Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
10Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Theodor W Adorno - Teoria Estetica

Theodor W Adorno - Teoria Estetica

Ratings:

4.5

(1)
|Views: 143|Likes:
Published by DeathRave

More info:

Published by: DeathRave on Jul 23, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/10/2011

pdf

text

original

 
Colecţie coordonată de Mircea Martin
Carte apărută cu sprijinul Institutului Goethe din Bucureşti.
6QETHE4NSTITUT
Editor: Călin VlasieRedactor: Dan FlontaTehnoredactor: Corina MîţăCoperta colecţiei: Andrei MănescuPrepress: Viorel MihartIlustraţia: Wassily Kandinsky -
Composition VIII,
1923 (detaliu)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ADORNO, THEODOR W.Teoria estetică
/ Theodor W. Adorno ; trad. din lb. germ. de Andrei Corbea, Gabriel H. Decuble, Cornelia Eşianu ; coord.,rev. şi postf. de Andrei Corbea. - Piteşti: Paralela 45, 2005Index.ISBN 973-697-389-1I. Corbea, Andrei (trad.)II. Decuble, Gabriel Horaţiu (trad.)III. Eşianu, Cornelia (trad.)IV. Corbea, Andrei (coord. ; postf.)111Theodor W. Adorno
 Ăsthetische Theorie
© Suhrkamp Verlag Frankfurt am Main 1970© Editura Paralela 45, 2005, pentru prezenta traducere
Theodor W Adorno
Teoria estetică
Traducere din limba germanăde Andrei Corbea, Gabriel H. Decuble,Cornelia EşianuCoordonare, revizie şi postfaţă de Andrei Corbea
EDITURA
A devenit evident faptul că nimic din ceea ce priveşte arta, nici în interiorul ei, nici în relaţiasa cu totalitatea, nu mai este ceva de la sine înţeles, inclusiv dreptul ei la existenţă. Pierderileîn sfera a ceea ce era cu putinţă în chip ireflexiv şi neproblematic nu se compensează prininfinitatea a ceea ce a devenit posibil şi se oferă reflecţiei. Această extensie se dovedeşte a fide fapt, în multiple aspecte, o reducţie. Oceanul a tot ce nu se lasă cuprins cu mintea, cătrecare s-au avîntat mişcările artistice revoluţionare din jurul anului 1910, n-a adus fericirea promisă de aventură. In schimb, procesul astfel declanşat a ajuns să submineze categoriile înnumele cărora el a fost pus în mişcare. Tot mai multe elemente au fost antrenate în viitoareanoilor tabuuri; mai curînd decît să se bucure de nou cîştigatul imperiu al libertăţii, artiştii auaspirat pretutindeni la o pretinsă ordine oricît de fragilă. Căci libertatea absolută în artă, ca şiîn orice domeniu particular, intră în contradicţie cu perenitatea non-libertăţii întregului. Aicilocul artei a devenit unul incert. Autonomia pe care ea a atins-o după ce s-a debarasat defuncţiunea cultică şi de imitaţiile ei s-a hrănit din ideea de umanitate. Ea a fost cu atît maizdruncinată cu cît societatea a devenit mai puţin umană. în concordanţă cu legităţile proprieimişcări, în artă s-au diluat tocmai componentele ivite din idealul umanităţii. Nici vorbă căautonomia rămîne irevocabilă. Toate tentativele de a restitui artei, prin funcţiunea socială,sursa îndoielilor sale sau ceea ce ea tratează drept sursă de îndoială au eşuat. Autonomiaîncepe însă prin etalarea unui moment de orbire. El a fost conţinut dintot-deauna de artă; înera emancipării acesteia le pune însă în
6 Teoria esteti
umbră pe toate celelalte, în ciuda, dacă nu chiar datorită lipsei de naivitate căreia, după Hegel,nu i se poate sustrage. Aceea se asociază naivităţii la pătrat, cu alte cuvinte incertitudiniiscopului estetic. Nu este deloc cert faptul că arta ar mai fi posibilă, şi că, după totala eiemancipare, nu şi-a subminat şi pierdut propriile premize. Problema ce se pune se referă lastatutul ei de altădată. Operele de artă se detaşează de lumea empirică şi produc o alta, opusă
 
ei, de o esenţă proprie, ca şi cum ar fi. Dar în acest chip ele tind a
 priori,
oricît tragism ar înfăţişa, către afirmativitate. Clişeele reflexului conciliator, pe care arta îl răspîndeşte asuprarealităţii, sînt respingătoare nu doar pentru că parodiază conceptul emfatic al artei prinscrobeala lui burgheză şi o reduc la numitorul consolatoarelor manifestări duminicale, ci pentru că ating însăşi rana acesteia. Prin inevitabila ei lepădare de teologie, de pretenţiaabsolută a aceleia de a deţine adevărul mîntuirii, secularizare fără de care arta n-ar fi înfloritnicicînd, ea se condamnă la a oferi Fiindului şi ordinii date o consolare care, în lipsa speranţeiAltului, întăreşte vraja de care autonomia artei ar fi dorit să se elibereze. însuşi principiulautonomiei este suspect de a sugera o consolare: pretinzînd că instaurează totalitatea, ca sferăînchisă în sine, această imagine se transferă asupra lumii în care se află şi se produce arta. Princhiar refuzul empiriei -refuz pe care îl conţine însuşi conceptul ei, el nefiind aşadar un simplu
escape,
ci una din chiar legile sale imanente - ea îi recunoaşte superioritatea. într-o lucrareconsacrată gloriei artei, Helmut Kuhn pretinde că fiecare operă de artă ar fi celebrare
1
. Teza ar fi adevărată, dacă ar fi şi critică. în faţa a ceea ce devine realitatea, arta îşi resimte esenţaafirmativă, ineluctabilă, ca fiind tot mai insuportabilă. Ea trebuie să se întoarcă împotriva aceea ce-i constituie propriul concept, încît devine incertă pînă în fibra sa cea mai profundă.Dar nici cu negaţia abstractă nu se lasă identificată. Atacînd ceea ce părea să-i garanteze, printradiţie, fundamentele, ea se transformă în chip calitativ şi devine la rîndul ei un Altul. Arecapacitatea corespunzătoare deoarece, datorită formelor sale, s-a ridicat
Pierderea caracterului de evidenţă; împotriva chestiunii originii 7
de-a lungul vremurilor împotriva a ceea ce există, împotriva ordinii date, dar a şi favorizat-o prin aceea că a dat formă elementelor acesteia. A o reduce la formula universală a consolăriieste la fel de nepotrivit ca şi a o confunda cu contrariul acesteia.Arta îşi extrage conceptul din constelaţia istoriceşte valabilă a momentelor şi se refuză astfelunei definiţii. Esenţa nu i se poate deduce din originea considerată ca şi cum ar fi un strat de bază, peste care tot ce a urmat s-a construit şi s-a prăbuşit apoi de pe urma zguduirilor.Credinţa că cele dintîi opere de artă ar fi cele mai reuşite şi mai pure ţine de romantismultîrziu; nu cu mai mică îndreptăţire s-ar putea susţine că primele producţii cu caracter artistic,inseparabile de practicile magice, de documentele istorice, de scopurile pragmatice, precumacela de a se face auzite de departe prin vociferări sau prin sunete de goarnă, ar fi tulburi şiimpure; concepţia clasicistă a utilizat cu precădere asemenea argumente. Din punct de vederestrict istoric, datele se rătăcesc în vag
2
. Tentativa de a subsuma din punct de vedere ontologicgeneza istorică a artei unei motivaţii supreme s-ar pierde în mod necesar în meandre atît dedisparate, încît teoriei nu i-ar mai rămîne decît să observe în mod relevant că artele nu se lasăordonate într-o identitate monolitică a artei
3
. în consideraţii consacrate apxca estetice proliferează alături şi dezordonat acumularea pozitivistă de material şi speculaţia atît denesuferită ştiinţelor; marele exemplu în acest sens îl furnizează Bachofen. Dacă, din contra, s-ar dori, în manieră filozofică, delimitarea categorială a chestiunii originii, ca fiind una aesenţei, de cea genetică, aşa cum o pune preistoria, operaţiunea ar fi expusă arbitrariului, căcis-ar utiliza astfel conceptul de origine în contradicţie cu accepţiunea sa obişnuită.Dintotdeauna, definiţia artei a fost marcată din capul locului de ceea ce ea a fost cîndva, dar legitimarea ei a decurs abia din ceea ce ea a devenit, cu deschidere către ceea ce doreşte şi poate, eventual, să devină. în timp ce diferenţa ei faţă de pura empirie trebuie conservată, eatrece
1.
Cf.
Helmut Kuhn,
Schriften zur Ăsthetik,
Miinchen 1966, pp. 236 şi urm.2 Vezi mai jos excursul „Teorii despre originea artei" [nota edit.].3
Cf.
Theodor W. Adorno,
Ohne Leitbild. Parva Aesthetica,
ediţia a 2-a, Frankfurt am Main 1968, pp. 168 şiurm.
8 Teoria esteti
totuşi, în sine, prin schimbări calitative; anumite producţii, precum cele de cult, de pildă, setransformă în decursul istoriei în artă, în ceea ce iniţial nu fuseseră; altele, care au fost cînd-va
 
artă, nu mai sînt. întrebarea, pusă de sus, dacă un fenomen ca filmul mai este sau nu artă, nuduce nicăieri. In ceea ce ea a devenit, arta trimite prin conceptul ei către ceea ce ea nu conţine.Tensiunea dintre ceea ce a impulsionat arta şi trecutul ei circumscrie aşa-zisele probleme aleconstituirii esteticului. Arta poate fi interpretată doar prin legea mişcării ei, nu prin invariante.Ea se determină în raport cu ceea ce ea nu este. Specificitatea ei ca artă trebuie dedusăconţinutistic tocmai din alteritatea sa; fapt care, el singur, ar satisface, poate, exigenţele uneiestetici materialiste şi dialectice. Arta îşi dobîndeşte specificitatea prin aceea că se separă deceea ce i-a dat naştere; legea mişcării ei reprezintă legea ei formală. Ea există doar în relaţiecu alteritatea ei şi este totuna cu procesul care o derulează. Teza, dezvoltată de Nietzsche în perioada sa tîrzie în contra filozofiei tradiţionale, după care şi rezultatul devenirii poate fiadevărat, constituie axioma unei estetici de orientare diferită. Opinia tradiţională, demolată dedînsul, ar trebui pur şi simplu răsturnată: adevărul este doar unul devenit. Ceea ce seconturează drept legitate proprie a operei de artă constituie produsul tîrziu atît al evoluţieiintra-tehnice, ca şi al poziţiei artei în raport cu progresul secularizării; operele de artă audevenit totuşi ceea ce sînt doar prin aceea că şi-au negat originile. Nu mai este cazul să li sereproşeze drept păcat originar vechile lor dependenţe de o magie mincinoasă, servitutile faţăde stăpînire sau divertismentul, de vreme ce, retroactiv, au distrus ceea ce le-a dat naştere.Muzica de pahar nu mai are nimic în comun cu aceea care s-a eliberat de asemenea rădăcini,şi nici foloasele aduse de ea omenirii n-au fost într-atît de onorabile, încît arta autonomă să fi păcătuit atunci cînd i s-a sustras. Mizerabilul ei clămpănit nu devine mai valoros pentru că ocantitate copleşitoare din ceea ce ajunge la oameni sub numele de artă prelungeşte ecoulrespectivelor refrene.Perspectiva hegeliană a unei posibile morţi a artei este pe măsura rezultatului devenirii ei.Faptul că Hegel concepea arta ca fiind ceva efemer, dar concomitent o subsuma spirituluiabsolut, corespunde dublului caracter al sistemului său, dar şi trimite către o concluzie pe carefilozoful n-ar fi tras-o nicio-
Conţinutul de adevăr şi viaţa operelor 9
dată: conţinutul artei, ceea ce, în viziunea sa, coincide cu absolutul ei, nu se reduce ladimensiunea vieţii şi morţii acesteia. Conţinutul artei ar putea fi totuna cu propria eiefemeritate. Nu este de neconceput eventualitatea, cîtuşi de puţin abstractă, ca marea muzică - produs al unei epoci tîrzii - să fi fost posibilă doar într-o perioadă limitată a umanităţii.Revolta artei, instaurată teleologic în „poziţia sa faţă de obiectivitate", faţă de lumea istorică,s-a transformat în revolta acesteia împotriva artei; este inutil să prevezi dacă îi va supravieţuisau nu. Ceea ce odinioară provoca vociferările pesimismului cultural reacţionar n-are a fitrecut sub tăcere de către critica culturii: faptul că, aşa cum aprecia Hegel acum o sutăcincizeci de ani, arta poate să fi intrat în era dispariţiei ei. Tot aşa cum, cu o sută de ani înurmă, cuvîntul teribil al lui Rimbaud realiza prin sine însuşi, anticipînd-o pînă la extrem,istoria artei noi, amuţirea sa, îmblînzirea sa într-un post de amploiat anticipa la rîndul eiaceastă tendinţă. Astăzi estetica nu mai poate decide singură dacă este să se transforme sau nuîn necrolog al artei; oricum n-are ea a-i pronunţa necrologul, nici a-i constata sfîrşitul, nici ase hrăni cu himerele trecutului şi nici a trece, indiferent sub ce firmă, de partea barbariei, carenu este nici dînsa mai bună decît cultura, ce şi-o merită drept răzbunare pentru barbara eimonstruozitate. Dar conţinutul artei trecute, chiar dacă arta însăşi va fi abrogată, se va abroga,va dispărea sau va continua, în disperare, să existe, nu are a se îndrepta neapărat către declin.Intr-o societate care se va fi debarasat de barbaria propriei culturi, el ar putea săsupravieţuiască artei. Deja au sucombat nu doar forme, ci şi nenumărate teme ale artei:literatura despre adulter, ce acoperă perioada victoriană a secolului al XlX-lea şi începutuluisecolului XX, nu prea mai este gustată după ce, la apogeul erei burgheze, celula familială aînceput să se dizolve, iar mono-gamia să se relaxeze; mai supravieţuieşte precar doar într-ovariantă pervertită, în literatura trivială a revistelor ilustrate. Pe de altă parte, autenticul din

Activity (10)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
goguboncu liked this
goguboncu liked this
ifilosofie.ro liked this
nikalai84 liked this
don_ g liked this
harceagv liked this
irineus liked this
evernever liked this

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->