DESCHIDERI CĂTRE LECTURA ÎN ABSOLUT
Prof. Iuliana Tenchiu
Colegiul Naţional „I.L.Caragiale”, PloieştiMotto:
Dumnezeu vrea să ne facă şi pe noi dăruitori ai darurilor Sale, ca să creştem în iubirea faţă de alţii făcând aceasta
. (Pr. Dumitru Stăniloae)Literatura întemeiază lumi şi iniţiază actul funciar al lecturii, un act de comunicare,dar mai ales de comuniune şi dăruire. Lectura este antidotul(fragil şi temporar!) al solitudiniila care s-a autocondamnat omul actual, pierzându-şi, odată cu credinţa, şi posibilitatea unor legături autentice cu semenii, transformaţi în individualităţi autonome impenetrabile. În actullecturii se pot surpa zidurile care despart aceste suflete singuratice, fragile şi îndurerate,eliberându-le spre a răspunde chemării la comuniune prin cuvânt adresate lor prin textulliterar.Dacă lumea a devenit opacă, realitatea transcendentă nemaizărindu-se prin ea, atunciomul are cu atât mai multă nevoie de celălalt în această carceră uriaşă, ca împreună să visezeşi să–şi întreţină speranţa salvării. Lectura creează breşe în zid, pătrunzând în fiecare celulăsufletească. Ea binevesteşte cuvântul solidarităţii umane. Ea face puţină lumină în întunericullumii şi împrospătează aerul devenit irespirabil, căci
…în pântece suntem şi noi şi Dumnezeu-Cuvântul, Făcătorul şi Stăpânul tuturor, cât ne aflăm în starea de aici […] Acesta Se întrezăreşte în mod neclar, ca din pântece, şi abia licărind în lumea aceastasensibilă şi aceasta numai celor ce o văd în duh […], iar noi străvedem Logosul ascuns în făpturi, numai în parte, din învelişul nostru material, ca dintr-un pântece.
(Sfânul MaximMărturisitorul).Arta străvede adesea Logosul divin creator Care Se ascunde tot atât pe cât se şirevelează în lucruri, chiar dacă nu ajunge decât la cunoaşterea Lui relativă. Ea dispune demijloace specifice de a pătrunde în proximitatea Adevărului şi de a evoca strălucirea veaculuice va să fie şi a lumii îndumnezeite.
[…]în comparaţie cu slava negrăită a veacului ce va să fie […], viaţa de acum,învăluită în întuneric, nu se deosebeşte întru nimic de un pântece, în care pentru noi, prunci la înţelegere, a primit să ducă o existenţă de prunc şi Dumnezeu-Cuvântul diniubirea Sa de oameni, cu toate că e desăvârşit.
(idem.)Prin analogie şi simbol, literatura oferă pruncilor, celor neduhovniceşti, o formă deconexiune cu transcendentul, cu Absolutul personal care dă sens lumii. Făpturi create dupăchipul şi întru asemănarea cu Dumnezeu, oamenii se lasă prea uşor înşelaţi de aparenţeleacestei lumi (care şi-a pierdut prin păcat transparenţa originară, devenind pântecele de care nevorbeşte Sf. Maxim), regresând şi înstrăinându-se de sine şi de chemarea lor autentică laîndumnezeire după har. Uitând că
omul fără credinţă nu e om
(Pr. Stăniloae), că
Dumnezeutrebuie să fie pentru ca şi eu să fiu
(Otto Weininger), ei s-au prins într-o cursă nebuneascăîmpotriva timpului devorator, aneantizant. Omul actual luptă acerb să-i smulgă existenţei saleatât de scurte cât mai multe plăceri, alungând suferinţa, valorificată negativ.Hărţuit de spaima nimicirii rapide, el depune eforturi sisifice pentru a da un sens lumiiabsurde, căreia, în orbirea lui, îi răpeşte obârşia şi ţinta reală, pe Dumnezeu, şi susţine caEminescu în
Scrisoarea I
:
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată[…] Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric.
1
Angoasa care îl defineşte pe omul neantului nu-i curmă setea de absolut şi demântuire sădită în el de Dumnezeu, ci declanşează căutarea existenţială a Fiinţei:
Sufletul lui e in căutare, În muta, seculară căutare[…] El caută apa din care bea curcubeul,el caută apa din care curcubeul îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.
(Lucian Blaga,
Autoportret
)Lumea policromă şi seducătoare în care trăim nu are fiinţă reală dacă nu o susţine
apa
harului divin, energie care o impregnează de la geneză.Căutarea artistului începe cu sine, iar descoperirea de sine este premisa transcenderiispre Dumnezeu-Creatorul. Dacă literatura este o formă a căutării, lectura ei oferă multiplerăspunsuri căutărilor umane. Ea nu se rezumă la desfătarea estetică, deşi o speculează;restrângându-i sfera, contribuim la criza literaturii, care pierde teren în faţa altor forme demanifestare a umanului. O motivaţie existenţială oferită lecturii ar putea răsturna situaţia.Gândirea părintelui Stăniloae ne oferă un temei solid:
E vorba de o experientă cu totul specială pe care o facem în întâlnirea cu alt om
, înspeţă, întâlnirea la care e provocat cititorul de către autor în text,
experienţă pe care nu o putem face când ne privim pe noi cu uitarea altuia, dar pe care o putem provoca şi noi altuia, însă nouă înşine nu ne-o putem produce.
Experienţa altuia în ceea ce are ca om
o facem în primul rând şi în mod accentuat atunci când ne întâmpină ca a doua persoană
; înactul lecturii o persoană ni se adresează indirect; punându-ne în situaţia de a experia subiectulsău unic, realitatea lui diferită de lumea de obiecte. Omul se lasă descoperit mai cu seamă
înipostasul de a doua persoană, de tu
(idem), pentru că a fost creat după modelul treimic, aldumnezeirii în trei Persoane. Dacă lumea de obiecte ne stă la dispoziţie, neîndreptând nici ointenţie asupra voinţei noastre, indiferentă că existăm, în schimb, experienţa altui subiect,care
se opune conştinţei noastre că suntem singurul centru al lucrurilor
, ne face să simţimdeasupra noastră, limitându-ne, o putere tainică a unui subiect străin. Pentru a experiasubiectul său, trebuie
să ne înfrânăm fluxul masiv al pornirilor egoiste şi să fim atenţi la el
(ibidem). Lectura impune atenţia la cuvântul semenului nostru de dincolo de text.
Cuvântul este arătătorul principal al semenului
nostru care îşi manifestă prin operă voinţa decomuniune, de înţelegere, de iubire îndreptată spre cititori.
Cuvântul ce se mişcă între noi naşte subiectul tău şi al meu, dar nu cuvântul monolog
.Prin prisma concepţiei părintelui Stăniloae, lectura literaturii ne apare ca evenimentcapital, dacă se raportează la absolutul teologic, la Dumnezeu, părăsind interpretărilemitologice, filosofice, psihologice, fie măcar pentru că s-a abuzat de ele, în favoarea uneiabordări mai potrivite spiritualităţi româneşti creştin-ortodoxe. Onestitatea ne obligă să trăimîn fiecare clipă conform convingerilor intime; din actul lecturii nu putem exclude credinţa, cade altfel, nici din actul scriiturii.Literatura, devenită de câteva secole profană, din perspectiva Absolutului, e
radiografia
sufletească a omului care L-a părăsit pe Dumnezeu, amăgindu-se cu iluzia autosuficienţei, îmbrăţişând sau nimicul sau absolutul abstract filozofic, alternativă careîngustează până la alienare adevărul omului. Dacă literatura anunţa pe diverse tonuri căDumnezeu a murit, ea anunţă în egală măsură şi moartea omului.
Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor.
(Psalmul 13,1)Fără Dumnezeu nu există om, ci o absurditate!Literatura română aflată în atenţia şcolii de azi, sta sub influenţa nu totdeauna benefică a Occidentului şi a mentalităţilor mereu în schimbare. Cu autoritatea pe care i-o dăcuvântul, chiar decăzut din statutul său de factor de comunicare între om şi Creatorul său,literatura se imprimă în conştiinţa tinerilor, influenţând ierarhia lor de valori. Mesajul ei este2
cu atât mai important cu cât seduce şi convinge, are puterea de a mişca lumi. De aceea,
moderator
al dialogului lor cu textul literar, profesorul de literatură trebuie să fie mai înaintede toate o conştiinţă care să se întrebe, ca Ilie Moromete, ce îi învaţă pe elevii săi prinintermediul literaturii. Unghiul de vedere estetic primează, dar nu este suficient.Am convingerea că studiul literaturii este de neînlocuit în şcoală, fiind una dintre puţinele discipline care se adresează omului integral, nu doar raţiunii sale. Modul cum profesorul receptează şi interpretează este determinant în educaţia lor. În domeniul artei,opera este ceea ce face fiecare interpret din ea; pe unicitatea operei se fundamentează o serieteoretic infinită de relaţii irepetabile cu ea.În cele ce urmează, am încercat să ofer câteva sugestii de interpretare a literaturiiromâne studiate în şcoală din perspectiva propusă, în lumina ortodoxiei..Literatura aceasta dă mărturie despre umanitatea căzută, secătuită duhovniceşte, prinsă în mreaja unor sisteme filozofice aberante, a informaţiilor ştiinţifice incomplete,despre omul care, din ce în ce mai mult, îşi conştientizează fragilitatea, neputinţa, neştiinţa,orgoliile nefondate, aspiraţiile irealizabile, împlinirile mărunte şi eşecurile răsunătoare. Eareprezintă fidel imaginea multiplicată, răsfrântă în oglinda atâtor conştiinţe scriitoriceşti, a luiSisif cu stânca necredinţei omeneşti pe umeri, urcând muntele existentei cotidiene absurde şisfidând repetatele rostogoliri care ar trebui să-i dea de gândit. Este cu putinţă ca omul să fiedoar atât? Rostesc împreună cu Nichita:
Ar fi absurd ca existenţa să fie absurdă.
(
Învăţătura cuiva către fiul său
).Sf.Ap.Pavel ne aminteşte că pe pământ
în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce este desăvârşit,atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa[…] Căci vedem acum ca prin oglindă,în ghicitură,iar atunci faţă către faţa, acum cunosc în parte,dar atunci voi cunoaşte pe deplin
(1Corinteni,13).De la Facere până la Parusie, omenirea stă sub semnul acestui
în parte
paulin, vizândRevelaţia divină cu toate formele ei. Deoarece Dumnezeu S-a revelat parţial, lăsând vedereafaţă către faţă la nivelul unei promisiuni către omenirea eshatologică, s-a instaurat o imensăfrustrare(
De când s-a întocmit Sfânta Scriptura,/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătatură/
T
.
Arghezi,
Psalm
). Nevoia Revelaţiei plenare a dat naştere culturii.
Păcatul ne-a împiedicat să ajungem şi să persistăm în comuniunea deplină cu Dumnezeu şi cu semenii[…]. Tocmai de aici vine şi chinul fiinţei noastre: din faptul că nuse poate împăca cu satisfacţii inferioare, cu răutatea,cu perspectiva morţii veşnice. Fiindcăea continuă să păstreze o conştiinţă nemulţumită şi o suferinţă pentru neîmplinirea setei după comuniunea cu Dumnezeu după căderea din calitatea de chip deplin.[…]Ea caută săevite moartea prin tot felul de realizări în imanenţă lipsite de durabilitate eternă. Mai ales,ele nu-l pot scăpa de moarte.
(Pr. Stăniloae)Printre realizările în imanenţă se numără şi literatura, ca ecou al sufletului omenescseparat de Dumnezeu prin păcat, urmat de coruperea firii umane. Sufletul, suflarea de viaţădată lui Adam, e vitregit astăzi, când se caută doar satisfacţiile trupului şi ale minţii, nu şi aleduhului. De altfel, spiritul era doar o potenţă ce trebuia actualizată de către om, dar prinneascultare şi ruperea interioară de Dumnezeu, nu s-a activat. Detronat din calitatea sa(destăpân al făpturii), sufletul rătăceşte prin pustiu; ca fiul risipitor pe la curţi străine,flămânzeşte, pe când în casa Tatălui său e atâta belşug. Regele moare, sufocat de valorileabstracte ce i se propun în lumea contemporană. Duhul care l-ar face viu a fost alungat dinlumea transformată în
codru fără slavă
, luat în stăpânire de fiare şi de monştri. Condiţiaumanităţii în literatură ne surprinde prin alienare; omul a devenit sclavul lumii, al poftelor trupeşti crescute peste măsură; lumea îngustată şi îngroşată de patimi e văl de întuneric, nuoglindă a lui Dumnezeu şi scară către El.Simptomele bolii sunt resimţite acut de către poeţii români. Iată
marea pasărebolnavă
a lui Blaga, suferind enigmatic de o boală
fără leac
; sub cerul mic,
În codrul fără
3
of 00
Iuliana Tenchiu Deschideri Catre Lectura in Absolut
1,242 Reads
Info and Rating
| Category: | Uncategorized. |
| Rating: | (2 Ratings) |
| Upload Date: | 07/27/2009 |
| Copyright: | Attribution Non-commercial |
| Tags: |
Leave a Comment