J.piajet-Psihologie Si Pedagogie

Embed Doc
Copy Link
Readcast
Collections

CommentGo Back

Download

Psihologie şi pedagogie

Răspunsurile marelui psiholog la problemele învăţământului

Jean Piaget

Evoluţia pedagogiei.Aş vrea să încep prin a menţiona ca acest prim studiu,datat în 1935,reprezintă o muncă de pionierat,aş spune chiar “munca” de pionierat în ceeace priveşte corelarea dintre experimentele empirice şi descoperirile geneticedin acea perioadă.Această lucrare a lui Jean Piaget a adus o contribuţiesemnificati-vă la înrădăcinarea pedagogiei ca ştiinţă de sine stătătoare prinsimplul fapt că se axează pe o bază experimentală solidă,spre deosebire decele anterioare.Al doilea studiu,mult avansat primului,merită analizat maiîndeaproape nu numai datorită faptului că depăşeşte aproape în orice privinţă problemele abordate în studiul din 1935 ci pentru că pune subsemnul întrebării pedagogia actuală atât din punct de vedere al metodelor,câtşi din cel al programelor.#n zilele noastre ca şi în 1965 nu trebuie tratată cu indiferenţădisproporţionalitatea dintre imensitatea eforturilor depuse şi absenţa uneireînoiri fundamentale a metodelor,a problemelor şi chiar a modului de a pune probleme-le,a pedagogiei în ansamblul ei ca disciplinăcălăuzitoare.Nici în prezent,şi mai ales în România,unde importanţa pedagogiei a fost oarecum subestimată până acum,nu ştim mai mult ca în1965 în legătură cu ceea ce se păstrează după cinci,zece sau douăzeci de anila reprezentanţi ai diferitelor pături sociale ale populaţiei,din ansamblulcunoştinţelor dobândite în scoala generală.#ntr-un fel deţinem unelerezultate,dar parţiale,indirecte,cum ar fi acelea pe care ni le furnizeazăexamenele de capacitate şi de admitere în facultate,deşi acesta din urmă esteşi mai ambiguu,deoarece se bazează pe cunostinţe dintr-un singur domeniu,maxim două şi nu verifică cultura generală a elevului înansamblu.Nu se ştie nimic exect,de pildă,despre cunoştinţele de geografiesau de istorie,care rămân în capul unui ţăran de treizeci de ani,sau desprecunoştinţele de chimie,de fizică şi chiar de geometrie achiziţionate înliceu,pe care le păstrează un avocat.Una din multitudinea de dileme care bântuie şi astăzi învăţământul sereferă la faptul că memorarea cunoştinţelor nu are legătură cu culturaachiziţio-nată.Cu legătură la acestă dilemă Piaget a pus următoareaîntrebare: “dar cum am putea oare să evaluăm această cultură,dacă nu vremsă ne limităm la judecăţi extrem de globale şi de subiective?“.Această

întrebare deschide calea pentru o multitudine de abordări şiinterpretări;cultura care conteză la un individ oarecare este mereu aceea carerezultă din pregătirea propiu-zis şcolară,deşi au fost uitate amănunteleconform cerinţelor examenului final,sau este cea pe care şcoala a reuşit s-odezvolte în virtutea unor incitări sau interese provocate independent de ceeace părea esenţial în aşa zisa pregătire de bază?#n acest context educatorul este pus în situaţia de a da sfaturi asupraunor subiecte atât de importante,sprijinindu-se nu pe o ştiintă,cum ar fidealtfel normal, ci pe consideraţii de bun simţ,fapt întru-totul subiectiv.O altă problemă întâlnită şi în această carte,de o actualitatecovărşitoare este promovarea de învăţăminte lipsite în mod evident de oricevaloare formativă şi pe care continuăm să le impunem fără a şti dacă eleating sau nu scopul utilitar care le este atribuit.Este clar ca studierea limbilor moarte are o valoare formativă,şi are o multitudine de semnificaţii,deşi nu-mi vine în minte decât o semnificaţie raţională.Dar problema este că nucunoaştem deloc în mod cert, că o predare specializată a acestorafavorizează această învăţare,rămâne indiferen-tă sau devine dăunătoare.Cu toate acestea pentru a aprecia randamentul metodelor şcolare,nudispunem decât de rezultatele examenelor de absolvire a şcolii şi,în parte,aleunor examene de concurs.#n acest caz avem de-a face cu o “petitio principaii“ şi cu un cerc vicios pe care ni-l explică Piaget mai jos.“O petititio principali,în primul rând,deoarece se postulează că reuşitala la examene constituie o garanţie a unei însuşiri trainice a cunoştinţelor,întimp ce problema,de loc rezolvată,constă dimpotrivă în a stabili ce se păstrează după câţiva ani din cunoştinţele testate cu ajutorul examenelor şice anume se menţine independent de amănuntele cunoştinţelor dispărute.”Acest cerc vicios este creat de pretenţia,absurdă aş putea spune,princare apreciem valoarea învăţământului şcolar pe baza reuşitei la examenelede absolvire,în timp ce de fapt o bună parte a muncii şcolare este influenţatăde perspectiva acestor examene şi,după părerea unor specialişti competenti,aceas-tă munca este chiar în mod grav deformată de preocupareamenţionată,care a devenit dominantă.Foarte important în evoluţia învăţământului,şi în acelaşi timp trist,estefaptul că profesorul nu este considerat de către altii şi - ceea ce este mai grav- el înşuşi nu se consideră,în general un specialist din dublul punct de vedereal tehnicilor şi al creaţiei ştiinţifice,ci e privit doar ca un simplu transmiţător de cuno-ştinţe aflate la îndemâna oricui.Cu alte cuvinte,se consideră că un bun profesor dă ceea ce se aşteaptă de la el,dacă posedă o cultură generalăelementară şi câteva reţete învăţate care-i permit s-o transpună în minteaelevilor.

#n felul acesta,se uită,pur şi simplu,faptul că învăţământul în toateformele, ridică trei probleme centrale,ale căror soluţii nu sunt nici pe departecunoscute.}i ne putem întreba în continuare cum vor fi ele rezolvate altfeldecât cu colabora-rea profesorilor sau a unei părţi dintre aceştia:1.Care este scopul acestui învăţământ?Acumularea de cunoştinţeutile? (dar utile în ce sens?) A învăţa să înveţi? A învăţa să inovezi,să producinoul într-un domeniu oarecare,în măsura în care-l cunoşti? A învăţa săcontrolezi,să verifici sau doar să repeţi? etc.2.Aceste scopuri fiind alese (dar de către cine,sau cu consimţământulcui?) rămâne apoi să determinăm care sunt domeniile (sau elementeleacestor domenii) necesare,indiferente sau contraindicate pentru atingereaacestor scopuri:domenii de cultură,domenii de raţionare (gândire?) şi maiales (ceea ce lipseşte dintr-un număr mare de programe),domenii deexperimentare,care formează aptitudinile pentru descoperire şi control activ?3.După alegerea acestor ramuri rămâne în sfârşit să cunoaştemsuficient legile dezvoltării mintale pentru a găsi metodele cele mai adecvatetipului de formare educativă dorită.Deşi,ca români,ne putem mândri cu o programă şcolară preuniversitară foarte bună,ce s-a concretizat în obţinerea de rezultate buneşi foarte bune atât pe plan naţional cât şi mai ales pe plan internaţional,nu putem spune acelaşi lucru si despre învăţământul universitar.Una din problemele care a dus la această situaţie o reprezintă poziţia corpului profesoral în raport cu cercetarea şi a obstacolelor sociale care-i impiedică pe profesori să se ocupe cu această cercetare a cunoştinţelor elementare şi nunumai.Un obstacol major constă în faptul că,ignorând complexitatea acestor probleme,publicul nu ştie (şi până la urmă publicul cuprinde anumiteautorităţi şcolare şi chiar un număr apreciabil de profesori) că pedagogiaeste,între altele,o ştiinţă şi încă una foarte grea,dată fiind complexitateafactorilor aflaţi în joc.De la bun inceput trebuie să înţelegem că societatea este cea carefixează telurile educaţiei pe care o oferă generaţiilor tinere,fixându-le maiîntâi spontan prin constrângerile limbajului,ale obiceiurilor,ale opiniei publice,ale familiei,adică prin numeroase forme de acţiune colectivă,prinintermediul cărora societatea se păstrază şi se transformă,modelând fiecaregeneraţie nouă după mulajul static sau mobil al celor precedente.Cu toate că programele şi metodele didactice sunt impuse de stat,fiecă sunt lăsate la iniţiativa profesorilor,este cât se poate de limpede că nu putem trage nici o concluzie întemeiată asupra randamentului lor efectiv sauasupra multiplelor efecte neprevăzute pe care ele le pot avea asupra formării

of 00

Leave a Comment