Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword or section
Like this
1Activity
P. 1
Mihail Drumes - Invitatie La Vals

Mihail Drumes - Invitatie La Vals

Ratings: (0)|Views: 311|Likes:
Published by Silvia Pascari
Litertura
Litertura

More info:

Published by: Silvia Pascari on Oct 20, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/24/2014

pdf

text

original

 
MIHAIL DRUMEŞ
INVITATE LA VALS
PARTEA ÎNTÎI1 Totul s-a sfîrşit: nu-mi rămîne decît să mă sinucid. Sînt fermconvins că orice aş face de aici înainte nu rezolv nimic. Aşa că,neavînd încotro, mă văd silit să-mi plec steagul în faţa morţii.Sinuciderea se dovedeşte a fi un imperativ peste înţelegerea şi voinţamea, un imperativ aş zice organic ― împotriva căruia orice rezistenţăpare lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; în mine e viunumai un singur gînd: acela de a muri. În faţa lui, celelalte gînduri auamuţit, paralizate de înfricoşata lui atotputernicie. Niciodată n-a fostîn mintea mea atîta rînduială cuminte, pentru că nu mi s-a întîmplatsă făptu-iesc ceva cu acordul atît de unanim al gîndurilor. Mereu m-am izbit de împotriviri dîrze sau în cel mai bun caz de îndoieli, re-ticenţe sau ezitări...Ce s-a întîmplat? Piaza rea, care m-a păscut din leagăn, sădind înmine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai târziu?Sau eu însumi mi-am creat orbeşte, de-a lungul anilor, situaţiilenefaste care m-au îmbrîncit în coasta morţii?Nu ştiu, nu-mi dau seama... Ceea ce ştiu e că mîna destinului aaruncat cu o savantă preciziune, un laţ, care mi s-a strîns concentricîn jurul gîtului, şi samt cum mă sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mipasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro mă ducecorabia neagră.Doamne, ce frică-mi era odinioară de lumea umbrelor! Măzguduiau spaime teribile, nu era chip să văd un mort fără să mi sezbîrlească părul. Acum această împărăţie subpămînteană mi-a devenitdragă. ("Dragă" e o exagerare, mai degrabă "suportabilă".)Şi aşa-zisa unanimitate a gîndurilor de care vorbeam mai sus e tot
 
o exagerare, însă prea mică, aproape neglijabilă.Pentru că mereu înregistrez opoziţii lăuntrice, mereu . ascultglasuri care mă cheamă înapoi la viaţă. Dar sînt atît de şovăielnice şifirave că nici n-ar trebui să le pomenesc. Aşa am auzit-o pe mama(obsesia ei încă persistă), pe soţia mea, Cecilia, şi pe alţi emisari aifiinţei mele aflate în primejdie. Tuturor leram deschis poarta auzului,dar am rămas surd cînd era vorba de îndemnuri, poveţi ori mustrări. Ţărmul lumii pe care l-am părăsit e mult prea departe şi chiar dacăm-ar ademeni calea întoarsă tot degeaba-i: nu mai am putere săvreau.Adineauri mi-a făcut o vizită imaginară fostul meu profesor de lafacultate, Ion Tîrnoveanu, decedat anul trecut. Era titularul catedreipe care o ocup eu astăzi. I-am oferit un scaun să şadă ― acelaşi scaun
 
pe care mă poftea să mă aşez ori de cîte ori veneam la el. Mă preţuiaacest venerabil savant cu faimă europeană, doctor
honoris causa 
alcîtorva universităţi apusene, şi această preţuire mi-a crescut aripi şimi-a înlesnit biruinţa. Cum i-aş fi îmbrăţişat umbra pe care osimţeam prezentă în cancelarie şi în sălile de cursuri ca şi cînd s-ar fiaflat încă în funcţiune.
 
Am stat mult de vorbă. Cea dintîi frază care a precedat discuţia afost: "Tudor Petrican, ştii cît te preţuiesc; dumneata eşti cel maiinteligent student din toate seriile pe care le-am avut în ultimii treizecide ani." (Odinioară îmi mai spusese asta de două sau de trei ori.) M-adescusut ce-i cu mine? Mă frămîntă probleme atît de grave şi denerezolvat încît trebuie să (recurg la un act deznădăjduit? Dar ― conchidea ― e o nebunie să mă sinucid în
primăvara vieţii? 
(Aveaexpresii de-astea, uzate). Se sinucide cineva ajuns în vîrful piramideisociale după oe a găsit cheia care descuie uşa tuturor demnităţilor şionorurilor? Nu, niciodată! Ce face în schimb? Luptă! Luptă! Luptă!Din clipa cînd nu onai ţine la viaţă are toate şansele să devină erou.Numai că eroismul de acest gen s-a stins astăzi din lipsă de idealuri.A mai spus că, întorcînd spatele vieţii şi bunurilor ei cînd aş fiputut să mă bucur din plin de ele, înseamnă că atentez odiosîmpotriva propriei mele persoane.Banalităţi, locuri comune, vorbe de clacă! Unde era elocinţa caremă entuziasmase cîndva? Frazele maestrului sunau calp de astădată,le lipseau căldura şi forţa.Ce rost ar fi avut să-i înşir tot ce s-a întîmplat, că am răpus viaţaunei femei, că această femeie era unica mea iubită şi că modul ineditcum am ucis-o m-a scăpat de rigorile legii penale, dar conştiinţa ― tribunalul meu suprem ― nu putea trece cu vederea acest lucru şi m-a condamnat la pedeapsa capitală...Nu, nu-i adevărat! Mint! M-am lăsat ademenit de o idee justiţiară.Nici vorbă n-ar fi de autopedepsire şi de aşa-zisele imperative aleconştiinţei dacă n-aş iubi pe această femeie. Acum o iubesc mai mult,necuprins mai mult decît atunci cînd trăia. Şi fiindcă m-a chemat,sînt gata să mă duc la ea. Ştiu, i-e frică şi n-o las singură. Amîndoiînfruntăm mai bine veşnicia!...Am pomenit mai sus de un fost profesor (căruia i-am pus în gurăvorbele mele), de o femeie necunoscută care a fost iubita mea, de ocrimă bizară care nu intră în prevederile codului penal şi de iminenţasinuciderii mele.Cine pricepe ceva din toate astea?Citeşte mai întîi, cititorule, istoria acestei iubiri şi după aceea îţivei da seama de tot ce s-a întîmplat şi dacă cineva, în locul meu, ar fiprocedat altfel. O aştern în aceste pagini fierbinţi, scrise la maretemperatură. Să nu crezi că-mi trag spuza pe turtă ca să mă arăt înochii domniei tale altfel de cum sînt, pentru a-ţi capta simpatia. Nu.Voi povesti faptele cu o sinceritate nudă, dezolantă, exact cum s-aupetrecut în realitate. Ştiu că nimeni n-are să mă întâlnească vreodatăca să arunce cu pietre în mine. Nu mă preocupă emoţia estetică, nicimorala, nici mesajul generos. Nu fac literatură, ci aştern în aceste file
 
o mare pasiune care altfel ar fi rămas necunoscută, pentru bunulmotiv că pasiunile fug de lumină ― lumina le omoară....Şi acum să iau povestea de la început.Pînă cînd am intrat în cursul superior de liceu, viaţa mi s-a scursliniştită, fără zguduiri, ca o apă molcomă de şes.. Nici o în-tîmplaredeosebită n-a intervenit ca să-i modifice cursul. Aş zice că tot ceea ceam trăit eu, în linii mari, au trăit şi ceilalţi colegi ai mei. Aşadar, oViaţă anonimă, ca aceea a regnului vegetal sau animal. Abia mai tîrziuam început să mă diferenţiez de ceilalţi, să merg pe propria-mi matcă,în sfîrşit, să posed elemente pentru o biografie.Firea mea avea o mulţime de ciudăţenii, pe care uneori leascundeam cu grijă. Eram ceea ce se cheamă în mod curent, un elevbun. Profesorii mă apreciau, nu numai prin operaţia rece a notării încatalog, ci arătîndu-mi încredere, chiar afecţiune. La drept vorbindacestea le atrăgeam nu atît prin sîrguinţă la învăţătură, cît mai alesprin anumite artificii de conduită pe care mi le sugera inteligenţa.Am fost însă elev bun, aş zice, numai în zona strict şcolară. Îndatăce ieşeam pe poarta liceului, deveneam altul, intram într-o nouă piele.Şi atunci nimeni nu m-ar fi recunoscut. Pentru că în aceste douăaspecte contradictorii nu exista nici un punct de contact. Nu vreau săspun că la şcoală jucam doar rolul unui elev bun cu prefăcătoria unuiactor precoce şi abia în afară de şcoală izbucnea adevărata mea fire.Nu... Şi într-o parte, şi într-alta eram firesc, sincer cu mine însumi.Ceea ce făceam acasă nu-mi stîrnea nici o umbră de remuşcare, dupăcum nici strălucirea la învăţătură nu mă umfla de auto-admiraţie.Întotdeauna am fost egal cu mine, între conştiinţă şi faptele mele aexistat un deplin acord.La şcoală, aveam îndatoriri precise: trebuia să învăţ lecţiile, să fiuascultător, sîrguincios, disciplinat. Şi îndeplineam corect toate acestecomandamente. Acasă nu mi se părea că fac rău dacă mă încurcam laun joc de cărţi, uneori noaptea, dacă trăgeam un chef la toartă sau
 
dacă întreţineam legături de dragoste cu fete. (Pe atunci, de obicei maiîn vîrstă decît mine.) Principalul era să trec clasa. Şi o treceam. Dealtfel pentru asta fusesem trimis la învăţătură. Cui ce-i păsa deconduita mea extra-şcolară?Prin clasa a VII-a mă încurcasem cu o văduvioară de 35 de ani,care ţinea un restaurant, cel mai bun din oraş. Se prăpădea dupămine, mai precis după tinereţea mea. Nu cred că o iubeam, era preamare diferenţa de vîrstă, dar ea întruchipa în ochii mei
femeia.
A avutmult de îndurat din pricina pasiunii ei nefericite pentru un adolescentatît de crud şi de capricios. Suferinţelor ei morale li se adăugau şiserioase pagube materiale. Nu numai că luam masa într-o cameră arestaurantului special rezervată, dar aduceam cu mine o şleahtă deprieteni flămînzi şi însetaţi, care se înfruptau pe seama iubitei mele.Cînd, uneori, îmi făcea imputări din cauza vieţii destrăbălate, măsupăram foc. Cîteva zile nu mai călcam cu piciorul pe la restaurant. Tot ea venea învinsă ca să mă împace....Şi după orgii prelungite pînă-n zori, sau după nopţi istovitoarede dragoste, a doua zi dimineaţa, luam frumuşel ghiozdanul din cui şi

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->