CUPRINS I Obiectul si problematica sociologiei............................ 1. Ce este sociologia?................................................ 2. Statutul stiintific al sociologiei.............................. 3. Conceptul de lege sociala......................................

II Sociologia generala si sociologiile de ramura............ 1. Problematica sociologiei generale......................... 2. Sociologiile de ramura si domeniile acestora........ 3. Raporturile dintre sociologia generala si sociologiile de amura......................................... III Obiectul si problematica sociologiei juridice........... 1. Dreptul ca obiect de investigare sociologica............................................................. 2. De la sociologia dreptului la sociologia juridica. Definitia sociologiei juridice................................. 3. Problematica sociologiei juridice.......................... IV Sociologia juridica si alte forme de cunoastere si valorizare a socialului............................................... 1. Relatia dintre sociologie si filosofie, dintre sociologia juridica si fiosofia dreptului................. 2. Sociologia juridica si sociologia generala............. 3. Sociologia juridica si stiintele sociale................... V Repere istorice n constituirea si evolutia sociologiei juridice................................................... 1. Teoriile contractualiste cu privire la geneza statului si a dreptului.............................................. 2. O prima interpretare sociologica a dreptului Charles- Louis de Montesquien (1689-1755)........ 3. Dreptul n viziunea sociologiei pozitiviste............ 4. Sociologia marxista cu privire la esenta statului si rolul dreptului n societate..................................... 5. Dreptul ca fapt social: Emile Durkheim................
3

5 5 9 12 16 16 21 25 29 29 32 37 41 41 44 47 53 52 58 62 65 69

6. Dreptul ca modalitate specifica de reglementare a actiunii sociale: Max Weber (1864-1920)............. 74 7. Problematica sociologiei dreptului n interpretarea juristilor........................................ 76 VI Contributii romnesti la dezvoltarea sociologiei dreptului .................................................................... 1. Sociologia clasica romneasca despre drept si ordinea juridica a societatii.................................... 2. Teoria democratizarii dreptului: Mircea I. Manolescu........................................... 3. Mircea Djuvara despre drept ca relatie sociala.................................................................... VII Orientari contemporane n domeniul sociologiei juridice........................................................................ 1. Teoria pluralismului juridic: Georges Gurvitch (1894-1965)........................................................... 2. Critica sociologica a panjuridismului: Teoria nondreptului al lui Jean Carbonnier........... 3. Structuralismul functionalist al lui Talcott Parsons...................................................... 4. Functionalitatea si disfunctionalitatea sociala: Robert Merton...................................................... 82 82 92 97 100 100 103 107 112

VIII Metode de cercetare sociologica............................ 116 1. Etapele investigatiei sociologice........................... 117 2. Tehnici de cercetare sociologica............................ 122 Anexa Dreptatea ca valoare etico-juridica..................... Bibliografie....................................................................... . 136 143

I. OBIECTUL SI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

1. Ce este sociologia ? Un prim raspuns la aceasta ntrebare ar fi acela ca sociologia este stiinta care studiaza societatea ca o realitate de sine statatoare, distincta de natura, cu legi proprii de structurare si dezvoltare. Acesta este, de altfel, sensul conferit sociologiei de catre parintele acesteia Auguste Comte , cel care a folosit pentru prima oara termenul de sociologie si care i-a creionat statutul si domeniul de cercetare. Preocupari legate de cunoasterea si explicarea vietii sociale, ndeosebi a institutiilor politice ale acesteia, se ntlnesc nca din antichitate, ele constituind o prezenta constanta n gndirea filosofica a antichitatii, ca si n cea a evului mediu si epocii moderne. Stau marturie, n acest sens, proiectul statului ideal imaginat de Platon, descrierea principalelor regimuri politice de catre Aristotel si explicarea de catre acesta a modului n care a aparut organizarea statala, paralelele realizate de catre Sfntul Augustin ntre cetatea laica si cea divina, interpretarile contractualiste privitoare la geneza statului si dreptului, datorate, n epoca moderna, lui Thomas Hobbes, John Locke si Jean Jaques Rousseau. Si totusi, ncepnd cu opera lui Auguste Comte, se poate vorbi despre o noua forma de cunoastere si interpretare a socialului. Pentru a ntelege cotitura ce se realizeaza n legatura cu abordarea si interpretarea vietii sociale se impune o scurta incursiune n istoria stiintei moderne si a stadiului n care se afla aceasta n prima jumatate a secolului al XIX-lea. Datorita progreselor realizate de matematica, astronomie si mecanica, n stiintele naturii se cristalizase paradigma
5

determinist cauzala de interpretare a fenomenului, paradigma centrata pe modelul cauzalitatii mecanice. Ideea de lege a naturii, expresie a unor conexiuni cu caracter necesar si universal, este dominanta n stiinta naturii si ea va calauzi orice efort de descifrare si ntelegere a realitatii. n strnsa corelatie cu aceasta, se contureaza un optimism nemarginit n legatura cu posibilitatile de care beneficiaza stiinta de a interpreta totul cu ajutorul experientei si al ratiunii. Observatia si analiza rationala a datelor de observatie reprezinta operatiunile esentiale ale actului de cunoastere stiintifica. Pe baza lor, se formuleaza ipoteze cu privire la esenta si caracteristicile fenomenului studiat, a legilor ce le guverneaza, ipoteze ce vor fi testate prin experimente stiintifice si noi observatii. Speculatia metafizica este nlocuita, asadar, cu cunoasterea nemijlocita a lucrurilor, metafizicianul cednd locul omului de stiinta, care se calauzeste numai dupa datele de experienta. Se contureaza, astfel, acel gen de cunoastere pe care Auguste Comte o va numi cunoastere pozitiva si pe care o va opune metafizicii. Tot el va sesiza si teoretiza legatura ce exista ntre cunoastere si evolutia generala a societatii, fiindu-i clar faptul ca dezvoltarea industriala din vremea sa se sprijinea nemijlocit pe cunoasterea stiintifica. Transformarile tot mai rapide, dar si benefice, din viata economica, precum si revolutiile din sfera politicului, mbraca, n anumite cazuri, forma unor spectaculoase rasturnari revolutionare, ce vor face sa se contureze treptat ideea de progres social (enuntata si sustinuta pentru prima oara n Franta de catre Condorcet). Este tot mai evidenta constatarea ca societatea nu este stationara, ci se transforma n timp, ca aceasta transformare se nscrie pe o traiectorie ascendenta. Pe de alta parte, orice transformare se datoreaza unor cauze, care actioneaza n anumite conditii, iar faptul ca aceleasi cauze genereaza, atunci cnd ntlnesc conditii favorabile,
6

aceleasi efecte, ndreptatesc ipoteza ca si fenomenele sociale se produc pe baza unor legi asemanatoare cu cele ntlnite n natura. Constatarea ca si n societate activeaza legi obiective va conduce la concluzia fireasca ca si acest domeniu al realitatii poate fi abordat de catre stiinta si ca, asa dupa cum exista o stiinta a naturii, va trebui sa existe si o stiinta a societatii. O asemenea concluzie va fi formulata explicit de catre Auguste Comte, care, n Cursul sau de filosofie pozitiva, redactat n perioada 1828 1842, enunta ideea ca sunt posibile cercetarea stiintifica a societatii si explicarea riguroasa a acesteia si ca stiinta care va studia societatea nu poate avea o denumire mai potrivita dect cea de sociologie. Stiinta la care se refera nsa Comte nu exista nca, ci ea urma sa se constituie, prin abordarea si cunoasterea pozitiva a vietii sociale. Ct priveste obiectivele acesteia, ele vor fi similare cu cele ale stiintelor naturii adica descoperirea legilor obiective care stau la baza vietii sociale. Spre deosebire de natura, societatea se prezinta ntr-o dubla ipostaza. Pe de o parte, ea este aidoma unui organism, a carui existenta si stabilitate se asigura prin interactiunea armonioasa a componentelor si corelarea functionala a acestora, iar pe de alta parte, ea se nfatiseaza ca o realitate dinamica, aflata ntr-un continuu proces de evolutie. Prin urmare, legile pe care va trebui sa le descopere si sa le studieze sociologia vor fi att legi ale stabilitatii sociale, ct si legi ale dinamicii n timp a societatii. Auguste Comte va fi constient de dubla ipostaza a societatii si, implicit, de sarcina dubla a sociologiei, el identificnd, ca atare, doua domenii de investigare ale acesteia, statica si dinamica sociala. Prin urmare, n interpretarea lui Comte, sociologia va fi stiinta legilor sau factorilor esentiali ce stau la baza constituirii, functionarii si dezvoltarii societatii omenesti. Trebuie remarcat, n acest context, ca principiile dupa care
7

se ghideaza August Comte n stabilirea obiectului sociologiei vor fi recunoscute ca valabile de catre cei mai de seama reprezentanti ai sociologiei, ei opernd doar unele deplasari de accent sau de perspectiva metodologica. Astfel, cnd cu o jumatate de secol mai trziu, Emile Durkheim, conationalul lui Auguste Comte si continuatorul spiritului acestuia, va defini sociologia ca fiind stiinta faptelor sociale, el are n vedere natura obiectiva a acestora si, implicit, determinarea lor de legi cu caracter necesar, chiar daca acestea mbraca un anume specific, corespunzator modului de a fi al socialului. Sau, atunci cnd Max Weber, un nume ilustru al sociologiei germane si al celei europene, defineste sociologia ca fiind stiinta actiunii sociale, el precizeaza ca are caracter de actiune sociala doar acea activitate ce implica relatii sociale, precum si constanta sau regularitatea acestor raporturi. Or acolo unde exista regularitate si constanta exista si conexiuni legice, lucru ce conduce la concluzia ca, n ultima instanta, sociologia este stiinta legilor actiunii sociale. Acelasi spirit n ntelegerea acestei stiinte se ntlneste si n sociologia romneasca. Relevanta n aceasta privinta este definitia pe care o da sociologiei Petre Andrei ca fiind stiinta ce studiaza societatea mai nti sub aspectul static structural si, apoi, sub cel dinamic functional, pentru a surprinde fazele si tipurile sociale cu caracter general.1 2. Statutul stiintific al sociologiei Desi nevoia constituirii unei stiinte de sine statatoare a socialului era evidenta pentru toti cei care aveau perspectiva de ansamblu asupra evolutiei cunoasterii umane n genere, a celei stiintifice n special, nu aceeasi ntelegere se va ntlni la oamenii de stiinta specializati n cercetarea diverselor domenii ale socialului ca realitati autonome desprinse din ntregul ale carui componente erau. Aceasta din urma situatie era specifica
1

Petre Andrei, Sociologie generala, Editura Academiei Romne, 1970, p.113

cercetatorilor din domeniul istoriei, economiei, dreptului, religiei, moralei etc. si care si vedeau amenintate teritoriile prin pretentiile formulate de noua venita. Multi dintre ei erau sincer convinsi ca ceea ce se numea sociologie nu avea practic obiect de studiu, nu avea ce sa cerceteze, de vreme ce diversele domenii ale vietii sociale erau deja studiate de respectivele discipline. Neavnd un domeniu propriu de cercetare, sociologia nu va face altceva dect sa paraziteze pe seama stiintelor existente, prelund rolul pe care l avusese cndva metafizica n raport cu stiintele naturii. Asemenea obiectiuni vadeau nsa o mentalitate cantonata n tiparele unui atomism mecanicist, n viziunea caruia studierea si cunoasterea atomilor echivala cu cunoasterea oricarei forme de existenta n alcatuirea careia intrau atomii. Le va fi opusa observatia pertinenta formulata de sociologi ca ntregul si proprietatile acestuia nu sunt identice cu suma proprietatilor partilor componente. Niciodata un ntreg, va replica Em. Durkheim nu este identic sumei partilor sale, el este cu totul alt lucru si ale carui proprietati difera de cele pe care le prezinta partile din care el este compus n virtutea acestui principiu, societatea nu este o simpla suma de indivizi, ci sistemul format prin asocierea lor, reprezinta o realitate specifica ce are caracterele sale proprii.2 Un alt motiv de contestare a noii stiinte era acela ca sociologia nu are o metoda proprie de cercetare, care sa fie adecvata domeniului si caracteristicilor socialului. Aceasta imputare se va ntemeia, ntr-o prima faza, pe ideea ca n sociologie nu sunt aplicabile metodele folosite de stiintele naturii, ceea ce lasa sa se subnteleaga ca metoda stiintifica era echivalenta cu procedura stiintelor n cauza si ca nu ar exista posibilitatea sa se contureze si alte modalitati de cercetare a realitatii. Iar argumentul cheie n aceasta actiune de contestare metodologica era acela ca nici o stiinta particulara nu se limiteaza doar la observarea fenomenului, ci ntotdeauna observatia este
2

Les Regles de la methode sociologique, p. 102 - 103

ntregita prin experiment, acesta din urma fiind cel care valideaza sau infirma orice ipoteza stiintifica. Or, n cazul societatii, si implicit al sociologiei, nu este posibila organizarea experimentelor, cercetarea fenomenelor apartinnd acestui domeniu limitndu-se ntotdeauna la vagi observatii empirice. Ulterior, va fi adus n discutie si un alt argument de ordin metodologic acela ca fenomenul social nu este abordabil cu ajutorul instrumentului matematic, fapt ce va limita inevitabil cercetarea sociologica doar la descrierea empirica a faptelor. Si, continuau criticii sociologiei, istoria cunoasterii moderne demonstreaza ca n orice teorie exista atta stiinta cta matematica ncorporeaza respectiva teorie. Argumentele amintite vor fi completate cu constatarea ca sociologul nu se poate detasa de fenomenul investigat, ca n acest caz nu ar exista o deplina obiectivitate stiintifica, deoarece ntotdeauna acesta va evalua fenomenul observat de pe o anumita pozitie axiologica. Dar si contestatiile de ordin metodologic se vor dovedi nentemeiate, asa dupa cum o va proba evolutia n timp a cercetarilor sociologice. Astfel, vor fi operate disocierile firesti ntre metodologiile din stiintele naturii si cele folosite n cercetarea socialului, n cel de al doilea caz intervenind tehnici specifice ca ancheta sociologica, observatia din interiorul grupurilor sociale, cercetarea documentelor etc. Se va pune apoi n evidenta posibilitatea organizarii, n anumite conditii, a experimentului stiintific la nivelul unor grupuri si organizatii sociale.3 Ct priveste instrumentul matematic, tocmai acesta este adecvat pentru cercetarea si surprinderea legitatilor sociale, care au un caracter statistic si probabilist. De asemenea, acelasi instrument matematic va interveni si n modelarea diverselor
3

A se vedea n acest sens experimentele realizate de Elton Mayo cu privire la relatiile din interiorul microgrupurilor sau cele privitoare la rolul si statusul social, la relatiile ntre lider si membrii grupului etc.

10

tipuri de relatii ntlnite n interiorul grupurilor sau n cadrul sistemului social global si al subsistemelor acestuia. Modelarea matematica, forma si metoda moderna de cunoastere stiintifica, si-a gasit, astfel, un cadru larg de aplicare n sociologie si, respectiv, n cercetarea vietii sociale. Referitor la subiectivitatea sociologului si spiritul partizan al acestuia n orientarea cercetarii si interpretarea rezultatelor, se poate constata ca si n stiintele naturii pot interveni asemenea atitudini, sub forma aderarii la un anume tip de explicatii si a selectarii doar a acelor date ce sustin respectivele interpretari. Dar, asa dupa cum exista mijloace de corijare si eliminare a subiectivismului si spiritului partizan din domeniul stiintelor naturii, ele constnd ndeosebi n analiza comparativa a diverselor teorii si dezvaluirea limitelor si contradictiilor celor ce tin seama doar de anumite aspecte ale realitatii, la fel si n cercetarea sociologica vor fi operationale si eficiente asemenea modalitati. n sfrsit, ultima si cea mai grava obiectiune la adresa statutului stiintific al sociologiei va fi legata de asa zisa inexistenta a legilor n viata sociala. Or acolo unde nu exista legi obiective sau unde este imposibila surprinderea lor, nu va exista nici posibilitatea constituirii unei stiinte veritabile a respectivului domeniu. Contestarea legitatilor vietii sociale se sprijina, n esenta, pe argumentul ca socialul este n permanenta rezultatul interactiunii dintre obiectiv si subiectiv, ca ponderea factorului subiectiv este decisiva si ca viata sociala este influentata considerabil de conduita imprevizibila a indivizilor ce alcatuiesc colectivitatile umane. Ca n societate nu exista legi de felul celor ntlnite n natura aceasta este, fara ndoiala, o apreciere ndreptatita. n schimb, nu mai este justificata asertiunea ca doar hazardul este dominant n societate si ca aici nu ar exista nici un fel de determinare legica.

11

3. Conceptul de lege sociala Asadar, o prima problema cu care se confrunta sociologia este aceea daca exista legi sociale, cu ajutorul carora sa se poata explica att stabilitatea ct si devenirea sociala. Initial, toti cei care vor actiona n directia afirmarii sociologiei ca o stiinta de sine statatoare a socialului vor sustine ca si n societate exista legi similare ca cele ntlnite n natura, ca si aici totul este determinat de cauze ce actioneaza n conditii date si ca n urma cunoasterii acestor legi se va putea previziona asupra viitorului. Ba mai mult, atunci cnd interpretarile sociologice se vor raporta la anumite conceptii politice, se va sustine, ca n cazul marxismului, ca n societate actioneaza legi obiective implacabile, ce determina un anumit mod de structurare a vietii sociale si o succesiune riguros determinata a ceea ce Marx numea moduri de productie si, respectiv, formatiuni sociale. Extinderea si aprofundarea cercetarii socialului vor confirma, pe de o parte, enunturile lui Auguste Comte ca societatea se caracterizeaza printr-o complexitate ce o depaseste incomparabil pe cea ntlnita n natura, iar pe de alta parte, tocmai n virtutea constatarii acestei complexitati, vor infirma viziunea sa cu privire la natura, actiunea si efectele legilor sociale. Exista, fara ndoiala, conexiuni esentiale si generale ntre diversele fenomene sociale, care genereaza inevitabil anumite efecte, dar interventia unui numar crescnd de factori ce participa la nasterea si structurarea unor asemenea raporturi determina caracterul aproximativ al certitudinii ca n baza lor vor rezulta anumite consecinte. De asemenea, ponderea factorilor aleatorii este net superioara n viata sociala si aceasta datorita prezentei factorului psihic si al caracterului imprevizibil al conduitelor individuale. Aceeasi situatie sociala va determina reactii si conduite individuale diferite, fapt ce constrnge sociologia, ca si restul stiintelor sociale, sa recurga la instrumente statistice pentru a
12

surprinde fenomenul general, adica manifestarile repetabile, cu caracter de masa. n aceste conditii, legea numerelor mari devine un pretios instrument teoretico- metodologic. Asadar, o prima caracteristica a legilor sociale rezida n natura lor statistica si, respectiv, n caracterul probabilistic al previziunilor ce se fac pe baza lor. Este posibil, evalueaza sociologul, ca un anume fenomen sa se produca n urma constituirii unei anumite conjuncturi sociale, dar nu se poate preciza care va fi momentul producerii sale, ce intensitate va avea si n ce forma se va produce. Bunaoara, era inevitabila prabusirea n timp a regimurilor comuniste totalitare, n masura n care acestea actionau n contradictie cu cerintele unei economii viabile si a unei organizari sociale democratice, dar nimeni nu putea preciza cnd anume si n ce ritm se va produce o asemenea prabusire. Se contureaza, astfel, n strnsa legatura cu natura lor statistica, caracterul tendential al legilor sociale, aceasta nsemnnd ca ele indica directia posibila de evolutie sau de configurare a unei anumite realitati, potrivit prezentei si interactiunii specifice a unor factori determinanti, dar posibilitatea pe care o indica legea are nevoie, pentru a se actualiza, de interventia unor conditii adecvate, acestea din urma purtnd de cele mai multe ori amprenta conjuncturalului si aleatorului, ceea ce face imposibila precizarea momentului cnd si cum se vor produce fenomenele ce se nscriu n sfera de manifestare a legii si care va fi forma lor. Prin urmare, la natura statistica si caracterul tendential al legilor sociale, se adauga si relativitatea accentuata a acestora, dat fiind numarul foarte mare de conditii de care depinde actiunea lor si generarea efectelor ce le sunt proprii, precum si forma concret istorica de manifestare. Aceeasi lege sociala se manifesta ntr-un anume fel ntr-o societate superindustrializata si n cu totul altul n societatea aflata la nceputul procesului de industrializare. Din aceste noi conditii restrictive privitoare la actiunea si
13

efectele legilor decurg si alte caracteristici n ce le priveste, cum ar fi generalitatea mult mai restrnsa si o rigoare foarte aproximativa. Ceea ce caracterizeaza notiunea de lege n sociologie concluziona n a doua jumatate a secolului trecut un sociolog francez cu privire la legile sociale este durata limitata n timp si spatiu n raport de numar, durata psihologica, structuri mentale si institutii. ntr-un cuvnt, n sociologie nu pot sa existe dect legi partiale si aproape niciodata legi absolut generale4. n ciuda acestor particularitati ale legilor ce actioneaza n societate, ele sunt totusi cele ce determina structura si corelatiile functionale ale acesteia, directia procesului de evolutie, precum si caracteristicile esentiale ale realitatii pe care sociologia o numeste fapt sau fenomen social. De aceea, sarcina sociologului este, mai nti, aceea de a identifica diverse categorii de legi ce sunt proprii nivelurilor specifice de structurare a societatii si, apoi, de a studia modul n care actioneaza acestea, n functie de conditiile concrete ntlnite n fiecare etapa istorica. Se ridica, n acest context, o noua problema ce tine tot de statutul stiintific al sociologiei, respectiv aceea daca este posibila explicarea riguroasa a fenomenelor sociale care au avut loc deja, daca aceasta poate pune n evidenta necesitatea lor. Raspunsul este de data asta afirmativ, daca se are n vedere faptul ca un fenomen care a avut loc este rezultatul actiunii unei multimi sau totalitati de factori ce-au contribuit la producerea lui, ntre care o pondere nsemnata o detin factorii ntmplatori, imprevizibili. Or, n masura n care sociologul identifica toti acesti factori, el poate constata ca ntlnirea lor ntr-un anume moment si ntr-un anumit loc a determinat producerea inevitabila a fenomenului analizat. Aceasta nu nseamna ca nu era posibil sa se fi ntmplat si altfel, daca ar fi intervenit si alte elemente dect cele constatate de cercetator, dar atunci cnd au intervenit numai acestea si nu altele, s-a produs n mod necesar fenomenul constatat si nu un altul.
4

Gaston Bouthoul, Trait de sociologie, Payot, Paris, 1959, p. 166.

14

Deci este vorba de o necesitate conditionata, derivata din actiunile oamenilor si corelata cu interesele si scopurile acestora. O asemenea necesitate se constata numai post festum, dupa ce sa produs, si, ca atare, niciodata nu se poate previziona absolut cert ca se va produce un anume fenomen si nu altul.

15

II. SOCIOLOGIA GENERALA SI SOCIOLOGIILE DE RAMURA

1. Problematica sociologiei generale De la constituirea sociologiei ca o stiinta de sine statatoare si pna n prezent s-a nregistrat o continua evolutie a interpretarilor n privinta obiectului si problematicii acesteia, a modalitatilor de abordare, investigare si explicare a socialului. La nceput, sociologii vor cauta posibile analogii ntre viata sociala si diversele structuri ntlnite n natura, ncercnd sa construiasca paradigme sociologice dupa modelele oferite de principalele stiinte ale naturii, ndeosebi de fizica si biologie. Pornind de la principiul ca societatea este, nainte de toate, comunitatea indivizilor ce traiesc la un moment dat pe un anumit teritoriu, ca fara indivizi nu ar exista ntregul numit societate, unii sociologi vor fi tentati sa aplice modelul de interpretare atomista, cu care operau fizica si chimia, la explicarea vietii sociale, ncercnd sa construiasca stiinta sociala pornind de la indivizi si caracteristicile acestora. ntr-adevar consemna sociologul Petre Andrei exista o sumedenie de conceptiuni pentru care societatea nu este altceva dect o agregare de indivizi, chiar daca ea prezinta unele caractere dupa care am putea-o considera ca un fel de unitate superioara elementelor sale componente. Pentru aceste conceptiuni, societatea se reduce la indivizi, care ar constitui adevarata realitate,societatea nefiind dect un nume prin care se desemneaza gruparea de indivizi 5. Odata fixata pozitia de principiu, pasul urmator l va constitui cautarea acelor caracteristici esentiale ale indivizilor n
5

Petre Andrei, Sociologie generala, Editura Academiei, Bucuresti, 1970, p. 119

16

virtutea carora acestia interactioneaza si dau nastere societatii. nainte ca sociologia sa ncerce o identificare pe baze stiintifice a nsusirilor individuale cu rol determinant n constituirea si functionarea societatii, s-au pronuntat filosofii asupra acestei probleme. Astfel, pentru Thomas Hobbes (1588 1679), natura fiintei umane este data de agresivitate, aceasta caracteriznd toate relatiile interindividuale n faza premergatoare societatii, care se naste tocmai din nevoia punerii sub control a respectivei agresivitati si ncadrarii ei n limite acceptabile. n schimb, pentru conationalul sau John Locke (1632-1704), instinctul sociabilitatii este cel care defineste natura umana si determina comportamentul indivizilor. La fel, si pentru J. J. Rousscau (1712-1783), tot sociabilitatea reprezinta trasatura definitorie a omului n starea lui naturala, premergatoare societatii, omul fiind bun de la natura dar pervertindu-se datorita actiunii nefaste a fortelor ce vor domina societatea. n ce-i priveste pe sociologi, acestia vor recurge, de regula, la sprijinul psihologiei pentru a surprinde elementul individual definitoriu prin care se realizeaza integrarea sociala a indivizilor. Relevanta n aceasta privinta va fi interpretarea sociologului francez Gabriel Tarde (1843-1904), pentru care instinctul imitatiei este factorul decisiv al vietii sociale, care determina integrarea indivizilor n colectivitate si comportamentul acestora. Urmnd modelul oferit de existenta biologica si de paradigma interpretarii biologice, alte sociologii vor considera ca societatea este aidoma corpului viu, fiind alcatuita din componente ce ndeplinesc functii similare diverselor organe ale acestuia si prin a caror corelare se asigura stabilitatea si ordinea ei. Astfel, Herbert Spencer (1820-1903), unul din principalii reprezentanti ai paradigmei sociologice organiciste, interpreteaza structura societatii si activitatile sociale prin analogie cu structura si functiile organismului biologic, identificnd individul cu celula, sistemul economic cu cel de nutritie, institutiile de aparare cu
17

ectodermul, transporturile si comertul cu sistemul circulator, statutul si institutiile sale cu sistemul nervos. n functie de considerarea societatii aidoma realitatii fizico chimice sau celei biologice, se va ncerca si transferul legilor valabile pentru aceste domenii asupra vietii sociale sau gasirea unor legi sociale care sa fie asemanatoare cu cele fizice sau biologice 6. Un alt model de interpretare a socialului, ca realitate globala si multifunctionala, va fi cel oferit de diversele stiinte sociale particulare, ca economia politica, stiinta statului si dreptului, etnografia etc. Cei mai de seama reprezentanti ai unor asemenea stiinte vor constientiza faptul ca domeniul de care se ocupa (economia, dreptul, politicul) nu sunt realitati de sine statatoare, ci componente ale societatii, ca ele detin un anume loc si ndeplinesc un rol specific n conservarea si functionarea societatii. Cu alte cuvinte, ca acestea sunt parti ale ntregului social si, n consecinta, se afla n relatii de interconditionare cu ntregul si cu celelalte componente ale sale. Prin aceasta noua maniera de abordare si explicare a diverselor categorii de fenomene sociale, respectivii oameni de stiinta au contribuit substantial la afirmarea spiritului sociologic si la ntregirea teoriilor economice, politice, juridice, religioase cu consistente analize de ordin sociologic. n acelasi timp, nsa, multi
6

De exemplu, matematicianul si sociologul romn Spiru Haret, de numele caruia se leaga una dintre cele mai importante reforme a nvatamntului romnesc, ntr-o lucrare intitulata semnificativ Mecanica sociala, considera ca societatea este rezultatul echilibrarii fortelor de actiune si reactiune ce pun n miscare atomii sociali, adica indivizii. Alti sociologi vor considera fortele de atractie si respingere ca determinante pentru viata sociala (miscarea), sau ca viata sociala nu este dect un fenomen energetic, care presupune nentrerupta transformare energetica (Solvay, Ostwald etc.), asa dupa cum Rn Worms va sustine ca orice societate se afla sub actiunea legilor lumii vii, ca societatea este asemanatoare vietuitoarelor, ca si ea se naste, traieste si moare, deci poate fi obiectul unei anatomii, al unei fiziologii, al unei taxonomii, al unei terapeutici sau al unei igiene speciale.

18

dintre ei vor privilegia locul si importanta factorului investigat, conferindu-i rolul de factor determinant al vietii sociale. Tipic, n aceasta privinta, este cazul lui Karl Marx (1818-1883), primul care studiaza economicul ca fenomen social si care promoveaza o viziune sistemica asupra vietii sociale, dar care va atribui economicului rolul de factor decisiv n configurarea structurii si ordinii sociale si n trecerea de la o ordine sociala care si-a epuizat capacitatea functionala la o alta superioara, corespunzatoare nivelului de dezvoltare a fortelor economice. Viziunea sistemica asupra socialului, ntlnita nu numai la Marx ci si la Auguste Comte si Herbert Spencer, va face un pas nainte prin opera preponderent sociologica a lui Emile Durkheim (1858-1917), cel caruia i se poate recunoaste statutul de ntemeietor al sociologiei ca stiinta riguroasa a socialului, cu un specific propriu, si care se deosebeste att de stiintele naturii ct si de filosofia sociala, precum si de stiintele sociale particulare. n primul rnd, Durkheim sustine n mod judicios ca socialul nu se reduce la suma elementelor ce l alcatuiesc, ci el constituie o realitate noua, superioara prin complexitate si gradul de cuprindere a elementelor pe care le nglobeaza. Aceasta realitate nu poate fi descifrata cu ajutorul modelelor teoretice oferite de stiintele naturii, ci n cercetarea ei stiinta trebuie sa se foloseasca de un model propriu, la care se poate ajunge prin investigarea ei nemijlocita. n al doilea rnd, n relatia dintre ntreg si parte, determinant este ntregul, ceea ce nseamna ca si explicarea caracteristicilor si modului de a se manifesta ale fiecarui fenomen si element social nu este posibila dect prin luarea n considerare a ntregului din care face parte. Si, n sfrsit, lui Durkheim i revine meritul incontestabil de a fi ncercat sa surprinda esenta socialului, prin construirea a ceea ce se va numi teoria faptului social. Potrivit interpretarii sale, faptul social este acea realitate care se prezinta ca ceva
19

obiectiv, aidoma lucrurilor, fiind exterior indivizilor, dar care exercita o actiune constrngatoare asupra lor. Este fapt social scria Durkheim orice maniera de a se face, constant sau nu, susceptibila de a exercita asupra individului o constrngere exterioara sau, mai mult, care este generala n ntinderea unei societati date, ea avnd o existenta proprie, independenta de manifestarile sale individuale7. Se observa ca, prin cercetarile sociologice ntreprinse si rezultatele cu care s-au soldat acestea, Durkheim indica doua mari directii n care va trebui sa actioneze sociologia: pe de o parte, cercetarea societatii ca un ntreg de sine statator, cu caracteristici si legi proprii de structurare si functionare, iar pe de alta parte, cercetarea fenomenelor sociale sub aspectul celor mai generale si esentiale nsusiri, adica a acelor nsusiri ce se regasesc n structura oricarui fenomen social, indiferent de faptul daca acesta apartine societatii ca ntreg sau diverselor ei componente. Daca societatea este un sistem si daca determinanta pentru configurarea proprietatilor esentiale ale sistemului este structura, adica totalitatea relatiilor existente ntre elementele sistemului, atunci abordarea si cercetarea sistemica a societatii impune ca sarcina prioritara cercetarea acestor relatii. O asemenea cerinta este acceptata de catre majoritatea sociologilor, dar nu trebuie sa se ignore si o alta realitate aceea ca ntotdeauna o relatie se naste ntre anumiti termeni si ca particularitatile ei vor depinde de caracteristicile esentiale ale termenilor n relatie, de unde concluzia ndreptatita pe care o formuleaza, printre altii, E. Dekany, ca studierea unui raport impune cercetarea prealabila si cunoasterea termenilor ntre care se instituie acesta. De aceea se poate conchide ca axarea sociologului doar pe surprinderea si descrierea structurii socialului, caz ntlnit n abordarile sociologiilor relationiste sau formaliste, ndeparteaza aceasta stiinta de cunoasterea autentica a fenomenelor sociale,
7

Emile Durkheim, Les Rgles de la mthode sociologique, p. 12.

20

acestea avnd ntotdeauna nu numai o forma ci si un continut. Ca atare, se nregistreaza pretutindeni prezenta unei unitati indisolubile ntre continut si forma, unitate de care trebuie sa tina seama n permanenta sociologia daca aspira la statutul unei stiinte veritabile. n cadrul societatii, acesti termeni sunt ei nsisi sisteme deosebit de complexe, iar cel mai ntlnit si mai reprezentativ subsistem este grupul, fapt ce explica ratiunea pentru care sociologia contemporana ncepe cercetarea cu grupul si nu cu individul. Pornind de la aceasta evidenta, sociologi ca Armand Cuvillier sau G H Coley vor considera ca sociologia este mai nti de toate stiinta grupurilor umane, dar a acelor grupuri constituite n anumite conditii istorice si care se prezinta ca structuri concrete. 2. Sociologiile de ramura si domeniile acestora n evolutia sociologiei se nregistreaza etape ce par sa corespunda triadei hegeliene a tezei, antitezei si sintezei. ntr-o prima faza, au fost preponderente constructiile teoretice ce vizau ansamblul social. Dar sociologia fiind la nceputurile existentei sale, lipseau cunostintele privitoare la componentele ansamblului si, n consecinta, se va recurge la tehnica constructiilor ipotetice, realizndu-se interpretari cu o pronuntata tenta filosofica, chiar daca acestea erau intitulate sociologice. Constientizarea treptata a faptului ca pentru a realiza un edificiu ai nevoie mai nti de caramizile ce vor intra n alcatuirea lui, se va nregistra o sensibila cotitura n preocuparile sociologice, facndu-se trecerea la cercetarea empirica a fenomenului social n diferitele sale ipostaze: economica, politica, juridica, religioasa, demografica etc. Si pe masura initierii unor cercetari sistematice si de amploare, se vor pune bazele a numeroase discipline sociologice, numite mai trziu sociologii de ramura, si al caror numar este n prezent de circa o
21

suta. Se ntlnesc, astfel, sociologii privitoare la munca, industrie, agricultura, la economie, politica si drept, la religie, cultura, mass media, la comunicare si educatie. Analiza sociologiilor de ramura existente n prezent evidentiaza procesul de trecere de la investigarea componentelor mari ale societatii la cercetarea subdiviziunilor sau elementelor acestora. Bunaoara, alaturi de sociologia economica se vor ntlni sociologia industriala si sociologia agrara, sociologia muncii si sociologia mobilitatii profesionale, alaturi de sociologia culturii sociologia religiilor, sociologia culturii de masa si asa mai departe. Se va constata, de asemenea, ca diversele sociologii particulare se afla n faze diferite de constructie. Unele ca sociologia muncii, sociologia industriala, sociologia religiilor se afla ntr-un stadiu avansat, pe cnd altele sunt de-abia la nceput, sarcinile rezolvate fiind incomparabil mai putine dect cele care si asteapta solutionarea. Si, n sfrsit, se mai poate constata si un alt aspect acela al predominarii n anumite situatii a interesului pentru descrierea empirica a fenomenului si mai putin pentru explicarea acestuia si integrarea explicatiilor n constructii teoretice mai vaste. Pe buna dreptate, se vorbeste n astfel de cazuri de transformarea sociologiei n sociografie, teoria (logosul) facnd locul descrierii (graphia), de trecerea de la observatia empirica, realizata pe baza unor ipoteze teoretice, la un hiperempirism de sorginte fenomenologica, n cadrul caruia cercetatorul face abstractie de orice considerent teoretic, el urmarind doar sa nregistreze fenomenul asa cum se prezinta si sa-l descrie ct mai detaliat. Descrierea ct mai precisa a realitatii este, fara ndoiala, o etapa necesara a oricarui proces de cunoastere dar ea nu trebuie sa fie si singura, ci se impune trecerea la interpretarea datelor de observatie si, respectiv, la constructia teoretica. Prin urmare, cea de a doua etapa a evolutiei sociologiei
22

n care predomina observatia empirica si spiritul analitic nu este ncheiata, fiind n plina desfasurare, n fata ei stnd sarcina realizarii de sinteze teoretice privitoare la fiecare componenta a vietii sociale. Ct priveste cea de a treia faza cea a realizarii unor constructii teoretice globale, privitoare la ansamblul social, si care sa fie ntemeiate pe o cunoastere stiintifica riguroasa a elementelor ansamblului si a relatiilor dintre acestea, ea se afla n stadiul de deziderat sau, n cel mai fericit caz, al unor nceputuri timide. Si n prezent, sociologia se gaseste la o raspntie si aceasta fiindca n-a atins nca vrsta maturitatii sale si fiindca n-a ajuns nca la legatura att de mult dorita dintre teorie si cercetarea empirica 8. Revenind la sociologiile de ramura si la obiectul acestora, trebuie retinut ca ntelegerea adecvata a locului si rolului stiintelor n cauza impune clarificarea relatiilor dintre stiinte ca economia politica, stiinta dreptului, politologia, demografia s.a. si sociologia economicului, sociologia politica, sociologia dreptului sau sociologia populatiei. Cerinta delimitarii riguroase a domeniilor si sarcinilor fiecareia dintre disciplinele ce apartin unor asemenea cupluri binare a fost formulata nca de Durkheim, care aprecia ca cercetarea sociologica nu poate progresa daca nu se disociaza de cea a stiintelor sociale particulare. O asemenea recomandare
8

Georges Gurvitch, Trait de sociologie, tome premier, Paris, 1962, p. 3.

23

teoretico - metodologica a provocat o reactie violenta din partea respectivelor stiinte, care si vedeau amenintate domeniile ca urmare a imixtiunii acestui intrus. Reactia era ntr-un fel ndreptatita si aceasta din motivul ca nici sociologia si nici stiintele n cauza nu erau pe deplin edificate asupra domeniului propriu si a sarcinilor specifice ce le reveneau. Astazi, la mai bine de o suta de ani de la producerea incidentului mentionat, dispunem de toate elementele pentru a formula problema n termeni corespunzatori si a-i gasi solutia potrivita. Astfel, atunci cnd stiinta economica studiaza fenomenele vietii economice, ea le abordeaza ca apartinnd unei realitati autonome, cu caracteristici si legi proprii de structurare, functionare si evolutie, ireductibile la cele ale altor realitati sociale. Aparatul conceptual utilizat de aceasta stiinta va fi unul propriu si adecvat naturii fenomenelor cercetate, iar teoria explicativa va fi una exclusiv economica, ce tinde sa faca abstractie de prezenta si interventia altor factori sociali n structurarea si functionarea economicului. Sociologia economica, n schimb, abordeaza economicul ca un subsistem al sistemului social global, care este ca atare si el un sistem social, si n interiorul caruia vor fi prezente, dar ntr-o forma specifica, toate relatiile si manifestarile ce definesc socialul (relatiile de microgrup, relatiile dintre masa si lider, relatiile privitoare la status si rol social s.a.m.d.). Acest specific al relatiilor sociale din sfera economicului va fi investigat de sociologie, dupa care se vor studia relatiile subsistemului economic cu celelalte subsisteme sociale (politic, juridic, cultural, demografic), pentru identificarea, descrierea si explicarea
24

relatiilor de interconditionare, ca apoi sa se studieze aceleasi relatii dintre subsistemul economic si sistemul social global. Aceste demersuri, n masura n care ntrunesc pe deplin caracteristicile unei investigatii stiintifice, sunt pe deplin justificate si ele nu se suprapun peste cele strict economice, ocupndu-se de alte aspecte, dar a caror elucidare va fi foarte utila pentru cei care se ocupa de organizarea si conducerea vietii economice. 3. Raporturile dintre sociologia generala si sociologiile de ramura Relatia dintre sociologia generala si sociologiile de ramura este corespunzatoare raporturilor existente ntre sistemul social global si subsistemele ce intra n alcatuirea sa. Potrivit teoriei generale a sistemelor, elaborata de Ludwig von Bertalanffy, orice existenta se prezinta ca o totalitate organizata, respectiv, ca un ansamblu de elemente ce se afla n relatii determinante unele fata de altele si care, tocmai datorita modului specific n care interactioneaza aceste elemente, va prezenta noi nsusiri, deosebite de cele ale partilor componente. Structura sistemului, data de totalitatea relatiilor stabilite ntre elementele acestuia, este cea care i determina nsusirile esentiale, ceea ce nseamna ca pentru a cunoaste un sistem este necesara surprinderea respectivei structuri. Dar la fel de adevarat este si faptul ca structura se naste n urma disponibilitatii elementelor de a intra ntr-un anumit tip de relatii si nu n altele, fapt ce face absolut necesara si studierea caracteristicilor elementelor din a caror interactiune rezulta sistemul. Relatiile ce se pot identifica n cadrul unui sistem sunt mai nti relatiile dintre partile sale componente, dar si relatii ale fiecarui element cu ntregul din care face parte. Ele vor fi, asadar, relatii de coordonare (ntre elementele sistemului), de
25

supraordonare (n cazul raporturilor pe care ntregul le are cu partile sale) si de subordonare (n cazul raportului partii fata de ntreg). Daca orice realitate, orict de simpla ar parea la prima vedere, este structurata si functioneaza ca un sistem, rezulta ca notiunile de sistem si element sunt relative. Astfel, ceea ce apare ca element ntr-un sistem mai cuprinzator, se va prezenta la rndul sau ca sistem n raport cu elementele care intra n alcatuirea sa. De aici rezulta cerinta metodologica ca dupa ce o anume existenta a fost abordata doar ca parte a unui ntreg si cercetata din acest punct de vedere, investigatia va trebui sa continue cu studierea sa si n calitate de sistem, pentru a se putea explica nsusirile ce-i sunt specifice si disponibilitatea sa pentru un anumit tip de relatii n cadrul suprasistemului din care face parte, n interiorul caruia ea are pozitia unui subsistem. Si, n sfrsit, aceeasi teorie generala a sistemelor atrage atentia asupra faptului ca n virtutea relatiilor pe care le are cu ntregul si cu celelalte parti componente, orice element sau subsistem ocupa un anume loc si ndeplineste un anumit rol sau functie n cadrul sistemului, aceasta din urma rezultnd att din caracteristicile elementului, ct si din felul relatiilor pe care acesta le ntretine cu celelalte parti ale ntregului si cu sistemul n ansamblul sau. Propunndu-si sa stabileasca principii valabile pentru sisteme n general, independent de natura elementelor lor componente 9, teoria generala a sistemelor se vadeste a fi benefica pentru orice stiinta ce se ocupa de complexitatile dinamice, cu capacitate de autoreglare, comanda si control, si cu att mai mult pentru sociologie. Din perspectiva sistemica, se poate delimita mai nti obiectul sociologiei generale de cel al sociologiilor de ramura, prima studiind sistemul social global, adica societatea ca ntreg,
9

Ludwig von Bertalanffy, Theorie gnrale de systmes, Dunod, Paris, 1973, p. 36.

26

iar celelalte subsistemele sociale ce intra n componenta sistemului global. Ca teorie a sistemului social global, sociologia generala ofera sociologiilor de ramura imaginea de ansamblu a acestuia, cu locul pe care-l ocupa fiecare subsistem n structura ntregului si cu functiile pe care le ndeplineste, cu relatiile pe care acesta le ntretine cu celelalte subsisteme si cu influentele pe care le exercita si le nregistreaza din partea acestora. Numai ca ntotdeauna sociologia generala va trata orice subsistem social ca un element si nu ca un sistem, pentru a putea retine comportarea si functiile acestuia n calitate de element al macrosistemului. Tot sociologia generala investigheaza si caracteristicile esentiale a ceea ce se numeste fenomen social n genere, indiferent de ipostaza n care s-ar afla acesta si de forma sa de manifestare. Dar ceea ce sociologia generala studiaza n calitate de element va fi investigat de sociologia de ramura ca sistem, aceasta punnd n evidenta elementele si structura sa, locul si functiile fiecarui element n parte, modul n care acestea influenteaza fizionomia subsistemului si-i permite sa ndeplineasca o anume functie n cadrul suprasistemului din care face parte. Bunaoara, sociologia generala constata cu privire la o anume societate ca n interiorul acesteia este prezent un anumit fel de viata economica si, pornind de la aceasta, va cauta corelatiile specifice existente ntre respectiva economie si componenta politica, juridica, demografica, culturala etc. Dar nu si va pune problema identificarii tuturor elementelor sociale ce-au contribuit la structurarea respectivului tip de viata economica, aceasta sarcina prelund-o sociologia economica. Si aceasta reuseste sa identifice influente dintre cele mai ndepartate si corelatii cu adevarat surprinzatoare, cum a reusit, de exemplu, Max Weber cnd a pus n evidenta legatura dintre etica

27

neoprotestanta si spiritul capitalismului occidental10. Elementele cercetate si descoperite de sociologiile de ramura vor servi ca punct de plecare si ca material explicit pentru noi sinteze teoretice, pe care le va realiza sociologia generala. Ca fara cunoasterea n profunzime a fiecarei categorii de fenomene sociale nu se poate realiza o interpretare corecta a societatii globale o dovedeste cu prisosinta evolutia sociologiei generale, situatia prezenta a acesteia. Pe de alta parte, se impune si constatarea ca reconstructia teoretica a unui sistem att de complex cum este macrosistemul social constituie o operatiune pe ct de ampla, pe att de dificila, nct nu se poate pretinde sa se realizeze la comanda o astfel de constructie teoretica. Ea se va realiza n timp, etapa cu etapa, fara a se ajunge nsa la ncheierea definitiva a constructiei. Rezulta, asadar, complementaritatea ce exista ntre sociologia generala si sociologiile de ramura, faptul ca numai prin conlucrarea lor permanenta se poate realiza progresul cunoasterii stiintifice a socialului si afirmarea fiecareia dintre aceste sociologii.

10

Max Weber, Etica protestanta si spiritul capitalismului, Humanitas, Bucuresti, 1993, p.p. 23-183

Editura

28

III. OBIECTUL SI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI JURIDICE

1. Dreptul ca obiect de investigare sociologica Preocuparea sociologiei pentru studierea si interpretarea dreptului ca fenomen social se nregistreaza relativ trziu, la circa jumatate de secol de la momentul proclamarii dreptului la existenta a acestei stiinte. Dezinteresul manifestat initial de sociologi pentru acest important domeniu al vietii sociale se explica prin interventia conjugata a mai multor factori. Mai nti, ar fi fenomenul desconsiderarii importantei dreptului n calitatea acestuia de institutie sociala de catre primii sociologi, tonul dndu-l n aceasta privinta nsusi Auguste Comte. Acesta, dupa cum vom arata pe larg ntr-un alt capitol, contesta statutul de stiinta al teoriei juridice pe motivul ca ea s-ar baza mai mult pe speculatia metafizica dect pe cunoasterea pozitiva a realitatii juridice. Apoi, preocuparile initiale ale sociologiei se vor ndrepta cu precadere n directia explicarii ansamblului social, fiind neglijate diversele componente ale ntregului, studierea acestora fiind lasata pe mai departe n seama stiintelor deja constituite. Si, n sfrsit, n actiunea de identificare a factorilor determinanti ai vietii sociale, atentia sociologilor se va axa asupra factorilor economici si a institutiilor politice si mai putin asupra dreptului, care va fi considerat un instrument al puterii politice. Interesul sociologiei pentru cercetarea dreptului se va declansa n urma punerii n circulatie a ideilor lui Emile Durkheim cu privire la faptele sociale, ale caror trasaturi definitorii erau date de exterioritatea lor n raport cu indivizii si de actiunea constrngatoare exercitata asupra acestora de asemenea fapte. Or, nici o alta realitate nu ntrunea asemenea
29

caracteristici asa cum erau ele prezente n cazul normelor juridice. n consecinta, n virtutea unor asemenea determinari li se va recunoaste cu prisosinta caracterul de fapte sociale realitatilor juridice si, implicit, ca reprezentnd cel mai nsemnat domeniu al vietii sociale. n ce-l priveste pe Durkheim, el era pe deplin de acord cu o asemenea concluzie, asa explicndu-se ndemnul pe care-l va adresa sociologilor ca acestia sa procedeze la studierea dreptului ca unul dintre cele mai importante fapte sociale si sa ncorporeze n teoria sociologica elementele privitoare la locul si rolul dreptului n societate. Emblematica n aceasta privinta va fi remarca aceluiasi sociolog, potrivit careia masura stiintifica a oricarei teorii sociologice ar fi data de ponderea pe care o detine dreptul n explicarea vietii sociale. ndemnul adresat sociologilor de catre Durkheim de-a aborda un domeniu care pna atunci reprezenta patrimoniul exclusiv al juristilor nu va fi bine primit de acestia din urma, ei suspectndu-i pe sociologi de intentii expansioniste. Si reactia lor va fi cu att mai vehementa cu ct sociologia nu se bucura nca de statutul unei stiinte pe deplin consolidate si recunoscuta ca atare de catre reprezentantii tuturor celorlalte stiinte sociale. O disciplina fara legitimitate stiintifica, cum era considerata la acea vreme sociologia, cu o vechime de cteva decenii si cu tendinta de a parazita pe seama stiintelor autentice si venerabile, asa cum era si stiinta dreptului, care formuleaza pretentii de a patrunde pe un teren ce nu-i apartinea aceasta reprezenta n ochii juristilor, care slujeau o stiinta a carei vechime se exprima nu n secole, ci n milenii o culme a sfidarii si lipsei de masura. Prin urmare, initiativa sociologilor de-a aborda juridicul n calitatea acestuia de fenomen social nu a fost nteleasa n mod corespunzator de catre juristi, care o vor obstructiona initial n loc sa o sprijine. Dispretul total si nedisimulat al juristilor fata de sociologie
30

si va gasi reversul ntr-o atitudine asemanatoare manifestata de sociologi fata de capacitatea primilor de a se debarasa de sechelele metafizicii sau de a putea depasi ngustimea de orizont teoretic ce i-ar fi caracterizat pe cei mai multi dintre ei. Se constata, astfel, o totala adversitate ntre cei care ar fi trebuit sa conlucreze n actiunea de constituire a noii stiinte, aflata la confluenta sociologiei cu stiinta juridica, si a carei utilitate era la fel de importanta pentru sociologi ca si pentru juristi. Primele rezultate ale investigatiilor ntreprinse de sociologi le vor releva acestora justetea recomandarilor durkheimiste, ca si rolul de maxima importanta pe care l are dreptul n viata sociala. Apoi, pe masura ce se vor familiariza cu continutul normelor de drept si cu logica sistemelor juridice, sociologii vor ajunge sa pretuiasca, la adevarata lor valoare, att dreptul, ca realitate sociala specifica, ct si stiintele specializate n acest domeniu. Pe de alta parte, descoperirile facute de sociologi cu privire la relatia de dubla conditionare dintre drept si societate vor trezi interesul juristilor, care, dobndind o noua perspectiva asupra propriului domeniu, cea sociologica, vor ajunge sa pretuiasca utilitatea si valoarea unor asemenea cercetari. Ba mai mult, reprezentanti de seama ai stiintelor juridice vor ajunge la concluzia ca este necesar ca si juristii sa procedeze la studierea conditionarii sociale a dreptului, precum si a efectelor acestuia asupra vietii sociale, pentru a se depasi viziunile ngust tehniciste asupra dreptului. Odata depasite nentelegerile privitoare la statutul si preocuparile noii stiinte, se vor nregistra contributii consistente att din partea sociologilor ct si din partea juristilor la constituirea, consolidarea si dezvoltarea sociologiei juridice. O analiza ct de ct sumara a modului n care s-au pus bazele acestei sociologii de ramura va evidentia ca rolul juristilor a fost mult mai important dect al sociologilor n privinta desprinderii sociologiei dreptului de sociologia generala.
31

n timp ce sociologii abordau dreptul n calitatea acestuia de factor esential n constituirea si functionarea societatilor civilizate, integrndu-l ca element explicativ n teoriile sociologiei generale, reprezentantii stiintelor dreptului vor insista pe dimensiunea juridica a investigatiilor sociologice privitoare la drept si, implicit, pe cerinta recunoasterii faptului ca este vorba de un nou domeniu al sociologiei, care are specificul sau si care nu trebuie absorbit de sociologia generala. De altfel, tot lor li se datoreaza introducerea si folosirea termenului de sociologie a dreptului pentru a desemna noua ramura sociologica. Dupa cum consemneaza cercetatorii care s-au aplecat asupra istoricului constituirii sociologiei juridice, se pare ca cel care a folosit pentru prima oara termenul de sociologie a dreptului a fost juristul italian Damato Anzilotti, n lucrarea La filosofia del diritto e la sociologia publicata n anul 1892. Unui alt jurist, Eugen Ehrlich, i se va recunoaste de catre numerosi cercetatori n acest domeniu statutul de ntemeietor al sociologiei juridice. 2. De la sociologia dreptului la sociologia juridica. Definitia sociologiei juridice. Daca juristilor li se poate recunoaste fara nici o rezerva meritul de a fi fondatori ai sociologiei dreptului, sociologii vor fi cei carora li se va datora, cu precadere, trecerea de la sociologia dreptului la sociologia juridica. n lucrarile sociologice consacrate dreptului, care apar ncepnd cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si care apartin n cea mai mare parte juristilor, se vor utiliza concomitent att termenul de sociologie a dreptului ct si cel de sociologie juridica, dar cu aceeasi semnificatie de interpretare sociologica a dreptului. Descifrarea substratului social al dreptului si a modului n care acesta actioneaza n societate era considerat ca suficient de catre juristi, n masura n care ei erau preocupati doar de gasirea explicatiilor privitoare la geneza si evolutia dreptului
32

si a impactului pe care l are dreptul asupra vietii sociale. Din perspectiva sociologica nsa, cautarile si explicatiile trebuiau sa mearga mai departe si sa vizeze ordinea juridica a fiecarei societati, ansamblul institutiilor juridice si relatiile dintre ele, precum si relatiile dintre acestea si celelalte institutii sociale, constiinta juridica a subiectelor de drept ca modalitate de interiorizare a unor cerinte sociale obiective s.a.m.d. Apoi, pe masura ce se va impune viziunea sistemica asupra vietii sociale, va deveni tot mai evident faptul ca juridicul este un sistem social specific si, implicit, un subsistem al vietii sociale si ca el va trebui abordat potrivit rigorilor unei teorii sistemice. Conturarea precisa a domeniului si sarcinilor sociologiei juridice va contribui ntr-o masura decisiva la pregatirea terenului pentru elaborarea unei definitii adecvate a sociologiei juridice si la nlaturarea confuziilor ntlnite n legatura cu aceasta problema. Primele definitii ale sociologiei juridice se refereau de fapt la sociologia dreptului si ele purtau amprenta formatiei stiintifice a cercetatorilor care le formulau. Daca erau juristi, definitia se raporta cu precadere la preeminenta dreptului asupra societatii si mai putin la conditionarea dreptului de mediul social. Dimpotriva, sociologii vor accentua pe conditionarea sociala a dreptului si mai putin pe efectele dreptului asupra vietii sociale. n multe cazuri, sociologia juridica era privita ca o incursiune agreabila n domenii nrudite cu dreptul, care nu ar fi necesitat vreo pregatire prealabila, asa dupa cum nu ar fi impus nici prezenta spiritului de rigoare n abordarea unor asemenea fenomene si nici o metodologie adecvata domeniului. Caracterul conjunctural si nesistematic al unor asemenea demersuri sociologice va fi sursa unor confuzii regretabile n legatura cu domeniul de cercetare al sociologiei juridice, cu statutul teoretic si cu metodologia utilizabila. Asa se vor explica definitiile initiale, care nu disociau sociologia dreptului de stiinta dreptului si care nu faceau altceva
33

dect sa lipeasca o eticheta noua pe vechi si clasice preocupari. Bunaoara, ntr-o lucrare a juristului belgian Edmond Joriot, consacrata sociologiei juridice 11, ntlnim definitia potrivit careia sociologia dreptului nu ar fi dect stiinta dreptului nteleasa n simpla sa acceptie perfecta de stiinta pozitiva. Chiar n cazul n care s-ar acorda cea mai mare bunavointa unui asemenea mod de ntelegere a sociologiei dreptului, n sensul ca s-ar accepta ideea ca prin stiinta pozitiva a dreptului autorul ntelege o stiinta ntemeiata pe observarea nemijlocita a normelor de drept si pe abordarea lor ca pe o realitate ce se preteaza la o cercetare stiintifica cu un pronuntat caracter empiric, de unde ar urma posibilitatea racordarii acestor cercetari la contextul social n care se elaboreaza, se adopta si se instituie norma de drept, totusi nu se va putea trece cu vederea ca e vorba doar de explicarea dreptului si de nimic altceva, fapt ce ngusteaza nepermis de mult sfera de investigare a sociologiei dreptului si i pericliteaza statutul de disciplina sociologica. O alta definitie, apartinnd tot unui jurist belgian Henri Hart considera ca sociologia juridica este disciplina care studiaza dreptul din punct de vedere extern, ceea ce nseamna ca este vorba de o cercetare axata pe conditionarile exterioare ale dreptului. O astfel de definitie reprezinta, fara ndoiala un pas nainte n ntelegerea sociologiei juridice, chiar daca obiectul ei este limitat tot la sociologia dreptului, si anume acela ca recunoaste necesitatea plasarii studiului sistemelor de drept n contextul social n care au aparut, dar aceasta trimitere este destul de imprecisa, pentru ca studierea dreptului din punct de vedere extern poate nsemna si altceva, cum ar fi, de exemplu, studierea dreptului de specialisti din afara domeniului. Astfel, un istoric ar putea ncerca sa identifice rolul pe care l-a avut un anume sistem de norme juridice n epoca ce constituie obiectul preocuparilor sale, dar aceasta nu nseamna ca cercetarea apartine sociologiei dreptului.
11

Edmond Joriot, De la sociologie juridique, Bruxelles, p.101.

34

ntr-o alta lucrare, apartinnd de data aceasta unui colectiv de specialisti romni, se apreciaza ca sociologia juridica poate fi definita ca fiind stiinta care studiaza evaluarea si reglementarea prin drept a comportamentului individului n societate, precum si efectele pe care Dreptul le produce n societate 12. Se poate constata, din analiza acestei definitii, ca sociologia juridica este abordata din punctul de vedere al juristilor, ea limitnd obiectul preocuparilor acestei sociologii de ramura doar la cercetarea rolului pe care l are dreptul n viata sociala si ignornd impactul mediului social asupra continutului si evolutiei dreptului. De aceea, apreciem ca fiind partial justificata o asemenea definitie si ca reprezentnd o pozitie preponderent juridica fata de modul n care se definea sociologia juridica ntr-o lucrare aparuta tot sub egida Universitatii din Bucuresti, dar n 1983, ca fiind stiinta care se ocupa cu cercetarea realitatii juridice ca realitate sociala, cu studiul dinamicii ansamblului de structuri, relatii, acte si fapte sociale cu caracter juridic, realiznd cunoasterea fenomenului juridic prin ncadrarea sa n totalitatea sociala13. Aceasta din urma definitie surprinde faptul ca fenomenul juridic este cu precadere un fenomen social, ca acest caracter impune abordarea lui din perspectiva ntregului social din care face parte, ca sfera juridicului este mult mai larga dect cea a dreptului, ea incluznd un ansamblu de structuri, relatii, acte si fapte sociale cu caracter juridic. n ce-i priveste pe sociologi, acestia vor insista cu precadere pe dimensiunea sociala a dreptului n indicarea obiectului sociologiei juridice, asa cum o fac bunaoara H. LevyBruhl sau G. Gurvitch. Pentru primul, sociologia juridica ar fi stiinta surselor si factorilor de configurare si evolutie a dreptului, surse si factori care nu pot fi dect de natura sociala. La rndul
12

N. Popa, I. Mihailescu, M. Eremia, Sociologia juridica, Editura Universitatii din Bucuresti, 1999, p.39. 13 Nicolae Popa, Prelegeri de sociologie juridica, Universitatea Bucuresti, 1983, p. 78.

35

sau, G. Gurvitch va considera ca sociologia dreptului trebuie sa se ocupe mai nti de acele regularitati tendentiale ntlnite n orice sistem de norme juridice, regularitati ce nu pot fi dect consecinta actiunii unor factori sociali, de unde conturarea celei de a doua sarcini a sociologiei dreptului aceea a studierii factorilor care determina regularitatile constatate, cum ar fi economia, religia, factorul demografic etc. Revenind la cerinta unei definitii adecvate domeniului si preocuparilor sociologiei juridice, care sa nu-i reduca sfera si nici sa o identifice cu alte stiinte, dizolvnd-o fie n sociologia generala, fie n filosofia dreptului sau chiar n stiinta dreptului, consideram ca onorarea corespunzatoare a unei asemenea cerinte teoretico - metodologice se poate asigura numai dintr-o perspectiva riguros sistemica asupra vietii sociale. Astfel, pornind de la constatarea ca juridicul constituie un subsistem al societatii globale, vom remarca imediat ca sociologia juridica nu este altceva dect acea ramura sociologica ce si propune sa cerceteze juridicul ca un subsistem social, adica din perspectiva locului si rolului pe care l are n cadrul sistemului social global, ct si din cea a influentelor ce se exercita asupra lui din partea societatii globale ca si din partea celorlalte subsisteme sociale cu care juridicul se afla ntr-o strnsa interdependenta. La aceste sarcini, se va adauga si cea a cercetarii structurii interne a subsistemului juridic, a modului n care interactioneaza si se influenteaza reciproc principalele sale componente, respectiv normele de drept, institutiile juridice, constiinta juridica. 3. Problematica sociologiei juridice n stabilirea problematicii sociologiei juridice se confrunta aceleasi tendinte constatate n legatura cu definirea acestei stiinte. Astfel, juristii vor aprecia ca sociologia juridica ar trebui sa se ocupe cu precadere de aspectele ce releva locul si rolul dreptului n viata sociala. Detaliind, aceasta ar nsemna studierea tuturor
36

aspectelor ce tin de fenomenul juridic, adica modul de constituire si formele de manifestare, structura fenomenului juridic, relatiile acestuia cu alte categorii de fenomene sociale, dar cu accent pe rolul determinant al dreptului, pe relatiile dintre dreptul pozitiv si fenomenul juridic etc. Uneori, si sociologii ajung sa se situeze pe pozitii similare cu ale juristilor n legatura cu sarcinile sociologiei juridice. Dupa Roger Pinto si Madeleine Grawitz, de exemplu, sociologia juridica este axata pe studierea a patru categorii de probleme si anume: a) geneza si evolutia normelor juridice; b) persoanele juridice; c) dreptul si comportamentul social; d) eficienta sociala a dreptului 14. Un alt sociolog, Armand Cuvillier, aprecia ca sociologia juridica trebuie sa studieze mai nti originile dreptului si tipurile juridice, dupa care ar urma punerea n evidenta a specificului faptelor juridice, contractului juridic si a responsabilitatii juridice si, implicit, a rolului pe care l au sanctiunile si penalitatile. Problemele asupra carora s-au oprit autori ca cei mentionati mai nainte sunt, fara ndoiala, importante pentru cercetarea unui fenomen att de complex cum este cel juridic, dar ele pot fi abordate la fel de bine si, poate, cu mai multa competenta de catre juristi dect de catre sociologi si servesc mai mult stiintei dreptului dect sociologiei juridice. Sociologia juridica, n schimb, trebuie sa cerceteze natura si relevanta sociala a juridicului, relatia de reciprocitate dintre juridic si ntreaga viata sociala. De aceea ni se pare a fi mult mai potrivita aprecierea lui Renato Treves, potrivit careia sociologia dreptului studiaza raporturile reciproce dintre drept si societate, considerate att n

14

Roger Pinto, Madeleine Grawitz, Mthodes des sciences sociales (deuxime dition), Paris, Dolloz, 1967.

37

complexitatea lor, ct si n specificul fiecareia 15. Un asemenea mod de indicare a obiectivelor sociologiei juridice tine seama de reciprocitatea relatiei dintre drept si societate si, totodata, de cerinta de a nu se ignora deosebirile ce exista ntre norma de drept, n calitatea acesteia de fenomen social si celelalte categorii de fenomene sociale, evitndu-se astfel pericolul de a se dizolva dreptul n social sau de a converti n totalitate conduita pe baza de norme si ordinea sociala n fenomene juridice. Din perspectiva unei viziuni sistemice asupra juridicului si a specificului investigatiei sociologice, cercetarile sociologiei juridice ar trebui orientate asupra urmatoarelor categorii de probleme: a) cercetarea juridicului n calitatea acestuia de subsistem specific al ansamblului social, demers ce presupune urmatoarele: - identificarea si descrierea elementelor sistemului (normele de drept, institutiile juridice, constiinta juridica); - surprinderea structurii sistemului, a totalitatii relatiilor ce se stabilesc ntre normele de drept, ntre componentele institutiilor juridice, ntre acestea si normele juridice, ntre norme, institutii si cei care participa, direct si indirect, la activitatea acestor institutii si la nfaptuirea actului de justitie, ntre ordinea juridica a societatii si constiinta juridica; - studierea corelatiilor dintre structura si functiile sistemului juridic. b) investigarea juridicului ca fenomen social, adica: - specificul juridicului ca relatie sociala; - trasaturile pe care fenomenul juridic le are n comun cu alte fenomene sociale si cele care se regasesc numai
15

Renate Treves, Introduzione a la sociologia del diritto, Giulio Einaudi Editore, Torino,1987, p.25

38

n cadrul juridicului; - factorii sociali cu rol determinant n geneza si modelarea juridicului; - modul specific n care juridicul actioneaza n viata sociala, functiile sociale ale juridicului; - corelatiile dintre dinamica societatii si evolutia sistemului juridic. c) interactiunea elementelor sistemului juridic cu alte componente ale vietii sociale: - dreptul si religia; - dreptul si morala; - dreptul si politica; - relatiile constiintei juridice cu constiinta religioasa si constiinta morala; - institutiile juridice si institutiile politice ale societatii. d) corelatiile functionale dintre subsistemul juridic si celelalte subsisteme ale societatii globale: - regimul politic si ordinea juridica a societatii; - ordinea juridica si viata economica; - cultura si justitia. e) interactiunile specifice dintre sistemul social global si subsistemul juridic: - sistemele juridice ca expresii ale unor cerinte specifice de ordine si dezvoltare sociala; studierea particularitatilor sistemului juridic n diferite epoci si n societati diferite; - gradul de adecvare a juridicului la exigentele vietii sociale din fiecare etapa istorica; - factorii de care depinde actiunea eficienta a juridicului; - functiile juridicului ntr-o societate sanatoasa. Volumul si complexitatea problemelor ce cad n sarcina
39

sociologiei juridice explica de ce aceasta ramura sociologica nu se prezinta ca o stiinta pe deplin constituita, ci ca una care se afla n stadiul cautarilor si al acumularii materialului necesar realizarii unor sinteze teoretice si care sa acopere ntreaga problematica.

40

IV. SOCIOLOGIA JURIDICA SI ALTE FORME DE CUNOASTERE SI VALORIZARE A SOCIALULUI

1. Relatia dintre sociologie si filosofie, dintre sociologia juridica si filosofia dreptului Raportul dintre sociologie si filosofie este, n primul rnd, unul de filiatie, primele preocupari pentru ntelegerea si explicarea societatii facndu-si aparitia, dupa cum s-a mai aratat, n cadrul filosofiei. Si chiar daca filosofia nu a procedat la o abordare a socialului cu instrumentele de care va uza mai trziu sociologia, reflectiile acesteia cu privire la originea si esenta societatii, la relatiile dintre individ si colectivitate, dintre morala, politica si justitie etc. vor fi sursa unor idei de substanta, dintre care unele vor avea rolul de principii pentru viitoarea teorie sociologica. Pe de alta parte, atunci cnd sociologia si va proclama , prin Auguste Comte, drepturile la o existanta autonoma, se va produce inevitabil separarea acesteia de filosofie, asa cum s-a ntmplat si cu stiintele naturii. Dar nu va fi vorba de o ruptura absoluta, ci de o separare ce nu exclude conlucrarea, ci, dimpotriva, o presupune, fiindca afirmarea sociologiei ca o forma autonoma de cunoastere va delimita preocuparile sale n domeniul socialului de cele ale filosofiei, realizndu-se si aici diviziunea specifica a sarcinilor, diviziune al carei corolar necesar este conlucrarea celor ce abordeaza aceeasi realitate din puncte de vedere diferite. Filosofia va continua sa se preocupe de tot ceea ce are legatura cu omul si conditiile sale de mplinire, ntre acestea aflndu-se si cele sociale, carora le revine un rol determinant n procesul de accedere la o esenta umana autentica. Explicarea fiintei umane problema fundamentala a filosofiei este realizata de catre aceasta prin considerarea omului att ca existenta naturala, ct si ca fiinta sociala, prin dezvaluirea unitatii, dar si a
41

discontinuitatii dintre natura si societate, a modului specific n care interactioneaza componenta naturala si cea sociala n cristalizarea personalitatii umane. Si se poate afirma, fara nici o exagerare, ca numai filosofia este apta sa raspunda adecvat la ntrebarea Ce este omul?. Or, daca cea mai completa si sistematica explicare a omului o ofera filosofia si daca orice societate exista numai prin oameni si relatiile dintre acestia, atunci orice efort n cercetarea si cunoasterea societatii nu poate face abstractie de ceea ce este si poate fi omul si, n consecinta, de ceea ce ofera filosofia n aceasta privinta. Atunci cnd procedeaza la investigarea oricarei realitati sociale, sociologul va constata ca aceasta este rezultatul prezentei si activitatii oamenilor, ca, n tot ceea ce ntreprind, acestia urmaresc anumite scopuri, ca exista o ierarhie a scopurilor, ca ntotdeauna omul se afla n situatia de a alege ntre mai multe scopuri, ca de altfel si ntre mai multe posibilitati de actiune. Dar att ierarhizarea scopurilor, ct si optiunea pentru o posibilitate sau alta se fac potrivit unor criterii axiologice, de valoare, astfel nct ntelegerea comportamentului individual, ca si a celui social, impune cunoasterea valorilor dupa care se calauzesc indivizii si comunitatile din care acestia fac parte. Dar explicarea si fundamentarea teoretica a valorilor sunt sarcini ce cad tot n seama filosofiei, fapt care impune din nou conlucrarea sociologiei cu filosofia. Ca forma specifica a realitatii, societatea nu fiinteaza totusi n afara naturii, orice comunitate umana traind pe un anume teritoriu, beneficiind de anumiti factori naturali si raportndu-se n mod propriu la acestia. Prin urmare, societatea este doar o parte a ntregului numit lume si o explicare riguroasa a sa nu se poate realiza fara luarea n considerare a ntregului din care face parte si a relatiilor sale cu acesta. Deci imaginea totalizatoare a lumii, precum si teoria oricarei existente n genere sunt oferite tot de filosofie. Dar si sub acest aspect se vadeste a fi utila recurgerea . de catre sociologie, la sprijinul reflectiei filosofice.
42

Pe de alta parte, orice demers metodologic al cunoasterii stiintifice are nevoie de o justificare teoretica, justificare pe care nu o mai poate oferi stiinta n cauza. De aceea, este necesara interventia unei instante superioare, ce va realiza trecerea de la teoretic la metateoretic, aceasta fiind filosofia stiintei. Si, n sfrsit, orict de nversunati ar fi unii sociologi contemporani mpotriva filosofiei, interzicndu-i orice amestec n domeniul socialului, ei nu trebuie sa uite ca imboldul constituirii sociologiei ca stiinta a venit tot din partea filosofiei: Daca sociologia s-a nascut si s-a dotat cu un obiectiv, acesta fiind chiar cunoasterea stiintifica a socialului, aceasta se datoreaza faptului ca filosofia moderna a eliberat raporturile sociale de orice legatura providentiala.16 La rndul ei, si sociologia va furniza filosofiei un bogat material explicativ n legatura cu geneza, structura si dinamica vietii sociale, cu socializarea si modelarea indivizilor, cu modul de insertie si functionare a valorilor n viata sociala, material ce va fi folosit n realizarea de noi sinteze teoretice si n actiunea de instituire a noi perspective filosofice asupra omului si a societatii. Ct priveste soiologia juridica, aceasta se va raporta cu precadere la filosofia morala si la filosofia dreptului. Orice norma juridica are justificare numai n masura n care are un continut moral, raspunde principiului moral al dreptatii. Or ntemeierea morala a normei juridice este apanajul filosofiei dreptului. Juristul arata Immanuel Kant n studiile sale de filosofie a dreptului va raspunde la ntrebarea ce este drept? prin referirea la legile care exista sau au existat ntr-un anume loc si la un anumit moment; dar lui i ramne cu totul necunoscut daca ceea ce exprimau ele ar fi drept, precum si criteriul universal, dupa care s-ar putea recunoaste, n genere, att ceea ce este drept, ct si ceea ce este

16

Jean Baudonin, Introducere n sociologia politica, Ed. Amarcord, 1999, pp. 12-13

43

nedrept (iustum et iniustum)...17 Si aceasta fiindca studiile asupra dreptului au, de regula, un caracter empiric, ele concentrndu-se asupra dreptului pozitiv, a realitatii juridice existente, fara a trece dincolo de aceasta, ajungnd, n final, la o constructie coerenta, dar fara o baza teoretica solida, aidoma unui cap frumos, dar fara creier. Se va putea evalua daca o norma juridica este dreapta sau nedreapta numai atunci cnd norma n cauza se raporteaza att la libertatea de vointa a fiecarui subiect de drept, ct si la faptul daca libertatea individuala coexista cu libertatea tuturor. Atunci cnd actiunea mea sau, n genere, situatia mea nu poate coexista cu libertatea tuturor dupa o lege universala, acest fapt mi provoaca o libertate care ma stnjeneste.18 Se observa, deci, ca ordinea juridica se justifica doar n masura n care se ntemeiaza pe baze morale, ca moralitatea cere conservarea si protejarea libertatii tuturor membrilor comunitatii. 2. Sociologia juridica si sociologia generala Daca sociologia generala este teoria sistemului social global si a fenomenelor sociale generale, sociologia juridica se prezinta, n raport cu aceasta, ca o sociologie de ramura, ea investignd subsistemul juridicului n calitatea acestuia de componenta a societatii globale. n masura n care o anume realitate face parte dintr-un ntreg si existenta ei este determinata de modul de structurare si functionare a acestuia din urma, va fi evident ca nu se poate realiza o cunoastere integrala si autentica a partii fara cunoasterea ansamblului caruia i apartine aceasta. Prin urmare, cunoasterea ntregului obiect al sociologiei generale este absolut indispensabila cunoasterii oricarei componente a acestuia, n
17

Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1991, p.86 18 Ibidem, p.87

44

cazul de fata sociologiei juridice. Sociologia generala, clarificnd problemele privitoare la locul si rolul fiecarui subsistem n cadrul ansamblului social, la relatiile acestuia cu celelalte subsisteme si cu sistemul integral pune la dispozitia sociologiei juridice cadrul teoretic general, la care aceasta va trebui sa se raporteze daca doreste sa se edifice asupra locului si importantei domeniului pe care l investigheaza, a ceea ce reprezinta juridicul n raport cu ntreaga realitate sociala. Pe de alta parte, tot sociologia generala identifica aceste aspecte si relatii care se regasesc n cadrul oricarui fenomen social si, implicit, cu cele juridice, construind conceptele ce le fixeaza si cu ajutorul carora se vor descifra natura si dinamica lor. Concepte ca cel de socializare, de integrare sociala si control social, de pozitie sociala, status si rol, de investigatii si relatii sociale, de constiinta sociala, de organizare, dezorganizare si anomie, de defavorizare si marginalitate sociala vor fi indispensabile cercetarii sociologice a fenomenului juridic si ele se vor regasi att n stabilirea directiilor de investigare, ct si n constructiile teoretice prin care se valorifica rezultatele cercetarii. Se poate ridica, nsa, ntrebarea ca, de vreme ce sociologia generala ofera att de mult n legatura cu cunoasterea juridicului ca fenomen social, ce rost mai are sociologia juridica? Nu constituie cumva aceasta o modalitate inutila de dublare a sociologiei generale, pe de o parte, a teoriei dreptului, pe de alta parte? Raspunsul la ambele ntrebari va fi acela ca sociologia juridica este, pe ct de necesara, pe att de utila, si dreptului si sociologiei generale. Sociologia generala abordeaza diversele subsisteme ca elemente ale ansamblului social, adica n ipostaza acestora de parti ce asigura integritatea si functionalitatea ntregului, dar nu si n aceea de sisteme relativ autonome, care au, la rndul lor, o structura foarte complexa, de care vor depinde nsesi caracteristicile acestora, locul si rolul lor n cadrul suprasistemului. Ca atare, va reveni sociologiilor de ramura
45

sarcina de a cerceta n detaliu structura si elementele acestora, modul n care fiecare componenta a subsistemului se integreaza si functioneaza, att n cadrul acestuia, ct si a sistemului global. Daca sociologia generala ia n considerare ansamblul juridicului si rolul global al acestuia, sociologia juridica va cerceta succesiv componenta normativa adica sistemul de drept, cea institutionala, relatiile existente ntre institutiile juridice, modul de reflectare n plan ideatic si afectiv a realitatii juridice existente la un moment dat si a ceea ce s-ar astepta din partea dreptului si a institutiilor juridice. Dupa care va cerceta raporturile dintre aceste componente ale sistemului juridic, precum si relatiile fiecarei componente a juridicului cu ceilalti factori sociali si cu societatea n ansamblul ei. Procednd astfel, ea contribuie la aprofundarea cunoasterii socialului, ntregind, n maniera proprie, eforturile ntreprinse de sociologia generala. Pe de alta parte, sociologia juridica va mbogati semnificatia unor concepte sociologice generale, ca cele mentionate anterior, cu sensuri degajate din studierea naturii sociale a juridicului. Bunaoara, conceptul de status social va fi interpretat ca totalitate a drepturilor pe care societatea i le recunoaste individului ce detine o anume pozitie sociala, cel de rol ca ansamblul obligatiilor la care se angajeaza individul fata de colectivitate, cel de lider formal ca persoana investita cu anumite responsabilitati prin acte cu valoare juridica s.a.m.d. 3. Sociologia juridica si stiintele sociale A. Sociologia juridica si stiinta dreptului Ca stiinta de granita, aflata la confluenta sociologiei cu stiinta dreptului, sociologia juridica se va afla ntr-un raport de strnsa conlucrare cu stiintele juridice, ndeosebi cu teoria generala a dreptului. Nici un cercetator din domeniul sociologiei juridice nu va realiza o explicare adecvata a dreptului ca fenomen social,
46

daca nu va fi familiarizat cu principiile si notiunile care descriu si explica normele de drept, continutul si esenta lor, modul de elaborare si impunere a normelor juridice. Numai stapnind aceste cunostinte se poate realiza integrarea corecta a acestui fenomen social n ansamblul realitatii sociale. La rndul ei, sociologia juridica va fi de un real folos specialistului din domeniul juridic, acest lucru fiind recunoscut de majoritatea juristilor. Bunaoara, Nicolae Titulescu, ntr-un discurs privitor la modul n care trebuie nteleasa si realizata educatia juridica, opera disocierea ntre dreptul consemnat printr-un text formal (lege juridca) si dreptul nescris, care are o sfera mult mai mare de cuprindere si un rol social la fel de important ca dreptul formal. Pornind de aici, el concluzioneza ca educatia juristului trebuie sa cuprinda si sfera dreptului informal, a carui cercetare e realizata de sociologie. Apoi, tot el atragea atentia si asupra faptului ca norma juridica este ntotdeauna expresia anumitor cerinte sociale, care se afla ele nsele ntr-o continua evolutie, ceea ce nseamna ca aceeasi dinamica trebuie sa se nregistreze si n cazul normelor de drept. De aceea, prima cerinta n investigarea dreptului trebuie sa o reprezinte abordarea acestuia sub aspectul mobilitatii, sarcina careia i se va da curs prin studierea istoriei dreptului. Studiul acesteia nu trebuie nteles ca o cercetare de arheologie juridica, ci ca o depistare a conditiilor sociale ce impun n permanenta modelarea normelor juridice. Referindu-se la necesitatea studierii dreptului roman, acelasi Nicolae Titulescu declara ca, pentru el, un bun cunoscator al dreptului roman e , n primul rnd, un bun sociolog, iar disponibilitatea pentru cercetarea sociologica va face din cel ce o realizeaza un bun practician al legii. B. Relatiile sociologiei juridice cu stiintele istorice Stiintele istorice reprezinta una dintre cele mai importante
47

surse de informatii pentru sociologia generala si pentru sociologia juridica. Aceste informatii se refera la dinamica vietii sociale, la formele de viata culturala, economica, politica etc. pe care le-au nregistrat societatile umane de-a lungul timpului si la diversele sisteme de drept care au existat n istorie. Din datele furnizate de catre istorici, s-a luat cunostinta de continutul celor mai vechi sisteme de drept (Codul Hammurabi, Legile lui Manu, Legile lui Solon, Legea celor XII table) si de modul n care acestea erau aplicate n societatile respective. Informatiile puse la dispozitia sociologiei de catre stiintele istorice trebuie nsa interpretate, pentru a se concluziona asupra factorilor sociali care au determinat un mod concret de organizare politica si, implicit, un anume tip de ordine juridica. De exemplu, lund cunostinta de existenta, n Europa, a doua sisteme de drept, unul intitulat dreptul germanic de inspiratie greco-romana, iar altul denumit sistemul de drept britanic sau al legii comune, sociologia va pune problema cauzelor sociale care au determinat diferentierea celor doua sisteme de drept, ntrebare la care istoria nu ofera nici un raspuns. Pornind de la caracteristicile dreptului britanic, care acorda un rol esential dreptului cutumiar si jurisprudentei, fapt ce asigura o sporita autonomie legislatiilor locale, si corelnd aceste caracteristici cu istoria politica a Angliei, sociologia juridica va stabili ca respectivele caracteristici se datoreaza, n principal, luptei pentru autonomia locala, dusa de populatia autohtona mpotriva stapnirii normande. Conlucrarea dintre sociologia juridica si istorie se realizeaza la un nivel superior atunci cnd va intra n actiune istoria dreptului, al carei rol este acela de a furniza informatii autorizate cu privire la evolutia istorica a dreptului, la asemanarile si deosebirile existente ntre sistemele de drept ce au fiintat n diverse epoci, precum si n zone geografice si politice diferite. Prin analiza comparativa a acestor sisteme si prin raportarea informatiilor degajate la contextul social, n interiorul caruia s-a
48

configurat un anumit sistem de drept, sociologia juridica are posibilitatea sa explice, pe de o parte, determinarea sociala a fiecarui sistem de drept, iar pe de alta parte, rolul ndeplinit de acesta n conservarea unui anumit tip de viata economica, politica, culturala si nationala. De asemenea, prin sintezele realizate, sociologia juridica ofera stiintelor istorice acel cadru de referinta ce va da posibilitatea acestora sa ncadreze n mod rational informatiile cu caracter istoric n teorii explicative privitoare la principalele etape istorice, la succesiunea acestora, la caracteristicile procesului istoric. C. Raportul sociologiei juridice cu stiintele politice Sistemul politic este unul dintre cele mai importante subsisteme ale vietii sociale si aceasta pentru ca el include institutia statala, care are un rol determinant n organizarea si conducerea societatii. De aceea, preocuparea pentru ntelegerea originii si a esentei statului, a rolului pe care acesta l are n organizarea si conducerea vietii sociale, va fi prezenta nca din antichitate, cei mai de seama filosofi rezervnd, n scrierile lor, un loc important problemelor politice. Relevante vor fi n acest sens scrierile lui Platon si ale lui Aristotel, n care acestia au analizat att statul existent n vremea lor ct si posibilitatea de realizare a unui stat ideal, precum si valorile ce trebuie asezate la baza activitatii statului, ca si a legilor adoptate de acesta. n epoca moderna si cea contemporana, cercetarea si explicarea politicului vor fi preluate de catre politologie si sociologia politica. Prima va cerceta politicul ca pe o realitate de sine statatoare, insistnd pe identificarea componentelor esentiale ale acestuia, a relatiilor dintre respectivele componente, a rolului social al fiecarei componente a sistemului politic. La rndul ei, sociologia politica va studia politicul n calitatea acestuia de subsistem al sistemului social global, deplasnd cercetarea spre investigarea relatiilor dintre subsistemul politic si ansamblul vietii
49

sociale, dintre politic si celelalte subsisteme, respectiv cel economic si juridic. n masura n care sociologia politica investigheaza corelatiile functionale dintre sistemul politic si sistemul juridic, ea va reusi sa desprinda aspecte esentiale n legatura cu modul n care functioneaua sistemul politic si cel juridic, precum si n legatura cu influentarea lor reciproca. Prin folosirea acestor informatii, sociologia juridica va realiza o interpretare adecvata a factorilor ce determina fizionomia sistemului juridic, care circumscriu functiile sociale ale juridicului. De asemenea, importante pentru demersurile sociologiei juridice vor fi si informatiile pe care i le pune la dispozitie politologia n legatura cu modul de organizare si functionare a statului, cu partidele politice, cu relatiile politice, care se structureaza ca relatii dintre partide si grupurile sociale reprezentate de acestea, ca relatii ntre partide si institutiile statului, ntre stat si populatie, ca si n legatura cu efectele actiunii politicului asupra ntregii vieti sociale. Prin urmare, prin cunoasterea mecanismelor ce stau la baza dobndirii si exercitarii puterii politice, sociologia juridica poate sa ofere o explicatie stiintifica dinamicii dreptului si a institutiilor juridice, dinamica ce se datoreaza n buna masura modului de constituire si functionare a puterii politice. Se va evidentia, astfel, caracterul specific al legilor juridice adoptate pe anumite perioade de timp, ele fiind reflectarea sintetica a intereselor fundamentale ale grupurilor sociale, reprezentate de partidul care detine puterea politica. Se va constata, de asemenea, si o alta caracteristica interesanta, aceea ca legile juridice au o stabilitate mai mare n conditiile n care un partid se mentine la putere o perioada mai ndelungata. Aceeasi stabilitate se poate observa si atunci cnd alternanta partidelor la putere se realizeaza n cadrul regimurilor democratice pe deplin consolidate.
50

Alta problema careia sociologia juridica trebuie sa i gaseasca rezolvarea si pe care o poate solutiona doar conlucrnd cu stiintele politice e aceea a relatiei dintre stabilitatea legii, ceruta de stabilitatea ordinii sociale si de autoritatea pe care trebuie sa o aiba legea n fata cetatenilor, si dinamica intereselor grupurilor sociale reprezentate de partidele ce detin succesiv puterea politica. Raspunsul pe care l da sociologia juridica e acela ca legile fundamentale ale societatii trebuie sa se bucure de stabilitate, ele pastrndu-se, ca forma si continut, de-a lungul guvernarilor succesive, fiecare partid politic asumndu-si obligatia de a nu aduce atingere legilor ce sunt decisive pentru ordinea si pacea sociala si pentru conservarea cadrului democratic de exercitare a puterii. n schimb, fiecare partid politic va avea libertatea sa aplice acele masuri care sa-i permita obtinerea celor mai bune rezultate n actul de guvernare.

51

V. REPERE ISTORICE N CONSTITUIREA SI EVOLUTIA SOCIOLOGIEI JURIDICE

1. Teoriile contractualiste cu privire la geneza statului si a dreptului Dupa ce timp de milenii, statul, identificat cu persoana monarhului, a fost prezentat ca fiind de natura divina, odata cu primele secole ale epocii moderne se va cauta originea laica a acestei institutii. ncepnd cu Nicolo Machiavelli (1469-1527), statul va fi despuiat de aureola sa divina, fiind considerat ca o putere centrala si suverana si al carei rol era acela de a legifera n folosul colectivitatii si de a garanta autoritatea si aplicarea legii. Pe de alta parte, se va aprecia ca nsusi statul s-a instituit ca rezultat al unui act legislativ, prin care i se stabilesc atributiile si mijloacele de actiune. Ct priveste esenta legilor, aceasta este similara cu cea a legilor naturii. Asa dupa cum acestea din urma stau la baza ordinii din natura, la fel si legea juridica va asigura ordinea sociala. Si una si alta genereaza consecinte previzibile si la fel de necesare. Pe aceeasi linie de demitizare a statului si de interpretare exclusiv rationala a originii si a rolului sau n societate se vor nscrie si teoriile contractualiste, potrivit carora att statul, ct si dreptul sunt instituite prin ncheierea unui contract social ntre toti membrii comunitatii. Primul reprezentant al teoriei contractului social a fost juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645), care enunta principiile ce i vor sta la baza n lucrarea De iure belli ac paccis( Despre dreptul razboiului si al pacii), publicata la Paris, n 1652. Desi era consacrata dreptului international, lucrarea lui Grotius abordeaza si problemele referitoare la originea statului, la temeiurile autoritatii si legitimitatii acestuia. n explicarea acestor probleme, Grotius pleaca de la
52

caracteristicile naturii umane, care ar fi mereu aceeasi si la baza careia ar sta instinctul sociabilitatii. Oamenii, afirma el, sunt atrasi unii de altii, aceasta atractie determinnd asocierea si conlucrarea lor. Dar acolo unde exista cooperare si viata n comun, trebuie sa existe si reguli care sa reglementeze conduita fiecarui membru al comunitatii, ca si activitatea comunitatii n ansamblul ei. Din aceste motive, ei vor ncheia un contract prin care se decide nfiintarea autoritatii publice si nsarcinarea acesteia cu asigurarea pacii si a ordinii sociale. Toti semnatarii contractului vor recunoaste, de buna voie, autoritatea puterii publice si i vor respecta hotarrile, existnd deja o traditie pozitiva n acest sens si care consta n respectul pentru cuvntul dat si angajamentele asumate. La rndul ei, puterea publica avea obligatia de a le garanta supusilor viata si proprietatile si de a respecta spiritul n care a fost ncheiat contractul. Tot de la natura umana porneste si Thomas Hobbes n conturarea mprejurarilor care au determinat ncheierea contractului social. Numai ca, spre deosebire de Grotius, Hobbes considera ca agresivitatea, si nu instinctul sociabilitatii, este cea care caracterizeaza fiinta umana, ca omul pentru om este lup (Homo homini lupus). Pe de alta parte, precizeaza el, n starea lor naturala, premergatoare aparitiei societatii, oamenii se bucurau de o libertate nengradita, actionnd fiecare dupa bunul sau plac. Aceasta libertate totala, conjugata cu o agresivitate nnascuta, va genera o stare conflictuala generala, un razboi al tuturor mpotriva tuturor( bellum omnium contra omnes), care, daca ar fi continuat, ar fi dus, n final, la disparitia speciei umane. De aceea, cei mai lucizi dintre membrii comunitatii vor propune semenilor sa renunte de bunavoie la o parte din libertatea lor si sa accepte instituirea unor reguli de conduita, a caror respectare sa fie obligatorie pentru toti. Dominati de teama pentru propria viata, membrii colectivitatii
53

vor accepta sa ncheie un contract prin care fiecare sa se angajeze sa renunte la libertatea de pna atunci si sa respecte regulile de conduita asupra carora au convenit cu totii. Aceasta va fi doar prima parte a contractului si ea va sta la baza introducerii primelor norme de drept n viata sociala. Cea de a doua parte a contractului social va avea drept scop garantarea faptului ca normele instituite vor fi respectate de toata lumea. Pentru aceasta, pe baza aceluiasi acord general al vointelor individuale liber exprimate, se decide desemnarea unei persoane ce va veghea la respectarea legilor si care va avea dreptul sa-i pedepseasca pe cei vinovati de ncalcarea lor. Respectiva persoana se va bucura de o autoritate absoluta n fata tuturor, fiind pe deplin suverana, si va avea ntreaga libertate n actiunea de constituire a unei forte publice si de folosire a acesteia pentru impunerea legii. Astfel ia nastere statul monarhic, a carui legitimitate are la baza contractul social. Daca la nceput sarcina monarhului va fi relativ usoara, dat fiind numarul redus al populatiei, pe masura nmultirii acesteia, ea va deveni tot mai anevoioasa, iar onorarea sa n bune conditii va impune cresterea continua a dimensiunilor statului, acesta devenind, aidoma monstrului biblic Leviathan, a carui forta devine tot mai coplesitoare. Dar aceasta reprezinta o evolutie fireasca, absolut necesara pentru asigurarea pacii sociale. Ba mai mult, apreciaza Hobbes, numai o putere pronuntat autoritara, a carei expresie deplina o constituie monarhia absoluta, si poate ndeplini onorabil atributiile sale. Fiindca omul continua sa fie egoist, agresiv si violent si dupa aparitia statului si cu ct oamenii vor fi mai numerosi, cu att mai mare si mai discretionara va trebui sa fie puterea de stat pentru a-i putea tempera. n opozitie cu Thomas Hobbes, conationalul acestuia, John Locke, va reveni la ideea formulata de catre Grotius, ca omul este o fiinta profund sociabila, care si foloseste rational libertatea de care se bucura n starea sa naturala. Pe deplin egali si absolut
54

liberi, oamenii se asociaza n vederea cooperarii si ntrajutorarii, si ntemeiaza familii si si organizeaza viata dupa cum cred ei de cuviinta, fara a-i incomoda pe ceilalti. Respectul reciproc si respectarea cuvntului si a angajamentelor asumate regleaza toate relatiile ce se stabilesc ntre ei. La nceput, culesul, vnatul si pescuitul fiind ndeletnicirile de baza si singurele surse de hrana, nu exista proprietatea privata asupra terenurilor, natura fiind un bun al tuturor, de care toti beneficiau n liniste si buna ntelegere. Dar cnd se va trece la cultivarea pamntului, fiecare va dori sa i se recunoasca proprietatea asupra recoltei si a terenului cultivat. Ia nastere, astfel, proprietatea privata, un fenomen absolut nou si, de aceea, greu de acceptat. n virtutea vechilor deprinderi, numerosi indivizi vor fi tentati sa nu respecte dreptul de proprietate, acestia fiind dintre cei care se consacrau n continuare vechilor ndeletniciri. De asemenea, multe atacuri la adresa proprietatii vor veni si din partea altor comunitati, care nu trecusera nca la cultivarea pamntului si care nu aveau, n consecinta, simtul proprietatii. Nevoia de a proteja proprietate privata, recent instituita, va determina ncheierea unui contract prin care toti membrii colectivitatii se angajeaza sa respecte proprietatea si viata semenilor. Cerinta ncheierii unui asemenea contract va fi alimentata si de aparitia altor noi fenomene n viata sociala. Diversificarea ocupatiilor va duce la extinderea schimburilor de produse, iar aceasta din urma, la aparitia banilor ca mijloc de schimb. Se extind si se diversifica relatiile dintre membrii diferitelor comunitati, fapt ce va avea efecte perturbatorii asupra linistii si ordinii sociale. Regulile simple de convietuire, existente odinioara si impuse prin traditie, nu mai sunt suficiente, fiind necesara introducerea de noi reguli, la care sa consimta toti cei care locuiesc pe un anumit teritoriu si intra n diverse relatii unii cu altii. Pe de alta parte, se va pune problema ca reglementarile nou
55

instituite sa fie aplicate echitabil, lucru imposibil n cazul n care aceasta ar fi ramas n continuare pe seama indivizilor. Deci, va trebui sa se desemneze, tot printr-un contract social, autoritatea publica mputernicita cu aplicarea legii si care va constitui nucleul viitoarei institutii monarhice. John Locke va ajunge la concluzii diferite de cele ale lui Thomas Hobbes si n privinta prerogativelor si caracterului monarhiei. Mai nti, el porneste de la considerentul ca monarhia se constituie si functioneaza pe temeiul legilor, al caror autor este poporul si nu monarhul. Prin urmare, dreptul de a legifera trebuie sa ramna n continuare n seama poporului, fiindca numai astfel se conserva statutul initial al celor care au convenit asupra introducerii normelor de drept si nfiintarii statului acela de fiinte libere si pe deplin stapne pe vointa lor. Si daca, n societatea moderna, poporul nu mai poate participa direct la actul legiferarii, datorita numarului foarte mare de cetateni ai statului, el si va putea exercita acest drept prin reprezentantii sai si care alcatuiesc adunarea legislativa. Acesteia, si nu monarhiei, i revine prerogativa de a face legile, acesta din urma asigurnd doar aplicarea lor. Puterea legislativa nu se mai contopeste cu cea executiva, fiind distincta de aceasta si autonoma n raport cu ea. Pentru a se nlatura abuzurile n ceea ce priveste modul de impunere a legii, este necesar ca alta putere sa se pronunte asupra pedepselor ce trebuie aplicate n cazul ncalcarii legii si a marimii lor. Aceasta va fi puterea judecatoreasca si ea va fi separata att de puterea legislativa, ct si de cea executiva. Asadar, pornind de la dreptul inalienabil al poporului de a fi unicul posesor al dreptului de a legifera si de la cerinta aplicarii corecte a legii, John Locke ajunge la principiul separarii puterilor n stat, principiu ce va sta la baza organizarii si functionarii tuturor statelor moderne. Ct priveste prerogativele institutiei monarhice, acestea vor fi circumscrise de catre Locke n acelasi cadru normativ, singura
56

monarhie legitima fiind, dupa el, cea constitutionala. Monarhul trebuie sa respecte Constitutia, care este creatia puterii legislative. Un alt reprezentant de seama al teoriei contractului social Jean-Jaques Rousseau va continua orientarea lui Locke, ajungnd nsa la o interpretare radicala a acesteia, pe baza careia va legitima dreptul poporului la revolutie. Daca poporul este cel care legifereaza si hotaraste asupra nfiintarii institutiei monarhice, rationeaza Rousseau, nseamna ca el este detinatorul de drept al puterii publice, el este adevaratul suveran, si nu monarhul. Acesta din urma si primeste puterea de la popor, angajndu-se n fata poporului sa o foloseasca n interesul acestuia si nu n cel personal. Contractul social mbraca la Rousseau forma unui acord ncheiat ntre popor si principe, prin care poporul l investeste cu autoritate pe monarh, iar acesta se angajeaza sa foloseasca puterea potrivit scopurilor fixate de popor. Daca principele nu si respecta angajamentul asumat prin contractul social, atunci poporul are dreptul sa rezilieze contractul, deoarece el este suveranul si lui i-a apartinut initiativa ncheierii acestuia. n cazul n care principele nu accepta de buna voie rezilierea contractului, adica parasirea tronului, poporul are dreptul sa foloseasca forta pentru a-si impune vointa, aceasta echivalnd cu dreptul sau la revolutie. Se constata, astfel, ca teoria contractului social a nregistrat, pe parcursul evolutiei sale, forme din ce n ce mai curajoase, ea debutnd cu o recunoastere modesta a rolului pe care l-a avut comunitatea n introducerea normelor de drept si instituirea puterii politice, fara sa conteste, nsa, caracterul absolut al puterii, ca apoi puterea monarhului sa fie subordonata legii si, n final, sa se ajunga la contestarea legitimitatii monarhiei care nu actioneaza n interesul poporului. 2. O prima interpretare sociologica a dreptului: Charles Louis de Montesquieu (1689-1755)
57

Montesquieu, pe care Raymond Aron l considera a fi nu un precursor al sociologiei, ,,ci unul din doctrinarii sociologiei19, este primul gnditor modern care abordeaza problema legilor juridice din perspectiva unor multiple conditionari sociale si naturale, oferind o impresionanta monografie a ceea ce el numeste a fi ,,spiritul legilor. n demersurile sale explicative asupra originii, esentei si rolului social al legilor juridice, Montesquieu pornea de la considerentul ca acestea sunt facute de catre oameni si n folosul oamenilor, de unde luarea naturii umane ca punct de plecare al respectivelor demersuri. naintea constituirii societatii, legile naturii erau cele care i guvernau pe oameni, acestea rezultnd din nsasi structura fiintei lor. Si Montesquieu evoca un numar de patru legi, care determinau felul de a se manifesta al omului n starea sa naturala, acestea fiind legea comportamentului pasnic, conduita determinata de slabiciune si de teama omului primitiv, legea trebuintelor de hrana, care determina actiunile de procurare a acesteia, legea atractiei fata de semeni, lege observata si la alte regnuri animale, indivizii apartinnd aceleiasi specii fiind atrasi unii de altii, precum si legea dorintei de a trai n colectivitate, oamenii constientiznd, datorita ratiunii cu care sunt nzestrati, avantajele convietuirii sociale. n masura n care se constituie n societati, oamenii devin constienti de puterea pe care o are colectivitatea, teama lor initiala dispare si agresivitatea tinde sa nlocuiasca firea lor pasnica. Agresivitatea se va manifesta att n exterior, fata de celelalte comunitati, ct si n interior, fata de semeni, iar aceste doua forme de comportament agresiv fac necesara introducerea legilor. Se observa aici apropierea de Thomas Hobbes, cu deosebirea, nsa, ca Montesquieu considera agresivitatea nu ca o caracteristica
19

Raymond Aron, Les tapes de la pense sociologique, Gallimard, 1967, p.27

58

naturala nnascuta, ci ca una sociala, dobndita. De altfel, tocmai aceasta i va reprosa el filosofului englez, ca ,,li se atribuie oamenilor dinaintea constituirii societatilor ceea ce nu poate aparea la ei dect dupa aceasta constituire, care i face sa gaseasca motive de a se ataca unii pe altii si de a se apara.20. n functie de interesele ce trebuie protejate mpotriva agresivitatii si violentelor, se vor institui trei categorii de legi sau trei tipuri de drept, acestea fiind: a. dreptul gintilor, ce va reglementa raporturile dintre popoare si care se ntemeiaza pe principiul ca acestea ,,trebuie sa-si faca n timp de pace ct mai mult bine, iar n timp de razboi, ct mai putin rau cu putinta, fara a aduce stirbire adevaratelor lor interese.21; b. dreptul politic, care include legile referitoare la raporturile dintre cei care guverneaza si cei care sunt guvernati si al caror rol esential este acela de a asigura libertatea cetateanului; c. dreptul civil, privitor la raporturile pe care toti cetatenii le au unii cu altii, principala menire a acestuia fiind apararea proprietatii. Fiecare dintre aceste categorii de drept raspunde unor cerinte specifice si, de aceea, atentioneaza Montesquieu, nu este permisa utilizarea legilor apartinnd uneia pentru solutionarea problemelor ce cad sub autoritatea celeilalte. Astfel, nu este permisa invocarea legii politice n scopul de a expropria proprietatea particulara n numele unui asa-zis interes public. ,,Sa stabilim, deci, principiul ca, atunci cnd este vorba despre binele public, acesta nu consta niciodata n a-l lipsi pe un particular de avutul sau, sau chiar n a-i lua cea mai mica parte din el, printr-o lege sau printr-o rnduiala politica. n acest caz, trebuie sa se respecte n mod riguros legea civila, care este pavaza proprietatii.22 La fel, nu trebuie rezolvata pe baza regulilor de drept unele probleme de natura politica si care sunt reglementate de legile politice. Bunaoara, n solutionarea problemei succesiunii la tron,
20 21

C.L. Montesquieu, Despre spiritul legilor, Cartea I, cap. II Ibidem, Cartea I, cap. III 22 Ibidem, Cartea XXVI, cap. XV

59

se va aplica ntotdeauna legea care are n vedere binele statului, ordinea si linistea publica, si nu legea civila, care urmareste binele individual. Esenta fiecarei legi juridice, indiferent de domeniul caruia i apartine, este data de raportul rational ce trebuie sa existe ntre cerintele naturale si sociale prezente la un moment dat si masurile menite sa raspunda acestora. De aici, vor rezulta o serie de conditii privitoare la eficienta legilor si de care vor trebui sa tina seama cei care le statornicesc si le aplica. n primul rnd, legea trebuie sa se potriveasca de fiecare data poporului pentru care este facuta, adica ea trebuie sa tina seama de caracterul poporului, de credintele religioase si moravurile acestuia, de traditiile sale s.a.m.d. Apoi, legile trebuie sa corespunda naturii si principiilor sistemului de guvernamnt, n termeni moderni regimului politic, ceea ce nseamna, tot n interpretarea actuala, concordanta deplina a legilor cu Constitutia statului si cu principiile constitutionale. Intervin, n continuare, conditiile de ordin natural, precum clima, relieful, calitatea solului, ntinderea si fertilitatea terenurilor agricole, bogatiile naturale etc.. Acestora li se vor adauga factorii de natura sociala, precum densitatea demografica, ndeletnicirile populatiei, felul de viata economica, nivelul bogatiei sociale. Si, n sfrsit, legile trebuie sa fie n acord unele cu altele, precum si n acord cu ordinea lucrurilor ce face necesara legea, precum si cu intentia legiuitorilor, cu scopurile avute n vedere de acestia. Se poate observa, din aceasta succinta prezentare a factorilor ce trebuie luati n considerare la studiul si explicarea legilor juridice, ca Montesquieu are o viziune cu adevarat moderna asupra raporturilor dintre drept si societate. Dreptul trebuie sa se conformeze de fiecare data conditiilor sociale existente, sa fie un raspuns rational la solicitarile vietii sociale, iar eficienta
60

instrumentului juridic va fi data att de concordanta legii cu exigentele vietii sociale, ct si de ntelegerea adecvata a spiritului legii de catre cei care o aplica. Si atunci cnd procedeaza la cercetarea spiritului legilor, adica a ,,diferitelor raporturi pe care legile le pot avea cu diferite lucruri, el ia n considerare totalitatea factorilor ce influenteaza asupra dreptului: structura sociala, regimul politic, starea economica, moravurile si moralitatea, religia, numarul si structura populatiei etc., nct se poate spune ca prefigureaza, ntr-un anumit fel, sarcinile sociologiei juridice. De asemenea, cnd analizeaza prezenta si rolul factorilor naturali, Montesquieu releva ca acestia au influenta asupra temperamentului, harniciei, impulsurilor sexuale, ndeletnicirilor si ca legiuitorul se va raporta la efectele sociale ale factorilor naturali. Se poate aprecia, totodata, ca, n cercetarile sale, Montesquieu tine seama att de contributia trecutului la prefigurarea societatilor prezente, ct si de faptul ca fizionomia lor este data de modul specific n care interactioneaza diversele componente ale acestora. Si subscriem, n acest sens, la aprecierea aceluiasi istoric al sociologiei Raymond Aron potrivit careia gndirea sociologica a lui Montesquieu ,,se caracterizeaza, n ultima instanta, prin cooperarea nentrerupta a ceea ce s-ar putea numi gndirea sincronica cu gndirea diacronica, adica prin combinarea, continuu rennoita, a explicarii partilor actuale ale unei societati unele prin altele si a explicarii societatii nsasi prin trecutul si istoria ei. Distinctia ntre ceea ce Auguste Comte numea statica si dinamica este deja vizibila n metoda sociologica din Spiritul legilor .23 3. Dreptul n viziunea sociologiei pozitiviste Procednd la interpretarea vietii sociale de pe pozitiile
23

Raymond Aron, op. cit., pp. 65-66

61

conceptiei sale pozitiviste, Auguste Comte constata ca societatea este alcatuita din oameni, care actioneaza potrivit ideilor, ceea ce nseamna ca ideile sunt cele care determina actiunea sociala si rezultatele acesteia. Prin urmare, pentru a ntelege istoria societatii este necesara cercetarea prealabila a evolutiei cunoasterii umane, careia Comte i va da curs nainte de a trece la explicarea ordinii si dinamicii sociale. Teoria celor trei stadii ale cunoasterii, pe care Comte o formuleaza n urma incursiunii ntreprinse n istoria spirituala a umanitatii, va sta la baza identificarii perioadelor mari din evolutia omenirii, evolutie pe care el o considera ca fiind aceeasi pentru toate popoarele. Primului stadiu, denumit teologic sau fictiv, i vor corespunde formele primitive de organizare a vietii sociale si perioadele de tranzitie spre societatile civilizate. Al doilea stadiu, cel metafizic sau abstract, se va regasi n modul de organizare a societatii sclavagiste sau feudale, iar cel de-al treilea, stadiul pozitiv, adica al cunoasterii stiintifice, va sta la baza societatii moderne. Societatile corespunzatoare primelor doua stadii sunt preponderent agrare, pe cnd stadiul pozitiv va da nastere unei societati industriale. Comte precizeaza, nsa, ca este vorba de o faza incipienta a societatii de tip industrial, forma pe deplin afirmata a acesteia, corespunzatoare maturitatii stadiului pozitiv, apartinnd viitorului. Asadar, evolutia sociala se nscrie pe o traiectorie ascendenta, parcurgnd drumul ce ncepe cu primele reprezentari religioase si se ncheie cu etapa cunoasterii pozitive, acesteia corespunzndu-i n plan economic calea parcursa de la agricultura la industrie. Dar societatea se caracterizeaza nu numai prin evolutie, ci si printr-o anumita stabilitate, ce trebuie sa se afle si ea n atentia cercetatorului. De aceea, sociologia va avea, n conceptia lui Comte, doua parti: statica sociala si dinamica sociala. Statica sociala va studia societatea ca un organism viu, ale carui componente interactioneaza si conlucreaza n vederea asigurarii functiilor vitale si conservarii ntregului. Ea se va
62

concentra asupra ordinii sociale, a unitatii organismului social, precum si asupra factorilor care asigura aceasta ordine si unitate. n schimb, dinamica sociala va investiga stadiile parcurse de societate n evolutia ei, factorii care determina trecerea de la un stadiu la altul, de la o ordine sociala la alta. Si n cazul staticii, si n cel al dinamicii, cercetarea va avea ca scop identificarea legilor ce guverneaza fenomenele corespunzatoare celor doua ipostaze ale vietii sociale. Statica va urmari legile care asigura ordinea constanta a societatii, iar dinamica, legile ce orienteaza evolutia si care impun trecerea de la o ordine sociala inferioara la una superioara. n relatia dintre evolutia si stabilitatea sociala, cea din urma se bucura de un statut privilegiat, n sensul ca Auguste Comte considera ca ndreptatita acea evolutie ce tinde spre o ordine sociala deplina, ntemeiata pe echilibrul fortelor care participa la asigurarea ei. Descriind factorii ce asigura ordinea si stabilitatea sociala, Comte va fi partial de acord cu Thomas Hobbes cu privire la faptul ca societatea este guvernata cu ajutorul fortei, dar va preciza ca si forta prin care se asigura guvernarea evolueaza de-a lungul istoriei. n orice societate, forta primara este data de numar sau bogatie, acestea reprezentnd forta materiala a societatii. Ei i se va opune forta spirituala, reprezentata de inteligenta si sentiment. Actul guvernarii impune obligatoriu raporturile de comanda si executie, de conducere si supunere. ntotdeauna conduc si comanda cei care detin forta. n societatile agricole, dominanta este forta materiala, care se impune absolut n fata celei spirituale. Dar si guvernarea nregistreaza o evolutie progresiva, al carei sens este dat de reducerea treptata a ponderii fortei materiale n favoarea celei spirituale. Iar atunci cnd cunoasterea pozitiva se va impune n mod absolut, la fel va fi si triumful fortei spirituale n actul guvernarii, prezenta si interventia celei materiale
63

reducndu-se la minimul necesar. n aceste conditii, ordinea juridica a societatii va fi nlocuita cu una preponderent morala. Acest mod de explicare a evolutiei si ordinii sociale justifica atitudinea pe care a adoptat-o parintele sociologiei fata de ordinea sociala ntemeiata pe normele de drept, o ordine care i se pare a fi de domeniul trecutului. Pentru Comte, dreptul este expresia oficializata a constrngerii materiale, care este de cele mai multe ori irationala si nedreapta. Asa se explica aversiunea lui declarata pentru ordinea juridica a societatii, pe care el o considera un vestigiu imoral, metafizic si arhaic. Evident, n lumina teoriei sale asupra stadiului cunoasterii si evolutiei sociale, dreptul va corespunde stadiului metafizic si, n consecinta, va fi negat de ordinea sociala ntemeiata pe cunoasterea pozitiva. Nu trebuie uitat, apoi, nici faptul ca Auguste Comte mpartasea, ntr-o anumita masura, ideile lui J.J. Rousseau, potrivit carora organizarea sociala bazata pe proprietatea privata si legile juridice care o aparau ar fi avut o influenta nefasta asupra indivizilor, pervertindu-i din punct de vedere moral. La influenta autorului Contractului social se va adauga si cea a fostului sau patron si maestru Claude-Henri de SaintSimon, initiator al unor proiecte de organizare echitabila si rationala a societatii. Ca si fostul sau maestru, si Comte crede n posibilitate trecerii la o forma superioara de organizare sociala, n care normele morale vor lua n ntregime locul celor juridice. De aceea, el va afirma n nenumarate rnduri ca, n viitoarea societate, ,,nimeni nu are alt drept dect acela de a-si ndeplini mereu datoria, fiindca legea morala doar porunceste sa-ti ndeplinesti datoria, fara a-ti oferi vreun drept n schimbul datoriei mplinite. Prin urmare, lui Comte i se va parea ca lipsita de interes preocuparea pentru cercetarea sociologica a dreptului, ca si a institutiilor ce asigura impunerea legii si pedepsirea ncalcarilor acesteia.
64

4. Sociologia marxista cu privire la esenta statului si rolul dreptului n societate Desi ntre Comte si Marx nu a existat nici un fel de contact ideatic, totusi conceptiile lor se ntlnesc att n privinta sustinerii ideii de progres social, ct si a atitudinii de dezavuare a rolului institutiei statale si a celei juridice. Si Marx considera ca istoria societatii omenesti este cea a unei evolutii progresive, care se regaseste n dezvoltarea economica, precum si n modul de organizare si de conducere a vietii sociale. Dar n timp ce, pentru Comte, rolul de motor al progresului social revenea cunoasterii, la Marx acest rol este rezervat economicului. Marx s-a impus, mai nti de toate, n domeniul teoriei economice, dar scrierile sale ,,acopera o mare diversitate de domenii. Chiar si cei mai nversunati critici ai sai i considera lucrarile ca fiind importante pentru dezvoltarea sociologiei. Multe dintre ele se concentrau pe probleme economice, dar ntruct era preocupat ntotdeauna sa lege problemele economice de institutiile sociale, opera lui a fost si nca mai este plina de semnificatii sociologice.24 Cunoasterea profunda a mecanismelor vietii economice l va face sa acorde economicului rolul de factor determinant al vietii sociale. Conceptul fundamental ce sta la baza explicarii vietii sociale de pe pozitiile economicului este cel de mod de productie. Acesta desemneaza modul de desfasurare a vietii economice a societatii, mod ce include doua componente, aflate ntr-o unitate organica: fortele de productie si relatiile de productie. Primele includ mijloacele de munca, obiectul muncii si forta de munca, iar celelalte forma de proprietate, forma de repartitie a bunurilor produse si forma de schimb.
24

Anthony Giddens, Sociologie, Editura BicAll, Bucuresti, 2000, p. 118

65

n cadrul fiecarei laturi exista o componenta ce are rolul determinant, n sensul ca este elementul cel mai dinamic, a carei dezvoltare antreneaza dupa sine dezvoltarea celorlalte cu care se afla ntr-o strnsa interdependenta. n interiorul fortelor de productie, rolul de element determinant revine mijloacelor de munca, iar n cadrul relatiilor de productie, formei de proprietate. Aceeasi pozitie poate fi identificata si n raportul dintre fortele si relatiile de productie, rolul determinant revenind, n acest caz, fortelor de productie. Fiecarui nivel de dezvoltare a fortelor de productie i va corespunde un anumit tip de relatii de productie si, mai nti de toate, un anumit tip de proprietate. Concordanta relatiilor de productie cu nivelul de dezvoltare a fortelor de productie este prezentata de Marx ca fiind legea fundamentala a stabilitatii si dezvoltarii sociale. Viata economica se desfasoara normal si, o data cu aceasta, toate celelalte activitati sociale, cta vreme exista aceasta concordanta. Cu timpul, nsa, datorita perfectionarii continue a mijloacelor de munca, perfectionare ce atrage dupa sine dezvoltarea integrala a fortelor de productie, apar discrepante din ce n ce mai mari ntre acestea si relatiile ramase n urma. Atunci cnd aceste decalaje ating un nivel critic, materializat n disfunctionalitatile grave ce afecteaza nu numai economia, dar si celelalte sectoare al vietii sociale, se produce schimbarea sau revolutia sociala, a carei esenta consta n nlocuirea relatiilor de productie perimate cu altele noi, corespunzatoare nivelului de dezvoltare a fortelor de productie. De la comuna primitiva si pna la modul de productie capitalist, societatea a parcurs potrivit lui Marx o evolutie mereu ascendenta, determinata de dezvoltarea nentrerupta a fortelor de productie. n fazele de nceput ale istoriei umanitatii, nivelul rudimentar al uneltelor facea ca productivitatea muncii sa fie minima, nct oamenii nu puteau sa supravietuiasca dect traind si muncind n comun. Aceeasi productivitate scazuta facea
66

imposibila acumularea de bunuri materiale, problema proprietatii fiind lipsita de sens n aceste societati. Cu timpul, uneltele se perfectioneaza, munca devine mai productiva, iar indivizii pot actiona si pe cont propriu n activitatea de producere a mijloacelor de subzistenta. n aceste conditii, ei pretind sa fie posesorii individuali ai rezultatelor muncii, facndu-si astfel aparitia proprietatea privata. Pe masura instituirii si afirmarii proprietatii private, vor aparea si se vor accentua inegalitatile de avere, unii, putini la numar, devenind din ce n ce mai bogati, iar altii, tot mai numerosi, din ce n ce mai saraci. Se produce, astfel, stratificarea sociala, societatea mpartindu-se ntr-o minoritate bogata, care va concentra n minile sale cea mai mare parte din mijloacele de productie ale societatii, si marea majoritate a populatiei, saraca sau lipsita de orice proprietate. Pentru a-si apara proprietatea de atentatele din partea populatiei majoritare, posesorii mijloacelor de productie se vor uni si vor crea institutiile statului, care sunt instrumente coercitive, folosite pentru tinerea n ascultare a celor lipsiti de proprietate. Cu ajutorul statului, clasa dominanta n plan economic va deveni dominanta si din punct de vedere politic. Prin urmare, geneza statului este explicata de catre Marx nu prin nevoia de aparare a comunitatii mpotriva agresiunilor din exterior si nici prin aceea de a proteja viata si proprietatea fiecarui membru al comunitatii, ci prin efectele pe care la genereaza scindarea societatii n clase antagoniste. n aceste conditii, statul nu va mai fi forta ce asigura ordinea si echilibrul n viata sociala, ci un instrument al dominatiei de clasa. Daca statul este rezultatul scindarii societatii n clase antagonice si daca aceasta scindare se datoreaza proprietatii private, atunci se pune problema daca statul este o institutie absolut necesara societatii. La aceasta ntrebare, Marx raspunde ca statul, avnd prin geneza si functiile sale un caracter de clasa, el este necesar doar cta vreme vor exista clase sociale cu pozitii
67

si interese economice diametral opuse, adica atta timp ct va exista proprietatea privata. Proprietatea privata este tratata de catre Marx ca un fenomen ce corespunde unui anumit nivel de dezvoltare a fortelor economice ale societatii, si nu ca o consecinta a unor acte de violenta si agresiune sociala. Dar aceste forte, dezvoltndu-se continuu, vor ajunge la un asemenea volum, nct nu vor mai putea fi administrate dect la nivelul comunitatii, impunndu-se nlocuirea proprietatii private cu proprietatea ntregii societati. Disparnd proprietatea privata, vor dispare si clasele sociale antagoniste si va dispare si statul. Dar trecerea la aceasta forma de organizare sociala nu se produce de la sine, deoarece clasa care detine proprietatea asupra mijloacelor de productie se opune n mod firesc si atunci va trebui folosita violenta mpotriva ei. Aceasta violenta va fi exercitata de clasa interesata n disparitia proprietatii private, aceasta fiind, dupa Marx, clasa lipsita de orice proprietate asupra mijloacelor de productie, adica proletariatul industrial sau clasa muncitoare. Pentru a putea nfrnge rezistenta posesorilor de capital, aceasta clasa va trebui sa cucereasca mai nti puterea n stat, nlaturnd burghezia de la putere, si apoi sa instituie o noua putere de stat, dictatura proletariatului, a carei esenta o constituie violenta sistematica si nengradita mpotriva tuturor celor care se opun proiectului de organizare comunista a societatii. Daca statul este instrumentul dominatiei de clasa, atunci dreptul nu va fi dect vointa clasei dominante ridicata la rangul de lege. Normele de drept nu mai apar ca fiind inspirate de principiul dreptatii sau de alte considerente morale, ci ca reguli care consacra si apara nguste interese de clasa. Dreptatea, pe care o slujeste norma juridica, este o dreptate pentru cei puternici si o nedreptate pentru cei slabi. Situatie explicabila n masura n care norma de drept este instituita si impusa de catre stat, iar statul este instrumentul dominatiei de clasa. Dreptul si pastreaza caracterul de clasa n
68

toate tipurile de stat, inclusiv n statul de dictatura a proletariatului. El va dispare numai atunci cnd va dispare si statul, adica n comunismul deplin. Disparitia statului si a dreptului nu va nsemna si disparitia oricaror reguli de conduita sociala. Acestea vor continua sa existe, dar ele fiind, de data aceasta, expresia intereselor generale, vor fi respectate benevol de catre toti membrii comunitatii, nemaifiind nevoie de constrngere n aceasta directie. 5. Dreptul ca fapt social: Emile Durkheim Considerat ca ntemeietor al scolii sociologice franceze, Emile Durkheim va fi cel care face trecerea de la filosofia sociala a lui Comte la sociologia propriu-zisa, abordnd socialul cu o metodologie specifica spiritului stiintific modern. n conceptia sa, sociologul trebuie sa procedeze aidoma cercetatorului naturii, adica sa se opreasca numai asupra acelor realitati sociale ce se caracterizeaza prin exterioritate n raport cu subiectivitatea umana, respectiv - printr-o existenta obiectiva si care, tocmai datorita acestui caracter obiectiv, exercita o actiune constrngatoare asupra indivizilor. Fenomenele sociale ce poseda aceste caracteristici sunt numite de catre Durkheim fapte sociale si ele pot fi puse n evidenta att prin observarea sistematica a vietii sociale, ct si prin studierea materialului oferit de diversele stiinte particulare, precum istoria, economia politica, stiintele dreptului, sociologia fiind n raport cu acestea o stiinta de sinteza sau, ntr-o formulare agreata de Durkheim, o ,,enciclopedie a unor asemenea stiinte. Prin corelarea informatiilor furnizate de stiintele sociale particulare cu privire la aceeasi categorie de fenomene sociale si utilizarea metodei ,,variatiilor concomitente, se pot surprinde factorii ce determina fenomenele n cauza, frecventa si formele acestora. Emile Durkheim formuleaza importante asertiuni cu privire la norma juridica, la conditionarea functiilor sociale ale acesteia, n
69

contextul preocuparilor sale de sociologie generala, ce vor fi preluate si valorificate de catre sociologia juridica. Procednd la analiza tipurilor de solidaritate umana si, implicit, de organizare sociala, Durkheim distinge ntre solidaritatea mecanica si solidaritatea organica. Prima este o solidaritate prin similitudine, membrii comunitatii nefiind diferentiati sub aspectul statutului si rolului social, ei prezentndu-se n aceasta privinta ca identici si intersanjabili, oricare putnd lua, n orice mprejurare, locul oricarui altul. Indivizii mpartasesc nediferentiat aceleasi valori, traiesc aceleasi sentimente n legatura cu caracterul sacru al valorilor comunitatii, au atitudini si reactii similare la tot ce favorizeaza sau ameninta colectivitatea. n aceste conditii, ceea ce asigura coerenta grupului social este constiinta colectiva, adica ,,ansamblul credintelor si sentimentelor comune, ce se prezinta sub forma unui sistem determinat ,,care are viata sa proprie25 si n care se topesc aproape n ntregime constiintele individuale. Solidaritatea organica este cea care se ntemeiaza pe diferentierea si integrarea rolurilor sociale, ca urmare a diviziunii muncii sociale. Diferentierea indivizilor sub acest aspect va duce la cresterea ponderii si importantei constiintei individuale si la restrngerea sferei de manifestare a constiintei comune. Atitudinile si reactiile indivizilor devin mai personale, fiecare raportndu-se ntr-un anume mod la imperativele vietii sociale. n functie de aceste doua tipuri de solidaritate sociala, Durkheim va distinge doua tipuri de drept: dreptul represiv, care se ntlneste n societatile cu solidaritate mecanica si care sanctioneaza greselile sau crimele, si dreptul restitutiv sau cooperativ, ce actioneaza n societatile cu solidaritate organica si a carui esenta consta n a repune lucrurile n starea existenta nainte de a se ncalca legea, pentru a face astfel posibila
25

Emile Durkheim, La division du travail social, p.46

70

cooperarea ntre indivizi. n cazul dreptului represiv, ceea ce conteaza nu este natura antisociala a faptelor incriminate de un astfel de drept, ci doar ceea ce constiinta colectiva considera ca trebuie interzis. De aceea, pedepsele date pe baza dreptului represiv nu au rolul de a preveni repetarea faptelor si nici de a repara stricaciunile produse prin nerespectarea legii, ci numai de a da satisfactie constiintei colective. Spre deosebire de dreptul represiv, cel restitutiv corespunde unui grad nalt de libertate individuala, iar concordanta lui cu cerintele unei societati n care predomina diferentierea rolurilor sociale si conlucrarea ntre membrii societatii este evidenta. Dar si n aceste societati, nu dreptul este cel care genereaza o anume realitate sociala, ci, dimpotriva, tipul de drept existent se explica printr-o anume realitate. Durkheim nu explica societatea prin acordul de vointa al indivizilor, ci el arata cum este posibila ncheierea acordurilor, adica pe baza structurilor existente n societate. Fiindca, pentru realizarea unor asemenea ntelegeri este necesara o structura judiciara adecvata, care sa permita si sa valideze aceste acorduri, structura ce este, la rndul ei, expresia cerintelor rezultate din fenomenul diviziunii muncii sociale. n aceste demersuri explicative este mereu prezenta regula metodologica potrivit careia un fenomen social nu poate fi explicat dect printr-un alt fenomen social si ca structurile sociale au prioritate n raport cu indivizii. Concomitent cu luarea n considerare a relatiilor cu caracter obiectiv pentru explicarea solidaritatii organice si a dreptului restitutiv, Durkheim releva si aici rolul pe care continua sa-l aiba constiinta colectiva, afirmnd ca legislatia fiecarei societati este, n ultima instanta, expresia conceptiei colective pe care societatea globala o are despre just si injust, permis si nepermis.
71

Societatea moderna se ntemeiaza, de asemenea, pe solidaritatea organica, dar complexitatea relatiilor ce se nasc n interiorul acesteia exclude posibilitatea existentei unui consens total asupra normelor de conduita. Ceea ce se realizeaza efectiv n cadrul acestei societati este consensul asupra unor valori si norme fundamentale, care lasa suficient spatiu pentru afirmarea libertatii individuale. Acestea sunt cele care fixeaza restrictii n calea pornirilor si dorintelor care ar pune n pericol ordinea si stabilitatea sociala si de care indivizii tin permanent seama n conditiile unei stari normale a societatii. Intervin, nsa, si situatii de criza, cnd lucrurile ies din fagasul lor firesc, iar desfasurarea evenimentelor scapa de sub control (perioade conflictuale, razboaie civile, tranzitii violente etc.) si care slabesc autoritatea normelor acceptate pna atunci. Nerespectarea normelor de conduita de catre o parte a membrilor societatii sau n anumite sectoare ale acesteia genereaza starea de anomie, pe care Durkheim o caracterizeaza ca fiind o stare de dereglare normativa si de dezordine sociala, provocate fie de producerea unor crize sociale violente, fie de o trecere prea brusca la o noua realitate sociala. n plan psihic, starile de anomie corespund fenomenelor de dislocare a constiintei colective, care, tocmai datorita acestui fapt, nu mai are autoritate n fata constiintelor individuale. Normele existente si pierd semnificatia si eficienta n urma schimbarilor intervenite, provocnd debusolarea temporara a constiintelor individuale. Se ntlnesc si situatii speciale, cnd indivizii, transgresnd statutul social initial, patrund n alte cercuri sociale, cu norme si valori diferite de cele ale cercurilor din care provin. Caracterul neadecvat al normelor anterioare si incapacitatea momentana de a face fata noilor exigente sunt elemente generatoare de comportamente anomice. Starile de anomie pot interveni si ca urmare a tendintelor de
72

introducere a unui control social excesiv asupra conduitelor individuale. n acest caz, conflictul ce se naste ntre statutul omului de fiinta libera si starea de subordonare totala fata de o autoritate exterioara va determina spiritul de revolta, care se va traduce n nesocotirea tuturor normelor, chiar si a celor ce sunt ndreptatite.

73

6. Dreptul ca modalitate specifica de reglementare a actiunii sociale: Max Weber (1864 1920) Sociologia lui Max Weber este cu precadere o teorie a actiunii sociale. n cadrul sociologiei weberiene, conceptul de actiune sociala detine un loc central, el desemnnd activitatile individuale si colective a caror motivare ultima rezida n natura relatiilor sociale, n care sunt angrenati autorii lor. Actiunii sociale i sunt asociate notiunile de scop si motivatie, cu ajutorul acestora din urma Weber explicnd tipurile de actiuni ce se regasesc n sferele vietii sociale. Daca scopul este stabilit n mod constient si ntemeiat rational, n sensul ca el va raspunde unor trebuinte reale si va corespunde cu mijloacele ce sunt disponibile pentru a fi dus la ndeplinire, atunci va fi o actiune rationala. Actiunea va avea un caracter afectiv sau emotional daca impulsul va fi dat de reactiile emotionale, care scapa de sub controlul actiunii, si va fi traditionala, daca va fi determinata de obisnuinte, cutume, credinte, ce se impun ca o a doua natura a fiintei umane. Aceasta tipologie a actiunilor sociale se va regasi si n sfera vietii politice, n activitatea statului si n ordinea juridica a societatii. Pentru a evidentia specificul actiunii politice, Weber o raporteaza pe aceasta la cea de natura economica, aratnd ca n vreme ce actiunea economica este subordonata dorintei de a presta activitati utile, adica de a produce bunuri si de a oferi servicii de care colectivitatea are nevoie, actiunea politica izvoraste din nevoia de dominatie a indivizilor. De aceea, politica i apare lui Max Weber ca fiind ansamblul conduitelor umane prin care se realizeaza dominarea omului de catre om. Exista trei tipuri de dominatie si, implicit, trei tipuri de autoritate legitima, adica acceptata de catre cei guvernati. Primul este autoritatea rationala, acceptata pe baza convingerii ca autoritatea este detinuta legal de cei care o exercita, legale fiind si
74

deciziile acesteia. A doua autoritatea traditionala este acceptata n ideea caracterului sacru al acesteia sau a legitimitatii celor care au fost investiti sa conduca potrivit traditiei. Cea de a treia autoritatea charismatica si are justificarea n pretuirea afectiva a liderilor si, respectiv, n calitatile de exceptie ale acestora. De vreme ce orice autoritate si exercita prerogativele potrivit unor reguli ce concorda cu natura ei, ar trebui sa existe trei tipuri de drept, corespunzatoare celor trei tipuri de autoritate. nsa Max Weber apreciaza ca, n istoria omenirii, se ntlnesc patru tipuri de drept, ele rezultnd din modul specific n care se mbina componenta materiala cu cea spirituala, rationalul cu afectivitatea si irationalul, forma cu continutul. Acestea vor fi, n concordanta cu conceptia teoretico-metodologica a lui Weber, patru tipuri ideale de drept, n sensul ca ele sunt tipuri construite, la care se ajunge prin luarea n considerare a anumitor caracteristici esentiale, dar care nu se ntlnesc niciodata n forma pe care o conceptualizeaza cercetatorul. Primul tip de drept ar fi cel material si irational, n cadrul acestuia prevalnd inspiratia legislatorului, liberul arbitru al acestuia si calitatile personale ale celor care realizeaza actul de justitie. Apartin acestui tip de drept deciziile liderului charismatic, sentintele date de autoritatile religioase investite cu prerogativa de a nfaptui actul de justitie etc.. Urmeaza dreptul material si rational, care se ntemeiaza fie pe comandamentele morale conservate de traditie si respectate prin forta acesteia, fie pe preceptele cartilor sfinte (Vechiul Testament, Coranul etc.). Caracterul material este dat, n acest caz, de conditiile sociale care au inspirat norma, iar rationalitatea de existenta unui anumit temei obiectiv. Cel de al treilea tip dreptul formal si irational se caracterizeaza prin formularea explicita a normei sau a sentintei judecatoresti, dar acestea nu au o ntemeiere rationala, ele trimitnd la traditie, religie, oracol, si nu la conditiile sociale care
75

ar justifica rationalitatea lor. Doar ultimul tip dreptul formal si rational ntruneste pe deplin conditiile normei juridice, aceasta fiind ntemeiata rational, formulata explicit si integrata ntr-un cod ce corespunde exigentelor logice. Evolutia dreptului poate fi urmarita ca o dezvoltare pe linia rationalitatii si codificarii, prima nsemnnd realizarea unei concordante crescnde ntre exigentele sociale si reglementarea juridica, ntre problemele ce trebuie solutionate cu ajutorul normelor de drept si caile stabilite de norma pentru rezolvarea lor, pe cnd codificarea se regaseste n cresterea gradului de ordonare si sistematizare a normelor existente. Concomitent cu afirmarea tot mai accentuata a rationalitatii normei juridice, se nregistreaza un proces asemanator si n privinta institutiilor care le aplica sau vegheaza la respectarea lor. Acestea dobndesc, n interpretarea lui Weber, un caracter tot mai birocratic, n sensul specializarii din ce n ce mai restrnse si mai eficiente, a promovarii unui formalism impersonal si rutinier, a cresterii gradului de centralizare si organizare. 7. Problematica sociologiei dreptului n interpretarea juristilor Convinsi ca o abordare exclusiv pozitiva a normelor juridice nu este suficienta pentru a ntelege geneza si evolutia dreptului, natura si esenta acestuia, reprezentanti de frunte ai gndirii juridice moderne si contemporane au renuntat la traditia ncetatenita n cercetarea acestui demers, promovnd o perspectiva pluridisciplinara, n cadrul careia sociologiei i va reveni un rol de prima importanta. Dintre numeroasele contributii ale teoreticienilor dreptului la instituirea unei perspective sociologice asupra fenomenului juridic le vor retine, pentru nceput, pe cele datorate lui Eugen
76

Ehrlich (1862-1923) si Maurice Haurion (1856-1929). Austriac de origine si profesor la mai multe universitati din Imperiul AustroUngar, printre care si cea din Cernauti, Eugen Ehrlich va fi nemultumit de tendinta ngust pozitivista de interpretare a dreptului, de tratare a normei juridice ca un construct ce nu se raporteaza dect la logica sistemului de drept existent n societate si, partial, la zestrea juridica anterioara. Or, n viziunea sa, dreptul este rezultatul cerintelor sociale existente n fiecare epoca istorica, el afirmnd transant ca ntreaga dezvoltare a dreptului se datoreaza societatii si nu doctrinei sau jurisprudentei, asa dupa cum nu trebuie redus nici un act de legiferare la demersurile ce s-ar nscrie numai pe coordonatele logicii juridice. Lucrarea sa intitulata Fundamentele sociologiei dreptului 26 si aparuta n 1913 va constitui un element de referinta pentru sociologia dreptului, fiind una din lucrarile la care se va face cel mai des trimitere pentru ntelegerea ratiunilor ce au stat la baza constituirii sociologiei dreptului. De altfel, numerosi cercetatori l considera pe Ehrlich ca fiind ntemeietorul sociologiei dreptului. n conceptia sa, sociologia juridica trebuie sa fie stiinta teoretica a dreptului, adica teoria ce interpreteaza dreptul ca fiind un fenomen social, care apare n societate si este conditionat de aceasta, asa dupa cum, la rndul sau, va exercita un rol activ asupra vietii sociale. Ca fenomen social, dreptul se va afla n multiple relatii de interdependenta cu alte fenomene sociale, nregistrnd influenta acestora si influentndu-le la rndul sau. n contextul acestei viziuni teoretice, Eugen Ehrlich va considera dreptul ca fiind doar o parte a regulilor ce comanda comportamentul social al indivizilor, chiar daca, n societatile moderne, el reprezinta partea esentiala. Alaturi de drept si n interactiune cu acesta, se ntlnesc numeroase alte reguli de conduita sociala, care alcatuiesc, dupa o formula uzitata de
26

Eugen Ehrlich, Grundlegung der Soziologie des Rechts, Munchen und Leipzig, 1913

77

profesorul austriac, ,,dreptul viu al societatii. Se pot confirma aprecierile lui Ehrlich si n cazul societatii romnesti actuale, ntlnindu-se reguli specifice de conduita n cadrul unor comunitati locale, religioase sau etnice, semnificativa fiind, n aceasta privinta, ,,legea tiganeasca, ce se impune n interiorul comunitatilor de rromi cu o autoritate similara legii juridice. Cercetarea a ceea ce reprezinta dreptul real si complet impune observarea nemijlocita a regulilor de conduita ce functioneaza n cadrul diverselor grupuri sociale, acestea fiind norme impuse de religie, traditie, cutume etc.. Pe de alta parte, atentioneaza Ehrlich, nici dreptul legal sau pozitiv nu este o colectie ncremenita de norme juridice, ci un sistem dinamic, care evolueaza si se modifica sub presiunea cerintelor sociale. Traditia juridica prezenta dreptul ca o realitate unitara si coerenta, n cadrul careia normele se articuleaza logic, constituind un sistem organic de sine statator. Ordinea juridica era considerata unitara si adecvata societatii. Ar exista, asadar, un monism juridic, care se regaseste n toate palierele vietii sociale. Ehrlich demonteaza pas cu pas aceasta imagine asupra dreptului si ordinii juridice, argumentnd ca unitatea dreptului este afectata mai nti de contradictiile existente ntre legile care reglementeaza diverse categorii de raporturi sociale, ntre principiile juridice cu caracter general si forma pe care o mbraca acestea n reglementarile cu caracter specific. La rndul ei, practica juridica alimenteaza n permanenta contradictii ce vor submina unitatea sistemului, judecatorii interpretnd n mod personal spiritul legii si dnd sentinte care favorizeaza accidentul n defavoarea esentialului. Si, n sfrsit, vor exista profunde contradictii ntre dreptul oficial, cel instituit si impus de catre stat, si dreptul informal, impus de cutume si traditii. Acesta din urma este mult mai cuprinzator, mai adecvat exigentelor sociale si, n consecinta, mai eficient. El este prezent,
78

dupa cum s-a mai aratat, n interiorul diverselor grupuri sociale. Prin urmare, asa-zisa unitate monolitica a dreptului statal, ca si deplina adecvare a acestuia la viata sociala, sunt idei fara suport real, emise pe baza unor interpretari fortate si artificiale, datorate unor oameni care ,,privesc esentialul ca accidental si accidentalul ca decisiv. Pluralismul juridic si nu monismul constituie, dupa Eugen Ehrlich, adevarata realitate, iar acest lucru ar trebui sa l recunoasca si statul si sa procedeze n consecinta. Adica, interventia sa sa fie limitata doar la reglementarea acelor relatii care sunt exterioare grupurilor si care vizeaza ansamblul vietii sociale. Cu ct legea juridica se va restrnge n favoarea uzantelor, cu att se va crea teren de afirmare dreptului viu, a carui unitate si adecvare la realitatile sociale sunt superioare celor caracteristice normelor juridice. Ct priveste contributia lui Maurice Haurion la punerea bazelor unei sociologii juridice, aceasta se regaseste n primul rnd n teoria sa privitoare la esenta si rolul institutiilor juridice. Orice institutie este expresia unor cerinte sociale bine conturate si care vor indica rolul ce revine acestora. n esenta, rolul oricarei institutii, si, cu att mai mult, al celor juridice este acela de a realiza integrarea armonioasa a indivizilor si grupurilor n viata sociala. ,,O institutie scrie Haurion este o opera sau o lucrare ce se realizeaza juridic ntr-un mediu social; pentru realizarea acestei idei, o putere se organizeaza si-i pune la dispozitie instrumentele, pe de o parte; pe de alta parte, ntre membrii grupului social interesat n realizarea ideii au loc manifestari de comuniune conduse de organele puterii si reglementate prin proceduri.27 Pentru a-si ndeplini rolul, institutiile trebuie sa aiba o baza juridica bine stabilita, care sa le permita integrarea armonioasa n ansamblul social. De asemenea, chiar daca acestea
27

Apud Philippe Malaurie, Antologia gndirii juridice, Ed. Humanitas, Bucuresti, p.303

79

actioneaza n societatile moderne pe baza principiului democratic potrivit caruia decizia sociala apartine majoritatii, ele nu trebuie sa neglijeze punctul de vedere si interesele minoritatii. Numai actionnd n directia armonizarii pozitiilor celor ce detin majoritatea cu cele ale minoritatii, institutiile vor fi garantul ordinii si stabilitatii sociale. Aceleasi principii trebuie sa se regaseasca si n activitatea statului. Initial, statul este doar expresia fortei materiale care se instituie la nivelul societatii. El devine garant al ordinii si justitiei doar atunci cnd se organizeaza pe baze juridice, cnd legea, ca expresie a unitatii dintre interesele individuale si cele generale, se transforma n reguli de actiune. Astfel se produce trecerea de la statul de fapt la statul de drept, si numai acesta din urma poate asigura integrarea sociala a tuturor institutiilor si armonizarea activitatii lor, precum si armonizarea dreptului obiectiv cu cel subiectiv, a intereselor indivizilor cu cele ale colectivitatii. Relevanta pentru conceptia lui Haurion este si ideea triplei perspective ce trebuie sa opereze n cercetarea fenomenelor juridice. Prima va fi perspectiva filosofica si ea este necesara pentru degajarea principiilor si ideilor ce stau la baza valorilor juridice, a relatiilor ce exista ntre acestea si alte valori sociale. A doua perspectiva sociologiei va fi cea care da posibilitatea sesizarii relatiilor ce exista ntre institutiile dreptului si societate, a raporturilor de dubla conditionare ce exista n acest sens. Dintr-o asemenea perspectiva, se poate constata ca, n raport cu societatea, dreptul are un caracter determinat, el fiind produs de catre societate, dar aceasta nu nseamna ca nu ar avea un rol esential n cadrul societatii. A treia perspectiva va avea un caracter exclusiv juridic, ea procednd la o interpretare sistematico-dogmatica a dreptului, necesara pentru identificarea izvoarelor materiale si formale ale acestuia, pentru ntelegerea raporturilor dintre izvoare si norma de drept, precum si a principiilor interne ale fiecarui sistem juridic.

80

VI. CONTRIBUTII ROMNESTI LA DEZVOLTAREA SOCIOLOGIEI DREPTULUI

1. Sociologia clasica romneasca despre drept si ordinea juridica a societatii Initiative n directia observarii si interpretarii fenomenelor sociale se nregistreaza n Romnia nca din secolul al XVII-lea, reprezentative fiind pentru sfrsitul acestui secol si nceputul celui urmator lucrarile Jurnal de calatorie n China de Nicolae Milescu-Spatarul si Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir. Odata cu intrarea Romniei pe orbita dezvoltarii moderne, se vor intensifica si preocuparile axate pe cunoasterea profunda a realitatilor sociale romnesti, precum si pentru realizarea unor sinteze teoretice care sa surprinda esenta mecanismelor ce stau la baza constituirii, organizarii si functionarii vietii sociale. Astfel, n a doua jumatate a secolului al XIX-lea, profesorul Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) ntreprinde prima cercetare sistematica a satului romnesc, n scopul obtinerii unei imagini reale si complete asupra conditiilor n care se practica agricultura romneasca, realiznd monografii ale judetelor Mehedinti, Putna si Dorohoi, n care sunt incluse, pe lnga elementele geografice, pedologice si climaterice, si date statisticice, demografice, precum si aspecte ce tineau de obiceiuri, traditii, credinte, de psihicul social al sateanului, rezultnd, n final, profilul social al romnului traitor n mediul rural. Prin rezultatele cu care se soldeaza cercetarile de teren ntreprinse de savantul iesean, monografiile acestuia sunt considerate ca o premiera sociologica, iar autorul lor, ca ntemeietorul metodei monografice n Romnia. Spiritul teoretic n sociologie este reprezentat cu stralucire la nceputul secolului XX de catre Spiru Haret (1851-1912), a carui
81

lucrare intitulata Mecanica sociala, publicata n 1910, ncearca sa realizeze o interpretare determinista a vietii sociale prin analogia cu determinismul mecanic, cautnd sa identifice fortele care actioneaza n spatiul social, ale carui coordonate sunt economia, morala si viata intelectuala. n acelasi plan, al preocuparilor teoretico-interpretative privitoare la viata sociala, se vor nscrie si demersurile teoretice ale lui Dumitru Draghicescu (1875-1945) care, format la scoala lui Durkheim, va ncerca sa surprinda specificul determinismului social, respingnd pe baza de argumente temeinice tendintele de asimilare a acestui determinism cu cel biologic. Interesante sunt, n acest context, consideratiile sale cu privire la morala si drept si la relatiile dintre acestea. Legea etico-sociala cea mai incontestabila-sustinea el-care conduce raporturile exterioare ale individului este justitia si, prin urmare, egalitatea si solidaritatea, care sunt negatia nsasi a legilor naturale: selectia, concurenta, inegalitatea. Culmea creatiei sociologice romnesti va fi reprezentata, n perioada interbelica, de opera lui Dimitrie Gusti (1880-1955) si cea a lui Petre Andrei (1891-1940), care pot fi considerati ntemeietori ai sociologiei clasice romnesti. A. Dimitrie Gusti si cercetarea monografica n sociologie Desi atunci cnd se face trimitere la opera sociologica a lui Dimitrie Gusti se insista cu precadere pe metoda monografica, teoretizata si aplicata de el n cercetarea sociologica, Gusti fiind creatorul scolii monografice de sociologie din Romnia (Scoala de sociologie de la Bucuresti), contributia acestuia este la fel de importanta si n planul creatiei teoretice, lui apartinndu-i una dintre cele mai originale conceptii stiintifice privitoare la viata sociala. n viziunea lui Dimitrie Gusti, societatea este nainte de toate, rezultatul unui concurs de mprejurari: spatiale, temporale,
82

vitale si spirituale, care formeaza cadrul cosmologic, istoric, biologic si psihologic, cu alte cuvinte, ceea ce numim mediu social.28 Aceste conditii sau cadre actioneaza permanent asupra vietii sociale, ele influentnd nemijlocit activitatile desfasurate n interiorul societatii si care se structureaza pe patru domenii: economic, spiritual, politic si juridic. Primele creeaza valorile economice si spirituale (stiinta, arta, religia), care alcatuiesc continutul vietii sociale si fara de care nu ar putea exista nici o societate, iar celelalte doua, politicul si juridicul, dau forma vietii sociale, ele ndeplinind functia de organizare si reglementare a raporturilor sociale. Primele sunt, asadar, elemente constitutive, iar celelalte, elemente organizatorice. Si unele si altele sunt la fel de indispensabile vietii sociale, dar prioritare par a fi primele, de acestea depinznd modul de structurare si functionare a institutiilor politice si a celor juridice. Pe de alta parte, viata economica si spirituala nu se pot desfasura n absenta unei organizari si reglementari corespunzatoare. Realitatea sociala ce rezulta n urma activitatilor desfasurate n cele patru domenii se structureaza pe doua niveluri: primul este dat de valorile economice, spirituale, politice si juridice si el reprezinta realitatea sau lumea supraindividuala, iar al doilea, de grupurile din care fac parte membrii societatii, constituind lumea interindividuala. Fiecare individ traieste simultan n ambele universuri sociale, fiind modelat de acestea si directionat n activitatea si conduita lui. Ct priveste factorul generator de realitati sociale, acesta este reprezentat de vointa. Vointa este esenta vietii sociale, astfel nct, potrivit situatiei si actiunii fortelor vointei sociale, realitatea sociala ia forma de opozitie, de lupta, de echilibru, de concurenta, de organizare, de subordonare, de supraordonare sau de coordonare.29 Dar vointa nu actioneaza arbitrar, ci se raporteaza
28 29

Dimitrie Gusti, Opere, vol.I, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, p.237 Ibidem, p.238

83

la conditiile vietii sociale, existnd n acest sens acea determinare a legii paralelismului sociologic, a carei esenta este data de modul specific de interactiune a celor patru domenii ale vietii sociale (si activitatile desfasurate n interiorul lor) cu cele patru categorii de cadre (cosmologic, istoric, biologic si psihic). Potrivit lui Gusti, se poate constata un triplu paralelism (mai bine zis, existenta a trei tipuri de interactiune) ntre cadrele si valorile vietii sociale si anume: a. n interiorul cadrelor ntre componentele naturale (cosmologica si biologica) si cele sociale (psihica si istorica); b. n interiorul manifestarilor (valorilor) ntre componentele constitutive (economice si spirituale) si cele regulative (politica si juridica); c. ntre ansamblul cadrelor si ansamblul manifestarilor. Pe de alta parte, n urma interactiunilor specifice dintre cadre si manifestari, rezulta unitatile sociale, n interiorul carora se desfasoara viata indivizilor, ansamblul acestora constituind societatea. O unitate sociala ne apare ca o totalitate de relatii, actiuni si reactiuni ale membrilor care le compun, toate forme ale activitatii omenesti, expresii, deci, ale vointei30 n esenta, orice societate este constituita din trei tipuri de unitati sociale: comunitatile sociale, institutiile sociale si gruparile sociale. Conceptia teoretica a lui Gusti cu privire la societate, potrivit careia aceasta este un ansamblu integrat de unitati sociale, va determina preferinta lui pentru metoda monografica de cercetare a socialului, numai aceasta oferind, dupa el, posibilitatea surprinderii integrale a tuturor componentelor vietii sociale, n interdependenta lor functionala. Sociologia trebuie sa fie stiinta faptelor de observatie si, de aceea considera el - sociologia trebuie sa observa nemijlocit realitatea sociala, observatia constituind, astfel, piesa de rezistenta a metodei monografice. Dar, pentru a furniza o cunoastere nemistificata a vietii sociale, observatia sociologica trebuie sa respecte urmatoarele
30

ibidem, p.270

84

reguli: a. sa fie sincera si obiectiva; b. sa fie exacta si completa, adica sa retina cu precizie toate elementele implicate n determinarea si structurarea fenomenului observat; c. sa fie temeinic pregatita, cercetatorii documentndu-se n prealabil n legatura cu fenomenele ce urmeaza a fi supuse observatiei si elabornd o strategie adecvata pentru desfasurarea ei; d. sa fie realizata n colectiv, adica sa aiba un caracter interdisciplinar, la desfasurarea ei participnd specialisti din toate domeniile vietii sociale; e. sa fie n permanenta verificata si controlata, confruntnduse observatiile realizate asupra aceluiasi fenomen de diversi observatori sau a datelor recoltate n momente diferite; f. sa fie intuitiva, n sensul mbinarii fidelitatii fata de faptele observate cu disponibilitatea pentru o interpretare creativa a acestora; g. sa fie urmata de interpretarea comparativa a datelor, precum si a fenomenului cercetat cu alte fenomene nrudite. n ntreaga ei desfasurare, metoda monografica trebuie sa respecte cu strictete principiul fidelitatii fata de adevar si al curajului de a prezenta si sustine ntotdeauna adevarul. Fiindca, aprecia sociologul romn, a cunoaste adevarul si a nu spune tot adevarul nseamna a fi complicele falsificatorilor. Contributia lui Dimitrie Gusti la clarificarea problemelor ce tin de realitatea juridica nu se reduce numai la relevarea locului si rolului juridicului n viata sociala, ci ea se regaseste si n recomandarile sale viznd obiectivele de natura juridica ale cercetarii monografice, precum si n comentarea unor fapte si relatii aflate la confluenta moralei cu dreptul si viata economica. Bunaoara, n realizarea cercetarilor de teren privitoare la viata familiala, acestea trebuiau sa ia n considerare modul de ncheiere a casatoriei, situatia femeii n cadrul familiei, relatiile dintre copii
85

si parinti, situatia copiilor nfiati sau a celor din afara casatoriei. Urmau, n continuare, elementele privitoare la bunurile comune, la dreptul de proprietate si folosinta, la situatia donatiilor si mostenirilor. Interesanta este si maniera n care Dimitrie Gusti coreleaza aspectele de ordin juridic cu cele de natura economica n interpretarea unor obiceiuri rurale din perioada interbelica. Astfel, exista la sate traditia ca n casa parintilor sa ramna mezinul, ca feciorul cel mai mic sa mosteneasca gospodaria batrneasca si, deci, sa se nsoare n casa, obicei interpretat de sociolog din perspectiva ansamblului vietii satesti ca un sistem de asigurare a parintilor n caz de batrnete, mostenitorul casei fiind obligat n schimbul acestui avantaj sa aiba grija de ei.31 De asemenea, cu privire la starea infractionala si respectul fata de legea penala, se recomanda consemnarea tuturor infractiunilor produse ntr-un interval de timp, gruparea lor pe categorii si cautarea cauzelor posibile care stau la baza unei infractionalitati mai mari sau mai reduse. Pe de alta parte, consecventa cu care Dimitrie Gusti va insista pe cerinta realizarii unor cercetari sociologice cu caracter interdisciplinar, n cadrul carora specialistilor n drept le revenea un rol de prima importanta, va avea efecte benefice asupra surprinderii modului n care actioneaza norma juridica n unitatile sociale, a factorilor care i sporesc sau i diminueaza efectele. B. Problematica sociologiei juridice n conceptia lui Petre Andrei n raport cu orientarea preponderent practica a scolii monografice ntemeiata de Dimitrie Gusti, sociologia lui Petre Andrei va reprezenta directia eminamente teoretica n sociologia romneasca din perioada interbelica, autorul ei fiind preocupat de construirea unei interpretari pluridimensionale a vietii sociale.
31

ibidem, p.434

86

Pentru aceasta, el va lua n considerare cele mai reprezentative teorii sociologice elaborate pe plan mondial pna la acea vreme, dar fata de care va adopta o pozitie critica, precizndu-si propriul punct de vedere n legatura cu fiecare din interpretarile analizate si procednd, n final, la realizarea unei constructii sintetice originale, care va plasa ntr-un nou context explicativ elementele ce i se vor parea ca fiind ndreptatite n teoria la care se va raporta. Se cuvine a se mentiona faptul ca vocatia sintetica pe care Petre Andrei o va proba din plin n demersurile sale sociologice se ntemeiaza n buna masura pe formatia sa filosofica, el remarcndu-se la nceputul activitatii sale intelectuale printr-o originala conceptie asupra teoriei valorilor, fiind, de altfel, unul dintre deschizatorii de drumuri n axiologia romneasca. n ce priveste domeniul juridicului, ca reprezentnd o determinanta fundamentala n organizarea societatii, Petre Andrei l va aborda dintr-o tripla ipostaza: mai nti, ca o componenta a structurilor de autoritate n cadrul vietii sociale, apoi ca o ordine normativa specifica, aflata n strnsa interactiune cu ordinea morala si, n sfrsit, ca o ntrupare a unui anumit tip de valori n viata sociala. Cu privire la prima ipostaza a dreptului, Petre Andrei considera ca acesta este implicat n structurarea si functionarea autoritatii sociale, el purtnd, n acelasi timp, amprenta tipului de autoritate ce sta la baza fiecarei forme de viata sociala. Bunaoara, n societatea primitiva, autoritatea avnd un caracter preponderent personal, impunndu-se n viata comunitatii indivizii cu calitati deosebite, regulile de conduita vor purta amprenta acestor personalitati si vor servi totodata ca mijloc de impunere a vointei autoritatii conducatoare. Atunci cnd autoritatea se justifica prin considerente de ordin divin, ca n cazul regalitatii din evul mediu, va fi evidenta coloratura divina si a normelor de drept. Si, n sfrsit, n societatile moderne, unde autoritatea dobndeste un caracter impersonal, acelasi caracter l vor avea si normele
87

juridice. n relatia dintre autoritate si norma de drept, interpretarea lui Petre Andrei pare sa privilegieze rolul autoritatii si aceasta din motivul ca, dupa opinia sa, autoritatea este cea care creeaza cadrul favorabil impunerii valorilor n viata sociala. Ca expresie a unui mod specific de reglementare a conduitelor umane, dreptul are, n viziunea lui Petre Andrei, o origine exclusiv sociala, el nascndu-se numai n cadrul colectivitatilor umane si fiind expresia cerintelor de colaborare ntre membrii colectivitatii. Se poate observa aici o anumita apropriere de conceptia durkheimista cu privire la natura dreptului restitutiv si la rolul acestuia n realizarea solidaritatii organice, Durkheim considernd ca n societatile ce se caracterizeaza prin acest tip de solidaritate, dreptul constituie unul din principalele instrumente ce faciliteaza conlucrarea dintre membrii societatii. Unde nu exista societate, nu va exista nici drept, fiindca individul izolat, care nu intra n relatie cu altii, nu va avea nici drepturi si nici obligatii n raport cu acestia. Dar n masura n care apar relatiile inter-individuale, care stau la baza oricarei realitati sociale, apare si norma de drept ca un factor de echilibru n aceste relatii. Rezultat din cerintele vietii sociale, dreptul va evolua n strnsa unitate cu evolutia formelor de comunitate umana, distingndu-se un drept totemic, ca reprezentnd prima forma de restrictii impuse membrilor unei colectivitati n scopul conservarii acesteia, urmat apoi de un drept tribal, n care reglementarile vor exprima cerintele unui stadiu mai nalt de evolutie, n care legaturile de rudenie cedeaza partial n fata celor teritoriale, ca, n sfrsit, sa se ajunga la dreptul cetatii, unde, datorita organizarii societatii pe baze statale, dreptul apare ca expresia ordinii
88

normative instituite de catre stat. n evul mediu, se va ntlni dreptul statului medieval, un drept laic dar cu o importanta tenta religioasa, alaturi de care va functiona nsa si un drept canonic, aplicabil n interiorul institutiilor ecleziastice dar si n raporturile acestora cu institutiile statului. n societatea moderna, se poate vorbi de un drept individualist, care consacra asa-zisele drepturi naturale si libertatea legitima a individului, ca apoi, n societatile n care se instaurase comunismul sa se impuna un drept socialist 32 . Pe masura succesiunii istorice a tipurilor de drept mentionate, se poate constata ca tipurile care urmeaza celor existente n societatile anterioare preiau partial si elemente caracteristice sistemului de drept din respectivele societati, neexistnd, dupa cum va atentiona Petre Andrei, tipuri pure, care sa se deosebeasca n ntregime de cele anterioare. Ordinea juridica a societatii, realizata pe baza normelor de drept, intersecteaza n permanenta cu cea morala, ele ntlninduse datorita valorilor morale, care stau att la baza ordinii etice, ct si a celei juridice. nsa ordinea de drept va include, pe lnga valorile morale, si o serie de valori juridice, cum ar fi cele de legalitate, dreptate, justitie etc. si cu ajutorul carora se evalueaza concordanta actelor de justitie cu aspiratia fireasca la o justitie obiectiva, impartiala si echitabila. Privitor la valorile juridice, Petre Andrei apreciaza ca acestea pot fi abordate att de catre stiinta dreptului, ct si de catre sociologia juridica sau filosofia dreptului, dupa cum le studiem ca fenomene formale, rationale, impuse de stat, ca fenomene sociale, regulative ale realitatii sociale sau ca concepte abstracte ale vietii practice 33. Prin urmare, una din sarcinile sociologiei juridice va fi si aceea de a studia aceste valori n
32

Ipoteza diferentierii tipurilor de drept n functie de tipul de societate i apartine sociologului Vinogradov, dar Petre Andrei subscrie la aceasta ipoteza. 33 Petre Andrei, Opere sociologice, Vol.I, Editura Academiei, Bucuresti, 1973, p.270.

89

calitatea lor de factori de modelare a realitatii sociale. Valorile juridice intervin n toate etapele procesului de realizare a ordinii legale a societatii, adica si n activitatea de elaborare a normelor de drept, si n adoptarea acestora si instituirea lor ca norme de comportament social, precum si n nfaptuirea actului de justitie. Ca si celelalte valori, si valorile juridice alcatuiesc un sistem axiologic, constituit dintr-o succesiune de trepte ierarhice, la baza situndu-se, dupa Petre Andrei, o valoare juridica suprema cum ar fi valoarea de dreptate, aceasta fiind valoarea scop, careia i se vor subordona valorile ce ndeplinesc rolul de mijloace n realizarea unei justitii superioare. De aceea, valoarea juridica este n esenta ei, o valoare normativa, la care se raporteaza legiuitorul, si cu ajutorul careia se determina dreptul pozitiv, dar care este independenta de ordinea istorica, precum si de timpul si locul n care se aplica dreptul pozitiv 34. Raportat la valori, dreptul este nu numai ansamblul normelor ce reglementeaza relatiile dintre indivizi si comunitati, ci si o realitate culturala, prin intermediul lui realizndu-se sinteza ntre valoare si o anume ordine juridica. Pe de alta parte, ca fenomen cultural, dreptul apartine att existentei sociale ct si valorii, pentru ca orice fenomen cultural apartine existentei atunci cnd este valorificat. n cazul dreptului, el se prezinta ca acea forma existentiala care serveste ca substrat si scena pentru valoarea juridica, pentru ideea dreptului 35. 2. Teoria democratizarii dreptului: Mircea I. Manolescu n anul 1946 vede lumina tiparului o lucrare apartinnd juristului romn Mircea I. Manolescu si care, desi se intitula Teoria si practica dreptului, avea ca subtitlu Metodologie si sociologie juridica, formula ce indica modalitatea de interpretare
34 35

Ibidem, p. 273. Ibidem, p.274.

90

de catre cercetatorul mentionat a teoriei si practicii juridice. De altfel, nsusi autorul lucrarii mentioneaza ca prin tiparirea acesteia se ofera virtualilor sai cititori cel dinti curs romnesc de metodologie si sociologie juridica.36 Pornind de la postulatul sociologic ca dreptul este expresia conditiilor sociale ce impun un anumit mod de reglementare a relatiilor interindividuale n cadrul unei colectivitati constituite pe baze statale, precum si a relatiilor dintre colectivitate si membrii sai, ca si a relatiilor dintre comunitati, Mircea Manolescu va conchide firesc ca, de vreme ce societatile evolueaza, vor evolua inevitabil si sistemele de drept si, n aceste conditii, o prima problema care se contureaza la orizontul cercetarii sociologice va fi cea a sensului evolutiei dreptului. n urma valorificarii datelor puse la dispozitie de stiintele istorice si, implicit, de istoria dreptului, autorul la care ne referim ajunge la concluzia ca, sub aspect formal, evolutia consta n extinderea sferei de aplicare a dreptului si n restrngerea reglementarilor care se aplica pe o arie extinsa, apreciind ca, sub acest aspect, actioneaza principiul logic potrivit caruia odata cu extinderea sferei unei actiuni se reduce continutul acesteia, adica numarul notelor ce alcatuiesc continutul notiunii respective. n privinta continutului, evolutia dreptului se materializeaza n democratizarea normelor de drept, proces aflat n strnsa corelatie cu evolutia formala a acestora. Esenta democratizarii dreptului ar consta, dupa Mircea Manolescu, n trecerea de la drepturi bogate si puternice, dar apartinnd unei clase restrnse, catre drepturi mai slabe, n ce priveste continutul, dar de care sa beneficieze sfere populare din ce n ce mai largi.37 ntelegerea punctului de vedere pe care l formuleaza Manolescu n legatura cu sensul democratic al evolutiei ordinii juridice a societatii impune clarificarea prealabila a elementelor
36

Mircea I. Manolescu, Teoria si practica dreptului, Fundatia Regele Mihai I, Bucuresti, 1946, p.14 37 Ibidem, p.16

91

ce par a tine de subtextul conceptiei explicit formulate. Daca tinem seama de faptul ca argumentele extrase n sprijinul acestei ipoteze se reazama, n mare masura, pe evolutia dreptului roman, putem conchide ca ipoteza ce sta la baza acestei constructii teoretice este aceea ca sistemele originare de drept erau creatia celor ce dispuneau de un statut social privilegiat (n antichitatea greco-romana acest statut concretizndu-se n pozitia de oameni liberi si proprietari de bunuri mobile si imobile) si, n consecinta, acestia stabileau reguli de conduita ce fixau o deplina echivalenta ntre obligatiile la care subscriau membrii colectivitatii si avantajele care rezultau din ndeplinirea lor. Ulterior, nsa, pe teritoriile locuite de membrii comunitatilor ale caror relatii erau reglementate de astfel de norme se vor stabili si persoane straine de comunitate, care nu vor beneficia de avantajele dreptului existent, dar carora li se vor impune obligatii specifice, uneori mai mari dect ale populatiei autohtone, dar fara avantajele ce care beneficia aceasta. Este, ntre altele, situatia populatiei clientelare din urbea romana, nucleul viitoarei plebe, care, atunci cnd va ajunge sa detina ponderea numerica, va declansa procesul pentru egalitatea juridica cu patricienii. De altfel, revendicarea de a se introduce legi scrise, care sa reglementeze relatiile dintre cetatenii romani, exprimau dorinta justificata a plebei ca ntelegerile verbale dintre posesorii de drepturi si clientii lor sa mbrace forma unor reglementari generale si recunoscute de catre toti, sanctionate, prin urmare, de puterea oficiala. n concluzie, democratizarea initiala a dreptului nsemna nlaturarea arbitrariului si subiectivismului din relatiile dintre cei puternici, care aveau initiativa n stabilirea regulilor jocului si cei slabi, obligati sa suporte capriciile acestora. De asemenea, democratizarea juridica mai nsemna si recunoasterea avantajelor corespunzatoare obligatiilor pe care si le asumau cei care intrau ntr-un sistem de relatii cu persoane ale caror interese erau protejate de normele de drept existente.
92

Relevanta pentru interpretarea sociologica a dreptului de catre M. Manolescu este si maniera n care el analizeaza elementele cu ajutorul carora patricienii romani utilizau instrumentul juridic pentru conservarea propriei dominatii. Mai nti, promovarea ideii sacralitatii dreptului, a originii sale divine, de unde implicarea nemijlocita a sacerdotilor n realizarea actului de justitie. Acestia erau cei care detineau secretul zilelor faste pentru justitie, precum si pe cel al formulelor consacrate utilizabile n actiunea juridica, adica ale regulilor tehnice ale dreptului. n consecinta, procesul de democratizare a dreptului va viza si democratizarea cunoasterii acestuia, care va nsemna, pe de o parte, desfiintarea secretului privitor la calendarul fastelor si al formulelor consacrate, iar pe de alta parte, laicizarea actului juridic, n sensul desfiintarii monopolului detinut n aceasta privinta de catre sacerdoti si permiterea accesului la cunoasterea dreptului si aplicarea acestuia a oricarui cetatean roman. Asadar, democratizarea dreptului roman va fi precedata de democratizarea cunoasterii acestuia, de transformarea ulterioara a cerintei cunoasterii legilor ntr-o obligatie cetateneasca, ce si va gasi expresia ntr-un principiu consacrat de teoria si practica juridica. Apoi va urma procesul de modificare a normelor de drept sub aspectul continutului, n sensul extinderii generalitatii acestora si al restrngerii reglementarilor aplicabile la toate categoriile de membri ai colectivitatii. Si mai evidenta va fi tendinta de democratizare a dreptului n epoca moderna, ca urmare a profundelor transformari ce au avut loc n viata societatii. nfaptuirea revolutiilor burgheze ntr-o serie de tari din Europa occidentala va avea ca efect promovarea unei conceptii democratice cu privire la valoarea fiintei umane si libertatea acesteia, la drepturile firesti de care trebuie sa se bucure individul n orice societate. Transformarile de ordin economic si politic se vor regasi corespunzator si n sferele dreptului, care se vor restructura pe
93

baza principiilor libertatii si egalitatii indivizilor. Cea mai sintetica expresie n plan juridic a acestor transformari democratice va fi Codul civil francez, adoptat n 1804 din initiativa lui Napoleon si potrivit caruia singura realitate este individul si, de aici, individualismul juridic, singura regula fundamentala este libertatea si, de aici, liberalismul juridic. Institutiile de baza sunt: familia, proprietatea si contractul.38 Si n evolutia dreptului modern elementul spiritual este, potrivit lui Mircea Manolescu, de prima importanta. Acesta intervine mai nti sub forma revolutionarii conceptiilor filosofico-politice, pilonii fundamentali ai noilor conceptii fiind suveranitatea poporului, deplina egalitate n drepturi a cetatenilor, caracterul sacru al drepturilor si libertatilor individuale. Condamnarea si desfiintarea tuturor privilegiilor de clasa vor avea drept urmare ntemeierea noilor norme de drept pe principiul ratiunii, dreptatii si adevarului, n sensul ca instituirea egalitatii juridice a tuturor cetatenilor trebuie sa corespunda adevarurilor stabilite de ratiune cu privire la libertatea si drepturile naturale ale omului. De aici va urma caracterul impersonal si universal al drepturilor si obligatiilor consacrate prin norme de drept si formalizarea, uneori n exces, a acestora. Astfel, dreptul de proprietate devine un concept abstract si impersonal, aplicabil n egala masura tuturor persoanelor cu capacitate juridica. Dreptul este bunul prin excelenta si el poate contine orice si apartine oricui, cu orice ntrebuintare.39 Apare, nsa, si un risc prin formalizarea si structurarea logicodeductiva a dreptului, acela al autonomizarii sale n raport cu realitatea sociala care i-a dat nastere. Situatia este atestata de stiinta dreptului, care procedeaza la investigarea acestuia ca fiind o realitate de sine statatoare si care neglijeaza cerinta raportarii normelor juridice la contextul social n care au aparut si asupra caruia actioneaza.
38 39

Mircea Manolescu, op.cit., p.30 ibidem, p.42

94

Autonomizarea se produce att sub forma cresterii gardului de abstractizare si laicizare a normei juridice, aspectul tehnic tinznd sa prevaleze asupra continutului social al normei, ct si a tendintei de ramnere n urma a reglementarii juridice fata de evolutia sociala. n consecinta, se adnceste hiatusul dintre drept si realitatea sociala si devine tot mai anevoioasa aplicarea normei la cazurile concrete. Depasirea acestei situatii de impas se poate realiza prin metoda constituirii tipurilor juridice, a carei esenta consta n revizuirea analitica a sistemelor de norme, n urma careia anumite concepte se regrupeaza pentru a corespunde ntr-o mai mare masura realitatii existente. Altfel spus, tipul este o sinteza partiala, cristalizata n realitatea sociala si anume, avnd smburele de concret, aproape de individual, un concret al realitatii economice si sociale.40 Prin instituirea unei perspective sociologice asupra fenomenelor juridice, Mircea Manolescu reuseste sa puna n evidenta o parte din elementele ce determina conditionarea sociala a dreptului, precum si formele prin care dreptul intervine n viata sociala si influenteaza evolutia acesteia. Interesanta este si viziunea sa asupra specificului, obiectului si sarcinilor sociologiei juridice, care si propune sa investigheze realitatea juridica sub aspectul ei de realitate sociala, ct si cercetarea juridica a realitatii sociale41, sarcini ce pot fi onorate numai printr-o strnsa conlucrare dintre sociologie si stiintele juridice. 3. Mircea Djuvara despre drept ca relatie sociala Mircea Djuvara (1886-1944) s-a impus n cultura juridica romneasca din prima jumatate a secolului al XX-lea nu numai ca un eminent teoretician n domeniul dreptului, ci si ca un stralucit filosof al acestuia, precum si ca un promotor al spiritului
40 41

Ibidem, p.46 Ibidem, p.94

95

sociologic n interpretarea fenomenelor juridice. Pentru acest remarcabil teoretician, dreptul presupune ntotdeauna un raport juridic care este, la rndul sau, o relatie inter-individuala. De aceea se poate spune cu drept cuvnt ca ubi societas, ibi ius. Ideea de societate juridica este implicata n ideea de cel putin doua persoane, n ideea de relatie juridica. Oriunde intra n contact doua vointe rationale, prin aceasta s-au nascut relatii juridice ntre ele, prin aceasta s-a nascut societatea juridica 42. O persoana absolut izolata, un Robinson ipotetic, nu poate avea relatii juridice, pentru ca acestea se stabilesc numai ntre oameni, nu ntre oameni si natura. Relatia juridica este consecinta instinctului social, al nevoii de altul. Din faptul ca societatea subzista, se poate conchide ca n fiecare individ este prezent un element social att de puternic nct i domina instinctul de conservare a individualitatii. Prin urmare, se poate conchide ca nu constrngerea este cea care asigura convietuirea sociala, ci sentimentele altruiste ale individului. Omul manifesta n toata activitatea sa de toate zilele, instinctul sublim de dragoste pentru ai sai, instinct profund social 43. Dar daca n tot ce ntreprinde omul este prezent acest sublim instinct de dragoste, atunci de ce mai este necesara norma juridica, a carei esenta consta tocmai n impunerea ei prin forta coercitiva a comunitatii ? Pentru ca, ne raspunde Mircea Djuvara, n relatiile interumane pot apare si situatii conflictuale, care pot degenera n absenta unor reguli clare de conduita si cu caracter obligatoriu. Apoi, fiindca viata n comun nseamna cooperare, iar orice conlucrare trebuie realizata pe baze echitabile. Legea, care constituie forma de sanctionare oficiala a raporturilor juridice, nu va fi altceva dect o modalitate de
42

Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului, Editura ALL, 1995, 218. 43 Ibidem, p.122.

p.

96

solutionare rezonabila a diverselor tipuri de conflicte ce apar n societate. Legiuitorul intervine astfel atunci cnd constata ca anumite conflicte devin tot mai frecvente si au un impact negativ crescnd asupra societatii. Procedura pe care o va folosi acesta n asemenea situatii nu poate fi alta dect aceea desprinsa din observarea solutiilor pe care constiinta publica le-a dat n starile conflictuale care l preocupa. De aceea, se poate spune ca, n ultima instanta, legea nu face dect sa-si nsuseasca punctul de vedere al constiintei sociale ca fiind, dupa cum se exprima Mircea Djuvara, un rezumat extrem de concentrat al unei experiente de veacuri 44. Reglementarile juridice exprima, de fiecare data, exigentele vietii sociale, asa cum apar ele conturate n constiinta publica. Legiuitorul va transpune ntr-un act normativ numai acele sugestii ce ntrunesc adeziunea constiintei colective. Constatam aici o idee cu ample valente explicative, aceea a relatiei dintre puterea politica, ce actioneaza n calitate de legiuitor, si opinia publica, ce este expresia constiintei sociale. Norma juridica realizeaza o reglementare rationala a relatiilor sociale, dar continutul acestei reglementari va fi unul preponderent moral. Fiindca orice relatie juridica are la baza ideea ca si ceilalti sunt oameni si asa dupa cum noi dorim sa ne fie recunoscut dreptul de a ne realiza destinul moral, acelasi drept trebuie recunoscut si tuturor celorlalti. De aceea se poate spune ca la baza dreptului sta ideea respectului libertatilor tuturor membrilor societatii din care fiecare face parte 45. De aici va rezulta o consecinta extrem de importanta, aceea ca autoritatea unui text de lege rezida nu n faptul ca legea este adoptata de stat, ci n justificarea lui morala. O lege al carei continut nesocoteste comandamentele morale nu va fi o lege dreapta si n acest caz vor fi subminate att bazele justitiei, ct si
44 45

Ibidem, p.117. Ibidem, p.119.

97

cele ale ordinii si stabilitatii sociale.

98

VII. ORIENTARI CONTEMPORANE N DOMENIUL SOCIOLOGIEI JURIDICE

1. Teoria pluralismului juridic: Georges Gurvitch (18941965) Ideea pluralismului juridic este enuntata pentru prima oara de catre Eugen Ehrlich, dar Georges Gurvitch construieste o teorie proprie asupra acestui fenomen, al carei fundament l constituie viziunea sa dialectica asupra vietii sociale. Individul se afla ntr-o multitudine de raporturi sociale, datorita apartenentei sale, simultane sau succesive, la diverse grupuri. Integrarea lui n cadrul fiecarui grup social este posibila numai n masura n care el va respecta anumite reguli de conduita, reguli ce constituie sursa originara a dreptului, fiindca acolo unde exista chiar un simplu noi sunt sanse de a te gasi n prezenta dreptului.46 Diversitatea grupurilor sociale si a regulilor de conduita ce trebuie respectate n cadrul acestora pentru asigurarea stabilitatii si ordinii interne a grupului sunt factorii primari ce stau la baza genezei pluralismului juridic. Varietatea aproape infinita a experientelor tuturor societatilor si a tuturor grupurilor sociale genereaza o varietate impresionanta a normelor de conduita cu caracter impersonal si cu efecte constrngatoare asupra individului. Dar numai o parte a acestora apartin normelor juridice, respectiv celor instituite de catre stat si impuse prin forta coercitiva a acestuia. Asa stnd lucrurile, trebuie sa se conchida ca sistemul de drept al unei societati date este incomparabil mai vast dect cel al normelor impuse de stat, acesta din urma nfatisndu-se doar ca o mica insula pierduta n imensa mare a dreptului care l
46

G. Gurvitch, Elements de sociologie juridique, Aubier, Paris, 1940

99

nconjoara. Statul nu este, deci, dect una din sursele generatoare de drept, asa dupa cum legea juridica nu este dect unul din izvoarele acestuia, societatea incluznd nenumarate alte surse de drept. Bunaoara, orice individ se va supune nu numai normelor ce alcatuiesc ordinea juridica impusa de catre stat, ci si altor numeroase reguli, cum ar fi cele din interiorul familiei, din organizatiile la care adera, regulilor de conduita ntre prieteni s.a.m.d. Ct priveste dreptul oficial, acesta include, dupa Gurvitch, doua categorii de norme, si anume: a. normele ce reglementeaza relatiile interindividuale, adica relatia cu alte persoane si care alcatuiesc dreptul individual; b. normele ce fac posibile constituirea si functionarea optima a comunitatilor, precum si integrarea indivizilor n comunitate si colaborarea lor n interiorul acestora, astfel de norme alcatuind ceea ce Gurvitch considera a fi dreptul social. Daca dreptul este ntotdeauna expresia diverselor cerinte si realitati sociale, atunci cercetarea si explicarea adecvata a acestuia impun instituirea unei perspective sociologice asupra fenomenului juridic, ceea ce presupune investigarea dreptului de pe pozitiile sociologiei juridice si cu instrumentele metodologice specifice acesteia. n cadrul sociologiei juridice, trebuie realizata mai nti abordarea microsociologica a dreptului, apoi una sociologica diferentiata si, n sfrsit, o interpretare sociologico genetica. n functie de aceste trei moduri de abordare a realitatii juridice se vor constitui cele trei domenii sau parti principale ale sociologiei juridice, respectiv microsociologia dreptului, sociologia diferentiata a dreptului si sociologia genetica. Microsociologia dreptului va proceda att la cercetarea pe orizontala a dreptului, operatiune n cadrul careia se va insista pe identificarea tuturor tipurilor de norme de drept existente n societate, corespunzatoare diverselor forme de sociabilitate, ct si cercetarea pe verticala, n cadrul careia se va urmari dispunerea succesiva a normelor de drept, potrivit structurilor n profunzime
100

ale vietii sociale. Daca microsociologia trebuie sa asigure o cunoastere a dreptului n raport cu aria sociala de cuprindere si cu nivelurile de structurare a vietii sociale, sociologia diferentiata va cerceta tipologia normelor de drept din perspectiva grupurilor sociale creatoare de drept. Gurvitch va opera n acest caz diferentierea ntre grupurile particulare, cum ar fi cele familiale, teritoriale, profesionale etc. si care sunt segmente pe verticala sau orizontala ale societatii, si societatile globale, care se diferentiaza, la rndul lor, n functie de contextul istoric n care au luat nastere si n care vor prevala anumite categorii de factori(spirituali, economici, politici etc.) Ct priveste sociologia genetica a dreptului, aceasta va studia mai nti aspectele comune din cadrul diverselor tipuri de drept sau, cum se exprima Gurvitch, regularitatile tendentiale si apoi factorii sociali ce stau la baza regularitatilor respective( religia, economia, viata politica, factorul demografic, cel ecologic etc.) Se observa, din modul n care Gurvitch distribuie sarcinile pentru fiecare parte a sociologiei juridice, ca el ncearca sa puna bazele unei strategii proprii de cercetare a fenomenului juridic, structurata pe trei obiective fundamentale, dupa cum urmeaza: ntr-o prima etapa se va realiza sociologia integrala a fenomenului juridic, a dreptului unei societati date, dupa care se va proceda la explicarea acestuia dintr-o dubla perspectiva: mai nti, din perspectiva structurilor sociale care au capacitatea de a elabora si impune norme de drept, apoi din cea a factorilor sociali care determina att uniformitatile, ct si diferentierile, notele specifice ale diverselor tipuri de norme juridice. Desi cercetarii empirice i revine rolul esential n cadrul unei asemenea strategii, nu va fi neglijata constructia teoretica, acesteia revenindu-i sarcina de a explica sociologic geneza si evolutia sistemelor de drept, diferentierea lor, ct si caracteristicile comune ce se regasesc n continutul reglementarilor si modalitatile de aplicare a
101

acestora. 2. Critica sociologica a panjuridismului: Teoria nondreptului a lui Jean Carbonnier Caracterizat de catre cei care s-au aplecat temeinic asupra activitatii si operei sale ca fiind unul dintre marii maestri ai gndirii juridice contemporane si ai gndirii n general47, Jean Carbonnier s-a impus ca un mare maestru si n domeniul sociologiei juridice, ndeosebi prin identificarea si descrierea acelor elemente ce limiteaza aria de cuprindere a dreptului si care fac ca nu toate reglementarile normative sa apartina dreptului etatic. Este vorba, n principal, de ceea ce el numeste nondreptul, precum si de dreptul flexibil si cutuma. Tratatul sau de Sociologie juridica, publicat n 1972, a devenit o lucrare de referinta pentru cei interesati de interpretarea juridicului ca fenomen social si aceasta datorita spiritului riguros stiintific n care sunt abordate interdependentele dintre drept si societate, relatiile dintre drept si sistemul juridic, dintre acesta si faptele juridice. Relevanta pentru viziunea sa asupra prezentei dreptului n societate si al rolului social al acestuia este critica sistematica pe care el o administreaza interpretarilor panjuridiste, potrivit carora dreptul se afla pretutindeni, n spatele fiecarei relatii sociale sau individuale...astfel, pentru panjuridism, constata Carbonnier, dreptul este infinit extensibil si absolut omogen: el tinde sa umple ntregul univers social fara sa lase nici un spatiu gol. n realitate, nsa, continua el, exista mult mai multe fapte si relatii sociale ce au la baza alte reguli dect cele de ordin juridic, dreptul nefiind dect o spuma la suprafata raporturilor sociale sau interindividuale.48 Aceeasi atitudine critica o manifesta Carbonnier si fata de
47 48

Philippe Malaurie, op.cit. ,p.365 Jean Carbonnier, Flexible droit,LGDJ, 1995, p.22

102

tendinta de idealizare a dreptului, de investire a acestuia numai cu nsusiri pozitive. Asemenea tendinte izvorasc din conceptiile dogmatice asupra dreptului, care vad n norma juridica expresia unei reglementari perfecte a raporturilor sociale. O abordare a dreptului n spiritul obiectivitatii stiintifice va evidentia ca dreptul nu este numai bun sau numai rau, nici cnd bun, cnd rau, ci este binele si raul n acelasi timp, si ambiguu, cum sunt toate cele ce tin de aceasta lume.49 De aici, va trebui sa rezulte o atitudine echilibrata a celor investiti cu aplicarea legii. Constienti ca legea a fost data cu scopul de a opri raul si repara prejudiciile, atunci cnd acesta s-a produs, justitia va face uz de lege fara nici un fel de complexe. Dar, stiind ca orice lege juridica este si generatoare de rau, judecatorii se vor servi de lege cu masura. n sprijinul aceleiasi viziuni echilibrate cu privire la rolul si aria de cuprindere a dreptului vine si ipoteza sa asupra nondreptului. Prin nondrept, Carbonnier ntelege mai nti absenta dreptului dintr-un numar nsemnat de raporturi sociale, acestea facnd parte din categoria celor care puteau fi reglementate prin norme juridice. El atrage atentia supra cerintei metodologice de a nu se identifica nondreptul cu ceea ce este opus dreptului, respectiv cu antidreptul sau injustul, si nici cu formele degradate ale dreptului, cum sunt cele ce apartin subdreptului si care sunt relatii cu caracter infrajuridic. Nondreptul trebuie privit ca o restrngere a dreptului din varii motive, el desemnnd, n consecinta, totalitatea mecanismelor prin care dreptul se retrage din anumite sfere ale vietii sociale. Factorii care determina restrngerea dreptului pot fi exteriori dreptului, dar si intrinseci acestuia. Din ultima categorie fac parte cei ce tin de autolimitarea voluntara a dreptului, precum si de autoneutralizarea acestuia. Astfel, se ntlnesc situatii cnd fie dreptul n totalitatea sa, fie anumite componente ale acestuia nu sunt aplicate n anumite locuri sau anumite
49

Jean Carbonnier, Essai sur les lois , 1985, p.281

103

perioade de timp. Bunaoara, prin recunoasterea dreptului de azil, sub diversele sale forme, s-a acceptat existenta anumitor zone n care legea nu se mai aplica. Pot fi citate, tot cu titlul de exemplu, si acele cazuri n care aplicarea sanctiunilor este conditionata de prezenta anumitor elemente, cum ar fi publicitatea, transformata n element constitutiv al anumitor infractiuni penale, situatie ce conduce la concluzia ca acolo unde aceste elemente nu sunt ntrunite, legea nu se aplica, desi fapta incriminata de lege s-a produs totusi. De-a lungul istoriei se constata prezenta unor momente n care se interzicea exercitarea actului de justitie, ca n cazul calendarului judiciar al Romei antice, care indica zile nefaste pentru exercitarea legii, asa dupa cum astazi sunt excluse din calendarul dreptului duminicile si sarbatorile legale. Se pot invoca diverse motive pentru justificarea momentelor de ntrerupere a actului juridic, dar adevarul pe care l stabileste sociologia este unul singur, acela ca oamenii nu pot face fata unui drept continuu si ca se impun si vacante n aplicarea acestuia, ca o necesitate a igienei sociale. Pe lnga anularea dreptului n anumite locuri sau intervale de timp, se stabilesc si interdictii privitoare la aplicarea de sanctiuni n cazul n care legea este lacunara cu privire la anumite categorii de fapte. Astfel, principiul ca tot ce nu este interzis prin lege este permis se poate converti n concluzia logica potrivit careia apare ca fiind nondrept tot ceea ce nu este juridicizat n mod expres. Ct priveste autoneutralizarea dreptului, aceasta se datoreaza, de cele mai multe ori, contradictiilor interne ale normei juridice. Bunaoara, cerinta dovezii plaseaza n afara sanctiunilor legale tot ce nu poate fi dovedit, asa dupa cum exigenta unei interventii umane pentru a savrsi dreptul tinde sa scoata din sfera de cuprindere a dreptului tot ce valoreaza mai putin dect aceasta interventie. Un alt factor de generare a nondreptului l constituie rezistenta faptului la drept, adica interventia pe parcurs a
104

mprejurarilor care fac imposibila sau inutila aplicarea legii, de unde decizia dreptului de a renunta la sesizarea faptelor considerate, renuntare ce trebuie sa aiba caracterul generalitatii. Bunaoara, n evul mediu, atunci cnd anumite grupuri ale populatiei se refugiau n paduri pentru a se pune la adapost de actiunea legii, acestea nu mai erau urmarite, legea recunoscndusi incapacitatea de a se impune n astfel de mprejurari. Dintre factorii exteriori dreptului, cei mai importanti n generarea nondreptului par a fi alegerile individuale de a nu se recurge la drept pentru reglarea anumitor categorii de relatii sociale. De exemplu, relatiile dintre membrii familiei sunt reglementate de dreptul familiei, dar n rare ocazii acestea apeleaza la lege pentru solutionarea nentelegerilor ce apar ntre ei. La fel cum, adaugam noi, n comunitatile satesti din perioada interbelica, rareori se recurgea la serviciile legii pentru solutionarea litigiilor ce apareau ntre membrii comunitatii. Odata stabilita prezenta nondreptului si identificati factorii care l genereaza, se vor ridica n continuare alte doua probleme: a. care este raportul ierarhic dintre drept si nondrept ? b. care este succesiunea lor cronologica ? La prima ntrebare, raspunsurile sunt mpartite, majoritare fiind opiniile care privilegiaza statutul axiologic al dreptului, nondreptul fiind considerat ca un fenomen secundar si relativ. Se ntlnesc, nsa, si puncte de vedere nonconformiste si nedogmatice, care, sesiznd ca nondreptul nu nseamna absenta oricarei reglementari(ceea ce ar duce la dezordine sociala si, implicit, la disolutia societatii), ci numai prezenta altor forme de reglementare, care se deosebesc de cele juridice, ajung la concluzia ca, acolo unde intervin, asemenea reglementari sunt mai benefice pentru individ si colectivitate dect cele de natura juridica. Ct priveste raportul cronologic dintre drept si nondrept, se pot surprinde situatii n care dreptul izvoraste din nondrept, el prelund si codificnd reglementari instituite spontan si impuse
105

prin presiunea exercitata de opinia publica, dar si cazuri n care nondreptul urmeaza dreptului, acesta producndu-se, dupa cum sa aratat, datorita autolimitarii, autoneutralizarii sau rezistentei faptelor la drept. n concluzie, ponderea nsemnata pe care o are nondreptul n viata sociala este de natura sa evidentieze disponibilitatea fiintei umane de a crea si alte modalitati de reglementare a conduitelor individuale si colective, ceea ce pune ntr-o noua lumina att rolul social al dreptului, ct si faptul ca dreptul este neputincios n cazul unor fenomene sociale ce se caracterizeaza printr-o complexitate superioara, ceea ce impune interventia altor forme de reglementare, ce vin n completarea celor juridice. 3. Structuralismul functionalist al lui Talcott Parsons Format n spiritul sociologiei germane, n cadrul careia preocuparea pentru studiul formelor si relatiilor sociale era predominanta, Talcott Parsons, unul din cei mai de seama sociologi americani din secolul al XX-lea, va ncerca sa realizeze o interpretare sistemica a vietii sociale, dar ntr-o maniera influentata sensibil de sociologia actiunii a lui Max Weber si obiectivismul sociologic al lui Emile Durkheim. nainte de a purcede la construirea unui model structuralfunctionalist al societatii, Parsons va cerceta, dintr-o perspectiva accentuat psihologica, structura actiunii sociale, lucrarea consacrata acestui subiect50 impunndu-se n scurta vreme, nu numai n sociologia americana, ci si n cea europeana. n explicarea actiunii sociale, cercetatorul american porneste de la ideea ca orice actiune umana este o relatie specifica ntre obiect si subiect, respectiv o relatie de adecvare, a carei explicare se realizeaza cu ajutorul conceptelor de scop, mijloace, conditii, context axiologic-normativ. Orice fiinta umana actioneaza pe baza de scopuri si ntr-un context social dat, care se
50

Talcott Parsons, The Strucure of Social Action, 1937

106

individualizeaza, n primul rnd, prin sistemul de valori si norme ce asigura coeziunea colectivitatii careia i apartine individul. De asemenea, tot colectivitatea este cea care ofera conditiile materiale si spirituale pentru desfasurarea actiunilor individuale. n masura n care actioneaza rational, individul opteaza pentru scopuri realizabile, care sa fie n concordanta att cu posibilitatile care i stau la ndemna, ct si cu valorile si normele pe care se ntemeiaza societatea din care face parte. Deci, o prima treapta de adecvare este cea a scopurilor si ea se regaseste n concordanta acestora cu mijloacele existente pentru ndeplinirea lor si cu cadrul valoric-normativ. A doua treapta vizeaza concordanta dintre mijloacele alese si sistemul de valori si norme ce reglementeaza viata colectivitatii. Atunci cnd concordanta este deplina, se asigura att eficienta actiunii, ct si integrarea ei armonioasa n ansamblul activitatilor desfasurate n societate. Parsons insista n permanenta pe caracterul social al oricarei actiuni individuale, idee pe care el o va sustine si atunci cnd va proceda la interpretarea structural-functionalista a sistemului social. Analizata din perspectiva sistemica, societatea i se prezinta ca un ansamblu de structuri si functii, ce se constituie si actioneaza prin intermediul indivizilor. Dar nu acestia din urma au initiativa constituirii structurilor ce ndeplinesc functii bine determinate, ci, dimpotriva, structurile sunt cele care i asimileaza pe indivizi, transformndu-i n actori ai vietii sociale. Relatia dintre structurile sociale si membrii comunitatii este explicata de catre Parsons pe baza teoriei status-urilor si rolurilor sociale, construita de R. Linton, dar pe care el o valorifica ntr-un mod propriu. Initial, indivizii nu si aleg nici status-urile si nici rolurile, ci ele sunt predeterminate de catre structurile sociale existente. Astfel, individul se naste ntr-o anumita familie, care apartine unei anumite categorii socioprofesionale, ce locuieste ntr-o anumita zona geografica,
107

mpartaseste anumite convingeri religioase s.a.m.d. Omul remarca o avizata cercetatoare cu privire la conceptia lui Parsons asupra sistemului social participa inevitabil la aceste structuri, are un rol atribuit de legaturile de rudenie, un rol dobndit n stratificarea sociala, ndeplineste un rol n raport cu sistemul de putere si cu sistemul religios.51 Daca traiectoria initiala a participarii indivizilor la viata sociala este predeterminata, ulterior, status-urile si rolurile sociale ale acestora vor fi influentate si de calitatile personale, de competenta profesionala, de performantele nregistrate, astfel nct pozitia sociala va fi conditionata si de modul n care individul valorifica un context social dat. Dar, si n acest caz, rolul decisiv revine tot structurilor sociale, care directioneaza eforturile individuale, selecteaza ceea ce concorda cu cerintele conservarii sistemului si resping tot ceea ce contravine acestor cerinte. Constituita ca un ansamblu unitar de structuri si functii, o societate sanatoasa se caracterizeaza prin coeziunea partilor si armonia existenta ntre interesele si actiunile individuale. La rndul lor, acestea din urma si, respectiv, ordinea, stabilitatea si functionarea optima a vietii sociale sunt asigurate de natura sistemului de valori si norme ce reglementeaza viata comunitatii si de masura n care acestea se regasesc n constiinta si conduita fiecarui individ. Functia de reglementare propriu-zisa a relatiilor sociale revine normelor, care, n societatile evoluate, graviteaza n jurul sistemului legal, adica al sistemului de norme juridice. Dar, atentioneaza Parsons, toate aceste norme, inclusiv cele juridice, vor avea autoritate n fata indivizilor numai n masura n care sunt ntemeiate valoric. Prin urmare, n relatia dintre valori si norme, determinante sunt valorile, pe care Parsons le considera drept conceptii mpartasite n comun despre tipul de sistem social
51

Lucia Dumitrescu-Codreanu, Sistemul sociologic al lui T. Parsons, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1973, p. 93

108

dezirabil n cazul cel mai important, societatea asa cum este sustinuta de membrii sai.52 Spre deosebire de norme, care se constituie si functioneaza ntr-un anume cadru social, valorile se afla dincolo de particularitatile unei ordini sociale date, ele fiintnd ca suport universal pentru diverse tipuri de norme. Astfel, n timp ce valorile exprima aspiratii umane cu caracter general, indiferent de conditiile sociale n care traiesc indivizii, normele raspund acestor aspiratii potrivit particularitatilor fiecarui tip de organizare sociala. Caracterul universal al valorilor este explicat de catre Parsons prin faptul ca sursa lor originara o constituie religiile cu vocatie universala. Valorile actioneaza ca o forta integrativa eficienta numai daca sunt interiorizate de membrii colectivitatii, daca se transforma n repere ale constiintei si conduitei indivizilor. Coeziunea societatii, ntemeiata pe valori si asigurata prin intermediul normelor, este una preponderent morala, deoarece toate normele, inclusiv cele juridice, au un continut moral. De aici, si formula pe care o lanseaza Parsons, ca o societate nu poate exista dect daca este morala sau, altfel spus, o societate ori este morala, ori nu poate exista. Desi, de regula, atunci cnd normele se ntemeiaza pe valori, iar acestea din urma sunt asimilate de indivizi, societatea functioneaza optim, realiznd o integrare rationala a membrilor sai, se nregistreaza uneori si comportamente deviante. Acestea se produc atunci cnd asteptarile sociale ale unor indivizi, generate de valorile ce stau la baza societatii si de un context relational concret, nu se mplinesc, ceea ce genereaza un puternic sentiment de frustrare, care poate avea drept consecinte fie modificarea n viitor a asteptarilor, situatie ce ar diminua ncrederea n valori si n autoritatea normelor, fie iesirea din relatiile care i-au produs dezamagiri, fie sa continue relatia cu cei care i-au infirmat
52

Talcott Parsons, Knowledge and Society: American Sociology, Voice of America Forum Lectures, 1968, p. 350

109

asteptarile, nutrind nsa justificate resentimente sau chiar atitudini ostile. n toate aceste situatii, este afectata ncrederea celor frustrati n asteptarile lor n valorile si normele sociale, fapt generator de relatii si atitudini ce vor intra n conflict cu acestea. Ba, mai mult, atunci cnd numarul nemultumitilor creste, acestia pot crea noi norme de conduita, opuse celor oficiale si care vor submina autoritatea acestora din urma. De aici, vor rezulta disfunctionalitati ce vor pune n pericol ordinea si stabilitatea sociala. De aceea, considera Parsons, este necesara prevenirea situatiilor frustrante si a starilor conflictuale, cea mai eficienta modalitate de actiune n acest scop fiind controlul social. Acesta trebuie sa tina sub supraveghere factorii generatori de stari tensionale si sa intervina prompt pentru detensionarea situatiilor, atunci cnd acestea si-au facut deja aparitia. n interpretarea lui Parsons, controlul social, desi se realizeaza cu precadere prin intermediul statului si a sistemului juridic, nu are un caracter coercitiv, ci se ntemeiaza mai mult pe actiuni menite sa ntareasca prestigiul valorilor si al normelor sociale, avnd astfel un preponderent caracter psihologic. Principala functie a controlului social ar fi, asadar, aceea de a consolida si sustine conformismul social al indivizilor, sarcina realizabila prin conservarea a ceea ce constituie patternul fiecarei societati. Rolul fundamental n aceasta privinta revine subsistemului cultural, generatorul si promotorul valorilor pe care se sprijina societatea. Actiunea este sustinuta, n continuare, de comunitatea societala, generatoarea normelor pe care le va aplica subsistemul politic n vederea asigurarii ordinii sociale si atingerii scopurilor urmarite de colectivitate, subsistemului economic revenindu-i rolul de a furniza energia necesara mentinerii si functionarii sistemului global. De asemenea, potrivit lui Parsons, economicul este cel care distribuie cu precadere rolurile individuale si prin care se realizeaza preponderent adaptarea sociala. Si, dupa cum consemneaza
110

autoarea studiului asupra sistemului sociologic parsonsian, cele patru substructuri cu functiile lor corespund structurilor componente ale actiunii...procesul de autoreglare a sistemului global se ndeplineste printr-o transmitere gradata de legitimitate, autoritate, energie si informatie de la un subsistem la altul.53 4. Functionalitate si disfunctionalitate sociala: Robert Merton Student si discipol al lui T. Parsons, Robert Merton se va ndeparta de maestrul sau n interpretarea modului de functionare a vietii sociale, el insistnd asupra faptului ca actiunea subsistemelor sociale, ca si a actorilor sociali genereaza nu numai functii utile sistemului social, ci si disfunctionalitati care perturba ordinea sociala. Si Merton porneste tot de la valori si norme ca factori de integrare si ordine sociala dar considera ca n fiecare societate se ntlneste o diversitate impresionanta de valori si norme, ntre care nu exista ntotdeauna armonie, de unde conturarea posibilitatii ca o actiune ce este conforma unui anumit set de valori si norme sa contravina altor valori si reguli normative, genernd efecte disfunctionale pentru domeniile aflate sub patronajul acestora din urma. Ca si functiile, care pot avea un caracter manifest sau latent (idee sustinuta de Parsons) si disfunctiile pot mbraca aceleasi forme. Daca forma manifesta a functiilor este consecinta ntreprinderii deliberate, n cunostinta de cauza, a actiunilor subordonate unor scopuri cu rol functional, cele latente sunt rezultatul unor efecte colaterale, neluate n considerare n momentul ntreprinderii actiunii. Si ceea ce este deosebit de important e faptul ca efectele ascunse ale unor actiuni realizate n concordanta cu normele si valorile fundamentale ale societatii au, n marea lor majoritate, un caracter disfunctional. Aceasta se
53

Lucia Dumitrescu-Codreanu, op.cit., p.100

111

datoreaza, n ultima instanta, caracterului contradictoriu al oricarei realitati sociale, lucru ce face ca orice actiune sa aiba consecinte si implicatii ambivalente, chiar daca unele vor predomina si se vor afirma pregnant, pe cnd celelalte vor fi, pentru un moment adumbrite, dar vor iesi la suprafata ntr-un alt context sau pe masura trecerii timpului. Astfel, o anumita actiune poate avea efecte benefice pe termen scurt, dar consecinte periculoase sau daunatoare pe termen lung. n cazul justitiei, aplicarea legii penale prin pedepsirea celor vinovati de comiterea unor fapte antisociale are ca urmari directe restabilirea si consolidarea ordinii sociale, descurajarea savrsirii unor asemenea fapte n viitor, iar ca efecte colaterale satisfacerea dorintei vindicative si, uneori, chiar a unor instincte sadice. Prin urmare, si legea juridica poate avea concomitent efecte functionale si disfunctionale, de aceea este obligatia celor ce nfaptuiesc actul de justitie sa o aplice n asa fel nct sa diminueze ct mai mult posibil efectele disfunctionale, asa dupa cum legiuitorii vor trebui sa analizeze temeinic natura ambivalenta a oricarui proiect de lege si sa caute forma optima, prin care sa se atenueze efectele colaterale nedorite. Prelund conceptul de anomie, folosit pentru prima oara de catre Durkheim, Merton i va da o noua interpretare, punndu-l n relatie cu scopurile si mijloacele actiunii sociale. n orice societate, se contureaza un cadru axiologic-normativ, care opereaza selectia att n privinta scopurilor, ct si a mijloacelor, admitndu-le pe unele si conferindu-le legitimitate, si respingndu-le pe altele. n aceste conditii se pot contura urmatoarele posibilitati de actiune pentru individ sau grupuri sociale: a. si scopurile si mijloacele concorda cu ordinea moraljuridica a societatii, situatie ce caracterizeaza conduitele conformiste; b. scopurile concorda cu exigentele ordinii sociale, dar actorii sociali manifesta initiativa n privinta mijloacelor, optnd
112

pentru unele care, pentru moment, intra n conflict real sau aparent cu cele admise de societate, ca, pe masura trecerii timpului, asemenea mijloace sa fie considerate ca permise de catre colectivitati; n acest caz, conduita are un caracter inovator; c. comportamentul se pliaza pe mijloacele admise de societate, respectndu-se ntocmai exigentele acesteia, chiar daca aceasta are ca efect sacrificarea unor scopuri esentiale pentru afirmarea individului si a colectivitatii; ntr-o asemenea situatie, comportamentul se va afla sub semnul ritualismului; d. individul, precum si anumite grupuri, pot refuza att scopurile, ct si mijloacele validate de societate, dar aceasta se realizeaza prin migrarea lor spre periferia societatii si constituirea unor subculturi marginale (cum au fost, de exemplu, comunitatile de hippy din anii 60-70); situatia prezentata este valabila pentru conduita evazionista; e. ultima posibilitate mbraca forma unui comportament protestatar sau a rebeliunii, individul sau grupul contestnd valoarea morala, att a mijloacelor, ct si a scopurilor, si pronuntndu-se pentru introducerea altora, care sa concorde ntr-o mai mare masura cu aspiratiile si idealurile legitime. Se poate concluziona, deci, ca n ntreprinderea lui Merton, starea de anomie sociala se datoreaza ndepartarii de la comandamentele vietii sociale si ea mbraca forma unor conduite ce se ndeparteaza de conformism sau ajung chiar sa se opuna acestuia.

113

VIII. METODE DE CERCETARE SOCIOLOGICA

Cunoasterea stiintifica a realitatii sociale implica att surprinderea componentelor sale esentiale, ct si explicarea rolului pe care fiecare dintre ele l are n producerea fenomenelor de natura sociala. Pentru aceasta, sociologia trebuie sa rezolve o serie de sarcini specifice, fiecareia fiindu-i asociata o functie stiintifica precisa, dupa cum urmeaza: a) identificarea aspectelor ce apartin socialului, descrierea multiplelor sale forme de manifestare, sociologia ndeplinind n acest caz o functie preponderent descriptiva; b) punerea n relatie a fenomenelor observate si explicarea raporturilor determinist cauzale, precum si a interdependentelor functionale dintre diversele componente ale socialului, realizndu-se astfel functia explicativa a sociologiei; c) n urma descifrarii acestor raporturi, sociologia poate anticipa asupra modului de desfasurare a fenomenelor pornind de la o anumita realitate sociala, situatie n care functia ei va fi una predictiva; d) pe baza cunoasterii temeinice a realitatii din fiecare domeniu al vietii sociale, sociologia are posibilitatea sa propuna mijloace si forme de actiune pentru optimizarea activitatii institutiilor si structurilor sociale, aceasta tinnd de functia sa praxiologica. ndeplinirea n conditii optime de catre sociologi a sarcinilor si functiilor ce-i revin impune folosirea unei metodologii adecvate, care sa corespunda exigentelor unei abordari stiintifice a realitatii si, n acelasi timp, specificului vietii sociale. n esenta, ea va face uz de cea mai generala metoda de cunoastere stiintifica, observatia, pe care o va adapta la
114

specificul vietii sociale si pe care o va ntregi cu metode aplicabile doar n sfera socialului, ca ancheta sociologica, istoria vietii, analiza istorica comparativa, experimentul social. De regula, investigatia sociologica si poate propune fie sarcini ce tin de cunoasterea empirica, respectiv de descrierea fenomenelor sociale, n acest caz ea ocupndu-se de felul n care se petrec lucrurile 54 si de adunarea faptelor, fie sarcini cu caracter teoretic, de interpretare si explicare a realitatii observate. Dar, si ntr-un caz si n altul, interfereaza permanent componenta empirica a cunoasterii cu cea teoretico explicativa, fiind necesara urmarea unei strategii riguros elaborate, n care se succed logic etapele ce marcheaza momentele esentiale ale unei investigatii sociologice. 1. Etapele investigatiei sociologice Privitor la etapele pe care trebuie sa le parcurga o cercetare sociologica, indiferent daca are un caracter empiric sau unul preponderent teoretic, exista multiple puncte de vedere, dar cele mai multe dintre ele se opresc asupra unui numar de sapte opt faze, ncadrate ntr-un proiect standard de cercetare. 1. Definirea scopului sau a problemei de cercetare reprezinta prima etapa a unei investigatii sociologice. n aceasta faza, cercetatorul va selecta problema sau tema de cercetare, pe care o va defini n termeni rigurosi, spre a se evita ambiguitatile, si o va delimita precis, pentru a nu se confunda cu teme ce par a fi asemanatoare prin continutul lor. De exemplu, daca proiectul de cercetare va fi axat pe investigarea dinamicii starii de infractionalitate ntr-o anume perioada de timp, se impune precizarea conceptului de stare de infractionalitate si indicarea formelor de infractiuni ce vor
54

Anthony Giddens, op. cit., p. 579.

115

face obiectul cercetarii. Preancheta sau documentarea cercetatorului n legatura cu problema ce urmeaza a fi investigata, aceasta presupunnd: a) trecerea n revista a documentatiei existente n legatura cu respectiva problematica; b) analiza rezultatelor unor investigatii similare, a ipotezelor de lucru ce au stat la baza acestora si a metodologiei folosite; c) identificarea aspectelor neelucidate de cercetarile ntreprinse pe aceleasi probleme sau a unor vicii de interpretare n explicatiile formulate pe baza materialului recoltat; d) reflectarea la concluziile degajate n urma acestei documentari si la elementele ce pot fi utilizate n noua cercetare. Stabilirea obiectivelor cercetarii, acestea derivnd din tema de cercetare si din elementele desprinse n urma documentarii, ele mbracnd forma unor ipoteze n legatura cu faptele ce vor fi supuse investigatiei. Daca ne-am propune, de exemplu, sa investigam fenomenul coruptiei n societatea romneasca de astazi, ne vom opri, n prealabil, asupra cauzelor posibile ce stau la baza proliferarii fenomenului, acestea convertindu-se n obiective ale cercetarii. Ipotezele nu se formuleaza la ntmplare, ci pe baza unei temeinice documentari prealabile, aceasta si explicnd de ce un asemenea moment urmeaza preanchetei sau fazei de documentare. Sub aspect stiintific, o ipoteza este o presupozitie rationala n legatura cu cauzele ce stau la baza unei anumite categorii de fenomene si cu conditiile ce favorizeaza actiunea acestor cauze, sau cu relatiile de interconditionare dintre fenomene s.a.m.d. Ea este, astfel, o explicatie plauzibila n legatura cu un anume fenomen, explicatie ce trebuie supusa nsa unui proces de verificare. De aceea, o prima conditie a unei ipoteze stiintifice este testabilitatea acesteia, adica posibilitatea de a fi verificata prin confruntarea ei cu faptele la care se refera. Pe lnga
116

testabilitate, ipoteza trebuie sa fie adecvata domeniului la care se refera si n concordanta cu stadiul atins de cunoasterea stiintifica a acestuia. Numai atunci cnd ntruneste aceste conditii, o ipoteza este valida, adica acceptabila sub aspectul probabilitatii stiintifice. Potrivit cercetatorilor americani Whilliam J. Goode si Paul K. Hatt, ipoteza este n cercetarea sociologica o conditie absolut necesara pentru cercetarea stiintifica, ea fiind prezenta att n stadiul cunoasterii empirice ct si n cel al explicatiei teoretice, si de aceea, pentru a fi eficienta, trebuie formulata n termeni clari, care sa-i precizeze n mod riguros continutul si sa descrie explicit modul de verificare 55. Dupa formularea ipotezelor si precizarea obiectivelor investigatiei, se va stabili planul de cercetare, adica modul n care se va proceda la culegerea informatiei si metodele ce vor fi folosite n acest scop. n cazul n care se opteaza pentru ancheta sociologica, se va proceda la determinarea universului anchetei, adica la stabilirea populatiei din care se va extrage esantionul si asupra careia se vor extinde rezultatele sondajului 56. Efectuarea cercetarii sau recoltarea informatiilor se va face potrivit planului dar trebuie precizat ca pot interveni si situatii care determina modificarea planului. Astfel, cercetatorul poate fi obstructionat n investigatiile sale de institutii sau persoane care nu doresc cunoasterea realitatii din domeniul de care raspund sau ntmpina greutati n stabilirea legaturilor cu grupurile ce constituie obiectul cercetarii sau cu persoanele ce urmeaza a fi intervievate. De aceea, se cere elasticitate si spirit de initiativa din partea cercetatorului, capacitatea de adaptare corespunzatoare la mprejurari.
55

W. J. Goode, P. K. Hatt, Methods in Social Research, New York, Mc. Graw Hill, 1952. 56 Andrei Novak, Sondajul de opinii, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998, p. 36.

117

Interpretarea datelor recoltate constituie momentul convertirii cunoasterii empirice n explicatie teoretica si, implicit, una din etapele esentiale ale cercetarii sociologice. Cu acest prilej, se verifica valoarea de adevar a ipotezelor pe baza carora s-a desfasurat cercetarea si se formuleaza noi ipoteze pentru a caror verificare se va initia o noua cercetare. Comunicarea sau raportarea descoperirilor este faza ultima a investigatiei si are ca scop supunerea acestora validarii specialistilor din domeniu. Se ntocmesc, n acest sens, rapoarte de cercetare, care se publica fie sub forma de studiu si articole n reviste de specialitate, fie sub forma de monografii. Concomitent cu concluziile care sintetizeaza descoperirile facute, raportul de cercetare prezinta si problemele nou conturate pe parcursul cercetarii si n legatura cu care ar trebui sa se ntreprinda cercetari ulterioare.

118

Etapele procesului de cercetare sociologica Fixarea scopului - stabilirea temei de cercetare -

Preancheta - documentarea n legatura cu problema ce urmeaza a fi cercetata -

Stabilirea obiectivelor derivate din tema de cercetare - formularea ipotezelor la baza carora se va desfasura cercetarea -

Elaborarea planului de cercetare - alegerea metodelor de cercetare si stabilirea modului n care vor fi folosite Efectuarea cercetarii - colectarea datelor si nregistrarea de informatii Interpretarea datelor recoltate - prelucrarea materialului recoltat si formularea de explicatii teoretice Raportarea rezultatelor cercetarii - intrarea n circuitul stiintific a rezultatelor investigatiei -

119

2. Tehnici de cercetare sociologica A) Observatia Este o tehnica de investigare ce presupune contactul nemijlocit cu realitatea supusa procesului de cercetare stiintifica. Ea consta n obtinerea de informatii prin intermediul organelor de simt, fara ca cercetatorul sa intervina n desfasurarea fenomenelor observate. Observatia stiintifica se deosebeste de cea spontana prin caracterul sistematic si orientat, prin situarea la baza desfasurarii sale a unor ipoteze explicative si, n multe situatii, prin caracterului interdisciplinar. Adevarul datelor de observatie se verifica prin repetarea observatiei de catre acelasi cercetator sau de catre cercetatori diferiti, precum si prin raportarea lor la principalele teorii stiintifice existente asupra domeniului n care s-a realizat observatia. n cercetarea sociologica, observatia se practica n diverse forme, dintre care cele mai frecvente sunt: a) observatia directa, care implica relatia directa, nemijlocita, a cercetatorului cu fenomenul observat; b) observatia indirecta, bazata pe cercetarea datelor consemnate de observatii anterioare. Observatia directa este forma propriu-zisa a observatiei stiintifice si ea se poate realiza n mod individual sau n echipa (recomandabila fiind cea de a doua modalitate, deoarece asigura un grad mai nalt de obiectivitate, precum si posibilitatea realizarii unei investigatii pluridisciplinare). n functie de relatia care se stabileste ntre observator si grupul social observat, observatia directa poate fi externa sau interna. n observatia directa externa, cercetatorul nu participa la viata colectivului, ci el o observa din exterior. Aceasta forma
120

se foloseste atunci cnd nu este recomandabila sau nu este posibila integrarea cercetatorului n comunitatea ce constituie obiectul investigatiei sociologice. Bunaoara, nu este recomandabil si nici posibil ca cercetatorul sa se integreze ntr-o comunitate de detinuti sau de persoane alienate mintal. El poate sa o observe din exterior, asistnd la anumite momente din viata si activitatea acesteia. Observatia directa interna sau observatia participativa se realizeaza prin integrarea cercetatorului n viata comunitatii, cu conditia acceptarii lui de catre comunitate. Acesta si poate asuma anumite roluri pe care comunitatea este dispusa sa i le ncredinteze, si poate beneficia, n consecinta, de un statut corespunzator rolului ndeplinit. Participnd, din interior, la toate momentele din viata comunitatii, cercetatorul poate obtine incomparabil mai multe informatii dect din observatia externa. El va putea, de asemenea, sa nteleaga mai bine motivatia ce sta la baza atitudinii si comportamentului grupului ca si ale membrilor acestuia si sa descopere lucruri la care nu ar fi avut acces folosind alte tehnici de cercetare. Metoda participativa de cercetare a fost utilizata cu succes n Romnia n perioada interbelica de catre echipele de cercetatori ale lui Dimitrie Gusti, acestia integrndu-se deplin n viata comunitatilor rurale si participnd efectiv la solutionarea unor probleme cu care se confrunta comunitatea. Este recomandabil, nsa, ca cercetatorul integrat n comunitate sa se conformeze anumitor reguli de conduita si anume: a) sa respecte normele si traditiile locale; b) sa nu se izoleze de comunitate; c) sa nu se comporte ca si cum ar fi o autoritate oficiala n raport cu membrii comunitatii; d) sa foloseasca un limbaj ct mai apropiat de cel al
121

colectivitatii; e) sa nu ncerce sa iasa n relief n actiunile la care participa; f) sa fie ct mai discret si atent n relatiile sale cu membrii comunitatii. 57 Desi se contureaza ca fiind cea mai rodnica metoda de cercetare, observatia participativa comporta si o serie de limite, cum ar fi: a) pot fi studiate pe aceasta cale doar grupurile de comunitati relativ mici; b) rezultatele cercetarii sunt conditionate decisiv de modul n care cercetatorul reuseste sa cstige ncrederea grupului; c) n dorinta de a se bucura de ncrederea comunitatii, unii cercetatori ajung sa se identifice cu aceasta, nct ajung n situatia de a nu mai fi obiectivi n surprinderea datelor de observatie si n interpretarea acestora. Observatia indirecta consta n studiul documentelor privitoare la o anume realitate sociala sau n rapoartele de cercetare ntocmite pe baza unor observatii anterioare. n cazul sociologiei juridice, observatia indirecta este axata cu precadere pe studiul documentelor juridice, acestea incluznd o gama extinsa de materiale cu caracter juridic (texte de legi, documente de jurisprudenta, acte notariale si administrative, pledoarii, lucrari de doctrina juridica etc.). n studiul acestor documente, cercetatorul trebuie sa tina seama de semnificatia sociala a faptului juridic consemnat si de masura n care respectivul document reflecta fidel o anume realitate sociojuridica.

B. Ancheta sociologica
57

Constantin Schifirnet, Sociologie, Editura Economica, Bucuresti, 1999, 42.

p.

122

Este metoda ce recurge cu precadere n scopul culegerii informatiilor la chestionar si interviu, dar de multe ori informatiile dobndite cu ajutorul acestor instrumente se ntregesc si se coroboreaza cu datele obtinute prin studiul documentelor sau prin observatia directa. Desi se ntemeiaza pe chestionar si interviu, ancheta sociologica se deosebeste de sondajul de opinie prin faptul ca, spre deosebire de acesta din urma, ea nu-si propune sa ramna doar la aspectele subiective (opinii, atitudini, motivatii), ci urmareste sa ajunga si la elementele ce tin de latura obiectiva a vietii sociale. B1. Chestionarul sociologic Chestionarul este un instrument de investigare sociologica ce consta dintr-un ansamblu de ntrebari scrise si, eventual, imagini grafice, ordonate logic si psihologic care, prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea celor anchetati raspunsuri ce urmeaza a fi nregistrate n scris 58. Chestionarul reprezinta unul dintre cele mai utilizate instrumente de cercetare sociologica si aceasta datorita urmatoarelor caracteristici fundamentale: a. poate fi utilizat n orice tip de cercetare sociologica; b. cercetarea pe baza de chestionar implica cele mai mici costuri; c. asigura posibilitatea obtinerii, ntr-un termen relativ scurt, a unui volum consistent de informatii din diverse domenii ale vietii sociale. Rezultatele unei anchete sociologice realizata pe baza de chestionar depind, n primul rnd, de calitatea chestionarului, fapt
58

Septimiu Chelcea, Chestionarul n investigatia sociologica, Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975, p. 140.

Editura

123

recunoscut de cei mai de seama reprezentanti ai teoriilor metodologice n domeniul socialului, unul dintre acestia consemnnd ca o ancheta sociologica nu poate fi mai buna dect chestionarul sau.59 De aceea, elaborarea chestionarului va constitui una dintre cele mai importante operatiuni, ce reclama respectarea riguroasa a regulilor de care depinde obtinerea unui chestionar eficient. Potrivit specialistilor, n elaborarea unui chestionar se parcurg urmatoarele etape: identificarea caracteristicilor ce trebuie surprinse cu ajutorul chestionarului; ordonarea logica a acestora, ordonare ce se regaseste din modul de succesiune a ntrebarilor; formularea ntrebarilor ce vor fi adresate subiectilor; testarea prealabila a chestionarului, pentru a se verifica accesibilitatea termenilor, caracterul inteligibil al ntrebarilor, timpul necesar pentru completare.60 n prima etapa, cercetatorul se va opri asupra aspectelor pe care intentioneaza se le surprinda cu ajutorul chestionarului, selectia lor realizndu-se pe baza anumitor ipoteze explicative, care ofera o prima imagine n legatura cu dimensiunea fenomenului, formele de manifestare si cauzele generatoare. n functie de locul pe care l ocupa n succesiunea reala a evenimentelor si de rolul pe care l are n generarea lor, se va stabili ordinea n care vor fi abordate elementele supuse investigatiei. Ct priveste formularea ntrebarilor, aceasta trebuie sa tina seama de nivelul de pregatire al populatiei care va fi solicitata sa raspunda, de bugetul de timp disponibil pentru completarea chestionarului, de cerinta ntelegerii de catre respondent a ceea ce i se cere. n consecinta, ntrebarile trebuie sa faca uz de termeni
59

C. A. Moser, Metode de ancheta n investigarea fenomenului sociologic, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1967 60 Andrei Novak, op. cit., p. 52.

124

accesibili, sa fie clar formulate si sa evite impreciziile si ambiguitatile. Prin testarea prealabila a chestionarului pe un numar redus de subiecti, se pot constata carentele acestuia n privinta accesibilitatii, preciziei si claritatii si se poate proceda la mbunatatirea lui. Chestionarele elaborate n vederea investigarii fenomenelor socio-juridice trebuie sa vizeze faptele juridice si nu continutul normelor de drept. Esentiala va fi pentru reusita chestionarului de sociologie juridica ntelegerea termenilor utilizati si care sunt mai greu de nteles pentru cei care nu au cunostinte juridice. Terminologia juridica presupine ntelegerea exacta si, de aceea, chiar si n cazul unor termeni uzitati de exemplu, infractiune, contraventie, donatie, testament este posibil ca cel anchetat sa nu nteleaga sensul ntrebarii formulate, acceptiunea juridica a acesteia. Este util, deci, ca ntrebarea sa fie nsotita de perifraze explicative sau chiar de exemple descriptive.61 ntr-un chestionar bine structurat, ntrebarile se vor succede n ordinea impusa de logica investigatiei si vor ndeplini functii bine stabilite, ele ncadrndu-se n urmatoarele tipuri posibile: a. ntrebari introductive, care au rostul de a pregati terenul favorabil conlucrarii dintre cercetator si respondent, de a trezi interesul acestuia pentru problema investigata; b. ntrebari de trecere, prin care se realizeaza patrunderea n spatiul propriu-zis al temei de cercetare; c. ntrebari filtru, care blocheaza trecerea la o noua ntrebare daca nu se raspunde mai nti la ntrebarile de acest tip; d. ntrebari bifurcate, care directioneaza desfasurarea ulterioara a interogatiilor, n functie de raspunsurile date la acestea;

61

N. Popa, I. Mihailescu, M. Eremia, op. cit., p.56

125

e. ntrebari cu functie explicativa (de forma de ce?, din ce cauza?), prin care se cere motivarea raspunsurilor date anterior; f. ntrebari de control, prin care se urmareste verificarea gradului de ntelegere a sensului ntrebarilor anterioare si a sinceritatii raspunsurilor date si care reprezinta reformulari ale unor ntrebari anterioare; g. ntrebari de identificare a categoriilor sociale din care face parte persoana investigata, prin care se cere precizarea sexului, vrstei, profesiei, nivelului de scolarizare etc.; este recomandabil ca ntrebarile de identificare sa fie plasate spre sfrsit, respectiv sa ncheie chestionarul, pentru a se evita reactiile ostile din partea respondentilor atunci cnd sunt solicitati din start sa faca publice anumite date personale. n privinta formei pe care o mbraca ntrebarile, literatura de specialitate apreciaza ca, de regula, se folosesc urmatoarele tipuri de ntrebari: a. standardizate sau nchise, la care exista fie trei posibilitati de raspuns:da/nu/nu stiu sau variantele foarte mult/mult/deloc/putin/foarte putin; b. ntrebari ce contin si raspunsurile posibile n legatura cu cauzele ce stau la baza unui anumit fenomen (de exemplu: precizati care din urmatorii factori sunt raspunzatori de producerea evenimentului mentionat); c. ntrebari deschise, care nu indica raspunsurile posibile, lasnd respondentului posibilitatea de a formula propriul raspuns. Fiecare din tipurile mentionate prezinta att avantaje, ct si dezavantaje. ntrebarile standard faciliteaza operatiunea de completare a chestionarelor, prelucrarea rapida a raspunsurilor, dar circumscriu raspunsurile n cadrele stabilite de cei care au elaborat chestionarul. Aceleasi avantaje si dezavantaje se constata si n cazul celui de-al doilea tip de ntrebari. Ct priveste ntrebarile deschise, acestea ofera posibilitatea obtinerii unor raspunsuri detaliate, care poarta
126

amprenta personalitatii si experientei celui chestionat, dar creeaza dificultati n privinta prelucrarii raspunsurilor si maresc durata de timp necesara completarii chestionarului. Reducerea dezavantajelor constatate pentru fiecare tip de ntrebari si amplificarea disponibilitatilor investigatoare se pot obtine prin folosirea, n cadrul aceluiasi chestionar, a ntrebarilor apartinnd fiecaruia din cele trei tipuri, dar cu conditia plasarii la locul cuvenit a respectivelor ntrebari. Nu lipsita de importanta pentru asigurarea eficientei chestionarului va fi problema dimensiunilor acestuia si, respectiv, a timpului necesar pentru completarea lui. Raspunsurile la aceasta problema sunt conditionate, n primul rnd, de modalitatea folosita pentru completarea lui. Astfel, n cazul unui chestionar aplicat trecatorilor de pe strada, cumparatorilor dintr-un magazin, alegatorilor care ies dintr-un centru de votare etc., timpul preconizat pentru completarea chestionarului va fi de 5 10 minute. Daca se recurge la telefon pentru obtinerea raspunsurilor, se va miza pe o durata asemanatoare de timp. n schimb, durata poate creste pna la 30 60 minute (dar nu mai mult de 60), daca chestionarul se completeaza la domiciliul respondentului sau la locul de munca al acestuia. Un alt factor care conditioneaza lungimea chestionarului si timpul necesar completarii lui va fi tipul de ntrebari pe care le contine. Un chestionar cu ntrebari nchise poate include un numar relativ mare de ntrebari dar la care, datorita standardizarii, raspunsurile pot fi date ntr-un interval scurt de timp, pe cnd un chestionar cu ntrebari deschise cuprinde un numar mai redus de ntrebari si va necesita un timp mai mare pentru completarea lui. O constatare interesanta pe care o fac cercetatorii n legatura cu dimensiunea chestionarului si reactia publicului investigat la un chestionar mai amplu sau mai restrns este aceea ca, de cele mai multe ori, un chestionar mai lung, dar mai

127

interesant, este mai bine primit dect unul mai scurt, dar lipsit de interes pentru cel solicitat sa l completeze. Printre factorii ce influenteaza decisiv relevanta datelor obtinute prin administrarea chestionarului, pe primul loc se va afla modul de stabilire a esantionului care va fi investigat cu ajutorul chestionarului. Ancheta sociologica realizata pe baza de chestionar vizeaza, de cele mai multe ori, populatii ce numara milioane si zeci de milioane de oameni. De aceea, nu se va putea aplica chestionarul ntregii populatii, ci numai unui numar restrns de persoane, ce va fi selectat n asa fel, nct sa reprezinte, sub aspectul caracteristicilor esentiale, toate categoriile de persoane ce alcatuiesc respectiva populatie. Grupul investigat va constitui esantionul ce reprezinta populatia avuta n vedere, iar asigurarea caracterului reprezentativ al acestuia va depinde de modul de selectare a esantionului. Regula majora care trebuie respectata n aceasta actiune este aceea ca selectarea persoanelor ce vor constitui esantionul sa aiba un caracter preponderent aleatoriu, aceasta nsemnnd ca, teoretic vorbind, fiecare membru al populatiei investigate are sanse egale de a fi cuprins n respectivul esantion. Urmeaza, apoi, dimensiunea esantionului, care nu este conditionata de numarul absolut al populatiei asupra careia se va efectua cercetarea, ci de legile statisticii. Bunaoara, potrivit lui George Gallup, n cazul populatiei Statelor Unite ale Americii, care este de peste 200 de milioane, esantionul alcatuit din 100 de persoane da o marja de eroare de pna la 15%, cel de 900 de persoane o marja de pna la 5%, iar n cazul unui esantion de 10 000 de persoane, marja de eroare se reduce la 1,5%. Pentru realizarea unui esantion reprezentativ, se recomanda folosirea urmatoarei proceduri: a. construirea unui model teoretic al populatiei ce urmeaza a fi investigata, n care sa se regaseasca toate categoriile acesteia;

128

b. stabilirea subesantioanelor ce vor fi alese din fiecare strat al populatiei; c. raportarea numarului populatiei la numarul persoanelor ce vor constitui esantionul, pentru stabilirea pasului acestuia (n cazul unei populatii de 1 milion si al unui esantion de 1 000 de persoane, pasul va fi de 1 la o mie); d. stabilirea criteriilor de selectie, care pot fi exclusiv aleatorii, semialeatorii, dirijate.62 Chestionarele folosite n realizarea unei anchete sociologice se deosebesc n functie de mai multe criterii si anume: a. dupa natura informatiei se disting chestionarele de date factuale, respectiv chestionarele de tip administrativ, si chestionarele de opinie; b. dupa ntinderea informatiei: chestionarele speciale si chestionarele omnibus. Chestionarele de date factuale, utilizate cu precadere de administratia publica, furnizeaza informatii privitoare la structurarea unei populatii pe sex, vrste, profesii, nivel de scolarizare, surse de venituri, zone de domiciliu, conditii de locuit etc. Un chestionar reprezentativ pentru aceasta categorie este cel folosit cu ocazia recensamntului general al populatiei. n mod uzual, cu asemenea chestionare opereaza Directiile de statistica, acestea recoltnd date ce sunt prelucrate la nivel national si care sunt puse apoi la dispozitia tuturor celor interesati. Rezultatele obtinute prin administrarea acestui tip de chestionar ar fi si mai relevante daca alcatuirea lor s-ar face potrivit exigentelor unei investigatii sociologice riguros stiintifice. Or, se constata ca nu ntotdeauna se dau curs acestor cerinte, fapt ce diminueaza autenticitatea informatiilor obtinute pe aceasta cale. Chestionarele de opinie se utilizeaza att pentru investigarea opiniilor populatiei n legatura cu anumite fenomene,
62

A se vedea, pentr o informare mai ampla, Andrei Novak, op. cit., capitolele XII-XVI

129

ct si a atitudinilor acesteia, a intentiilor sale de viitor, precum si pentru cunoasterea unor fenomene sociale specifice ce si gasesc un anumit mod de reflectare n constiinta celor investigati. Sondajele de opinie sunt eficiente si pentru cunoasterea nivelului de constiinta a diferitelor categorii ale populatiei, a starilor de spirit ale acestora etc. . Desi se apreciaza ca, pe baza chestionarelor de opinie, se recolteaza date cu caracter preponderent subiectiv, totusi multe din aceste date furnizeaza informatii si n legatura cu realitatile obiective, ce si gasesc o reflectare specifica n constiinta celor investigati. Chestionarele speciale se axeaza, de regula, pe o singura problema de cercetare, pe cnd cele omnibus si propun sa surprinda aspecte ce se ncadreaza n diverse domenii ale realitatii sociale. Cercetarea pe baza de chestionar a cunoscut, n ultimele sase - sapte decenii, o extindere impresionanta, acumulndu-se o bogata experienta n folosirea acestui important instrument metodologic. n acelasi timp, s-a realizat o imagine adecvata cu privire la avantajele metodei, dar si la riscurile de eroare ce nsotesc o asemenea procedura. n esenta, sursele principale de eroare ale anchetei pe baza de chestionar rezida n: a. modul defectuos de formulare a ntrebarilor; b. organizarea defectuoasa a chestionarului (supradimensionarea chestionarului, ordinea ilogica a ntrebarilor, sugerarea raspunsurilor etc.); c. relatia neadecvata dintre operator si respondent (manifestarea unei anumite suspiciuni fata de onestitatea intentiilor cu care se face investigatia, aversiunea spontana fata de persoana operatorului, modul inabil de adresare si procedare din partea operatorului s.a.m.d.). Riscurile de eroare datorate unor asemenea cauze pot fi diminuate pna la ncadrarea lor n limite acceptabile, n masura
130

n care organizatorii anchetei vor manifesta grija cuvenita pentru pregatirea corespunzatoare a fiecarei etape a investigatiei. Bunaoara, atunci cnd se formuleaza ntrebarile, autorii chestionarului trebuie sa tina obligatoriu seama de urmatoarele aspecte: daca limbajul folosit nu genereaza dificultati de ntelegere; daca formularile nu depasesc nivelul de ntelegere al subiectilor; daca ntrebarile nu au un caracter prea general si mult prea abstract; daca ntrebarile nu sunt indiscrete, plictisitoare, generatoare de suspiciuni etc. B2 Interviul Interviul reprezinta un instrument de investigare ce se aseamana cu chestionarea, deosebirea constnd doar n caracterul sau oral. Literatura de specialitate defineste interviul ca fiind o tehnica de cooperare verbala ntre intervievat si intervievator, prin care cel din urma obtine informatiile urmarite de scopul anchetei de la persoana intervievata. Esentiala pentru obtinerea succesului interviului este tehnica folosita n realizarea acestuia. O regula generala ce trebuie respectata n organizarea si desfasurarea interviului este aceea a cstigarii ncrederii persoanei intervievate. n functie de modul n care se realizeaza comunicarea ntre anchetator si persoana intervievata, de gradul de formalizare a procedurii si de calitatea si nivelul informatiei obtinute, interviurile se clasifica n formale si informale, individuale si de grup. Interviurile formale se desfasoara n baza unei liste de ntrebari, adusa, de regula, din timp la cunostinta persoanei ce urmeaza a fi intervievata. Acest tip se utilizeaza cu precadere n interviurile ce se iau persoanelor oficiale. El se aseamana n mare
131

masura cu chestionarul si, de aceea, unii sociologi l considera ca fiind o convorbire dirijata pe baza de ndrumator. Interviurile informale au un caracter preponderent spontan si cu toate ca anchetatorul are n minte ntrebarile pe care le va adresa celui intervievat, precum si ordinea lor, el lasa impresia ca ar fi vorba de o conversatie fireasca, ce decurge de la sine. Daca interviurile individuale se realizeaza cu o singura persoana, cele de grup mbraca forma unei discutii n colectiv, la aceeasi ntrebare formulata de anchetator raspunznd succesiv mai multe persoane, dar fiecare ntr-o maniera proprie. Ca si chestionarul, si interviul prezinta att avantaje, ct si dezavantaje pentru eficienta anchetei. Cele mai evidente avantaje ale interviului sunt: flexibilitatea sporita, adica posibilitatea schimbarii din mers a directiei interviului, n functie de aspectele nou aparute; posibilitatea anchetatorului de a reveni asupra ntrebarii n cazul n care aceasta nu a fost nteleasa sau raspunsul nu este la obiect; obtinerea de raspunsuri la toate ntrebarile formulate de anchetator; evitarea riscului prezent n cazul chestionarului de a se obtine raspunsuri ce nu corespund realitatii.

Dintre dezavantaje, cele mai importante sunt: costurile ridicate ale anchetei, desfasurarea interviului implicnd deplasarea la fata locului a anchetatorului; nerespectarea conditiei anonimatului celui intervievat, de unde o anumita retinere fata de ntrebarile ce i sunt adresate; absenta unui interval de reflectie pentru intervievat, n care acesta sa se poata dumiri asupra sensului ntrebarii; posibilitatea neconsemnarii fidele a raspunsurilor date.
132

Cunoasterea neajunsurilor specifice interviurilor si a cauzelor ce le genereaza ofera posibilitatea utilizarii unor mijloace de contracarare si de diminuare a erorilor. nsa cea mai sigura cale este aceea a combinarii interviului cu chestionarul, precum si a completarii datelor obtinute prin interviu cu informatiile dobndite prin utilizarea altor tehnici de investigare.

133

ANEXA DREPTATEA CA VALOARE ETICO JURIDICA Desi dreptatea constituie o componenta fundamentala a sistemului de valori al umanitatii, ea nu se bucura din partea axiologiei contemporane de atentia de care beneficiaza adevarul, binele, frumosul sau fericirea. Asupra dreptatii se reflecteaza astazi doar n treacat, mai rar dect n epoca moderna si incomparabil mai putin dect n antichitate. n raport cu contemporanii, filosofii greci au merite ce nu pot fi egalate n legatura cu modul n care au analizat si prezentat continutul acestei valori, numita de ei dikaiosyne. n schimb, modernitatea a cunoscut, printre altele, o ndepartare de sensul originar al dikaiosyne-ei, prin impunerea preocuparii pentru ceea ce azi este un subiect n mare voga: acela al drepturilor omului 63. Anticii au abordat initial dreptatea ca fiind o conditie a ordinii si armoniei cosmice. Lumea este un cosmos, adica o alcatuire armonioasa desavrsita, datorita principiului rational ce o guverneaza si care introduce dreapta masura n tot ceea ce exista. Aceasta dreapta masura cere ca fiecare lucru sa actioneze conform naturii sale, sa ocupe locul ce i se cuvine si sa ndeplineasca rolul ce-i este rezervat n cadrul ntregului din care face parte. O asemenea interpretare, ntlnita la presocratici, pune accentul pe determinarea rationala a ordinii cosmice, pe constrngerea pe care o exercita ratiunea asupra existentelor individuale ca acestea sa actioneze conform rolului ce le-a fost stabilit si sa contribuie astfel la desavrsirea ntregului. Prin urmare, primeaza ideea de supunere fata de comandamentele ratiunii atunci cnd se trateaza problema dreptatii, iar acestea din urma par sa vizeze n exclusivitate binele ntregului si sa-l
63

Carmen Cozma, Introducere n aretelogie, Editura Universitatii Al. I. Cuza Iasi, 2001, p. 170.

134

neglijeze pe cel al indivizilor. Nu este prezenta deci ideea reciprocitatii, dreptatea fiind nteleasa doar ca obligatie nu si ca beneficiu care rezulta de pe urma ndeplinirii acesteia, ca fiind numai constrngere nu si manifestare libera a celui care ndeplineste anumite obligatii. ncepnd cu Socrate si Platon, se va nregistra o schimbare de perspectiva n abordarea si ntelegerea a ceea ce se numea dreapta masura si, implicit, a ceea ce se va ntelege prin dreptate. Ei vor pastra ideea ca numai ratiunea este cea care asigura dreptatea, dar vor considera ca aceasta trebuie sa se supuna ea nsasi principiului dreptatii. Dreptatea se va impune nu numai lucrurilor si oamenilor ci si zeilor, iar superioritatea acestora din urma va fi data de posibilitatea realizarii unei dreptati desavrsite. Platon, care accepta desavrsirea doar pentru existentele spirituale pure, respectiv pentru Idei, va avea o alta imagine asupra Binelui, acesta fiind raportat nu numai la ntreg ci si la partile componente. Binele nseamna nu numai forma perfecta a lumii Ideilor, ci si faptul ca aceasta forma rezulta n urma atribuirii fiecarei Idei a locului ce i se cuvine n arhitectonica ansamblului. Ocupnd locul care i se potriveste, forma individuala va contribui nu numai la realizarea desavrsirii si frumusetii ntregului, ci si va pune n deplina valoare propria-i desavrsire. Si daca modul de a se afirma al fiecarei Idei depinde nu numai de nsusirile ce-i sunt specifice, ci si de relatiile sale cu alte Idei ca si cu ntregul din care face parte, rezulta ca Binele este dat nu numai de perfectiunea ntregului, ci si de plusul de desavrsire pe care-l dobndesc partile n virtutea apartenentei lor la ntreg. Iar Binele absolut se ntlneste doar acolo unde exista o deplina unitate si armonie ntre Binele general si cel individual. Binele i apare lui Platon ca fiind valoarea absoluta, adica scopul ultim spre care trebuie sa tinda lumea ca ntreg ct si fiecare componenta a acesteia, si n raport cu care se ntemeiaza toate celelalte valori. El este convins ca n domeniul inteligibilului, mai presus de toate, este Ideea Binelui, ca ea este
135

anevoie de vazut, dar ca, odata vazuta, ea trebuie conceputa ca fiind pricina pentru tot ce-i drept si frumos 64. Dreptatea se contureaza a fi, din perspectiva ontologico axiologica, o valoare mijloc, subordonata direct valorii supreme a Binelui, dar n absenta careia acesta nu ar putea lua nastere si nici nu si-ar putea pastra fiinta. Ea este, ca atare, o valoare fundamentala care conditioneaza realizarea valorii supreme si care se afla n strnsa corelatie cu alte valori fundamentale ca adevarul, frumosul, libertatea, fericirea. Daca dreptatea se situeaza, ca valoare, n imediata vecinatate a Binelui dar pe o pozitie subordonata acestuia, ca virtute dreptatea se va afla pe primul loc. Dar si aceasta pozitie privilegiata n raport cu celelalte virtuti se explica tot prin rolul pe care l are n nfaptuirea Binelui. n masura n care Binele constituie excelenta modului de a fi al oricarui lucru, iar aceasta din urma este conditionata de perfectiunea ansamblului caruia i apartine, atunci trebuie sa se admita ca dreptatea, ca virtute, este disponibilitatea de a actiona n vederea situarii fiecarui lucru pe locul ce i se cuvine n conformitate cu principiul Binelui. Si n viata sociala conceptul de Dreptate desemneaza tot dreapta masura ce trebuie sa caracterizeze relatiile dintre oameni, schimbul lor de activitati. Dreptatea si-ar pierde sensul daca indivizii ar trai izolat si nu ar interactiona unii cu altii, nu ar conlucra n vederea atingerii unor scopuri comune. Gnditorii antici vor sesiza ca dreptatea este o conditie si, totodata, o consecinta a vietii sociale, fapt ce-i va determina sa procedeze la analiza ipostazelor acesteia n functie de tipul de raporturi sociale la care participa membrii unei colectivitati. Cea mai importanta forma de comunitate umana fiind, fara ndoiala, statul, a carui autoritate se exercita asupra tuturor cetatenilor sai, va rezulta o prima specie a Dreptatii sociale Dreptatea politica. Aceasta vizeaza modul n care se constituie si
64

Platon, Republica, 517 c.

136

functioneaza puterea statului, pozitia cetatenilor fata de puterea politica, relatia ce exista ntre obligatiile pe care le au cetatenii fata de stat si avantajele ce rezulta din calitatea lor de cetateni ai statului. Dreptatea politica va fi tratata diferit de catre Platon si Aristotel, primul raportndu-o cu precadere la Binele cetatii, al doilea la relatia dintre binele cetatii si binele celor ce alcatuiesc cetatea. Platon s-a preocupat n permanenta de gasirea formei ideale de stat, n care functiile sa fie distribuite potrivit valorii si aptitudinilor cetatenilor, urmnd ca fiecaruia sa i se rezerve locul la care l ndreptateau calitatile spirituale si educatia dobndita. Dreptatea consta, ntr-o asemenea viziune, n ocuparea functiilor de comanda n stat de catre cei nzestrati cu calitatile necesare exercitarii lor la un nivel optim, celorlalti rezervndu-li-se doar dreptul de a produce bunurile materiale necesare vietii. De pe urma acestei repartizari drepte a rolurilor sociale ar avea de cstigat n primul rnd cetatea; dar, apoi ntr-un stat rational ntocmit si n care profesionistii sunt cei care detin prghiile de comanda, se vor crea conditii prielnice pentru desfasurarea tuturor activitatilor sociale, astfel nct vor avea de cstigat toti membrii cetatii. Spre deosebire de Platon, Aristotel insista pe egalitatea si libertatea cetatenilor, n absenta carora nu poate fi vorba de un stat cu adevarat rational. Pentru Aristotel, aceasta forma de dreptate exista numai n societatea ai carei membri sunt liberi si egali fie dupa criteriul egalitatii proportionale, fie dupa cel al egalitatii aritmetice. n societatea n care aceste conditii nu sunt ndeplinite, nu exista cu adevarat justitie politica ... 65. Statutul de om liber al fiecarui cetatean al statului va constitui conditia fundamentala pentru organizarea si functionarea puterii ca un instrument n slujba cetatenilor si nu ca o forta care si-i subordoneaza n mod despotic.
65

Aristotel, Etica nicomahica, 1134 a 25.

137

Egalitatea cetatenilor se materializeaza n dreptul egal al acestora de a participa la organizarea si exercitarea puterii, precum si n egalitatea ndatoririlor pe care acestia le au fata de stat si al caror echivalent se va regasi n egalitatea avantajelor ce decurg din ndeplinirea respectivelor ndatoriri. Aristotel ia n considerare att criteriul egalitatii aritmetice ct si pe cel al egalitatii proportionale, primul functionnd n cazul egalitatii cantitative, al doilea al unei egalitati de ordin calitativ. Daca primul criteriu opereaza n raporturile private dintre cetateni si sta la baza dreptatii corective, al doilea criteriu opereaza n sfera dreptatii distributive, care aplicata n sfera bunurilor posedate n comun, respecta proportia ... (pentru ca, atunci cnd are loc distribuirea din bunurile comune, ea se face proportional cu contributia fiecaruia), iar nedreptatea opusa acestei forme de dreptate consta n ncalcarea proportiei 66. Reiese, din aceasta interpretare, ideea ca nu se poate vorbi de o contributie egala la crearea bunurilor comune, ca aceasta contributie va depinde de talentul, pregatirea, experienta si gradul de angajare al fiecarui individ si, n consecinta, dreapta masura impune aplicarea criteriului proportional si nu al celui aritmetic n distribuirea a ceea ce se poseda n comun. Spre deosebire de domeniul public, n relatiile private dintre cetateni se aplica dreptatea corectiva, care se ntemeiaza pe principiul reciprocitatii, de a carui respectare va depinde nsasi coeziunea statului. Atunci cnd indivizii accepta sa coopereze si sa se constituie ntr-o comunitate, ei o fac n baza comunitatii de interese, respectiv, datorita existentei unor trebuinte reciproce, fiecare avnd nevoie de serviciile celuilalt. Daca nu ar exista asemenea trebuinte, nu s-ar produce nici asocierea si nu s-ar realiza nici schimburile de produse si activitati. Convietuirea sociala a indivizilor si conlucrarea lor pe diverse planuri sunt cele ce impun aplicarea principiului dreptatii n raporturile dintre ei si corectarea acestora atunci cnd ele se
66

Ibidem, 1131 b.

138

abat de la amintitul principiu. Dar dreptatea, ne atentioneaza Aristotel, exista, de fapt, numai la cei ale caror raporturi sunt reglate prin lege 67. Odata cu interventia legii, intram n sfera juridicului si n conturarea dreptatii ca valoare juridica. Spre deosebire de domeniul moralei, n care dreptatea aparea ca o valoare subordonata binelui, n plan juridic dreptatea se releva a fi valoarea primordiala. Doar prin raportare la aceasta valoare se constituie sfera juridicului si se cristalizeaza conceptul de justitie ca si cel de drept. Rostul justitiei nu este altul dect acela de a repara nedreptatea, adica, n interpretarea lui Aristotel, de a stabili egalitatea acolo unde aceasta a fost ncalcata. La rndul ei, legea constituie expresia spiritului de dreptate numai acolo unde libertatea si egalitatea indivizilor sunt reale, deci acolo unde statul este organizat si functioneaza pe baze democratice. Numai n aceste conditii se justifica afirmatia ca notiunea de drept este sinonima cu cea de legalitate. Astfel, legalitatea poate nsemna consacrarea domniei celor puternici. Si aceasta realitate va fi sesizata de catre Platon, care, prin intermediul sofistului Thrasymachos, retine ca fiecare stapnire legiuieste potrivit cu folosul propriu: democratia face legi democratice, tirania tiranice si celelalte tot asa. Aseznd astfel legile, stapnirea declara ca acest folos propriu este, pentru supusi, dreptatea. Prin urmare, dreptatea nu va fi altceva dect folosul stapnirii constituite. Ori cum aceasta are puterea, i e vadit celui ce judeca bine ca, pretutindeni, dreptatea este acelasi lucru: folosul celui mai tare 68. Daca regimurile despotice vor fi criticate de catre cei care nutreau convingerea ca ele contraveneau spiritului dreptatii, se vor ntlni si situatii opuse, cnd va fi incriminata dreptatea pe considerentul inegalitatii naturale a oamenilor.
67 68

Aristotel, op. cit., 1134 a 30. Platon, Republica, 338 d.

139

De vreme ce oamenii nu sunt la fel de puternici si nici la fel de inteligenti, nu se cuvine a fi tratati la fel nici n privinta drepturilor de care ar trebui sa se bucure n societate. Fiindca, motiveaza Callicles, un discipol de-al lui Gorgias, nsasi natura arata ca este drept ca cel capabil sa aiba mai mult dect cel netrebnic, cel ce este mai puternic dect cel ce este mai slab. E vadit ca asa stau lucrurile peste tot, si printre animale si printre oamenii din toate cetatile si de toate neamurile, la care dreptul se defineste prin faptul ca cel puternic conduce pe cel slab si stapneste mai mult dect el69.

69

Platon, Gorgias, 483 d.

140

BIBLIOGRAFIE 1. Andrei Petre, Sociologie generala, Ed. Academiei, Bucuresti,1970. 2. Andrei Petre, Opere sociologice, I, Ed. Academiei, Bucuresti,1973 3. Baciu Dan, Sociologie juridica, Ed. Hyperion, Bucuresti, 1995. 4. Baciu P. Dan, Radulescu S. Voicu M., Introducere n sociologia deviatiei, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985 5. Badescu Ilie s.a., Istoria sociologiei (teorii contempo-rane), Ed. Eminescu, Bucuresti, 1996. 6. Badina Ovidiu, Cteva reflectii n legatura cu obiectul sociologiei n: Sociologia Militans, Vol.I, Bucuresti,1968. 7. Bobos Gheorghe, Teoria generala a statului si dreptului, EDP, Bucuresti,1983. 8. Caravia Paul, Discipline. Conexiuni. Gndire crea-toare, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1991. 9. Carbonnier Jean, Sociologie juridique, Libraire Armand Colin, Paris,1972. 10. Chelcea Septimiu, Chestionarul n investigatia sociologica, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975. 11. Ciuca Valerius M., Lectii de sociologia dreptului, Ed. Polirom, Iasi, 1998. 12. Costin Mircea, Raspunderea juridica n dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj,1974. 13. Constantinescu Miron, Introducere n sociologie Note de curs, partea I si a II-a, Centrul de multiplicare al Universitatii din Bucuresti,1972. 14. Djuvara Mircea, Drept si sociologie, n Omagiul profesorului D. Gusti (Arhiva pentru Stiinta si Reforma Sociala), Anul XIV, 1936, II. 15. Djuvara Mircea, Explicatii suplimentare despre
141

raporturile ntre drept si sociologie, Analele Facultatii de Drept, Bucuresti, Anul IV, nr. 3-4, 1942. 16. Djuvara Mircea, Teoria generala a dreptului, vol.I, II, III, Bucuresti, 1930. 17. Dobrinescu Ion, Dreptatea si valorile culturii, Ed. Academiei Romne, Bucuresti, 1992. 18. Dragan Ion, Unitate si diversitate n sociologie, n Sociologia Militans, vol.I, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1968. 19. Draganu Tudor, Introducere n teoria si practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992. 20. Durkheim Emile, Regulile metodei sociologice, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1974. 21. Gadamer, H.G., Wahrheit und Methode, Grundzge einer Philosophischen Hermeneutic, Tbingen, 1972. 22. Gary Kyng s.a., Fundamentele cercetarii sociale, Ed. Polirom, Iasi. 2000. 23. Gurvitch G., lments de sociologie juridique, Aubier, Editions Montaigne, Paris, 1940. 24. Gusti D., Pagini alese, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1965. 25. Herseni Traian, Prolegomene la teoria sociologica, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1969. 26. Herseni Traian, Sociologie si etica, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1968. 27. Herseni Traian, Ce este sociologia? Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981. 28. Luminosu Doru Silviu, Popa Vasile, Sociologie juridica, Ed. Helicom, Timis, 1995. 29. Manolescu Mircea, Teoria si practica dreptului, Fundatia Regele Mihai I, Bucuresti, 1946. 30. Monstequieu, Despre spiritul legilor, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1964. 31. Moser C.A., Metodele de ancheta n investigarea fenomenelor sociale, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1967. 32. Novak Andrei, Sondajul de opinie, Ed. Oscar Print,
142

Bucuresti, 1998. 33. Popa Nicolae, Prelegeri de sociologie juridica, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Drept, Bucuresti, 1983. 34. Popa N., Mihaiescu I., Eremia M., Sociologie juridica, Ed. Universitatii, Bucuresti, 1999. 35. Popescu Sofia, Conceptii contemporane despre drept, Ed. Academiei, Bucuresti, 1985. 36. Popescu Sofia, Iliescu Dragos, Probleme actuale ale metodologiei juridice, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979. 37. Raymond Aron, Les tapes de la pense sociologique, Ed. Gallimard, 1967. 38. Rotaru Traian, Iliuta Petru, Ancheta sociologica si sondajul de opinie, Ed. Polirom, Iasi, 2001. 39. Roth Andrei, Abc-ul investigatiei sociologice, vol.I, Ed. Dacia, 1971. 40. Rousseau J.J., Contractul social, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1957. 41. Sperantia Eugeniu, Lectiuni de enciclopedie juridica, I, Tipografia Cartea Romneasca, Cluj, 1936. 42. Ungureanu Ion, Paradigme ale cunoasterii societatii, Humanitas, Bucuresti, 1990. 43. Vlasceanu Lazar, Metodologia cercetarii sociologice, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982. 44. Voicu Victor, Sociologie juridica, (Note de curs), Galati, 1999. 45. Voicu Victor, Sociologie juridica, (Note de curs), Galati, 1999. 46. *** Sociologia franceza contemporana, Ed. Politica, Bucuresti, 1971. 47. *** Interdisciplinaritatea si stiintele umane, Ed. Politica, Bucuresti, 1986. 48. *** Epistemologia stiintelor sociale, Ed. Politica, Bucuresti, 1981
143