Pisica, Leul şi Oglinda

Îmi aduc aminte că am citit pe undeva, cîndva, nu mai ştiu unde, următoarele... Se
spune că înainte de timpurile moderne, înainte de istorie, cînd oamenii erau în comuniune
directă cu Dumnezeu, popoarele erau conduse cu înţelepciune, dreptate şi bunătate. Într-
un asfel de ţinut regele avea un car de aur care era tras de lei. Regele trebuia să fie o fiinţă
desăvîrşită, trebuia să manifeste un asemenea grad de dreptate, cinste, bunătate
sufletească şi de autocontrol încât leul să nu îl sfăşie pe el, sau pe ceilalti din jurul său. Pe
atunci leii erau mult mai apropiaţi de om, şi aveau altă înfăţişare, căci ei însuşi sunt
simbolul soarelui. Ei sunt reprezentanţii dreptăţii, cinstei şi bunătăţii de pe pămînt.
În timp însă, oamenii au devenit din ce în ce mai ancoraţi în planul material, au uitat de
vechile obiceiuri ale străbunilor lor şi au căutat să obţină mai multă putere. Leii
începuseră să facă victime pînă şi în rîndul regilor, căci şi aceştia fuseseră corupţi de setea
de putere. În cele din urmă, leii nu au mai putut sta lîngă oameni, căci deveniseră nişte
fiinţe slabe, grosolane, barbare, şi s-au îndreptat către sălbăticie, departe de om. Omul a
scăzut, s-a coborît şi mai mult în cele din urmă.

Stăteam în parculeţul din apropierea mea, şi mă gîndeam la această istorisire, generată

de un pisic pe care îl urmăream, slabuţ şi amărât, dar cu o blaniţă impecabilă, gri, în timp
ce îşi făcea drum prin iarbă, ferindu-se cît mai mult posibil de oamenii ce treceau
neafectaţi pe lîngă el, şi de copiii deosebit de curioşi. Îl vedeam că îşi făcea loc printre
copăcei, printre plante, doar-doar de nu l-ar băga nimeni în seamă. Strategia sa a dat greş,
căci a fost reperat de un copil mult prea curios în legătura cu tainele naturii animalului...
ceea ce pisicul a simţit de îndată, căci imediat ce atenţia copilului a fost atrasă de
activitatea sa, a zbughit-o printre tufişuri şi se îndrepta spre locul din care eu urmăream
toată scena. Profund mişcat de reacţia sa, aş fi sărit cu totul de pe banca pe care stăteam,
ca să nu cumva să stînjenesc goana pisicului care fugea ca şi cum viaţa lui ar fi depins de
rezultatul acelei fugi.
Pînă să schiţez un gest, totuşi, pisicul s-a oprit în faţa mea, la nici un metru. Priveam
ochii ca de jad, care mă priveau înapoi. Nu aveam cuvinte, căci mi le înghiţise pisicul...
dar nu vroiam să îl sperii şi eu. Mi-am adus aminte de leii din poveste, care puteau fi
îmblînziţi prin bunătate şi dreptate. Am încercat să eman cît mai multă bunătate, prin toţi
porii, către acel pisic. Nu ştiu dacă a avut efectul scontat, dar cert este că pisicul stătea pe
loc. Copilul cel năzdrăvan, observînd ca pisicul intrase în jurisdicţia mea, a renunţat la
oricare ar fi fost intenţiile sale.
Pisicul, totuşi, stătea în faţa mea. Parcă să zic că ar fi vrut ceva de la mine, dar nu am
idee ce aş fi putut face pentru el, atunci. M-am apropiat, în cele din urmă, l-am mîngâiat,
şi l-am lăsat să plece mai departe. El s-a apropiat de banca pe care stăteam, a intrat sub
ea, şi s-a pus să doarmă. Eram puţin încurcat căci nu aş fi vrut să îl deranjez din somn...

Astfel am aşteptat puţin, acolo, gîndindu-mă la semnificaţia întâmplării. M-am ridicat

după un timp şi am plecat mai departe păstrînd în minte imaginea unui pisic care se uită
în oglindă şi se vede un leu maiestuos.

Toate cele bune!