11473235 San Antonio Lichidatil

CAPITOLUL I NU MAI E CHIP SA DORMI !

Dacă înlr-o zi bunică-ta te întreabă care-i tipul cel mai şmecher din lume, spune-i fără săşovăi că pe băiatul respectiv îl cheamă San-Antonio. Şi poţi să pariezi trei lulele contraDomului Invalizilor că ai nimerit-o, fiindcă pot garanta că e chiar aşa, dat fiindcăpersoana în chestiune sînt eu însumi.Asta te cam miră, nu-i aşa ?Şi mai întîi p să-ţi spui : de ce îşi zice San-Antonio ?Ei bine, o să-ţi răspund. Cînd un tip de genul meu îşi scrie memoriile, după ce a exercitatvreme

■

de cincisprezece ani cea mai primejdioasă dintre toate meseriile, înseamnă că esătul pînă peste cap să povestească ; prin urmare, nu-şi poate oferi luxul să-şi reproducăactul de naştere pe pagina de titlu.Numele meu nu contează. De altfel, nu sînt zece persoane pe lumea asta care să-micunoască adevărata identitate.

2

Iar cei care au încercat să afle prea multe în privinţa asta, după ce i-am sfătuit săoprească cercetările semănau cu o bucată de pateu de ficat mai curînd decît cu TyronePower. .- , ,V-aţi prins ?

Buh ! r

Acum o să vă vorbesc despre mine şi o să vă dau amănuntele indispensabile cu privire lamodesta mea persoană. Pentru început, trebuie să vă spun că nu sînt sosia lui Apollo şinici nu amintesc de vreun tablou al lui Picasso. Nu-mi mai aduc aminte de numele tipuluicare spunea că frumuseţea nu o mănînci ca pe o salată, dar cred că individul respectiv n-avea beton armat în loc de CTeier. Avea grozav de multă dreptate, iar femeile n-o să văsusţină că nu-i aşa. încercaţi să le prezentaţi pe o farfurie un filfizon cîrlionţat, iar alăturiun flăcău de teapa mea şi o să vedeţi dacă n-o să-1 aleagă pe San-Antonio în pofidamutrei lui de caftangîu şi a manierelor lui brutale.

Cunosc problema temeinic.

Despre femei v-aş putea scrie atît de mult încît nu mi-ar ajunge un rulou de hîrtie.Dar eu nu sînt de la Academia franceză, iar aiurelile psihologice nu sunt punctul meuforte. Vă asi-giir că la noi în Serviciile secrete nu ne petrecem timpul liber citind romanedulcege. Cine ar vrea să ne ia la sentiment, ar trebui să se scoale cu noaptea-n cap, v-ospun eu, şi e mai uşor să încînţi o pereche de crocodili cu vorbe dulci de midinetă decît săne faci să cădem în fund cu poveşti cu clar de lună.Cît despre fete, e frumos să ai de-a face cu ele,

■ ■

Cu cît le dai mai puţină atenţie, cu atîte mai bine. Mai ales cind practici o meserie în care ai de cîştigat mai curînd bucăţi deplumb decît păhărele sculptate pentru ouăle fierte. La mine linguşeala nu ţine. Să ştiţi cădacă acum mă chinui cu stiloul, n-o fac ca să par romantic. Mandolina nu face parte dinrecuzita casei, şi mă simt mai la îndemînă cu patul pistolului meu Walter 7,65 cu surdină,decît cu stiloul ăsta căruia îi lasă gura apă ca unui melc care ar vrea să străbată salinelede la Hyeres. în afacerea pe care o să am cinstea şi avantajul de a v-o povesti sunt şi nişte fete foartebine, erste klasse cum n-aţi mai văzut în filmele de la Holy-jwood... însă vă jur că m-aş fi lipsit de ele.;:Lucrurile au început ca de obicei: dormeam. Nu .ştiu dacă sunteţi ca mine, dar eu credcă, în afară de bomba atomică, nu s-a inventat niciodată ceva mai gro

zav decît patul.

Tocmai visam că şahul Persiei îmi arăta coteţele lui cu găini, sau nu mai ştiu cenostimadă, cînd uite că Felicie mă trezeşte. Felicie," ca să vă explic totul, e maică-mea. Obătrînică de treabă, nu în genul ruină, dar nici în genul acelei lady pe care o vedem pesticlele de Mărie Brizard. O mutră de măicuţă şic de pe la noi, pricepeţi ce vreau săspun ?Are un fel al ei de a mă chema cînd dorm dus. Tuşeşte uşor şi strănută ca un şoarece.Bun ! Deschid ochii. S-a luminat de ziuă. îmi spun imediat că e tocmai la timp şi că o sămă pot duce la pescuit pe malul Senei. Pe urmă, materia mea cenuşie demarează cu osută pe oră şi pricep că, dacă Felicie m-a trezit, n-a făcut-o ca să-mi spună că lăptăresei i-a fătat pisica.

î

n meseria asta trebuie să te aştepţi Ia orice. Te întorci din misiune, crezi că poţi stacîteva zile la iarbă verde în casa de la Neuilly, şi cînd colo, uite că vine un motociclist cu

un plic albastru în mînă. Mă uit la mîinile lui Felicie şi chiar văd un

plic albastru.'3

Mă apucă furia. Ei drăcie, nu mai poţi sta douăsprezece ore la rînd în cîrpe ! Feliciecoboară privirea de parcă ea ar fî de vină. Ea care trebuia să-mi gătească pentru prînz unpateu loren...Deschid scrisoarea. Şeful îmi dă ordin s-o şterg imediat la Marsilia ca să mă ocup de oafacere nemaipomenită care poate că ţine de resortul nostru mai mult decît de cel alSiguranţei. îi spun lui Felicie să-mi pregătească o valijoară, pun mîna pe telefon şi sun laOrly. Un băiat de la aeroport îmi răspunde că avionul de Marsilia pleacă peste o oră, darcă e plin. Atunci îi şoptesc cîteva cuvinte magice şi-1 aud că ia poziţie de drepţi. îmispune că e în regulă şi că pot să-mi aduc cele o sută optzeci de livre în avionul lui Dakota.O oră ! Mă îmbrac atît de repede încît Fregoli în comparaţie cu mine pare un paralitic. înghit o ceaşcă de ceai cu lămîie. O sărut pe Felicie care, ca de obicei, îmi recomandă săam grijă de singurul ei fiu, şi mă arunc în maşină.Cînd sunt la volanul maşinii mele, puteţi fi siguri că un meteorit nu merge mai iute camine.Să mă vedeţi cum străbat Parisul !Pentru început strivesc acceleratorul pînă cînd acul vitezometrului se opreşte pe o sutădouăzeci şi nu se mai mişcă de acolo. Traversez oraşul cu viteza pompierilor cînd a luatfoc la preşedintele Republicii ; copoii fluieră atît de tare încît zici că eşti la un examen dearbitri. Dar vă daţi seama că mă doare-n cot... Trecînd pe la Porte dTtalie sînt cît pe-aci să-1 fac afiş pe un muncitor de la întreţinereadrumurilor şi-1 aud ţipînd ce părere are despre tipii care cred că bulevardul Parisului estepista de la Monthlery. Mă amuz şi continuu să apăs pe pedala de acceleraţie. Alerg atît derepede încît aproape că mă întreb dacă

3

merită să mai iau avionul. Cu viteza asta pot să pariez că ajung la Marsilia înainteaavionului Dakota.Cînd ajung la aeroport îmi dau seama că ambele motoare ale păsării mele funcţioneazădin plin şi că stewardesa se pregăteşte să urce pe scara mobilă.E grozav de bine făcută puştoaica asta.

Urc scara în urma ei.

Era şi timpul, v-o spun eu.

CAPITOLUL IIE VORBA DE CADAVRU

îndată ce debarc la Marsilia, mă arunc într-un taxi. Şoferul e un fe.1 de mulatru trist careare ochii unui cal operat de vezica biliară. îi spun să mă ducă urgent la Siguranţă şi, maicu seamă, să nu numere marginile trotuarelor de pe drum, fiindcă problema nu măinteresează. Zîmbeşte lugubru. Harapul trebuie să fi citit în ajun un roman de Pierre Lotisau să fi primit foaia de plată a impozitelor. Totuşi conduce ca un prinţ rus. Trebuie să-1vedeţi depăşind tramvaiele pe stînga şi trecînd pe roşu. în zece minute am ajuns. înentuziasmul meu îi strecor o gra-tificaţie de o sută de marafeţi. Pare aiurit de gene-rozitatea mea şi se întreabă dacă la banii ăştia nu trebuie cumva să-mi şi cînte ceva. Măreped pe scări, în hol un agent mă previne că şeful poliţiei nu lucrează cu publicul. Atunci îi vîr insigna sub nas şi mă salută milităreşte. Unul dintre colegii lui ia în primire persoanamea şi o trambalează prin nişte birouri unde inspectorii mănîncă. După o clipă sunt in>trodus în cabinetul marelui patron. îmi plac amîn-doi : biroul fiindcă e luminos, iarpatronul fiindcă nu pare îngîmfat. E un tip înalt şi slab care seamănă cu Anthony Eden. Seridică, înconjoară biroul şi îmi strînge mîna călduros.— Dumneata eşti San-Antonio ?;— Totul mă face să cred aşa, şefule. Zîmbeşte. Ăsta cel puţin e un tip căruia îi placediscuţia liberă.— Am auzit multe vorbindu-se despre dumneata, declară el.Dacă îşi închipuie că-mi gîdilă modestia se în-şală.— Nu mă mir, îi răspund liniştit.— Eşti un tip ciudat, nu-i aşa ? îmi arătă un fotoliu, deştul de larg ca să încapă , în el două tipe centenare cudescendenţii lor cu tot. Mă împrăştii în el imediat. Uf ! Nu-i rău să te aşezi pe ceva imobildupă un galop ca ăsta pe care l-am făcut.

Category:	Uncategorized.
Rating:
Upload Date:	08/10/2009
Copyright:	Attribution Non-commercial
Tags:	This document has no tags.

Documents

People