Bacili gram negativi de interes medical

Familia Enterobacteriaceae
Taxonomie
Familia Enterobacteriaceae cuprinde cel puţin 27 de genuri şi 127 de
specii, la care se mai adaugă 8 grupuri enterice. Fiind controversată,
taxonomia familiei Enterobacteriaceae este supusă unor schimbări
permanente.
Enterobacterii cu importanţă medicală:
Genul Specia Principalele afecţiuni
Escherichia E.coli Infecţii urinare, ale plăgilor,
gastroenterite
S.dysenteriae
S. flexneri
Shigella Dizenteria bacilară
S. boydii
S.sonnei
S.typhy
Febrele enterice
S.paratyphi A, B, C
Salmonella S.typhimurium
numeroase alte Toxiinfecţii alimentare
serotipuri
K.pneumoniae
K.ozenae
Klebsiella
K.rhinoscleromatis
K.oxytoca
P.mirabilis
P. .vulgaris Infecţii urinare, infecţii cu diverse
Proteus
P. penneri localizări
P. myxofaciens
Morganella M.morgani
P.stuartii
Providencia P.rettgeri
P.alcalifaciens
Y.pestis
Ciumă, septicemii, enterite, adenită
Yersinia Y.pseudotuberculosis
mezenterică
Y.enterocolitica

1
 E.cloacae
Enterobacter
E.aerogenes
Patogenitate generală redusă
Serratia S.marcescens
Citrobacter C.freundii

Habitat
Enterobacteriile sunt germeni ubicuitari - se izolează din sol, apă, plante,
intestinul omului şi animalelor. Majoritatea (Escherichia coli, Klebsiella
pneumoniae, Proteus mirabilis etc.) fac parte din flora normală a
organismului şi pot produce infecţii oportuniste. Unele specii ca, de pildă
Salmonella typhi - au habitat exclusiv uman (bolnav sau purtător sănătos).
Din punct de vedere al patogenităţii, germenii din această familie se
împart în înalt patogeni (Salmonella, Shigella, Yersinia), condiţionat
patogeni (E.coli, Klebsiella, Enterobacter, Proteus, Serratia, Citrobacter) sau
lipsiţi de importanţă în patologia umană.

Rezistenţa la acţiunea factorilor fizici şi chimici

Germenii din această familie sunt rezistenţi în mediul extern. Rezistă 5-6
luni în apele poluate cu materii fecale (genul Shigella rezistă doar 2-6
săptămâni). Supravieţuiesc şi se multiplică la temperatura camerei în
medii umede, în alimente, în soluţii perfuzabile. De aici decurg
posibilităţile largi de răspândire a lor în colectivităţi şi în spitale
(enterobacteriile se izolează frecvent din infecţii nosocomiale).
Sunt distruşi de căldură (în 30' la 55-60°C şi instantaneu la fierbere),
antiseptice şi dezinfectante.
Din ce în ce mai multe specii sunt rezistente la numeroase antibiotice, în
special prin transfer de plasmide.

Morfologie
Sunt bacili gram-negativi de dimensiuni medii (0,3-1 x 1-6µ ), cu capetele
rotunjite, cu dispoziţie în general necaracteristică. Pot fi mobili (cili
peritrichi) sau imobili. Nu sporulează. Majoritatea enterobacteriilor sunt
necapsulate. Unele pot avea o capsulă proeminentă (Klebsiella), iar altele
(Salmonella, E.coli) pot fi învelite de un material capsular.

Caractere culturale
Facultativ anaerobe, enterobacteriile sunt nepretenţioase nutritiv. Se
dezvoltă cu uşurinţă atât pe mediile uzuale (bulion, geloză, geloză-sânge),
cât şi pe mediile selective lactozate (Mac Conkey, AABTL, ADCL, XLD,
Istrati-Meitert), pe care putem diferenţia enterobacteriile lactozo-pozitive
de cele lactozo-negative.
Tulbură uniform mediile lichide (bulionul). Pe medii solide se dezvoltă sub
formă de colonii S sau R. Între cele două tipuri pot exista şi forme
intermediare sau uneori colonii mucoase de tip M (Klebsiella, unele tulpini

2
de E.coli). Proteusul prezintă pe unele medii solide (geloză, geloză-sânge)
fenomenul de invazie.

Caractere biochimice
Clasificarea enterobacteriilor se bazează pe studiul caracterelor
biochimice, ele constituind criterii importante de identificare a genului şi a
speciei.
Enterobacteriile prezintă unele caractere biochimice comune care le
permit încadrarea în familia Enterobacteriaceae:
• fermentează glucoza
• reduc nitraţii la nitriţi
• sunt catalazo-pozitivi
• sunt oxidazo-negativi (testul oxidazei permite diferenţierea
enterobacteriilor de alţi bacili gram-negativi).
Unii germeni fermentează lactoza (lactozo-pozitivi, iar alţii nu (lactozo-
negativi), fermentarea fiind un criteriu practic de diferenţiere preliminară.
Astfel, utilizarea mediilor selective lactozate, cum este de exemplu mediul
Mac Conkey permite diferenţierea germenilor lactozo-pozitivi (E.coli,
Klebsiella, Enterobacter, Citrobacter, Serratia etc.) care formează colonii
roşii pe acest mediu, de cei lactozo-negativi (Salmonella, Shigella, Proteus,
Yersinia) care formează colonii transparente.

Structura antigenică
Clasificarea antigenică a enterobacteriilor se bazează pe trei grupe majore
de antigene:
a) Antigenul somatic O (polizaharidul O) face parte din structura
lipopolizaharidului (LPZ) din peretele celular. Sunt antigene cu
specificitate de grup - împart genul în grupe. Cu anticorpii omologi
aglutinează granular (grunji mici, care nu dispar la agitare).
b) Antigenele flagelare H, prezente la bacteriile mobile sunt de natură
proteică, pot prezenta variaţii. Variaţia antigenelor H este cunoscută sub
denumirea de variaţie de fază. La antigenele H se descriu astfel două faze:
specifică (H1) şi nespecifică (H2).
Sunt antigene cu specificitate de tip care împart grupele în tipuri. Cu
anticorpii omologi formează aglutinate floconoase, care dispar la agitare.
c) Antigenul capsular K este de natură polizaharidică sau proteică şi
este prezent numai la unele enterobacterii (Klebsiella).
La Salmonella typhi, Salmonella paratyphi C şi Salmonella dublin acest
antigen de suprafaţă se numeşte AgVi.
Studiul antigenic bazat pe determinarea antigenelor somatice O, capsulare
K şi flagelare H permite încadrarea bacteriilor aparţinând unui gen în
specii sau serotipuri. Tipizarea serologică se efectuează în mod obişnuit în
reacţia de aglutinare pe lamă. În prima etapă se execută reacţia de
aglutinare cu seruri polivalente, apoi cu seruri monovalente.

3
Patogeneza
Pricipalii factorii de virulenţă ai enterobacteriilor sunt:
• Endotoxina sau lipopolizaharidul (LPZ) face parte din structura
peretelui celular şi se eliberează în mediu numai după distrugerea celulei.
Efectele ei nu sunt specifice speciei, ci sunt identice la toate bacteriile
gram-negative:
 dozele mici produc "reacţii de alarmă" benefice organismului, care
cresc rezistenţa antiinfecţioasă;
 dozele mari produc efecte nocive organismului, cu şoc endotoxic,
hipotensiune, CID.
• Capsula, prezentă la enterobacteriile capsulate, este un factor de
virulenţă - asigură rezistenţa la fagocitoză.
• Sinteza de exotoxine. Numeroase exotoxine au fost evidenţiate la
enterobacterii: enterotoxine termostabile şi termolabile, Shiga şi Shiga-like
toxine, hemolizine.
Enterotoxine termolabile au fost evidenţiate la E.coli şi ocazional la
Klebsiella, Salmonella.
Enterotoxine termostabile au fost evidenţiate la E.coli şi ocazional la
Yersinia enterocolitica şi Citrobacter freundii. Ambele tipuri de enterotoxine
sunt responsabile de apariţia unor scaune diareice.
Shigella dysenteriae elaborează o exotoxină cu efect neurotoxic,
enterotoxic şi citotoxic.
• Fimbriile sunt factori de pătrundere şi aderenţă.
• Supravieţuirea şi multiplicarea intracelulară - protejează bacteria
faţă de numeroase antibiotice şi de răspunsul imun al gazdei. Astfel,
Salmonella, Shigella, E.coli enteroinvaziv şi Yersinia sunt germeni cu
habitat facultativ intracelular. Supravieţuirea lor în diverse celule şi mai
ales în fagocite favorizează diseminarea lor în organism.
• Rezistenţa la puterea bactericidă a serului. Deşi majoritatea
bacteriilor pot fi rapid eliminate din torentul circulator, există şi
microorganisme virulente capabile să producă infecţii sistemice deoarece
sunt rezistente la puterea bactericidă a serului. Această caracteristică
poate fi mediată de prezenţa capsulei, dar există şi alţi factori mai puţin
cunoscuţi care împiedică legarea componentelor complementului de
bacterie şi implicit clearence-ul bacterian mediat de acesta.
• Rezistenţa la antibiotice - apare în special prin transfer de plasmide.
S-a descris astfel transferul de plasmide între specii, genuri şi familii
diferite.

Semnificaţie clinică
Enterobacteriile sunt germeni responsabili de producerea a numeroase
infecţii intestinale şi extraintestinale. Foarte rar pot apărea infecţii
generalizate pe un fond de rezistenţă scăzută a organismului.

4
Enterobacteriile reprezintă 80% din totalitatea bacililor gram-negativi
izolaţi şi peste 50% din totalul germenilor izolaţi. De asemenea, sunt
implicate în etiologia a 30-35% din septicemii, în peste 70% din infecţiile
urinare şi în majoritatea toxiinfecţiilor alimentare. Sunt cauza frecventă a
infecţiilor nosocomiale.
Germenii care produc infecţiile extraintestinale sunt E.coli, unele specii de
Klebsiella, Proteus, Enterobacter şi Serratia. Patogenii enterici sunt
Salmonella, Shigella, E.coli, Yersinia, mai rar Citrobacter, Proteus,
Klebsiella, Enterobacter şi Serratia, implicaţia acestora din urmă în
infecţiile intestinale fiind discutabilă.
Sursa de germeni este reprezentată de un rezervor animal (infecţiile cu
Salmonella), un purtător uman (Shigella, Salmonella typhi) sau flora
oportunistă a organismului (E.coli etc.).
Semnificaţia clinică, în cazul evidenţierii unor enterobacterii în probele
biologice, ţine cont de natura produsului patologic şi de habitatul normal
al germenilor. Astfel, prezenţa germenilor în probe natural sterile sau în
alte zone decât habitatul lor normal, permite implicarea lor etiologică. În
cazul produselor normal contaminate se ia în considerare numărul
bacteriilor observate, importanţa reacţiei celulare inflamatorii şi se
determină caracterul de patogenitate al germenului.
Izolarea unor enterobacterii înalt patogene (Salmonella, Shigella, Yersinia
pestis) din produsele patologice are întotdeauna semnificaţie patologică
(bolnav sau purtător sănătos).
Răspunsul imun, profilaxie şi tratament
Răspunsul imun este în general slab, deoarece infecţiile sunt localizate la
poarta de intrare. În febra tifoidă, care este o infecţie generalizată,
răspunsul imun este foarte puternic.
Profilaxia este nespecifică, dar există şi situaţii în care se efectuează
profilaxia specifică:
 vaccinarea antitifoidică, la anumite persoane care lucrează în sectorul
alimentar sau al apelor
 vaccinare antidizenterică cu vaccin atenuat, mai ales în colectivităţi
 vaccinare antipestoasă - cu germeni inactivaţi în formalină,
persoanelor care pleacă în zone endemice.
Tratamentul antiinfecţios se face conform antibiogramei, deoarece foarte
multe tulpini şi mai ales cele izolate din infecţiile nosocomiale au dobândit
multirezistenţă, în special prin transfer de plasmide.
Genul Salmonella
Clasificare
Din punct de vedere patogenetic sunt împărţite în două mari categorii:
1. agenţi ai febrelor tifoide: S.typhi, S.paratyphi A, B, C, care au habitat
exclusiv uman,
2. agenţii toxiinfecţiilor alimentare (salmoneloze): S.typhimurium,
S.enteritidis, S.choleraesuis, etc, care habitează în intestinul animalelor.

5
Toate tipurile serologice sunt actualmente cuprinse în schema Kaufmann-
White. Speciile majore, importante în patologia umană includ toate
speciile enumerate anterior. S. enteritidis este subclasificat în peste 1700
de serotipuri pe baza structurii antigenice.
Tabelul 1: Schema lui Kaufmann White
Salmonella Antigene O Antigene Vi Antigene
flagellare
Salmonella O 9,12 + d
Typhi
Salmonella O 1,4,5,12 - b 1,2
Paratyphi B
Salmonella O1,2,12 - a -
Paratyphi A
Salmonella O 1,4,5,12 - i 1,2
Typhimurium
Salmonella O 1,9,12 - gm
Enteritidis
Salmonella O 6,7 + c 1,5
Paratyphi C

Habitat
Sunt foarte răspândite în natură. Habitatul natural al salmonelelor este
intestinul animalelor (în special al păsărilor) şi al omului. Salmonella typhi
are habitat exclusiv uman, omul bolnav sau purtător sănătos fiind
rezervorul de bacili tifici. Ele nu sunt considerate niciodată ca făcând
parte din flora normală a intestinului. Izolarea salmonelelor din intestinul
uman are întotdeauna senificaţie patologică.

Proprietăţi generale
Caracteristicile definitorii ale speciilor genului Salmonella sunt listate în
tabelul 1.
Tabelul 2. Caracteristicile definitorii ale speciilor genului Salmonella:
Nu fermentează lactoza pe agar MacConkey
Produc gaz prin fermentarea glucozei (cu excepţia S.typhi)
Produc H2S din tiosulfat (cu excepţia S.typhi)

Determinanţi ai patogenităţii
a.Endotoxina. Peretele celular al speciilor genului Salmonella conţine LPS
cu un antigen polizaharidic (antigenul O).Acesta joacă un rol important în
virulenţa germenilor, fiind principali mediatori ai şocului septic.
b.Invazinele, proteine care mediază aderenţa şi penetrarea în celulele
epiteliului intestinal, sunt determinanţi importanţi ai patogenităţii
speciilor genului Salmonella.

6
c.Factorii implicaţi în rezistenţa la fagocitoză permit bacteriilor să
supravieţuiască în interiorul celulelor fagocitare. (Salmonella este un
exemplu clasic de microorganism facultativ intracelular)
(1) Unii din aceşti factori (de ex. catalaza, superoxid dismutaza)
neutralizează radicalii activi de oxigen.
(2) Alţi factori neutralizează defensinele, proteine cationice mici care
facilitează omorârea bacteriilor de către fagolizozomi.
d.Factori implicaţi în rezistenţa la pH-ul acid pot contribui la abilitatea
salmonelelor de a supravieţui acidităţii din stomac şi din fagolizozomi.
e.Antigen (Vi) de "virulenţă", un polizaharid capsular special al S. typhi,
are proprietăţi antifagocitare; cu toate acestea, rolul său precis ca factor
de virulenţă este neclar.

Patogeneză şi semnificaţie clinică

a.Patogeneză. Poarta de intrare (epiteliul intestinului subţire) este
comună pentru toate speciile. Toate speciile virulente, aparent, pot
supravieţui acidităţii gastrice şi pot penetra epiteliul şi subepiteliul
intestinal, dar doar S. typhi este sistemic invazivă.
(1) Penetrarea mucoasei este mediată de invazinele salmonelei şi urmată
de inflamaţia acută şi ulceraţia mucoasei.
(2) Inflamaţia mucoasei induce sinteza de prostaglandine, activând
adenil ciclaza şi conducând la pierdere hidro-electrolitică.
În febra tifoidă etapele patogenice ale bolii sunt următoarele: după
pătrunderea pe cale digestivă, germenii traversează enterocitele şi, fără
producere de leziuni se multiplică la acest nivel. O parte din germeni trec
în sânge (bacteriemia), iar cealaltă parte eliberează endotoxina, care se va
propaga pe cale sanguină la nivelul centrilor neuro-vegetativi ventriculari,
ceea ce explică simptomatologia severă a bolii, hemoragiile digestive, sau
perforaţiile intestinale.
b.Semnificaţia clinică. Diferite specii şi serotipuri de Salmonella produc
diferite boli.
(1) Enterocolita (salmoneloza) este cauzată cel mai frecvent de S.
enteritidis şi S. typhimurium. Se prezintă de obicei sub forma unor
toxiinfecţii alimentare consecutive absorbţiei de alimente contaminate(ouă
crude, sau insuficient gătite, maioneze, pateuri, carne, etc).
(a) Simptomele caracteristice (diaree, febră, dureri abdominale) apar
după o perioadă de incubaţie de 18-24 de ore şi sunt, în general,
autolimitate (self-limitate), cu o durată de 2-5 zile.
(b) Complicaţii. Deshidratarea şi dezechilibrul electrolitic sunt probleme
posibile la pacienţii foarte tineri (în special la nou-născuţi),
imunodeprimaţi (persoane cu SIDA), precum şi la cei vârstnici, ducând la
o evoluţie severă a bolii, uneori chiar la deces. Toate serotipurile pot fi
răspunzătoare de producerea septicemiilor cu punct de plecare digestiv.
(2) Febra tifoidă este o infecţie sistemică produsă de S.typhi,
S.paratyphi A, S.paratyhi B, C ) afectează exclusiv omul.
(a) Simptome caracteristice:

7
Contaminarea este orală. După o perioadă de incubaţie de aprox. 14 zile,
debutează prin:
(i)Simptomele de-a lungul primei săptămâni includ letargie, stare
generală alterată, febră şi dureri generalizate. Constipaţia este o
regulă de-a lungul acestei perioade.
(ii)În a doua săptămână, microorganismul reintră în circulaţie
(bacteriemia) producând febră înaltă, abdomen sensibil şi, posibil,
macule roz pe tegumentul abdominal. Diareea începe la sfârşitul celei de-
e doua săptămâni sau începutul săptămânii a treia.
(b)Complicaţii. Boala este autolimitată (self-limitată) dar sunt posibile
complicaţii severe (perforaţie intestinală, hemoragii severe datorită
coagulării intravasculare diseminate, tromboflebite, colecistite, tulburări
cardiovasculare, pneumonii, abcese).

Epidemiologie
a.Salmoneloza este cel mai frecvent produsă de patogeni animali care
sunt uşor transmişi la om prin alimente contaminate (carne, lapte, ouă).
b.Febra tifoidă (febra enterică).
(1) Febra tifoidă este dobândită via transmitere fecal-orală, apă
contaminată (urmând cutremurelor sau inundaţiilor) sau alimente
preparate de purtători cronici asimptomatici (obişnuit femei vârstnice
cu boli ale vezicii biliare la care microorganismul este prezent timp
îndelungat în calculi sau cicatrici ale ţesutului biliar şi este secretat în
număr foarte mare prin materiile fecale).
(2) Rata infecţiei este de aproximativ 25% cu o doză infectantă de 105
microorganisme şi 95% cu o doză infectantă de 109 microorganisme.
(3) Febră enterică mai poate fi produsă de S. paratyphi.

Profilaxie şi tratament
a. Salmoneloza se previne mai ales prin sanitaţie adecvată şi
imunizarea animalelor domestice crescute pentru consum uman.
Controlul cărnii în abatoare, prepararea termică adecvată a
produselor din carne sunt măsuri importante cu rol în reducerea riscului
infecţiei. Utilizarea nediscriminatorie a antibioticelor pentru a promova
creşterea păsărilor de curte sau a vitelor trebuie evitată, pentru a preveni
apariţia de tulpini rezistente. Depistarea purtătorilor sănătoşi de
germeni (în special a celor ce lucrează în sectorul alimentar) este deosebit
de importantă, dar nu înlocuieşte măsurile de igienă locală.
b. Febra tifoidă este controlată prin măsuri de sanitaţie şi igienă
personală. S-a încercat obţinerea unui vaccin eficient.
(1) Un vaccin omorât de S. typhi a fost utilizat mulţi ani, dar nu este
eficient.
(2) Este de asemenea în uz o tulpină atenuată, rata protecţiei obţinută
fiind variabilă.
(3) Astăzi sunt sub evaluare două tipuri de vaccinuri sunt ca potenţiali
înlocuitori, ambele fiind mai eficiente.

8
a. Salmoneloza este obişnuit tratată suportiv.
b. Febra tifoidă
(1) Pacienţi cu febră tifoidă. Cloramfenicolul a fost tradiţional
antibioticul de elecţie pentru pacienţii cu febră tifoidă, în ciuda riscului
discraziei sanguine asociată cu uzul său. Ampicilina şi trimethoprim-
sulfamethoxazol sunt alternative cu mai puţine efecte secundare,
Studiile recente sugerează că quinolonele (norfloxacin, ciprofloxacin) şi
cefalosporinele III sunt la fel de eficiente ca şi cloramfenicolul, ampicilina
şi trimethoprim-sulfamethoxazol, atât pentru tratamentul pacienţilor cu
febră tifoidă ca şi pentru purtătorii cronici, iar aceste antibiotice au mai
puţine efecte secundare decât cloramfenicolul.

Genul Shigella

Proprietăţi generale
Germenii din genul Shigella sunt agenţii etiologici ai dizenteriei bacteriene.
Caracteristicile definitorii ale membrilor genului Shigella sunt listate în
tabelul 1.
Tabelui 1.Caracteristici definitorii ale speciilor genului Shigella:
Imobile; nu prezintă antigen flagelar "H"
Nu fermentează lactoza din mediul agar MacConkey (o excepţie este S.
sonnei care fermentează lactoza tardiv)
Nu produc gaz prin fermentarea carbohidraţilor
Nu produc H2S din tiosulfat

Clasificare
Speciile genului Shigella au fost clasificate în concordanţă cu diferenţele
prezentate în structura antigenului somatic "O".
a. Grupul A (S. dysenteriae cu 10 serotipuri): tipul1(Sh.shiga),
tipul2(Sh.schmitzi), tipurile 3-7(S.Large-Sachs), tipurile 8,9,10.
b. Grupul B (S. flexneri cu 6 serotipuri): tipul1(1a,1b), 2(2a,2b),
3(3a,3b,3c), 4(4a,4b),5,6,7, x, y.
c. Grupul C (S. boydii cu 15 serotipuri)-
d. Grupul D (S. sonnei cu un unic serotip)

Habitat
Sunt bacterii înalt patogene specifice tubului digestiv al omului. Nu se
întâlnesc la alte specii animale. Sunt agenţi ai dizenteriei bacteriene.
Transmiterea se realizează pe cale fecal-orală, sursa de infecţie fiind
reprezentată de bolnavi şi purtătorii sănătoşi de germeni.

Patogeneză şi semnificaţie clinică

Shigelele sunt patogene pentru om. Factorii de virulenţă, unii determinaţi
plasmidici şi alţii de gene cromozomiale, acţionează sinergic pentru a
determina patogenitatea speciilor genului Shigella.

9
Tabelul 2. Determinanţi ai patogenităţii speciilor genului Shigella:
Factori de virulenţă Mecanism de acţiune
Antigene plasmidice de invazie Mediază ataşarea la, şi penetrarea în
celulele mucoasei epiteliale (enterocit)
Mediază eludarea veziculelor fagocitice
Proteine de difuzie intracelulară Mediază ataşarea la citoscheletonul
proteinelor, facilitează transportul
bacteriei la celulele adiacente prin
protruziuni membranare
Toxina Shiga (termo-labilă, exotoxină Inactivează subunitatea ribozomală 60S
citotoxică produsă de S. dysenteriae 1 a ribozomilor celulelor mamiferelor,
şi doar în cantităţi infime de celelalte inhibând astfel sinteza proteică.
specii) Produce un efect neuro-toxic, cu
paralizii în urma unor tulburări
vasculare cerebrale, efect enterotoxic cu
pierdere de apă şi electroliţi
Patogenia bolii este complexă, fiind implicaţi numeroşi factori:
lipopolizaharidul bacterian, toxinele cu proprietăţi neuro, entero şi
citotoxice. Puterea invazivă a tulpinilor la nivelul celulelor epiteliale ale
mucoasei colice este responsabilă de tulburările digestive semnalate la
bolnavi.
Contaminarea este orală, după multiplicarea intestinală şi colonizarea
epiteliului colonului, germenii pătrund în interiorul celulelor prin
fagocitoză dirijată. Acest mecanism se derulează fără pasajul în mediul
extracelular, permiţând eludarea factorilor umorali. Reacţiile inflamatorii
au de asemenea un rol esenţial în invazia şi distrucţiile tisulare. Infecţia
este limitată la mucoasa şi submucoasa colonului, shigellele rămânând
localizate la nivel intestinal. Shigellele invadează epiteliul intestinal,
cauzând un intens răspuns inflamator caracterizat prin prezenţa de
neutrofile şi macrofage, cu formare de microabcese şi ulceraţii care
determină aspectul mucopurulent şi sangvinolent al materiilor fecale
(diareea sanguinolentă şi mucopurulentă). Invazia sistemică, pe calea
torentului circulator este foarte rară, fiind posibilă doar la pacienţii
imunodeprimaţi, precum şi la sugari.
Din punct de vedere clinic, dizenteria este caracterizată prin crampe
abdominale severe şi pasaje frecvente şi dureroase a unui volum mic
de materii fecale conţinând sânge şi mucus, tenesme, un sindrom
infecţios sever, însoţit de semne neurologice, în cursul cărora
hemoculturile rămân de regulă negative. În formele grave se constată o
deshidratare severă.
Cu toate că toate speciile genului au proprietatea de a fi invazive şi de a
cauza moartea enterocitelor, producerea toxinei Shiga este limitată la S.
dysenteriae tipul 1, care cauzează cele mai severe infecţii. Se crede, în
mod curent, că această toxină, care este eliberată numai după moartea
celulară, cauzează sindromul hemolitic-uremic (anemie hemolitică
+trombocitopenie+insuficienţă renală acută) prin inducerea de leziuni ale

10
endoteliului vascular agravate de endotoxina absorbită în cantităţi mai
mari decât poate fi inactivată de macrofage.
S-a demonstrat că S. sonnei şi S. flexneri produc mici cantităţi de
enterotoxină.
Toate celelalte specii de Shigella dau forme de boală mai puţin severe.

Epidemiologie
a. Shigella este un patogen uman adevărat, şi din această cauză nu
există nici un rezervor animal (omul pare a fi unicul rezervor de shigelle,
fie el bolnav sau purtător sănătos). Shigella se transmite pe ruta fecal-
orală de la persoană la persoană prin contact direct (incluzând contactul
sexual) sau prin apă şi alimente contaminate. Există o incidenţă înaltă a
bolii la persoanele instituţionalizate, debilitate.
b. Dizenteria bacteriană a îmbrăcat uneori forma unor mari epidemii de
importanţă istorică, care se mai pot manifesta încă sub forme endemo-
epidemice în zone ale globului unde există deficienţe de igienă. Diferitele
specii de Shigella prezintă predominanţă în diferite regiuni ale lumii. În
Statele Unite predomină S. sonnei (70% din cazuri) urmată de S. flexneri
(deşi se pare că în SUA etiologia shigellozelor este ciclică; uneori
predomină S. flexneri şi uneori predomină S. sonnei). La noi predomină
Sh.flexner, urmată de Sh.boydi.

Control prevenţie şi tratament

a.Terapia suportivă, incluzând reechilibrarea hidro-electrolitică, este
esenţială pentru pacienţii cu shigelloză (în mod particular când este
asociată cu diareea apoasă).
b.Antibioticele pot fi administrate, în mod particular pacienţilor tineri,
deoarece scurteză durata bolii şi statusul de purtător, limitând, astfel,
recăderile. Antibioticele de elecţie sunt ampicilina şi amoxicilina, deşi
tulpinile rezistente apar relativ frecvent; dacă susceptibilitatea la
antibiotice a tulpinii infectante este necunoscută, trimethoprim-
sulfamethoxazol poate fi preferat, deoarece rezistenţa la acest antibiotic
este mai puţin frecventă.
Sanitaţia şi igiena personală sunt cele mai eficiente metode de control a
epidemiilor cu Shigella, deoarece interferă cu lanţul fecal-oral de
transmitere.

Genul Yersinia
Genul Yersinia conţine 11 specii dintre care doar 3 specii sunt de interes
medical: Yersinia pestis, Y. pseudotuberculosis şi Y. enterocolitica.
Yersinia pestis este cauza ciumei, boală infecto- contagioasă care în trecut
a decimat Europa în repetate rânduri. Astăzi este endemică doar în unele
regiuni ale lumii.
Este un patogen al rozătoarelor (şobolani, cobai etc) şi se transmite
omului prin intermediul puricelui de şobolan. De la locul înţepăturii
germenii ajung la ganglionii limfatici regionali (mai ales inghinali şi
axilari), formând bubonul pestos (inflamaţie, necroză, fistulizare).

11
Incubaţia este în jur de 7 zile. Pacientul prezintă febră şi durere locală cu
limfadenită şi adenopatie regională satelită. În absenţa unui tratament
adecvat (tetraciclină) apar forme septicemice cu leziuni parenchimatoase
hemoragice generalizate, în diferite ţesuturi şi organe (splină, ficat,
tegumente şi mucoase). Mortalitatea este peste 60%- 75%.
Transmiterea interumană este neobişnuită, dar se poate avea loc în timpul
epidemiilor pe cale aerogenă când bolnavii devin eliminatori de bacili. Se
produce pesta pulmonară care se manifestă ca o pneumonie cu evoluţie
fatală.
Imunitatea după boală este de lungă durată.
Focarele naturale de infecţie în prezent s-au extins la Asia, Africa şi
America cu izbucniri epidemice limitate şi accidentale.
Y. pseudotubeculosis este un patogen animal care produce la om infecţii
de tip enteral cu limfadenită primară, cu prinderea ileonului prececal şi al
apendicelui şi mai rar septicemii. Se transmite prin alimente contaminate.
Y. enterocolitica produce o boală diareică, ileită terminală şi adenită
mezenterică. Este un patogen intestinal izolat frecvent în ţările nordice ale
Europei, în Canada şi în SUA. Doar unele tulpini sunt patogene, fiind
invazive, iar dintre acestea , unele secretă o enterotoxină termostabilă
asemănătoare celei produse de E.coli. Prinderea ganglionilor limfatici
regionali poate mima o apendicită acută. Sunt implicate mai rar în
producerea septicemiilor cu localizări secundare de tipul artritelor sau
peritonitelor.

Genul Escherichia
Genul Escherichia este genul tip al familiei Enterobacteriaceae. Denumirea
genului a fost dată după numele cercetătorului Th. Escherich care a
izolat specia tip a genului. Dintre cele cinci specii ale genului, singura de
interes medical este E.coli.

Habitat
Colibacilii sunt foarte răspândiţi în mediul înconjurător odată cu
conţinutul intestinal al omului şi al animalelor. Numărul acestor germeni
pe unitatea de volum - în apă şi alimente - reprezintă indicele coli care este
un criteriu de apreciere a gradului de poluare a apei, mediului şi a
alimentelor cu materii fecale. În standardele de stat sunt prevăzute
valorile indicelui coli, care permit ca o sursă de apă să fie considerată
potabilă sau un aliment bun de consum.
E.coli face parte din flora normală a intestinului la om şi animale.
Formează aproximativ 80% din flora rezidentă a colonului cu rol important
în sinteza unor vitamine din grupul B şi K şi contribuie la menţinerea
unui echilibru al biocenozei. Nou-născutul va fi însămânţat în timpul
naşterii, prin contact cu flora perineală maternă. E. coli se regăseşte de
asemenea în flora cavităţii sale bucale, de aici decurgând rapida colonizare
a tubului digestiv. Această însămânţare este proporţională cu durata
actului naşterii, mai precis cu durata de timp care decurge dintre ruptura
membranelor şi naştere şi este un proces inevitabil în condiţii naturale.

12
Contaminarea iniţială este determinată nu numai de contactul cu mama
ci şi cu personalul medical.

Morfologie
Sunt bacili gram-negativi, scurţi, cu capetele rotunjite, nesporulaţi,
necapsulaţi (rar unele tulpini pot avea o pseudocapsulă), în general mobili
(cu cili peritrichi).

Caractere culturale
Sunt germeni aerobi, facultativ anaerobi, nepretenţioşi nutritivi. Se
dezvoltă atât pe mediile uzuale, cât şi pe mediile selective lactozate pe care
formează colonii lactozo-pozitive. Coloniile sunt de tip S, iar tulpinile
pseudocapsulate formează colonii cu aspect mucos.

Caractere biochimice
Prezintă caracterele comune enterobacteriilor (fermentează glucoza, reduc
nitraţii la nitriţi, sunt catalazo-pozitivi şi oxidazo-negativi). Fermentează
lactoza. De reţinut, că din 100 de tulpini de E.coli, 95 fermentează lactoza,
iar 5 nu.
Caracterele biochimice se cercetează pe setul de teste biochimice care
permit identificarea genului.

Factori de virulenţă
Secretă diverse substanţe biologic active, de tipul:
-enterotoxine, hemolizine, enzime care asigură rezistenţa la antibiotice,
-lipopolizaharidul sau endotoxina, comun tuturor membrilor familiei,
participă la distrugerile tisulare, fiind responsabil de creşterea sintezei de
TNF macrofagic, aflat la originea şocului septic; joacă rol în lupta contra
mecanismelor de apărare nespecifice,
-capsula (antigenul K1) este de natură polizaharidică, are rol antifagocitar,
realizând un veritabil camuflaj imunologic al bacteriei, deoarece posedă
determinanţi antigenici care se regăsesc la suprafaţa celulelor eucariote.

Structura antigenică
Structura antigenică la E.coli este complexă, fiind descrise numeroase
antigene O, H, şi K. Pe baza antigenelor O, bacilii sunt împărţiţi în grupe
serologice, iar pe baza antigenelor H grupele sunt împărţite în tipuri
serologice. Sunt identificate 165 de grupe antigenice O de E.coli, 103
antigene K şi 54 antigene H.

Semnificaţie clinică şi patogenitate

Sunt germeni condiţionat patogeni fiind cei mai izolaţi microbi în
laboratorul de bacteriologie. În anumite condiţii, mai ales când scade
rezistenţa locală sau generală a organismului sau dacă ajung în zone
normal sterile, produc infecţii cu localizare şi gravitate diferită grupate în:
a) infecţii enterale

13
 b) infecţii extraenterale.
Potenţialul patogen al colibacililor este foarte variat. E.coli este patogen
prin multiplicare şi toxinogeneză (enterotoxină termostabilă, enterotoxină
termolabilă). Pe lângă enterotoxină s-au mai pus în evidenţă şi alte secreţii
toxice: o exotoxină cu efect neurotoxic pentru animalele de laborator şi o
endotoxină cu rol de hemolizină.
a) Infecţiile enterale sunt produse de 5 grupe de E.coli: enterotoxigen,
enteroinvaziv, enteropatogen, enterohemoragic şi enteroaderent.
 E.coli enterotoxigen (ETEC) - secretă enterotoxine termolabile sau
termostabile codificate plasmidic. O tulpină ETEC produce una sau
ambele toxine. Pe lângă toxinogeneză intervine şi capacitatea de a
coloniza intestinul subţire prin pilii de aderenţă. ETEC produce forme
uşoare de enterită sau un sindrom diareic holeriform.
 E.coli enteroinvaziv (EIEC) - penetrează, ca şi shigellele, enterocitele
colonului în care se multiplică şi pe care le distrug, determinând un
sindrom diareic dizenteriform, cu scaune mucopurulente sau
sangvinolente. Capacitatea enteroinvazivă este codificată plasmidic.
 E.coli enteropatogen (EPEC) - este principalul agent etiologic al
sindromului diareic la copii mici, la care determină o imunizare
precoce. De aceea, îmbolnăvirile prin EPEC la vârste mai mari de 2 ani
sunt rar semnalate. Factorii de patogenitate sunt pili de aderenţă,
codificaţi plasmidic şi o toxină Shiga-like produsă prin conversie
lizogenă. Aceasta determină distrugerea enterocitelor de la nivelul
intestinului subţire.
 E.coli enterohemoragic (EHEC) - produce două toxine Shiga-like,
denumite verotoxine deoarece produc efect citopatic pe linia celulară
Vero. Iniţial apare o diaree apoasă care în câteva zile devine
hemoragică, iar mucoasa rectului şi a colonului sigmoidian devine
friabilă şi sângerează. Febra este mică sau absentă. Frecvent colita
hemoragică se complică cu un sindrom uremic hemolitic (anemie
hemolitică microangiopatică, trombocitopenie, insuficienţă renală
acută). Boala se declanşează predominant în sezonul cald şi la copii
sub 5 ani, prin consum de carne de vită insuficient preparată termic şi
de lapte nepasteurizat. Aproximativ jumătate din EHEC aparţin
serotipului O157 : H7.
 E.coli enteroaderent, denumit în prezent "Enteroaggregative E.coli"
(EAggEC), este considerat o cauză a diareei persistente la copiii din
ţările subdezvoltate. Capacitatea de aderenţă este codificată plasmidic.
Dozele infectante ale fenotipurilor diareigene de E.coli sunt de ordinul 108
germeni ingeraţi. Se realizează numai prin consumul unor alimente în
care E.coli s-a multiplicat (toxiinfecţii alimentare) sau prin consum de apă
cu contaminare fecală intensă (infecţii hidrice). Rezervorul de infecţie al
tulpinilor de EIEC, ETEC, EPEC este uman, iar al celor EHEC este bovin.
b) Infecţiile extraenterale:
 infecţii ale tractului urinar (ITU) - E.coli produce 50-90% din ITU. Cel
mai frecvent se izolează serotipurile O4, O6 şi O75. Sursa infecţiei este

14
 cel mai frecvent cea enterală (în infecţiile ascendente), fapt favorizat de
anatomia tractului genital feminin (uretra scurtă), precum şi de
prezenţa raporturilor sexuale. Tulpinile care stau la originea infecţiilor
urinare înalte posedă structuri fibrilare care permit ataşarea bacteriei
la nivelul celulelor tractului urinar (aceste tulpini se pot vizualiza prin
imunofluorescenţă). Calea descendentă, este mai rară şi se datorează
unor diseminări septice secundare. O altă posibilitate de contaminare
frecvent întâlnită în mediul spitalicesc este cea iatrogenă (prin
intermediul unor sonde, catetere, etc.). De obicei germenii de spital
achiziţionaţi pe această cale sunt deosebit de rezistenţi la agenţii
antimicrobieni.
 septicemii - E.coli este bacilul gram-negativ cel mai frecvent izolat din
septicemii. Diseminarea hematogenă se produce de obicei de la un
focar infecţios urinar sau gastrointestinal.
 meningite neonatale - 75% din tulpinile de E.coli izolate posedă
antigenul capsular K1.
 infecţii biliare
 infecţii respiratorii
 infecţii O.R.L.
 suprainfecţii ale plagilor şi arsurilor
 infecţii genitale
 infecţii nosocomiale (deseori infecţiile enumerate: urinare, ale plăgilor
chirurgicale, etc. pot lua caracter nosocomial).

Epidemiologie
Infecţiile extraenterale sunt de obicei endogene, cu tulpini aparţinând
florei intestinale normale.
În infecţiile enterale, izolarea şi cuantificarea prezenţei lui E.coli în
alimente, apă, reprezintă principalul test de evidenţiere a contaminării
fecale. Profilaxia acestora se referă la respectarea măsurilor de igienă.
Transmiterea iatrogenă din infecţiile nosocomiale se realizează prin
contact direct cu mâini sau instrumente contaminate, iar profilaxia se
referă la îmbunătăţirea calităţii actului de îngrijire medicală din spitale.

Răspunsul imun, profilaxie şi tratament

Răspunsul imun este în general slab, nesemnificativ. Profilaxia este
nespecifică. Tratamentul se face în funcţie de rezultatul antibiogramei şi
de localizarea antigenului patogen.
În acest sens deosebim:
-un fenotip sensibil (sălbatic), caracterizat printr-o relativă sensibilitate la
beta-lactamine (aprox. 2/3 din tulpini),
-un fenotip producător de penicilinază, caracterizat prin rezistenţă la
amino şi carboxipeniciline (aprox. 10% din tulpini),
-un fenotip producător de cefalosporinază (2-6%), presupune rezistenţa la
asociaţia amoxicilină/clavulanat, precum şi la cefalosporinele I,

15
-asocierea ultimelor două fenotipuri presupune doar sensibilitatea la
cefalosporinele III,
-fenotipul producător de beta -lactamaze cu spectru extins (BLSE) este
întâlnit printre tulpinile de spital, presupune rezistenţa inclusiv la
cefalosporinele III, cu o relativă sensibilitate la fluoroquinolone.

Genul Klebsiella
Din cele 7 specii ale genului, 4 sunt importante în patologia umană:
K.pneumoniae, K.oxytoca, K.ozenae şi K.rhinoscleromatis.

Habitat
Sunt germeni condiţionat patogeni. Sunt componenţi ai florei intestinale la
om şi animale, iar în număr redus se găsesc la nivelul mucoasei tractului
respirator. Se pot izola din apă, sol, plante.

Morfologie
Sunt bacili gram-negativi, scurţi, cu capetele rotunjite, imobili,
nesporulaţi, capsulaţi, dispuşi în diplo în sensul lungimii (mai rar izolaţi,
sau în lanţuri scurte 2-3 bacili înconjuraţi de o capsulă comună).

Caractere culturale
Sunt germeni aerobi, facultativ anaerobi, nepretenţioşi nutritiv. În mediile
lichide (bulion) produc o turbiditate intensă şi formează la suprafaţa
mediului un văl vâscos ce cade la fundul tubului.
Pe medii solide formează colonii mari, mucoase, confluente. Pe mediile
selective lactozate coloniile sunt iniţial lactozo-pozitive, care după 24 de
ore devin "lactozo-negative" datorită "fenomenului de cameleonaj" prin
alcalinizarea mediului.

Caractere biochimice
Prezintă caracterele comune enterobacteriilor. Fermentează lactoza. Pe
baza testelor biochimice se evidenţiază genul şi specia.

Structura antigenică
Structura antigenică cuprinde antigene somatice O şi antigene capsulare
K. În funcţie de antigenele K au fost descrise peste 80 de serotupuri.
Tulpinile patogene aparţin de regulă tipurilor 1, 2 şi 3.

Semnificaţie clinică şi patogenitate

Sunt germeni condiţionat patogeni. Puterea patogenă este dată de
prezenţa capsulei care asigură rezistenţa la fagocitoză, a endotoxinei şi a
unei enterotoxine termostabile evidenţiate la unele tulpini izolate din
scaunul copiilor cu enterită.
Infecţiile cu Klebsiella apar în cazul scăderii rezistenţei antiinfecţioase a
organismului. Se izolează din infecţii urinare, respiratorii, septicemii,

16
meningite (în special neonatale). Klebsiella este agentul etiologic important
al unor infecţii nosocomiale.
Speciile K.rhinoscleromatis şi K.ozenae sunt patogene numai pentru om la
care produc infecţii respiratorii cronice.
K.rhinosleromatis este asociată cu rinoscleromul - o afecţiune specifică
caracterizată printr-o rinită cronică hipertrofică cu leziuni
granulomatoase.
K.ozenae este asociată ozenei - o afecţiune inflamatorie cronică cu
supuraţii mucoase şi fetide însoţită cu atrofia mucoasei nazale ce poate
duce la pierderea simţului olfactiv. Ambele infecţii sunt mai frecvente în
zonele tropicale.

Răspunsul imun, profilaxie şi tratament

Răspunsul imun umoral este slab şi profilaxia nespecifică.
Fenotipul sălbatic se caracterizează printr-un nivel scăzut de rezistenţă la
amino şi carboxipeniciline, (activitate restaurată prin inhibitorii de beta-
lactamază), cloramfenicol, tetraciclină, streptomicină, biseptol.
Tulpinile de spital sunt în general multirezistente la antibiotice.
Mecanismele dobândirii acestei rezistenţe pot fi multiple.
Deosebim astfel un fenotip producător de beta-lactamază (aprox. 12%
dintre tulpinile de spital), caracterizat prin: rezistenţă crescută la amino,
carboxi şi ureidopeniciline (inclusiv la asocierea cu inhibitorii de beta-
lactamază), cefalosporinele I.
Fenotipul producător de beta-lactamaze cu spectru extins (BLSE) a fost
pentru prima dată descris în 1985 în mediul spitalicesc şi se
caracterizează printr-un nivel crescut de rezistenţă la: amino, carboxi,
ureidopeniciline, cefalosporine I, II, cu o sensibilitate diminuată la
cefalosporinele III şi aztreonam şi conservarea sensibilităţii la cefoxitin,
cefotetan, latamoxef.

Genul Proteus
Genul Proteus cuprinde 4 specii: P.vulgaris, P.mirabilis, P.penneri şi
P.mixofaciens. În patologia umană se întâlnesc doar primele două.

Habitat
Germenii din genul Proteus sunt foarte răspândiţi în natură mai ales acolo
unde există materii organice în descompunere (gunoaie, sol, ape reziduale,
carne alterată) deoarece participă la procesele de putrefacţie. La om şi
animale bacilul Proteus face parte din flora normală a tubului digestiv.

Morfologia
Sunt bacili gram-negativi scurţi, cu capetele rotunjite, cu polimorfism
accentuat, foarte mobili (au cili peritrichi), nesporulaţi, necapsulaţi.

17
Caractere biochimice
Caracterele biochimice definesc genul şi diferenţiază speciile de Proteus
între ele. Prezintă caracterele comune ale enterobacteriilor.
Sunt germeni lactozo-negativi, produc hidrogen sulfurat (H2S), urează şi
secretă fenilalanindezaminază (FAD). Elaborează enzime cu caracter
proteolitic (participă la procesul de putrefacţie).

Caractere culturale
Sunt germeni aerobi, condiţionat anaerobi nepretenţioşi - cresc uşor pe
mediile de cultură. Pe bulion tulbură uniform mediul, formează o peliculă
la suprafaţă şi degajă un miros de putrefacţie.
Pe geloză, geloză-sânge proteusul creşte chiar şi pe porţiunile
neînsămânţate sub forma unor valuri concentrice ce invadează toată
suprafaţa mediului de cultură (fenomenul de invazie).
Pe geloză înclinată apare fenomenul de căţărare (însământarea se face la
baza eprubetei, iar cultura invadează suprafaţa mediului).
Fenomenele de invazie şi de căţărare apar datorită mobilităţii accentuate a
germenilor.
Tulpinile diferite însămânţate pe acelaşi mediu nu se amestecă; la locul de
întâlnire a valurilor de expansiune apare o linie de demarcaţie de 2-3 mm
(fenomenul liniei de demarcaţie a lui Dienes). Dacă tulpinile aparţin
aceluiaşi serotip, valurile de invazie se suprapun. Fenomenul liniei de
demarcaţie se utilizează în scop epidemiologic pentru stabilirea sursei de
infecţie şi pentru filiaţia cazurilor.
Fenomenul de invazie poate fi inhibat prin incorporarea în mediul de
cultură a unor substanţe (coloranţi, tiosulfat de sodiu, bila, săruri biliare).
Pe aceste medii proteusul formează colonii rotunde cu centrul negricios
datorat producerii de H2S.
Pe mediile selective lactozate se dezvoltă sub forma unor colonii lactozo-
negative de culoarea mediului cu centrul negru.

Structura antigenică
Antigenele determinante ale proteusului sunt antigenele somatice O şi
antigenele flagelare H. Din punct de vedere antigenic proteusul se împarte
în serotipuri definite prin 35 de AgO şi 31 AgH.
Unele serotipuri de Proteus OX2, OX19, OXK prezintă înrudiri antigenice cu
ricketsiile. Ele pot fi utilizate pentru serodiagnosticul ricketsiozelor (tifosul
exantematic, febra tsutsughamushi) prin reacţia de aglutinare Weil-Felix.

Semnificaţie clinică şi patogenitate

Sunt germeni condiţionat patogeni. Caracterele de patogenitate se
manifestă prin multiplicare şi endotoxină.
Speciile genului Proteus care se întâlnesc în patologia umană sunt
P.mirabilis şi P.vulgaris. Infecţiile urinare sunt cele mai frecvente afecţiuni
determinate de acest gen. Majoritatea sunt produse de specia P.mirabilis şi
mai rar de P.vulgaris. Deoarece produce o mare cantitate de urează ce

18
descompune ureea în CO2 şi NH3 care cresc pH-ul urinar, proteusul poate
duce la formarea şi creşterea calculilor urinari coraliformi. Creşterea pH-
ului urinar este, de asemenea, toxică pentru uroepiteliu (efect necrozant).
Germenii din genul Proteus se pot izola şi din infecţii O.R.L, infecţii
respiratorii, infecţii ale plăgilor şi arsurilor, septicemii şi meningite la nou-
născuţi şi sugari, mai rar din infecţii digestive.
Proteusul este unul dintre cei mai importanţi germeni de spital producând
infecţii nosocomiale greu de tratat datorită multirezistenţei la antibiotice.

Răspunsul imun, profilaxie şi tratament

Răspunsul imun umoral este slab. Deoarece numeroase tulpini prezintă
multirezistenţă la antibiotice şi mai ales cele izolate din infecţiile
nosocomiale, tratamentul ţintit este rareori posibil în absenţa
antibiogramei.

Genul Morganella şi genul Providencia

Multă vreme clasificarea germenilor din genul Proteus a fost controversată,
apoi genul a fost scindat pe baza proprietăţilor biochimice în 3 genuri:
genul Proteus, genul Morganella cu o specie (Morganella morganii)şi genul
Providencia cu 5 specii. Germenii din ambele genuri sunt condiţionat
patogeni şi pot fi izolaţi din materiile fecale de la om şi animale precum şi
din apa sau alimentele contaminate.
După ce mult timp au fost consideraţi nepatogeni s-a constatat implicarea
lor în infecţii urinare, mai ales la pacienţii cateterizaţi, precum şi în alte
infecţii nosocomiale.
Tratamentul este dificil, deoarece tulpinile au dobândit un grad înalt de
rezistenţă.

Genurile Enterobacter, Citrobacter Serratia şi Arizona

Cuprind germeni care fac parte din flora normală intestinală a omului şi
animalelor şi pot contamina solul, apa, plantele odată cu eliminarea
materiilor fecale.
Genul Enterobacter cuprinde 5 specii care se diferenţiază pe baza
testelor biochimice: E.aerogenes, E.agglomerans, E.cloacae, E.intermedius
şi E.sakazakii. E.cloacae, specia tip a genului, secretă o enterotoxină care
determină potenţialul său patogen.
Genul Citrobacter cuprinde 3 specii: C.amalonaticus, C.diversus,
C.freundii care se diferenţiază prin caracterele biochimice. Numele genului
este dat de proprietatea acestor bacterii de a utiliza citratul de amoniu ca
unică sursă de carbon.
Genul Serratia a suferit multe modificări taxonomice. Iniţial, în cadrul
genului a fost recunoscută o singură specie - S.marcescens, ca în prezent
să cuprindă 10 specii care se deosebesc biochimic. Pe mediile de cultură,
după o incubare de 3-5 zile la 25-30°C, apar colonii caracteristice palid

19
roşietice deoarece specia este pigmentogenă (produce un pigment de
culoare roşie nedifuzibil în mediu).
Germenii din aceste genuri sunt rareori cauza unor infecţii primare la
persoanele cu o imunitate normală. Sunt frecvent implicaţi în etiologia
unor infecţii nosocomiale la pacienţi cu imunitatea deprimată.
Enterobacter determină mai ales infecţii ale tractului urinar la pacienţii
cateterizaţi.
Tratamentul antibiotic se face conform antibiogramei datorită
multirezistenţei la chimioterapice a acestor germeni şi mai ales a speciilor
de Enterobacter.
Genul Arizona reprezintă de fapt fostul grup Salmonela-Arizona, care a
suferit modificări de taxonomie şi a fost separat într-un gen aparte. Sunt
germeni rareori izolaţi în laboratorul de bacteriologie.

20