Scrieri despre artă (II)

O minibiografie, reflecţii despre arta poetică şi mistica isihastă

de florin caragiu
2006-12-08

Părintele Ghelasie Gheorghe s-a născut în data de 18 martie 1944 în comuna Sălătrucel-
Loviştea, jud. Vâlcea. La 23 de ani devine ucenic al Pr. Arsenie Praja, pustnic de o înaltă
viaţă duhovnicească din Cheile Râmeţului. De la acesta va cunoaşte vechea tradiţie
isihastă din Munţii Apuseni, pe care o va numi „mistica iconică”.

După trei ani, securitatea face o descindere şi-l arestează pe Pr. Arsenie. La scurt timp, Pr.
Ghelasie se va închinovia la Mânăstirea Frăsinei, Vâlcea, unde va sluji ca ghid, îngrijitor
al bătrânilor, bucătar, apicultor, sculptor în lemn, iconar, arhondar, şi, din 1990, preot.

În 1991, Pr. Ghelasie publică „Memoriile unui isihast”, „Nevoinţele isihaste”, „Urcuşul
isihast” şi „Iscusinţa trăirii isihaste”, care alcătuiesc împreună cel dintâi tratat amănunţit
despre mistica isihastă în perspectivă iconică. În scrierile sale, mistica, teologia, filosofia,
ştiinţa, medicina şi arta se întrepătrund într-o viziune unitară, dialogală, cu importante
raportări şi contextuări istorice şi culturale.

Părintele Ghelasie a arătat o extraordinară ancorare în modernitate prin disponibilitatea şi

plasticitatea cuvântului în dialogul cu cele mai diverse tradiţii culturale şi categorii de
oameni. Se mişca într-un registru larg, de la vorba simplă şi pătrunzătoare, trezvitoare, la
un discurs complex, amplu şi curgător.

Atât oameni simpli cât şi intelectuali rafinaţi s-au simţit mişcaţi de frumuseţea gestului
primitor şi cuvântului său viu spre a înainta în taina dialogului şi a se bucura de lumina
tainei dumnezeieşti. Despre aceasta au scris, în cele câteva volume de mărturii apărute,
ierarhi şi intelectuali de marcă până la oameni dintre cei mai simpli ca formaţie culturală.

Până la trecerea sa la cele veşnice, în data de 2 iulie 2003, Pr. Ghelasie va explicita în
numeroase lucrări mistica iconică. Corpusul mistic al scrierilor sale este unul dintre cele
mai ample şi complete din istorie, rămânând o operă deschisă, cu ferestre-trimiteri
continue spre dialog şi practică, fără închiderea inerentă unui ansamblu organizat ca
sistem.

La prima vedere, lansarea unei cărţi precum „Memoriile unui isihast” în cadrul
Cenaclului Virtualia, un cenaclu de poezie contemporană, poate părea curioasă, sau poate
stârni zâmbete. Fără a renunţa la zâmbet, isihasmul promovat de Părintele Ghelasie
rămâne ceea ce este: un isihasm creştin în toată puterea cuvântului şi, totodată, una dintre
cele mai complexe raportări la istoria recentă, venită din partea unui părinte înduhovnicit.
Se ştie din biografia sa că Părintele cultiva „împrietenirea", nu numai cu oamenii şi cu
vremurile, ci şi cu fiinţele necuvântătoare şi cu lucrurile. Citind „Memoriile unui Isihast”,
ajungem să desluşim taina acestei atitudini nu tocmai uzuale. Anume că isihasmul este
vorbire, este cuvântare, dialog.

Iată un aparent paradox, pentru cei ce înclină să confunde isihia, liniştea cu tăcerea fără
de cuvânt. Părintele Ghelasie ne atrage atenţia să nu le identificăm, pentru că isihasmul
este grăire neîncetată, rugăciune necontenită.

Dar vorbirea la care se referă, ce înseamnă ea? Nu este limbajul minţii, care operează cu
denotaţii clare, cu idei, cu gânduri ale ei, ceea ce în poetica mai nouă s-ar putea identifica
cu masa de realitate aşa-numită psihologică sau mentală, implicată în noţiunea de
„parole” (vorbire cu idei), opusă „scriiturii” (écriture) sau, altfel spus, vorbirea „textuală”
care se întoarce necontenit asupra cuvântului şi reţine din el propria lui pulsaţie
inconfundabilă.

Vorbirea în sens isihast vizată de Pr. Ghelasie are pe undeva tangenţă cu ultima, în măsura
în care, cel puţin, ni se vorbeşte despre o viaţă proprie cuvântului, de un dinamism viu
care nu este în primul rând al ideii, ci al cuvântului. Ideea nu e privită ca esenţa
limbajului, ci se naşte din mişcarea cuvântului, e o strălucire „în afară” a acestei mişcări
purtate de duh şi izvorâte dintr-o conştiinţă.

Cuvântul apare ca o formă de viaţă integrală şi organism posibil de descris plastic cu nişte
termeni desprinşi chiar dintr-un vocabular de anatomie vie, mai degrabă decât prin prisma
structuralismului lingvistic şi logic. Astfel, în chipul cel mai poetic, cuvântul pare că se
mişcă cu o „musculatură”, că bate cu un „puls”, că vorbeşte „gesticulând”.

A cuvânta, în sensul limbajului de suflet, este un act dincolo de raţiunile discursive sau
reflectările energetice ce înregistrează numai „urma” unei mişcări de Conştiinţă (Eu) –
Duh (Fiinţă) – Limbaj (Cuvânt). Ultima indică triada de permanenţe-integralităţi a
chipului omului creat, întru comunicare şi împărtăşire de iubire, ca icoană a Sfintei
Treimi.

A cuvânta în acest sens, prin Iubire-Bucurie-Dăruire, e semn de sănătate paradisiacă, este

cel mai deplin act personal cu putinţă, chiar expresia „întregului” polifonic. Cuvântul
suprem, dumnezeiesc, întrupat, este Iisus Hristos!

Afirmând aceasta cu seninătate, Părintele Ghelasie reuşeşte performanţa miraculoasă de a

nu-i „supăra” pe poeticieni, pentru că urmând un demers consonant celui derulat de către
cei din urmă, el delimitează sfera Cuvântului de sfera psihologicului, fie ea de natură
mentală sau subconştientă, în ambele cazuri fiind însă vorba de „operaţii care nu sunt în
limbaj”, adică în cuvântul „cu majusculă”.
Dacă poeticienii au putut vorbi despre un spaţiu imanent limbajului poetic ce transcende
logica duală, cu atât mai mult Părintele Ghelasie nu ezită să descrie experienţa isihastă
autentică, ca pe o intrare în Limbaj, şi totodată ca pe o transcendere a minţii. Depăşirea
logicii duale, şi într-un caz şi în celălalt, necesită inventarea unui metalimbaj specific.

„Suprareprezentarea”, „supraevidenţierea” nu obosesc să fie în „dicţionarul” isihast

formulat de Pr. Ghelasie, săgeţile indicatoare, asemeni celor întâlnite pe un traseu alpin,
menite să ferească sufletul, aflat în căutarea căii de acces la Cuvânt, de căderea în
empirism, sau, pe de altă parte, în spiritualismul amorf.

Limbajul este o permanenţă ce cuprinde întreaga fiinţă, ne spune viziunea isihastă, într-un
mod compatibil cu acea gândire care înclină să pună în valoare viaţa cuvântului poetic
inspirat, care nu se mai rezumă doar la a reproduce un conţinut mental preexistent. În
acest sens, Roland Barthes scrie, în lucrarea „Y-a-t-il une écriture poétique?”: „a spune că
acest adevăr este de ordin poetic înseamnă a spune că Verbul poetic nu poate fi niciodată
fals, pentru că este total”.

Vocaţia integralităţii îl caracterizează în cel mai înalt grad pe autorul „Memoriilor unui
isihast”, care ne învaţă să gustăm din bucuria de a te pregăti să intri, cum spunea
Rimbaud, „în splendidele cetăţi”, şi de „a poseda adevărul într-un suflet şi într-un trup”.
În viziunea Pr. Ghelasie, profunzimea ontologică a bucuriei rostirii este în Hristos
Cuvântul Întrupat, al cărui prim cuvânt după Înviere a fost: „Bucuraţi-vă!”.

Saint John-Perse afirma că „imaginea poetică stă sub semnul unei noi fiinţări”, şi că
există o „fericire a cuvântului poetic”, o bucurie „peste” bucuria sau tristeţea tematică, o
bucurie peste variaţia temelor şi tonalităţilor. Indiferent că este o bucurie a bucuriei sau a
tristeţii, ea se află ca semn covârşitor peste acestea, indicând prefigurativ spre
„suprastarea iconică” trăită în isihasm, cum ar fi spus Pr. Ghelasie.

Tendenţiozitatea, impunerea temei triste, ca şi a temei vesele, peste această bucurie a

poeziei aflată deasupra lor şi care, în chip tainic, îmbrăţişează paradoxal totalitatea, este
deci, în poezie, ceea ce întunecă însăşi fericirea cuvântului, înţeles în sensul său deplin.
De aceea, poezia oglindeşte tocmai credinţa vie într-o profunzime ontologică a bucuriei
cuvântului, intuiţia adâncă a practicării „agoniei întru bucurie”, în sens mistic creştin a
„crucii întru înviere”.

Închei cu cuvintele Pr. Ghelasie, din care întrezărim în perspectiva creştină sensul
culminant al poeziei, ca «mistică a inimii» şi «dialog iconic»: „Noi nu facem în Relatarea
noastră «Poezie», căutăm Rememorarea Limbajului pierdut. Versul este «căutarea»
Vorbirii primordiale. Versul nu este, încă, Poezie. Poezia este însăşi «Vorbirea
primordială». Inima este Taină şi Grăire, este Poezie şi Vers, este Chip de Gest-Icoană şi
Trup de Culoare şi Lumină. Cine va «Intra» în Taina Inimii, va descoperi Întâlnirea Lumii
cu Dumnezeu”.