Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
58Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Chirita, Constantin - Ciresarii 5 - Drum bun, ciresari

Chirita, Constantin - Ciresarii 5 - Drum bun, ciresari

Ratings:

4.92

(13)
|Views: 5,856 |Likes:
Published by danabv

More info:

Published by: danabv on Jul 17, 2007
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/29/2013

pdf

text

original

 
Constantin ChiriţăCireşarii V
Drum bun, cireşari!
CAPITOLUL I1
Peronul era ticsit de lume. Şi era agitaţie, larmă, şi atîtea gesturi şi vorbe inutile
,
 îmbrăţişări şi mîngîieri grăbite, lacrimi şterse pe furiş, zîmbete curajoase, sau de-a dreptuleroice, şi sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse în clipe de stînjeneală, pentru a ascundeo emoţie, pentru a întrerupe un oftat sau pentru a aminti realitatea despărţirii.― Dragul meu, ai grijă, să nu cumva să...
Nu trebuia mai mult nici pentru ce
l care rostea cuvintele, nici pentru cel căruia îi erauadresate. Şi unul şi celălalt găseau în această frază banală, neterminată, inutilă, prilejul de arespira cîteva clipe liniştite, de a se întîlni cu alte gînduri, pînă simţeau din nou, poate înaceeaşi fracţiune de secundă, cum îl asaltau furnicile emoţiei. Dar atunci răsuna încetinvariabilul răspuns:― Ştiu, n-ai nici o grijă, dar nici tu...Şi iarăşi cîteva clipe linişte, pînă ce fluieratul unei locomotive, de undeva, din depărtare,oferea pretextul unor îmbrăţişări fără vorbe, unor îmbrăţişări furate, şi toţi aveau convingereaculpei, pentru că ochii urmăreau fără încetare ceasul mare al gării, şi acele lui, din fericire, înaintau încet, încet. Şi erau necesare doar cîteva vorbe pentru ca mulţimea să se deznoade şisă-şi destrame toate legăturile naive pe care şi le crease în îndelungata aşteptare, să setransforme în ceea ce era iniţial: părinţi, copii, fraţi, surori, prieteni, cunoscuţi. Adică să sesfărîme în îmbrăţişări, să-şi elibereze toate lacrimile, să spună totul, totul într-un gest sau într-un cuvînt. Dar vorbele acelea întîrziau, parcă anume reţinute, pentru a se rosti ― deşi toţi lesimţeau ca o ameninţare aproape fizică, materială ― pe neaşteptate.Vorbele întîrziau şi mulţimea tră
da c
u fidelitate emoţiile prelungite, care există pesemne înaintea oricăror despărţiri, oriunde, în orice gară a lumii. Cum să nu se supună acestor regulişi gara orăşelului nostru de provincie?
Î
n masa aceea de oameni puteau fi recunoscuţi undeva şi cireşarii. Se deosebeau ei deceilalţi care urmau să plece cu acelaşi tren? Nu se poate răspunde sigur, dintr-o dată, laaceastă întrebare. Dar ei erau acolo, toţi, cu excepţia lui Ionel, care-i aştepta undeva pe malulmării, pentru a-i antrena într-o nouă şi fantastică aventură. Erau toţi acolo şi, cu toate acestea,trăiau clipele unei despărţiri.
 
Îşi luaseră rămas bun de la părinţi, îi rugaseră să nu-i petreacă la gară, aşa cum făcuserăşi cu prietenii şi cunoscuţii lor. Părinţii acceptaseră, poate numai formal, poate unii se aflauascunşi pe undeva prin mulţime. Prin urmare, cireşarii se aflau singuri în apropierea vagonuluilor, probabil aşteptau şi ei cuvintele pe care le aşteptau toţi cei de pe peron. Dar acolo se oficiao despărţire. Unii o trăiau intens, alţii mai puţin. Ursu era cel mai trist şi, cum nu avea obiceiulsă-şi ascundă sentimentele, oricine putea să-i citească tristeţea pe faţă sau în gesturi. Pentrucă el vorbea întotdeauna cel mai puţin dintre toţi. Maria căuta mereu cu privirile cerul, poatestelele care începeau să se vadă, şi absenţa, izolarea ei tăcută în freamătul care vuia nuindicau oare o stare neobişnuită? Ce pricinuia această stare: despărţirea sau altceva? Victorera aproape nepăsător, prea calm, prea atent la ce se petrecea în jurul său, prea lucid pentru ai se putea atribui emoţii prea mari. De aceea Ursu, văzîndu-l, clătina uneori imperceptibil dincap şi privirile lui, din triste, deveneau dojenitoare şi apoi parcă mai triste. Lucia, mai devremefoarte sigură, se îmbujorase la faţă şi se simţea parcă stingherită de cînd îşi
d
escoperise tatăl în mulţime. Ducea o luptă cu sine însăşi, aproape că făcea un exerciţiu de logică. Căuta o for-mulă care să fixeze un echilibru între sentiment şi raţiune. Dan, încercînd să se adapteze perînd stărilor celorlalţi, scornea glume vesele sau duioase, dar valoarea lor rămînea numai înintenţie. Adevărul e că-l chinuia pe ici pe colo gîndul despărţirii.― Să vă spun una! zise el la un moment dat, ridicînd învins din umeri. Asta e, dragii mei. Toţi sîntem la fel, numai eu sînt un prost!Victor sesiză imediat incoerenţa celor spuse de Dan şi, văzîndu-i mai ales şi mutraplouată, izbucni într-un hohot de rîs. Iar Tic, cel mai nepăsător, cel mai calm dintre toţi cireşariide pe peron, da, Tic, posesorul ad-hoc al unui zîmbet degajat, înţelegător, al unor mîini care seaciuaseră arogante în buzunare, al unor umeri care descoperiseră o înclinaţie oblică de
 
 înţeleaptă superioritate, răspunse cu o voce fără nici o
 
intonaţie, ca şi cum ar fi rostit formulaalgebrică a ecuaţiilor de gradul doi cu două necunoscute:― Ai dreptate, dar nu mai era nevoie s-o spui.― Da, da, da! acceptă Dan cu nestrămutată convingere. Să ştii însă că numai din cauzata. Sau... uite, îţi jur că-mi retrag cuvintele, dacă, dacă-mi faci o surpriză...O idee, o speranţă neaşteptată trecu ca un fulger prin mintea celorlalţi cireşari. Se uitautoţi la Tic şi privirile lor deveniseră dintr-o dată rugătoare. Tic îşi scoase mîinile din buzunare, şi le propti în şold şi, înainte de a spune ceva, îşiapropie încet, încet pleoapele, pînă i se împreunară. Privirile lui, străbătînd greu prin micadeschizătură a genelor, se aţintiseră asupra lui Dan. Vorbi leneş, ca un om ghiftuit:― De ce să-ţi retragi cuvintele? Atît de rar te cuprinde dorul de autocritică...― Nu-i adevărat, se răzvrăti Dan. Eu, eu recunosc întotdeauna orice, fără să mă obligenimeni. Dacă-i vorba pe-aşa, atunci tu eşti cel care, cel care... brrr... stai... adică... Adică tu faciexperienţe cu mine! Asta-i! Vrei să-mi întuneci gîndurile, să mi le întortochezi, şi-n loc sărăspunzi tu la întrebarea pe care ţi-am pus-o, mă faci pe mine să vorbesc despre altceva...― E foarte adevărat, recunoscu Tic, fără să-i piară plictiseala din glas. Cu tine, aşa cum te-ai calificat mai înainte, se poate prinde orice. Îţi spun asta ca să vezi cît de prieten îmi este şimie adevărul. Şi eu sînt capabil să recunosc orice. Aminteşte-ţi numai...― Nu, nu te mai las să ne duci cu vorba. Zău, Tic, nu-i aşa că ne pregăteşti o surpriză?Ceilalţi cireşari urmăreau schimbul de cuvinte dintre Dan şi Tic, şi în larma gării, lucrulacesta nu era prea uşor. Mai mult ghiceau vorbele după mişcările buzelor decît le auzeau.― Hai, Ticuşorule, aproape se rugă Ursu. Nu ne mai ţine aşa. Toţi am fi bucuroşi...
 Tic
se înduioşă pentru o clipă. De aceea îşi strînse şi mai tare pleoapele. Dar, ca întotdeauna, găsi imediat o idee în stare să-i menţină măcar pentru puţină vreme vajnica lui încăpăţînare. Ştia că-i va întrista, ştia mai ales că-l va nedreptăţi pe Ursu, dar se gîndise preamult timp să-şi demonstreze bărbăţia. Avu chiar impresia că e în faţa celui mai greu examen.― Amintiţi-vă! Atunci cînd aţi plecat la Peştera Neagră voi nu m-aţi vrut...― Şi abia acum te-ai hotărît să ne dai replica?! i se împotrivi pe neaşteptate Lucia. Nu temai preface. Ştiu eu de ce cochetezi cu noi. Ştiu eu pe unde-ţi umblă gîndurile cele adevărate.Lucia rosti ultimele vorbe cu voce tremurată. Zărise privirile aproape poruncitoare ale luiVictor, înţelese că face o mare greşeală, dar inerţia îi condusese fără voia ei destăinuirea pînăla capăt. Tic simţi încă o dată gustul amar al unei grele înfrîngeri. Se întoarse brusc, cu intenţia să-şi părăsească fără nici un cuvînt prietenii, dar, într-o fracţiune de secundă, îşi schimbă gîndul.La urma urmei, hotărîrea lui nu era rezultatul unui capriciu, ci... în clipa aceea nici el nu ştiacum să-şi justifice hotărîrea. Ştia numai că trebuie să-şi treacă ultimul şi cel mai greu examen.Se întoarse alene şi se uită la Maria înainte de a răspu
nde:
― Mai sînt cinci minute pînă la plecarea trenului, dacă orologiul gării nu merge înainte...Să vă spun drept, sînt foarte plictisit, şi am atîta de învăţat... O să vă fac o surpriză, da! Osurpriză extraordinară, însă atunci cînd o să vă întoarceţi... adică după ce o să descoperiţi farsalui Ionel. Tic era mulţumit în sinea lui. Nici nu putea să găsească scuze mai bune pentru purtareasa. Neîncrederea în chemarea lui Ionel şi... izvorîtă din această neîncredere, dorinţa de a leface celorlalţi o "surpriză extraordinară". "Grozav!" se felicită el în gînd.― Vrei să repeţi aventura de acum doi ani? Vrei să te duci iarăşi la Castel? întrebă cunaivitate Dan. Tic simţi cum i se scurge sîngele din obraji. Aflase întîmplător, şi era singurul care aflase,că arheologii au revenit la Cetatea Vulturilor. Şi mai era cineva cu ei... Oare de aceea luase elhotărîrea eroică? Oare de aceea rezistase ispitei necunoscutului?― Du-te Tic! îl îndemnă Maria cu voce pierdută. Du-te spre visuri, spre...
Oare ce s-ar fi întî
mplat cu cireşarii dacă în acel moment nu ar fi răsunat acele cuvintemenite să destrame mulţimea de pe peron?― Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog!Parcă se împletea şi se despletea ceva acolo, pe peron. Cîteva clipe de tăcere, de uimire,apoi revărsarea unei mări agitate. Înainte, înapoi, înainte, înapoi. Şi strigăte, voci, plînsete,oftaturi: cine oare le mai auzea?― Fii cuminte! Să nu ieşi în larg! Promite-mi, spune-mi... Şi să-mi scrii, să-mi scrii...― Aoleu! Puişorul mamei! Am uitat să-ţi pun pieptenul în valiză.― Faceţi loc! Faceţi loc! Mesageria... Mesageria...― Să te mai sărut o dată, numai o dată...― Cel puţin şapte sute de lei. Cu mandat telegrafic.
 
― Şi în fiecare zi, măcar o oră de exerciţii la latină.― Telefonează-mi mîine din Bucureşti. La nouă seara. La opt şi jumătate.― Va să zică dulceaţa... merele, lanterna, roşiile, untul, farfurioara... în
coş.
Şi sarea, şisarea...― Să vii negru ca o... ca un... Ptiu, Doamne, numai năzdrăvănii îmi vin în minte.― Şi n-ar strica o jumătate de oră la algebră. Îţi găseşti tu tovarăşi.― Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog!...― Florile, florile! Uite că ţi-au scăpat... of... Să nu cumva să faci aşa şi în apă.― Să-mi trimiţi bani. Îţi telegrafiez eu adresa. O mie..
.
Dac-ar pleca mai repede trenul...
― Puişor, puişor scump... Micuţul mamei. Odoraşule... Vezi să nu te tai cu briciul...― Nu ţi-ar strica nici o oră de fizică, şi mi se pare că nici la chimie.― Să nu cheltuieşti toţi banii pe dulciuri... şi să nu te bagi în apă...― Iubitule! Nu-i aşa c-am să-ţi lipsesc mult trei săptămîni? Să fii cuminte!
Eu?!
― Pune-ţi jacheta! Nu vezi ce frig e?... Doamne! Ce-o să fac eu dacă răceşti acolo?!...― Mai ştii anul în care a căzut Constantinopolul... Hm... Vezi, istori
a...
― Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog! Trenul totuşi porni. Tic îşi salută cu mîna prietenii, le ură "drum bun" şi, ca să-şidovedească lipsa oricărei emoţii, reflectă cîtva timp la vorbele conductorului. Descoperise înele o inadvertenţă gramaticală, sau poate o doză de personalitate.
2
De mult se mistuise trenul în întuneric şi-n depărtare, de mult nu i se mai auzeau ecourile;peronul devenea tot mai sărac în oameni, lacrimi şi şoapte. O singură fiinţă rămăsese undevala capătul peronului, o siluetă nemişcată, integrîndu-se parcă în decorul semiîntunecat al gării.Era Tic, dar semăna atît de puţin cu băiatul vesel gata oricînd să facă o şotie, o năzdrăvănie!Gînduri, frînturi de gînduri necontrolate, neterminate i se încolăceau în minte. "Oare ce-o fi cumine?" reuşi să se întrebe după un timp. Dar n-avu curajul să-şi dea răspunsul sau îşi închipuică nu găseşte răspuns la întrebarea pe care şi-o puseseîn şoaptă. "La urma urmei, mi s-anăzărit o întrebare neroadă. Gata! Au plecat, eu am rămas. Mîine sau chiar astă-seară..."Parcă-l apuca din nou tremuriciul. Şi, ca să se stăpînească sau măcar să încerce să sestăpînească, îşi găsi o preocupare în a privi nişte fluturi de noapte care se roteau în jurul unuibec. Privi cîteva minute intens jocul fluturilor, dădu de cîteva ori din umeri, pentru că nudescoperea nici un sens în el, pînă ce i se strecură în cap o ideea insinuantă, absurdă,obsedantă: i se părea că din hora aceea care se înfiripase în jurul becului lipseşte un fluture.De ce-i venise acest gînd? De unde ştia el că lipseşte un fluture? De ce-l obseda gîndul? Totulera atît de absurd! Erau zeci de fluturi, de musculiţe, de gîndaci. Zeci şi zeci de gîngănii. Deunde putea şti el că lipseşte din roiul acela o gînganie?... "Brrr! Oare ce-o fi cu mine?" sepomeni repetînd prima întrebare. Şi, ca să nu mai cadă din nou în aiureli, luă o hotărîre bruscă.Îşi înfundă mîinile în buzunare, îşi verifică umezeala şi elasticitatea buzelor şi, cu un fluieratvesel, părăsi peronul moleşit, obosit şi trist (dar acest sentiment nu voia să şi-l recunoască).Ştia că va fi gratulat cu mişcări ale capului de către cei cîţiva funcţionari care populaucoridoarele gării, ştia că va părea un caraghios, dar
 
mai ştia că pornise la drum, că făcuse un înc
eput. Evadase din starea aceea de paralizie care-l fixase ca un stîlp pe peron.
Dar, cînd păşi pragul gării afară, Tic deveni din nou ceea ce fusese pe peron. Se simţi dinnou paralizat, incapabil să facă vreo mişcare. Zărise ceva, departe, în faţa lui. Mai degrabăsimţise decît văzuse. O siluetă albă despica iute, delirant întunericul străzii. Se apropia repedeşi în ochii lui Tic silueta căpătă proporţiile unei arătări gigantice, din altă lume. Era într-adevărLaura, fata în alb. Ca întotdeauna (ca întotdeauna mai ales în închipuirea lui Tic), era şi de dataasta ― după doi ani de zile ― fata în alb, prizoniera, zîna, superba stăpînă a castelului dinMunţii Afurisiţi.Cu părul răvăşit, cu faţa desfigurată, cu lacrimi de deznădejde în ochi, Laura se opri în faţalui Tic. Abia îşi mai trăgea răsuflarea. Tic, dintr-o dată duios, bun, cu o blîndeţe de catifea înpriviri, vorbea, îi venea în ajutor:― Odihneşte-te... Nu mai este nevoie să întrebi. Au plecat. Au plecat de mult. Au plecatdeparte...
Fata în alb
îşi duse mîinile la piept, parcă pentru a-şi stăpîni bătăile inimii. Respiră decîteva ori îndelung şi-i mulţumi lui Tic din ochi. Apoi începu să vorbească încet, cu vocea tristăa unei fiinţe învinse:

Activity (58)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
1 thousand reads
Amalia Avramov liked this
AurelianR1 liked this
Cabana Falon liked this
cata-lin liked this
Bianca Strugaru liked this
Kinder Delice liked this
sorion61 liked this
ifilosofie.ro liked this

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->