Luna noua

Din perspectiva lui Edward

Capitolul 4 – Miezul noptii, din nou
Nu stiu unde sunt.
Nu stiu de cand sunt aici.
Ore?
Zile? Saptamani? Luni?
Posibil. Nu prea am tinut pasul cu timpul. Ochii trebuie sa-
mi fie negri ca noaptea din cauza lipsei de sange. Nu-mi
pasa. Nu am putere pentru altceva inafara de a zace aici.
Cu ochii inchisi.
Nu pentru a ma odihni sau pentru a dormi. As vrea eu sa
pot dormi, si sa visez pentru totdeauna o lume in care eu si
ea suntem impreuna.
Ci doar ca sa vad chipul frumos al Bellei luminand
intunericul. Sa vad cum obrajii i se incalzesc si cum un roz
minunat ii coloreaza.
S-o vad zambind ca atunci cand eram cu ea, sa-i vad parul
matasos unduindu-se in vant. Sa-i vad ochii mari de
ciocolata topita, pentru ei fiind valabila afirmatia: Ochii sunt
ferestrele sufletului. Desi ma frustra ca nu-i puteam auzi
gandurile, ochii dezvaluiau tot ce era mai important.
Dezvaluiau cat de buna si calda este inima ei. Altruismul pe
care il emana.
As putea sa stau aici pentru toata eternitatea si sa-mi
imaginez fata ei, sa mi-o amintesc.
Dar totul se transforma intr-un chin.
Pur si simplu zaceam pe iarba unei paduri necunoscute si
reluam la nesfarsit ultima mea discutie cu Bella. Urmaream
cu atentie toate reactiile, toate expresiile care ii marcasera
chipul la toate minciunile pe care i le spusesem.
De ce?
Cum de ma crezuse?
Ma surprindea, ma turmenta cat de usor si cat de repede
crezuse ca... nu o mai iubesc. Nu inteleg.
Niciodata, in timpul cat am fost cu Bella, nu-mi dorisem sa
aflu ce gandea ca atunci. Nevoia de a afla ma rupea in
bucati.
Calmul ei. Cum a putut fi atat de calma? Ce insemna acest
calm?
Ce naiba ii trecuse prin cap??
Am oftat si mi-am scuturat capul, incercand sa scap de
frustrare. De frustrare si de durere... Durerea care ma sfasia
cand imi aminteam ca nu-i voi putea pune aceste intrebari
niciodata Bellei. Nu sunt cu ea acum. Este singurul lucru
care conteaza. Eram atat de fericit cand eram cu ea. Atat
de multa bucurie si multumire...
Am simtit suspinele incercand sa evadeze. La inceput,
fusesere incontrolabile. Nu ma puteam opri. Nu aveam
putere sa le opresc. Dar stiu ca merit durerea ce ma sfasie.
As indura o durere si mai mare (daca exista una mai mare)
numai ca sa stiu sigur ca Bella va fi fericita si in siguranta
cu acest pret.
Dar cand imi aminteam durerea care ii umpluse ochii la
minciunile mele, la felul in care genunchii ii tremurasera
cand plecasem, la pielea ei calda sub buzele mele...
suspinele parca aveau o vointa proprie.
Disperarea agonizanta pe care o simt rupandu-ma in bucati
nu s-a atenuat. De fapt, cred ca e mai rau. Se inrautatea cu
trecerea timpului. Probabil voi... muri sau cum se cheama
chestia asta pe care o facem noi, din cauza lipsei de sange.
Si sincer, nu-mi pasa.
Am scuturat din cap din nou, incercand sa ma concentrez
doar la retrairea fiecarui moment cu Bella. Dar spre agonia
mea, fiecare imagine imi infigea mii de cutite in inima deja
franta, amintindu-mi ca am pierdut-o...
Macar aici nu era nimeni sa ma deranjeze cu gandurile lor.
Cand ma dusesem in Denali, la familia mea, am stat vreo
doua ore si am plecat aici. Isi dadusera seama de durerea
care ma chinuia, mai ales Jasper. Imi lasasem bagajele
acolo si fugisem.
Si iata-ma aici...
Stiu ca e pe-aici pe undeva...
La naiba. De Emmet si Jasper ma ascunsesem cand
venisera acum... nu stiu cand, dar Alice era prea aproape.
Trebuia sa-mi dau seama ca ea nu avea sa renunte la a ma
cauta. Era mai incapatanata decat Bella in privinta asta.
Nu mi-am deschis ochii s-o caut. Nici nu am deschis gura
sa-i spun unde sunt. Nu voiam decat sa fiu singur. Ea mai
mult ca sigur vazuse asta, dar trebuia neaparat sa ma
deranjeze.
- Edward, unde es...
Se intrerupse cand ma zari zacand pe pamant. Gandurile ei
se schimbau de la confuzie la tristete.
- Edward? intreba ea dar eu nu puteam deschide gura
sa vorbesc.
Singurul lucru la care o deschideam erau suspinele. Era
ciudat s-o fac pentru altceva. Si cum nu deschisesem nici
ochii, era evident ca voiam sa fiu singur. Atat. Nu avea
nevoie sa citeasca minti ca sa-si dea seama.
- Edward? intreba Alice din nou, nerabdatoare.
Ok, acum avea nevoie sa citeasca minti ca sa afle ca nu
voiam sa ma misc sau sa fac ceva din cauza ca o cadere
nervoasa ma pandea la orice moment. Asta era inca
incontrolabila.
- Edward, stiu ca ma auzi, spuse ea, pe un ton iritat,
probabil saturandu-se de ignorare.
- Ce? am spus in sfarsit, desclestandu-mi falcile.
Vocea mea suna atat de ciudat. Inceata, ruginita... Nu mai
vorbisem de mult.
Nu vazuse ca nu voiam sa vina dupa mine? Nu vedea ca nu
voiam decat sa fiu singur? Singur ca sa sufar in liniste. Ceea
ce meritam.
- Edward, ce faci aici?
Stiam ca trebuie sa raspund. Alice este destul de
incapatanata sa astepta pana anul viitor daca era nevoie.
Dar cu cat raspundeam mai repede, cu atat mai repede va
pleca si ma va lasa singur cu durerea mea. Am folosit
putinul control pe care il mai aveam ca sa vorbesc,
deoarece cea mai mare parte din el era concentrata pe a
nu fugi in Forks in orice clipa si a nu-i cadea Bellei la
picioare cerandu-i iertare.
- Alice, ce vrei? Ai vazut ca vreau sa fiu singur, stiu asta.
Stiu ca ai vazut ca ma voi supara daca vei veni dupa
mine, am spus repede, intretaiat, cu ochii inchisi.
O parte din mine se simtea vinovata la tristetea din
gandurile ei provocata de tonul si cuvintele mele, dar
celelaltei parti nu-i pasa nici cat negru sub unghie. Asta nu
e o surpriza.
- Am vrut doar sa vad ce faci. Te-am urmarit in padurea
asta in fiecare zi, asteptand sa...faci ceva. Orice. Dar
pur si simplu zaci aici, zi dupa zi. Fara sa misti. Eram
ingrijorata. De fapt, toti suntem. Si ar trebui sa-mi
multumescti ca nu le-am spus lui Emmet si Jasper ca
te-ai ascuns de ei. I-ai fi ranit foarte tare, crede-ma.
In timpul micului discurs, vocea i se afunda in tristete.
- Tu cum crezi ca ma simt Alice? Mizerabil... nu, nu este
destul ca sa descrie starea in care ma aflu. Totul doare.
Fiecare centimetru din mine doare. Nu mai e aici, Alice.
Nu mai e cu mine!
Ultima parte practic am urlat-o. Si atunci putinul
autocontrol care ma mai sprijinea se prabusi, si cateva
suspine salbatice mi-au iesit din piept.
O iubesc pe Bella mai mult decat orice. Mai mult decat pe
mine. Si toate astea... erau pentru ea. Dar in ciuda tuturor
teoriilor, auto-certatului si auto-inselatului, tanjeam dupa
ea. Voiam sa-i simt din nou buzele calde peste ale mele, s-o
vad strambandu-se la cometariile mele despre camioneta...
Fara ea, nu mai eram eu. Simteam cum o parte din mine
lipsea, iar cand imi aminteam ca eu am provocat totul, ca
eu i-am provocat si ei atata durere, ca... Am oprit sirul
enumeratiei. Inrautatea situatia reamintirea constanta a
faptului ca absolut totul era din vina mea.
- Oh, Edward... Nu te-am vazut niciodata suferind asa.
Urasc asta. Poate ar trebui sa ne intoarcem si sa
cautam, nu stiu, o solutie, poate... spuse Alice, dar
ultima parte o completa in gand.
- ASTA NU ESTE O OPTIUNE! am marait la ea,
deschizandu-mi brusc ochii. Crezi ca daca era, nu as fi
facut-o? Dar Bella insasi mi-ar fi reprosat mai tarziu. Ea
nu va fi niciodata un monstru.
Alice ma privea cu o tristete si compasiune imense in ochii
ei aurii. Am evitat sa-mi privesc expresia indurerata prin
gandurile ei. Nu-mi facea deloc bine. Multe chestii nu-mi fac
bine. Incep sa cred ca am nevoie de un psiholog.
- Dar uita-te la tine Edward! Cat de mult te doare.
Voia sa se intoarca inapoi in Forks aproape la fel de mult ca
mine. Imi doresc sa fie asa. Pur si simplu sa ma intorc si sa
fac totul cum trebuie. Dar lumea mea si siguranta era ca si
cum cereai unui vampir sa adopte un varcolac.
Uram s-o tin departe pe Alice de cea mai buna prietena a
ei, dar era spre siguranta Bellei...
- Alice, te rog... te rog, lasa-ma singur, am spus
inchizandu-mi ochii.
Era mai usor sa ma controlez asa, cand vedeam fata Bellei
zambindu-mi, intr-o lume in care eu si ea eram impreuna.
Dar cand deschideam ochii, realitatea ma izbea si trebuia
sa infrunt adevarul. Bella nu era cu mine. Eram singur, asa
cum voi fi pentru restul eternitatii.
Iar in lumea mea era intuneric din nou. Ca ceata ce imi
umpluse anii existentei mele inainte de a o intalni pe Bella.
Dar acum era mai intunecat decat inainte. Caci dupa ce
gusti lumina si caldura soarelui, dar care apusese pentru
totdeauna, vei tanji dupa el intotdeauna. Dar cand
inchideam ochii, soarele rasarea din nou, incalzindu-ma si
luminandu-ma.
- Edward, gandeste-te...
- NU! O faci si mai rau decat este Alice!
Am deschis ochii din nou. Vorbele mele rautacioase o
durusera, iar gandurile ii erau ranite. Nu cat ma durea pe
mine s-o fac.
Sunt un monstru. Nu e destul ca m-am distrus pe mine si pe
ea, imi mai ranesc si familia.
- Dar...
Tacu. Isi dadu seama ca nu era altceva de zis.
- Inca un lucru, Edward.
Ce altceva mai voia? Nu am raspuns, sperand ca va pleca
odata.
- Vii cu mine inapoi in Denali? Toata lumea iti duce dorul.
Vrem sa te ajutam.
Nimic nu ma poate ajuta. Nu intelegea? Nu pot trece peste
asta. Nu va deveni mai usor.
- Crede-ma Alice, toti sunteti mult mai bine fara mine
acolo. Nici macar n-a trecut atat de mult timp... am
spus in timp ce sprancenele mi se ridicau la realizarea
 faptului ca nici nu stiam de cat timp stateam aici. Unde
sunt oricum? Si de cat timp? am continuat.
- Nu stii de cat timp esti aici? Alice suna socata, ca un
ecou al propriilor ganduri.
- Nu, am raspuns simplu.
Desigur ca nu stiam. Si nu-mi pasa oricum.
- Esti in padurile Virginiei de aproximativ trei luni,
Edward. Nu ai vanat si nu ai avut grija de tine. Nu
este... sanatos, spuse ea. Toti sunt ingrijorati. Esme
mai ales, aproape a innebunit. Ma intreba in fiecare
minut despre tine, fara exagerare. Carlisle isi petrece
majoritatea timpului la spital, si-a gasit de lucru acolo
in Alaska. Ne-am cumparat o casa si am intrat si in
liceu din nou. Spune ca se simte bine, dar eu il vad
cateodata in biroul lui, stand ore intregi cu capul in
maini. Emmet nu mai zambeste. Jasper este... fara
viata. Plictisit. Iar eu.. ei bine, iti dai seama si singur
daca am venit dupa tine sa te conving sa te intorci.
Stiu ca treci prin ceva foarte greu, dar ai o familie care
te iubeste si care vrea sa te ajute. Nu ne refuza.
Daca ma uram inainte de a veni ea, acum ma dispretuiesc.
Ranisem pe cea care o iubeam si-mi devastasem familia.
Doua dintr-o lovitura. Exista o limita pentru auto-
distrugere? Poate acesta este scopul meu, aducand
nefericire la toti la care tin.
- Alice, imi pare atat de rau... N-ai idee cat de rau imi
pare. Pentru ca te ranesc pe tine si pe ceilalti. Nu astea
imi sunt intentiile. Si nu va refuz, ci doar... nu stiu cum
sa continui sa traiesc fara ea.
Mi-am pus toata durerea in ultimele cuvinte... Caci era
adevarat. Nu am nici o idee cum am sa merg inainte cu
viata mea.
Viata mea? Nu. Viata mea este Bella. Nu pot continua decat
prin ea. Deci asta este o incercare moarta de la inceput.
- Nu stiu cum sa raspund la asta. Nu prea cred ca este
raspuns. Dar poti macar sa incerci sa treci peste si sa
ne lasi pe noi sa te ajutam. Daca nu merge poti sa
pleci cand vrei. Macar vei putea sa-ti iei un ramas-bun
cum trebuie – m-am simtit groaznic la durerea din
vocea ei – de data asta. Te rog, pleda ea in continuare,
 vazand ca decizia mea se clatina. Nu cred ca mai pot
sa suport s-o mai vad pe Esme asa. E atat de distrasa.
Stii ca ea se ingrijoreaza cel mai tare din cauza ta. Te
rog?
De ce a trebuit s-o bage pe Esme in discutie? Stia cat uram
s-o ranesc mai ales pe ea. La mentionarea ei, ma dobori
complet.
Cred ca ma pot intoarce la familia mea... totusi. Dar ce voi
face? Alice spusese ca s-au inscris in liceu. Voi intra si eu?
Nu am fost atat de confuz in toata existenta mea.
- Bine, Alice... dar nu promit nimic. Ma voi intoarce, i-am
spus, oftand, deja simtind regret.
Liceu... locul in care am intalnit-o pe Bella. Un val de durere
ma izbi mai puternic... acum ca nu e cu mine, si bucatile
frante ale inimii mele ii duc dorul.
Liceul, de asemenea iadul unor ganduri noi... Incluzandu-le
pe ale mele.
- Ce vezi in viitorul meu Alice? Ma vezi trecand peste
asta? am intrebat-o brusc, facand-o sa tresara.
O parte din mine voia sa stie ce era in viitorul meu, desi
daca nu o cuprindea pe Bella, nu prezenta interes. Macar sa
aflu daca durerea asta agonizanta se va atenua vreodata...
desi ma indoiesc.
- Nu stiu. Nu ai facut nicio decizie in privinta asta. Stii ca
daca decizia nu este luata, nu pot vedea nimic.
Am dat din cap fara sa zic nimic, privind absent varful
bradului de deasupra mea.
- As vrea sa pot spune ceva sau face ceva care sa te
faca sa te simti mai bine, Edward, spuse ea brusc,
privind in jos. Mi-e dor de ea si mie, dar stiu ca nu se
poate compara cu ce simti tu. Nu am pierdut pe nimeni
pe care sa-l fi iubit atat de tare, nu-mi pot imagina cum
te simti...
Nici nu-mi imaginez cum ar fi sa-l pierd pe Jasper...
- Eu...
Am incercat sa-i explic ce simteam in momentul acesta. Sa-
i explic ca desi vorbeam cu ea, majoritatea gandurilor mele
erau la Bella. Ca desi conversam si gandeam, erau toate pe
fondul unei dureri de nesuportat. Dar nu era posibil sa
explic asa ceva.
 - Nu pot sa pun asta in cuvinte... Nu am simtit o durere
ca aceasta niciodata in existenta mea. E chiar mai rau
decat transformarea mea. Desigur, nu fizic vorbind,
dar durere oricum. As trece prin procesul de
transformare bucuros de o mie de ori daca as putea sa
o am pe Bella in viata mea fericita si in siguranta. Nu
stiu ce sa fac acum... e ca si cum ai simtit cum e raiul
iar apoi ti s-a interzis sa intri, si mai ales cand tu insuti
e cel care a facut-o, iti dubleaza toata parerea de rau,
am continuat in gand. E ca si cum... vreau sa spun
daca ai aflat cum este in rai, vei reusi sa te intorci la
lumea in care traiai inainte?
- Ummm, murmura Alice.
Nu stia ce sa zica. Voia sa spuna ceva care sa ma
consoleze, dar era in lipsa. Wow, asta e prima data pentru
Alice.
- Pai, hai sa mergem acasa, spuse ea in sfarsit,
ajutandu-ma sa ma ridic de pe iarba.
Atunci am realizat ca intr-adevar statusem aici trei luni. Nu
stateam prea bine cu echilibrul. Lipsa de sange ma slabise
foarte mult.
Ca Bella... Imagini cu ea impiedicandu-se imi navalira in
minte, iar roseata de pe obrajii ei care urma intotdeauna
aproape ma innebuni. Era ca si cum trebuia in momentul
asta s-o tin in brate si sa-i spun ca o iubesc... ca totul nu
era decat o mare prostie.
Noroc ca ma tinea Alice de mana, deoarece serios vorbind
nu mai aveam mult si o luam la fuga spre Forks. Am
scuturat din cap, controlandu-ma.
Aproape am zambit cand Alice se oferi sa ma care in spate.
Nu din cauza ca nu credeam ca e capabila de asta, doar ca
imaginea ei, asa de mica, cu mine in spate era chiar
haioasa.
- Oh haide Alice, sunt capabil sa fug pana in Denali. Nu
sunt chiar asa de fragil...
Fragil... Fragila... Imaginea Bellei se accentua, stergandu-mi
urma unui zambet de pe fata. Agonia isi cerea tributul, golul
din pieptul meu parand sa se adanceasca intr-un abis fara
fund... Aveam nevoia sa ma asez si sa ma ghemuiesc,
strangandu-ma, incercand sa raman intreg.
 - Edward? Esti bine?
Vocea lui Alice se auzi de parca eu eram in apa si ea era pe
mal, strigand dupa o himera...
- Da, am murmurat.
Au trecut trei luni, Edward. Obisnuiste-te! E ceva care va fi
intotdeauna acolo...
Dar macar pentru ei, pentru familia mea, trebuie sa mimez
normal. M-am strambat mental la ultimul cuvant. Am
incercat sa zambesc, incercare din start esuata, si am spus:
- Nu te mai ingrijora, Alice. Voi fi bine.
Ea zambi si o lua la fuga. Am urmat-o, inca simtindu-ma
nesigur.
In timp ce padurea se transforma intr-o ceata verde in jurul
nostru, am marit viteza, pana cand am intrecut-o pe Alice.
Vechea metoda inca mergea. Goana nebuna ma usura.
Stiam ca fug de mine insumi, dar nu-mi pasa. Am inchis
ochii, lasand instinctele sa ma conduca.
Alice incepu sa rada, inveselita, crezand ca vreau o
intrecere. Cu si fara intrecere, oricum o bateam pana in
Denali.
I-am jucat jocul, fortand un zambet si incepand un alt rol,
mai putin dureros. De un Edward normal, macar atat
puteam face pentru ei.
Dar pe inauntru voi arde in agonie. Sfasiat de disperare.
Tanjind dupa singurul lucru pe care il voiam. Bella mea.
Durerea se accentua. Nu. Nu Bella mea. Nu mai e a mea.
Capitolul 5 – Inapoi acasa

Sper sa ajungem in Denali mai repede, caci nu este exclusa

posibilitatea de a cadea jos pe pamant, nemiscat, ca atunci
dupa ce am... nu ma puteam face sa gandesc cuvintele.
Cum am sa ascund durerea asta agonizanta in prezenta lor?
Si, cel mai important, cum aveam sa-mi ascund durerea de
Jasper. Va trebui sa am o discutie in particular cu el, desigur
undeva departe de casa plina de locuitorii care puteau auzi
un ac cazand de la 20 de metri. Cred ca il voi convinge...
desi nu-i placea sa ascunda lucruri de Alice, dar odata ce va
simti disperarea emanata de mine in valuri de foc sper ca
va intelege. Mai ales ca durerea asta il va face knock-out.
Dar trebuia sa ma pregatesc si pentru gandurile familiei
mele, si colac peste pupaza si pentru gandurile lui Kate,
Irina si Tanya. Mai ales Tanya. Nu mai trecusem pe aici de
cand venisem aici ca sa scap de mirosul delicios al Bellei.
Trebuia sa raman aici. Nimic din toate astea nu s-ar fi
intamplat...
Ok. Edward opreste-te acum. De cate ori ai avut regretele
astea in ultimul timp?
Dar totusi, chiar daca as fi ramas, acum m-as fi gandit la
ea. Caci mirosul ei ma bantuia si acum, daramite atunci...
Imi amintesc ca nu vedeam decat fata Bellei, ochii ei
intreband. Imi aduc aminte perfect si acum expresia ei
uimita. Dar acum, dupa ce avusesem sansa s-o cunosc, sa-i
castig zambetele, s-o iubesc, expresia care ma bantuia
acum se schimbase.
Ochii ii erau calzi de dragoste devotata si de incredere. Dar
chiar daca nu m-as fi intors in Forks, ca sa-mi multumesc
mandria si curiozitatea, sa fiu sincer, as fi fost complet
multumit sa traiesc mai departe cu chipul ei in fata ochilor
mei, luptandu-ma cu curiozitatea provovata de puzzle-ul
mintii ei.
Fiecare imagine a Bellei trebuia pastrata si adorata, mai
ales acum cand in disperarea mea, ele erau singurul
antidot.
Edward? Esti bine?
Gandurile lui Alice ma trezira din reverie, avertizandu-ma
ca nu mai era mult pana la casa Tanyei.
- Da, am raspuns.
- Care este problema?
- Nu pot sa va promit nimic, Alice. Nu pot sa promit ca
voi ramane cu voi, i-am spus privind in pamant.
Regretam decizia de a veni aici. Ce-mi trecuse prin cap? Nu
avea sa mearga. Am nevoie de singuratate. Merit
singuratate.
Nu pot fi acel Edward de care aveau nevoie. Acel Edward nu
mai exista. Nu fara Bella.
Stiu asta, Edward. Ti-am spus deja, este doar o incercare,
pentru a o multumi pe Esme. Vrem sa te ajutam cum
putem, iar daca nu poti s-o faci, vom intelege. Nu ne putem
da seama prin ce treci. Nu vom obiecta impotriva a ceea ce
vrei sa faci. Ma rog, ne-am opus plecarii din Forks, dar
totusi iata-ne aici, gandi ea.
M-am crispat. Se uita la mine iar expresia mea, filtrata prin
gandurile ei, era ca si cum cineva infipsese un cutit in mine.
Scuze. Nu am mai avut grija de ceea ce-mi trece prin cap in
ultimele 3 luni. Stiu ca nu te ajuta cu nimic. Imi pare rau,
gandi ea, ingrijorata.
- Asta nu inseamna ca tot ce ai spus nu este adevarat.
Nu trebuie sa-ti ceri scuze. Nu cred ca poate fi ceva
care sa ma faca sa ma simt mai rau in legatura cu
decizia mea decat starea mea prezenta.
Vocea imi era fara expresie, moarta.
- Eu trebuia sa te fac sa te simti mai bine. Se pare ca nu
fac treaba buna.
- Nu te ingrijora. E un efort din start fara reusita oricum.
Ea incepu sa zica ceva, dar am intrerupt-o. Nu aveam chef
de alte scuze. Nu voiam decat sa trec peste toate si sa ma
duc undeva unde sa sufar in tacere.
Am intrat pe usile duble ale casei si am fost salutati de
toata lumea. Toti isi cereau scuze si imi multumeau ca am
venit... Nu inteleg de ce tin atat de mult la mine.
Fericiti si ingrijorati... Ma imbratisau toti in acelasi timp de
parca un mort se sculase din mormant. Ma rog, mort eram,
dar nu as asemana padurea cu un mormant. Desi ma
simteam de parca murisem. Am devenit uman de dramatic
in ultimul timp. Dar nu merit compasiunea si mila tuturor.
Mi-am dat seama ca incercau sa-si tina gandurile departe
de mine. Ei bine, nu chiar toti. Doar Rosalie, Emmet,
Carlisle, si Alice. Rosalie se gandea la culorile care ii veneau
cel mai bine, Emmet enumera numele tuturor jucatorilor de
fotbal din toate echipele pe care le stia, Carlisle se recita
toate bolile cunoscute in intreaga lume si tratamentele lor,
iar Alice memora Biblia catolica in greaca veche. Numai
Jasper si Esme nu incercau sa-si ascunda gandurile de
mine.
Edward! Ce bine imi pare ca ai venit! Am fost atat de
ingrijorata pentru tine. Esti bine? Mda, stiu ca nu esti, dar
crede-ma ca te vom ajuta sa treci este asta fiule, gandea
Esme in timp ce ma imbratisa din nou, ochii ei aurii
stralucitori de bucurie privindu-l pe Carlisle cu o expresie
atat de...
Trebuie sa ies de aici.
Nu mai e mult si iar voi avea o cadere nervoasa, si nu ar fi
bine sa ma vada Esme. De fapt, deloc bine. Nu pot sa ma
tin intreg, cand ii vad, nici macar atingandu-se, ci doar
privindu-se...
Dar mai era un lucru la care trebuia sa ma gandesc inainte
de a evada. Dar gandurile lui Jasper deja imi invadasera
mintea, inainte sa ma intorc spre el.
Wow, Edward... Pur si simplu... Nu pot... Imi doresc sa pot
face ceva. Este groaznic... Imi pare atat de rau... Nu am
stiut ca cineva poate simti atata durere. Atata chin...
Edward...
Poate ar fi continuat tot asa daca nu l-as fi interupt:
- Uh, Jasper, pot vorbi cu tine in particular pentru cateva
minute?
- Sigur, spuse el nelinistit.
Ma urma fugind in pustietatea alba. M-am oprit brusc si m-
am intors spre el. Nu banuia ce voiam sa-l intreb. Cererea
unui sfat era exclusa. Fratele meu si cu mine eram
apropiati, dar nu prea ii ceream lui sfatul. Nu ca nu aveam
incredere in el, era aproape asemenea lui Carlisle ca varsta,
ci doar pentru ca de obicei raspunsurile la intrebarile dure
le luam de la Carlisle iar cele neimportante de la Emmet.
- Jasper, as vrea sa-ti cer o favoare, daca nu te superi? l-
am intrebat.
- Sigur, orice, raspunse el.
Era uimit de cum suna vocea mea. Nu suna ca mine deloc.
- As vrea ca tu sa tii pentru tine ceea ce stii despre
sentimentele mele . Te rog. Nu as putea suporta daca
s-ar ingrijora din cauza mea mai mult decat sunt deja.
Am sa incerc si nu cred ca voi reusi, am continuat
ultima parte in gand, sa nu-i las sa vada cat de...
agonizant este totul. Te rog, nu-i spune lui Alice. Faci
asta pentru mine?
Deja obosisem sa joc happy. Foloseam mare parte din
energia mea ca ca ma pastrez intreg, iar acum ca ma
concentram si pe altceva, chiar aveam nevoie de o pauza.
- Sigur ca da, Edward. Dar noi suntem aici sa te ajutam.
Nu trebuie sa te prefaci ca te simti bine.
- Stiu, dar cred ca este cel mai bine asa, am spus
simplu.
Simtindu-mi nerabdarea de a pleca, Jasper spuse:
- Bine...
- Mersi Jazz. Iti raman dator.
- Nu, suntem chit, murmura el, lasandu-ma pe mine sa
ma lupt cu gandurile lui pline de vinovatie.
Se simtea responsabil de toata durerea mea.
- Spune-le celorlalti ca ma duc sa vanez.
Jasper dadu din cap.
M-am intors sa plec. Dar...
- Oh si Jasper?
El se intoarse cu o privire trista.
- Nu a fost vina ta. Ci a mea. Deci termin-o cu toate
gandurile astea...
Si am rupt-o la fuga, fara sa las urme in pustiul inzapezit.
Era oe aici pe undeva o mica padure in Denali National
Park. O salbaticie alba care parea perfecta pentru suferinta.
Ma simt ca un dependent de droguri. Dar n-aveam nevoie
decat de marca mea de heroina, care nu se intorcea decat
cand imi inchideam ochii.
Am gasit o mica poienita, departe de drum, unde m-am
intins pe zapada si am inchis ochii.
Ah. Usurare... pentru o secunda, iar tortura pentru
eternitate...
Am oftat. Niciodata nu ma plictiseam sa o privesc pe Bella.
Chiar daca era numai in mintea mea, macar stiam ca
aceasta creatura perfecta fusese odata a mea. Era un fir
care ma tinea legat de viata. Imi puteam continua rutina
stiind ca ea exista acolo, undeva, fericita... Sufletul meu
pereche.
Si iubind pe altcineva.
Viziunea lui Alice in care Bella statea aproape de cineva si il
privea aproape ca pe mine... durea de un milion de ori mai
mult decat orice. O ingropasem undeva in subconstient, ma
fortasem s-o uit. Dar ea ma bantuia cu o forta inexplicabila.
La naiba cu Alice si viziunile ei! De ce nu se vedea cine era?
Daca as sti, nu ma indoiesc ca as pleca imediat spre Forks.
Gelozia fata de Mike nu era nici a mia parte din ceea ce
simteam acum.
Am incercat sa alung gandurile. Ce face oare ea acum? Stii
ce, oricand poti sa te duci si sa afli.
Mi-am tras o palma mentala. Nu aveam sa-i complic viata
din nou. Trecusera 3 luni de cand plecasem din Forks. Cu
siguranta se simte mai bine decat mine. Infinit mai bine
decat mine. Oamenii uita atat de usor!
Desi invidiam aceasta calitate extrem de folositoare, nu-mi
doream s-o uit. Ea ma facuse mai fericit decat am fost
vreodata. Dar fericirea mea, o costa pe ea aproape o costa
viata... Sper ca este in siguranta acum. Asta este scopul la
tot, nu? Oricum, fara noi acolo, nu am nici o indoiala ca este
bine. Trebuie sa ne uite.
Si desi partea egoista din mine nu voia decat ca ea sa-mi
duca dorul si sa ma vrea inapoi, sa nu ma uite niciodata...
corect era sa vreau sa ma uite.
Dar intre ceea ce trebuie sa simt si ceea ce simt este o
mare diferenta. Mai ales cand realizam ca decizia mea o
impingea pe Bella in bratele altuia. Mai rau decat viziunea
lui Alice, imaginea Bellei sarutandu-se cu altcineva imi
provoca un marait puternic.
ARGHH!
Dar daca o iubesc, trebuie sa vreau ca ea sa ma uite, sa
iubeasca pe altul, sa fie fericita. Deci... teoretic vorbind,
sunt foarte fericit ca Bella va trece peste mine.
La naiba cu teoria. Durerea ma invada si mai rau cu cat ma
gandeam mai intens la ea.
Desi in viziune parea sa-l priveasca... cu prietenie? sau
dragoste?
Esti patetic Nu mai incerca sa te amagesti singur.
Trebuie neaparat s-o intreb pe Alice ce vede despre Bella.
Am observat ca nu mai era mult si soarele urma sa rasara.
Am stat aici o zi si o noapte! Timpul nu mai inseamna nimic
pentru mine. Trebuie sa vanez ceva inainte sa vina Alice sa
ma caute. Un urs mare fu deajuns. Sangele imi trimise
valuri de energie prin trup, inviorandu-ma. Stiam ca ochii
mi se facusera aurii de la vanat.
Asa ca am pornit spre casa, fugind de durerea care ma
urma indeaproape.
Deja am oftat gandindu-ma la rolul happy de jucat.
Cand am ajuns acasa, era liniste. Isi ascundeau gandurile
de mine.
- Unde sunt surorile? am intrebat, dupa ce i-am salutat.
- Isi viziteaza niste prieteni vechi, raspunse Carlisle.
- Ah, am raspuns, asezandu-ma pe canapea.
- Cred ca trebuie sa vorbim Edward. Asteptam sa se
termine formalitatile ce trebuie indeplinite in legatura
cu casa pe care am cumparat-o aici in Alaska. Deja am
o slujba aici, iar Rose, Emmet, Alice si Jasper sunt deja
la liceu. Nu ma voi supara daca nu vrei sa te inscrii si
tu, dar cred ca te va distrage de la gandurile... Carlisle
facu o pauza, privindu-ma ingandurat. Negre, termina
el.
Am analizat situatia. Nu-mi doream altceva decat
singuratate, dar cum trebuia sa joc un rol... Si cine stie,
poate ma va distrage de la... gandurile negre.
 - Nu, ma voi inscrie, am raspuns si mi-am dat voie sa
ma blestem pentru tot restul vietii.
Se oprira din activitatile lor, si se holbara la mine. Gandurile
le scapara de sub control, fiind pline pe de-o parte de
uimire si bucurie. Am oftat incet.
- Perfect, straluci Alice.
Carlisle se ridica de langa Esme care si ea era fericita, si
spuse:
- Te inscriu maine, da?
Ma simteam totusi... bine ca ii facusem fericiti. Macar altii
sa fie asa. Dar cand ma gandeam la iadul ce avea sa se
dezlantuia poimaine...
- Da, am bravat mai departe. Si acum daca nu va
suparati, as dori sa ma duc in camera mea. Unde e?
Rosalie se ridica din fata computerului si spuse:
- Vino dupa mine.
Am urmat-o tacut, ignorand niste amintiri neplacute...
In timp ce urcam scarile, ma gandeam la prima data cand o
adusesem in camera mea din Forks pe Bella. Si casa
clanului de aici era frumoasa, dar imi era dor de Forks.
- Aici, spuse Rose si indica o usa din fata mea.
- Mersi Rose. Esti ciudat de amabila azi, am tachinat-o
putin, amintindu-mi rolul.
Ea se stramba si intr-o secunda zbura inapoi in salon.
Oftand am intrat. Era o camera mare, luminoasa, cu un
sistem audio bun. Asta aproape ma facea sa plac familia
Denali.
Dar mi-am dat ochii peste cap cand am vazut hainele din
dulap si rucsacul plin cu carti. Pana si etichetele erau puse.
- Alice, am marait.
De jos se auzi un chicotit. Clarvazatorii astia sunt asa de
enervanti.
M-am trantit pe canapeaua comoda si am inchis ochii, Bella
automat aparand in toata frumusetea ei... Stiam ca
imaginile, amintirile despre ea ma faceau sa vreau sa fiu
mai aproape de original. Dar durea ca naiba. Pentru prima
data, m-am uitat in jur incercand sa evadez.
Am alungat viziunea lui Alice din minte, oricine este, daca l-
a ales, o merita.
Dar nu am inteles ce se intampla. Mi se parea ca ma
trezesc dintr-un somn pe care nu stiam ca-l dormisem. Am
incercat sa ma izolez in durerea mea ca inainte, dar nu
reuseam complet. Eram constient de zgomotele si
gandurile celor din casa mai mult decat am fost vreodata in
ultimul timp.
Ei bine, orice ar fi, macar disperarea se atenuase cu 0,0(0)1
la suta. Caci golul din piept inca isi facea simtita prezenta.
M-am scuturat de toate gandurile, insfacand Ipod-ul de pe
birou, probabil l-a scos Alice din bagaje, si am lasat muzica
sa-mi involbureze mintea.
Maine avea sa fie iadul pe pamant. Liceul din nou, un
adevarat calvar.
Am oftat din nou, cufundandu-ma in ochii ciocolatii ai Bellei.
Incercand exasperat sa nu-mi amintesc cat am ranit-o, ca
eu am par... asit-o.
Un suspin imi iesi din piept, inainte sa ma pot controla.
Imi aduc aminte ca asemanam soarta Bellei cu o vrajitoare
hidoasa, scorpie. Se pare ca impartim acelasi destin.
Dar acum iadul nu mai era plictiseala. Iadul se caracteriza
prin lipsa Bellei din viata mea.

by Andru

Sper sa va placa. Va multumesc la toti cei care ati comentat

fanficul meu. Capitolul 4 mi-a dat putin de furca. M-am
inspirat oleaca din melodia When you’re Gone de Avril
Lavigne. Oricum, nu stiu daca am sa scriu mai departe. Ma
concentrez pe un alt fanfic, in care vampirul Bella Swan se
indragosteste de omul Edward Cullen care se muta in Forks.
Sa nu credeti ca copii toata povestea Twilight! Am multe
idei. Dar tot nu stiu din ce punct de vedere sa-l fac. Bella
sau Edward? Spuneti si voi, votati.
Si scuzati-mi unele greseli de scriere.