Professional Documents
Culture Documents
Principiul 10
Sursele de poluare se clasifică în mai multe categorii, după următoarele criterii: [22]
- origine
- formă
- mobilitate
- înălţime
- regim de funcţionare
- tip de activitate
Surse punctuale:
- jetul de gaze este eliminat în atmosfera liberă printr-un sistem de dirijare
(conductă, coş) cu o gură de evacuare ale cărei dimensiuni sunt neglijabile în
comparaţie cu topografia locului;
Surse liniare:
- caracterizate printr-o dimensiune în plan orizontal a cărei mărime nu poate fi
neglijată în comparaţie cu topografia zonei (de exemplu: arteră de trafic intens);
Surse de suprafaţă:
- caracterizate prin arii ale căror dimensiuni nu pot fi neglijate în comparaţie cu
topografia zonei (de exemplu: un cartier privit la scara oraşului, un oraş privit la scara
unei zone mai largi);
Surse de volum:
- caracterizate prin emisii în cele trei dimensiuni.
- Surse continue: funcţionare continuă, cu emisie constantă, pe perioade medii sau lungi de
timp (zile, luni, sezon, an);
- Surse intermitente: funcţionare cu întreruperi semnificative ca durată (ore, zile, luni), în
perioada de funcţionare având emisie constantă, sau funcţionare cu emisie variabilă;
- Surse instantanee: emisia are loc într-un interval foarte scurt de timp (de regulă de
ordinul minutelor), după care ea încetează (în această clasă se înscriu accidentele industriale şi
unele tipuri de avarie).
Aerosolii acizi
Expunerea la aerosoli acizi conduce la creşterea morbidităţii prin afecţiuni pulmonare ca:
bronşite astmatice alergice şi bronşite cronice.
Dioxidul de azot
Expuneri pe termen scurt conduc la schimbări în funcţia respiratorie atât la subiecţi normali,
cât şi la cei cu bronşită.
în amestec cu ozonul are efecte sinergice, ca şi în prezenţa pulberilor în suspensie. Expuneri
pe termen lung conduc la efecte asupra plămânului, splinei, ficatului şi sângelui. Efectele asupra
plămânului pot fi reversibile şi ireversibile. S-a observat apariţia enfizemelor, alterarea celulelor
pulmonare, creşterea susceptibilităţii la infecţii bacteriologice ale plămânului.
Monoxidul de carbon
Sunt cunoscute patru tipuri de efecte (în special cele care se produc la creşterea
carboxihemoglobinei de până la 10%):
• efecte cardiovasculare
• efecte neurocomportamerîtale
• efecte de fibrinoliză
• efecte perinatale.
în atmosfera marilor oraşe, cea mai mare contribuţie la impurificarea atmosferei cu CO o
aduce traficul rutier.
Particulele în suspensie
în cadrul acestui poluant se înscriu particulele solide netoxice cu diametrul până la 20 um.
Dintre acestea, cele cu diametre micronice şi submicronice pătrund prin tractul respirator în
plămân, unde se depun. Atunci când cantitatea inhalată într-un interval de timp depăşeşte
cantitatea ce poate fi eliminată jn mod natural, apar disfuncţii ale plămânului, începând cu
diminuarea capacităţii respiratorii şi a suprafeţei de schimb a gazelor din sânge. Aceste fenomene
favorizează instalarea sau cronicizarea afecţiunilor cardiorespiratorii.
în cazul în care particulele conţin substanţe toxice ca, de exemplu, metale grele, în cazul
cenuşii de cărbune, acestea devin foarte agresive, eliberarea în plasmă şi în sânge a ionilor
metalici conducând, în funcţie de metal şi de doză, la tulburări foarte serioase.
petroliere pot apărea şi: benz-a-pyrenul, compuşii aromatici heterociclici (carbazol, acridina) şi
hidrocarburile cu grupare NO2 (nitro-HAP).
Studiile au pus în evidenţă efectele mutagene şi cancerigene ale acestor compuşi, dintre
care benz-a-pyrenul deţine un rol primar.
Ozonul
Ozonul este un oxidant puternic care poate reacţiona cu orice clasă de substanţe biologice. în
general, ozonul îşi exercită acţiunea prin două mecanisme:
• oxidarea grupurilor sulfhidril şi aminoacizi ai enzimelor, coenzimelor, proteinelor şi peptidelor;
• oxidarea acizilor graşi polinesaturaţi la acizi graşi peroxidici.
Membranele fiind compuse atât din proteine, cât şi din lipide, ele sunt supuse acţiunii
ozonului. Celulele cu suprafaţă specifică mare sunt extrem de vulnerabile.
Studiile epidemiologice au evidenţiat efecte acute ca urmare a expunerii la concentraţii
orare de peste 200 ug/m3: iritaţii ale ochilor, nasului şi gâtului, disconfort toracic. La concentraţii
orare de 160-300 ug/m3 s-au evidenţiat scăderi ale funcţiei pulmonare la copii şi tineri.
Oxizii de azot
Până la anumite concentraţii (praguri toxice), oxizii de azot au efect benefic asupra plantelor,
contribuind la creşterea acestora. Totuşi, s-a constatat că în aceste cazuri creşte sensibilitatea la
atacul insectelor şi la condiţiile de mediu (de exemplu, la geruri).
Peste pragurile toxice, oxizii de azot au acţiune fitotoxică foarte clară. Mărimea daunelor
suferite de plante este în funcţie de concentraţia poluantului, timpul de expunere, vârsta plantei,
factorii edafici, lumina şi umezeala. Simptomele se clarifică în vizibile şi invizibile. Cele invizibile
constau în reducerea fotosintezei şi a transpiraţiei. Cele vizibile apar numai la concentraţii mari şi
constau în cloroze şi necroze.
Ca valoare-ghid de protecţie la acţiunea NO2 se recomandă 95 ug/m3 pe interval de 4 ore.
în concluzie, cele mai frecvente probleme de sănătate umană sunt rezultatul expunerii la
următorii poluanţi:
Plumbul din aer şi din sol, care afectează în special copiii, putând întârzia dezvoltarea lor
mentală (sursele cuprind topitoriile de plumb şi zinc şi gazele de eşapament);
Pulberile din atmosferă, care pot cauza boli respiratorii acute şi cronice (sursele cuprind, în
special, sobele cu cărbuni din gospodăriile populaţiei, centralele electrice şi de termoficare şi
industria metalurgică);
Bioxid de sulf şi alte gaze, în special în amestec cu pulberi (sursele cuprind centrale
electrice şi uzine şi gospodării care utilizează cărbune sau petrol cu conţinut ridicat de sulf).
Datorită efectului de potenţare reciprocă a particulelor fine din atmosferă şi a gazelor, locurile
unde există probleme de sănătate din cauza poluării aerului trebuie studiate cu grijă pentru a
determina importanţa relativă a poluanţilor gazoşi şi a pulberilor.
Pe lângă faptul că inhalează poluanţii din atmosferă, oamenii îi ingerează cu alimentele şi
apa. Poluanţii ajunşi în alimente şi apă au un oarecare efect asupra sănătăţii, dar implicarea lor
este mai puţin clară decât în cazul pulberilor şi gazelor din atmosferă.
Poluarea aerului este, potenţial, cea mai gravă problemă, pe termen scurt şi mediu, din
punct de vedere al sănătăţii. Totodată, până acum, ea a avut parte de relativ puţină atenţie din
partea programelor de protecţie a mediului în multe din ţările europene. Aerul poluat este mai dificil
de evitat decât apa poluată. Efectele lui, care pătrund peste tot, dăunează sănătăţii, degradează
construcţiile şi mediul natural. Rezolvarea problemei poluării atmosferice trebuie să fie prioritatea
de vârf pentru politica de protecţie a mediului.
Nivelurile unor poluări cu muit peste medie, care apar ocazional, pot face mai mult rău decât
nivelul mediu de pe durata unui an. în Katowice, Polonia, de exemplu, concentraţiile de fum negru
în perioada de iarnă pot atinge valori de până la şase ori standardele Uniunii Europene. în 1952, la
Londra, în cursul unei perioade cu smog (care a costat viaţa a 4000 de persoane), nivelul poluării
aerului a depăşit de zece ori actualele standarde ale Uniunii Europene; iar aceste standarde sunt
adesea depăşite în multe oraşe occidentale în perioadele de maxim nivel al smogului, fapt care a
condus la instituirea unor măsuri speciale de alertare şi de control al smogului. O concluzie ar
putea fi aceea că, pe termen scurt, oraşele mari din ECE au nevoie nu numai de un control
general al nivelului emisiilor, ci şi de sisteme mai bune pentru a face faţă situaţiilor de urgenţă.
Poluarea aerului duce la ploi acide, datorate în primul rând emisiilor de S02 şi NOx de la
centralele termoelectrice şi autovehicule, care produc daune pădurilor şi lacurilor. Totuşi, impactul
ploilor acide nu este direct, el depinde de condiţiile climatice, biologice şi geologice care determină
regimul pluviometric şi capacitatea solului de a atenua aciditatea. Acest fapt poate avea implicaţii
importante în stabilirea de priorităţi pentru reducerea poluării transfrontieră. în mod cert, în anumite
zone din Europa, ploile acide au cauzat serioase daune pădurilor şi ecosistemelor, şi trebuie
asigurate măsuri de urgenţă. Acest lucru este cu precădere valabil acolo unde solul este mai puţin
capabil să atenueze efectul depunerilor acide.
în ultimii ani, nivelul poluării în multe zone din ECE a scăzut. în fosta Uniune Sovietică,
poluarea aerului în principalele oraşe a scăzut cu 10 % în cursul anilor 80, iar nivelul emisiilor
poluante la nivel naţional a scăzut cu 20 - 30 % în Polonia şi cu 15 - 45 % în Bulgaria în cursul
ultimilor patru ani. în anumite zone urbane, nivelul poluării a scăzut chiar mai mult.
Este, desigur, dificil de stabilit în ce măsură aceste reduceri sunt un rezultat al unor măsuri
mai bune de control al poluării şi/sau un efect al restructurării economice, pe termen lung şi în ce
măsură ele se datorează declinului temporar al producţiei.
O cauză importantă a poluării aerului în zonele urbane din Europa o constituie folosirea cu
precădere a cărbunelui de proastă calitate în gospodării şi în întreprinderile mici. Fumul şi funinginea
provenite de la coşurile joase sunt deosebit de dăunătoare sănătăţii. în multe oraşe - mai ales în
regiunile unde se exploatează cărbuni - mai mult de jumătate din populaţie este expusă la niveluri
ridicate ale emisiilor de particule fine şi gaze, provenind de la miile de sobe cu cărbuni folosite în
locuinţe pentru încălzire şi în întreprinderile mici şi mijlocii pentru încălzirea spaţiilor de lucru şi
pentru anumite procese tehnologice.
Sistemele de încălzire locale şi sobele din locuinţe nu au, în general, nici un fel de dispozitiv
pentru reducerea poluării, pe câtă vreme fabricile mari au adesea astfel de dispozitive, chiar dacă
numai pentru particule fine. în Katowice (Polonia), de exemplu, 46 % din emisiile de funingine şi
pulberi provin de la sobele ce ard cărbune de calitate inferioară. în republicile fostei Uniuni
Sovietice, disponibilitatea gazului natural a ajutat la reducerea poluării provenite de la sobele din
gospodării în principalele oraşe, dar nu şi în oraşele mai mici din zonele de exploatare a cărbunelui.
Impactul traficului rutier asupra mediului - nu ridică încă probleme deosebite în oraşele
din România şi din Europa Centrală şi de Est. Cu excepţia unor mari oraşe, cum ar fi Budapesta,
Kiev, Harkov, Krasnodar, Moscova şi St. Petersburg, poluarea aerului datorită mijloacelor de
transport nu este încă o problemă gravă. Automobilele, proprietate personală, sunt încă puţine, în
comparaţie cu ţările occidentale: în ECE numărul de automobile la mia de locuitori era în 1990
numai o treime din cel în Europa Occidentală. Ratele de creştere a numărului de automobile sunt
însă printre cele mai mari din lume, iar cererea pentru transportul motorizat este probabil să
crească pe măsură ce veniturile populaţiei cresc, şi pieţele se liberalizează. în plus, ponderea
transporturilor rutiere, inclusiv transportul multi-modal şi containerizat, este încă mult mai mică
decât în Europa de Vest şi se aşteaptă ca ea să crească rapid o dată cu dezvoltarea de noi pieţe
pentru export. Astfel, pe măsură ce emisiile din surse staţionare sunt aduse sub control şi numărul
de automobile creşte, sursele mobile de poluanţi vor avea o contribuţie crescândă la poluarea
atmosferei.
în Europa Centrală şi de Est, sursele mobile (în principal traficul rutier) sunt responsabile
pentru aproximativ 30 - 60 % din emisiile de oxizi ai azotului, între 40 % şi 90 % din emisiile de
monoxid de carbon, între 35 % si 95 % din emisiile de plumb, mai puţin de 10 % din emisiile de
particule fine şi mai puţin de 5 % din emisiile de bioxid de sulf (vehiculele emit, de asemenea, mici
cantităţi de toxine şi substanţe carcinogene, de exemplu, benzen şi aldehide). Aceste proporţii sunt
desigur mai mari în oraşele care au o industrie mai puţin dezvoltată sau care nu folosesc cu
precădere cărbune pentru încălzirea locuinţelor. în Budapesta, de exemplu, mijloacele de transport
contribuie cu 80 % la emisiile de monoxid de carbon şi plumb, cu 60 % la cele de oxizi ai azotului,
cu 75 % la emisiile de hidrocarburi (precursori ai ozonului de suprafaţă) şi cu 12 % la emisiile de
bioxid de sulf. Totuşi, în cele mai multe din oraşele din această regiune, contribuţia la poluarea
aerului a încălzirii locuinţelor, centralelor termoelectrice şi a industriei o depăşeşte pe cea a
traficului rutier. De aceea, în vreme ce ţări cu o calitate rezonabilă a aerului în ansamblu în mai
multe oraşe trebuie, pe bună dreptate, să dea prioritate problemelor poluării asociate cu traficul
rutier urban; acest lucru nu este valabil pentru majoritatea ţărilor ECE, unde principalul pericol
pentru sănătate îl constituie emisiile de particule fine şi bioxid de sulf din industrie şi încălzirea
locuinţelor.
9.3 Probleme de dispersie a poluanţilor în atmosferă
Dispersia poluanţilor în atmosferă este un fenomen complex, care face obiectul a numeroase
cercetări teoretice şi experimentale. în acest domeniu au fost obţinute numeroase rezultate
practice, în special în cazul poluanţilor pasivi (care nu suferă transformări fizico-chimice), în condiţii
de teren plat, însă există multe probleme în faza de cercetare ca, de exemplu: difuzia în relief
complex, difuzia în mediul urban, difuzia poluanţilor care suferă transformări etc. [22, 12, 14]
Mediul în care se desfăşoară procesul de difuzie fiind aerul atmosferic, poluantul emis este
deci influenţat de majoritatea fenomenelor ce au loc în interiorul Stratului Limită Atmosferic (SLA).
în timp au fost evidenţiate aspecte importante din meteorologia SLA, necesare în modelarea
procesului de difuzie după cum urmează:
- turbulenţă (fenomene ce influenţează evoluţia turbulenţei, proprietăţi, mărimi statistice
etc);
- stratificarea aerului (tipuri, caracteristici);
- ecuaţiile SLA (ipoteze simplificatoare, sistemul de ecuaţii Boussinesq);
- abordarea din punct de vedere statistic a fenomenelor ce au loc în SLA (media
ansamblului, media spaţio-temporală, ipoteza ergodică);
- metode de închidere (locale, nelocale);
- parametrii meteorologici necesari pentru estimarea dispersiei în SLA (calculaţi din date
meteorologice de suprafaţă sau folosind parametrii SLA) şi creşterea complexităţii acestora, în
funcţie de scara la care lucrăm.
Influenţa atmosferei terestre, în care evoluează poluantul, este introdusă în " modele prin
datele meteorologice - ca date de intrare - necesare pentru reproducerea structurii SLA.
Deşi au fost elaborate numeroase modele pentru evaluarea dispersiei poluanţilor, există multe
incertitudini privind alegerea parametrilor de dispersie şi a formulelor de supraînălţare. Pentru
îmbunătăţirea modelelor de dispersie-, având în vedere dificultăţile menţionate, o bază importantă o
constituie compararea valorilor concentraţiilor măsurate cu rezultatele modelelor teoretice sau
fizice.
Din punct de vedere teoretic sunt mai multe modele elaborate, care se aplică într-un caz sau
altul.
Se pot aminti în acest sens:
- teoria gradientului de transfer asupra depunerii;
- teoria similitudinii pentru difuzie;
- teoria statistică a difuziei.
Pe baza experimentelor de dispersie (cu trasori sau folosind sursele existente, în special
termocentrale) au fost stabilite o serie de metode practice de evaluare a dispersiei poluanţilor.
Majoritatea datelor experimentale sunt scrise cu ajutorul modelului gaussian de dispersie. Acest
model se foloseşte pe o scară largă în toate ţările lumii pentru majoritatea problemelor curente de
evaluare a gradului de poluare. Modelul gaussian are la bază atât argumente teoretice cât şi
experimentale şi alte studii care au fost efectuate pentru validarea modelului.
Utilizarea acestui model s-a făcut din următoarele considerente:
♦ permite luarea în consideraţie simultan a aportului mai multor surse la concentraţia
totală într-un receptor;
♦ permite estimarea concentraţiilor pe termen scurt şi pe termen lung;
♦ este aplicabil surselor continue punctiforme şi de suprafaţă.
Baza fizică fundamentală a modelului este presupunerea că distribuţia spaţială a
concentraţiilor este dată de formula gaussiană a penei de poluant. Modelul este deci un model
gaussian combinat cu o procedură de mediere a concentraţiilor pe intervale lungi de timp (sezon,
an).
Termenul de model gaussian provine din faptul că distribuţiile verticală şi orizontală
(perpendiculare pe axa vântului) ale concentraţiilor sunt distribuţii normale, deviaţiile standard ay şi
az ale lor fiind în funcţie de distanţa faţă de sursa şi de situaţia meteorologică.
Rezolvarea gaussiană a ecuaţiei difuziei s-a dovedit adecvată pentru modelarea dispersiei.
Experimentele complexe efectuate de grupuri de cercetători din lume şi din România au indicat un
grad bun de potrivire a datelor teoretice cu cele experimentale; în plus, apare avantajul facilităţilor
legate de elaborarea unor programe de calcul, făcând din model un instrument operativ.
Modelele de tip gaussian sunt modele tridimensionale care permit calcularea concentraţiei
de poluant la o anumită înălţime (inclusiv la sol) şi la o anumită distanţă de sursă.
Modelul climatologic calculează concentraţia medie într-un receptor aflat la distanţă de o
sursă şi la înălţimea z faţă de sol cu relaţia:
unde: k - indice pentru sectorul direcţiei vântului pentru sectorul k qk(p) - Q( p,9,)
- pentru sectorul k
Q(p,9,) - emisia în unitatea de timp a sursei de suprafaţă
p - distanţa de receptor pentru o sursă de suprafaţă infinitezimală
9 - unghiul în coordonate polare centrat pe receptor
I - indice pentru clasa de viteză a vântului
m - indice pentru clasa de stabilitate
(j) (k,l,m) - funcţia de frecvenţă a stărilor meteorologice
S(p ,z,U|,Pm) - funcţia care defineşte dispersia
z - înălţimea receptorului deasupra solului
U| - viteza vântului reprezentativă
Pm - clasa de stabilitate
Pentru surse punctiforme, concentraţia medie, datorită a n surse, este dată de relaţia:
Dacă receptorul este la sol (nivel respirator), atunci z=0 şi forma funcţiei S(p,z,U|,Pm)vafi:
Posibilitatea dispersiei poluantului prin procese fizice sau chimice este dată de expresia exp
(-0,692/U| T-1/2).
Concentraţia totală pentru o perioadă de mediere este suma concentraţiilor datorate tuturor
surselor pentru acea perioadă.
Parametrii ay, az depind de distanţa faţă de sursa (x) şi de clasele de stabilitate.
Dacă Y = Ya, spunem că avem o stratificare termică neutră (ce corespunde clasei D).
în acest caz stabilitatea este indiferentă. Condiţiile neutre sunt asociate cu timp înnorat şi
apare pentru scurte perioade, imediat după răsărit sau apus. în fig. 9.4 sunt ilustrate
profilurile vântului şi temperaturii în aceste condiţii. Aspectul penei de poluant în cazul
stratificării neutre este redat în fig.9.5.
Fig. 9.4 Stratificare neutră Fig. 9.5 Aspectul unei pene de poluant
în cazul stratificării neutre
Dacă 0 < Y < Ya, spunem că avem o stratificare termică stabilă (corespunde claselor
stabile). Dacă Y < 0 (temperatura creşte cu înălţimea) starea respectivă se numeşte
inversiune, şi corespunde condiţiilor foarte stabile. în stratificări stabile condiţiile de difuzie
sunt slabe. Profilurile vântului şi ale temperaturii pentru cazul când inversiunea termică este
de mare întindere pe verticală sunt ilustrate în fig. 9.6, iar în fig. 9.7 este prezentat aspectul
penei de poluant în acest caz.
Fig. 9.6 Inversiune termică Fig. 9.7 Aspectul unei pene de poluant
în cazul unei inversiuni termice de mare
întindere pe verticală
Fig. 9.10 Inversiune de mică întindere Fig. 9.11 Aspectul unei pene de poluant
pe verticală în cazul în care sursa se află
deasupra zonei de inversiune
(inversiune de mică întindere pe
verticală)
O parte din aceste situaţii se întâlnesc în ciclul diurn. Astfel, inversiunea din timpul nopţii
este „erodată" de jos în sus prin amestecarea convectivă, ce apare imediat după răsăritul
soarelui, prin încălzirea aerului din apropierea pământului.
Gradientul este numai un indicator calitativ al turbulenţei. Structura turbulenţei (şi deci
ritmul expansiunii unei pene) poate varia în limite largi care depind nu numai de regimul de
încălzire, ci şi de tăria vântului şi de neregularităţile terenului.
9.4 Zone de dispersie
Un studiu complet al zonelor de dispersie privind poluarea aerului cuprinde mai multe
etape, şi anume:
- inventarierea surselor de poluare (există o mare varietate de tipuri de surse care se
diferenţiază între ele, atât în funcţie de geometrie (punctiforme, liniare,
suprafaţă, volum), cât şi în funcţie de variaţia în timp a emisiilor (continuă, discontinuă, accidentală,
variabilă, aleatoare);
- studiul difuziei turbulente (implică cunoaşterea meteorologiei Stratului Limită Atmosferic);
- măsurători de concentraţii (depind de timpul de mediere);
- modelarea matematică (permite înţelegerea legăturii dintre imisii, condiţiile în care are loc
transportul respectiv, condiţiile meteorologice şi valorile obţinute prin măsurători);
- analiza statistică a modelului (evaluarea modelului prin analiza statistică -compararea
valorilor calculate cu valorile măsurate);
- modelarea fizică (se face în tunele cu aer - prin măsurători în tunel pentru teren plat şi apoi
se introduce relieful în tunel şi se repetă măsurătorile, după care se efectuează calibrarea
modelelor);
- efectuarea de experienţe cu trasori (se folosesc pentru testarea modelelor).
în problemele practice de rutină, se aplică de obicei numai primele patru etape, deoarece
pentru aceste situaţii se folosesc modele testate pe foarte multe seturi de date.
De asemenea, trebuie să se ţină seama de specificul zonelor urbane.
Activităţile specifice zonelor urbane sunt în special cele legate de viaţa de zi cu zi a
locuitorilor, şi formează aşa-numita categorie de surse tipic urbane. Acestea pot fi de tipul:
- încălzirea spaţiilor de locuit, comerciale şi instituţionale;
- prepararea hranei (mijloace proprii şi unităţi specializate);
- traficul rutier (propriu şi comun);
- generarea curentului electric.;
- servicii (spălătorii, service auto şi aparatură electrocasnică, distribuţie gaze naturale şi
produse petroliere etc);
- depozitarea şi incinerarea deşeurilor solide.
Inventarierea acestor surse presupune un set de informaţii asupra emisiilor de poluanţi.
Clasificarea datelor s-a făcut după: tipul de poluant, tipul sau categoria de sursă şi localizarea lor.
Inventarul trebuie permanent actualizat datorită caracterului schimbător al surselor de poluare
aflate într-o rapidă creştere (datorită dezvoltării tehnologice).
Oraşele cu mare aglomerare urbană au:
- o industrie variată (chimică, metalurgică, prelucrarea lemnului, construcţii de maşini,
sticlărie, ceramică etc);
- centrale termoelectrice ;
- centrale termice;
- trafic.
Din această cauză poluarea aerului într-o mare aglomerare urbană are un caracter specific
datorită:
- condiţiilor de emisie;
- existenţei surselor multiple;
Deseori emisiile pot fi determinate cu ajutorul calculelor. De exemplu, bioxidul de carbon emis
de o instalaţie de ardere poate fi calculat când se cunoaşte conţinutul de sulf al combustibilului
deoarece sulful este convertit în bioxid de sulf. Pot fi, de asemenea, calculate emisiile de solvenţi
organici când se cunoaşte conţinutul de solvent din produsele aplicate. In acest fel sunt calculate
emisiile legate de tratamentul de suprafaţă.
De obicei nu se pot calcula emisiile de praf (particule solide). Când este necesară
determinarea acestora se fac de obicei măsurători.
în cazul măsurătorilor de testare aleatorii, acestea pot fi făcute pe o perioadă de timp, scurtă
sau lungă, şi la intervale de timp, scurte sau lungi. Problemele legate de măsurătorile de testare
aleatorii sunt:
- planificarea măsurătorilor;
- selectarea poziţiei de măsurare;
- stabilirea principiilor de măsurare.
în ceea ce priveşte planificarea măsurătorilor este important ca acestea să fie făcute în
condiţiile operaţionale ale obiectului de măsurare. Este de dorit să se facă măsurători în momentele
în care emisia de poluant este maximă. Dacă nu se poate determina momentul respectiv este de
dorit ca măsurătorile să fie făcute în timpul întregului proces.
Uneori poate fi de interes determinarea unei emisii medii. în acest caz măsurătorile trebuie
efectuate pe perioada întregului proces sau pe durate cu atenţie selectate.
în orice caz, este important să se fixeze momentul măsurării astfel încât acesta să releve
valori de interes ale emisiilor (de exemplu, valoarea maximă, valoarea medie etc).
Referitor la selectarea poziţiei de măsurare, măsurătorile cel mai bine efectuate sunt cele
dintr-o secţiune de canal drept fără coturi şi rezistenţă. în cazuri rare, măsurătorile se efectuează
la punctul de ieşire a emisiilor.
Poziţia de măsurare cea mai bună este în secţiunea transversală a unui canal vertical cu
porţiune dreaptă, după şi înainte de această poziţie. Este de dorit o poziţie dreaptă înainte de
poziţia de măsurare, de 5 x diametrul canalului şi o porţiune dreaptă după poziţia de măsurare, de 1
x acelaşi diametru.
în general, se fac măsurători pe două diametre perpendiculare şi se măsoară în mai multe
puncte ale fiecăruia din cele două diametre. Numărul de astfel de puncte se determină în funcţie de
dimensiunile diametrului.
în practică, sonda de măsurare se mută de la un punct la altul, în timpul perioadei de măsurare
făcându-se măsurători de perioade egale pentru fiecare punct. Rezultatul este o valoare medie de-
a lungul întregii secţiuni transversale de măsurare.
Referitor la principiile de măsurare este de menţionat că se pot aplica principii de măsurare
diferite. în majoritatea cazurilor se aplică o metodă extractivă în care se măsoară un curent parţial
de gaze de fum.
La măsurătorile extractive este importantă evitarea condensării în sistemul de măsurare, în
faţa receptorului. în practică, aceasta se realizează fie prin poziţionarea receptorului în interiorul
canalului, fie prin situarea sa afară şi încălzirea sondei etc.
în general, măsurarea se face prin extragerea unui curent parţial printr-un filtru capabil să
colecteze substanţa de măsurat. Aerul extras este măsurat şi convertit la condiţii normale
(presiune 101,3 kPa, temperatura 0° C şi stare uscată). Ulterior, cantitatea de substanţă colectată
de materialul de filtrare se determină printr-o analiză de laborator. Emisia poate atunci fi calculată,
de exemplu, în mg/m3 standard. Alegerea materialului de filtrare depinde de substanţa de măsurat
şi există diferenţe fundamentale între măsurarea particulelor solide şi măsurarea gazelor.
9.5.2.2 Măsurarea particulelor solide
Prelevarea de particule solide în sine se efectuează de obicei într-un filtru care se cântăreşte
înainte şi după măsurare. Creşterea în greutate a filtrului este egală cu cantitatea de particule
colectată.
Mostrele de particule colectate pot fi analizate în laborator pentru diferite substanţe cum ar fi,
de exemplu, metalele. în acest caz, este important ca materialul de filtrare să fie curat, neexpus,
pentru a determina valorile brute ale cantităţii de particule.
Echipamentele de măsurare a particulelor solide sunt formate în principal din următoarele
părţi:
- sondă cu ieşire pentru un instrument capabil să înregistreze viteza din sondă;
- suport filtru cu filtru;
- dispozitiv de reîncălzire, dacă filtrul este situat în afara canalului;
- echipament pentru răcirea (exemplu: bobină de cupru) şi uscarea (exemplu: silicagel)
gazului de fum extras;
- manometru de presiune şi temperatură;
- pompă.
Pentru a colecta cantităţi suficiente de particule solide, se utilizează echipamente relativ mari,
capabile să extragă cantităţi mari de aer ( aprox. 4 m3/h).
Pentru măsurarea mirosului se foloseşte o tehnică specială. Se ia o probă prin umplerea unui
sac cu aer, apoi analiza în sine se face la un laborator care posedă aşa-numitul grup pentru miros.
Grupul pentru miros este format dintr-un număr de oameni (de exemplu 6) obişnuiţi să
evalueze mirosurile. Persoanelor din grup li se prezintă mostra de aer cu diluţii crescătoare până
când mostra este estimată a corespunde aerului curat. Nimărul de diluţii stabilite a fi fără miros de
către jumătate din membrii grupului este expresia conţinutului de miros al probei. Se spune că aerul
analizat conţine un număr de „unităţi de miros".
în cazul determinării conţinutului de poluanţi din gazul de fum rezultat dintr-o instalaţie de
ardere emisiile măsurate trebuie comparate cu conţinutul de oxigen sau bioxid de carbon al gazului
de fum care este expresia surplusului de aer.
Astfel, măsurătorile efectuate la diferite instalaţii devin comparabile.