Infinit aflat în cumpănă

Ce faci cînd nu ştii ce să faci, deşi ştii ce ai de făcut? Presupun că trebuie să faci ceea ce ai de
făcut, dar nu ştiu dacă lucrurile sunt atît de simple. Desigur lucrurile sunt atît de simple sau de
complicate pe cat le facem noi înşine. Dar oare le facem într-un fel sau altul din nevoie, din neştiinţă, din
inerţie? E mîna destinului? Nu contează prea mult, după cum îmi imaginez. Atunci ce e de făcut?
Mărturisesc că mă aflu la o răscruce de drumuri. Răscrucea asta îmi seamănă cu o sferă, în care
eu mă aflu în centrul ei, din lipsă de altă aproximare mai potrivită. Nu ştiu în ce direcţie să apuc, deşi
ştiu că orice direcţie mă duce în acelaşi loc. Cel mai simplu ar fi să fac un pas, oriunde, numai să îl fac.
Să fie atît de uşor? E chiar nevoie de acel pas?Aici e dilema. Nu ar fi trebuit să fie mai greu? Iarăşi,
simplu sau complicat? Ce este alegerea? De ce alegi ceea ce alegi şi ce alegi cu adevărat? Care este
esenţa acestor lucruri? De ce ne punem atîtea întrebări cînd ştim noi înşine că tot noi vom răspunde la
ele?
Cam în acest cadru de gîndire mă aflu în momentul în care scriu aceste rînduri. Nu mă mai
frămîntă timpul… l-am acceptat. Este o parte din mine, acum, iar eu sunt o parte din timp. Desigur, în
cel mai asbtract sens posibil, eu însumi sunt timpul. Nu EU, ci eu. Nu vreau să operez cu noţiuni
abstracte, dar nu am altă alternativă, căci limbajul este foarte sărăcăcios, din acest punct de vedere. Prin
urmare eu sunt un infinit. Pare absurd şi „ tras de păr”, după cum se exprimă cel mai bun prieten al meu.
Dar asta e realitatea, cel puţin pentru mine. Am întîlnit acum ceva timp, un poem care mi-a rămas în
memorie...

"Ştii ce eşti?
Eşti un manuscris
al unei scrisori divine.
Eşti oglinda
care reflectă
o faţă zeiască.
Acest univers
nu este în afara ta.
Priveşte în tine;
Tot ceea ce vrei să fii:
Eşti."
Rumi

Deşi voalat poemul sugerează acelaşi lucru, eu sunt un infinit. Eu sunt un infinit, prin urmare eu
sunt tot ceea ce acest infinit conţine. Eu şi tu suntem acelaşi infinit. Suntem unul şi acelaşi şi în acelaşi
timp totul din jurul nostru. Implicaţiile acestui fapt sunt covîrşitoare, iar uneori mă îndoiesc de
veridicitatea lor, căci nu sunt sigur că sunt menit a şti astfel de lucruri. E drept că îmi folosesc. Mă ajută
să mă împac cu mine însumi şi cu lumea înconjurătoare, dar, cumva, simt că nu sunt pregătit pentru
astfel de informaţii. Am impresia că sunt un copil care se joacă cu unelte de oameni mari. Dacă este aşa,
ce mi-a permis să am acces la ele? Aş fi vrut ca aceste reflecţii să survină mai tîrziu în viaţă.
E drept, că acum ceva vreme, am simţit cu adevărat ceea ce am scris mai sus, dar chiar şi aşa, era
o senzaţie extrem de simplă, pură, curată. Acum, pe măsură ce timpul trece, am impresia că se adună ca
nişte greutăţi pe umerii mei. Ştiu, întradevăr, că asta e doar percepţia mea. Poate că mi-e teamă. Sigur
mi-e teamă. Odată cu cunoaşterea vine şi responsabilitatea. Am impresia, uneori, că mă voi rătăci pe
coridoarele sterile ale raţiunii. Încerc să evit asta...
„A-ţi trăi viaţa e relativ simplu, a trăi ceea ce scrii e o adevărată provocare.” Nu ştiu exact cine a
zis asta, dar mi-a rămas în minte. În sens abstract, eşti ceea ce scrii şi scrii ceea ce eşti. Totul e simplu şi
deosebit de relativ. Cu toate astea, nu poţi scrie orice. Eu nu pot scrie orice. Mi-e teamă să scriu „ceva
anume” ca nu cumva să scriu ceva ce nu trebuie. Chiar acum, mi-e teamă. Am senzaţia că trebuie să
urmez un plan de idei bine configurat. Presupun că, în esenţă, acel plan, tot de către mine este alcătuit,
dar mi-e teamă că nu îl voi respecta întrutotul. Mi-e teamă că mă voi abate de la el. Dar dacă eu sunt
infinitul şi toate elementele cuprinse în el, după cum am spus mai sus şi după o serie de inducţii logice,
atunci, în realitate, mi-e teamă că nu voi fi eu însumi. Dacă anulez timpul şi îl cuprind în mine, atunci
mi-e teamă că nu sunt eu însumi. Asta să fie rădăcina tuturor dilemelor mele? Dumnezeu să mă ajute.

De ceva timp stau într-o cumpănă, de fapt mai multe cumpene. Ca o paranteză, mi se pare uşor
ironic, din moment ce eu sunt cumpăna şi toate celelalte respective cumpene. Dar cu toate astea, mă aflu
într-o cumpănă, sau mai multe. Am senzaţia că devin din ce în ce mai vag în exprimări. Am început,
acum ceva timp, să scriu „ceva”. Este, o ştiu acum, un subiect important pentru mine, poate şi pentru
alţii, căci scrisul nu e doar „scris”. Toată povestea s-a derulat deja în mintea mea, dar mi-e teamă să o
aştern pe foaie, fie ea şi virtuală. E ca şi cum acea poveste e un mesaj, primit de undeva, de departe. Dar
mi-e teamă că, odată ce trece prin filtrul eu-lui meu, va ieşi altceva, şi asta din cauza fapului că mi-e
teamă că nu sunt eu însumi. că nu îmi sunt adevărat. Îmi închipui că afirmaţia anterioară este o
contradicţie, din moment ce eu sunt infinit. Dar adevărul nu ţine cont de logică. Cu alte cuvinte, cred că
trebuie să mai treacă apă pe sub pod pînă să pot înţelege cu adevărat aceste lucruri.

Sunt un infinit aflat în cumpănă cu sine însuşi. Dar ce înseamnă asta cu adevărat? Eu sunt
infinitul, contragreutatea-sine-însumi, şi cumpăna?