Institutorul filosof Dintre toate ştiinţele pe care le băgăm în capul copilului când neostenim cu educaţia lui, tainele creştinismului, de care nu ne îndoim căreprezintă una dintre cele mai desăvârşite părţi ale educaţiei, nu sunttotuşi, cele care pot fi înghiţite cu cea mai mare uşurinţă de un spirittânăr. De pildă, ca să-l îndupleci să creadă pe un tânăr de paisprezecesau de cincisprezece ani că Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul nu suntdecât o persoană, că Fiul este consubstanţial Tatălui şi Tatăl Fiului, etc,toate acestea, de care e nevoie, totuşi, spre a fi fericit în viaţă, sunt maigreu de înţeles decât algebra, iar dacă vrem ca ele să fie pricepute,suntem siliţi să ne folosim de anumite înfăţişări lumeşti, de anumitelămuriri materiale care, oricât de nelalocul lor ar fi, îl ajută pe tânăr să înţeleagă problema necunoscută.— Părinte, spunea în fiecare zi micuţul conte institutorului său,vreau să vă asigur că consubstanţialitatea depăşeşte puterile mele de înţelegere, îmi este cu neputinţă să pricep cum două persoane sunt doaruna, lămuriţi-mi pe îndelete această taină, vă rog fierbinte, sau cel puţinatât cât să o pricep şi eu.Cuviinciosul părinte, doritor să izbândească cu educaţia sa,mulţumit că va putea să-i înlesnească elevului său o înţelegere cum nuse poate mai plăcută a problemei, se gândi la un mijloc destul de nostimde a înlătura greutăţile care îl nedumireau pe conte, şi acest mijloc, luatdin natură, mai mult ca sigur că va da roade. El aduse o fetiţă, detreisprezece-paisprezece ani şi după ce o pregăti bine pe micuţă, o împreună cu tânărul său elev.— Ei bine, îi spuse, acum, prietene, înţelegi tainaconsubstanţialităţii? Ai priceput cu mai puţină osteneală că este cuputinţă ca două persoane să fie doar una?— Oh, Dumnezeule, da, părinte, spuse cu aprindere încântătoareafăptură, înţeleg acum totul cu o uşurinţă pe care nu o bănuiam. Nu mămai mir că această taină face, cum se spune, atâta bucurie fiinţelor dinceruri, căci este foarte plăcut când doi se amăgesc că nu sunt decâtunul.Câteva zile mai târziu, micuţul conte îl rugă pe institutorul său săfacă o altă lecţie pentru că, aşa cum susţinea, ar mai fi încă ceva deneînţeles în această taină şi care nu ar putea fi lămurit decâtsărbătorind-o încă o dată, aşa cum o mai făcuse. Binevoitorul părinte, pecare acest fapt îl mulţumise precum se pare la fel de mult ca şi pe elevulsău, aduse din nou pe fetiţă şi lecţia începu, dar de data aceasta,părintele, tulburat mai ales de priveliştea desfătătoare pe care chipeşulconte de Nerceuil i-o înfăţişa consubstanţializându-se cu părtaşa lui, nuputu fi oprit de a fi al treilea în desluşirea pildei evanghelice, iarfrumuseţile pe care mâinile sale le cutreierară pentru aceasta, în cele dinurmă îl făcură să ardă de tot.— Mi se pare că treaba merge prea repede, spuse Du Parquet, luând în stăpânire şalele micuţului conte, sunteţi prea sprinteni în mişcări, ceeace face ca împreunarea să nu fie strânsă, să nu arate prea bine figuratainei care se adevereşte aici... Dacă ne vom statornici, da, în acest fel,spuse pungaşul, dând şcolarului ceea ce acesta dădea fetiţei.
Leave a Comment