Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
1Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Dumnezeu, Descartes şi fiul risipitor

Dumnezeu, Descartes şi fiul risipitor

Ratings: (0)|Views: 29 |Likes:
Published by Dan Constantin
de Nicuşor Gliga
de Nicuşor Gliga

More info:

Published by: Dan Constantin on Feb 24, 2014
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/29/2014

pdf

text

original

 
 1
Dumnezeu, Descartes şi fiul risipitor
 
P
roblema dacă există sau nu există Dumnezeu, a rezolvat
-o chiar Dumnezeu în mai multe etape. Lui Moise i S-a prezentat ca Cel ce
este.
Zis-
a iarăşi Moise către Dumnezeu: "Iată, eu mă
voi duce la fiii lui Isra
el şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m
-a trimis la voi... Dar de-mi
vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun? Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce
 sunt 
". Apoi i-
a zis: "Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce
este
 m-a trimis la voi!"
 
(Ieşirea III, 13
-14) C
unoaşterea fără Dumnezeu susţine şi învaţă în continuare că nu există
 Dumnezeu.
Deşi „
...
cine va zice fratelui său... nebunule, vrednic va fi de gheena focului”
 (Matei V,
22), există, se pare, o categorie de fraţi ai noştri care f 
ac exc
epţie de la regulă
: cei
care spun că nu există Dumnezeu. Prin gura psalmistului, Dumnezeu le spune acestora nebuni: „
Zis-a cel nebun întru inima sa: "Nu
este
 
Dumnezeu!
 (Ps. 52, 1)
Şi
, urmare acestei convingeri intime,
îşi
face un alt dumnezeu-idol l
a care se închină.
De aceea
Stricatu-s-
au şi urâţi s
-
au făcut întru fărădelegi.”
 (Ps. 52, 2) Lucru adeverit de st
area de decădere morală a lumii, de grozăviile care se întâmplă. La convingerea că există Dumnezeu se ajunge prin cele mai diverse că
i. Despre René Descartes (1596-
1650) unii spun că
 a fost
un apologet catolic, alţii că
 
a fost un ateu, depinde de tabăra care vrea să
-
l aibă în rândurile sale. De la el ne
-
a rămas acel
Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum
…”
 
Ateii, care au avut (şi au pâinea şi cuţitul) în educaţie
, la toate nivelele,
au tăiat ultima
 parte
„...sum, ergo Deus est”. Adică „Mă îndoies
c, deci cuget; cuget, deci sunt; sunt, deci Dumnezeu este.
C
um a ajuns Descartes la concluzia ca Dumnezeu este?
„Filozoful porneşte de la un fapt sigur: în sufletul omului este sădită ideea de Dumnezeu. (
făcuse – 
 
după câte mi
-aduc aminte
 – 
 exper 
ienţa cu un copil, pe
care l-
a izolat cu desăvârşire de oameni, situându
-l într-
o pădure şi aducându
-
i cele necesare, numai ca să nu audă de la nimeni
vorbindu-i-se despre Dumnezeu. Dar mare i-
а fost mirarea când
l-
a văzut pe băiat închinându
-se Soarelui p
e care îl considera Dumnezeu. Nu importă că se închina Soarelui, fapt este că într 
-
însul era sădită ideea de Dumnezeu, înainte de а
-i fi vorbit
cineva despre o Fiinţă supranaturală).
 
Şi atunci Descartes îşi pune întrebarea: de unde vine această idee de Dumnezeu pe care el o găseşte aprioric sădită în sufletul său? Această idee, răspunde tot el, nu poate veni decât din trei izvoare: ori din lumea înconjurătoare, ori din el
 
 2
însuşi, ori într 
-
adevăr există acea Fiinţă supranaturală care i
-
а sădit
-o. Descartes l
e analizează pe
rând.
Din lumea înconjurătoare nu poate veni, fiindcă zice el – 
 
ideea de Dumnezeu sădită în mine este infinită pe câtă vreme lumea înconjurătoare este finită. Iar ceva finit nu poate să
-mi
dea ceva ce este infinit. Din mine însumi, continuă
 filozoful
 – 
 
iarăşi nu poate veni, fiindcă şi eu sunt mărginit, în timp ce ideea de Dumnezeu este nemărginită. Cauza nu poate fi mai mică decât
efectul.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci ideea de Dumnezeu nu poate veni decât de la o Fiinţă supranaturacare
 într-
adevăr există şi care mi
-
a sădit această idee.
 Dar filozoful care s-a îndoit
 până şi de propria sa existenţă,
 
a pus la îndoială până şi această concluzie.
 -
Dar dacă, zice el – 
 
această idee mi
-
a sădit
-
o un spirit rău? Nu cumva în locul lui
Dumnezeu s
tă diavolul care mă minte şi
-
şi bate joc de mine?
 D
escartes a respins şi această îndoială, bazat pe faptul că ideea unui Dumnezeu infinit implică în sine Perfecţiunea. Iar o Fiinţă perfectă, desăvârşită în toate privinţele, nu poate minţi. Şi în acest caz, concluzia este că ideea de Dumnezeu a fost sădită de însuşi Dumnezeu care există
într-
adevăr.”
, pag. 31-32)
Aşadar, ideea de Dumnezeu o avem sădită în noi, d
ar cum
arată El dacă „
nimeni nu L-a
văzut vreodată”
(Ioan I, 18)?
Că nu poate omul să
-
L vadă şi să rămână viu. „Faţa Mea însă nu
vei putea s-
o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască”
. (
Ieşi
re 33, 20) Când Îl vom
vedea faţă către faţă? Dacă vom fi găsiţi vrednici, abia după Parusie şi Judecata de obşte. „
 Nici
un blestem nu va mai fi. (...) şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi scris pe frunţile lor”
 (Apocalipsa 22, 3-4). Moise I-
a văzut
 numai
spatele
, Ilie L-
a simţit ca o adiere de vânt etc. dar numai „
Fiul cel Unul-
 Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L
-
a făcut cunoscut.”
 (Ioan I, 18).
Şi spune Sf.
 Ap.
Pavel că „...întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii, / Şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea.”
 
(Coloseni IX, 9-10) Ca Om-
adevărat, Iisus
Hristos, S-a bucurat, S-
a întristat, a lăcrimat, a plâns, a însetat, a flămânzit,
a fost vândut, a fost
 batjocorit, bătut, ţintuit pe Cruce, a murit şi a fost pus în mormânt. Ca Dumnezeu
-
adevărat, a iertat păcatele, a vindecat neputinţe, a scos şi a alungat demoni din oameni, a mers pe apă, a certat marea şi vântul, a înviat oameni, a înviat El
Î
nsuşi înălţându
-Se la cer, punând natura
umană izbăvită
 
de păcat de
-
a dreapta Tatălui, adică la loc de cinste. Iconografia reprezintă toate
acestea
, după anumite reguli, dar lipseşte ceva... Relaţia dintre Dumnezeu şi
mine
, ca
 persoană
 
unică şi irepetabilă.
 
Ei bine, Dumnezeu a rezolvat şi această problema
 în
 Parabola fiului risipitor 
 (Luca XV, 11-32). S-
a prezentat pe Sine aşa cum Se află El în raport cu fiecare din noi în parte. Unii teologi
numesc aceasta
 parabola parabolelor.
Pentru a înţelege mai bine să lăsăm să ne vorbească un
vas ales, un om al lui Dumnezeu: "
Pilda aceasta numai Dumnezeu o putea spune; căci limba omenească nicicând n
-a putut
cuprinde în mai puţine cuvinte, mai simplu şi mai profund tragedia omului, peste care El revarsă un ocean de iubire şi înţelepciune. Toţi ne recunoaştem în acest fiu risipitor, căzut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu, până la „rangul” unui porcar decăzut şi cu sufletul în zdrenţe.
 
Tatăl i
-a

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->