Filozofia Patologiei Si Dezvoltarii Societatii Noastre

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu”
Liga Medicilor din Republica Moldova

Asociaţia de Filozofie şi Bioetică
Centrul de Promovare a Democraţiei şi Toleranţei din Republica Moldova
ION MEREUŢĂ
Filozofia patologiei
şi dezvoltării
societăţii noastre
Chişinău, 2003
CZU: 17:616-058
M59
Recenzenţi:
Gheorghe Rusnac – profesor universitar, academician, rectorul Universităţii
de Stat din Moldova
Vasile Ţapoc – doctor habilitat în filozofie, profesor universitar, şeful
Catedrei de filozofie şi metodologie a ştiinţei, Universitatea de Stat din Moldova
Boris Melnic – profesor universitar, academician al AŞ a RM
Constantin Eţco – doctor habilitat în medicină, profesor universitar, şeful
Catedrei de sănătate publică, management şi psihopedagogie, USMF
„N. Testemiţanu”, academician al Academiei “Noosfera” din Moscova
Lucrarea evidenţiază prin prisma cogniţiei omului şi societăţii

moldoveneşti unele maladii sociale şi ale sociumului.
Autorul expune şi argumentează necesitatea formării Homo
humanitas, a gândirii noosferice şi a intelectului universal, o viziune
proprie privind edificarea unei ecologii sociale şi dezvoltarea umană
durabilă în Moldova.
Lucrarea este destinată studenţilor, rezidenţilor, doctoranzilor,
profesorilor, medicilor, politologilor, oamenilor politici, tuturor celor care
sunt preocupaţi de problemele dezvoltării societăţii moldoveneşti.
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Mereuţă, Ion
Filozofia patologiei şi dezvoltării societăţii noastre / Ion Mereuţă. - Ch.:
S. n., 2003 (Tipogr. AŞ a Rep. Moldova). - 235p.
Bibliogr. p. 233-235 (79 tit.)
ISBN 9975-9655-5-5
200 ex.
17:616-058
© Ion Mereuţă, 2003

Cuprins
Prefaţă ................................................................................................................................................. 6
Cuvântul autorului ............................................................................................................................. 7
Capitolul I. Universul, sociumul şi Moldova ............................................................................... 15

1.1. Aspecte socio-cognitologice ale apariţiei şi dezvoltării statului
şi sociumului moldovenesc ..................................................................................................... 17
1.2. Viziuni cognitologice ale evoluţiei societăţii moldoveneşti ..................................................... 34
Capitolul II. Aspecte filozofice şi cognitologice ale fenomenelor

şi maladiilor societăţii moldoveneşti ................................................................................... 47
- Actualitatea filozofică: omul, societatea şi maladia ............................................................. 47
- Maladia socială şi maladia societăţii .................................................................................... 47
- Depresia economică şi criza social-economică .................................................................... 48
- Maladia sau criza sistemică a puterii de stat ........................................................................ 49
2.1. Cognitologia socială a maladiilor societăţii moldoveneşti ....................................................... 50
2.1.1. Maladia dezinformării relative ............................................................................................... 50
2.1.2. Intoleranţa .............................................................................................................................. 51
2.1.3. Desfrâul şi dezmăţul .............................................................................................................. 51
2.1.4. Extremismul şi separatismul .................................................................................................. 54
2.1.5. Birocratismul .......................................................................................................................... 56
2.1.6. Nihilismul .............................................................................................................................. 57
2.1.7. Sociopatiile ............................................................................................................................ 58
2.1.8. Invidia .................................................................................................................................... 60
2.1.9. Egocentrismul şi egoismul ..................................................................................................... 61
2.1.10. Gerontocraţia şi conservatorismul ....................................................................................... 62
2.1.11. Indiferenţa şi absenteismul .................................................................................................. 63
2.1.12. Mercantilismul: mita, corupţia şi abuzul ............................................................................. 63
2.1.13. Sărăcia .................................................................................................................................. 64
2.1.14. Trădarea ................................................................................................................................ 65
2.1.15. Ura ........................................................................................................................................ 65
2.1.16. Maladia selecţiei inversate ................................................................................................... 66
2.1.17. Maladia inutilităţii profesionale postfuncţionale ................................................................ 66
2.1.18. Mândria, prostia şi nebunia ................................................................................................. 67
2.1.19. Neîncrederea ........................................................................................................................ 68
2.1.20. Frica socială ......................................................................................................................... 68
2.1.21. Nemulţumirea ...................................................................................................................... 68
2.1.22. Parazitismul .......................................................................................................................... 69
2.1.23. Favoritismul ......................................................................................................................... 69
2.1.24. Meschinăria şi obscurantismul ............................................................................................ 70
2.2. Cogniţia filozofică a maladiilor sociale ................................................................................. 70
2.2.1. Narcomania şi toxicomania ................................................................................................... 70
2.2.2. Alcoolismul ............................................................................................................................ 71
2.2.3. Maladiile psihice .................................................................................................................... 73
2.2.4. Cancerul ................................................................................................................................. 73
2.2.5. Tuberculoza ............................................................................................................................ 74
2.2.6. Maladiile sexual-transmisibile şi HIV SIDA ......................................................................... 74
2.2.7. Homosexualitatea şi prostituţia .............................................................................................. 75
2.2.8. Handicapul ............................................................................................................................. 75
2.2.9. Malformaţiile congenitale ...................................................................................................... 76
2.2.10. Diabetul zaharat şi maladiile metabolice ............................................................................. 77
2.2.11. Stresul ................................................................................................................................... 77
2.2.12. Hipodinamia ......................................................................................................................... 77
2.2.13. Alte maladii cu caracter social ............................................................................................. 78
2.3. Cogniţia fenomenelor sociale .................................................................................................... 78
2.3.1. Fenomenele demografice: naşteri, decese, migraţii ............................................................... 78
2.3.1.1. Scăderea natalităţii .............................................................................................................. 78
2.3.1.2. Creşterea mortalităţii ........................................................................................................... 79
2.3.1.3. Migraţiile ............................................................................................................................. 80
2.3.2. Îmbătrânirea societăţii ............................................................................................................ 81
2.3.3. Şomajul .................................................................................................................................. 82
2.3.4. Cerşitul şi copiii străzii .......................................................................................................... 94
Capitolul III. Cogniţia omului, a vieţii, sănătăţii şi morţii ........................................................ 95

3.1. Cunoaşterea Eu-lui propriu ....................................................................................................... 95
3.2. Omul şi viaţa ............................................................................................................................. 96
3.3. Omul, sănătatea şi calitatea vieţii ............................................................................................. 99
3.4. Omul, natura şi ecologia ......................................................................................................... 107
3.5. Omul şi necesităţile ................................................................................................................. 108
3.6. Omul, dorinţa şi posibilitatea .................................................................................................. 111
3.7. Omul şi munca ........................................................................................................................ 112
3.8. Omul şi libertatea .................................................................................................................... 114
3.9. Omul şi legislaţia .................................................................................................................... 115
3.10. Omul, pluralismul şi pragmatismul ...................................................................................... 116
3.11. Omul, poporul şi patria ......................................................................................................... 118
3.12. Omul şi solidaritatea socială ................................................................................................. 120
3.13. Omul şi religia ....................................................................................................................... 122
3.14. Omul şi blasfemia ................................................................................................................. 123
3.15. Omul şi cultura ...................................................................................................................... 123
3.16. Omul şi sentimentul .............................................................................................................. 124
3.17. Omul şi norocul ..................................................................................................................... 125
3.18. Omul şi fericirea .................................................................................................................... 126
3.19. Omul şi frumosul .................................................................................................................. 128
3.20. Omul şi adevărul ................................................................................................................... 128
3.21. Omul, gândirea şi tehnologiile informaţionale ..................................................................... 129
3.22. Omul şi soarta ....................................................................................................................... 131
3.23. Omul şi moartea .................................................................................................................... 131
3.24. Sufletul şi nemurirea lui ........................................................................................................ 133
Capitolul IV. Aspecte filozofice ale dreptului medical ............................................................. 139

4.1. Unele aspecte istorice ale responsabilităţii în activitatea medicală ........................................ 139
4.2. Erorile şi greşelile medicale. Responsabilitatea morală a activităţii medicale ....................... 142
4.3. Controlul etic al experienţelor biomedicale ............................................................................ 151
4.4. Responsabilitatea penală şi activitatea medicală. Culpele ..................................................... 156
4.5. Respectarea secretului profesional (confidenţialitatea) .......................................................... 182
Capitolul V. Viziuni de raţiune noosferică, supravieţuire

şi dezvoltare umană durabilă a societăţii noastre ........................................................... 188
Încheiere ......................................................................................................................................... 230

Articole, studii şi lucrări de referinţă ............................................................................................. 233
Dedic această lucrare
şcolii filozofice din Moldova,
cugetătorilor medici
Nu există nici o deosebire între filozofie şi medicină, tot ce

cuprinde prima, întâlneşti în a doua: abnegaţie, pudoare, modestie
în îmbrăcăminte, judecată, calm, fermitate, curăţenie, ton
sentenţios, cunoaştere a folositorului şi trebuinciosului în viaţă,
dobândire a ceea ce purifică, dezbărare de superstiţie,
superioritate divină.
Hipocrate
ION MEREUŢĂ
Filozofia este medicina sufletului
Prefaţă
Despre filozofia individului, a naturii, a biosferei, a societăţii s-a

scris mult. Sunt deja afirmate filozofia istoriei, filozofia dreptului, în
ultimul timp prinde contururi filozofia mediului ambiant etc.
Încercarea, pentru prima dată, de a aduce la rampă problemele
filozofice ale patologiilor individului, ale maladiilor sociale şi mai ales
ale maladiilor sociumului, este un pas înainte în socio-cognitologie şi
filozofia ecologiei sociale. Şi acest pas este marcat prin apariţia filozofiei
patologiei umane şi a societăţii. Autorul porneşte de la formarea statului
şi a sociumului moldovenesc, apelează la filozofia istorică, trasând calea
de la domnie la democraţie, pluripartidism şi parlamentarism pentru
ca, trecând respectivele fapte prin viziunea sa ca om, ca medic, om
politic şi filozof, să identifice maladiile societăţii noastre şi să caute o
ieşire din situaţia în care s-a pomenit aceasta, inclusiv raportând-o la
aspectele moderne ale dezvoltării umane durabile şi ale supravieţuirii.
Astfel, autorul propune mecanisme de realizare a concepţiei dezvoltării
umane durabile şi de supravieţuire a omului – gândire şi intelect global,
raţiune noosferică, toleranţă socială, educaţie şi cultură, integrare
europeană şi mondială etc.
Consider că lucrarea profesorului universitar Ion Mereuţă
„Filozofia patologiei şi dezvoltării societăţii noastre” va îmbunătăţi
gândirea filosofică contemporană din Republica Moldova.
Totodată, această monografie apare, semnificativ, în anul 2003 –
Anul Dimitrie Cantemir.
Sper că lucrarea va atenţiona societatea noastră asupra problemelor
ce ne frământă şi trebuie soluţionate pentru dezvoltarea societăţii
noastre.
acad. Mihai Cimpoi,

preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova
6
FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE
Cuvântul autorului
Moldova, ţară de veacuri pătimită, frământată, plânsă şi chinuită

atât la hotare, cât şi în inima ei...
Secole la rând, marii noştri cărturari au descris Moldova în cronici,
în lucrări fundamentale, în poezii. Unul dintre aceştia a fost domnitorul
Dimitrie Cantemir – om politic, diplomat, filozof, spirit enciclopedic
(cunoştea 11 limbi), membru al Academiei din Berlin – o personalitate
de anvergură europeană. Tocmai de aceea, cu ocazia celor 330 de ani
de la naşterea ilustrului înaintaş, guvernul moldovean a declarat anul
2003 ca fiind „Anul Dimitrie Cantemir”.
„Descriptio Moldaviae” („Descrierea Moldovei”) a lui Cantemir –
lucrare antologică, scrisă în latină la solicitarea Academiei din Berlin –
reprezintă o oglindă în care vedem Moldova de acum 300 de ani. „Ţara
aceasta are un văzduh aşa de senin, scrie D. Cantemir, încât uneori se
vede în asfinţit Ceahlăul. Vremea este cumpănită şi apele şi pădurile
sunt aşa împărţite, încât belşugul se revarsă de pretutindeni...”. Şi, ca
dovadă, marele Cantemir continuă: „Merele din Ţara de sus şi mălaiul
din Ţara de jos n-au coajă. Mierea şi laptele curg ca o sfântă mană
pentru muieri şi prunci şi vinul chihlimbariu spumează în cupe de lut
pentru oşteni cu zale şi plete... Livezile-s cât nişte păduri. Iazurile se ţin
lanţ, vitele cresc fără număr în suhaturi...”.
Peste aproape două secole, un alt cărturar, Mihail Sadoveanu, scria în
lucrarea sa „Drumuri basarabene” că vede „Moldova cea veche de la munţi
până-n Nistru şi la mare, cu cetăţi de piatră şi plină de sate de-a lungul
apelor... Lanuri, turme şi prisăci, o ţară ca o grădină, pe care au dorit-o toţi”.
Această idee este un laitmotiv şi la D. Cantemir. „Mulţi crai şi
împăraţi au întemeiat la hotarele Moldovei vremelnică stăpânire –
ungurii şi leşii, turcii şi tătarii. Cu toţi aceştia, zice Cantemir, au avut
moldovenii multe valuri, în vremea când îşi apărau ei slobozenia lor...”
Într-adevăr, sfânt şi frumos pământ a avut şi are Moldova, dar
rareori oamenii de pe acest pământ s-au bucurat din plin de bogăţiile
sale. În toate timpurile, „trupul frumos” al Moldovei a sângerat, iar
poporul a plâns. Nu o dată, acest „trup frumos” a fost „ciopârţit”,
„împărţit”, în zilele noastre „rana sângerândă” a Moldovei fiind Nistrul
şi enclava separatistă din stânga lui. Poporul, ca să supravieţuiască, a
plecat capul, căci, spune o vorbă din bătrâni, „capul plecat sabia nu-l
taie”. Această „cuminţenie” a răzleţit, a dispersat acest popor, astfel
7
ION MEREUŢĂ
încât, astăzi, moldovenii pot fi lesne caracterizaţi de versul „moldovenii

când se strâng, (…) la un colţ de masă plâng, la alt colţ de masă cântă”.
O altă trăsătură a moldovenilor este că întârzie să ia deciziile adecvate
– nu în zadar, de secole, dăinuie zicala „mintea moldoveanului cea de
pe urmă”. Dar poate, totuşi, în veacuri ceva se va schimba şi „cei tari se
vor smeri, şi cei umiliţi se vor înălţa...!”
Gândirea filozofică moldovenească îşi are la origini înţelepciunea
ţăranului moldovean. Ţăranul răzeş din Moldova era deştept, înţelept,
avea un mod deosebit de a gândi. Desigur că, la modul general, ideile
filozofice au fost determinate de situaţia social-politică a unei sau altei
epoci, precum şi de dezvoltarea formaţiunilor social-economice, adică
de evoluţia sociumului. Astfel, în sec. XVII-XVIII, la baza gândirii
filozofice au stat aspiraţiile de libertate şi lupta pentru independenţă.
Un reprezentant al gândirii filozofice din acea epocă este Nicolae
Milescu Spătarul. El a dezvoltat concepţiile filozofice, promovând
ideea de luptă pentru libertate şi valorile iluminismului, a dezvoltat
gândirea ştiinţifică naturalistă, unele principii ale dezvoltării sociale,
ale progresului social şi ale prieteniei dintre popoare.
Precum am menţionat mai sus, un cărturar de vază al epocii a fost
Dimitrie Cantemir. Ca filozof, el a dezvoltat idei în domeniul logicii,
eticii, literaturii, istoriei, politicii ş. a. De asemenea, Cantemir a fost
preocupat de ideile teologice şi cele privind natura. Academicianul
T. Ţârdea nota, în acest context, că „importanţa ideilor lui D. Cantemir
despre univers şi logică constă în apărarea tezelor lui Aristotel”. Un alt
reprezentat al gândirii filozofice din sec. XVIII este Amfilohie Hotiniul,
care a dezvoltat gândirea filozofică moldovenească în domeniile
geografiei şi matematicii.
În secolul XIX gândirea filozofică din Moldova a fost, în mare,
determinată de scriitorii epocii. În afirmarea iluminismului în Moldova
un rol deosebit l-au avut scriitorii Gh. Asachi, Andronache Donici,
A. Russo, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Stamati şi
C. Negruzzi. Totodată, o importanţă deosebită au avut-o şi narodnicii
moldoveni Z. Arbure-Ralli, N. Zubcu-Codreanu, I. Maisiodams,
M. Negrescu, V. Varzari, V. Dicescu, C. Ursu, L. Frunză ş. a. Şi
naturaliştii moldoveni din prima jumătate a secolului XIX –
A. Grosu-Tolsoi, A. Denhiuc, Ia. Cihal, C. Vârnav, T. Stamati,
A. Hâjdău – au contribuit la dezvoltarea gândirii filozofice. În a doua
jumătate a secolului XIX, concepţiile filozofice au fost marcate,
dezvoltate şi consolidate de personalităţi precum C. Stamati-Ciurea,
8
B. Petriceicu Hasdeu şi, desigur, de Mihai Eminescu, autori ai căror

idei filozofice erau democratice şi progresiste.
La sfârşitul sec. XIX, ca urmare a răspândirii lor în toată lumea,
şi în Moldova pătrund ideile marxiste. Încetul cu încetul, prinde contururi
gândirea filozofică marxistă, urmată de cea marxist-leninistă, care s-a
afirmat în special după cel de-al doilea război mondial. În această
perioadă, gândirea filozofică a fost determinată de orânduirea social-
politică comunistă şi de directivele Partidului Comunist. Toate
afirmaţiile filozofice erau scrise şi aduse pe altarul ştiinţei în
conformitate cu articolele 6 şi 7 ale constituţiilor republicilor sovietice.
Gândirea filozofică se plămădea în academiile de ştiinţe. Analize
ştiinţifice şi filozofice au fost efectuate şi la Academia de Ştiinţe din
Republica Moldova, dar şi în alte instituţii de învăţământ superior.
Un rol important l-au avut lucrările lui F. Verţanu, M. Bulgaru, S. Coandă,
Gh. Bobână, A. Babii, D. Căldare, Gh. Rusnac, N. Cojocaru, V. Ţapoc,
N. Mihai, A. Ursul, P. Vizir, T. Ţîrdea, P. Rumleanschi ş. a.
Lucrările filozofice elaborate şi publicate mai târziu au fost
influenţate de filozofia ciberneticii şi a informatizării societăţii, cei mai
importanţi reprezentanţi ai acestui curent fiind A. Ursul şi T. Ţârdea.
Lucrări importante în dezvoltarea gândirii filozofice au semnat I. Sârbu,
A. Jolondcovschi, I. Fonari şi mulţi alţii. Studiile acestor filozofi sunt
cunoscute, fiind publicate în revistele de profil din diferite ţări, astfel
încât putem spune că, la acea etapă, şcoala filozofică din Republica
Moldova a reuşit să se afirme pe plan internaţional. Ulterior, au apărut
lucrări importante ale savanţilor-filozofi A. Zavtur, A. Roşca, P. Pascaru,
A. Timuş, V. Moşneaga, Gh. Rusnac ş. a. Sunt studiate problemele
filozofice în domeniul religiei şi al ateismului (A. Babii, V. Gajos,
L.Crişanov, I. Ţurcanu), în domeniul esteticii (T. Melnic, A. Suslov,
I. Cojocaru, G. Vasilescu), au apărut lucrări în domeniul filozofiei
dreptului (A. Galben, N. Andronic ş. a.).
Un eveniment deosebit pentru viaţa ştiinţifică din Republica
Moldova a fost crearea, de către academicianul T. Ţârdea, în cadrul
Catedrei de filozofie a USMF „N. Testemiţanu”, a cursului de bioetică.
Cu concursul şi sub diriguirea dumnealui, filozofia a căpătat dimensiunea
interdisciplinară şi s-a dezvoltat la tangenţa filozofie-medicină-bioetică,
aceste preocupări soldându-se cu lucrări importante, între care le putem
menţiona pe cele semnate de P. Berlinschi, E. Păpuşoi, C. Eţco. Un rol
deosebit în studierea problemelor de deontologie medicală l-au avut
I. Ababii şi Gh. Ghidirim.
9
ION MEREUŢĂ
În ultimii ani, au apărut şi s-au format şi medici-filozofi mai tineri.

Au văzut lumina tiparului mai multe lucrări ce au ca tematică sistemele
de sănătate, problemele medico-sociale ale dezvoltării umane durabile,
problema securităţii sănătăţii populaţiei, a supravieţuirii omului, aspecte
filozofice ale dreptului medical, ale cunoaşterii omului, ale vieţii,
sănătăţii şi morţii. În lucrarea de faţă, am încercat să dezvolt o nouă
concepţie filozofică, şi anume filozofia maladiilor şi a fenomenelor
negative ale sociumului moldovenesc, filozofia patologiei umane şi a
purificării sociumului. Aceste idei ar putea fi şi o soluţie pentru viitor.
De ce, totuşi, am făcut această incursiune în trecut? Fiindcă ne
dorim cu toţii să fim oameni moderni şi să construim o societate
modernă. Dar modernitatea nu poate exista fără un fundament solid,
iar acest fundament, în cazul filozofiei, sunt filozofii clasici, pe care
trebuie să-i studiem şi să-i cunoaştem.
Istoria omenirii ne argumentează evoluţia atât a omului, cât şi a
civilizaţiei. Acest proces, considerăm, a fost evolutiv. Teoriile lui
Darwin, Lamarck au demonstrat acest lucru. Atât dezvoltarea Omului,
cât şi a Sociumului au fost apreciate de creier, de nivelul dezvoltării
lui şi a moralei. Este evident că omul nu are simţul moral, chiar de la
naştere, cum susţine Kant, dar considerăm că simţul moral, atitudinea
morală a omului faţă de om, după cum susţine şi Spencer, este un
rezultat al evoluţiei.
Aşadar, societatea, trecând prin diferite etape de dezvoltare, ar trebui
să progreseze evolutiv. Aceasta se referă atât la Om, la Eul său, cât şi la
Socium. Omul pentru om trebuie să fie Om, nu lup potrivit dictonului
„Homo homini lupus”. În cazul acesta, chiar la un nivel înalt de
dezvoltare a Sociumului, vom vorbi daor de „semicivilizaţie”. Cauzele
acestui fenomen pot fi diverse. Noi am căutat explicaţia acestui fenomen
şi la Comenius, la Kant, Rousseau, Pestalozzi, la alţi gânditori, precum
şi în gândirea deterministă a lui Bacon, John Locke şi Spencer, şi trebuie
să menţionăm că substratul anatomic al intelectului şi al spiritului desigur
este dobândit prin naştere, prin aspect biologic, dar dezvoltarea lor este
apreciată evolutiv şi social. De menţionat că rădăcinile biologice,
caracteristice pentru fiecare individ, au şi o latură deterministă.
Analizând comportamentul oamenilor în Socium, putem afirma că
ei fac binele şi tot ei fac răul. Maladiile societăţii, răul îşi au, considerăm,
începutul tot de la om, iar omul apreciază comportamentul, acţiunile
sau inacţiunile cu ajutorul creierului său. Anume creierul este factorul
determinant în aprecierea binelui şi dezvoltării societăţii umane fără
10
ură, agresivitate, crimă etc. Aceste vicii ale Sociumului apar atunci când
creierul se decerebralizează şi acţiunile sale sunt apreciate de părţile
inferioare, poate „biologice”, ale sale.
Susţin întru totul ideea academicianului Mihai Drăgănescu din
România care susţine, la rândul lui, gândurile acad. Gr. T. Popa că
„într-o vreme, la Atena sau la Roma, conducătorii trebuiau să cunoască
bine poezia şi atletismul, în timpul Renaşterii, ei trebuiau să cunoască
tot aşa de bine logica, gramatica şi filozofia, iar în timpul nostru ar fi
indispensabil ca ei să cunoască creierul”.
Creierul apreciază conştiinţa umană. Considerăm că factorii de
risc în apariţia maladiilor sociumului, a fenomenelor sociale nefaste,
a tuturor relelor este creierul. Dacă creierul se va dezvolta în direcţia
structurilor superioare, atunci nu va fi loc pentru violenţă, ură, crimă
şi teroare, nedreptate etc.
Esenţa acestei lucrări este evidenţierea răului din societatea noastră
şi, prin regândirea firii umane, a sporirii înţelepciunii, să dezvoltăm
societatea noastră şi umanismul, să intrăm în lumea inteligibilului.
Ca om, ca cetăţean, ca medic, ca deputat în parlamentul Republicii
Moldova de legislatura a XXII-ea, ca pedagog în şcoala superioară,
ca cercetător ştiinţific, om politic şi funcţionar de stat, am cunoscut
cetăţeanul Moldovei – omul cu durerea lui fizică şi spirituală,
necazurile şi necesităţile lui. De asemenea, am simţit îndeaproape
problemele grupurilor de cetăţeni – sănătoşi, bolnavi, handicapaţi,
socialmente vulnerabili.
Anume medicina, secondată de cunoştinţele din domeniul
filozofiei, politicii şi sociologiei, m-au ajutat să identific maladia
somatică atât la un individ, cât şi la un grup de oameni, şi să înţeleg
care este maladia socială ce afectează grupurile mari. Activitatea
politică, implicit, întâlnirile cu oamenii, m-au făcut să înţeleg maladiile
sociumului. Astfel, am ajuns la concluzia că maladia individului,
maladiile sociale şi maladiile sociumului se constituie în patologia
întregii societăţi. Şi anume filozofia, ca regină a ştiinţei, le poate
percepe, depista şi trata. În paginile ce urmează, am încercat să redau
aceste aspecte cognitive ale patologiei societăţii noastre, aşa cum le-
am perceput la această perioadă de dezvoltare a Eu-lui meu.
Consider că apariţia acestei lucrări va fi oportună în “Anul
Dimitrie Cantemir”. Aş fi bucuros, dacă lucrarea întrucâtva ar interesa
cetăţenii Moldovei în dezvoltarea comunităţii noastre.
Autorul
11
ION MEREUŢĂ
Discurs rostit la cea de-a de 65-ea aniversare

a academicianului Teodor Ţârdea
Mult stimaţi profesori universitari, academicieni!

Colegi! Onorată asistenţă!
Domnule academician Teodor Ţârdea!
Sunt copleşit de emoţii, fiind împreună cu dvs., personalităţi
notorii ale culturii, ştiinţei şi medicinei naţionale contemporane, la
acest popas în timp – 65 de ani din ziua naşterii academicianului Teodor
Ţârdea. Să-mi fie iertată îndrăzneala de a vorbi despre rezultatele
ştiinţifice ale domnului academician şi, evident, despre filozofia din
lume şi din Republica Moldova.
Majoritatea filozofilor s-au născut în familii nobile, preponderent
cu rădăcini sociale burgheze – slujitori ai cultelor, politicieni, jurişti
şi matematicieni, fizicieni, cazuri ca cel al lui Johann Fichte, care
provenea din părinţi cu o modestă condiţie ţărănească, făcând rare
excepţii. Aveau origine grecească, evreiască, portugheză sau germană
şi, pentru a deveni filozofi, studiau şi activau la Londra, Paris, Roma
etc. Recurgând la o paralelă cronologică însoţită de deducţii filozofice
în timp, începând cu filozofii presocratici, urmaţi de Socrate, Platon,
Aristotel, continuând cu filozofii Evului Mediu, apoi cu gânditori ca
Leibnitz, Kant, Hegel şi ajungând până la Bergson şi Croce, am dedus
următoarele în marea epopee a gândirii umane profesionalizate:
• Toţi erau însetaţi să cunoască „Cartea lumii”;
• Majoritatea aveau tangenţă cu natura, cu biologia şi, mai ales,
cu medicina;
• Unii, precum Socrate şi Aristotel, chiar s-au născut în familii de
medici;
• Alţii veneau în filozofie din teologie, fizică şi matematică, sau
din politică, precum Heraclit şi Seneca.
Ei nu erau filozofi, ci au devenit filozofi prin faptele lor. În
antologiile filozofice se poate citi, „printre rânduri”, că politica vede
lumea prin prisma puterii, iar filozofia – prin puterea raţiunii şi a
înţelepciunii. Dar toţi – filozofii pre- şi socratici – apelau la fiziologie,
biologie, medicină pentru a-şi deduce gândurile filozofice. Ei au studiat
noţiunile de intelect, voinţă, respect, datorie, om ca scop, virtute şi
dobândirea acesteia, caracter şi legi morale, determinism universal,
libertate umană, încredere şi progres uman, om şi societate, popor şi
iubire de patrie, idee de adevăr şi frumos. De asemenea, au avut ca
12
preocupare diferite aspecte ale artelor, logica, ideea de frumos, lumea

spiritului, Dumnezeu şi istoria, lumea ca reprezentare şi ca voinţă,
relativitatea cunoaşterii, ordinea şi progresul, fenomenele spiritului
omenesc, legea cauzalităţii universale, fundamentul inducţiei, credinţa
în existenţa lumii exterioare, valoarea logica a silogismului, utilitarismul,
incognoscibilul şi limita fetişismului universal în spirit, legile evoluţiei,
factorii mentali ca factori ai evoluţiei, libertatea şi determinismul, emoţia
estetică, artistică şi morală, puterea vieţii şi a acţiunii, corelaţiile filozofie-
religie-ştiinţă, filozofie-ştiinţă, noţiunea de suflet, principiile devenirii
psihice, legile dezvoltării psihice, instinctul, inteligenţa, intuiţia, obligaţia
umană, pragmatismul şi corelaţia religie-meliorism-pragmatism,
cunoaşterea intuitivă şi interdependenţa ei faţă de cea intelectuală, adevărul,
natura şi spiritul, infinitatea conştiinţei, societatea ca sistem şi altele.
Onorată asistenţă!
Se observă corelaţia dintre pregătirea profesională şi deducţiile
ştiinţifico-filozofice.
Acest studiu „în paralel”, cu permisiunea dvs. şi a domnului
academician, o să-l efectuez raportat la personalitatea filozofului
contemporan Teodor Ţârdea. Vine dintr-o familie de gospodari de
prin părţile Sorocii, din miracolul fizico-matematicii, trece prin politică
şi ajunge în medicină, filozofie şi bioetică. E greu şi e riscant, dar,
fiind discipolul domnului filozof-academician, o să încerc să identific
în mod cronologic ideile filozofice şi conceptele aduse pe altarul
„Cărţii lumii” de către domnul profesor T. Ţârdea:
1. Teoriile filozofice ale informatizării societăţii, ale
sociocognitologiei.
2. Problemele filozofice ale progresului tehnico-ştiinţific.
3. Omul şi informatizarea, conceptul civilizaţiei tehniciste.
4. Existenţa omului şi problemele supravieţuirii umane.
5. Dezvoltarea umană durabilă, problemele securităţii umane.
6. Bioetica şi biopolitica.
7. Problemele filozofice ale interacţiunii şi interconexiunii dintre
diferite ştiinţe.
8. Teoriile de noosferizare a personalităţii şi lumii, dezvoltarea
noosferică, noosferologia.
9. Problemele sinergeticii, ale linearităţii şi autoorganizării.
10. Ecologizarea conştiinţei umane, ecologia socială, etica
ecologică, conştiinţa ecologică.
13
ION MEREUŢĂ
11. Biodiversitatea şi globalizarea etc.

Astfel, se observă o corelaţie directă între educaţia familială,
profesională şi evoluţia gândului filozofic al academicianului T. Ţârdea.
Personalitatea academicianului T. Ţârdea se înscrie în istoria
filozofiei din Republica Moldova, alături de filozofi ca A. Ursul,
N. Mihai, P. Rumleanschi ş. a.
Putem afirma că dl T. Ţârdea, filozof contemporan din Republica
Moldova, a dezvoltat ideile filozofice ale altor gânditori, aflându-se
însă aici, acasă, în patrie, alături de neam şi popor.
Parafrazându-l pe Kant, care, deşi nu a părăsit niciodată locul de
baştină, Königsbergul său natal, a dus faima gândirii filozofice în
lume, din Legea Fundamentală a raţiunii practice pure, sau imperativul
categoric, vă spun:
Domnule academician, T. Ţârdea!

Făptuiţi sănătos şi mai departe! Aşa ca maxima voinţei domniei
voastre să poată fi totdeauna, în acelaşi timp, principiu al unei legi
universale... Lucrările dvs. să dăinuiască în veacuri. Nici tumultul
anilor, nici neantul uitării să nu le ascundă...
Aşa sa vă ajute Dumnezeu!
Al dvs. discipol în filozofie,

Ion Mereuţă, d.h.m., prof. univ.
28.08.02
14
Capitolul I
Universul, sociumul şi Moldova
Societatea este forma superioară de mişcare a materiei. Asupra

societăţii acţionează atât factorii externi – lumea înconjurătoare, natura,
universul cât şi factorii specifici societăţii, adică cei sociali.
La premisele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a
naturii se referă mediul geografic şi populaţia, susţine academicianul
T. Ţârdea. Dar, din punct de vedere filozofic, acest mediu geografic
trebuie raportat iniţial la univers şi ulterior la mediul ambiant natural
şi artificial.
Universul, mediul ambiant corelat cu viaţa creează biosfera.
Aceasta, la rândul său – percepută, transformată şi perfecţionată de
om, de raţiunea lui – dă naştere la o nouă calitate a biosferei, şi anume
noosfera. Ea apare la cel mai înalt grad de dezvoltare a sociumului şi
a omenirii. Procesul de studiere atât a universului, a mediului ambiant,
cât şi a sociumului, a noosferei, este determinat de procesul de
cunoaştere. Anume studiul universului, sociumocognitologia şi
noosferologia, trebuie să stea la baza noii gândiri filozofice universale,
pentru ca el, omul, să paotă supravieţui pe mapamond. Considerăm
că, pentru început, trebuie să stabilim problemele – universul, lumea
şi Republica Moldova, apariţia statului moldovenesc şi evoluţia lui în
istorie, apariţia şi dezvoltarea sociumului moldovenesc. Toate trebuie
privite prin prisma mediului geografic, a schimbărilor produse de-a
lungul veacurilor, şi a mediului populaţional, care a fost specific pentru
poporul nostru şi societatea moldovenească.
Într-adevăr, în conştiinţa noastră universul este unul. Credem că
universul este totul – el este infinit, imobil, există şi va exista. Nu-l
poţi aprecia nici în timp, nici în spaţiu, căci el nu se mişcă şi nu are
margini, este infinit, nu creşte şi nu se micşorează. Lui nu i se adaugă
nimic nici nu i se ia nimic. Acest infinit nu are componente, părţi care
ar fi concepute în raport cu ceva. Lucrurile în afara lui nu există. El,
universul, parcă nu este materie, parcă nu are formă şi nici configuraţie.
El nu este nici determinat, nici determinabil. Totul este în unul. Şi
acest unul este universul. El, universul, nu este margine, nici formă,
nici materie, nici suflet. În el, indivizibilul nu se deosebeşte de divizibil,
simplul – de compus, iar centrul – de circumferinţă. Aici, infinitul
este tot ce poate să fie. Punctul nu se deosebeşte de cerc, finitul – de
15
ION MEREUŢĂ
infinit, cel mare – de cel mic. Aici, fiecare lucru este în fiecare lucru.
Universul cuprinde toată existenţa. Toate lucrurile sunt în univers şi
universul este în toate lucrurile. Noi suntem în el, el este în noi. Acest
neant univers este etern. El este neant şi este aceea ce este în afara acestuia.
Filozofii care au găsit această unitate s-au bazat pe multitudinea
ştiinţelor, dar şi pe înţelepciunea şi adevărul cunoaşterii. Universul
întreg, necuprins cu gândul şi vechi în timp, se constituie din stele
sau sori, din planete ce se rotesc în jurul lor şi comete. Sunt 5691 de
stelele vizibile cu ochiul liber şi 108 milioane de stele ce pot fi
vizualizate optic. Unele sunt aşezate într-o spirală uriaşă, la mijlocul
căreia se află sistemul solar, din care face parte şi planeta noastră.
Extremităţile sistemului solar apar ca un fluviu, numit Calea Lactee.
Distanţa dintre stele e măsurată în ani-lumină. Cea mai apropiată stea
se află la o distanţă de 4,2 ani-lumină de la Soare. De la Soare la Pământ
sunt 500 de secunde-lumină sau circa 149,5 mln. km.
Sistemul solar este compus din Soare şi nouă planete mari, cu 28
sateliţi ai lor, şi alte 1152 planete mai mici sau asteroizi.
Pământul îşi are locul său în sistemul solar alături de Mercur,
Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluton. Luna, singurul
satelit al Pământului, se deplasează în jurul acestuia la o distanţă medie
de 384.392 km, făcând o rotaţie timp de 27 zile 7 ore 43 min. terestre.
La ecuator, pământul are o rază de 6377,4 km, iar la pol – de
6356,1 km. Ecuatorul e de 40.070,364 km, un meridian având
40.003,423 km.
Suprafaţa Pământului e de 509.950.714 km2,, dintre care 29,2% este
uscat şi 70,8% – apă. Înălţimea maximă deasupra nivelului mării este de
8848 m, iar adâncimea maximă – de 10.480 m. Orbita Pământului e de
939.120.000 km. Viteza de deplasare a Pământului e de 29,77 km pe
secundă, orbita fiind parcursă în 365,24 zile medii, care constituie un an.
Perioada de rotaţie este de 24 de ore, viteza medie fiind de 465 m/s la
ecuator şi de 310 m/s în România şi Republica Moldova.
Poate că au trecut milioane de ani de când Pământul s-a desprins
de Soare şi au trecut milioane de ani până când planeta noastră a
ajuns să fie aşa cum o ştim astăzi. Pe măsură ce se răcea, Pământul se
schimba, prin urmare şi geografia a fost în permanentă schimbare.
Cele mai importante etape în evoluţia Pământului se numesc ere şi
acestea au fost după cum urmează: Arhaică – 1200 mln. ani; Paleozoică
– 450 mln. ani; Mezozoică – 150 mln. ani; Noozoică – cca. 9850 mln.
ani. În cele din urmă, s-au creat continentele actuale – Eurasia, Africa,
16
Australia şi Oceania, cele două Americi, Antarctida. Pe aceste continente

au apărut rase şi popoare: rasa mediteraneană, cu ramurile: indo-
europenii (germanii, anglosaxonii, romanicii, celţii, slavii, iranienii,
indienii), semită şi hamită. Rasa galbenă – fino-ugrii, care i-a dat pe
finlandezi, laponi, maghiari, bulgari, samoezi, mongoli, chinezi,
japonezi, turci. De asemenea, au apărut rasele malaieză, americană,
negroidă. Reprezentanţii acestor rase au împărtăşitdiferite religii:
creştină – ortodocşi, catolici, protestanţi; mahomedană – suniţi, şiiţi;
hinduşi; israeliţi; budişti; păgâni.
Aceste popoare au avut diferite graiuri, după înrudirile lor – limbi
indo-europene cu ramurile indo-iranică, romanică, germană, slavă,
baltică; limbi semito-hamite; limbile popoarelor caucaziene; japonă-
coreană; sud-mongolice; malaiezo-polineziene; americane; limbile
africane; limbile interiorului Africii; limbile dravidiene etc.
Limbile cu circulaţie mare – chineza, hindi, engleza, rusa,
germana, franceza, japoneza, spaniola, italiana, malaeza, polona,
portugheza, româna, araba, scandinava, ceha, olandeza.
Actualmente, în lume sunt cca 240 de state.
1.1. Aspecte socio-cognitologice ale apariţiei şi dezvoltării

statului şi sociumului moldovenesc
Cea mai lungă şi mai obscură perioadă a preistoriei este reprezentată
pe teritoriul Moldovei, ca pretutindeni în lume, de paleolitic. În paleolitic,
caracterizat prin condiţii vitrege ale climei cuaternarului pe teritoriul
Europei, în spaţiul carpato-dunărean, precum şi în cel ce cuprinde Prutul
şi Nistrul, are loc procesul de antropogeneză. Anume acum se produce
transformarea şi trecerea de la prehominizi la Homo sapiens. Omul se
stabileşte la poalele munţilor şi lângă râuri.
În paleoliticul mijlociu – anii 1.000.000–100.000 î.e.n. – se atestă
primele unelte folosite de om, făcute din piatră şi din lemn. Existenţa
acestor procese este dovedită de descoperirile arheologice realizate în
zilele noastre în diverse localităţi, inclusiv Valea Lungului din judeţul
Iaşi, România. Perioada paleoliticului mijlociu, în care se dezvoltă
cultura Musteriană, aparţine Omului de Neandertal. Anume în acest
interval de timp sunt puse premisele comunităţii gentilice matriliniare.
Paleoliticul superior – a. 40.000–10.000 – este caracterizat prin
transformarea Omului de Neandertal în neontropul sau Homo sapiens
fossilis. Cultura materială a paleoliticului mijlociu – Musteriană –
este înlocuită de cultura Aurignaciană, urmată de cultura Gravettiană
17
ION MEREUŢĂ
orientală. Dovezi ale acestora au fost descoperite în unele localităţi

din Vest, precum şi în Moldova: la Barda – Dealul Viei, judeţul Băcău,
la Dirţu – Ceahlău, judeţul Neamţ, România. În această perioadă,
tipul şi aspectele vieţii spirituale se cristalizează, dominând societatea
gentilică matriliniară.
În mezolitic – a. 10.000–5500 î.e.n. – se produce schimbarea
climei, care devine mai blândă, ceea ce determină şi modificări ale
florei şi faunei. Omul începe să mânuiască arcul şi săgeţile. În aceeaşi
perioadă, în Moldova, lângă Ceahlău, judeţul Neamţ, a fost atestată
existenţa unor triburi campigniene, precum şi a unor grupuri de
vânători şi pescari aparţinând culturii Romanello-Aziliene. În
mezoliticul târziu, în Moldova, este atestată cultura Tardenosiană.
În neolitic, omul descoperă culturile tehnico-agricole, precum sunt
orzul şi altele, şi începe să practice creşterea animalelor, domesticind
oaia, capra, porcul, cornutele mari. Totodată, în viaţa comunităţii
neolitice, un rol important rămâne să-l ocupe vânatul şi pescuitul. Se
răspândeşte toporul făurit, roata olarului, războiul de ţesut. În această
perioadă se constituie tribul, ca formă de organizare superioară ginţii.
Apare cultul mamei. Numeroasele triburi care populează spaţiile
geografice româneşti aparţin, din punct de vedere etnic, grupului
preindo-european. Aceste triburi au avut diferite culturi materiale –
cultura Starcevo-Criş, Ceramica liniară, Vinča-Turdaş, Boian,
Gumelniţa, Cucuteni şi altele.
În perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, sporeşte
importanţa uneltelor de aramă. Se dezvoltă păstoritul, este domesticit
calul, apar obiectele de argint. Se răspândesc şi se afirmă graiurile
indo-europene. La Sudul Moldovei ia naştere cultura Cernavodă.
În aceeaşi perioadă se instituie cultul Soarelui, marcat de apariţia
diverselor simboluri solare. În Muntenia şi Transilvania se instaurează
cultura Glina, care se extinde şi în Moldova. Aceasta este urmată de
cultura Otomani, care conduce la apariţia primei epoci a fierului în
regiunile româneşti. Cultura Noua a fost reprezentată prin obiecte de
os şi de corn, ceea ce confirmă predominarea păstoritului în viaţa
economică din acea perioadă.
După aramă şi bronz, epoca fierului – a. 800 î.e.n. – a însemnat o
etapă deosebită în dezvoltarea societăţii umane, respectiva perioadă
fiind caracterizată ca o epocă a democraţiei militare.
Apar primele centre metalurgice aborigene. În sec. VI î.e.n., în a
doua jumătate a culturii Greceşti, în regiunile carpato-dunărene sunt
18
atestate influenţe scitice. Mortirile şi monedele greceşti pătrund pe întreg

teritoriul – în special, în zonele riverane, inclusiv în cea a Prutului.
În sec. V î.e.n. apar primele informaţii despre geţi, pe care Herodot,
cu prilejul conflictului acestora cu regele perşilor, Darius I (513 î.e.n.),
îi numea „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”. Menţionăm că,
prin anii 300 î.e.n., armata getică număra cca. 30.000 de oameni.
Geto-dacii sunt o ramură a tracilor care vorbeau o limbă tracă, de
origine indo-europeană. Religia geto-dacilor a fost politeistă,
divinitatea supremă a acestora fiind Zamolxe.
Denumirea de Dacia este atestată pentru prima dată la Pliniu cel
Bătrân şi Tacitus, în sec. I î.e.n., când regele dac Burebista creează un
stat centralizat al geto-dacilor (întins şi în sudul Dunării, până la actualii
munţi Balcani), unind triburile geto-dacice din regiunile intra- şi extra-
carpatice, îi învinge pe celţii din vestul Transilvaniei, supune cetăţile
greceşti din nordul şi vestul Mării Negre şi intervine în războiul dintre
Cezar şi Pompei (48 î.e.n.). Acum se consolidează sau se construiesc,
pe înălţimi, piscuri sau promontorii greu accesibile, numeroase cetăţi şi
fortificaţii dacice, organizate într-un sistem de apărare. Tezaurele
monetare şi vestigiile arheologice dovedesc vaste relaţii comerciale cu
spaţiul Mediteranei de răsărit, o evoluţie spre aşezări de tip urban şi o
certă prosperitate a societăţii geto-dacice în sec. I î.e.n. – I e. n. Unele
cetăţi erau şi centre religioase.
Statul s-a destrămat în urma asasinării lui Burebista (44 î.e.n.),
triburile dacice unindu-se din nou sub conducerea lui Decebal
(87–106 e. n.) într-un stat centralizat, puternic economic şi militar,
care obţine unele victorii împotriva armatelor romane. Astfel, a doua
Epocă a fierului – 450–300 î.e.n.–106 e. n. – se caracterizează prin
afirmarea culturii geto-dacilor. Are loc diviziunea muncii şi a
meşteşugurilor geto-dacilor, se dezvoltă arta; de la începutul anilor
’80, începe pătrunderea masivă pe teritoriul locuit de geto-daci a
dinarului roman de argint. Pe plan social-politic, se adânceşte
procesul de diferenţiere socială, prin înlocuirea obştii patriarhale cu
obştea sătească şi prin instaurarea democraţiei militare. Se stabilesc
premisele statului de tip sclavagist incipient. Această perioadă e
definită de cercetători ca o perioadă clasică a civilizaţiei geto-dacice.
Capitala statului condus de Decebal a fost oraşul Sarmizegetusa,
principală aşezare dacică din Munţii Orăştiei, situată la o altitudine
de cca 1200 m. Sarmizegetusa a fost distrusă la sfârşitul celui de-al
doilea război daco-roman (105–106 e. n.), apoi refăcută de romani.
19
ION MEREUŢĂ
După înfrângerea lui Decebal în 106, regatul dac este desfiinţat şi

pe o mare parte a teritoriului său se constituie provincia Dacia,
administrată de un împuternicit al împăratului roman. Începe
romanizarea. Populaţia dacă, încercată greu de două războaie, acum
trebuie să sufere influenţa culturii romane, a limbii şi a obiceiurilor
acestora. Limba latină se impune la toate nivelurile provinciei. În cele
din urmă, între anii 106–271, se instaurează dominaţia romană în Dacia.
În această perioadă, are loc un proces intens de formare a culturii Latine
geto-dacice pe întregul teritoriu locuit de daci. Apare moneda de argint
geto-dacă, venind să confirme dezvoltarea social-economică a populaţiei
băştinaşe. Încetul cu încetul, se formează populaţia daco-romană,
vorbitoare de limbă latină.
Convieţuirea coloniştilor cu autohtonii (prezenţă dovedită
arheologic şi prin numele de pe inscripţii) a impus dacilor limba latină
populară. Astfel, din cele 3000 de inscripţii descoperite în Dacia
romană, numai 37 sunt în limba greacă. Din 27.000 de nume de
persoane menţionate în aceste inscripţii, 75% sunt romane, 13%
greceşti, 4% traco-dacice, 4% illirice.
În anul 113, la Roma, este inaugurată Columna lui Traian –
simbolul devenirii poporului român. Având o înălţime de 29,78 m,
monumentul este acoperit cu basoreliefuri ce evocă 124 de episoade
din luptele împăratului Traian cu dacii.
Într-o inscripţie din anii 117–118 este atestată denumirea de
Sarmizegetusa, vechea capitală a statului lui Decebal. Acolo, romanii
au întemeiat primul oraş din Dacia, capitala provinciei, colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. În anul 132, aici este instalat
un apeduct. În anul 158, metropola Daciei numără 20.000 de locuitori.
În această perioadă, are loc o împărţire administrativă a provinciei
în Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis, iar între anii
167–169 are loc unificarea acestor trei teritorii în Dacia Malvensis.
Coloniştii au adus forme de organizare şi de viaţă proprii, caracteristice
unei civilizaţii superioare. S-au construit drumuri, s-a intensificat
comerţul, au înflorit meşteşugurile, construcţiile, mineritul şi agricultura,
au apărut noi oraşe – între anii 193–211, în Dacia existau zece oraşe.
Populaţia participa activ la viaţa economică şi politică a imperiului. În
222–235, în timpul domniei împăratului Severus Alexander, este
atestată, pentru prima dată, Adunarea provincială a Daciei cu sediul la
Sarmizegetusa. S-au dezvoltat artele şi s-a răspândit scrisul. În sec.
II–III în Dacia apar primii adepţi ai creştinismului.
20
După asasinarea, în 235, a lui Severus Alexander, şi până la

venirea pe tron, în 284, a lui Diocleţian, la conducerea Imperiului
Roman s-au perindat, succesiv, peste 25 de împăraţi! A fost o perioadă
de stagnare economică şi de instabilitate. Pentru Dacia, situată la
hotarele imperiului, această perioadă a fost una de grele încercări şi
deteriorare a vieţii economice. Totodată, pe teritoriile Daciei se
infiltrează diferite triburi nomade de păstori sarmaţi (populaţie iraniană
înrudită cu sciţii), care intră în raporturi strânse cu populaţia autohtonă
şi a căror prezenţă în această regiune este atestată până în sec. IV.
În anul 271, înteţirea atacurilor populaţiilor barbare l-au
determinat pe împăratul Aurelian să dispună retragerea armatei şi
administraţiei romane din Dacia, acestea organizând, la sud de Dunăre,
o nouă provincie cu denumirea Dacia. Dar, chiar şi după retragerea
aureliană, teritoriile vechii Dacii au rămas sub influenţa politică,
economică şi culturală a Imperiului Romano-Bizantin.
Populaţia daco-romană de limbă latină, ireversibil romanizată, a
rămas pe loc, păstrând neîntrerupte legăturile economice, culturale şi
politice cu Imperiul Roman, inclusiv agricultura, păstoritul, vechile
tradiţii romane provinciale. Procesul de romanizare a continuat, fapt
care a contribuit la menţinerea limbii latine şi a tradiţiilor romane.
Astfel, romanitatea locală devine fundamentul transformărilor social-
economice, etnice şi culturale ale etnogenezei poporului nostru.
Retragerea romană de pe teritoriul Daciei a marcat sfârşitul relaţiei
de producere sclavagistă. Următoarea epocă s-a caracterizat prin existenţa
obştilor săteşti – comuna vicinală – o formă social-politică de organizare
a populaţiei autohtone. Până la 602, populaţia daco-romană cunoaşte
un proces de formare şi trecere la orânduirea feudală. În aceeaşi
perioadă au loc numeroase ciocniri dintre popoarele migratoare şi dacii
liberi. Pe parcursul sec. VII, slavii – popor indo-european din grupul
satem – vor ocupa nişte ţinuturi între cursul superior al Elbei şi Nistrului.
Slavii, aflaţi în stadiul de trecere de la societatea primitivă la cea
feudală, au exercitat o influenţă considerabilă asupra organizării social-
politice, asupra limbii, obiceiurilor, vieţii sociale şi culturale ale
autohtonilor romanici. Ei au grăbit formarea relaţiilor feudale. În sec.
VII-VIII şi chiar X, limba romană se dezvolta de sine stătător. Contactul
cu slavii conferă limbii populaţiei un caracter specific în cadrul limbilor
neolatine, numeroase cuvinte slave fiind integrate în tiparul fonetic şi
gramatical al limbii autohtonilor romanici. La sfârşitul sec. X se încheie
procesul, de lungă durată, de formare a limbii şi poporului român.
21
ION MEREUŢĂ
În anii 940–965 apare prima menţiune documentară privind o aşezare

medievală orăşenească de pe teritoriul Moldovei: Cetatea Albă, sub
numele de Maurocastron, iar anterior – antica cetate greco-romană Tyras.
La sfârşitul veacului X încep problemele legate de biserică. În iulie 1054
are loc Marea schismă – separarea canonică a bisericilor creştine de la
Roma (catolicism) şi cea de la Constantinopol (ortodoxism). Românii
rămân în grupul de popoare care ţin de cultul ortodox.
În această perioadă, în istorie sunt menţionate multe oraşe
româneşti: Alba-Iulia (1097), Bihor (1111), Arad (1156), Bârlad
(1174), Cluj (1316), Timiş (1212) etc. Între anii 1310–1352,
domnitorul Basarab I întemeiază statul feudal Ţara Românească. În
1334–1335 este menţionat oraşul Civitas Moldaviae – Baia.
În anul 1241, nordul şi sudul Moldovei este invadat de tătari,
după care întreaga regiune este controlată politic de Hoarda de Aur.
Bineînţeles, populaţia autohtonă era nemulţumită de dominaţia tătară.
La 1359, voievodul maramureşean Bogdan I descalecă în Moldova
şi, cu sprijinul populaţiei, este recunoscut drept domnitor şi întemeiază
Principatul Moldovei care, la sfârşitul sec. XIV, va cuprinde teritoriile
până la Nistru şi Marea Neagră. În timpul domniei lui Bogdan I a fost
construită Biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuţi, cel mai vechi edificiu
religios păstrat în Moldova, cu arhitectură getică şi bizantină.
Între anii 1375–1391, în timpul domniei lui Petru I Muşat,
Moldova cunoaşte o perioadă de prosperitate economică. În acest
răstimp a fost organizată administraţia şi justiţia; au fost construite
cetăţile Şcheia, Neamţ şi Suceava, ultima devenind capitală (1388); a
fost bătută prima monedă din istoria ţării – groş-ul de argint.
În septembrie 1387, la Lvov, Petru I depune jurământ de vasalitate
faţă de Polonia, recunoscând suveranitatea regelui polon Wladislav
II Iagiello. Moldova a fost integrată în sistemul de alianţe al statului
polono-lituanian.
Anii 1400-1432 sunt anii domniei lui Alexandru cel Bun. Marea
preocupare a acestui domnitor a fost consolidarea statului pe plan intern
şi extern, graniţele lui ajungând până la Nistru şi Marea Neagră, precum
şi organizarea lui instituţională. A sprijinit comerţul, a înfiinţat înalte
dregătorii boiereşti. În această perioadă, este atestată şi noţiunea de dregător
personal al domnitorului: 1408 – paharnic sau ceaşnic, responsabil pentru
băutura necesară la mesele de la curte; 1432 – stolnic, responsabil pentru
aprovizionarea curţii domneşti cu alimente, fiind şeful bucătarilor, al
pescarilor şi al grădinarilor, şi care gusta bucatele înaintea domnitorului.
22
În 1431, sunt atestaţi husiţii, Moldova fiind singurul stat din Europa unde
husiţii erau recunoscuţi ca o comunitate legală.
Alexandru cel Bun a aplanat conflictul cu Patriarhia
Constantinopolului, care a recunoscut Mitropolia de la Suceava şi l-a
numit pe Iosif ca Mitropolit al Moldovei; de asemenea, el a întemeiat
episcopiile din Roman şi Rădăuţi şi a ctitorit mănăstirile Moldoviţa şi
Bistriţa. A contribuit mult la dezvoltarea culturii. Drept dovadă că
era iubit de popor vine şi un epitrahil (patrafir) lucrat în Moldova în
anii 1427-1431 care, pe lângă temele religioase, are brodat, la capete,
portretele lui Alexandru cel Bun şi al soţiei sale, Marena. Alături de
toate acestea, Alexandru cel Bun a respins primul atac al turcilor asupra
Moldovei (1420).
Între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie 1504, Moldova se află sub domnia
lui Ştefan cel Mare, fiu al lui Bogdan II. Este una dintre personalităţile
de excepţie ale istoriei româneşti, voievod ajuns legendar la scurtă
vreme după dispariţia sa. Bun gospodar, remarcabil comandant de
oşti, iscusit diplomat, om politic şi de stat, Ştefan cel Mare a întărit
autoritatea domnească în Moldova, făcând enorm pentru organizarea
şi prosperarea ţării şi a economiei acesteia. El a sprijinit meşteşugurile,
negoţul şi târgurile – în această perioadă, se face comerţ cu
Transilvania, iar regele ungar Matei Corvin le acordă moldovenilor
garanţii în negustorie. Totodată, a întărit oştimea şi cetăţile,
transformând Moldova într-o forţă de prim rang în spaţiul central şi
est-european. Stabilitatea internă, rod al unei politici de maximă
eficienţă, a făcut din Moldova o forţă militară (poarta creştinătăţii)
în faţa pericolului otoman şi un partener respectat în relaţiile
internaţionale. Totodată, Ştefan cel Mare a fost un remarcabil
sprijinitor al bisericii şi culturii: a ctitorit numeroase locaşe sfinte,
multe dintre care au fost înălţate chiar pe locurile vestitelor sale bătălii;
a pus începutul epocii de aur a picturii şi arhitecturii medievale
româneşti şi moldoveneşti; a sprijinit activitatea de scriere a cronicilor
şi cărţilor religioase, chiar după moartea lui fiind editate Cronica
moldo-germană, Cronica moldo-polonă şi Cronica moldo-rusă.
Astfel, sub stăpânirea lui Ştefan cel Mare, statul moldovenesc a
cunoscut o epocă de avânt economic, consolidare social-politică,
îmbogăţire cultural-religioasă – perioadă ce a reprezentat apogeul
statalităţii medievale moldoveneşti, eforturile diplomatice şi
numeroasele lupte purtate de domnitor asigurând independenţa Ţării
Moldovei. Pentru faptele sale de apărător al creştinătăţii (la victoriile
23
ION MEREUŢĂ
sale adăugându-se şi zidirea a peste 40 de biserici şi mănăstiri în

Moldova, Muntenia, Transilvania şi pe muntele Athos), poporul l-a
numit „cel Mare şi Sfânt”. A fost canonizat la 20 iunie 1992.
Anii de după domnia lui Ştefan cel Mare au fost marcaţi de lupte
interne pentru tronul domnesc, de trădare sub influenţa forţelor externe
(turci, poloni, tătari etc.). Au urmat domniile lui Bogdan, Ştefăniţă, Moise
Vodă, Petru Rareş, Iulius Rareş, Ştefan Rareş, Alexandru Lăpuşneanu,
Bogdan Lăpuşneanu. Iată doar câteva mărturii din acele vremuri.
În februarie 1572–iunie 1574, la tronul Moldovei se află Ioan
Vodă cel Cumplit. În 1574, Ioan Vodă se ridică împotriva turcilor şi
cere ajutor cazacilor zaporojeni, dar aceştia îl proclamă domn pe Petru
Şchiopul. În toamna lui 1577, sprijinit de cazaci, Ioan Nicoară
Potcoavă ocupă Iaşii şi se proclamă domn, alungându-l pe Petru
Şchiopul în Ţara Românească. Astfel, ca de-atâtea alte ori, moldovenii
luptau între ei, în timp ce şi Ţara Românească, şi Moldova, continuau
să fie atacate de turci, tătari şi polonezi.
În august 1595, domnitorul de atunci al Moldovei, Ieremia Movilă,
recunoaşte suveranitatea polonă şi declară Moldova ca membru
credincios al coroanei polone. În luna mai, anul 1600, Mihai Viteazul,
care domnea în Ţara Românească din 1593 şi care cucerise deja
Transilvania, îl alungă pe Ieremia Movilă şi ocupă Moldova, reuşind
astfel prima unire politică a celor trei ţări române. Dar această unire
nu a durat decât câteva luni: în septembrie 1600, oastea polonă ocupă
Moldova şi-l reinstalează în domnie pe Ieremia Movilă. Poporul se
revoltă şi, la 1606, izbucneşte o răscoală ţărănească, dar, cu ajutor
extern, Ieremia Movilă o înăbuşă. Lupta pentru tronul Moldovei
continuă între septembrie–decembrie 1607 şi se dă între fii lui Ieremia
şi Simion Movilă. În cele din urmă, domn al Moldovei devine
Constantin Movilă, fiul lui Ieremia Movilă.
În 1611, turcii îşi retrag influenţa şi Ştefan Tomşa devine domn al
Moldovei, iar în mai 1615, Alexandru Movilă, sprijinit de nobilii polonezi,
îl înfrânge pe Ştefan Tomşa şi devine domn al Moldovei. Acest protectorat
polonez asupra Moldovei s-a păstrat până în august 1616.
În timpul domniilor lui Vasile Lupu (1634–1653) în Moldova şi
a lui Matei Basarab (1632–1654) în Ţara Românească, s-a dezvoltat
atât domeniul agrar, cât şi cel legislativ, în această perioadă
încetăţenindu-se termenii de prescripţie pe vecinii fugiţi, reformă
fiscală, dar şi agravându-se obligaţiile fiscale ale ţărănimii.
În anul 1640, apare prima carte tipărită în Ţara Românească. În
24
1642, tiparul apare şi în Moldova – cu ajutorul lui Petru Movilă,

Mitropolit al Kievului, la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi este adusă
prima tipografie. Sinodul de la Iaşi adoptă „Mărturisirea ortodoxă” a
lui Petru Movilă, publicată la Iaşi, care a fost şi cea dintâi tipăritură
din Moldova. Ulterior, „Cazania” lui Varlaam a fost un factor principal
de unificare şi cultivare a limbii române literare.
În mai 1646, apare primul Cod de legi tipărit în limba română –
“Pravila lui Vasile Lupu”. În 1673 este tipărită „Psaltirea în versuri”
a mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Aceasta a fost prima operă
versificată în limba română, una dintre cele mai reuşite tălmăciri în
versuri a psalmilor într-o limbă naţională.
În 1675, Miron Costin dă la copiat, în Iaşi, „Letopiseţul Ţării
Moldovei de la Aron-Vodă încoace”. Călătoria lui Nicolae Milescu
Spătarul în China, rezultată cu un jurnal de călătorie – „Călătorii de-a
lungul Siberiei de la Tobolsk la Nereinsk şi la hotarul Chinei” – şi cu
lucrarea „Descrierea Chinei”, au jucat, de asemenea, un rol deosebit în
cunoştinţa moldovenească despre lume. În anul 1677, Miron Costin
redactează în limba polonă „Cronica Ţărilor Moldovei şi a Munteniei”
(Cronica polonă) şi „Istorie în versuri polone despre Polonia şi Ţara
Românească” (Poema polonă), iar în 1685 – capodopera „De neamul
moldovenilor”, în care face referiri la originea romană a poporului şi a
limbii române.
În 1678, în Moldova aflată sub domnia lui Gh. Duca, societatea
simte o mare povară fiscală. Se introduc impozite noi, între care goştina
– dare care se percepea în oi, porci sau vaci.
În 1705, la Constantinopol, Dimitrie Cantemir scrie primul roman
original al literaturii române – „Istoria ieroglifică”.
Un rol important în relaţiile externe ale ţării noastre şi în ceea ce
priveşte definirea viitorului ei vector politic l-au avut misiunile în Rusia
ale lui David Cobrea în anii 1702, 1705, 1706. În 1707, David Cobrea
întră în slujba ţarului. În 1710, Dimitrie Cantemir devine domn al
Moldovei, iar între 2-13 aprilie 1711, este încheiat tratatul de alianţă
dintre Moldova şi Rusia, semnat la Luck (Luţk) de către Cantemir şi
ţarul rus Petru I. Ruşii duc război cu turcii, iar la 24 iunie Petru I soseşte
la Iaşi şi se întâlneşte cu Dimitrie Cantemir. Acesta din urmă se refugiază,
după bătălia de la Stănileşti, în Rusia, devenind consilier intim al ţarului.
O dată cu numirea, în 1711, ca domnitor a lui Nicolae Mavrocordat,
în Moldova începe regimul fanariot. În anul 1712, Nicolae Costin, fiul
lui Miron Costin, termină lucrarea „Letopiseţul Ţării Moldovei. 1709–
25
ION MEREUŢĂ
1711”, care a fost cronica celei dintâi domnii fanariote în Moldova.

Această lucrare venea imediat după „Descrierea Moldovei de la zidirea
lumii până la 1601”, de acelaşi autor.
În Rusia, Dimitrie Cantemir scrie “Historia incrementorul at que
decrementorum Aulae Othomanicae” (Istoria creşterii şi descreşterii
Imperiului Otoman) şi „Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei)
– opere fundamentale pentru istoria naţională şi cea universală, care,
iniţial, au fost tipărite în germană şi rusă, apoi şi în alte limbi. În
1743, Ion Neculce continuă cronica lui Miron Costin şi semnează
„Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie
a lui Constantin Mavrocordat”. Precedată de 46 de legende istorice
sau „O samă de cuvinte”, această lucrare este o expresie artistică a
vechii culturi româneşti şi o mare cronică moldovenească.
În anii 1749-1753, Moldova se află sub domnia lui Constantin
Racoviţă, caracterizată prin introducerea unei fiscalităţi dure şi
influenţa enormă a boierilor greci în viaţa statului.
În 1750, în Moldova apare prima traducere din limba franceză.
Acest eveniment a marcat procesul integrării culturale a poporului
român la valorile europene.
În anul 1758, tătarii năvălesc iarăşi în Moldova, iar în 1770 armata
rusă îi zdrobeşte pe turci la Larga şi Cahul.
În 1772, apar traduceri din Voltaire, iar în 1774-1776, un anonim
încheie „Letopiseţul ţării de la 1773 până la 1774”. În anul 1778, în
Moldova a fost găsit un manuscris de matematică; tot în acest an,
trupele austriece intră în Iaşi.
În 1790, apare la Iaşi ziarul în limba franceză „Courrier de
Moldavie”.
În anul 1802, Poarta Otomană acordă Moldovei un şir de privilegii,
prin care confirmă prevederile firmanelor de la 1774, 1783, 1791.
Totodată, Constantinopolul stabileşte regimul delegaţiunilor materiale
şi fixează durata domniilor la şapte ani. Domnii puteau fi maziliţi
numai cu acordul Rusiei şi al Înaltei Porţi.
La 16 mai 1812, în urma Păcii de la Bucureşti, ţinutul dintre Prut
şi Nistru, Dunăre (Braţul Chilia) şi partea de Nord-Est a Bucovinei
este anexat de Rusia ţaristă, fiind denumit oficial Basarabia. Motivul
alegerii tocmai a acestei denumiri a fost unul politic. Autonomia
Basarabia avea un teritoriu de cca 44.500 km pătraţi, populaţia
autohtonă fiind reprezentată prin administraţie şi prin limbă. Dar, în
1828, această autonomie a fost anulată. Între anii 1828–1917,
26
Basarabia a fost supusă unei colonizări forţate cu ruşi, ucraineni,

bulgari, găgăuzi, germani. Deşi componenţa etnică a populaţiei s-a
schimbat considerabil, elementul autohton românesc a continuat totuşi
să domine. Aceasta în pofida faptului că politica dusă de Rusia în
acest teritoriu a fost una de diminuare a importanţei limbii române în
şcoli, biserică, instituţiile de stat, viaţa socială şi cea economică, iar
statutul Basarabiei în cadrul Imperiului ţarist era unul de gubernie
agrară şi furnizor de materie primă.
În anul 1829, Rusia ţaristă anexează Delta Dunării cu Insula
Şerpilor. La începutul anului 1856, Rusia retrocedează Moldovei
judeţele din sudul Basarabiei – Bolgrad, Cahul şi Ismail – dar le
anexează din nou în 1878, după Congresul de la Berlin.
Revenind la unele aspecte istorice, trebuie să menţionăm că, în
sec. XVIII, statele pe atunci moderne ale Europei sunt în bună parte
constituite de către dinastiile întemeietoare. Imperiul Romano-German
se restrânge la Germania; Peninsula Iberică e pe 2/3 eliberată de
musulmani; Imperiul Bizantin e restabilit în Europa. Sec. XIV aduce
importante schimbări în Vest, dar şi mai mari – în Est (Lituania Mare).
Ţara Românească şi Moldova pun barieră hoardelor asiatice; în
Balcani, după Serbia Mare (1331-1355), vine ameninţarea otomană.
În a doua jumătate a sec. XIV, ţările române rezistă presiunii exercitate
de către patru mari puteri: Regatul Ungariei (care stăpânea jumătate
din teritoriul românesc), regatul Poloniei, Hanatul tătar din Crimeea
şi Imperiul Otoman (cel mai nou şi mai primejdios la acea vreme).
Muntenia anexa pe atunci Banatul suveran, Amlaşul şi Făgăraşul.
Moldovenii sunt în expansiune, ocupând definitiv Ţara Şepeniţului
şi, provizoriu, Pocuţia. La hotarul Dunării şi al mării, de asemenea,
ţările române erau în plină expansiune, ocupând porturile genoveze
Chilia (Licostomo) şi Cetatea Albă (Maurocastron), precum şi toată
Dobrogea de la Gura Chiliei până la Balcic. Din nenorocire, turcii,
după ce supun vijelios toată peninsula Balcanică, lovesc la hotarul
dunărean şi răpesc Dobrogea. În această perioadă, Franţa, de aproape
100 de ani, era în război cu Anglia, iar românii duceau război de 100
de ani cu turcii. După domnia lui Mircea cel Bătrân, Ţara Românească
pierde Dobrogea, Turnul şi Giurgiul, care sunt luate de turci, şi le
plăteşte acestora un tribut anual. Dar nu toţi domnitorii au respectat
acest angajament: mulţi dintre ei, precum ar fi Dan II, Vlad Dracul
sau Vlad Ţepeş, se aliază cu regii unguri pentru a rupe legăturile de
vasalitate faţă de Poarta Otomană. Regatul Ungariei ajunge să fie
27
ION MEREUŢĂ
condus de doi români care devin eroi ai creştinătăţii: Ioan Corvin de

Huniade şi regele Matei Corvin. Ambii luptă cu turcii pentru a-i alunga
pe aceştia de la Dunăre şi caută să-i aibă în ascultare pe domnii
Munteniei şi al Moldovei.
După bătălia de la Baia (1467), Ştefan cel Mare, domn al
Moldovei, zădărniceşte planurile lui Matei Corvin şi chiar obţine de
la el teritorii în Transilvania (Ciceiul); totodată, anexează ţinutul Putna
de la Muntenia. În cumplitele războaie cu turcii, Ştefan cel Mare a
izbutit de câteva ori să exercite o supremaţie şi asupra Munteniei, dar
domnii puşi de el în scaunul muntenesc îl trădau şi treceau de partea
turcilor. Neajutat de vecini, Ştefan cel Mare pierde cheile Moldovei –
Chilia şi Cetatea Albă, cucerite de turci – dar dobândeşte Pocuţia în
anul 1490. Domnii Munteniei primesc Geoagiul şi Vinţul, după anul
1462, în locul Făgăraşului şi Amlaşului, însă ţara devine vasală Turciei.
La începutul Evului Modern, statele europene sunt pe deplin
constituite ca monarhii absolute: Franţa, Anglia, Spania, Portugalia,
Scoţia, Danemarca cu Norvegia, Suedia, Polonia cu Lituania, Ungaria,
Muntenia, Moldova. Numai Imperiul Romano-German şi-a păstrat
orânduirea feudală, iar Italia Nordică a fost dezmembrată în mai multe
republici: Veneţia, Genova, Florenţa etc. Totodată, se consolidau două
puteri asiatice: Imperiul Otoman şi Hanatul Crimeei, care ameninţau
restul Europei. Drept răspuns, românii, ungurii şi polonezii au făcut,
din ţările lor, un zid de apărare în faţa Constantinopolului. Dar Imperiul
Otoman crea şi o barieră comercială între Europa şi ţările bogate din
peninsula Arabă, India şi China. Schimbul de mărfuri se efectua prin
republicile italiene, procesul stagnând după 1453. În această perioadă,
portughezii şi spaniolii căutau alt drum spre India. În aceste condiţii
au fost făcute mari descoperiri geografice.
Până în anul 1555, timp de o jumătate de secol, politica Europei
este dominată de două mari puteri – Imperiul lui Carol Quintul (Sfântul
Imperiu Roman de Naţiune Germană) şi Imperiul Otoman. Primul
uneşte Spania cu posesiunile italiene, cele burgunde şi Imperiul
German, formând cea mai puternică putere creştină modernă de pe
atunci. Ocupat, în Apus, de războiul cu Franţa (Francisc I), Carol V
lasă fratelui său Ferdinand domeniul austriac în lupta cu turcii. În
acelaşi timp, Imperiul Otoman atinge, sub conducerea lui Suleiman I
Magnificul, apogeul expansiunii sale: controlează teritoriile de la Don
până la Nil, cucereşte centrul Ungariei şi le menţine ca tributare pe
cele trei principate carpatice. Şi Polonia atinge apogeul expansiunii
28
teritoriale, iar Ţaratul Moscovei, anexând Kazanul şi Astrahanul, se

pregătea pentru un mare rol politic în viitor. Pe această canava de
interese politice, apare o mişcare religioasă reformatoare, cu războaiele
sale confesionale, precum şi o mişcare culturală – Renaşterea.
În a doua jumătate a sec. XVI, ţările române şi principatul
Transilvaniei, creat în 1542 din dezmembrarea Ungariei, ajung vasali
ai Imperiului Otoman. Domnii Moldovei şi Munteniei sunt obligaţi
să intervină în Ardeal din ordinul sultanului şi, astfel, se creează o
simbioză politică între cele trei principate care, sub influenţa ideilor
Renaşterii, tind spre unirea lor politică în cadrul vechii Dacii.
Adevăratul realizator al aceste idei a fost Mihai Viteazul.
În sec. XVII, nu se produc schimbări până la Pacea de la Westfalia
(1648), care a încheiat hegemonia spaniolă în Europa, a pus capăt
celui din urmă dintre războaiele religioase şi a creat o nouă ordine
europeană, determinând destrămarea Sfântului Imperiu Roman de
Naţiune Germană.
După 1648, Elveţia şi Olanda devin state libere, iar dinastia de
Habsburg, stinsă în Spania, îşi măreşte domeniul austriac, în Răsărit, prin
eliberarea Ungariei şi anexarea Transilvaniei, iar în Apus (după războiul
pentru moştenirea Spaniei), prin anexarea Ţărilor de Jos, a Toscanei şi a
Milanului. Alte două state care se despart definitiv de imperiu sunt Regatul
Sardinia (fost Savoia) şi Regatul Prusia, a cărui politică militaristă îl aduce,
sub Frederic II, la rang de mare putere. Polonia cedează teritorii întinse
Rusiei moscovite, care ajunge mare putere europeană sub Petru cel Mare,
instalându-se până pe ţărmul Mării Baltice.
În urma Revoluţiei franceze, care a zguduit din temelie Franţa,
dându-i regimul voinţei naţionale, se instaurează ca monarhie, în anul
1799, apoi în 1804, domnia lui Napoleon Bonaparte. În chingile
imperiului său militar era cuprinsă toată Europa Apuseană şi Centrală.
În 1812, când oştirile lui Napoleon pornesc spre Moscova, împăratul
francez avea deja înscrise victorii militare în bătălii cu armatele Prusiei,
Austriei sau ale Angliei. Dar campania din Rusia se încheie cu un
dezastru militar, în martie 1914 Parisul fiind ocupat de forţele aliate
ale Rusiei, Prusiei, Austriei şi Angliei, care impun abdicarea şi exilul
lui Napoleon.
Pacea de la Viena (1815) a pus capăt imperiului lui Bonaparte şi,
astfel, începe reorganizarea Europei contemporane. „Sfânta Alianţă”
s-a prăbuşit, creându-se condiţii pentru construcţia statelor naţionale
– Belgia, Serbia, România, Ungaria, Polonia etc.
29
ION MEREUŢĂ
După 1848, în Franţa ia naştere un nou imperiu, condus de

Napoleon III, caracterizat prin politica de sprijinire a naţiunilor latine:
românii – în 1856 şi 1859, italienii – în 1859-1860, spaniolii – în
1870. Astfel, se întemeiază Regatul Italian, prin războiul de eliberare
din 1859 cu Austria şi din 1860 cu regiunea Neapole, dar şi prin
convenţii externe (Veneţia, 1866; Roma, 1870). În 1859, are loc unirea
Principatelor româneşti – Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării
Româneşti; din 1862, când s-a realizat unirea administrativă şi
constituţională, statul unit a căpătat numele România. Statele germane
formează o confederaţie care, în 1869, se uneşte cu Prusia, se eliberează
de Austria, iar în 1870 alcătuieşte Imperiul German. În 1867, se formează
Austro-Ungaria. Între 1856 (Pacea de la Paris) şi 1912, marea politică
europeană e făcută de cele şapte mari puteri, grupate în două mari
constelaţii: Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia) şi Dubla
Alianţă (Franţa şi Rusia), devenită apoi Cvadrupla înţelegere, prin
aderarea Angliei şi trecerea Italiei la Alianţa franco-rusă. Puterile se
duşmăneau între ele din diferite motive economice şi culturale.
Trebuie să menţionăm, în acest context, că regiunea transnistreană
a Republicii Moldova a avut o evoluţie istorică deosebită.
În sec. VII î.e.n. – sec. I î.e.n., teritoriul dintre Nistru şi Bug era
populat de triburi iraniene şi geto-dacice. În timpul înfiinţării Daciei
de către Burebista, acest teritoriu a intrat în componenţa Daciei pe
durata unui secol şi jumătate. Ulterior, în anul 106 e.n., Traian, cucerind
Dacia, domină şi pe aceste teritorii, până dincolo de Tyras.
Între sec. XIII–III î.e.n., au loc mari migraţii ale diferitelor popoare,
în special ale bulgarilor, ungurilor, pecenegilor, cumanilor şi tătarilor.
În partea de nord a teritoriului dintre Nistru şi Bug a fost întemeiat
statul Ţara Bolohovenilor – o populaţie veche dacică. În partea de
sud a acestor pământuri stăpâni erau cumanii, care au fost substituiţi
de către tătari.
La sfârşitul sec. XIV şi XV, partea de nord a acestor teritorii se află
în componenţa cnezatului lituanian, iar partea de sud rămâne sub
controlul tătarilor din Crimeea. Cronicile arată că, în sec. XV-XVII, aici
locuiau populaţii de români, în special, păstori. În 1679, domnitorul
moldovean Duca Vodă este numit domn al Moldovei şi hatman al Ucrainei,
iar în sec. XVIII se atestă dominaţia, în acest teritoriu, a Imperiului Otoman.
În anul 1703, ţinuturile Raşcov şi Movilău aparţineau (până la
1812) curţii domneşti de la Iaşi. În anul 1774, Rusia îşi extinde
teritoriile pe râul Bug, iar în 1792, în urma războiului ruso-turc şi a
30
Tratatului de pace de la Iaşi, Rusia se extinde la vest de Nistru. Şi cu

referire la această perioadă, documentele de arhivă atestă că aici locuiau
români. Astfel, în anul 1799, în judeţul Tiraspol locuiau 69,2% români,
12,2% armeni, 2,5% evrei, 2% ruşi. În 1812, Imperiul Rus anexează
Basarabia şi hotarul Rusiei se instalează pe Prut. Drept urmare, în a
doua jumătate a sec. XIX, acest ţinut este populat, preponderent, de
ruşi şi ucraineni. Către anii 1905–1906, în judeţul Tiraspol locuiau
42,3% români, 21,2% ucraineni, 14,2% ruşi, 9,2% evrei, 4,1% nemţi,
3,3% bulgari. În anul 1917 au loc diferite congrese şi adunări ale
moldovenilor din Ucraina şi din partea transnistreană. La Tiraspol
este organizat primul congres al moldovenilor (românilor) din
Transnistria, la care sunt înaintate revendicări de ordin naţional şi
politico-administrativ. Toate aceste mişcări s-au soldat cu faptul că,
în toamna lui 1917, în Rada ucraineană au fost aleşi doi deputaţi din
partea a 80.000 de români din partea stângă a Nistrului. Pe parcursul
anului 1918, lupta pentru identitate a continuat.
La 24 octombrie 1924, în cadrul RSS Ucrainene s-a format
Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM),
cu capitala la Balta. În 1929, capitala este transferată la Tiraspol. În
perioada anilor 1932-1938, în RASSM s-a folosit scrisul latin. La 2
august 1940, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice formează
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) cu capitala
la Chişinău, iar la 4 noiembrie sunt stabilite graniţele dintre RSS
Moldovenească şi RSS Ucraineană. În conformitate cu acestea, sudul
şi nordul Basarabiei, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi opt raioane
ale RASSM sunt trecute în componenţa Ucrainei.
Reîntorcându-ne în timp, sub un alt unghi de vedere, trebuie să
menţionăm că, la 2 decembrie 1917, Basarabia este proclamată
Republică Democratică Moldovenească, iar la 24 ianuarie 1918 este
declarată independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti.
La 27 martie 1918, Sfatul Ţării decide unirea întregii Basarabii –
ţinuturile dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră – cu România.
Acelaşi lucru îl declară Bucovina, la 15 noiembrie 1918. Dar abia în
1920 marile puteri – Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia – ratifică
unirea Basarabiei cu România.
La 26-27 iunie 1940, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, Rusia
îi cere, în mod ultimativ, României să renunţe la Basarabia şi nordul
Bucovinei. La 22 iulie 1940, România îşi retrage armata şi
administraţia din Basarabia şi Bucovina. Conducerea sovietică
31
ION MEREUŢĂ
destramă aceste teritorii şi judeţele basarabene Hotin, Ismail şi Cetatea

Albă, precum şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, sunt incluse în
componenţa RSS Ucrainene. Numai şase din cele nouă judeţe şi şase
din cele 14 raioane ale fostei RASSM (proclamată la 12 octombrie
1924) au intrat în componenţa RSSM cu un teritoriu de 33.300 km2.
Ulterior, ca urmare a unor tactici ce urmăreau schimbarea componenţei
etnice a Moldovei, au loc deportări în masă – 1940-1941, 1944-1948,
1946-1947, 1949, 1954-1964 – dar şi o migrare naturală a oamenilor,
ceea ce a condus la schimbări semnificative ale structurii populaţiei
în această zonă.
În aprilie 1986 a început perestroika lui Gorbaciov. Pluralismul,
libertatea cuvântului, autodeterminarea au condus la aceea că, la 31
august 1989, Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti adoptă Legea cu
privire la statutul limbii de stat şi revenirea ei la grafia latină. Lupta
pentru demnitatea naţională a fost laitmotivul vieţii social-politice
din Moldova din acea perioadă. Astfel, în februarie 1990, în Moldova
se face simţit aerul libertăţii şi al democraţiei. La 25 februarie şi 10
martie 1990 au avut loc primele alegeri libere în Sovietul Suprem al
republicii. S-a purces la elaborarea şi adoptarea atributelor statale ale
RSS Moldoveneşti. La 27 aprilie, acelaşi an, a fost adoptată Legea
privind drapelul de stat – Tricolorul albastru-galben-roşu, care a fost
arborat pe clădirea Parlamentului de către fostul disident Gheorghe
Ghimpu, iar la 23 iunie a fost adoptată Declaraţia de suveranitate a
RSS Moldova. La 3 noiembrie este adoptată Stema de stat, care
reprezintă un cap de bour, iar la 3 septembrie 1990 este ales primul
preşedinte al republicii – Mircea Snegur. La 23 mai 1991, RSS
Moldova devine Republica Moldova, iar la 27 august 1991, în baza
deciziei Marii Adunări Naţionale, a fost adoptată Declaraţia de
Independenţă a Republicii Moldova.
La 21 decembrie a aceluiaşi an, la Alma-Atî, conducătorii a 11 state,
foste republici unionale semnează Declaraţia de constituire a Comunităţii
Statelor Independente (CSI). Pe parcursul anului 1992, Republica Moldova
devine membru al ONU şi este recunoscută de către 112 state.
Pe durata a peste un deceniu, statul moldovenesc s-a afirmat pe
arena internaţională, a devenit membru al diferitelor organizaţii
internaţionale, la nivel european şi mondial. A continuat să se dezvolte
democraţia şi libertăţile omului. În anul 1994 au avut loc alegeri
parlamentare pe principii pluripartidiste, principiu care a devenit un
atribut al democraţiei în R. Moldova. Acest fapt a fost dovedit,
32
deopotrivă cu un nivel avansat de maturitate politică, şi la alegerile

din anul 1998, apoi la cele din 2001. Statul şi-a demonstrat viabilitatea,
în pofida acelei „răni în corp” care sângerează chiar de la declararea
independenţei R. Moldova – diferendul transnistrean, războiul din
primăvara anului 1992 şi consecinţele acestuia... În toţi aceşti ani,
s-a încercat unificarea ţării, dar în zadar – separatismul se menţine în
continuare, deşi guvernarea de la Chişinău a căutat diferite metode de
reîntregire a teritoriului republicii. Actualul preşedinte al R. Moldova,
dl Vladimir Voronin, a propus ca la baza soluţionării diferendului
transnistrean să fie pusă o nouă constituţie a statului, în care regiunii
transnistrene să-i fie acordat un statut special. Acest proiect este
susţinut de majoritatea organismelor internaţionale, inclusiv OSCE.
Să sperăm că problema transnistreană şi integrarea ţării se va solda
cu succes. În aşa fel, vom unifica ţara şi poporul.
Toţi se întreabă: ce fel de stat construim noi în Moldova, ce fel de
societate – socialistă sau capitalistă? La prima vedere, întrebarea este
corectă dar, totuşi, aceasta a fost caracteristic pentru mileniul II. După
noi, răspunsul ar fi că cetăţenii R. Moldova trebuie să construiască un
stat şi o societate constituţională. Şi, într-adevăr, exponentul
suveranităţii şi singura sursă a puterii de stat în R. Moldova este şi
trebuie să fie poporul. Construim un stat democratic, bazat pe drept,
pe principiul separării celor trei puteri – legislativă, executivă şi
judecătorească. Desigur că mass media se va constitui, după cum e şi
normal, în puterea a patra.
Ultimele constituţii sovietice, dar şi, ulterior, Constituţia
Republicii Moldova, stipulau că drepturile şi libertăţile omului ocupă
un loc de frunte în relaţiile interne şi externe ale statului. Statul
Republica Moldova întruneşte unele elemente de bază sau dimensiuni
istorico-politice: populaţia, ca element personal, teritoriul ţării, ca
element material, şi autoritatea politică exclusivă sau suverană. În
Constituţia Republicii Moldova sunt consfinţite drepturile, libertăţile
şi obligaţiile fundamentale ale cetăţeanului acestui stat. Nu doar s-au
declarat, ci şi se traduc în viaţă următoarele principii democratice:
universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
omului; neretroactivitatea legii; egalitatea în drepturi a cetăţenilor;
deţinerea funcţiilor publice doar de către persoanele care sunt cetăţeni ai
Republicii Moldova; protecţia cetăţenilor Republicii Moldova în
străinătate; protecţia juridică a cetăţenilor străini şi a apatrizilor; cetăţenii
Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară; prioritatea
33
ION MEREUŢĂ
reglementărilor internaţionale; accesul liber la justiţie, caracterul de

excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi.
Trebuie să construim un stat puternic, pe principii democratice,
cu o economie puternică bazată pe legile pieţei, şi un stat social, care
va promova o politică socială adecvată, prin prisma protecţiei sociale
a omului. Doar îndeplinirea acestor condiţii va asigura dezvoltarea
umană durabilă în Republica Moldova.
1.2. Viziuni cognitologice ale evoluţiei societăţii moldoveneşti

Societatea este un ansamblu unitar de relaţii interumane, istoriceşte
determinate, rezultat al unei forme superioare de mişcare a materiei.
Ea se mai caracterizează ca un grup de oameni care trăiesc împreună
şi care sunt legaţi prin anumite relaţii de producţie. Această asociere
de persoane formează orânduirea social-economică, excluzând-o pe
cea sclavagistă. În limba latină, societate înseamnă întovărăşire, unire
de oameni, comunitate.
Sociumul moldovenesc a apărut puţin înainte de a lua fiinţă statul
moldovenesc, adică atunci când s-a constituit societatea moldovenească.
Desigur că oamenii – principala componentă a acestei societăţi – au fost
de diferit sânge. Strămoşii moldovenilor au fost geto-dacii, cărora le-a
urmat cultura proto-romană, apoi cea romano-bizantină. La începutul
sec. XII, este atestată Ţara Brondicilor, iar în anul 1300 este menţionată
documentar localitatea Baia – Civitas Moldaviae.
Referitor la problema etnogenezei neamului românesc în general
şi a celui moldovenesc, în special, în literatura de specialitate există
mai multe teorii.
În primul rând, menţionăm teoria imigraţionistă sau balcanică a
lui R. Rösler. Ea este bazată pe următoarele argumente: „După
cucerirea Daciei de către romani, populaţia autohtonă a fost
exterminată. Între anii 106-271 nu a avut loc un proces de romanizare,
ci de colonizare a Daciei. După anii 271-275, la sud de Dunăre, s-a
retras majoritatea populaţiei romanizate. Vieţuind, mai multe veacuri,
la sud de Dunăre, în Balcani, după sec. IX, populaţia romanizată a
imigrat în nordul fluviului. Aceste afirmaţii Robert Rösler le face în
lucrarea „Studii româneşti” (1871), cu scopul de a nega continuitatea
daco-romanică a poporului român şi pentru a respinge pretenţiile
legitime ale majorităţii româneşti din Transilvania la drepturi politice
egale cu ale ungurilor.
În rândul doi, este vorba de teoria celor două popoare romanice
34
sau teoria carpatică, elaborată de către istoriografia sovietică. Aceasta

nu neagă continuitatea daco-romanică până în sec. XI. Consideră că,
în urma migraţiunii slavilor, s-au format două etnii – românii şi
moldovenii – şi, respectiv, două limbi. Bineînţeles că, potrivit teoriei
în cauză, în acest proces un rol deosebit l-a avut elementul slav.
Respectiva teorie are preponderent un caracter politic, şi tocmai acesta
din urmă a determinat trecerile ulterioare ale acestor ţinuturi ba în
componenţa României, ba în componenţa Rusiei şi Uniunii Sovietice.
Scopul ei a fost să demonstreze diferenţa etnică dintre poporul român
şi cel moldovenesc.
A treia teorie este cea a continuităţii şi este susţinută, pe bază
ştiinţifică, de majoritatea istoricilor străini şi autohtoni. Această teorie
afirmă că poporul român – cu cultura, limba, profilul naţional unic –
este continuatorul direct a populaţiei daco-romanice.
În mileniul II şi până în sec. XIII î. Chr., epoca tracilor, are loc
desăvârşirea procesului de indoeuropenizare şi formare a tracilor,
inclusiv arealul lor de trai, relaţiile lor, principalele ocupaţii, cultura
materială şi spirituală.
În sec. VIII î. Chr. şi până în anul 106 d. Chr., are loc divizarea
tracilor, conturându-se epoca civilizaţiei geto-dacice. Apar ocupaţiile şi
etapele epocii fierului. Civilizaţiile vecine – grecii, sciţii, celţii, bastarnii
– au cultura, religia şi evoluţia socială specifică epocii. Apar tendinţe
statale timpurii. Are loc unificarea statului geto-dac, sub conducerea lui
Burebista. Tot în această perioadă este atestată influenţa elementului roman
în Dacia. Epoca este prelungită prin formarea statului lui Decebal, formarea
provinciei Moesia. Se dezlănţuie războaiele daco-romane, în urma cărora
Dacia este cucerită de către romani.
Epoca romanizării (106-275) în cadrul provinciei romane Dacia a
reprezentat etapa decisivă în formarea neamului românesc. Se stabilesc
zonele stăpânirii romane în Dacia. Romanizarea avea mecanisme şi
forţe deosebite – administraţia, armata, coloniştii – iar procesul se
desfăşura în toate sferele: economică, socială, lingvistică, religioasă.
Influenţa romanilor se extindea şi asupra dacilor liberi. Epoca se încheie
cu retragerea aureliană şi urmările ei specifice.
Anii 271-275–sec. VI constituie o perioadă de continuitate daco-
romană. Totodată, în condiţiile primelor valuri de migraţii ale popoarelor,
are loc formarea daco-romanilor. Continuă şi procesul de romanizare a
dacilor liberi, acesta extinzându-se şi în regiunile sudice. Toate aceste
evoluţii sunt confirmate arheologic, epigrafic, lingvistic etc.
35
ION MEREUŢĂ
În sec. VI-VIII, romanizarea devine ireversibilă. Este desăvârşit

procesul transformării protoromânilor în români: se conturează definitiv
modul de viaţă, ocupaţiile, organizarea social-politică ale acestora. În
aceeaşi perioadă, are loc migrarea triburilor vechilor slavi spre nordul
Dunării. În anul 602, cade hotarul bizantin pe Dunăre. Are loc migrarea
slavilor în Balcani şi, totodată, desăvârşirea proceselor de etnogeneză
care conduc la formarea neamului românesc şi a limbii române.
Procesul de formare a limbii române a cunoscut, de asemenea,
mai multe etape. Până la sfârşitul sec. VI, limba latină a avut un caracter
unitar în toată lumea romană. La sfârşitul sec. VI, limba latină clasică
(scrisă) a rămas limbă oficială a Bisericii apostolice. Limba latină
populară sau vorbită, în sec. VIII, s-a divizat teritorial:
a) Latina occidentală în nordul Peninsulei Italice, Galia, Peninsula
Iberică;
b) Latina de sud în părţile centrale şi de sud ale Peninsulei Italice,
în insulele Sardinia, Sicilia ş. a.;
c) Latina orientală în peninsula Balcanică, spaţiul carpato-
danubiano-pontic şi Panonia.
Individualizarea latinei orientale a fost condiţionată de doi factori
importanţi:
I. Căderea, în 602, a hotarului imperiului Bizantin pe Dunăre,
migrarea slavilor vechi în Balcani şi izolarea de alte limbi latine;
II. În Imperiul Bizantin, latina clasică cedează locul de limbă
oficială, de stat şi bisericească, limbii greacă. Elina va deveni limba
Bisericii ortodoxe, mai târziu acesteia adăugându-i-se şi cea slavă. În
această perioadă, limba a suferit numeroase schimbări fonetice,
morfologice şi sintactice. Acest proces a determinat trecerea treptată de
la limba latină la cea română. S-au format şi dialectele limbii române –
daco-român sau nord-danubian, macedoromân sau aromân,
meglenoromân sau meglenit şi cel istroromân. Aceste patru dialecte –
care, la rândul lor, au mai multe graiuri – nu afectează în nici un fel
limba română, recunoscută de majoritatea şcolilor filologice mondiale.
Evident că fondul lingvistic al limbii române are mai multe substraturi:
1. Cel tracic, moştenit din epoca preromană – cca 160-170 de
cuvinte cu 1400 derivate;
2. Stratul latin (fondul lingvistic de bază) – cca 2100 cuvinte
latine şi aproximativ 6000 de derivate.
3. Adstratul slav – cca 1470 de cuvinte slave vechi cu derivatele
lor, implantate în limba română de la slavii de sud.
36
Atât mişcarea naturală a populaţiei, cât şi cultura, limba, religia,

au fost şi sunt în permanentă perfecţionare. O informaţie amplă despre
populaţie şi mişcarea naturală a acesteia ne oferă studierea amănunţită
a recensămintelor. În arhivele Rusiei şi României s-au păstrat date
care confirmă existenţa, în diferite timpuri, a civilizaţiei româneşti pe
teritoriul Basarabiei.
La 1917, societatea basarabeană, aflată sub administraţie rusească,
era alcătuită din moldoveni-români – 86%, ruteni – 6,5%, velicoruşi
– 1,5%, bulgari – 0,25%, găgăuzi (turci) – 0,25%, evrei – 4,2%, greci
– 0,7%, armeni – 0,5%. În această perioadă, ţinuturile noastre nu
erau populate de ucraineni, polonezi, germani, cazaci, ţigani. Către
anii 1858–1868, în componenţa naţională a Basarabiei au apărut
ucrainenii – 0,5%, polonezii – 0,1%, ţiganii – 0,9%, precum şi alte
naţionalităţi. Ulterior, către anii 1862-1871, această componenţă
naţională a Basarabiei s-a păstrat constantă.
În perioada 1919-1922, în Basarabia, la acel moment aflată sub
administraţie românească, moldovenii-români alcătuiau 64%, rutenii
dispăruseră, ruşii – 2,8%, bulgarii – 5,6%, ucrainenii – 9,7%, evreii –
2%, germanii – 3,0%, au apărut cazacii – 2,2%, alte naţionalităţi –
2,5%. În acest răstimp nu au fost înregistraţi greci şi armeni.
Către anul 1930, în structura populaţiei Basarabiei au fost
înregistraţi găgăuzii – 3,4%, grecii – 0,1%, armenii – 0,1%.
Dispăruseră cazacii. Ulterior, structura populaţiei s-a schimbat
neînsemnat. Către anul 1941, moldovenii alcătuiau 65,6%, ruşii –
6%, bulgarii – 6,5%, găgăuzii – 4,2%, ucrainenii – 16,4%, polonezii
– 0,3%, evreii – 0,3%, germanii – 0,1%. Nu au fost înregistraţi greci,
armeni, cazaci, ţigani. Celelalte naţionalităţi alcătuiau 0,6%.
Către anul 1959, în componenţa etnică a societăţii moldoveneşti
au apărut bieloruşii, cu o pondere de 0,2%. Acest raport dintre
moldoveni, ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari, evrei, ţigani, bieloruşi,
polonezi, nemţi, şi alţii (0,3%) s-a păstrat şi între anii 1970-1989.
O problemă specifică a societăţii noastre este cea a etniilor, în
special a găgăuzilor. Documentele atestă că, în urma Războiului ruso-
turc din anii 1768-1774, cca 2000 de bulgari şi găgăuzi din sudul
Dunării se stabilesc cu traiul în sudul Basarabiei. Aceleaşi documente
arată că, în anul 1806, în Basarabia locuiau 498 de bulgari şi găgăuzi.
Procesul continuă după un alt război ruso-turc, când, iarăşi, cca 3000
de colonişti se stabilesc în sudul Basarabiei. Către sfârşitul anului
1817, găgăuzii alcătuiau 0,25% din populaţia Basarabiei, ceea ce
37
ION MEREUŢĂ
constituia, în cifre absolute, 1205 oameni. Doar peste un an, în 1818,

numărul bulgarilor şi găgăuzilor a crescut la 19.329 oameni, iar în
1850 găgăuzii întruneau o comunitate de 21.553 de oameni, fenomenul
fiind într-o continuă ascensiune. Drept urmare, către sfârşitul sec.
XIX, numărul găgăuzilor a atins cifra de 57.045 oameni, iar în anul
1930 sunt atestaţi deja 98.172 de găgăuzi. În anul 1940, în urma
dezmembrării Basarabiei, unele localităţi populate de găgăuzi au fost
anexate la Ucraina. Actualmente, găgăuzii dispun de autonomie în
cadrul Republicii Moldova: unitatea teritorial-administrativă Gagauz-
Yeri, condusă de un başkan, care este membru al guvernului.
Conform recensământului din anul 1989, societatea
moldovenească, cu o populaţie de 4.335,4 mii de locuitori, era alcătuită
din moldoveni – 64, 5%, ucraineni – 13,8%, ruşi – 13%, găgăuzi –
3,5%, bulgari – 2,0%, evrei – 1,5%, nemţi – 0,2%, alte naţionalităţi –
1,5%. Majoritatea moldovenilor locuia în spaţiul rural.
Pe parcursul anilor, s-a creat intelectualitatea moldovenească. Cum
s-a dezvoltat sau cum s-a denaturat „caracterul naţional” al
moldovenilor de-a lungul secolelor? Considerăm că acest caracter, în
mare parte, este determinat de băştinaşi, dar şi de minorităţile naţionale
conlocuitoare. S-a păstrat ceva din identitatea naţională pură a
băştinaşilor? Răspunsul e că, în pofida neantului uitării şi a tumultului
anilor, s-au păstrat tradiţiile care, preponderent, au şi stat la baza
constituirii sociumului moldovenesc. Cum sunt moldovenii? Au
încercat să-i descrie Cantemir, Puşkin, Eminescu, Alecsandri, alţi
cărturari din diferite timpuri. Să ne fie iertată încercarea de-a o face şi
noi – aşa cum o percepem, ţinând cont de experienţa vieţii noastre,
dar şi de deducţiile celor care au vizitat Moldova.
Moldoveanul – frumos la chip şi îngăduitor, se văicără de necaz,
dar e foarte muncitor şi ospitalier. Este o fire deschisă – stăruitor la
lucru, săritor la nevoie – dar şi invidios pe succesele altuia. Tot ce
face, face cu dragoste – şi pentru societate, şi pentru gospodărie. El,
într-adevăr, munceşte şi agoniseşte cât trăieşte.
Poporul moldovenesc este iubitor de Dumnezeu, viteaz, nu e lipsit
de patriotism, de mândrie naţională şi de neam, e onest, îngăduitor şi
prea tolerant. Drept dovadă a acestei din urmă trăsături serveşte zicala
„capul plecat sabia nu-l taie”, transmisă din generaţie în generaţie şi
care a ajuns până în zilele noastre. Faptul că regretă o acţiune nechibzuită
abia după ce o face şi-a găsit reflectare într-o altă vorbă populară –
„mintea moldoveanului cea de pe urmă”. Asta mărturiseşte că el deseori
38
întârzie cu decizia, mai ales cu cea dreaptă. Invidia îl dezbină şi-i

stârneşte ura, dar la nevoie, totuşi, se uneşte.
Povestirea lu Creangă „Moş Ion Roată şi Unirea” este actuală şi
astăzi. Este adevărat că moldovenii la un colţ de masă plâng, iar la alt
colţ – cântă. De ce nu plâng sau nu cântă împreună? Idealul Unirii i-
a frământat pe moldoveni secole de-a rândul. În clipele de grele
încercări, de restrişte, ei se pot uni şi dau dovadă de unitate naţională.
Prin anii ’60, un scriitor scria în revista „Nistru”: „Moldovenii s-au
unit în jurul sărăciei lor...”. Putem afirma că demnitatea umană
moldovenii şi-au păstrat-o în toate timpurile. Ei îşi plâng soarta,
tristeţea, bucuria, fericirea. Şi parcă prin cântec de plâns îşi revin...
Societatea moldovenească contemporană are şi ea caracterul său.
Dezmembrată pe principii politice, ea oscilează de la dreapta la stânga,
de la tricolor la roşu, deocamdată, cu caracter naţional. Şi astăzi, cei
care formează sociumul moldovenesc – deci, poporul cu însuşirile lui
specifice – sunt băştinaşii şi etniile conlocuitoare. Identitatea naţională
s-a contopit cu naţiunea, cu poporul. Prin urmare, se edifică nu
naţionalitatea, ci societatea. Poate că acesta este un proces dialectic al
societăţii contemporane? Deci, nu moldovean, nu rus, nu ucrainean, nu
evreu, nu găgăuz, nu bulgar, nu rom, dar cetăţean al Moldovei. Sperăm
că autoperfecţionarea societăţii va continua. Optimismul şi
pragmatismul, încrederea în Dumnezeu, în Sfânta Treime ne va fi călăuză
în crearea destinului Moldovei şi a sociumului moldovenesc.
Trebuie să menţionăm, aici, că societatea moldovenească a avut
o evoluţie destul de interesantă. Am putea s-o definim ca un proces
evolutiv de la domnie la democraţie şi parlamentarism.
Domnia a fost o formă de organizare politică internă a Moldovei
până în sec. XVI, dominus însemnând stăpân, conducător, voievod
sau mare voievod. Prerogativele domnitorului ţării erau: conducător
unipersonal al puterii legislative, executive şi judiciare. Tot domnitorul
era comandant de oşti în timp de pace şi de război, precum şi stăpân
al celor mai mari domenii din ţară. Nimic nu prevedea mărginirea sau
limitarea puterii domnului. Totuşi, alături de domnie se afla boierimea,
care putea influenţa, într-o anumită măsură, puterea domnească.
Absolutismul puterii domneşti era în strictă corelare cu felul în care
domnitorul îşi supunea boierimea. Conform legii, domnitorul era ales
de boieri şi înaltul cler, dintre membrii legitimi sau nelegitimi ai
dinastiilor muşatinilor sau cea a bogdăneştilor. Uneori, domnitorul se
impunea prin puterea armată, inclusiv cu ajutorul oştirilor statelor
39
ION MEREUŢĂ
străine. Toţi doreau să fie domni! Unii alergau la turci, alţii la unguri,
iar alţii – la moscali. Trădarea era un mod de a fi în acele timpuri...
Acest sistem era tragic pentru Moldova – prea frecvente erau luptele
interne pentru scaunul domnesc. Dacă nu se reuşea în ţară, litigiile
erau dezlegate de către forţele rivale străine, deseori vecine. Unii
domnitori – Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare –
şi-au numit succesorii la tron în ultimele clipe ale vieţii. Sfatul domnesc
era un organ cu funcţii consultative şi executive pe lângă domnitor,
compus iniţial din marii boieri cu sau fără dregătorii, iar mai târziu –
numai din cei cu dregătorii. Dregătoriile erau importante şi secundare.
Cele importante erau de stat. De exemplu: vornicul – comandant de
oşti şi locţiitor al domnului; logofătul – şeful cancelariei domneşti,
purtător al peceţii domneşti; vistiernicul – avea grijă de încasările
băneşti şi rânduirea cheltuielilor; portarul etc. Din dregătoriile
secundare făceau parte spătarul, stolnicul, paharnicul, postelnicul ş.
a. Numărul acestor funcţii în Moldova oscila între 20-30. Marea
adunare a ţării era convocată rar, în cazurile excepţionale. Aici se
hotărau cele mai stringente probleme ale ţării – succesiunea la tron,
relaţiile cu alte state, problemele fiscale. La aceste adunări participa
boierimea, clerul, reprezentanţii din teritorii. Trebuie să menţionăm
că, la nivel de organizare administrativ-teritorială, în Moldova existau
sate dependente, administrate de dregătorii boierilor-stăpâni; sate
libere răzeşeşti, reprezentate de sfatul oamenilor buni şi bătrâni în
frunte cu un vătăman. Ţinuturile în Moldova, 24 la număr, erau
conduse de pârcălabi, vătămani şi starosti, iar oraşele – de un consiliu
eligibil, constituit din douăsprezece pârgari în frunte cu un şoltuz.
Puterea domnească era reprezentată de pârcălabi. Ţara de Jos şi Ţara
de Sus aveau, în frunte, câte un vornic.
După domnie, societatea moldovenească a trecut prin suzeranitatea
otomană, iar ulterior, în funcţie de perioada istorică, s-a aflat sub
influenţa şi chiar în componenţa României sau a Rusiei.
Evenimentele social-politice s-a răsfrânt şi asupra culturii şi
religiei. Vechile zeităţi geto-dacice în frunte cu Zamolxe au cedat locul
zeităţilor romane – Jupiter, Junona, Venus, Minerva, Diana, Liber şi
Libertas etc. Panteonul precedent nu dispare completamente,
continuându-şi existenţa prin atribuirea unor nume noi zeităţilor vechi.
De asemenea, în regiunile oraşelor pontice, s-a păstrat cultul pentru
vechile zeităţi greceşti. Provenienţa diversă a coloniştilor a condus la
răspândirea unor zeităţi asiatice precum Mithras sau Soarele nebiruit.
40
În ciuda faptului că nu a fost oficializată, ci, dimpotrivă, crunt

prigonită, religia creştină s-a răspândit pe întreg teritoriul Imperiului
Roman, inclusiv în Dacia. În diferite perioade istorice, organizarea
bisericească a depins de diferite suzeranităţi şi, desigur, de diferite
conflicte religioase. Încetul cu încetul, a fost înfiinţată Mitropolia
Moldovei. Astăzi, în Republica Moldova, aşa cum nu este întregită
ţara, este divizată şi biserica: există Mitropolia Moldovei, sub
jurisdicţia Patriarhiei Rusiei, şi Mitropolia Basarabiei, sub jurisdicţia
Patriarhiei Române. Dar şi în asemenea condiţii viaţa religioasă
necesită pace...
Reîntorcându-ne la cele spuse mai sus, conchidem că suveranitatea
sau puterea politică aparţine poporului şi ea poate fi exercitată în mod
diferit. Poporul poate şi trebuie să-şi exercite puterea în mod direct şi
nemijlocit, prin delegarea puterii unor reprezentanţi ai săi. Acesta este
un nivel nou de dezvoltare a sociumului – într-un asemenea caz,
societatea se autoconduce. Anume aleşii poporului trebuie să exercite
voinţa poporului în toate domeniile vieţii. De la domnie la democraţie
şi parlamentarism – iată calea pe care a parcurs-o Moldova.
Parlamentarismul ca metodă democratică a devenit o necesitate care,
ulterior, a fost stipulată în legile fundamentale ale statului şi, desigur, în
Constituţie. Primele parlamente au luat naştere în Europa. Întâietatea o
deţine Anglia, care a fost urmată de Franţa. La sfârşitul sec. XIII,
s-a încercat şi s-a reuşit limitarea puterii monarhice. Mai târziu,
parlamentul a devenit instituţia politico-juridică de bază pentru diferite
state. Deci, poporul creează puterea, care este parlamentul, şi această
putere slujeşte poporului. Prin parlament se exercită suveranitatea ţării
şi a statului, dar şi transpunerea principiilor democratice în practică.
Asta pentru că esenţa parlamentarismului constă în aceea că aleşii vin
din popor şi nu trebuie să se depărteze de popor, ci să creeze o
interdependenţă indisolubilă cu acesta. Şi în Republica Moldova, apariţia
parlamentarismului a însemnat un act democratic. Constituţia ţării declară
că poporul este singurul deţinător al puterii de stat, pe care o exercită atât
direct, cât şi indirect prin intermediul parlamentului. Anume parlamentul
este singura autoritate legislativă a statului. Numai parlamentul este în
drept să reglementeze relaţiile sociale ce ţin de domeniul legii.
Pluripartidismul, pluralismul politic şi ideologic este o condiţie
a democraţiei constituţionale şi trebuie să devină o garanţie a acesteia.
În societate, pluralismul impune o multitudine de factori echivalenţi,
care nu pot fi reduşi la unitate. În aceste condiţii, nu se admite reducerea
41
ION MEREUŢĂ
forţată a ideilor, concepţiilor, părerilor, aspiraţiilor etc. Democraţia

este incompatibilă cu monopolismul unui partid, în orice formă ar fi
acesta – politic, economic, administrativ etc.
Dezvoltarea sociumului moldovenesc, în mare parte, a fost
condiţionată de apariţia şi dezvoltarea gândirii filozofice. Pentru
început, un rol deosebit în apariţia premiselor social-politice şi
spirituale ale gândirii filozofice în Moldova l-a avut însăşi creaţia
populară – gândirea filozofică teoretică a sociumului lipsea şi cea
mai înaltă filozofie era concentrată în înţelepciunea populară. Trebuie
de menţionat rolul folclorului ca idee filozofică începătoare. Anume
din folclor, din înţelepciunea populară, s-au inspirat viitorii gânditori
ai societăţii moldoveneşti. În acest context, acad. T. Ţârdea subliniază
rolul deosebit, în apariţia filozofiei în Moldova, al creaţiei poetice
populare, adică a protofilozofiei, care a existat înaintea filozofiei ca
ştiinţă. El vorbeşte şi despre locul cronografiei şi literaturii în procesul
de constituire a gândirii filozofice, referindu-se totodată la specificul
mitico-religios, caracteristic pentru statul feudal moldovenesc.
Academicianul spune că cronografia moldo-slavonă din secolele
XV-XVI a jucat un rol primordial în dezvoltarea gândirii filozofice
în Moldova. Desigur că, ulterior, un loc aparte l-au avut letopiseţele
lui Gr. Ureche, M. Costin şi I. Neculce. În Moldova medievală,
dezvoltarea gândirii filozofice a fost asigurată de literatura patristică,
de cronicile traduse şi transcrise în locaşele bisericeşti. Academicianul
Ţârdea vorbeşte despre contribuţia importantă a cărturarului Grigore
Ţamblac. Continuatori ai acestuia, care au contribuit enorm la
dezvoltarea culturii sec. XVII, au fost Petru Movilă (1596-1646),
Varlaam (1590-1659) şi Dosoftei (1624-1693). În sec. XVII-XVIII,
dezvoltarea gândirii filozofice în Moldova este legată de concepţiile
social-filozofice ale lui Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708),
Dimitrie Cantemir (1673-1723), Amfilohie Hotiniul (1730-1800).
Secolul XIX se află sub semnul iluminismului. Un rol deosebit în
dezvoltarea gândirii filozofice l-au avut scriitorii (G. Asachi,
C. Stamati, C. Negruzzi, A. Donici, A. Russo, V. Alecsandri,
M. Kogălniceanu), naturaliştii (Ia. Cihac, C. Vârnav, T. Stamati,
A. D. Denghiuc, A. I. Grosu-Tolstoi), cărturarii (V. Măzăreanu,
Ia. Stamati, A. Donici-Ascolo).
Nu putem trece cu vederea, în această lucrare, contribuţia concepţiilor
social-filozofice ale lui A. Hâjdău (1811-1874), C. Stamati-Ciurea
(1828-1898), Bogdan Petriceicu-Hasdeu (1837-1907), Mihai Eminescu
42
(1850-1889). În jumătatea a doua a sec. XIX, gândirea social-filozofică

din Moldova a fost influenţată de narodnicism, mişcare ai cărei părtaşi
au fost M. Negrescu, Z. Arbure Ralli, N. Zubcu Codreanu, V. Varzari,
V. Dicescu, C. Ursu, L. Frunză etc.
În sec. XX, în special în perioada postbelică, filozofia dominantă
în Moldova a fost cea marxist-leninistă. În acest sens, un rol important
l-au jucat lucrările lui F. Verţanu, M. Bulgaru, S. Coandă, Gh. Bobână,
A. Babii, D. Căldare, P. Vizir, R. Aronov, N. Cojocaru, T. Ţârdea,
V. Ţapoc, A. Ursul, N. Mihai, P. Rumleanschi, I. Sârbu, A. Jolondcovschi,
I. Fonari, Gh. Rusnac, G. Socolov, V. Capcelea, S. Roşca, R. Roşca,
A. Zavtur, P. Pascaru, A. Timuş, V. Moşneaga, V. Gajos, L. Crişanov,
I. Ţurcanu, T. Melnic, A. Suslov, G. Vasilescu, P. Lucinschi.
Trebuie să menţionăm că, pe parcursul mai multor ani, dezvoltarea
societăţii moldoveneşti a fost determinată de oameni de ştiinţă, de
cultură, scriitori ş. a. Inspirându-ne din lucrările marilor filologi
N. Corlăteanu şi A. Eremia, studiind lucrările ştiinţifice de ultimă oră
ale acestor autori, trebuie să subliniem că un rol deosebit în dezvoltarea
societăţii moldoveneşti l-au avut şi Eugen Adamovici (1876) – pilot,
autor de studii militare, pedagog născut la Lipcani, jud. Hotin,
actualmente jud. Edineţ; Nicolae Alexandri (1859-1931) – om politic,
scriitor, născut la Chişinău; Eugenia Babad-Cioculescu (1900-1986) –
mezzo-soprană, născută la Bălţi; Vasile Badiu (1933-1994) – critic şi
istoric literar, născut la Măgurele, jud. Ungheni; Elena Basarab
(1902-1981) – solistă de operă, născută la Chişinău; Mihail Bârcă
(1888-1973) – compozitor şi dirijor, profesor de muzică, născut la
Mileştii Mici, jud. Chişinău; Vasile Bârcă (1884-1942) – jurist, doctor
în drept, născut la Ignăţei, jud. Orhei; Serghie Bejan (1879-1954) –
profesor de teologie, născut la Bravicea, jud. Orhei; Dimitrie Bogos
(1889-1946) – ofiţer, jurist şi publicist, născut la Grozeşti, jud.
Ungheni; Vlad Bogos (1893-1950) – medic, primar, publicist, născut
la Boldureşti, jud. Ungheni; Pavel Boţu (1933-1987) – poet, publicist,
născut la Ciamaşir, reg. Odesa, Ucraina; Leon Casso (1865-1914) –
om politic, jurist, publicist, născut la Ciutuleşti, jud. Soroca; Cristofor
Cerkez (1863) – fruntaş al vieţii publice din Basarabia, născut la Bălţi;
Ecaterina Cerkez (1894-1948) – scriitoare, născută la Cricova, jud.
Chişinău; Ştefan Ciobanu (1883-1950) – istoric, profesor universitar,
academician, născut la Talmaza, jud. Tighina; Claudia Cobizev
(1905-1995) – plasticiană, sculptoriţă, născută la Sadova, jud. Chişinău;
Eugeniu Coca (1893-1954) – violonist, compozitor, dirijor, născut la
43
ION MEREUŢĂ
Cureşniţa, jud. Soroca; Gheorghe Codreanu (1856-1911) – învăţător,

publicist, născut la Chişinău; Leonid Corneanu (1909-1957) – poet,
dramaturg, traducător, filolog, născut la Coşniţa, Dubăsari; Vasile
Coroban (1910-1984) – istoric şi critic literar, doctor habilitat în
filologie, născut la Camenca, jud. Bălţi; Anton Crihan (1893-1993) –
economist, publicist şi om politic, născut la Sângerei, jud. Bălţi;
Vladimir Cristea (1911-1942) – profesor de muzică, născut la Otaci,
jud. Edineţ; Eugenia Cruşevan (1889-1976) – jurist, avocat, născută
la Făleşti, jud. Bălţi; Pimen Cupcea (1896–1964) – inginer, agronom,
pedagog, născut la Lalova, jud. Orhei; Valeriu Cupcea (1929-1989) –
actor, regizor, dramaturg, profesor universitar, născut la Cupcui, jud
Lăpuşna; Eufrosinia Cuza (1856-1910) – solistă de teatru, născută la
Târnova, jud Soroca; Oscar Dan (1912-1984) – violonist, profesor de
muzică, născut la Bălţi; Alexandru David (1910-1935) – publicist,
istoric literar, bibliograf, născut la Bardar, jud. Chişinău; Anastasia
Dicescu (1887-1945) – profesoară de canto, născută la Găleşti, jud.
Lăpuşna; Liuba Dimitriu (1901-1930) – poet, născută la Ciucur-Mingir,
jud. Lăpuşna; Nicolae Dimo (1873-1959) – profesor, academician,
născut la Orhei; Alexandru Donici (1806-1865) – fabulist, traducător
şi publicist, născut la Bezeni, act. Donici, jud. Orhei; Nicolae Donici
(1874-1956) – astrofizician, născut la Chişinău; Petre Draganov
(1857-1928) – bibliograf, publicist, scriitor, născut la Comrat; Lazăr
Dubinovschi (1910-1982) – sculptor, artist plastic, născut la Făleşti;
Emil Gane (1906-1966) – istoric literar, publicist, arhivist, născut la
Cobâlca, azi Codreanca, jud. Chişinău; Alexandru Gonţa (1918-1977)
– istoric, născut la Glodeni, jud. Bălţi; Gurie Grosu (1877-1943) –
teolog, mitropolit al Basarabiei, născut la Nimoreni, jud. Chişinău;
Timofei Gurtovoi (1919-1981) – dirijor, pedagog, născut la
Grigoriopol; Ion Halippa (1871-1941) – istoric, cercetător, arhivist,
născut la Cubolta, jud Soroca; Pantelimon Halippa (1883-1979) –
om politic, fondatorul Partidului Naţional Moldovenesc (1917), născut
la Cubolta, jud. Soroca; Calistrat Hâncu (1851-1927) – medic,
publicist, născut la Durleşti, mun. Chişinău; Gheorghe Heraru
(1853-1920) – violonist, născut la Şoldăneşti, jud. Orhei; Andrei
Hodorogea (1878-1917) – inginer, născut la Slobozia-Horodişte,
jud. Orhei; Ion Inculeţ (1884-1940) – om politic, născut la Rezeni,
jud. Chişinău; Nicolae Laşcu (1859-1933) – scriitor, publicist, născut
la Chiperceni, jud. Orhei; Ioan Livescu (1873-1944) – actor de teatru,
regizor, dramaturg, publicist, născut la Ismail, reg. Odesa, Ucraina;
44
Eugenia Lucezarschi (1881-1955) – soprană, născută la Chilia,

reg. Odesa, Ucraina; Nicolae Moroşanu (1902-1944) – geolog,
profesor universitar, publicist, doctor în ştiinţe biologice, născut la
Cuconeştii Vechi, jud. Bălţi; Simion Murafa (1887-1917) – jurist,
publicist, născut la Cotiujenii Mari, jud. Soroca; Alexis Nacco
(1832-1915) – traducător, născut la Bălăneşti, jud. Ungheni; Gheorghe
Năstase (1896-1985) – geograf, istoric, publicist, poet, născut la
Hristici, jud. Soroca; Florica Niţă (1882-1933) – pedagog şi director
de liceu; Sergiu Niţă (1883-1940) – om politic, jurist, născut la
Peresecina, jud. Orhei; Ion Osadcenco (1927-1994) – istoric literar,
scriitor, publicist, doctor habilitat în filologie, profesor universitar, născut
la Cahul; Vera Panfil (1905-1961) – critic literar, prozatoare, născută la
Ismail, reg. Odesa, Ucraina; Gheorghe Păun (1848-1875) – poet,
cântăreţ, actor, născut la Făleşti, jud. Bălţi; Ion Pelivan (1876-1954) –
om politic, publicist, născut la Rezeni, jud. Chişinău; Teodor Porucic
(1878-1954) – geolog, geograf, topograf, profesor universitar, născut
la Băcsani, jud. Soroca; Anastasia Rizo (1801-1891) – pedagog, născută
la Răciula, jud. Ungheni; Eugeniu Russev (1915-1982) – istoric şi
filolog, doctor în istorie, născut la Cubei, reg. Odesa, Ucraina; Ian Sârbu
(1830-1868) – poet, traducător, fabulist, născut la Ignăţei, jud. Orhei;
Polihronie Sârcu (1855-1905) – filolog, profesor universitar, născut la
Străşeni, jud. Chişinău; Constantin Stere (1865-1936) – jurist, om politic,
scriitor, profesor universitar, născut la Ciripcău, jud. Soroca; Vasile
Stroiescu (1845-1926) – profesor şcolar, filantrop, născut la Trinca,
jud. Edineţ; Petre Ştefănucă (1906-1942) – etnograf, folclorist, sociolog,
născut la Ialoveni, jud. Chişinău; Orest Tarasenco (1906-1994) – pianist,
compozitor, profesor de muzică, născut la Brezoaia, jud. Tighina; Petru
Ungureanu (1878-1954) – savant în domeniul vinificaţiei şi viticulturii,
născut la Boghiceni, jud. Lăpuşna; Ion Vanica (1917-1981) – dirijor de
cor, născut la Molovata, jud. Orhei; Grigore Vrabie (1982) inginer
agronom, născut la Bărboieni, jud. Ungheni şi mulţi alţii.
Considerăm că şi patrioţii, atât prin munca lor profesională, cât şi
prin activitatea socială utilă, s-au jertfit pentru ţară. Anume ei au dus
faima Moldovei dincolo de hotarele ei. Şi nu o dată alături de aceşti
martiri ai neamului au fost şi medici cu renume. Printre ei trebuie să-l
menţionăm pe marele cărturar şi om de stat, om politic şi savant Dimitrie
Cantemir (1673-1723), anul căruia îl sărbătorim în 2003; G. Mecinikov
(Spătaru) (1845-1916), C. Vârnav (1806-1877), Ia. Cihak (1800-1888),
N. Sklifosofski (1836-1904), A. Korceac-Cepurkovski (1857-1947),
45
ION MEREUŢĂ
T. Ciorbă (1864-1936), A. Coţovski (1864-1937), N. Dorosevski

(1857-1910), V. Volski (1850-1915), V. Crăsescu (1850-1917),
N. Zubcu-Codreanu (1850-1878), P. Tutiskin (1868-1937), L. Popov
(1881-1919), L. Tarasevici (1868-1927), C. Scrobanski (1874-1946),
E. Kurdinovski (1874-1933), I. Sorocean (1900-1964), M. Gehtmon
(1901-1973), S. Rubosov (1883-1957), N. Starostenko (1897-1972),
N. Anestiadi (1916-1968), S. Krivokiev (1904-1979). De asemenea, la
dezvoltarea sociumului moldovenesc, a culturii, ştiinţei şi medicinei
şi-au adus contribuţia N. Testemiţanu, I. Prisăcari, V. Vangheli,
L. Cobilean-schi, N. Gheorghiu şi mulţi, mulţi alţi medici-patrioţi. Ţinem
să subliniem că un rol deosebit în viaţa medicală, dar şi în cea politică a
ţării, l-au avut medicii-deputaţi în primul parlament al Republicii Moldova.
Cea mai „bogată” în medici a fost legislatura a XII-ea (1990-1994), când
alegerile s-au desfăşurat pe circumscripţii electorale. Deputaţii-medici în
parlamentul anilor 1990-1994 care, alături de multe alte legi democratice,
au votat Independenţa, au fost Eugen Păpuşoi, Aurel Saulea, Ion Prisăcari,
Ion Mereuţă, Constantin Ţurcanu, Dumitru Noroc, Elena Balan, Petru
Chimirciuc, Mihai Popovici, Anton Spânu, Petru Caterev, Andrei Cabac,
Platon Sava, Vasile Pasaniuc, Valeriu Jardan, Victor Uncuţă, Vasile Vartic,
Vladimir Capangi.
În parlamentul de legislatura a XIII-ea au activat medicii Claudia
Spiridonov şi Vasile Vartic; în cel de legislatura a XIV-ea – Ion Răzlog
şi Leonid Zaharia. În prezent, mandate de deputat în parlamentul
moldovean deţin medicii Eva Gudumac, Iulian Glavan, Vladimir
Eremciuc, Viorel Prisăcari.
Un rol important în trezirea poporului din somnul letargic
comunist, revenirea la tradiţiile seculare, cultivarea la oamenii de rând
a sentimentului de neam îl au, desigur, scriitorii. Marii partioţi ai
neamului Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae
Dabija, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Valentin Mândâcanu şi alţii au
stat în fruntea luptei de eliberare naţională.
Societatea moldovenească este în permanentă evoluţie şi
perfecţionare. Numai prin acceptarea şi aplicarea normelor de viaţă
civilizate, prin perfecţionarea mecanismelor sociale, prin cultură şi
muncă vom fi auziţi în Europa şi în lume.
46
Capitolul II
Aspecte filozofice şi cognitologice ale fenomenelor
şi maladiilor societăţii moldoveneşti
Actualitatea filozofică: omul, societatea şi maladia
Maladia socială şi maladia societăţii
După Kant, omul ca fiinţă raţională nu este un mijloc, ci un scop

în sine. El nu poate să trăiască şi nici să făurească singur. În timpul
vieţii, omul nu trebuie să se cunoască doar pe sine, ci să se raporteze
la societate. Deci, corelaţia om-societate este directă şi invers
direcţională. Omul nu poate exista absolut singur, izolat, fiindcă
Eu-l lui tot nu este singur. Eu-l psihic, raţional este, totodată, şi Eu-l
fizic. Atât Eu-l psihic, cât şi cel fizic, corelează cu mediul ambiant,
cu factorii naturali şi cei sociali, motiv pentru care acest Eu trebuie să
fie conceput şi abordat într-un sistem integral – om, natură, societate.
Aceşti factori acţionează asupra Eu-lui pur, îl pot schimba, îl pot
deteriora chiar, şi în acest caz poate apărea un alt Eu, în altă ipostază
– în starea alterată a sănătăţii sau chiar în stare de boală. Şi tocmai
aceşti factori, în afara Eu-lui său, în Eu-l în sine, pot provoca maladiile
sociale, care pot fi definite astfel atunci când afectează grupuri mari
de oameni. Anume aceşti Eu, modificându-se, acumulându-se în o
mare parte din noi, formează maladiile sociale. Respectivele stări
patologice distrug şi Eu-l fizic, şi cel psihic. Adică, se distruge starea
de bine fizică şi morală, capacitatea şi necesitatea de a munci, fericirea
şi chiar voinţa. Aceste stări ale Eu-lui retrag gândirea globală în Eu-l
singular şi, deseori, omul nu mai crede în binele moral, rămâne cu
sine însuşi şi se gândeşte la infinit, la mântuire. Chiar şi în aceste
situaţii Eu-l interacţionează cu societatea, cu omenirea şi aşteaptă
alinarea Eu-lui moral şi fizic. Atât în fizic, cât şi în psihic, Eu-l găseşte
loc pentru suferinţă şi durere, indisolubil legate de Eu-l în sine. La
această etapă, Eu-l în sine suferă sub toate aspectele – fizic, psihic,
moral. Sufletul, indisolubil legat de Eu-l pur, se poate despărţi de Eu
şi pleca în eternitate, în univers, în nemurire. Omul se mântuieşte şi
din Eu-l pur rămâne numai sufletul nemuritor.
Maladiile sociale afectează Eu-l fizic înainte de toate, iar mai
apoi – şi Eu-l psihic, moral, care suferă în sine. Dacă o colectivitate
47
ION MEREUŢĂ
are un grad înalt de cultură, ea are grijă de aceste grupuri de oameni,

suferind deopotrivă cu ei. Maladiile societăţii afectează preponderent
Eu-l psihic şi moral, diminuând intelectul: se schimbă dihotomia
psihoemotivului, apare agresivitatea, se naşte răul. Se dereglează
Eu-l, cultura lui în sine, scad şi se denaturează principiile general-umane.
Se deteriorează gândirea, în aceasta apărând o „opoziţie”, o putere „a
negativului”, după Hegel. Pentru acest Eu se creează iraţionalul în
spiritul individual, în comportament, în cultura lui, chiar în logică.
Spiritul Eu-lui denaturat afectează spiritul obiectiv al societăţii.
Pentru Eu-l în care s-a născut maladia nu există moralitate, reguli
morale obiective, nu există conduită şi nici chiar drept. Acest Eu
fără spirit este lipsit şi de raţiune; pentru el nu există statul, poporul,
societatea. El nu conştientizează nici necesitatea muncii şi consideră
că libertatea lui este absolută. Gândirea lui patologică se ascunde în
ea însăşi. El e dispus să satisfacă dorinţele Eu-lui său pur, din care
motiv orice dorinţă o transformă în posibilitate, chiar dacă în acest
scop încalcă regulile şi normele sociale. El e gata de agresivitate şi
de teroare. Acest Eu patologic poate acţiona „infectând” alt Eu cu
raţiunea lezată. Astfel apare morala răului, care dăunează societăţii
în întregime.
Depresia economică şi criza social-economică

Reformele – politice, economice, sociale – întotdeauna au condus
la deprimare social-economică. Acest fenomen este caracteristic pentru
prima perioadă a reformelor. În ultimii ani, Republica Moldova trece
printr-o etapă de transformare a economiei şi de funcţionare a acesteia
în baza principiilor economiei de piaţă. Deetatizarea proprietăţii de
stat, restructurarea întreprinderilor industriale, reforma funciară şi a
complexului agroindustrial, nevalorificarea noilor mecanisme
economice au condus la reducerea, în perioada 1990-2000, a volumului
Produsului Intern Brut. Rolul industriei în economia naţională a scăzut
de două ori. Volumul investiţiilor statului s-a diminuat simţitor în
toate domeniile economiei naţionale, în special în agricultură, unde
acestea s-au micşorat de 17 ori. Politica investiţională – probabil, în
lipsa unei strategii foarte clare – nu s-a încununat de succes. Drept
urmare, calitatea vieţii s-a redus simţitor, veniturile reale ale populaţiei
micşorându-se de zece ori. Republica Moldova a devenit cea mai
săracă ţară din Europa, sărăcia fiind prezentă în toate domeniile vieţii.
48
Maladia sau criza sistemică a puterii de stat

Criza profundă în care se află economia Republicii Moldova este
cauzată, în mare parte, de imperfecţiunea mecanismelor economice,
dar şi de slăbirea gravă a sistemului administrării de stat. Până în prezent
nu sunt definitivate principiile şi infrastructura administraţiei de stat.
Am trecut de la sistemul parlamentar la cel prezidenţial, argumentând
necesitatea acestuia tocmai din considerente manageriale. Ulterior, am
acceptat sistemul semiprezidenţial, semiparlamentar, ca mai apoi să
trecem completamente la cel parlamentar. Neclaritatea în domeniul
administrării puterii de stat îşi are rolul său în diminuarea economiei şi
a stării social-politice, deoarece sistemul administrării de stat este un
element principal şi principial în dirijarea efectivă a economiei naţionale
şi dezvoltarea sociumului. Puterea de stat nu trebuie să se izoleze de
societate. Dimpotrivă, scopul Puterii ar trebui să fie interacţiunea
continuă, interconexiunea şi conlucrarea în interesul întregii societăţi.
Anume din aceste corelaţii trebuie să apară acordul social asupra
funcţiilor şi obligaţiilor atât ale statului, ale cetăţeanului, cât şi ale
sociumului în general. De aici trebuie să pornească contribuţia şi
perfecţionarea bazelor legislative şi a sistemului de drept. Sistemul de
drept trebuie să reglementeze drepturile şi obligaţiunile fiecărei puteri
în stat. Adică, principiul separării puterilor trebuie să definească strict
funcţiile fiecărei puteri. Spre exemplu, puterea legislativă trebuie să
determine politica dezvoltării statului, stabilirea programelor
guvernamentale, a politicii fiscale, aprobarea posturilor executive etc.
Puterea executivă trebuie să administreze programele guvernamentale,
să aplice legile în vigoare, să colecteze veniturile prin impozite, să
cheltuiască finanţele conform deciziei puterii legislative etc. Puterea
judiciară trebuie să interpreteze legile şi să soluţioneze litigiile. Funcţiile
şi obligaţiunile trebuie să fie foarte bine formulate pentru fiecare putere
în parte, pentru fiecare ramură a acestor puteri, pentru fiecare verigă
infrastructurală. Doar astfel vom construi sistemul puterii de stat pe
care îl dorim. Legislaţia trebuie perfecţionată, dar nu schimbată radical.
De altfel, în Constituţie trebuie să fie reglementate drepturile şi
obligaţiunile organelor executive de resort, ale departamentelor etc.
Totodată, trebuie să fie clar stipulate responsabilităţile autorităţilor în
faţa poporului. În acest context, ţinem să menţionăm că ar fi necesară şi
o ideologie statală, orientată spre valorile umane şi spre includerea
Republicii Moldova în procesul mondial de dezvoltare a civilizaţiei
umane. Este imperios necesar să ştim ce fel de stat construim: nu
49
ION MEREUŢĂ
capitalist, nu comunist, ci un stat bazat pe drept, o societate a

posibilităţilor egale, cu o economie liberală şi, totodată, un stat social
cu o politică socială adecvată.
2.1. Cognitologia socială a maladiilor societăţii moldoveneşti

2.1.1. Maladia dezinformării relative
Trecerea de la sistemul comunist la o organizare social-politică
democratică impune un şir de probleme de natură economică, politică,
culturală. În regimul comunist în care am trăit şi am activat, sistemul
informaţional din societate era stabilit şi controlat de partid. Informaţia
avea un caracter politic, adeseori unilateral. Aceasta se producea pe
măsura avansării procesului de omogenizare socială, adică, sociumul
trebuia să se dezvolte fără conflicte sociale şi procesul în cauză,
desigur, impunea depersonalizarea personalităţii. Bineînţeles că în
societatea democratică, unde şi-au găsit loc diferite metamorfoze
social-politice, apar şi se constituie varii identităţi politice, etnice,
culturale, religioase. Aceasta este specific pentru o societate pluralistă
şi este evident că fiecare grup social, partid, asociaţie etc. promovează
anumite informaţii – de interes sau doctrinare. Şi în acest caz,
informaţia, dacă urmăreşte un anumit interes, poate fi unilaterală.
Analizând minuţios, putem spune că informaţia determină procesul
gândirii grupurilor sus-menţionate. Substituirea gândirii într-un caz
sau altul poate avea un rol decisiv şi chiar poate determina victoria
sau înfrângerea. Desigur că, aici, un rol deosebit îl au vicleşugurile,
înşelăciunile, camuflările, care ocolesc adevărul şi realitatea, creând
astfel dezinformarea. Această dezinformare poate fi parţială sau totală,
relativă sau absolută – în funcţie de interesul pe care îl au cei ce o
răspândesc. La un moment sau altul „necesar”, dezinformarea poate
deveni un instrument de acţiune şi pentru autorităţile de stat. Spre
exemplu, dezinformarea în cazul avariei da la Cernobîl, dezinformarea
în cazul majorării fonului radioactiv, dezinformarea în cazul
pneumoniei atipice... Dezinformarea are un rol nefast asupra
sociumului şi poate aduce prejudicii enorme acestuia – înainte de toate,
pentru că se încalcă dreptul cetăţeanului şi, respectiv, al sociumului,
la informare veridică. Dezinformarea poate fi analizată din mai multe
puncte de vedere. Este importantă identificarea vocabularului folosit
pentru descrierea unui fenomen sau altul, precum şi relevarea conţinutului
mesajelor dezinformatoare. Trebuie să specificăm că maladia
dezinformării este frecventă în cazurile unor conflicte fie psihologice, fie
50
militare sau sociale. Un rol deosebit în dezinformare îl poate avea

mass media – radioul, televiziunea, presa scrisă. Această maladie a
dezinformării atacă şi alterează conştiinţa, discreditează personalitatea,
manipulează opinia publică şi poate conduce la izbucnirea unor
conflicte, cum ar fi cele interetnice. Într-un cuvânt, dezinformarea
manipulează opinia publică, fiind o adevărată armă informaţională,
dar şi psihologică. Ea este forma psihologică a subversiunii. Tocmai
de aceea suntem convinşi că maladia trebuie depistată şi supusă unei
„radiografii a adevărului”.
2.1.2. Intoleranţa
Fiecare societate tinde să creeze condiţii sociale, politice,
economice, juridice etc. acceptabile pentru convieţuirea diverselor
grupuri sociale, etnice, religioase etc. Acesta este un fenomen social
necesar şi caracteristic pentru societatea civilizată. Într-o astfel de
societate nu este loc pentru maladia intoleranţei, care poate avea
numeroase manifestări. Intoleranţa apare din invidie, ură, neînţelegere,
care deseori pot conduce la conflicte şi confruntări. În principiu,
intoleranţa înseamnă neacceptarea, din diferite motive, inclusiv din
considerente etnice, a celui de alături, dar şi refuzul de a accepta
adevărul şi noul. Intoleranţa apare în procesul blocării mecanismelor
de realizare a procesului social. De altfel, intoleranţa este echivalată
cu ignoranţa, cu discriminarea şi chiar cu unele aspecte ale
nihilismului, inclusiv cel legislativ. Intoleranţa este o faţeta opusă, ce
contravine democraţiei, legalităţii, respectării drepturilor omului în
societate, dezvoltării sociumului în general. Această maladie poate
da naştere altor patologii ale sociumului şi chiar poate conduce la
conflicte militare... Numai pluralismul, inclusiv cel politic, toleranţa
şi democraţia pot trata maladia sus-menţionată.
2.1.3. Desfrâul şi dezmăţul

Dezmăţ – purtare neruşinată, dezmăţată, imorală; destrăbălare,
deşănţare. 2. Fig. Haos, anarhie; 3. stare de regres.
Desfrâu – corupţie, depravare, imoralitate. A duce o viaţă
necumpătată, de plăceri uşoare.
În uzul lingual aceste două cuvinte sunt o acuzare, un verdict
defavorizant din punctul de vedere al religiei. Semantica acestor două
cuvinte contravine în întregime tuturor principiilor moralităţii creştine.
Desfrâu – libertatea plăcerilor trupeşti şi morale, care se dezvoltă
51
ION MEREUŢĂ
şi trece în pasiune, în păcatul polimorf. De cele mai dese ori, desfrâul

este un păcat individual, episodic, tranzitoriu. Este o căutare a celor ce
au trecut de porţile desfrâului, a celor păcătoşi, trezirea în ei a pasiunii
şi căderea în păcat. Este un păcat trupesc care, cu timpul, deteriorează
sufletul. Sufletul se supune logicii păcatului şi provoacă violenţă şi
monstruozităţi. Violul este unul dintre cele mai monstruoase păcate –
obţinerea plăcerii trupeşti fără a ţine cont de dorinţa altuia.
Perversiunea este o diversificare a păcatului şi poate fi atribuită
persoanelor cuprinse de desfrâu.
Dezmăţ – păcatul deschis, pasiunea publică, păcatul colectiv, care
implică mulţi părtaşi. Dezmăţul presupune dorinţa, ca să vrea şi cel
din preajmă să accepte şi să practice păcatul deschis, public, atât
trupesc, cât şi moral. Esenţa e că dezmăţul e un mod de viaţă, o
activitate socială infiltrată în viaţa de toate zilele.
Dezmăţul nu caută păcatul, el există în păcat şi tinde să se
răspândească în lumea întreagă, transformându-se într-o ideologie.
Dezmăţul e conştientizarea plăcerilor, a pasiunii, ca unică forţă a vieţii.
Dezmăţatul este un suflet corupt, ce tinde să acapareze totul, să poată
trăi liber, fără reproşuri din partea altora şi împăcat cu propria conştiinţă.
Acesta ar fi explicaţia termenilor din punct de vedere religios.
O altă abordare ar fi cea psihologică. Ambii termeni vin să
definească o sociopatie – patologie de origine socială şi culturală.
Iată câteva concepte ce stau la baza dezvoltării sociopatiei:
1. O semnificaţie psihosocială, caracterizând efectele patogene
ale unui mediu destructurat, care perturbează dezvoltarea şi adaptarea
indivizilor şi atrage după sine vulnerabilitatea lor socială.
2. Un tip specific de interacţiune caracterizată prin efectele de
atribuire discriminatorie asupra indivizilor diferenţiaţi din punct de
vedere social sau cultural.
3. O realitate noosferică având o formă distinctă opusă psihopatiei
şi care este caracterizată prin refuzul constrângerilor sociale,
respingerea regulilor, normelor şi valorilor dominante, ca şi
imposibilitatea de a stabili un acord.
Toate explică mecanismul de formare a inadaptării sociale şi a
disocialităţii individului desfrânat, dezmăţat, deşănţat, destrăbălat etc.
Inadaptarea socială se explică prin ansamblul rezistenţelor şi dificultăţilor
de integrare şi de participare la sistemele sociale şi la obligaţiile convieţuirii
în societate. În aşa fel, persoanele căzute în desfrâu sau grupul social
dezmăţat găsesc refugiu în grupurile de marginalizaţi.
52
Dezmăţul şi desfrâul implică, în concepţia societăţii normale,

caracteristica de amoralism.
Amoralismul este un sistem de gândire care se vrea străin şi
indiferent la valorile morale. Grupurile de marginalizaţi (persoanele
căzute în desfrâu şi dezmăţ) au un comportament asocial, care nu este
adaptat regulilor vieţii sociale. Acest comportament exprimă o dorinţă,
o alegere personală de a trăi „lângă şi în paralel”, în interstiţiile sistemului
social, „pentru a-şi păstra libertatea existenţială şi a se proteja de orice
dependenţă psihosocială”. E vorba de o conştientizare a alegerii –
„asocialitate aleasă”, suportată mai frecvent ca urmare a unui proces de
eşec, marginalizare ( handicapuri sociale).
Excluşi din grupurile sociale majoritare, deviatorii caută să-şi
întărească poziţia minoritară în subgrupuri de afiliere cu o coeziune
puternică. Datorită unui fenomen de polarizare, ei pot să se opună
normei dominante şi să menţină o poziţie de ruptură, devenind o sursă
de influenţă. Apare un consens social minimal în jurul unui sistem de
reguli recunoscute ca legitime, consens din care rezultă fenomenul de
deviere. Grupul marginalizat îşi revendică anumite originalităţi specifice
(de ex., transsexualismul, deviere psihică) fie prin practică socială de
ruptură cu orice identificare socială, fie printr-un mod răsturnat de
conformitate – deviere anticonformistă. Instrumente cu care operează
grupul marginalizat sunt:
agresivitatea - orice comportament, care răneşte sau aduce
prejudiciu altcuiva; agresivitatea este considerată de psihanaliză ca o
pulsaţie unitară şi independentă, o proiecţie a instinctului de moarte
sau de distrugere (Freud S.), sau ca o manifestare a dorinţei de putere
asupra altuia şi de afirmare de sine.
delincvenţa – diversitatea infracţiunilor sancţionate penal; e vorba
de acţiuni agresive şi dăunătoare reprimate legal.
perversitatea – o anomalie a instinctelor, înnăscută sau dobândită;
din această categorie fac parte perversiunile sexuale, alături de tulburări
ca alcoolismul, anorexia sau bulimia. Cei care o făptuiesc nu sunt
retardaţi şi sunt feriţi de tulburări psihice, dar sunt caracterizaţi prin
absenţa simţului moral, agresivitate împinsă până la malignitate,
instabilitate afectivă şi socială, impulsivitate şi tendinţă spre
perversiuni instinctive; adică, sunt caracteropaţi.
vandalismul – conduită agresivă împotriva ambiantului fizic,
vizând distrugerea, desfigurarea sau scoaterea lui din funcţie.
Vandalismul se supune unor motivaţii foarte variate, ceea ca a dus la
53
ION MEREUŢĂ
stabilirea unor categorii diferite: vandalism ritual, ludic, grafitti,

ideologic, sabotaj etc.
violenţa – violenţa fizică face să domnească legea celui mai
puternic, oprind indivizi sau grupuri mai slabe.
Freud a descris violenţa prin forţa puseului pulsiunii, indiferent
de natura acesteia.
Fenomenul de desfrâu şi dezmăţ poate să dispară odată cu
schimbarea mediului de viaţă a individului, cu încadrarea lui
psihosocială şi educaţională.
2.1.4. Extremismul şi separatismul

Extremismul este o altă maladie a societăţii noastre şi se manifestă,
în mod special, în aspect socio-politic. Extremismul nu face bine nici
omului, nici societăţii. Încă Pascal scria că „lucrările extreme sunt pentru
noi ca şi cum n-ar fi”. Nici omul nu trebuie să existe pentru extremism,
căci acest fenomen a dat naştere răului, războaielor, nazismului...
Socio-cognitologia trebuie să aprecieze separatismul sub diferite
aspecte. Este o maladie de dihotomie a sociumului din toate punctele
de vedere. La început apare denaturarea Eu-lui psihic şi moral,
separarea unui Eu de alt Eu de pe „teritoriul vital”. Acest Eu patologic
nu se supune legilor sociumului. Apare o infracţiune la nivel social,
bazată pe nihilismul atât legislativ, cât şi moral, etic, cultural al
societăţii. Pentru a-şi realiza principiile, separatismul foloseşte diferite
mecanisme etnice, etnoculturale, organizaţionale, de protest public
fără bază legislativă, precum şi militare, forţa armată fiind un element
forte al separatismului. Ulterior, separatismul apelează şi la principii
de terorism, care se poate manifesta în toate formele existente ale
acestuia, atât interne, cât şi externe. Îşi face apariţia şi economia
subterană, iar criminalitatea, care nu are limite nici etnice, nici
culturale, nici religioase, devine o „normă” a separatismului. La
răspântia mileniilor, separatismul a devenit o maladie socială
internaţională. Aceasta ne-au dovedit-o evenimentele ce s-au produs
în ultimii ani pe toate continentele – în special în ţările din America
de Sud, dar şi în multe state europene.
În Republica Moldova, separatismul, generat şi finanţat din
exteriorul ţării, a luat naştere încă în septembrie-octombrie 1989, la
Tiraspol, Tighina (Bender), Râbniţa. La început, mişcările separatiste
aveau un aspect de protest social – adunări, greve, mitinguri, blocarea
căii ferate – provocat de adoptarea, de către parlamentul de la Chişinău,
54
a legislaţiei lingvistice. Nihilismul, însă, a luat amploare. Sovietele

orăşeneşti şi raionale din regiunea transnistreană a Republicii Moldova
au adoptat hotărâri, legi şi acte normative care încălcau prevederile
constituţionale ale ţării. În consecinţă, au fost comise infracţiuni
împotriva Republicii Moldova şi a integrităţii teritoriale a acesteia,
producându-se dihotomia sociumului moldovenesc. Separatiştii
organizează referendumuri locale în diferite probleme, inclusiv în cea
a limbilor – astfel, separatismul foloseşte principiile democratice în
interesul meschin de destrămare a statului moldovenesc. Sovietele
orăşeneşti şi raionale adoptă hotărâri de suspendare a articolului 168
al Constituţiei pe teritoriul oraşului Tiraspol şi alte localităţi
transnistrene – aici, separatismul foloseşte legea inversată. Un grup
de oameni care nu respectă şi nu recunosc legislaţia şi Constituţia
statului suveran şi independent Republica Moldova, prin sovietul
suprem de la Tiraspol, declară nule hotărârile administraţiei centrale
la nivel local. Oare acestea nu sunt infracţiuni de stat? Aici are loc
dihotomia intelectului social, scindarea societăţii. Pentru apărarea
separatismului, se folosesc grupări militare, agresiunea armată. Astfel,
campania militară este un element indisolubil al separatismului, fapt
confirmat şi tradus în practică nu doar de enclava separatistă din
Republica Moldova, ci şi de cele din Cecenia, Gruzia etc. Chiar şi în
condiţiile unei înţelegeri, a unor negocieri, separatismul nu-şi respectă
angajamentele. Pentru separatism nu există nici legislaţie, nici principii
umane sau morale. Principiile de acţiune ale separatiştilor sunt
agresiunea, supunerea, măcelul şi terorismul. La rândul ei, agresiunea
unei părţi naşte rezistenţă – uneori, tot armată – a celeilalte părţi,
ceea ce conduce la declanşarea războiului, la început civil, ulterior
regional şi chiar mondial. Separatismul este o maladie foarte
periculoasă a sociumului. Numai raţiunea omenească, voinţa comună
a societăţii poate rezolva problema şi trata maladia. De aici se poate
conchide că separatismul reprezintă o dereglare a existenţei sociale şi
o denaturare a conştiinţei sociale. Credem că acestea ar fi şi deducţiile
lui Marx – că anume dereglarea formaţiunii sociale, a civilizaţiei, a
culturii sociale creează separatismul. Este deja demonstrat că
separatismul generează corupţia, căci el nu are nevoie de funcţionarea
unei societăţi civile viabile, ci de supremaţia unor legi mafiote. Această
parte a sociumului, separată de restul societăţii, degradează şi nu poate
să se autoaprecieze şi să se autoperfecţioneze. În cele din urmă, acest
lucru va şi determina destrămarea clanurilor mafiote separatiste,
55
ION MEREUŢĂ
poporul eliminând această „plagă socială”. Separatismul distruge nu

numai societatea, cultura, intelectul social, dar şi ritmul social, despre
care scrie academicianul T. Ţârdea, impunând un antiritm social –
nişte mecanisme antisociale antisistemice şi antiumane. Are loc
desincronizarea societăţii şi a mecanismelor ei. Astfel, separatismul
pune în pericol însuşi omul, sociumul, supravieţuirea omului şi a
omenirii. El nu încurajează dezvoltarea omului şi a societăţii. Nu
acordă şanse de dezvoltare umană, denaturând orice idee de securitate
a omului şi a umanităţii. Separatismul este opus mecanismelor
globalizării, ale noosferizării. El tinde spre izolare şi detaşare, creând
o stare socială periculoasă – sociopatie izolată. În loc de conştiinţă
noosferică, separatismul oferă o conştiinţă limitată, izolată, denaturată.
Separatismul duce o parte a sociumului la pieire, iar pericolul cel mai
mare este că poate să distrugă ţara, regiunea, omenirea.
Raţiunea umană, timpul şi Dumnezeu trebuie să le rezolve pe
toate. Această soluţie o aşteaptă şi „corpul Moldovei”, deşi
separatismul din Republica Moldova are specificul său – interesul
geopolitic, în această zonă, al marilor puteri, interes confirmat de
istorie... Nici tumultul anilor, nici neantul uitării, nici negura
vremurilor nu le-a şters din memoria Moldovei. Toţi s-au îndreptat şi
se îndreaptă spre poarta Europei, care este situată în Moldova.
2.1.5. Birocratismul
Birocratismul este o maladie a „cremei” societăţii noaste, de care
suferă unii înalţi funcţionari, ajunşi la putere prin metode meschine,
mercantile sau prin protecţionism. Este o stare de exagerare a muncii
„de cancelarie” şi de tergiversare a deciziilor, agravată de multitudinea
de formalităţi. Pentru birocraţi nu este esenţial omul cu problemele
lui, ci procesul îndelungat de (non)soluţionare a unei probleme şi un
dezinteres total pentru necazurile şi necesităţile omului. Birocratismul
se referă şi la rezolvarea îndelungată şi nechibzuită a problemelor de
stat. Clasicii spuneau că rădăcinile birocratismului sunt de origine
politică sau socială. Birocraţii pot să amâne deciziile din punct de
vedere politic sau social în funcţie de originea lor. În acest caz, putem
vorbi despre birocratismul politic, dar considerăm că, pentru ţările
democratice în curs de dezvoltare, birocratismul este caracteristic în
special funcţionarilor publici. În acest caz, birocratismul este
indisolubil legat de mită, corupţie şi protecţionism. Birocratismul este
maladia stagnării: el nu fortifică societatea, nu generează evoluţia ei
56
şi nu permite afirmarea capacităţilor omului. Deseori, birocratismul

se manifestă prin nihilism, conservatorism sau chiar sabotaj. El nu
stimulează iniţiativa, ci, dimpotrivă, creează în societate o stare de
stagnare. Evident că birocratismul trebuie exclus, înainte de toate,
din guvernarea ţării, din conducerea întreprinderilor de stat, a
instituţiilor de învăţământ şi de cultură etc. Societatea, prin
mecanismele sale de control, trebuie să curme orice manifestare a
birocratismului, inclusiv prin adoptarea unor legi şi acte normative.
Birocratismul îşi găseşte loc şi în puterea supremă a statului, unde
există interese de grup, economice, inclusiv private. Birocratismul a
contribuit la apariţia unui alt fenomen vicios – protecţionismul, sub
diversele lui forme: nănăşism, cumătrism, mercantilism etc. Birocraţia
nu fortifică sistemul informaţional, ci caută să facă taină din interesele
statului, îngrădind accesul oamenilor la informaţia veridică. De aceea,
procesul informatizării sociumului este o armă împotriva birocraţiei.
Căci anume informaţia veridică şi procesul de informatizare ne oferă
posibilităţi reale, concrete şi eficiente pentru diminuarea acestui flagel.
Academicianul T. Ţârdea subliniază că forţa birocratismului este
voluntarismul. Acesta acţionează vulgar, ignorează legile, naşte corupţie
şi mituire. Birocratismul şi-a găsit loc în toate sistemele social-economice
ale statului. Cu părere de rău, el se poate manifesta şi în ştiinţă, în
procesul pregătirii cadrelor ştiinţifice.
2.1.6. Nihilismul
Nihilismul este o maladie a diferitelor societăţi şi comunităţi. Cu
această boală s-au luptat mulţi oameni de ştiinţă şi de cultură. Omul se
întreabă: „Oare de mine depinde ceva?”, „Pot eu influenţa unele
evenimente din viaţa politică, economică, socială sau nu?”. Din
nefericire, moldovenii, în toate timpurile, aşteptau „ordinul de sus” şi
considerau că de ei, de fiecare om concret, nu depinde nimic: cei „de
sus” adoptă hotărâri, ei le îndeplinesc sau tot ei nu le respectă. Indiferenţa
omului, convingerea că de el, astăzi, nu depinde nimic, cultivă în
societate nihilismul politic, fapt care se răsfrânge direct asupra
sociumului nostru şi, mai ales, asupra evoluţiei acestuia. În condiţiile
economiei liberale, omul trebuie să mizeze neapărat numai pe sine însuşi,
căci statul nu asigură multe garanţii... Drept urmare, oamenii se izolează
şi trăiesc cu ziua de azi... Aceasta generează nu numai nihilismul, ci şi
absenteismul politic al moldoveanului. E adevărat că absenteismul în
scrutinele electorale este un fenomen caracteristic nu numai pentru
57
ION MEREUŢĂ
Republica Moldova, ci şi pentru multe alte state. În medie, circa

75-80% din populaţia diferitelor ţări consideră că de ei nu depinde
procesul politic şi că deciziile, oricum, sunt luate în favoarea intereselor
corporative, a oligarhiilor economice, adică, întru binele celor bogaţi.
Este o situaţie întâlnită atât în societăţile postindustriale, cât şi în cele
aflate în curs de dezvoltare. După părerea noastră, nihilismul, totuşi,
trebuie privit şi sub un alt aspect. Şi confruntarea dintre părţi – guvernanţi
şi opozanţi, „buni şi răi”, „cei de sus şi cei de jos” – poate genera
nihilismul politic. Aceasta se întâmplă chiar şi atunci când cei „de sus”
au venit la putere legitim, prin scrutin democratic. Cei „de jos” doresc
progres, ameliorarea situaţiei lor şi a celor ce-i reprezintă, iar cei „de
sus”, pentru a distruge opozanţii, pot pune la cale diferite provocări –
incidente politice, sechestrări de persoane, chiar conflicte militare. În
istorie sunt cunoscute şi situaţii de nihilism care s-au încheiat cu
represiuni, exterminări, omoruri, inclusiv la comandă. Deci, nihilismul
trebuie privit mult mai larg, începând cu sociumul şi terminând cu
relaţiile dintre „subalterni şi şefi”, adică dintre membrii societăţii.
Dacă într-un stat a fost adoptat şi funcţionează un cadru legislativ,
aceste legi şi acte normative trebuie respectate şi îndeplinite, dar nu
neglijate. Legislaţia impune şi drepturi, dar şi obligaţiuni. În cazul
când legea există, dar nu se respectă la nivelul statului, la nivelul
unităţii teritorial-administrative, putem vorbi de separatism, iar dacă
cetăţenii nu respectă legea şi nu îndeplinesc normele legislative în
vigoare, vom vorbi de sabotaj. Această maladie a fost cunoscută în
istorie, în special, în perioada fondării şi formării statelor moderne.
Şi noi suntem la începutul creării statului, deşi s-au scurs mai mult de
11 ani de la proclamarea independenţei lui! Sabotajul nu este altceva
decât o infracţiune. Într-un stat bazat pe drept, loc pentru o asemenea
maladie nu trebuie să existe. Să nu uităm că democraţia presupune, înainte
de toate, responsabilitate. Deci, o balanţă echilibrată! Aceste maladii ale
sociumului pot fi tratate numai prin educaţie, prin cultură, prin impunerea
şi respectarea legii, prin mecanisme de control al respectării legislaţiei.
2.1.7. Sociopatiile
Sociopatiile sunt nişte stări patologice premorbide ale maladiilor
societăţii contemporane. Stresul apărut în relaţiile dintre oameni, dintre
cetăţeni şi autorităţile statale, inclusiv administraţia publică locală,
demoralizarea la nivel de societate, neîncrederea în ziua de mâine,
depresiile oamenilor şi ale grupurilor de oameni determină, în
58
majoritatea cazurilor, respectivele stări ale sociumului. Toate acestea

provoacă apariţia disconfortului psihic – sindroamele psihoastenic,
ipohondric, apatic, disforic etc. Astfel, mediul extern şi factorii exogeni
de natură socială provoacă dereglarea echilibrului socioemotiv al
oamenilor, fapt care poate conduce la dereglări mentale şi chiar maladii
psihice. Aici trebuie căutate rădăcinile agresivităţii din colective şi
societate, ale nihilismului legislativ şi normativ al omului. Probabil, tot
aici se nasc elementele premorbide ale infracţiunilor şi terorismului.
Din punct de vedere filozofic, Eu-l se autodistruge, după care încearcă
să deterioreze sociumul. Pe acest fundal, în societate devin tot mai
frecvente fenomene ca agresivitatea umană, certurile, disconfortul, frica,
furia, stresul, toate acţionând asupra Eu-lui şi denaturând atât fizicul,
cât şi psihicul. De asemenea, sociopatiile apar în perioade de tulburări
sociale – revolte populare, revoluţii, stare de război, foamete, calamităţi
naturale etc. În Republica Moldova, asemenea modificări ale
psihoemotivului social s-au înregistrat în diferite stări patologice ale
societăţii, dar mai ales acestea s-au făcut resimţite în perioada
deportărilor în masă din secolul trecut şi în momentele de schimbări
socio-politice, precum au fost schimbarea regimurilor: cel român – cu
cel bolşevic, cel bolşevic – cu cel român, cel român – cu cel sovietic,
cel sovietic – cu cel naţional.
Apariţia sociopatiilor în societatea moldovenească a fost determinată
şi de schimbarea mentalităţii oamenilor – atât a intelectualităţii, cât şi a
ţărănimii. Şi una, şi cealaltă au fost speriate, deportate, înfricoşate de
tot şi de toate, maltratate, izolate şi făcute să se închidă în sine, ceea ce
a favorizat sociopatiile sociumului moldovenesc. Această atmosferă a
creat o mentalitate şi o gândire specifică. Proprietatea privată era, iniţial,
acceptată, apoi anulată, printr-un proces de naţionalizare forţată. Ţăranul
şi-a distrus Eu-l fizic şi psihic, iar sărăcia, în condiţiile proprietăţii
colective, „înflorea”. În societate, a fi cinstit echivala cu a fi prost şi
sărac. Încetul cu încetul, furtul proprietăţii colective şi de stat a devenit
un imperativ al vieţii şi al timpului. Dacă nu furai, nu erai gospodar!
Concomitent, în Eu-l psihic s-a instaurat neîncrederea în ziua de mâine,
chiar şi unii băştinaşi trăind după principiul „azi trăim, azi mâncăm”,
până nu demult, străin moldovenilor. El i-a denaturat Eu-l psihic. Acest
proces a fost stimulat şi de apariţia fenomenului inutilităţii personalităţii.
Sindromul inutilităţii profesionale şi sociale persistă mai ales la etapele
reformării societăţii. Suntem convinşi, însă, că vor trece ani şi, prin
cultură, educaţie şi muncă vom reveni la normal.
59
ION MEREUŢĂ
2.1.8. Invidia
Invidia este o maladie extrem de periculoasă pentru individ şi
societate. Ea face parte din morala răului şi este premorbidul multor
rele. Credem că invidia se naşte o dată cu individul, este caracteristică
pentru majoritatea oamenilor şi se ascunde în Eu-l său. Este prezentă la
toate popoarele şi nu face excepţie nici pentru sociumul moldovenesc,
dimpotrivă. Moldoveanul, dintotdeauna, a fost invidios. Vecinul este
invidios pe vecin, ţăranul – pe ţăran, profesorul – pe profesor etc. Vorba
lui Hesiodos: „Olarul e mâniat pe olar şi dulgherul pe dulgher, cerşetorul
pe cerşetor, cântăreţul pe cântăreţ”. Din aceste cuvinte ale filozofului,
este evident că invidia apare într-un grup de oameni apropiaţi – vecini,
rude, oameni de aceeaşi profesie, de aceeaşi naţionalitate...
Moldoveanul, chiar dacă compătimeşte pe cineva, tot una invidiază
şi, astfel, suferă dublu. De cele mai multe ori, el nu arată acest lucru.
Poate că anume invidia este cauza dezbinării, a răzleţirii, a neunirii
moldovenilor. Totodată, invidia, furia, mânia distruge sănătatea
oamenilor. Ţinta lor este ficatul... Un mare medic, savant şi filozof
moldovean spunea: „Patologia ficatului la moldoveni nu este cauzată
de factorii alimentari sau de vin, ci de invidie…”. Invidia poate fi distrusă
numai prin cultivarea unor relaţii prieteneşti, de compasiune, de suferinţă
şi de fericire unică. Condiţia este ca această prietenie să fie curată şi
trainică. Unde apare nenorocirea, invidia nu-şi găseşte locul. Ea apare
atunci când se înregistrează o reuşită, un succes. Marele scriitor, om
politic şi de stat, ambasadorul Vasile Alecsandri, scria: „De tot ce se
înalţă, invidia-i legată, în urma strălucirii stă umbră tupilată”. Într-adevăr,
când unul dintre semeni, din acelaşi sat, reuşeşte într-un fel sau altul –
în carieră, în cultură, în administraţie, în afaceri etc. – ceilalţi trebuie să
pună umărul şi să-l ajute. Iar la noi se întâmplă invers: îl trag înapoi, îi
caută greşeli, îi scornesc vorbe, îl bârfesc şi îl dispreţuiesc. E adevărat,
omul nu poate să se ascundă. Problema e că celorlalţi, care se uită, văd
şi analizează, trebuie să le fie străină această maladie. Dar, vorba lui
Vauvenargues, „Invidia acuză şi judecă fără dovezi, ea măreşte defectele;
ea are denumiri enorme pentru cele mai mici greşeli; ea exagerează şi
ofensează”.
În societatea noastră, o acţiune sau o inacţiune a unui om este,
imediat, urmată de aprecierea şi judecata altui om; de regulă, această
judecată nu este una compătimitoare, ci plină de răutate. Credem că
„nu trebuie să judeci tu întâi pe cineva, tu fă-ţi mai bine judecata ta, şi
iată, numai atunci, vei învăţa ce-nseamnă judecata cuiva”. Într-adevăr,
60
„să judeci e uşor pe cineva, când judecata-ntrece înţelepciunea ta”.

Invidia apare între cele mai apropiate persoane, dar şi între grupurile
de oameni. Moldovenii din ţară se urăsc, se invidiază, iar cei care
sunt în afară – căci lumea e împânzită de moldoveni care lucrează pe
alte pământuri – se organizează în comunităţi, sunt uniţi, se ajută unul
pe altul. De ce moldovenii nu apreciază la justa valoare personalităţile
autohtone şi întotdeauna, drept exemplu, aduc personalităţi străine?
Şi Mihai Eminescu, la 12 octombrie 1881, scria că nu înţelege de
unde vine asta: „Acest popor, de-o sănătoasă barbarie, de-o rară
deşteptăciune de minte, dăruită de Dumnezeu, de-o mare vigoare a
inimii, grăitor de adevăr, vesel, muncitor, ironic, nu este de recunoscut!
Nici Matei Basarab, nici Dimitrie Cantemir al său nu l-ar mai
recunoaşte dacă s-ar ridica din morminte”. Un cărturar din Moldova
spunea: „La noi, ca să fii apreciat, trebuie să mori!”. De ce se întâmplă
astfel? Credem că nu numai din invidie. Acelaşi Eminescu scria: „Pe
deasupra poporului nostru, s-a superpus o pătură străină fără tradiţii,
fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, ne-a escamotat lucrul
cel mai scump pe care un popor îl are, simţul său istoric, simţul de
dezvoltare continuitivă şi organică, acel simţ pentru care în fiecare an
avem o zi mare: moşii”.
Marele Eminescu înţelegea că anume la ţară – acolo, pe moşii, cu
bătrânii satelor, unde se vorbeşte limba ţării – sunt păstrate datinile
strămoşeşti, obiceiurile, cultura. Acolo există adevărata atitudine
naţională. De aceea suntem convinşi că numai prin educaţie
minuţioasă, prin cultură, prin muncă, prin spiritul colectivităţii, prin
unirea de neam vom învinge invidia.
2.1.9. Egocentrismul şi egoismul

Egocentrismul şi egoismul se observă în societatea noastră la diferite
niveluri, dar e mai pronunţat în vârful piramidei statale. Această stare
de spirit este evidentă în politică – în partide şi mişcări politice, în
procesul de guvernare. Dominaţia intereselor şi sentimentelor personale
este un atribut al luptei pentru putere, dar nu numai. Unii îşi
supraapreciază potenţialul şi calităţile. Ei doresc ca Eu-l lor să fie
„apex”, dar de multe ori acest Eu nu are bază. Egocentrismul şi egoismul
corelează direct cu individualismul şi carierismul. Această stare de spirit,
această tendinţă de a raporta totul la sine, la propria persoană, trebuie
dezrădăcinată. Trebuie să excludem din E-ul nostru judecata prin prisma
intereselor şi chiar a sentimentelor personale.
61
ION MEREUŢĂ
2.1.10. Gerontocraţia şi conservatorismul

Despre arta dirijării şi educaţiei s-a scris mult. Omul şi procesul
conducerii implică multe generalităţi şi multe particularităţi.
Conducătorul şi puterea sunt un tot întreg, dar pot exista şi separat.
Cea mai periculoasă, însă, este separarea de oameni. Managerul şi
durata aflării lui la putere este o problemă pe cât managerială, pe
atât morală. Vârsta conducătorului şi exercitarea puterii poate
influenţa direct dezvoltarea colectivului, determinând progresul sau
regresul acestuia. Un lucru extrem de dificil este stabilirea duratei
aflării managerului la putere. Când şi la ce vârstă conducătorul nu
mai este eficient şi devine conservator? La ce vârstă el se opune
progresului? Când apare conservatorismul în conducere? De ce în
unele ramuri ale economiei naţionale se instaurează gerontocraţia?
De ce nu există o limită, o perioadă fixată? De ce nu se produce, la
timp, schimbarea conducerii: la noi, omul, dacă vine la putere, la
putere moare!
Am căutat timp îndelungat răspuns la aceste întrebări. Considerăm
că Oxenstierna este cel care, acum multe secole, a dat răspunsul
adecvat: „Cei care precedă vor să împiedice progresul celor care
urmează”. Deşi cei care vor veni, peste un anumit timp, se vor
transforma şi ei... Fiindcă, vorba lui Pascal, „tot ce se perfecţionează
prin progres, piere tot prin progres”. Cu toate acestea, însă, trebuie să
existe o consecutivitate – nu de promoţii, ci de durată adecvată,
progresivă. La momentul potrivit, dacă conducătorul dă semne de
conservatorism, el trebuie schimbat cu altul care să promoveze
progresul. Ştiinţa a calculat că, pentru un manager, perioadă de progres
este de 5-7 ani (!!!). În acest răstimp el are idei, programe, entuziasm,
putere fizică, motivaţie şi, deci, generează progresul. Această perioadă
e urmată de conservatorism şi, spre final, chiar de regres. Desigur că
cele expuse mai sus nu sunt o legitate absolută – există şi excepţii,
manageri care toată viaţa sunt promotori ai progresului. Pe aceştia,
sociumul trebuie să-i reconfirme, la fiecare 5-7 ani. Totul depinde de
personalitate, de capacităţile intelectuale, morale şi, evident, fizice
ale individului. Aceste afirmaţii nu se referă la funcţiile elective, ci la
cele administrative, corporative, în special cele din sfera ştiinţei,
culturii, medicinei, învăţământului etc. În ceea ce priveşte funcţiile
elective, mai ales la nivel de stat şi guvern, totul este legitim în măsura
în care se respectă principiul democratic: alegeri – putere – exercitarea
ei. Poporul îi are pe acei conducători, pe care-i merită. Deci, cum e
62
poporul, aşa sunt şi conducătorii. Iar procesele de care am vorbit mai

sus sunt indisolubil legate de autoprogresul şi autoperfecţionarea
societăţii noastre.
2.1.11. Indiferenţa şi absenteismul

Maladia indiferenţei în societate se manifestă în luarea de atitudini.
Indiferenţa se poate manifesta faţă de aproapele tău, faţă de un alt om,
faţă de un bolnav, faţă de cel ce suferă, faţă de munca ta, faţă de
obligaţiunile tale profesionale şi civice, faţă de responsabilitatea morală
şi chiar juridică etc. La nivelul societăţii, indiferenţa se observă în cadrul
democraţiilor. În societatea noastră, indiferenţa faţă de ţară, faţă de stat,
faţă de viitor se observă la alegerile locale şi cele parlamentare. Cetăţenii
nu-şi exprimă votul, provocând indiferenţa faţă de acest proces
democratic. Absenteismul este o maladie a inconştienţei sociale. Putem
s-o tratăm numai prin educaţie generală, estetică, juridică. Dar şi prin
motivarea iubirii faţă de patrie, prin patriotism şi, dacă nu înregistrăm
succese, prin normă juridică.
2.1.12. Mercantilismul: mita, corupţia şi abuzul

O maladie sau, mai bine spus, o tendinţă negativă a societăţii
noastre este mercantilismul sub toate formele. Acest fenomen este
caracteristic pentru perioadele de reforme, mai ales pentru ţările în
curs de dezvoltare. El este indisolubil legat de mituire, corupţie şi
criminalitate. Un rol deosebit în afirmarea mercantilismului îl ocupă
diferite forme de protecţionism. Maladia în cauză este direct legată
de procesul de educaţie a cetăţenelor, pe de o parte, şi a funcţionarilor
publici, pe de altă parte. Astăzi, în societatea noastră funcţionează
principiul „unul dă şi altul ia”. Incultura şi vinovăţia sunt valabile
atât pentru cel care propune şi dă mită, cât şi pentru cel care acceptă
mita, devenind astfel corupt. Aici, sunt potrivite cuvintele lui
Machiavelli, care scria că, „după cum cel care corupe îl învinge pe
cel care primeşte, tot aşa cel care nu primeşte învinge pe cel care vrea
să-l corupă”. Acesta trebuie să devină un principiu de corelaţii dintre
oameni în societate. Mituirea şi corupţia care domnesc în societatea
noastră trebuie tratate prin cultură, educaţie, drept şi mai ales prin
metode economice. Cauzele acestor fenomene sunt, pe de o parte,
sărăcia, iar pe de altă parte – dorinţa unora de a trăi în lux. Cei care
doresc să-şi satisfacă toate mofturile acumulează avere prin corupţie
şi abuzuri. Corupţia şi abuzurile au fost răspândite în toate regiunile
63
ION MEREUŢĂ
lumii şi au o istorie veche. Este paradoxal, dar, în momentul când

corupţia deschide uşile şi intră în structurile statale, apare, la propriu
şi la figurat, fenomenul hoţiei. În asemenea condiţii, hoţia devine o
adevărată instituţie de stat. Istoricul Urechia, într-o lucrare de-a sa,
scria că „hoţii erau înţeleşi totdeauna cu ispravnicii şi zapcii. Cu dânşii
împărţeau prăzile lor. Puţini din hoţi erau aduşi la judecata Divanului,
căci ispravnicii le dădeau drumul pe bani”. Efectuând o paralelă şi o
deducţie, trebuie să menţionăm că şi posturile administrative se
vindeau (poate se vând şi astăzi), iar preţul lor se negocia în diverse
moduri. Mercantilismul sub orice formă – mită, corupţie etc. – a dus
şi duce la agonisirea averii şi formarea clasei bogate în societate.
Sociumul trebuie să lupte cu toate mijloacele împotriva acestor maladii
care, în cele din urmă, duc societatea spre marginea unei prăpăstii.
Dacă societatea nu le combate la momentul oportun, se pot crea condiţii
pentru delimitarea unor grupuri sociale foarte bogate şi a unor grupuri
foarte sărace. În cele din urmă, se poate crea o situaţie excepţională,
chiar revoluţionară.
2.1.13. Sărăcia
Cea mai mare ruşine a societăţii noastre este sărăcia. O ţară cu un
pământ mănos, cu oameni harnici şi gospodari ca Moldova, nu poate fi
săracă. Cu toate acestea, ea este astăzi una dintre cele mai sărace ţări
din Europa! Sărăcia apare atunci când un individ sănătos, apt de muncă,
nu se poate întreţine pe sine şi pe familia sa. De ce depinde acest lucru?
Sărăcia este consecinţa atât a politicii economice şi sociale a statului,
cât şi a comportamentului individului, al cetăţeanului. Statul trebuie să
creeze condiţii şi să asigure locuri de muncă pentru fiecare cetăţean, să
garanteze şi să efectueze însuşirea de a atrage la muncă şi de a garanta
existenţa, şi nu subzistenţa. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii
optimale, atunci sărăcia este doar o consecinţă a dorinţei individului
(de ex.: trândăvia). Cel ce munceşte nu poate să fie sărac. Cauzele
sărăciei trebuie să le căutăm, pentru început, în noi înşine, iar apoi – în
relaţiile Eu-lui cu statul şi societatea.
Un adevărat flagel pentru societate şi o consecinţă a sărăciei în
ţara noastră este cerşitul, care a devenit o maladie cronică a societăţii
noastre şi, totodată, o ruşine naţională. În plus, sărăcia poate fi însoţită
de toate pacostele, inclusiv de discordie, invidie şi un nivel sporit al
infracţionalităţii. Un popor sărac este sortit morţii. Vorba filozofului: „E
mai preferabilă moartea aducătoare de linişte decât sărăcia”.
64
Fiind un element al haosului social-economic, problema sărăciei va

putea fi rezolvată obiectiv tot de societate. Sociumul va da naştere la
conducători care vor duce poporul spre prosperitate economică. Anume
unitatea dintre conducătorii apţi şi un popor care-şi doreşte un viitor mai
frumos vor eradica sărăcia din viaţa noastră. Căci salvarea de sărăcie nu
stă ascunsă în ajutoarele materiale şi în creditele din exterior. Ea este în
noi, în poporul Moldovei, în investiţii naţionale, în munca noastră de zi
de zi pentru făurirea unei vieţi mai bune.
2.1.14. Trădarea
Trădarea a fost o maladie caracteristică pentru diferite timpuri şi
societăţi. Societatea moldovenească a resimţit-o permanent, de la perioada
domniei până la cea a democraţiei... Trădarea încrederii şi a prieteniei,
trădarea de ţară s-au întâlnit şi se mai întâlnesc şi astăzi. Trădătorii sunt
adevăraţi cameleoni, au un fototactism social dezvoltat, însă, în cele din
urmă, ei devin odioşi chiar şi pentru cei care, până nu de mult, îi preferau.
Trădarea poate apărea din slăbiciune, din interese mercantile, iar în
societatea noastră – mai mult din invidie. Mulţi devin amabili, isteţi şi
linguşitori dar, în principiu, suferă de laşitate; la aceştia, trădarea poate
deveni o normă. Trădarea poate fi generată şi de ură. Toate aceste vicii
s-au manifestat în momentele critice pentru societate – conflicte, războaie
şi chiar alegeri. Totuşi, în cele din urmă, trădătorii sunt pedepsiţi de către
adevăr şi ei suferă, trădându-se pe ei însuşi, pe Eu-l lor şi cerând iertare...
2.1.15. Ura
Nici ura nu este o maladie străină societăţii noastre. Iniţial,
oamenii se cunosc între ei, ulterior – devin apropiaţi, mai apoi –
prieteni, iar în cele din urmă ajung să se urască şi pot deveni chiar
duşmani. Un filozof spunea că „cel mai apropiat prieten, într-o anumită
ipostază, poate să te urască şi să-ţi devină duşman de moarte”. Se
urăsc între ei mai ales oamenii care locuiesc împreună, care trăiesc
sau muncesc aproape unul de altul. Această maladie a societăţii s-a
resimţit, în special, în procesul de reformare a economiei naţionale,
de privatizare etc. Prietenul l-a urât pe prieten, fratele pe frate, copiii
pe părinţi şi viceversa. Deseori, mai ales în momentele de distribuire
a averilor, este prezentă lăcomia din care, de asemenea, poate apărea
ura. Lăcomia şi ura pe mulţi i-au dus la pierzanie. Sirius spunea că
„sărăciei îi lipsesc multe, dar lăcomiei îi lipsesc toate”. Lăcomia poate
genera nu numai ură şi mânie, dar şi multe alte rele.
65
ION MEREUŢĂ
În ultimul timp, în societatea moldovenească, ura se manifestă în

procesul democratizării şi al instaurării pluripartidismului. Lupta între
partidele politice, între guvernanţi şi opoziţie este vădită atât în perioada
electorală, cât şi în cea a exercitării puterii. Divizarea în ai noştri şi
străini se păstrează continuu şi ura ia amploare sub toate aspectele.
2.1.16. Maladia selecţiei inversate

Această maladie a fost şi este vădită în societatea moldovenească.
Cumătrismul şi nănăşismul a fost caracteristic pentru societatea
sovietică, doar că se manifesta într-un mod ascuns. Se menţine şi
acum, dar în proporţii mai mici, această diminuare fiind determinată
de schimbarea relaţiilor în societate, dar şi de denaturarea unor principii
general-umane. În societatea noastră, nimeni nu se poate afirma dacă
nu este cumătru, nepot sau ginere al unei persoane „importante”...
Problema e că tinerii care nu au asemenea relaţii pierd interesul de a
mai persevera. Cum spunea Eminescu, tânărului nu i se mai zice:
„Învaţă sau munceşte ca să înaintezi!”, fiind potrivită zicala: „Conspiră,
calomniază şi vei ajunge om mare!”. Aceasta este caracteristic pentru
unele componente ale societăţii mai ales după 1995. În perioada
respectivă, mediocritatea, încetul cu încetul, a început să distrugă
talentele. La posturile înalte te poate ridica numai motivul financiar
al algoritmului, rubedeniile sau mercantilismul. Carierismul se
bazează pe protecţionism. Tocmai de aceea, în anii ’90 ai secolului
trecut, un filozof politic spunea că „în Moldova poţi să ajungi cineva,
să te afirmi, numai dacă întruneşti trei condiţii – minte, bani, noroc”.
2.1.17. Maladia inutilităţii profesionale postfuncţionale

Sociumul, creând condiţii pentru edificarea posibilităţilor şi
şanselor egale pentru cetăţeni, îi evidenţiază pe unii – după merit
sau, uneori, în pofida absenţei acestuia. Şi dacă la etapa de selecţie
a conducătorilor de diferit nivel vorbeam despre maladia selecţiei
inversate, aici se produce un alt fenomen, şi anume maladia
inutilităţii profesionale postfuncţionale. Este vorba despre omul care
s-a aflat la putere, la conducere. Acest individ poate să aibă anumite
merite, distincţii, deseori guvernamentale sau profesionale. Maladia
sus-menţionată se extinde asupra acestor persoane în perioada
postfuncţie. Şi aceasta este determinată de socium. Anume el,
sociumul, acceptă o asemenea stare de lucruri. Un preşedinte de
ţară, un preşedinte de parlament, un prim-ministru, un ministru, un
66
viceministru, un şef de departament etc., care a activat o perioadă

de timp într-o funcţie guvernamentală în numele statului şi în
interesul societăţii, devine, din diferite motive, inutil... Şi aceasta
se întâmplă atunci când acest om a atins cele mai mari înălţimi
profesionale, când poate să activeze cel mai eficient întru binele
societăţii. Dar el este exclus şi considerat inutil. Unde este logica
sociumului?
Societatea trebuie să creeze instituţii de consultanţi, de experţi,
de audit etc., integrând aceste persoane în activităţi social-utile, şi nu
izolându-le. Dacă statul nu creează asemenea condiţii, aceşti
profesionişti sunt aspiraţi de structurile de business, cele
nonguvernamentale, lucru care, deseori, provoacă dezbinări în
societate, ură, nemulţumire şi denaturarea stării de sănătate. Trebuie
să înţelegem că, ignorând ex-funcţionarii de stat, sociumul diminuează
nivelul dezvoltării comunităţii respective. Şi credem că sociumul va
ajunge la concluziile respective.
2.1.18. Mândria, prostia şi nebunia

Mândria persistă în societatea noastră acolo unde intelectul şi
educaţia unui om lasă de dorit. E adevărat, poţi să te mândreşti cu
copiii, familia, colectivul în care activezi, cu ţara ta. Dar maladia
trebuie concepută şi văzută prin incultură şi îngâmfare. De obicei,
îngâmfarea distruge fericirea celui cu minte şi aşa puţină. Moldovenii
spuneau şi spun că „prostului nu-i stă bine, dacă nu e şi fudul”. Putem
observa, din mass media, că în societatea noastră există fenomene ca
prostia şi nebunia. Prostia reprezintă răutatea societăţii, incultura şi
lipsa de educaţie etc. Ea poate fi detectată la acei care, întotdeauna,
afirmă că doar ei au dreptate şi numai ei deţin adevărul în ultimă
instanţă. Dacă, în Republica Moldova, cele trei condiţii ale succesului
sunt inteligenţa, banii şi norocul, atunci de ce unii cu vădite
caracteristici ale prostiei sunt lăsaţi chiar să ia decizii?.. Este greu de
înţeles şi de suportat. Încă Seneca spunea că nu poate suporta proştii
la conducere, iar Aristotel afirma că marea greşeală este promovarea
proştilor la putere. Proştii, deseori, se linguşesc pe lângă cei deştepţi,
ca să lumineze şi ei. Dacă sursa dispare, dispar şi ei, căci sunt o
deşertăciune. Cu părere de rău, leac pentru prostie nu este. Alături de
prostie, există nebunia, fiindcă este molipsitoare. Prostia şi nebunia
nu au vârstă. Principiul moldovenesc „prost să fii, noroc să ai” este
unul vremelnic şi nu atrage după sine progresul şi creativitatea. Este
67
ION MEREUŢĂ
un element al stagnării, al conservării şi al denaturării realităţii. Şi

aceste maladii trebuie tratate prin proces educativ, cultural şi prin
muncă.
2.1.19. Neîncrederea
Într-o societate, oamenii au diferite relaţii. Neîncrederea apare între
oameni, între oameni şi organele abilitate ale statului etc. Neîncrederea
în apropiatul tău, în coechipierul tău, în rude, colegi, în tine... Nu-l
credem pe cel care se-ncrede în noi, pe cel care are încredere în noi etc.
Deseori se spune că primejdia poate rezulta chiar din încredere. Şi iarăşi
creierul şi sufletul sunt determinanţii. Dacă sufletul a fost jignit o dată,
apoi anume aici îşi găseşte locul neîncrederea.
Neîncrederea în sine duce încet la o depresie, la o denaturare a
Eu-lui, chiar la un premorbid de boală. Apare neîncrederea în ziua de
mâine, în binele Eu-lui, al familiei şi chiar al supravieţuirii.
Neîncrederea dă naştere fricii, care îl poartă pe om, îl cheamă la
drum. Din cauza neîncrederii au părăsit ţara sute de mii de oameni.
Dar care sunt factorii ce provoacă neîncrederea?
Ea apare în noi, în relaţiile sociale, din cauza imperfecţiunii lor şi
a societăţii.
2.1.20. Frica socială

Este caracteristica fiecărui individ şi, la anumite etape, a societăţii.
Acest lucru a fost demonstrat încă de I. P. Pavlov. El scria că frica
este motorul principal al comportamentului uman. Ideea a fost
confirmată şi de către Guglielmo Ferrero, care scria că: „Frica este
sufletul universului viu. Universul nu intră în sfera vieţii decât pentru
a-şi face spaimă sieşi. Animalele sunt fiinţe mereu în sfere de alarmă:
ele fug prin natură, fug unele de altele. Ele au frică şi provoacă frică...
În culmea naturii şi a vieţii, omul este fiinţa care are şi produce maxi-
mum de frică; este singura fiinţă vie care are ideea, obsesia şi teroarea
marelui întuneric în care se precipită torentul vieţii: moartea. Şi el are
facultatea de a fabrica instrumente pentru distrugerea vieţii”. Săracului
îi este frică de frig şi de foame, iar bogatului – de justiţie.
2.1.21. Nemulţumirea
În toate societăţile există nemulţumiţi: unii - de puterea ţării, alţii –
de susţinerea ei, ceilalţi – de sine înşişi etc. Nemulţumirea care se referă
la un individ este înţeleasă, dar ea se poate extinde la grupuri de oameni.
68
Atunci apare nemulţumirea, pe de o parte, şi nedumerirea, pe de altă

parte. Toţi se întreabă „de ce?”. Doresc eliberarea de trecut.
2.1.22. Parazitismul
Parazitismul este o relaţie interactivă între reprezentanţi de specii
diferite în care parazitul exploatează şi cauzează pagube gazdei sale,
integrităţii fizice şi metabolismului său, ca şi alimentaţiei şi
reproducţiei sale, dar, în general, fără s-o omoare, cel puţin nu prea
repede; în care gazda dezvoltă mecanisme de protecţie pentru a
minimaliza efectele celuilalt sau pentru a se debarasa de el.
Selecţia a favorizat la paraziţi adaptări morfologice, fiziologice
şi comportamentale tot mai potrivite nişei lor. Vlăstarul tânăr, produs,
îngrijit şi alimentat de părinte, trăieşte ca parazit al acestuia, care poate
fi afectat de el. Acest tip de relaţie se înscrie în cadrul reproducerii şi
al comportamentului parental al speciei.
Etologii disting mai multe feluri de parazitism comportamental. În
parazitismul alimentar simplu, un animal forţează un exemplar din altă
specie să-i dea prada (de ex.: cum procedează fregatele şi skuaşii faţă
de păsările de mare). În parazitismul de reproducere, subiectul încarcă
o altă specie cu grijile pentru progenitura sa, cum este cucul sau văduva
africană, care încredinţează ouăle altor familii de păsări.
Parazitul nu este acceptat decât dacă el prezintă un minimum de
adaptare morfologică şi comportamentală. În parazitismul social,
parazitul nu aduce prejudicii gazdei, ci organizării şi eficacităţii sociale
a grupului său. Deşi este o existenţă, ea nu există. Fenomnul
paratismului se întâlneşte îndeosebi la nivel familial şi chiar social.
2.1.23. Favoritismul
Favoritism – acordare abuzivă şi nemeritată de favoruri. Este un
termen ce ţine de psihologia socială, termen ce caracterizează o latură
a comportamentului indivizilor într-un grup – favoritism ingroup
(introgroup).
Manifestarea favoritismului se identifică într-un anumit grup
social. Favoritismul introgroup este o strategie de comportare între
diferite grupuri, bazată pe tendinţa de a avantaja grupul său
(introgroupul) în defavoarea altui grup (outgroup).
Există două explicaţii a efectului favoritismului introgroup/
discriminarea outgroupului. Prima se bazează pe teoria identităţii sociale:
subiectul îşi creează emoţii (păreri) pozitive despre ingroup pe contul
69
ION MEREUŢĂ
negării outgroupului şi pune astfel în evidenţă valoarea personalităţii

sale. Efectul favoritismului introgroup nu este altceva decât rezultanta
comparării intergrupale. Membrii introgroupului sunt consideraţi „mai
buni” (mai deştepţi, mai frumoşi) decât membrii outgroupului.
O influenţă mare asupra favoritismului introgroup/discriminarea
outgroupului o are frica subiectului faţă de sancţiunile membrilor
introgroupului. Favoritismul introgroup este şi mai pronunţat când
situaţia subiectului i se pare neclară, confuză.
2.1.24. Meschinăria şi obscurantismul

În ultimul timp în societatea noastră se simte lipsa de milostivire, de
generozitate, de compasiune, bunătate, etc. Un tânăr nu mai ajută pe o
bătrânică, nu-i mai oferă locul în transportul în comun, n-o mai
compătimeşte. Au apărut aşa fenomene ca meschinăria şi obscurantismul.
Meschinăria este lipsă de generozitate la unii indivizi ai
societăţii, lipsa de nobleţe sufletească. Egoismul, josnicia, murdăria
sunt parametrii de bază ce caracterizează meschinăria.
Aceşti oameni au capacitatea de a fi superficiali în tot ce fac şi
spun. Aşa caractere ca nobleţea, generozitatea lipsesc subiectului dat.
Subiectul îşi axează activitatea pe lucruri şi valori lipsite de importanţă,
de semnificaţie, pe banalităţi.
Obscurantismul se caracterizează ca o stare de retardare culturală,
ca o atitudine ostilă faţă de tot ce reprezintă progres.
Fenomenele paranormale ce se petrec în viaţa de zi cu zi ar putea
fi atribuite de asemenea obscurantismului.
În psihofilozofie, exemplul clasic de obscurantism este: esenţa
vieţii – obscurantism transcedental.
Obscurantismul nu este un sinonim al confuziei. Confuzia se
atribuie neştiutului, nepreciziei, neclarităţii. Ea poate fi uşor rezolvată,
lămurită. Obscurantismul e necunoscutul, ceea ce nu poate fi de cele
mai multe ori perceput, lămurit, clarificat, raţionalizat. (Aşa fenomene
paranormale – telekinezia, ocultismul, hipnoza (parţial) etc.)
2.2. Cogniţia filozofică a maladiilor sociale

2.2.1. Narcomania şi toxicomania
Narcomania, o maladie care afectează circa 25% din populaţia
de pe mapamond, a ajuns şi pe meleagurile lui Badea Mior. Oameni
fără Eu-l propriu, aflaţi în amorţire, în somn… Omul nu mai este om
– el este dependent, demoralizat şi dezechilibrat. El nu are libertate în
70
nici un fel de acţiuni – numai dependenţă de „substanţa vieţii lui”.

Narcomania afectează personalitatea, calităţile ei. Are loc o deformare
morală şi fizică a personalităţii – falsitate, meschinărie, simulare,
refuzul de a îndeplini lucrul social-util. Personalitatea sau societatea
– cine se face vinovat de existenţa acestui flagel? Care sunt factorii
ce-l provoacă? Noi spunem că toţi îşi au rolul său: factorii psihologici,
sociali, ereditari, habituali. Fiind dependent, psihic şi fizic, de droguri,
narcomanul trece printr-o etapă de foame narcotică, după care survine
starea de adaptare, de toleranţă. Aici se distruge personalitatea.
Narcomania are mai multe aspecte – sociale, juridice, medicale. Din
păcate, această maladie socială, inclusiv a societăţii moldoveneşti,
afectează toate vârstele. Copiii de până la 15 ani, care sunt viitorul
Republicii Moldova, constituie 0,5% sau 24 din cei circa 5000 de
narcomani înregistraţi în ţara noastră. Iar cei apţi de muncă, cu vârste
cuprinse între 19 şi 30 de ani – cei care trebuie să producă, să participe
activ la munca social-utilă – constituie 73% sau circa 3600 de
narcomani! Cum i-am educat? De ce au devenit narcomani? Cine
poartă vina? Unde şi când s-a produs golul în educaţie? Este ridicol
că în rândurile narcomanilor sunt şi femei – circa 500 la număr sau
10,5%! Dar ce va fi cu copiii din familiile de narcomani – în anul
2002, în asemenea cupluri se născuseră 1121 copii? Ce personalităţi
vor da aceste familii Moldovei?
Narcomanii parazitează pe spatele societăţii. Din 4871
consumatori de droguri, 4385 nu lucrează. Cine să-i hrănească, cine
să-i îmbrace? Narcomania nu alege nici specialităţile, nici apartenenţa
etnică, nici nivelul de studii. Este semnificativ că, din cei 4871 de
narcomani, moldovenii au constituit 1706, ruşii – 2282, ucrainenii –
510, găgăuzii – 68, bulgarii – 48, ţiganii – 76, evreii – 25, alte
naţionalităţi – 152. Narcomanii prezintă un grup social periculos –
mulţi dintre ei devin infractori sau sunt purtători ai unor maladii
sociale, inclusiv HIV SIDA sau maladiile sexual-transmisibile.
La această grupă socială a narcomanilor se adaugă şi toxicomanii.
Şi aici, dependenţa faţă de „substanţa vieţii lor” este predominantă.
2.2.2. Alcoolismul
Este o maladie socială gravă, care afectează individul, familia,
societatea sub toate aspectele. Alcoolismul se dezvoltă sub acţiunea
mai multor factori – socio-demografici tradiţionali, etnoculturali şi
individuali psihologici. Sociumul moldovenesc este bazat pe relaţiile
71
ION MEREUŢĂ
moldovenilor băştinaşi cu etniile conlocuitoare, care formează

poporul moldovenesc. De aici rezultă şi problemele specifice,
particularităţile demografice şi culturale ale beţiei habituale, şi
factorii psihologici şi biologici ai consumului nesistematic de alcool.
În Republica Moldova, consumul nesistematic de alcool este de 2,2 ori
mai mare la bărbaţi decât la femei. La bulgari, spre exemplu, consumul
de alcool este de 1,1 ori mai frecvent la femei decât la bărbaţi.
În Republica Moldova, frecvenţa maximă a beţiei habituale se
atestă la persoanele cu vârsta între 19 şi 24 de ani. Frecvenţa
consumului nesistematic de alcool la această vârstă, în funcţie de
naţionalitate, este următoarea: ruşi – 37±4%, moldoveni – 37±1%,
ucraineni – 35±2%, bulgari – 25±3%, găgăuzi – 24±3%. A fost
demonstrat că frecvenţa mai mare a beţiei habituale în localităţile
rurale este caracteristică pentru moldoveni (64±1%), fiindcă ei locuiesc
mai mult la sate, celelalte grupuri etnice predominând în aşezările
urbane. Consumul de alcool nu este în strictă corelare cu nivelul de
studii, totuşi, intensitatea beţiei habituale este mai ridicată la cetăţenii
cu studii medii. Locuitorii Moldovei consumă alcool indiferent de
profesie, dar predomină cei care muncesc fizic.
Când apare beţia? Este dureros să constatăm, dar iniţierea în
procesul de consumare a alcoolului se produce la 16-17 ani, iar uneori
şi mai devreme. Desigur că familia trebuie să aibă un rol decisiv în
combaterea beţiei. Din păcate, anume la familiile de moldoveni se
atestă o educaţie incorectă în acest sens – 88,8±0,7%, devenind extrem
de evidentă şi actuală relaţia cauză-consecinţă. Beţia înseamnă
destrămarea familiei, conflicte familiale şi sociale, infracţionalitate.
Trebuie de menţionat că, în cazul apariţiei alcoolismului, există şi
problema antecedentelor ereditare patologice atât pe linia tatălui, cât
şi pe cea a mamei; de asemenea, nu pot fi ignorate patologiile din
timpul naşterii, traumatismele, afecţiunile neurotice la copii, fobiile
şi stările premorbide. Frecvenţa cea mai mare a acestor patologii se
atestă la găgăuzi, minimă – la moldoveni.
Actualmente, Republica Moldova se situează printre primele cinci
ţări din Europa la consumul de alcool şi la numărul de psihoze
alcoolice. Fiecare al cincilea spitalizat este alcoolic. Alcoolul a devenit
un factor serios de acţiune nefavorabilă şi chiar vătămătoare asupra
sănătăţii fizice şi psihice a populaţiei, o cauză a destrămării familiilor,
a comportamentului neadecvat, a creşterii agresivităţii şi criminalităţii
în societate.
72
2.2.3. Maladiile psihice

Boala psihică este caracteristică pentru un Eu omenesc. Cauza
dereglării poate fi însuşi Eu-l pur, dar mai frecvent această situaţie e
condiţionată de relaţiile Eu-lui cu sociumul. Tocmai aici, la
interacţiunea dintre Eu cu alt Eu şi cu Noi, cu societatea, cu factorii
sociali, poate apărea dereglarea psihică. Starea psihică a oamenilor
determină psihicul uman, iar la general, psihicul universal al omului.
Anume la interacţiunea dintre Eu şi Noi, Eu şi lumea, Eu şi mediul
ambiant stă conştiinţa şi raţiunea umană. În orice zi, la orice pas al
dezvoltării sale, al ontogenezei, omul este provocat de lumea
înconjurătoare. Cu cât provocările sunt mai puternice, cu atât mai
multă raţiune şi conştiinţă se cere de la om. Aici întră în acţiune şi
caracterul, voinţa, forţa Eu-lui propriu-zis. În procesul de dezvoltare
a Eu-lui pur şi a sociumului, anume în evoluţie, s-a dezvoltat şi
cogniţia. Da, într-un anumit moment, unele relaţii, comportamente,
reacţii inadecvate pot fi atribuite inconştientului, dar aceasta, totuşi,
este caracteristic pentru Homo Sabilis. La etapa actuală, psihicul
omului, ca şi psihicul sociumului trebuie să fie determinat nu de
inconştientul biologic, ci de conştient, de raţiune. Dacă lipsesc aceste
două componente, apare patologia psihicului. Academicianul
A. Nacu, având la bază cercetările sale, spune într-o lucrare că
inconştientul este laboratorul psihicului uman. Despre maladia psihică
putem vorbi numai atunci când acest Eu este lipsit de conştiinţă: El
nu este El, fiindcă nu ştie că este. Profesorul
M. Revenco califică această stare ca discernământ. Anume
discernământul determină comportamentul bolnavului – un Eu
inadecvat, cu conştiinţă şi raţiune. Dar când Eu-l fizic şi psihic, mental,
devine numai Eu fizic, fără conştiinţă… Deseori acest lucru are loc
spontan, de la sine. Eu-l psihic poate fi creat şi influenţat de către mai
mulţi factori exogeni şi endogeni. Un anumit loc în această privinţă îl
are confortul sufletesc, viaţa socială şi spirituală satisfăcătoare, norocul,
fericirea, creativitatea personalităţii.
2.2.4. Cancerul
În sec. XX, cancerul a răpit 6 mln. de vieţi omeneşti anual. Această
maladie este caracteristică pentru Eu-l pur, dar e în directă corelaţie
cu sociumul. La început, apare dereglarea fizicului, cu deteriorarea
unui organ sau sistem, iar în consecinţă se denaturează şi Eu-l moral
– dereglări psohoemotive, de comportament, fobii, depresii, disforii
73
ION MEREUŢĂ
şi chiar sinucideri. Anume din denaturarea psihicului şi fizicului rezultă

handicapul oncologic. Alături de afecţiunile cardio-vasculare, cancerul
rămâne, şi la începutul mileniului III, cauza principală a îmbolnăvirilor,
precum şi a morţii şi suferinţei oamenilor. Deseori, aceste suferinţe
sunt îndelungate şi chinuitoare şi se manifestă prin durerea cronică şi
permanentă, imobilizarea omului bolnav, ceea ce, iarăşi, conduce la
denaturarea Eu-lui fizic şi moral. În Republica Moldova, anual, se
îmbolnăvesc de cancer cca 7000 de oameni. În fiecare an, această
maladie ia vieţile a cca 5600 de cetăţeni ai ţării. Sunt înregistraţi 40.000
de canceroşi. Mai mult de 2/3 dintre aceştia suportă suferinţe cronice,
cu diferite niveluri de durere. Alinarea suferinţelor bolnavilor
oncologici este esenţa tratamentului paliativ. Rolul major al societăţii
este atât depistarea cât mai timpurie a acestei maladii, de cele mai
multe ori, incurabile, cât şi alinarea suferinţelor bolnavilor. De aici, a
apărut necesitatea fondării hospisurilor. Din păcate, cancerul va rămâne
şi în acest secol o problemă a ţării moldave, a Europei, a întregii
lumi. Toate acestea justifică şi argumentează lupta anticancer şi
participarea sociumului la aceste acţiuni.
2.2.5. Tuberculoza
Este o maladie care a bântuit prin secole şi a răpit multe vieţi
omeneşti. De asemenea, este o problemă medico-socială, a societăţii
întregi, deoarece acest Eu infectat pune în pericol sănătatea şi viaţa
altor oameni. Determinată de factori economici şi sociali, fizici şi
bacteriologici, tuberculoza corelează direct cu sărăcia, cu malnutriţia,
cu frigul, foametea etc. Focarele tuberculozei sunt grupurile socialmente
vulnerabile, penitenciarele, acolo unde Eu-l psihic este afectat, posibil,
iniţial. Şi în acest caz, comunitatea, puterea locală şi statală, trebuie
să-şi asume nişte responsabilităţi în scopul combaterii maladiei.
2.2.6. Maladiile sexual-transmisibile şi HIV SIDA

Aceste maladii pun în pericol sănătatea şi viaţa multor oameni.
Ele vizează comportamentul, cultura sexuală a omului. Atât sifilisul,
care a bântuit în sec. XIX-XX, răpind multe vieţi omeneşti, cât şi
gonoreea, trihomoniaza ş.a., rămân actuale şi la începutul mileniului
III. Aici se adaugă SIDA. Substratul patologic atât moral, psihic, cât
şi fizic al acestor maladii, este comun. Sunt afectaţi, în egală măsură,
adulţi, tineri şi chiar copii. Maladiile în cauză, deseori, corelează cu
alcoolismul, narcomania, toxicomania şi alte vicii sociale. Care este
74
soluţia, cum să luptăm cu aceste maladii? Numai prin cultură, prin

educaţie şi prin muncă le putem învinge. Să începem din familie,
continuând la şcoală şi în colective, ridicând nivelul de cultură al
minorilor, dar şi al adulţilor, adică al societăţii în întregime.
2.2.7. Homosexualitatea şi prostituţia

Sexualitatea este indisolubil legată de natura omului. Activitatea
sexuală nu este neutră şi, din punct de vedere moral şi biologic, ea
este benefică, dar numai fiind consensuală. Plăcerea sexuală, spune
Aristotel, subminează raţionalitatea; de asemenea, remarcă filozoful,
ea este premisa anxietăţii ce persistă în anumite religii: dacă sexul
este iraţional, atunci el este o ameninţare la adresa omului şi a
autorităţii. Pe parcursul dezvoltării omenirii, sexualitatea a fost
determinată de legităţi. Numai creştinismul a avut interdicţii. Sexul
poate fi periculos pentru oameni: SIDA, boli venerice, avort,
contracepţie, cuplu steril, fertilizare artificială etc.
Homosexualitatea a apărut din relaţia costuri–beneficii–satisfacere.
Ulterior, au apărut schimbările şi deteriorările Eu-lui fizic şi moral. La
fel a evoluat şi prostituţia: la început, predominau aspectele materiale,
pe parcurs patologicul extinzându-se şi asupra Eu-lui moral. Cum altfel
poate fi explicat fenomenul bărbaţilor la comandă?
Schimbările psihoemotive sunt vădite. Homosexualitatea şi prostituţia
întotdeauna au fost ţinta moralei. Omenirea chiar a adoptat legi împotriva
acestor două maladii-fenomen ale vieţii omeneşti. Homosexualitatea este
nu numai împotriva moralei, ci şi împotriva naturii. Are loc dereglarea
psihologică, dereglarea comportamentului cu orientare sexuală inversată.
Cum a apărut acest fenomen biologic de diversitate? Indiferent de felul
în care-l explică medicina – factorii genetici, factorii nefaşti exogeni, cei
hormonali endogeni sau cei induşi exogeni – credem că, totuşi, este vorba
de denaturarea psihologică şi morală a Eu-lui. Eu-l devine altfel şi doreşte
un Eu de acelaşi sex. Menţionăm că atât Selye (1950), cât şi Freud (1905),
precum şi alţi psihanalişti, considerau că acest Eu s-a schimbat în urma
unor condiţii externe existente.
2.2.8. Handicapul
Handicapul este o maladie a societăţii, specifică pentru Republica
Moldova: există circa 150.000 de invalizi, dintre care mai mult de
12.000 sunt copii. Omul cu dizabilităţi, cu deficienţe de sănătate,
prezintă o problemă nu numai pentru el însuşi, pentru familia lui,
75
ION MEREUŢĂ
pentru grupul social din care face parte, dar şi pentru societate în
întregime. Omul cu handicap pierde capacitatea de sănătate. Eu-l său
este distrus, fiindu-i afectat şi psihicul, şi fizicul. Aceşti oameni trebuie
să-şi găsească locul în societate. Anume aceasta este filozofia existenţei
lor. Dacă ei se găsesc pe ei înşişi, aduc prinos societăţii, se integrează
socio-profesional, atunci cerinţele lor de la socium sunt minime. În
caz contrar, necesităţile lor devin preponderente şi societatea trebuie
să le acorde tot sprijinul. Problema integrării handicapaţilor în societate
sub toate aspectele trebuie să devină o politică de stat. Apare
necesitatea de adaptare, de ajustare şi, desigur, de acomodare. Toate
acestea confirmă teoria lui Darwin. Consecutiv, apare problema
readaptării, a recuperării şi reabilitării. Integrarea ca proces social
este indisolubil legată de procesul de reabilitare medicală, psihologică,
profesională atât individuală, cât şi colectivă. Reabilitarea individuală
depinde de integrarea funcţională, comunicaţională a individului în
grup, în colectiv, în societate. Handicapul trebuie prevenit sub toate
aspectele şi la diferite niveluri – în familie (atunci când se planifică
naşterea, apoi intrauterin, apoi la naştere), la creşă, şcoală, liceu,
instituţie de învăţământ superior. De asemenea, trebuie însuşite
măsurile habituale de prevenire a handicapului – în stradă, în procesul
de muncă etc.
2.2.9. Malformaţiile congenitale

În ultimul deceniu, patologiile malformaţiilor congenitale au devenit
o problemă atât clinică, cât şi socială la copii. Dragostea dintre doi, Eu şi
Eu, trebuie să dea viaţă unui nou Eu – sănătos fizic, psihic şi mental. Dar,
deseori, noul Eu este lipsit de această stare de bine fizică şi psihomorală.
Pe an ce trece, cresc indicii morbidităţii, mortalităţii şi invalidităţii la
copii. Se păstrează indici înalţi ai mortalităţii infantile şi perinatale.
Sănătatea Eu-lui nou-născut în primul an de viaţă este deteriorată. 59%
din copii suferă de anomalii congenitale şi diferite afecţiuni perinatale.
Se atestă o întârziere în dezvoltarea fizică la 17, 6% din copii. La 25,3%
se apreciază acuitate vizuală scăzută; la 2,2% – acuitate auditivă scăzută;
scolioză şi defecte ale vorbirii – la 4,1% şi, respectiv, 9,5% din copii.
Invaliditatea primară la copii ajunge la 13%. Cauzele sunt diferite –
patologie neurologică, afecţiuni psihice. Retardul mental se atestă la 70%
din copii. Şi aceasta este societatea noastră de mâine!
La nou-născuţi, mai frecvent, se atestă patologia glandei tiroide
(hipotiroidism), greutate mică la naştere, hipotrofie, anomalii
76
congenitale, cretinism ludemic (defect mental cu afectarea dezvoltării

fizice şi surdo-muţie). Se observă creşterea morbidităţii perinatale şi
în perioada copilăriei.
2.2.10. Diabetul zaharat şi maladiile metabolice

Aceste maladii sunt determinate de patologia Eu-lui pur la nivel
de individ – de metabolism, de dereglările sanogenezei, de
compensare. Corelaţia este directă – se alterează fizicul, iar mai apoi
şi psihicul. Apare dependenţa, ca o condiţie pentru a prelungi viaţa.
Raţiunea vieţii şi a existenţei devine insulina. În consecinţă, apar o
multitudine de probleme legate de supravieţuirea Eu-lui, adăugătoare
la viaţa cotidiană. Aceasta condiţionează şi denaturează moralitatea
individului, schimbă corelaţiile acestuia cu lumea înconjurătoare,
inclusiv intelectul lui, moravurile, comportamentul, voinţa etc.
2.2.11. Stresul
Stresul este o maladie caracteristică omului modern. Lipsa de timp,
multitudinea de probleme care solicită soluţionare aduc în faţa omului
o avalanşă psihoemotivo-habituală, familială şi socială. Drept urmare,
omul nu mai poate fi cu Eu-l său. Tot timpul, la orice pas, factorii
exogeni conduc la situaţii excepţionale, la conflictul social şi,
concomitent, la cel psihioemotiv şi de autodistrugere. În cazul când
stresul este combativ, Eu-l nu se distruge, apărând noi mecanisme de
sanogeneză. Dacă stresul este necombativ, negativ, Eu-l se distruge
atât psihic, cât şi fizic, şi atunci apare premorbidul bolii. E suficient
să reapară speranţa, motivaţia, ca să reapară mecanismele specifice
de autopăstrare a Eu-lui pur, care se mobilizează sanogenetic, iar stresul
necombativ se schimbă în cel combativ sau pozitiv. Să nu uităm că
anume stresul necombativ determină Eu-l denaturat psihic şi fizic,
evidenţiind tristeţea acută, depresia, distrugând armonia personalităţii
şi modificând perceperea lumii de către Eu-l pur. Aceste situaţii pot
sta la baza agresivităţii, furiei, depresiei şi izolării. Pe acest fundal
pot apărea şi alte maladii.
2.2.12. Hipodinamia
Este o maladie a contemporanietăţii, a comodităţii şi confortului,
determinată de mişcări maşinale, de tehnicile şi tehnologiile noi, de
îndeletnicirile profesionale ale omului contemporan. Încă Aristotel,
studiindu-l pe Anaxagora, scria că „toate fiind amestecate laolaltă,
77
ION MEREUŢĂ
mintea le-a imprimat mişcare şi le-a despărţit”. Mişcarea, într-adevăr,

este atributul vieţii. Însăşi viaţa este mişcare sub toate aspectele.
Omul contemporan, care are acces la ultimele tehnologii menite
să-i satisfacă necesităţile şi, mai ales, dorinţele, tinde spre confort. Pare
ciudat că anume acest confort duce la hipodinamie, la insuficienţă de
mişcare, ultima creând condiţii pentru apariţia maladiilor în general şi
a celor cardiovasculare, în special. În pofida exercitării unor profesiuni
solicitante ca judecători, funcţionari de stat, contabili, programatori etc.,
omul e supus hipodinamiei şi riscurilor de îmbolnăvire. Hipodinamia
trebuie substituită prin cultură fizică, printr-un mod sănătos de viaţă,
prin turism şi cultură înaltă, prin folosirea raţională a timpului liber etc.
2.2.13. Alte maladii cu caracter social

În Republica Moldova sunt maladii şi afecţiuni caracteristice
pentru anumite grupuri de populaţie. Ele capătă un caracter endemic
pentru anumite zone geografice şi chiar la nivel de republică. Aici
putem enumera afecţiunile cardio-vasculare, care au o morbiditate şi
o mortalitate înaltă, maladiile pulmonare cronice, bolile cronice ale
aparatului locomotor şi traumatismele (habituale, profesionale şi mai
ales rutiere), maladiile cronice ale ficatului, caracteristice pentru ţara
noastră, maladiile cronice digestive, afecţiunile sistemului urinar şi
insuficienţele renale etc.
2.3. Cogniţia fenomenelor sociale

2.3.1. Fenomenele demografice: naşteri, decese, migraţii
Societate e mereu în mişcare. Stările ei diferă în timp şi spaţiu.
Promotorul schimbărilor, ca număr şi structură, ale societăţii, ale
colectivului este evenimentul demografic, care poate fi apreciat ca o
unitate statistică şi reprezintă schimbarea calitativă sau cantitativă prin
unele evenimente demografice – naştere, deces, schimbare a locului
de reşedinţă, a stării civile, a locului de muncă etc. Suma evenimentelor
demografice similare produse într-o perioadă de timp – un an, zece
ani etc. – raportată la populaţia teritoriului reprezintă fenomene
demografice ca natalitatea şi mortalitatea. Aceste două fenomene
determină dinamica naturală a populaţiei.
2.3.1.1. Scăderea natalităţii

Natalitatea reprezintă indicatorul cel mai mobil, mai flexibil al
fenomenelor mişcării naturale a populaţiei şi deseori se află în corelare
78
directă cu situaţia economică. Dacă starea economică a unei ţări sau

comunităţi este satisfăcătoare, natalitatea este constantă sau are tendinţe
de creştere. Republica Moldova, care are o stare economică precară şi
este una dintre cele mai sărace ţări din Europa, înregistrează un indice
mic al natalităţii. De ce? Explicaţia e simplă: ţara nu are o politică de stat
de susţinere a natalităţii, a sănătăţii mamei, o politică socială adecvată a
mamei şi copilului, a familiilor tinere. La nivel de stat nu sunt abordate
problemele demografice şi cele privind fondul genetic al ţării.
Ar fi util să menţionăm că, în ultimii ani ai sec. XX şi începutul
sec. XXI, natalitatea manifestă o tendinţă de evidentă scădere în toate
ţările lumii. Totuşi, se atestă o foarte mare variabilitate a natalităţii în
funcţie de ţări şi continente. Dacă media mondială a natalităţii
constituie 27%, în ţările puternic dezvoltate economic ea se cifrează
la 16%, iar în ţările mai puţin dezvoltate – la 31%. Dintre continente,
cei mai mari indici ai natalităţii se înregistrează în Africa (46%), Asia
de Sud (34%), America Latină (32%). Cele mai mici valori se constată
în Europa (14%) şi America de Nord (16%).
Situaţia natalităţii în Republica Moldova este alarmantă. Trebuie
să ne îngrijoreze ritmul scăderii natalităţii în diferite perioade. Dacă,
în 1950-1985, indicele respectiv s-a diminuat de 1,8 ori, apoi în anii
1985-1996 – doar într-un deceniu! – acesta a scăzut de 1,9 ori. Ce-i
drept, în ultimii doi ani, se atestă o mică ameliorare a natalităţii, deşi
sporul natural al populaţiei, în majoritatea raioanelor, rămâne negativ.
Scăderea natalităţii a condus la sporul natural negativ pe toată ţara.
Este un indice alarmant, care pune în pericol însăşi fondul genetic al
ţării şi existenţa forţei de muncă în viitorii ani. Aceasta se referă la
toată populaţia Republicii Moldova, la toate etniile conlocuitoare şi,
mai ales, la băştinaşi. Dacă cele 64% de moldoveni se vor micşora,
ne putem trezi ca un grup etnic să dispară chiar acasă, la baştină! De
aceea, cu mari speranţe, dar şi cu mare îngrijorare, vom aştepta
recensământul din primăvara anului 2004. Iar faptele expuse trebuie
să-i pună în gardă pe toţi – de la opincă până la vlădică.
2.3.1.2. Creşterea mortalităţii

Mortalitatea generală reprezintă celălalt aspect al mişcării naturale
a populaţiei. Actualmente, pe glob, mortalitatea generală este apreciată
la o valoare medie de 10%, în funcţie de continente cea mai ridicată
fiind în Africa (15%), iar cea mai scăzută – în America de Nord (8%).
În Europa, valoarea medie a mortalităţii este de cca 11% .
79
ION MEREUŢĂ
În ţara noastră mortalitatea generală s-a majorat de la 6,4% (1960)

până la 11,6% (1996). Este alarmantă situaţia la capitolul mortalităţii
la persoanele apte de muncă, precum şi în ceea ce priveşte mortalitatea
la domiciliu. În majoritatea ţărilor dezvoltate, acest indice este de
6%, pe când în Republica Moldova cifra în cauză e de 85–90%, în
funcţie de raion. Indicele respectiv arată că majoritatea populaţiei
Republicii Moldova decedează la domiciliu, fără a-i fi acordată
asistenţa medicală necesară.
Consecinţele majorării mortalităţii sunt mai vădite în spaţiul rural,
numărul populaţiei la sate micşorându-se considerabil. Astfel, migraţia
celor tineri apţi de muncă în străinătate, alături de îmbătrânirea
populaţiei şi mortalitatea înaltă, fac ca satele noastre să devină pustii...
Şi la soluţionarea acestei probleme trebuie să-şi aducă aportul educaţia,
familia, instituţiile medicale şi, desigur, autorităţile de stat.
2.3.1.3. Migraţiile
Migraţia este o necesitate a sociumului, căci omul nu poate fi
imobilizat. Forma mobilităţii populaţiei în spaţiu dintr-o unitate
geografică în alta, cu schimbarea domiciliului de la locul de origine
la locul de destinaţie, este reprezentată ca mişcare migratoare. Ea se
compune din migraţia internă şi migraţia externă. Migraţia internă
este determinată de schimbarea domiciliului în interiorul geografic al
Republicii Moldova. Noţiunile de „sosiţi şi plecaţi” au un caracter
convenţional. Evidenţa migraţiilor externe internaţionale e înfăptuită
de Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova, baza acesteia
fiind sistemul de vize şi permise. Emigranţi se consideră persoanele
ce au primit permis de plecare din ţară pentru a se stabili cu domiciliu
permanent peste hotare. În ultimul timp, dinamica migratoare are un
caracter ascendent. Ea este condiţionată de deplasările populaţiei în
teritoriu sau în afara lui, chiar la nivel de ţări şi continente.
În Republica Moldova, procesele migraţioniste – în special, cele
externe – s-au evidenţiat după anul 1990. O analiză a acestora identifică
trei etape de migraţie externă:
1. plecarea ruşilor în anii 1990-1991;
2. plecarea evreilor în 1991-1992-1993;
3. plecarea moldovenilor şi revenirea altor etnii după 1995.
Datele neoficiale atestă plecarea a cca 1 milion de băştinaşi în
străinătate. Oamenii părăsesc ţara lor în cazuri excepţionale – război,
foamete, terorism, represiuni etc. Dar de ce pleacă moldovenii? Care
80
sunt factorii ce-i determină să-şi părăsească ţara? Răspunsul este:

sărăcia, lipsa locurilor de muncă, salariile mizere care nu acoperă
minimumul de existenţă şi soluţionarea necesităţilor vitale, neîncrederea
în ziua de mâine etc. Poate oare Moldova să-şi aducă feciorii şi fiicele
acasă? Să sperăm că da. Dar pentru acesta trebuie să creăm toate
condiţiile economico-sociale şi chiar morale, să ne recăpătăm
încrederea în noi înşine, în poporul nostru, în Moldova noastră.
2.3.2. Îmbătrânirea societăţii

Omul, întotdeauna, a căutat să rezolve problema longevităţii vieţii.
Cum să trăiască mai mult? Răspunsul l-au căutat medici, biologi,
fiziologi, filozofi şi chiar teologi...
Astăzi, putem spune că există un singur remediu de a trăi mai
mult – menţinerea cât mai îndelungată a bătrâneţii. Numai o bătrâneţe
lungă şi activă poate prelungi viaţa. Longevitatea vieţii omului pe
pământ se majorează şi, drept urmare, ponderea bătrânilor în populaţia
globului creşte. Acest fenomen este argumentat şi prin faptul că, în
anul 1975, bătrânii reprezentau, pe mapamond, 5,6% din populaţie,
iar în anul 2000 – 6,3%! În Europa, acest raport e de 12,3% şi,
respectiv, 14,3%, ceea ce denotă îmbătrânirea populaţiei europene.
Între anii 1980 şi 1991, numărul populaţiei de peste 75 de ani a crescut
în toate ţările Uniunii Europene, cota maximă fiind atinsă de cele din
sudul Europei, unde s-a înregistrat o creştere de 30%.
În anumite timpuri, bătrâneţea era o pedeapsă a spiritului. Ea este
cea care izolează personalitatea, elimină omul din viaţa social-activă,
îi modifică corelaţia Eu-societate, îi amplifică singurătatea şi suferinţa.
Singurătatea, mai ales la bătrâneţe, devine o problemă destul de
serioasă. Desigur că pensionarea schimbă personalitatea. Omul a
activat zeci de ani şi a creat un produs social util. Odată cu pensionarea,
acest Eu aşteaptă de la societate consideraţie; societatea îi poate oferi
o activitate profesională specifică sau odihna binemeritată. Însuşi
procesul de pensionare, pentru unii bătrâni, este fatal. Ei nu se pot
acomoda la un alt mod de viaţă şi, în consecinţă, poate apărea depresia.
Bătrâneţea afectează şi Eu-l fizic, şi cel psihic. Eu-l bătrân este specific.
Unii (în familie) îşi păstrează Eu-l anterior, alţii (instituţionalizaţi)
simt alături prezenţa societăţii, iar cei singuratici nu doresc numai
compensaţii nominative, ci şi o atitudine umană... Singurătatea,
dependenţa, imobilizarea denaturează şi mai mult Eu-l bătrânului.
Bătrâneţea este obiectivă şi fiecare trebuie să intre în această perioadă
81
ION MEREUŢĂ
a vieţii cu un Eu integru. Eu-l trebuie să accepte dorinţa devenirii

Eu-lui bătrân. Atât Eu-l, cât şi sociumul, trebuie să creeze un nivel
optim al calităţii vieţii, ceea ce va asigura o viaţă activă, îndelungată
şi chiar utilă pentru societate a bătrânilor.
2.3.3. Şomajul
Este o maladie-fenomen a societăţii noastre, când omul apt de
muncă, sănătos, deţinător al unei profesiuni, nu este încadrat în câmpul
muncii şi, prin urmare, nu este util social. De ce acest om nu-şi găseşte
locul în economia naţională? Din cauza cărui fapt el nu profesează şi,
deci, nu progresează? De ce nu se realizează relaţia cu sociumul în
producerea bunurilor şi a valorilor? Cine îl respinge?
Răspunsul este unul: îl respinge sociumul, statul care nu-i asigură
loc şi condiţii adecvate de muncă şi, prin urmare, nu-i asigură nici
respectarea dreptului universal şi constituţional. Omul doreşte
integrare, iar sociumul nu-i permite s-o facă. Într-o societate unde
este şomaj, este loc şi pentru perfecţionarea relaţiilor interumane.
Şomajul poate fi considerat un fenomen firesc al societăţii liberale,
cu economie de piaţă. Social-democraţia ar trebui să asigure toţi
oamenii cu loc de muncă! Însă corelaţia dintre cererea forţei de muncă
şi ofertă nu este egală. Poate că şomajul determină concurenţa pe
piaţa forţei de muncă, dar, totodată, acesta este un fenomen negativ
care, pe de o parte, vizează personalitatea, iar pe de altă parte – statul
şi sociumul. În cazul când statul nu-i oferă cetăţeanului său un loc de
muncă, trecându-l în lista şomerilor, este dator să-i asigure minimumul
social de existenţă (şi acest minimum este luat tot din bugetul statului).
În caz contrar, la acest Eu neîncadrat în câmpul muncii – dar care, în
mod natural, continuă să aibă necesităţi fiziologice, biologice şi sociale
– poate apărea premorbidul patologiilor psiho-fiziologice şi psihice,
pe al căror fundal se amplifică infracţionalitatea.
În Republica Moldova, şomajul nu e privit integral, sub toate
aspectele, deşi acest fenomen trebuie să aibă un statut social şi juridic
aparte. Nici evidenţa şomerilor nu se face la un nivel cuvenit, motiv
pentru care foarte mulţi şomeri nu se înregistrează la oficiile forţei de
muncă.
După declararea, la 27 august 1991, a independenţei statului, în
Republica Moldova erau înregistraţi 78 de şomeri. În 1994 această
cifră era de 15.000, iar la 1 ianuarie 2001 – de 34.755 oameni. Către
finele anului 2002, numărul şomerilor în republica noastră ajunsese
82
la 58.000! Aceştia sunt cei trecuţi în registrele oficiilor forţei de muncă,

dar câţi au rămas în afara evidenţei? Şi asta se întâmplă în perioada
când Republica Moldova este una dintre cele mai sărace ţări din lume
şi din Europa! Acesta este criteriul de dezvoltare a sociumului
moldovenesc. Aici se reflectă, într-un mod reuşit, legea filozofică
despre cauză şi consecinţă. Starea economică precară, lipsa locurilor
de muncă, şomajul, sărăcia, destrămarea familiilor, diminuarea
bugetului de stat, stresul familial şi social, diferite maladii, deprinderi
patologice şi maladii sociale (alcoolism, narcomanie, sinucideri,
omoruri, inclusiv la comandă), dovedesc încă o dată existenţa acestei
cauzalităţi.
Şomajul este un barometru al stării economice, al mecanismelor
macro- şi micro-economice şi afectează economia tuturor ţărilor. El
este şi un catalizator al „catastrofelor” şi „calamităţilor” omului şi ale
societăţii în întregime. Acolo unde statul are o atitudine deosebită
faţă de politica de angajare în câmpul muncii, fenomenul în cauză
este redus la minimum. Pentru aceasta, însă, este nevoie de
responsabilitate, de ajustarea normelor de drept şi de respectarea
drepturilor universale ale omului.
Noţiunea de şomaj provine de la cuvântul francez chomage,
preluat, la rândul său, din limba greacă – cauma, care înseamnă caldură
mare, din care cauză se întrerupea orice activitate. Şomajul poate fi
caracterizat ca o stare negativă a economiei, care afectează o parte
din populaţia activă disponibilă prin neasigurarea locurilor de muncă.
Şomeri sunt toţi oamenii apţi de muncă, dar care nu găsesc de lucru şi
care pot fi angajaţi, parţial sau în întregime, numai în anumite momente
ale procesului economic. Ei reprezintă un surplus de forţă de muncă
în raport cu numărul celor angajaţi, în condiţii de rentabilitate impuse
de economia de piaţă.
Şomajul a devenit o problemă o dată cu dezvoltarea industrială,
începând cu a doua jumătate a sec. XVIII, în perioadele de recesiune,
când întreprinderile industriale îşi micşorau producţia şi, drept urmare,
erau disponibilizaţi un număr mare de muncitori, care deveneau
şomeri. Şomajul apare ca un rezultat exclusiv al ofertei de muncă sau
de forţă de muncă, cererea nefiind luată în considerare. Numai
corelarea cererii cu oferta de locuri de muncă permite aprecierea cât
mai corectă a situaţiei de pe piaţa muncii – dacă există sau nu şomaj.
O creştere a ofertei concomitent cu scăderea cererii determină o
deteriorare a situaţiei ocupării forţei de muncă. Şomajul, dacă nu a
83
ION MEREUŢĂ
existat până la acest moment, apare, iar dacă exista – creşte. Respectiv,
creşterea cererii şi scăderea ofertei de muncă se traduc printr-o
diminuare a şomajului.
Piaţa muncii nu funcţionează ca o piaţă obişnuită atât din cauza
restricţiilor legislative (patronat, sindicate), cât şi a raportului de forţe
dintre acestea. Piaţa contemporană a muncii se poate afla fie în situaţie
de echilibru, fie în cea de subocupare sau supraocupare. Prin politicile
sociale promovate de guvernele tuturor ţărilor, se tinde spre realizarea
unui grad de ocupare a populaţiei active cât mai apropiat de ocuparea
deplină. Potrivit opiniilor mai multor economişti români şi străini,
realizarea unui grad de ocupare deplină este considerată aproape
imposibilă, socotindu-se satisfăcător un grad de ocupare de 97-98%
şi, respectiv, de neocupare de 2–3%.
Conform Biroului Internaţional al Muncii, organizaţie din sistemul
Naţiunilor Unite, şomer este orice persoană care are mai mult de 15
ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:
– este aptă de muncă;
– nu are loc de muncă;
– este disponibilă pentru o muncă salariată;
– caută un loc de muncă.
În România, Legea nr. 1/1991, republicată cu modificări în Legea
nr. 86/1992, precizează că sunt consideraţi şomeri persoanele apte
de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile
corespunzătoare pregătirii lor; deşi în respectiva lege nu se fac
precizări, reiese că vârsta este de peste 16 ani.
În martie 1994, şomajul afecta, în această ţară, tinerii în vârstă de
mai puţin de 24 de ani, femeile, absolvenţii de învăţământ profesional,
tehnic de maiştri şi liceal, locuitorii din mediul urban (cu excepţia
municipiului Bucureşti) şi pe cei care nu au lucrat niciodată sau care
au fost concediaţi dintr-o întreprindere a industriei prelucrătoare
(textile, construcţii de maşini etc.).
O persoană care, fără să se ţină seama de efectele structurale,
cumulează aceste caracteristici, este denumită în genere şomer-tip.
În ceea ce priveşte structura pe sectoare, după toate aparenţele,
populaţia ocupată este supraestimată în mediul rural prin îndrumarea
ajutorilor familiali. Dimpotrivă, industria, localizată în zonele urbane,
a concediat 10% din angajaţi, în condiţiile creşterii producţiei cu 1,3%.
Aceste concedieri corespund mai mult surplusului de forţă de munca
decât unor reale transformări structurale. La ora actuală, se remarcă o
84
rată ridicată de activitate feminină, în comparaţie cu multe ţări vestice

– 57,2% faţă de 71,2%, pentru bărbaţi. Totuşi, femeile şi bărbăţii nu
au comportamente similare pe piaţa forţei de muncă, femeile având
statutul de ajutori familiali în proporţie de 24%, faţă de 7,4% la bărbaţi.
Şomerii, în proporţie de 52%, iau contact cu prietenii, rudele, colegii,
sindicatele pentru a găsi o slujbă sau iau direct legătura cu patronii
(45%). Abordarea directa este, deci, preferată de către solicitanţii de
locuri de muncă, lăsând la urmă oficiile de forţă de muncă sau anunţurile
la ziare. Bucureştenii sunt mult mai înclinaţi (în raport cu provincia) să
înceapă o activitate pe cont propriu, urmare a instituţionalizării
proprietăţii private – 9,3% dintre ei se gândesc să se aşeze pe propriile
picioare. Mai mult, este nevoie de un capital pentru a putea începe o
afacere şi, se pare, bucureştenii dispun mai des de acest capital.
Şomajul se caracterizează prin:
1. Nivelul la care a ajuns, ceea ce se poate exprima ca:
a) absolut, ca număr al şomerilor;
b) relativ, ca rată a şomajului, calculată uneori ca raportul
procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată, iar alteori
– ca raportul între numărul şomerilor şi populaţia activă sau
disponibilă.
În SUA, rata naturală a şomajului este de 5%, faţă de 4% cât era la
începutul anilor 1970 şi 3% după cel de-al doilea război mondial.
2) Intensitatea cu care se manifestă: dacă presupune pierderea
locului de muncă şi încetarea totală a activităţii (şomaj total) sau numai
diminuarea activităţii depuse cu scăderea duratei săptămânii de lucru
şi scăderea corespunzătoare a salariului (şomaj parţial).
3) Durata, perioada de la momentul pierderii locului de muncă
sau diminuarea activităţii depuse până la reluarea normală a muncii.
4) Structura sau componenţa pe categorii de vârstă, nivel de
calificare, sex, rasă etc.
Criterii de caracterizare ale şomajului:
a) După nivel: - absolut (număr) – relativ (rata)
b) După durată
c) După structură: rasă – sex – vârstă – calificare – domeniu de
activitate – grad de pregătire
Şomajul se formează pe baza a două mari procese:
I. pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;
II. creşterea ofertei de muncă prin atingerea de către noile generaţii
a vârstei legale pentru a se putea angaja şi afirmarea nevoii de a lucra
85
ION MEREUŢĂ
a unor persoane apte de muncă, dar inactive, în condiţiile unei cereri

de muncă inferioare acestei creşteri.
În cadrul primului proces, în funcţie de cauzele directe care îl
determină, se disting mai multe forme sau genuri de şomaj, dintre
care se menţionează:
a) şomajul ciclic sau conjunctural, cauzat de crize şi conjuncturi
defavorabile, trecătoare, dar care se repetă la intervale de timp mai
lungi sau mai scurte;
b) şomajul structural, determinat de modificarea structurii
economiei pe activităţi, ramuri şi subramuri sub incidenţa evoluţiei
nevoilor, crizei energetice, revoluţiei tehnico-ştiinţifice;
c) şomajul tehnic, format ca urmare a înlocuirii vechilor tehnici
şi tehnologii cu altele noi şi restrângerea locurilor de muncă prin
reorganizarea unor activităţi sau firme;
d) şomajul „de ficţiune”. Există întotdeauna persoane care îşi
schimbă locul de muncă şi sunt înregistrate temporar ca şomeri.
Numărul lor poate fi redus prin fluxuri mai bune de informaţii (punând
la un loc posturile vacante şi pe şomeri) şi prin instruire;
e) şomajul sezonier. Agricultura, construcţiile şi turismul sunt, în
mod special, vulnerabile la variaţiile sezoniere.
f) şomajul rezidual. Acesta este nucleul format din oameni care,
în mod virtual, sunt de neangajat, poate din cauza incapacităţii lor de
a se integra în lumea modernă.
Cel de-al doilea proces generează şomajul datorită stării economiei
care, prin nivelul dezvoltării, dinamica structurală şi alte caracteristici
nu poate asigura crearea de locuri de muncă în pas cu creşterea ofertei
de muncă.
Există o evoluţie ciclică evidentă o şomajului. Pe măsură ce creşte
cererea, companiile angajează mai mulţi lucrători şi şomajul descreşte.
Când nu mai există forţă de muncă disponibilă (când se atinge rata normală
a şomajului), cererea devine generatoare de inflaţie sau de importuri.
În ţările industrializate, şomajul a început să crească din nou la
începutul anilor 1990, atingând o medie de 8% din forţa de muncă în
1995 (mai mult decât dublul ratei medii din anii 1960). Rata era mai
mare în Europa (11%) şi semnificativ mai mică în Japonia (3%), unde
locurile de muncă pe viaţă fac parte din cultura acestei ţări.
Structura şomajului ajută la identificarea domeniilor care ridică
probleme economice. Şomajul pe termen lung (persoanele aflate în şomaj
de peste şase luni) reprezenta aproape jumătate din şomajul total până la
86
începutul anilor 1990, deşi era mai scăzut în Japonia (36% în 1994) şi
Statele Unite (20%), unde exista o mobilitate mai mare a forţei de muncă.
În 1990, un şomer aştepta în medie zece săptămâni, în Statele Unite,
pentru a-şi găsi un loc de muncă, în comparaţie cu un an în Franţa.
Fluctuaţia lunară a şomajului este un bun ghid al evoluţiilor
economice. Alte cifre, cum ar fi cererile săptămânale de ajutor de
şomaj şi anunţurile publicitare pentru posturile vacante, oferă un sprijin
util pentru datele asupra şomajului. Cifrele privitoare la şomajul
regional oferă un ghid al şomajului structural, deoarece pune în
evidenţă relaţiile dintre pierderile de locuri de muncă şi unele ramuri
de activitate de muncă, despre care se ştie că se află în declin.
În România, şomajul a început să fie urmărit din februarie 1991
şi, în 1999, număra 1.148.000 persoane cu o rată a şomajului de
aproximativ 12%.
Politici antişomaj
Politicile adoptate vizează diminuarea şomajului prin măsuri ce
se referă la:
I. şomeri
II. populaţia ocupată
I. Măsurile care se referă direct la şomeri sunt cele ce vizează
organizarea pregătirii şi calificării lor, trecerea la noi forme de ocupare,
reglementări juridice privind înscrierea sau plasarea şomerilor.
Programele de instruire reprezintă cea mai răspândită categorie de
măsuri pentru şomeri.
II. Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop atât
prevenirea şomajului, cât şi reducerea acestuia prin crearea unor
posibilităţi de angajare.
Măsura cea mai semnificativă, care se poate lua pe timp limitat,
se referă la împărţirea muncii între cei angajaţi şi crearea, astfel, a
unor noi locuri de muncă.
O altă măsură o reprezintă programele speciale de creare de locuri
de muncă, care cuprind o gamă vastă de acţiuni, cum ar fi înfiinţarea
de întreprinderi în zonele defavorizate, unde rata şomajului este peste
media pe ţară, acestor întreprinzători acordându-li-se o serie de
facilităţi dacă angajează şomeri (de ex., credite cu dobândă mică, de
aproximativ 17,5%).
Conceptul de şomaj
Piaţa contemporană a muncii înglobează mai multe moduri de
combinare a factorului muncă, din punct de vedere al ocupării:
87
ION MEREUŢĂ
Echilibru – oferta şi cererea de muncă sunt egale – ocupare

deplină
Dezechilibru
a) subocupare – oferta de muncă este mai mică decât cererea
b) supraocupare – oferta de muncă depăşeşte cererea
Echilibrul pieţei muncii trebuie sa fie abordat ca:
Echilibrul funcţional – defineşte zona de compatibilitate a
ocupării forţei de muncă şi creşterea productivităţii muncii, în
condiţiile strict determinate de producători.
Echilibrul structural – exprimă modul de distribuire a resurselor
de muncă pe sectoare, ramuri, activităţi social-economice, profesii,
calificări, zone ş.a.
Echilibrul intern – între nevoile şi resursele de muncă, ambele
condiţionate de volumul de munca şi cel al productivităţii.
Formele dezechilibrului pe piaţa muncii pot fi înţelese numai după
explicarea termenilor ocupare deplină, şomaj voluntar şi şomaj
involuntar.
OCUPARE DEPLINĂ – angajarea a 96-97% din populaţia activă
disponibilă, diferenţa de până la 100% fiind considerată şomaj natural.
Aceasta reprezintă acel volum şi acea structură a ocupării, a utilizării
forţelor de muncă, care permit obţinerea maximumului de bunuri
pentru acoperirea nevoilor oamenilor.
Conceptele de şomaj voluntar şi şomaj involuntar caracterizează
şi aprofundează şomajul natural.
SOMAJUL VOLUNTAR – constă în neocuparea datorată
refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a accepta salariul oferit.
Un asemenea şomaj arată ca sunt şi persoane care nu pot să se angajeze
într-o activitate deoarece nivelul ridicat al salariilor, determinat prin
negocieri colective, generează diminuarea cererii de muncă.
SOMAJUL INVOLUNTAR – include persoanele neocupate care
ar fi dispuse să lucreze, acceptând chiar un salariu nominal mai mic
decât salariul existent, sperând că atunci când cererea efectivă de
muncă se va mari, va creşte şi nivelul ocupării.
De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prisma celui
involuntar, astfel putem încerca să conturăm o definiţie a acestui
fenomen.
Şomajul este un dezechilibru al pieţei muncii la nivelul ei naţional
- un excedent al ofertei faţă de cererea de muncă cu niveluri şi sensuri
de evoluţie diferite pe ţări şi perioade, ce are în prezent un caracter
88
permanent, dar care nu exclude definitiv existenţa stării de ocupare

deplină a forţei de muncă. Şomajul se mai poate defini ca o stare de
inactivitate economică, totală sau parţială, proprie celor care nu au
loc de muncă, sunt în căutarea unuia, dar nu-şi pot găsi de lucru ca
salariaţi. Totodată, nu orice persoană care nu lucrează poate fi
considerată şomer (de ex., militarii în termen sau persoanele casnice).
Şomajul este locul de întâlnire şi de confruntare al cererii globale şi
ofertei globale de muncă.
Măsurarea şomajului
Problema măsurării şomajului este de fapt o problemă de estimare
a proporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei lui. S-au înfiinţat, pentru
această analiză, instituţii specializate care aplică modalităţi specifice
de înregistrare a şomajului. Principalele caracteristici regăsite la nivelul
acestui fenomen sunt: nivelul (mărimea) la un moment dat,
intensitatea, durata medie şi structura (componenţa).
I. Mărimea şomajului (nivelul la care a ajuns) reflectă numărul
persoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor
care sunt apte şi doresc să lucreze. Astfel, măsurarea are loc:
a) în expresie absolută (masa şomajului) – numărul persoanelor
care, la un moment dat, întrunesc condiţiile pentru a fi incluse în
categoria şomerilor (numărul persoanelor din populaţia activă
disponibilă neocupată).
b) în expresie relativă (rata şomajului) – calculată ca raport
procentual între numărul mediu al şomerilor şi:
- populaţia activă
- populaţia activă disponibilă
- forţa de muncă (populaţie ocupată + şomaj)
- populaţia ocupată
- populaţia ocupată ca salariaţi
Subevaluarea şomajului – înregistrarea doar a persoanelor care
primesc indemnizaţie de şomaj, excluzând alte categorii ca: tinerii
care încheie un ciclu de învăţământ şi nu au loc de muncă, persoane
care nu au temporar un loc de muncă ş. a.
Supraevaluarea şomajului – înregistrarea ca şomeri şi a altor
categorii (neîndreptăţite) precum: persoanele care încasează
indemnizaţia de şomaj, dar nu au intenţia de a se angaja; persoanele
care au deja un loc de muncă, dar pretind că sunt şomeri, pentru că
lucrează la negru; persoane care nu doresc sa muncească din motive
strict personale ş. a.
89
ION MEREUŢĂ
II. Intensitatea şomajului – se calculează prin determinarea

corectă a momentului încetării totale sau parţiale a activităţii.
III. Durata sau perioada de şomaj – timpul care se scurge de
la pierderea locului de muncă până la reluarea activităţii.
IV. Structura – clasificarea şomerilor după criterii ca: nivelul
calificării, domeniul de activitate, sex, vârstă sau rasă.
Pentru o evaluare corectă a marimii şomajului la un moment dat
trebuie să se calculeze:
– intrările – persoane concediate, casnice sau care au terminat un
ciclu de învăţământ şi nu se pot angaja.
– ieşirile – persoane care găsesc noi locuri de muncă, cele care
revin la vechiul post, cele care nu mai caută locuri de muncă,
emigranţii, pensionarii ş. a.
Cauzele şi formele şomajului rezidă în împrejurări nu doar strict
economice, ci şi demografice, tehnice sau ştiinţifice. El apare ca urmare
a unei evoluţii nefavorabile a activităţilor social-economice, datorită
solicitărilor suplimentare de muncă ale noilor generaţii sau datorită
solicitărilor de locuri de muncă ale persoanelor încadrate în vârsta a doua.
Formele dominante de extindere a şomajului întâlnite astăzi sunt:
• Şomajul de conversiune – afectează salariaţii care aveau locuri
de muncă stabile până la licenţiere, fără vechime mare în muncă. La
începutul perioadei de şomaj, ei sunt consideraţi favorizaţi, iar în caz
de prelungire a perioadei de şomaj, trec într-o categorie mai defavorizată.
• Şomajul repetativ – îi cuprinde pe acei care cunosc o succesiune
de perioade de activitate şi de şomaj, mai afectaţi fiind tinerii şi cei cu
calificare joasă.
• Şomajul de excluziune – reuneşte populaţia activă în care sunt
incluse persoane mai în vârstă, mai puţin calificate sau aflate în şomaj
de timp îndelungat, indiferent dacă mai primesc sau nu indemnizaţia
de şomaj.
În cadrul proceselor de formare a şomajului, în funcţie de cauzele
directe care îl determină, se disting mai multe forme de şomaj:
1. Şomaj ciclic – expresie a şomajului structural şi sezonier, care
se formează în faza de recesiune (criză-depresiune) a ciclului economic
sau care decurge direct din restrângerea activităţii economice în
anumite anotimpuri ale anului.
2. Şomaj de discontinuitate – se coroborează cu reglementările
privind concediile de maternitate şi alte aspecte ale vieţii de familie.
3. Şomaj fricţional – efectul dezutilizării marginale a folosirii forţei
90
de muncă, care înglobează motive ce determină o persoană să nu accepte

un post pentru că salariul primit are o utilitate sub un anumit minim.
4. Şomaj de inadaptare – determinat de imposibilitatea unei părţi
a populaţiei active, denumită tehnofobă, de a utiliza şi a se adapta
tehnicilor avansate actuale care presupun abstracţie, interactivitate, viteză
de execuţie şi flexibilitate deosebite. Acest fenomen poate fi evitat sau
diminuat doar prin pregătirea şi orientarea personalului.
5. Şomaj intermitent – este generat de insuficienta mobilitate a
forţei de muncă şi de inegalităţile între calificările persoanelor care
vor sa se angajeze şi cele solicitate.
6. Şomaj sezonier – se formează datorită restrângerii activităţii
economice în anumite perioade, sezoane ale anului, în care condiţiile
economice sunt mai puţin prielnice, el fiind caracteristic agriculturii,
construcţiilor şi turismului.
7. Şomajul structural – este determinat de tendinţele de
restructurare a economiei sub incidenţa progresului tehnico-economic,
crizei energetice, fenomenelor sociale şi politice. Se întâlneşte atât în
ţările slab dezvoltate, cât şi în cele dezvoltate sau aflate în tranziţie la
economia de piaţă. Restrângerea lui presupune mari investiţii, recalificarea
celor afectaţi, reorientarea învăţământului ş. a.
8. Şomaj tehnic – este determinat de întreruperea activităţii unei
firme din lipsa de comenzi pe un timp îndelungat. Cei afectaţi primesc
indemnizaţii de şomaj de la firma respectivă. Ieşirea din şomaj are
loc odată cu reluarea activităţii.
9. Şomaj tehnologic – este determinat de înlocuirea vechilor tehnici
şi tehnologii cu aparate noi şi de centralizare a unor capitaluri. Resorbirea
lui presupune recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu noile cerinţe.
Costurile sociale ale şomajului
Costul social al acestui fenomen reprezintă efortul total pe care îl
suportă populaţia, economia şi societatea care sunt afectate de şomaj.
• La nivelul persoanelor, apar aspecte de natură economică, dar
şi aspecte morale, social-culturale, chiar şi politico-militare.
• La nivelul economiei şi societăţii, costul social are în vedere
aspecte ca:
- irosirea cantităţii de forţă de muncă;
- diminuarea intensităţii dezvoltării economice;
- scăderea veniturilor bugetului de stat;
- creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea
instituţiilor publice din domeniul înregistrării şomajului.
91
ION MEREUŢĂ
Costurile mari care implică şomajul se grupează în:

Costuri directe – evaluate sub forma vărsămintelor monetare către
fondul destinat protecţiei sociale.
Costuri indirecte – generate de diminuarea globală a producţiei
şi a veniturilor de care ar putea beneficia întreaga populaţie.
Aprecierea complexă a acestui fenomen impune surprinderea
• Efectelor pozitive (apar pe termen scurt):
- incitarea angajaţilor la perfecţionarea profesională;
- o mai mare mobilitate şi adaptabilitate a forţei de muncă.
• Efecte negative (apar pe termen lung). Datorită acestora s-a
ajuns la concluzia că şomajul este un fenomen negativ, ale cărui costuri
depăşesc cu mult avantajele.
Economistul american Arthur M. Okun formulează o lege ce îi
poartă numele şi exprimă intensitatea negativă dintre nivelul şi
dinamica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni
reali ale Produsului Naţional Brut (PNB), pe de altă parte. Okun
consideră că ridicarea nivelului şomajului trebuie sa fie însoţită de
1. Reducerea duratei (săptă- 1. Indemnizatii (ajutoare)
mînale) a muncii pentru protecţia socială a ponderilor
2. Repatrierea imigranţilor 2. Orientarea indemnizaţiilor pentru
3. Programe de muncă cu insertiţia şomerilor în viaţa activă
timp redus şi atipice
4. Scăderea vîrstei de
pensionare
Politica de diminuare a şomajului şi de
Raţionalizarea muncii utilizare a forţei de muncă
Adoptarea la mediul Dezvoltarea economico-socială
economic
1. Adaptarea pregătirii 1. Progrese în domeniul muncii:
(calificării) forţei de muncă managementul resurselor umane,
2. Creşterea productivităţii şi cresterea gradului de tehnicitate,
competitivităţii, recucerirea ameliorarea condiţiilor de muncă
pieţelor interne şi externe 2. Dezvoltarea economiei şi crearea de
mai multe locuri de muncă prin: cheltuieli
publice mai mari, crearea de noi locuri de
muncă în administraţie, dezvoltarea
prestaţiilor de servicii care solicită puţin
capital si multă muncă.
3. Creşterea exporturilor şi asistenţei
tehnice externe
92
reducerea volumului real al PNB, deoarece persoanele ocupate

participă la producerea bunurilor materiale şi serviciilor, iar şomerii
nu produc bunuri economice.
Politici de ocupare a forţei de muncă
Reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni
pe piaţa muncii în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă,
diminuând dezechilibrele şi disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.
Politici pasive de ocupare – pornesc de la nivelul ocupării
considerat dat şi urmăresc găsirea de noi soluţii pentru angajarea
excedentului de forţă de muncă.
Exemple de măsuri adoptate de aceste politici:
- reducerea duratei muncii;
- diminuarea vârstei de pensionare;
- creşterea perioadei obligatorii de şcolarizare;
- creşterea locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic;
- restricţionarea imigrărilor.
Politici active de ocupare – presupun măsuri, metode, procedee
de mărire a nivelului ocupării. Exemple de măsuri de politică activă:
- amplificarea şi stimularea investiţiilor;
- ameliorarea conţinutului învăţământului;
- îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor;
- stimularea mobilităţii persoanelor active spre alte locuri de muncă;
- încurajarea cercetării ştiinţifice;
- extinderea activităţilor economico-sociale şi ecologice.
Şomajul se amplifică datorită capacităţilor de producţie nefolosite,
într-un context de recesiune economică profundă şi o strategie de
tranziţie la economia de piaţă concurenţială. Trebuie avut în vedere
efectul distructiv al dobânzilor asupra investiţiilor şi implicit al
ocupării; rigiditatea salariilor în privinţa scăderii; eliberarea accentuată
a forţei de muncă din motive de retehnologizare şi stagnarea creării
de locuri de muncă.
Aşadar, principalele forme de şomaj întâlnite sunt:
- şomajul conjunctural;
- şomajul structural;
- şomajul tehnologic.
Măsurile de diminuare a şomajului se grupează în:
- măsuri ce-i vizează direct pe şomeri;
- măsuri ce vizează populaţia ocupată;
- alte măsuri.
93
ION MEREUŢĂ
În prezent, rata şomajului în România este de circa 10% pe

ansamblul economiei, existând printre şomeri o mare parte a
muncitorilor din ramurile energointensive. Şomajul afectează în
prezent foarte mult tinerii şi femeile. Din cauza marii recesiuni în
care ne aflăm, şomajul are o tendinţă de creştere de lungă durată.
2.3.4. Cerşitul şi copiii străzii

Un fenomen social negativ apărut în societatea noastră este cerşitul.
De ce? Sub influenţa căror factori omul devine cerşetor? Ce schimbări
au loc în Eu-l lui moral? Sau poate cerinţele Eu-lui fizic îl scot pe om în
stradă să cerşească? Nu este un caz separat, ci un fenomen social
constatat pe întreg teritoriul ţării acest om denaturat, schimbat moral şi,
nu rareori, fizic, cu un handicap mai des locomotor, cu mâna întinsă...
Da, trebuie să fim oameni, trebuie să fim solidari, să împărtăşim
neputinţa şi inferioritatea lor, să le ajutăm moral şi material, dar aceasta
trebuie s-o facă, înainte de toate, autorităţile statului. Căci sărăcia,
necesităţile fiziologice, între care hrana, îi face pe aceşti oameni să iasă
în stradă şi să ceară. Şi mai înspăimântătoare este situaţia când în stradă
apare o mamă cu un copilaş în braţe. Stă la o margine de drum şi cerşeşte
pentru odrasla ei, sau poate pentru ea... Unde-i statul? Unde-i societatea?
De ce suntem indiferenţi? Acest fenomen nefast trebuie curmat prin
măsuri organizatorice directe, selective, ale puterilor locale. Aceşti
oameni trebuie depistaţi şi supuşi unor politici sociale adecvate. Altfel,
oare nu este o ruşine când, pe artera principală a municipiului Chişinău,
care leagă Aeroportul de centrul oraşului, stau cerşetori, iar delegaţiile
străine care ne vizitează ţara îi privesc din limuzinele luxoase... Şi prin
ei, prin aceşti cerşetori, ei privesc la noi toţi, la întreaga Moldovă...
Este o ruşine naţională. Ea poate fi combătută, dar este nevoie de
responsabilitate la toate nivelurile, de la simplu cetăţean până la şef de
stat, şi de dorinţa de a realiza, cu perseverenţă, acest obiectiv.
Un alt fenomen ruşinos al sociumului moldovenesc sunt copiii
străzii. În societăţile civilizate nu se vorbeşte nici de câini vagabonzi,
mite de oameni... De la „Дети подземелья” – la copiii străzii… Şi
aceasta se întâmplă la începutul mileniului III! Cauzele sunt aceleaşi
– iresponsabilitatea familiei, a puterii locale, a instituţiilor şcolare şi,
nu în cele din urmă, a societăţii întregi. Anume golurile în educaţie
generează apariţia unui asemenea fenomen. Trebuie să luptăm cu toţii
împotriva lui – doar prin efortul comun al familiei, şcolii, al societăţii
civile şi al statului îl vom putea învinge.
94
Capitolul III
Cogniţia omului, a vieţii, sănătăţii şi morţii
3.1. Cunoaşterea Eu-lui propriu

Limitele premorbidului
Eu-l pur este o lume aparte. El nu participă la naşterea Eu-lui său
şi, de asemenea, nu poate sa împiedice plecarea Eu-lui său din lumea
aceasta. Eu-l pur poate conştientiza aceste lucruri numai în cazul când
El poate să „discute” cu Eu-l său. De aceea omul are nevoie să discute
cu sine însuşi. Totuşi, El faţă-n faţă cu Eu-l său, cu gândurile sale, cu
sentimentele sale, încă nu înseamnă singurătate. În dialogul cu Eu-l
pur, omul analizează, revine la unele momente ale vieţii sale, poate
chiar să-şi proiecteze fantezii vizavi de ce şi-ar dori Eu-l pur. Şi anume
în aceste clipe apare singurătatea benevolă. Nu o dată, această singurătate
benevolă poate fi utilă pentru individ – pentru a se autocunoaşte, pentru
a se autoperfecţiona, pentru a aprecia situaţia Eu-lui pur şi a celui moral,
dar şi corelaţia Eu-lui cu sociumul. Singurătatea benevolă purifică Eu-
l moral, pe când cea forţată poate determina apariţia patologiei, a
maladiei care poate provoca nevroza individului şi chiar sociopatiile.
Singurătatea benevolă a Eu-lui pur poate determina relaţia religioasă.
Anume Eu-l psihic, depăşindu-l pe cel fizic, face ca omul să-şi înţeleagă
mai bine spiritualitatea: corpul va muri, dar sufletul său va fi fără de
moarte, va fi etern.
În aceste clipe de singurătate Eu-l pur, chiar şi separat de El, vine
în legătură cu Dumnezeu. Astfel, chiar şi în singurătate, Eu-l pur nu
este singur, ci cu Dumnezeu.
Aceasta este magică terapie a lui Dumnezeu şi a religiei în general.
Căci, în momentul când Eu-l pur devine absolut singur, El poate
degenera în patologie – beţie, droguri, nebunie, crimă etc. În aceste
condiţii se pot naşte patologiile sociale. Dacă acest Eu nu se găseşte pe
El însuşi, El poate deveni patologie pentru sine si pentru socium. Alt
Eu, neizbutind să dobândească ceea ce-şi doreşte, tot poate deveni
patologie – iniţial agresiv, nestatornic, iar mai apoi chiar terorist. Aici
trebuie să-şi spună cuvântul cultură, religia, sociumul.
F. Dostoevski scria că „dacă doreşti să cucereşti lumea, cucereşte-te
pe tine însuţi”. Noi trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne
echilibrăm dorinţele cu posibilităţile, aportul adus societăţii cu ceea
ce oferă societatea fiecăruia dintre noi. Cel mai bine e să faci mult
95
ION MEREUŢĂ
pentru oameni şi pentru societate, şi să nu urmăreşti beneficii directe

şi imediate. Munca o să fie pe deplin răsplătită. Principalul e să te
cunoşti pe tine şi să te controlezi în orice acţiune sau inacţiune.
În context, apare întrebarea: de ce depinde această stare de bine a
Eu-lui? De ce apare ura, invidia, intoleranţa, agresivitatea, infracţiunea,
criminalitatea, teroarea? Acolo unde Eu-l nu suferă nici moral, nici
fizic, unde Eu-l este satisfăcut, iubit şi fericit, nu există substrat pentru
patologii, inclusiv cele sociale.
Poate că studierea Eu-lui sub aspectele dorinţei şi posibilităţilor,
ale pragului acestora, poate să ne contureze limitele prepatologice,
premorbide ale Eu-lui şi, desigur, profilaxia maladiilor sociumului.
3.2. Omul şi viaţa

Totul are o rezervă, cu excepţia vieţii...
O viaţă apare din iubirea dintre un Eu şi un alt Eu, şi poartă în
sine toată informaţia Eu-lui fizic şi chiar a celui moral. Viaţa se naşte
din două vieţi, la dorinţa Domnului, dar, în paralel, dă naştere şi la o
moarte. Viaţa şi moartea se găsesc într-un singur Eu care se luptă în
sine şi în afara lui... A trai şi a muri nu e acelaşi lucru; căci, pe când
una nu e nimic, cealaltă este speranţă. Poetul Polzidus la Wagner scria:
„Cine ştie dacă pe lumea cealaltă a trăi nu înseamnă a muri, iar a muri
nu e socotit a trai?”.
Viaţa nu poate fi trăită decât o singură dată. Ea merge numai înainte,
nu se întoarce înapoi. „Totul în lumea aceasta are rezervă, în afară de
însăşi viaţa – ea trebuie ascultată”, scria Epicurus. Şi fiecare trăieşte nu
cum vrea, ci cum poate. Anume posibilitatea determină viaţa. Şi când
începem să trăim, scria Theophrastus, tocmai atunci murim. Viaţa se
naşte o singură dată şi nu există în veci. Viaţa curge şi e în aşteptare fără
un scop real, iar cotidianul nu ne permite să ne aşteptăm moartea. Toţi
suntem copleşiţi de problemele mai mari sau mai mici ale vieţii cotidiene.
Menandru scria: „Eu spun că cel mai fericit este acela care, după ce a
privit fără întristare lucrurile acestea măreţe – soarele comun, stelele,
apa, norii, focul – pleacă iute acolo de unde a venit. Alte lucruri mai
măreţe nu o să vadă niciodată. Dacă te vei pomeni într-o mulţime de
oameni, cu pungaşi şi jocuri distractive sau de noroc, pleacă cel dintâi
şi vei avea provizii de drum mai bune şi nu vei fi supărat pe nimeni; cel
care va zăbovi, va pierde tot ce a acumulat, va găsi duşmani şi nu va
muri la timpul lui...”. Într-adevăr, viaţa constă din mai multe întâlniri
cu nenorocirile. Trebuie să ştii cum să le eviţi şi atunci vei şti că viaţa e
96
bună şi dulce. Pentru lumea întreagă, viaţa unui om nu costă nimic, iar
pentru un singur om – viaţa este totul... Vorba poetului George Coşbuc:
„Din codru rupi o rămurea, ce-i pasă codrului de ea, ce-i pasă unei lumi
întregi de viaţa mea, de soarta mea, de moartea mea?”.
În procesul de ontogeneză, viaţa are mai multe componente –
copilăria, adolescenţa, maturitatea, bătrâneţea etc. Dintr-o altă
perspectivă, există viaţa individuală, viaţa familială, viaţa intimă, viaţa
profesională, viaţa obşteasca şi politică ş. a. Desigur că viaţa propriu-zisă
este privată şi are un specific individual, dar ea nu se desfăşoară în
singurătate. De altfel, încă în Cărţile vechi se spunea că „a trăi cu adevărat
înseamnă a trăi nu numai pentru tine”. Într-adevăr, nu poţi să fii
individualist; trebuie să fii umanist, să iubeşti oamenii şi viaţa lor. „Viaţa
unui individ, scria anticul Caton, se aseamănă cu un fier: dacă o
întrebuinţezi – se uzează, dacă nu – o distruge rugina”. Anume asta
înseamnă viaţa pentru fiecare om. Sunt oameni ale căror vieţi şi activitate
sunt necesare nu numai lui şi familiei lui, dar şi comunităţii, sociumului
şi chiar umanităţii. Aceştia sunt oamenii care şi-au dedicat viaţa
semenilor săi, întregii umanităţi. Numele acestor personalităţi au rămas
pe veci în analele istoriei universale – nu le-au putut şterge nici tumultul
anilor, nici negura vremurilor, nici neantul uitării.
În Panciatantra scrie că „numai acela trăieşte cu adevărat pe lumea
aceasta, de a cărei viaţă atârnă vieţile multora”.
În principiu, viaţa este mai scurtă decât anii pe care noi îi trăim –
nenorocirile şi problemele o fac mai lungă. În esenţa ei, viaţa nu este
decât o luptă continuă cu greutăţile. De aceea, probabil, omul
întotdeauna trebuie sa-şi amintească de faptul că viaţa e scurtă şi că
trebuie să se grăbească să facă bine celor din jur. Căci vine un timp
când trebuie să dăm socoteală pentru ceea ce am făcut, cum am făcut
şi de ce am făcut într-un anumit fel. Cărţile sfinte spun că nu e
important cât trăieşti, ci cum trăieşti. Dar oamenii „nu caută să trăiască
cât mai bine, ci cât mai mult”. Viaţa nu trebuie plânsă – ea trebuie
trăită, căci ne este dată de soartă şi de Dumnezeu. Deşi are şi Eu-l un
rol în determinarea destinului, după părerea noastră, acesta e destul
de mic. Nu înţelepciunea conduce viaţa, ci norocul. Din păcate, de
foarte multe ori – tot datorită norocului! – în posturi decisive pentru
destinele oamenilor se află mediocrităţi. Un filozof moldovean
contemporan spunea că, dacă vrei să-ţi meargă în viaţă, trebuie să
întruneşti trei componente – minte, bani şi noroc. Iar norocul, la rândul
său, e făcut de către alţi oameni, care au un rol mare în viaţa ta, de tine
97
ION MEREUŢĂ
şi de Dumnezeu. Aşadar, trebuie să ne folosim viaţa pentru a face bine

altora, aşa cum vieţile altora sunt de folos nouă.
Viaţa însăşi trebuie sa ne folosească pe noi. Gândurile şi faptele
noastre trebuie să fie în folosul vieţii, al calităţii ei. Fiindcă viaţa este
limitată în timp. E ca o clipă: abia începi să trăieşti şi trebuie să pleci...
E ca o floare, ca o frunză, ca un ram care se trece o dată cu sfârşitul
verii.
„Viaţa omenească, scria Bossuet, este asemenea unui drum al
cărui capăt este o prăpastie groaznică. Suntem avertizaţi despre ea de
la primul pas, dar legea este rostită, trebuie să înaintăm mereu... Totuşi,
ne mândrim pentru că, din când în când, întâlnim obiecte care ne
distrează, ape curgătoare, flori care trec. Ne mândrim, fiindcă luăm
cu noi şi ceva flori culese în treacăt, pe care le vedem cum se ofilesc
în mâinile noastre de dimineaţă până-n seară, câteva fructe pe care le
pierdem în timp ce le gustăm…”.
Viaţa este liberă. Ea impune şi libertăţi, şi necesităţi. Aceste
necesităţi ne cheamă la luptă. Numai aşa ne perfecţionăm viaţa şi o
facem mai bună.
Fiecare îşi trăieşte propria viaţă. Aristotel scria că „dacă am lua
în consideraţie felurile diferite de a trăi, atunci avem trei feluri de
vieţi, care ies în relief mai mult ca altele: viaţa amintită înainte, viaţa
publică şi, în sfârşit, viaţa consideraţiunilor filozofice”.
Şi tot el continuă: „Mulţimea însă arată o natură servilă, dând
preferinţă unei vieţi animalice; ea poate găsi însă o justificare în faptul
că şi mulţi dintre cei puternici împărtăşesc gustul lui Sardanapal.
Naturile nobile, doritoare de acţiune, preferă onoarea. Ea poate fi
considerată ca fiind scopul urmărit de viaţa publică. Totuşi, onoarea
este prea superficială pentru ca ea să poată fi privită ca bunul suprem
al omului. Pare că ea aparţine mai mult celor ce onorează decât aceluia
care este onorat. Imaginea pe care ne-o formăm despre bunul suprem
este că el e ceva superior omului şi nu ceva care se pierde atât de
repede. De aceea, nici onoarea nu este căutată decât fiindcă vrem să
ne considerăm pe noi înşine buni, căci căutăm să fim onoraţi de cei
pricepuţi şi de către aceia care ne cunosc, şi anume sub raportul virtuţii.
Dacă o asemenea conduită duce la o concluzie, atunci aceasta este că
ceea ce este preferabil este virtutea. Aşa încât aceasta ar putea fi mai
mult privită ca scop al vieţii în comunitatea statului. Dar şi ea pare
insuficientă. Putem să şi dormim, posedând virtutea, sau să nu dăm
vieţii nici o activitate, sau să avem de suferit de mai rele şi mai mari
98
nenorociri, şi acela căruia îi este rezervată o asemenea viaţă nu va fi

niciodată numit fericit... Al treilea fel de viaţă este cea teoretico-
contemplativă. Viaţa îndreptată către câştigul bănesc are ceva nenatural
şi forţat în ea şi bogăţia nu este, evident, bunul căutat. Căci nu este
dată decât pentru a fi întrebuinţată ca mijloc pentru un scop. Mai
curând ne-am putea decide pentru scopurile arătate înainte, care sunt
preţurile pentru ele însele, dar nici ele nu par a fi scopul cel drept,
oricât de ademenitoare ar fi”.
3.3. Omul, sănătatea şi calitatea vieţii

Sănătatea este comoara cea mai de preţ a fiecărui Eu şi a
sociumului în întregime. Omul lipsit de sănătate este o povară grea
pentru sine şi pentru cei din jur. Anume sănătatea aduce omului
bucuriile şi fericirea, ba chiar şi norocul. Grija pentru sănătate este o
datorie a fiecărui cetăţean, a colectivului, a societăţii. Igiena vieţii şi
muncii trebuie să fie condiţii vitale. Munca nu este sensul vieţii, dar
ea constituie condiţia existenţei omului, a dezvoltării societăţii. Forţa
care mobilizează omul este ţelul vieţii fiecăruia dintre noi, care trebuie
evaluat corect. K. Ţiolkovski şi, ulterior, D. Carnegie, scriau că anume
bucuria şi posibilitatea către muncă şi gândire sunt esenţiale „în găsirea
şi ridicarea omului”.
Este important să definitivăm sănătatea unui Eu, adică a individului,
sănătatea unui colectiv, a unei comunităţi şi, desigur, sănătatea societăţii
sau sănătatea globală a sociumului. Sănătatea Eu-lui trebuie privită din
punct de vedere individual - modul de viaţă, comportamentul, atitudinea
faţă de sănătatea proprie, a familiei sau a unui grup mic.
Despre calitatea vieţii se scrie mult. Dar ce constituie de fapt
calitatea vieţii? Sănătatea este o componentă primordială a calităţii
vieţii Eu-lui, care cuprinde toate elementele de bunăstare a Eu-lui –
materială, spirituală şi socială, de confort şi stare de bine –, acestea
determinând Eu-l, dorinţele şi posibilităţile sale vitale. Trebuie să
menţionăm că această stare a Eu-lui, cu o calitate dorită, este
condiţionată de modul de viaţă, ca expresie a stadiului corelării
Eu-lui şi sociumului, a progresului social în general.
Calitatea vieţii este o totalitate de condiţii ce asigură integritatea
vieţii mai întâi biologice a Eu-lui, dictată de necesităţi biologice şi
satisfacerea lor, urmate de cerinţele de ordin social-economic, indisolubil
legate de nivelul de trai material şi spiritual. Aceste condiţii contribuie
la instalarea unui echilibru al Eu-lui, dar şi al sociumului.
99
ION MEREUŢĂ
Aşadar, calitatea vieţii trebuie să asigure, necondiţionat,

desăvârşirea continuă a Eu-lui, a personalităţii umane. În viziunea
noastră, ea cuprinde:
• Calitatea mediului înconjurător, a ecosistemului, a corelaţiei
om-natură;
• Calitatea mediului social – condiţiile de viaţă materiale, relaţiile
umane, activitatea socială şi politică, activitatea profesională, starea
morală şi spirituală;
• Condiţiile mediului profesional;
• Calitatea mediului familial;
• Sănătatea individului şi a colectivului.
În acest context, trebuie să vorbim de calitatea vieţii Eu-lui, adică
a individului, calitatea vieţii colectivului şi calitatea vieţii sociumului.
Este necesar să studiem atât calitatea vieţii cetăţeanului, a omului
sănătos, cât şi cea a omului bolnav. În această ordine de idei, ar fi util
să vorbim de calitatea vieţii bolnavului somatic şi calitatea vieţii
bolnavului social, care a fost descrisă de mulţi savanţi.
Calitatea vieţii, după noi, este un fenomen complex şi unic, şi
poate fi apreciată în raport cu satisfacerea de către Eu al tuturor
necesităţilor – fiziologice, de securitate personală şi siguranţă, de
contacte umane şi afiliere la diferite grupuri sociale, ierarhice în
societate (atât profesionale, cât şi civile şi administrative), de statut
social şi respectul sociumului faţă de acest Eu care, în cele din urmă,
doreşte să se realizeze. Un rol aparte în aceste necesităţi îl au dragostea,
estetica şi, în ansamblu, fericirea. Un moment important ţine de
corelarea dintre dorinţă şi posibilitate, asupra căreia ne vom opri, în
mod special, mai jos. Totodată, acest Eu trebuie să determine inspiraţia
şi motivaţia: de exemplu, satisfacţia de muncă este condiţionată de
factori motivaţionali ca realizarea, aprecierea, responsabilitatea,
avansarea şi chiar de însăşi munca. Prezenţa acestor factori depinde
şi de caracteristicile personale ale Eu-lui – aptitudinea, capacitatea,
caracterul, efortul său în dobândirea satisfacţiei care, în cele din urmă,
constituie un element al calităţii vieţii.
La compartimentul terminologie, despre noţiunea de sănătate se
vorbeşte de foarte mult timp. După Organizaţia Mondială a Sănătăţii
(OMS), sănătatea constă într-o completă stare de bine din punct de
vedere fizic, mental şi social, şi ea nu se reduce numai la absenţa bolii
sau a infirmităţii. Deci, putem vorbi de o sănătate bună atunci când,
din punct de vedere:
100
Fizic – persoana se simte bine şi munceşte, se hrăneşte şi se

odihneşte bine, îşi desfăşoară cu succes activităţile în familie şi în
colectivul de muncă;
Mental – persoana nu este deprimată sau nenorocită şi nici nu
trăieşte o prea mare fericire subiectivă;
Social – persoana are o stare bună, se integrează în familie şi în
colectiv, în activitatea individuală şi socială.
Starea de sănătate poate fi deplină sau nu, existând şi un nivel de
sănătate care poate fi atribuit persoanei sau colectivului. În
conformitate cu acest nivel de sănătate, într-o anumită situaţie sau
moment, starea sănătăţii poate fi exprimată chiar în termeni cantitativi
– durata medie a vieţii, dezvoltarea psihică etc. Starea de sănătate
este deplină atunci când la starea completă de bine nu mai este nimic
de adăugat.
Este evident că atunci când se vorbeşte despre sănătate, despre
eficienţa prestării serviciilor de sănătate, apare problema aprecierii
sau măsurării sănătăţii. Metode tradiţionale de măsurare, de apreciere
a nivelului sănătăţii unei populaţii, efectuate cu ajutorul indicilor
morbidităţii, mortalităţii şi activităţii unităţilor medicale, au fost tratate
în diferite lucrări de S. Goldsmith (1972), B. Sonders (1964),
I. Morizama (1968). Încă în 1965, Centrul naţional de statistică
medicală a editat un îndrumar informativ special pentru modelarea
matematică a nivelului sănătăţii populaţiei (US Public Service, 1965).
Indicii sănătăţii care se bazează pe teoria probabilităţii de transferare
dintr-o stare în alta (procese marc) se schimbă de la „0” până la „1”.
Aceasta a fost demonstrat în lucrările semnate de J. Krall (1972),
C. Chiang, R. Cohen (1973). Din punct de vedere economic, sănătatea,
deseori, este privită ca un capital de sănătate care, atunci când există,
aduce posesorului o plusvaloare în formă de salariu sau bunuri
materiale (M. Grossman, 1972). Din acest punct de vedere, investiţiile
în sănătate sunt corecte şi justificate.
Pentru a ridica gradul de sănătate cu 1% e necesar de a majora
prestările cu 10%. M. Grossman a calculat că, într-un an, uzura fizică
a unui om e de 2,1%.
Dar cea mai simplă apreciere a nivelului de sănătate şi a eficacităţii
acţiunilor medico-sociale ar fi clasica evaluare a lipsei de sănătate
exprimată prin cei 6D (death, disease, disability, discomfort,
dissatisfaction, social disruption – deces, boală, incapacitate, disconfort,
insatisfacţie, destrămare socială (WH\HS/ Nat Con 78 – 359).
101
ION MEREUŢĂ
Este foarte important să delimităm sănătatea individului şi

sănătatea colectivului, a societăţii în întregime.
Sănătatea colectivelor trebuie considerată ca un efect al sănătăţii
globale, al mediului, al diferitelor activităţi social-economice.
Sănătatea individuală reprezintă modul de viaţă, comportamentul şi
atitudinea faţă de sănătatea proprie sau a grupului, familiei etc. Aici
apare o noţiune şi mai complexă decât sănătatea – calitatea vieţii.
Sigur că sănătatea este un atribut important al calităţii vieţii.
În ultimul timp, cercetătorii acordă o mare atenţie problemei
studierii şi aprecierii calităţii vieţii la statutul algic, pornind de la ideea
că, în cazul cancerului, durerea aduce nu numai suferinţe fizice, dar
şi, în mod esenţial, acţionează asupra diverselor părţi ale vieţii, adică
şi asupra calităţii vieţii bolnavului (Breitbart W., 1989; Portenaz R.,
1989; Strang P. et al., 1990).
Pentru aprecierea calităţii vieţii bolnavului oncologic, A. Clark,
Lfallowfield (1986) remarcă şase metode esenţiale:
1. Sarcina Karnovski, ce constă din zece întrebări şi se îndeplineşte
de către medic;
2. Scara analogică liniară de autoapreciere, ce constă din 25
întrebări, la care răspunde bolnavul;
3. Indexul „calitatea vieţii”;
4. Chestionarul referitor la situaţiile problematice – 142 de
întrebări şi patru capitole;
5. Scara adaptării psihosomatice la maladie – 45 de întrebări şi
şapte capitole, la care răspund şi medicul, şi bolnavul;
6. Scara pentru depresie şi agitaţie – 14 întrebări şi două subscări.
Alţi autori sunt adepţi ai indexului obiectiv şi veridic al calităţii
vieţii.
După părerea lui S. Colb (1982), indexul trebuie să fie alcătuit din
cinci întrebări şi anume: implicarea în activitatea de muncă, activitatea
în viaţa de toate zilele, percepţia sănătăţii sale, susţinerea din partea
familiei şi a prietenilor, concepţia vieţii. Desigur, indexul calităţii vieţii
se poate schimba în funcţie de starea şi dispoziţia bolnavului.
În clinicele Italiei, din 1984, se practică indexul oncologic
funcţional al calităţii vieţii, care permite aprecierea a 22 de factori
(Bind M. şi coaut., 1991). În funcţie de indexul Karnovski, se iau în
consideraţie aspectele psihologice, sociale şi familiale. Ancheta constă
din 22 de întrebări, răspunsurile pot fi date după un sistem de şapte
grade şi, pe parcursul cercetării, bolnavul poate să-şi aprecieze de
102
sine stătător starea. Adept al ideii că bolnavii trebuie să-şi evalueze ei

înşăşi calitatea vieţii este şi C. Prezaut (1984), care consideră că
medicul trebuie să ţină cont de starea generală a bolnavului, activitatea
lui, senzaţiile obiective, necesitatea de spitalizare, cantitatea
analgeticelor prescrise şi administrate.
S. Kaasa şi alţii (1988) au cercetat gradul bunăstării psihosociale
şi statutul iniţial satisfăcător la bolnavii de cancer cu ajutorul
chestionarului standardizat, ce constă din 12 întrebări: zece întrebări
referitoare la bunăstarea psihosocială şi două – pentru aprecierea
globală a calităţii vieţii. Cercetarea s-a desfăşurat în câteva etape. Şi
în acest caz, bolnavii şi-au apreciat de sine stătător nivelul bunăstării
psihosociale şi al calităţii vieţii. Potrivit lui D. Tulskz (1990),
aprecierea calităţii vieţii la bolnavii oncoginecologici este variată.
Metodele şi modurile de cercetare sunt diverse, dar, totodată, exacte
şi informative.
Factorii ce determină sănătatea şi morbiditatea populaţiei

Factorii de risc şi cancerul
După ce am caracterizat sănătatea ca o categorie medico-socială
şi economică, este necesar să descriem factorii ce condiţionează
sănătatea şi morbiditatea populaţiei. În principiu, sănătatea este legată
de trei grupe de factori: de mediu, endogeni şi social-economici. Acest
fapt este determinat şi de fiinţa biosocială a omului.
1. Factorii de mediu – factorii fizici (lumina, temperatura,
presiunea atmosferică, apa, aerul), factorii chimici (alimentarea,
contactul cu pielea), factorii biologici (microorganismele, paraziţii,
microbii, virusurile), factorii geografici (altitudinea, formele de relief,
clima etc.);
2. Factorii endogeni – ereditate, sex, vârstă, constituţie;
3. Factorii economici – mediul social de reşedinţă (urban sau
rural), nivelul şi durata de instruire, profesia şi locul de lucru, modul
de viaţă, tradiţiile şi obiceiurile, nivelul de organizare socială, starea
protecţiei sociale şi medicale, înlesnirile sociale etc.
Aceste trei grupe de factori se află în dependenţă şi condiţionează
sănătatea omului şi a societăţii în întregime. Din aceste considerente,
preocupările medicinei şi mai ales ale medicinei publice s-au orientat
spre preventiv şi social, pentru a cunoaşte factorii contabili, de risc,
ce condiţionează sănătatea şi cauzează bolile. Astfel, medicina trebuie
să se ocupe de cunoaşterea bolnavului şi a bolii: cu tutorii lor, în
103
ION MEREUŢĂ
medicina publică, cu sănătatea întregii populaţii, cu factorii ce

condiţionează morbiditatea etc.
Boala afectează omul bolnav, dar şi colectivul şi societatea, din
toate punctele de vedere, după cum urmează:
Umanitar – testarea persoanei, suferinţe umane, pierderea de vieţi
omeneşti etc.;
Familial – destrămarea familiilor, pierderea partenerului de viaţă,
afectarea bugetului familial etc.;
Social – lipsa familiei, incapacitatea de muncă în timpul bolii,
invaliditatea etc.;
Economic – cheltuieli pentru tratament, recuperarea şi refacerea
capacităţii de muncă.
Asupra sănătăţii şi morbidităţii acţionează şi alţi factori socio-
economici frecvenţi în ultimele decenii:
• Industrializarea, mecanizarea, automatizarea, irigarea,
chimizarea agriculturii;
• Urbanizarea, aglomerările urbane;
• Migrarea populaţiei;
• Intensificarea circulaţiei rutiere, aeriene, degajarea gazelor de
eşapament;
• Poluarea atmosferică cu agenţi fizici, chimici, biologici;
• Chimizarea solului şi a apei potabile;
• Informatizarea intensivă şi viteza ei înaltă;
• Scăderea natalităţii, naşterea copiilor cu vicii congenitale;
• Stresul social, frica pentru ziua de mâine;
• Îmbătrânirea populaţiei;
• Majorarea stărilor de deficit imunologic, apariţia SIDA.
Ţinând cont de cele expuse, e necesar ca, la nivel de stat, să fie
elaborat un program special al ocrotirii sănătăţii în Republica Moldova,
care să fie implementat în fiecare raion, în fiecare sat. Principiile
acestui program ar fi:
• Sănătatea populaţiei să fie pusă în grija cetăţeanului, a
autorităţilor locale, a statului şi întregii societăţi. Programul de sănătate
să fie inclus în programul de dezvoltare social-economică a raionului,
judeţului, republicii;
• Acţiunile şi activităţile de ameliorare a sănătăţii, având la bază
profilaxia primară, secundară şi terţiară, asigurarea permanentă a unui
mediu sănătos de viaţă.
Acţiunea preventivă la orice act medical:
104
• Prestările medicale să fie accesibile pentru întreaga populaţie;

• Cadre medicale calificate;
• Principiul ştiinţifico-practic;
• Participarea activă la păstrarea sănătăţii populaţiei, a medicinei,
a societăţii;
• Finanţarea adecvată a actului medical preventiv şi curativ,
recuperarea medicală şi socio-habituală a bolnavilor.
Perioada de timp în care trăim se caracterizează prin criza socio-
economică, de altfel, specifică tuturor statelor, mai ales celor din CSI.
Criza este invers proporţională cu posibilitatea societăţii de a se adapta
la noile realităţi. Schimbările economice s-au răsfrânt în mod direct
şi asupra aspectului socio-uman, asupra politicii sociale a statului,
asupra nivelului de asigurare socială a omului. Sunt necesare reforme
în toate domeniile: doar astfel pot fi identificate pârghiile necesare
pentru soluţionarea tuturor problemelor şi autoreglarea societăţii.
Reforme necesită şi sistemul sănătăţii. Noi facem primii paşi în
restructurarea economiei şi sferei sociale, de aceea pentru medici,
pentru lucrătorii sociali ce se vor ocupa de reforme, pentru managerii
în medicină este foarte importantă cunoaşterea obiectivelor medicinei
publice, a sistemului sănătăţii şi maladiei ca problemă medico-socială.
Dezbaterile pe aceste teme în faţa unei audienţe foarte diferite,
actualitatea problemelor, contactul cu studenţii şi cu colegii de meserie,
ne-au făcut să sintetizăm aceste date, informaţii. Studiind problema
restructurării sistemului sănătăţii, abordând-o la simpozioane şi
congrese naţionale şi internaţionale, am sugerat: în anii 1986-1989 –
introducerea diferitelor metode pentru acea perioadă de hozrasciot;
în anii 1990-prezent – reforma sistemului sănătăţii.
Pentru a evidenţia problema dezvoltării umane în diferite regiuni
şi ţări în corelaţie cu sistemul sănătăţii, mai întâi vom trece în revistă
sistemele care sunt cunoscute.
Astăzi, sănătatea populaţiei şi fondul genetic al ţării sunt în pericol.
Perioada pe care o trăim se caracterizează prin criza social-economică
mondială, dar care a afectat mai simţitor tinerele state ale CSI. Se vede
că noi am fost osândiţi de Dumnezeu să trăim şi să activăm în condiţiile
reformei economice şi ale cataclismelor sociale… Schimbările
economice s-au răsfrânt negativ asupra nivelului de asigurare socială a
omului. Dar, precum spuneam, medicina şi asistenţa medicală trebuie,
întotdeauna, privite prin prisma protecţiei omului.
Potrivit OMS, natalitatea reprezintă indicatorul cel mai mobil,
105
ION MEREUŢĂ
cel mai flexibil al fenomenelor mişcării naturale a populaţiei. Este

necesar de menţionat că, în ultimii ani ai secolului trecut, natalitatea a
manifestat o tendinţă de evidentă scădere practic în toate ţările lumii.
Totuşi, se constată o foarte mare variabilitate a natalităţii în anumite
ţări, pe anumite continente. Dacă media mondială a natalităţii constituie
27%, în ţările puternic dezvoltate economic ea se cifrează la 16%, iar
în ţările mai puţin dezvoltate – în medie, la 31%. După continente,
cei mai ridicaţi indici ai natalităţii se înregistrează în Africa (46%),
Asia de Sud (34%) şi America Latină (32%). Cele mai mici valori se
atestă în Europa (14%) şi America de Nord (16%).
În Republica Moldova situaţia este şi mai alarmantă. Ne pune în
gardă ritmul de scădere a natalităţii în diferite perioade. Dacă, în anii
1950-1985, acest indice a scăzut de 1,8 ori, cu aceeaşi viteză – de 1,8 ori
– el s-a diminuat timp de numai zece ani, din 1985 până în 1996.
A doua componentă a mişcării naturale a populaţiei este mortalitatea
generală. Astăzi, pe glob, mortalitatea generală se fixează la o valoare
medie de 10%, dintre continente cel mai înalt indice fiind înregistrat în
Africa (15%), iar cel mai scăzut – în America de Nord (8%). În Europa,
valoarea medie a mortalităţii generale este de 11%, ceea ce se datorează,
înainte de toate, îmbunătăţirii situaţiei demografice a populaţiei.
În ţara noastră, mortalitatea generală a crescut de la 6,4% (1960)
până la 11, 6% (1996). Natalitatea şi mortalitatea generală formează
indicii de bază ai sporului natural al populaţiei, ce constituie, în
Republica Moldova, 0,5 la 1000 populaţie (1995).
Mortalitatea infantilă este un indice deosebit de important în
evaluarea stării sănătăţii reproductive a populaţiei. Mortalitatea infantilă
depinde, în special, de nivelul de trai, de calitatea vieţii şi a asistenţei
medicale, de nivelul de cultură al populaţiei şi venitul intern brut pe
cap de locuitor. Cea mai elocventă evaluare a nivelului mortalităţii este
oferită de durata medie a vieţii (speranţa de viaţă la naştere). Media
mondială a acestui indice constituie 60 de ani, cu importante decalaje
între ţările dezvoltate (80 de ani) şi cele în curs de dezvoltare (57 de
ani), media constituind 73 de ani. În ţara noastră, durata medie a vieţii
constituie 65,8 ani (1995), comparativ cu 76,7 ani (1991): 61,8 ani
pentru bărbaţi şi 69,7 pentru femei, diferenţa fiind de 7,9 ani.
Analiza proceselor demografice ne permit să constatăm că
dinamica sănătăţii în Republica Moldova se caracterizează prin:
• Scăderea numărului populaţiei;
• Micşorarea fără precedent a natalităţii;
106
• Nivelul înalt a mortalităţii infantile şi materne;

• Îmbătrânirea populaţiei;
• Cronicizarea patologiilor;
• Creşterea invalidităţii la copii;
• Creşterea dereglărilor psihice;
• Nivelul înalt de avorturi;
• Înrăutăţirea stării sănătăţii nou-născuţilor şi a copiilor de până
la un an.
Biroul de Statistică al Ministerului Sănătăţii caracteriza starea
sănătăţii populaţiei în felul următor:
• Micşorarea sporului natural al populaţiei;
• Micşorarea natalităţii;
• Îmbătrânirea populaţiei (prevalarea cetăţenilor cu vârsta de
peste 60 de ani);
• Înrăutăţirea dezvoltării fizice a tineretului;
• Cronicizarea patologiilor;
• Majorarea numărului bolilor infecţioase (TBC, sifilis, holeră,
difterie);
• Mortalitatea înaltă a bărbaţilor apţi de muncă;
• Nivelul înalt al mortalităţii infantile şi materne;
• Creşterea mortalităţii generale;
• Înrăutăţirea stării sănătăţii nou-născuţilor şi a copiilor;
• Creşterea invalidităţii.
Aceste concluzii sunt confirmate şi prin cercetări ştiinţifice.
Trebuie să conchidem că, în prezent, în Republica Moldova se constată
tendinţa de înrăutăţire a stării sănătăţii populaţiei.
Din cele expuse mai sus rezultă că, încă la începutul anilor ’90,
noile relaţii economice cereau elaborarea unei noi concepţii de ocrotire
a sănătăţii populaţiei, a unui program de trecere şi adaptare a ocrotirii
sănătăţii la condiţiile economiei de piaţă – bineînţeles, având ca bază o
politică adecvată de protecţie socială. Acest program, în calitate de
Concepţie a medicinei publice (actualitate şi perspective), a fost publicat
în ziarul „Moldova Suverană” în februarie 1997. Concepţia
argumentează implementarea în Republica Moldova a sistemului mixt
de sănătate publică, la care ne vom opri în capitolele următoare.
3.4. Omul, natura şi ecologia

Natura este o parte componentă a devenirii omului. Omul este un
produs al naturii, de aceea activitatea lui trebuie să fie în echilibru cu
107
ION MEREUŢĂ
natura. În caz contrar, activitatea omului schimbă biodiversitatea şi

demolează legile stricte ale naturii, pe care trebuie să le înveţe şi cărora
trebuie să se supună la fel ca şi legilor biologice sau celor sociale. În
aceasta ar consta corelaţia om-natură. Totul circulă în natură, inclusiv
omul. Marcus Aurelius scria, în acest context, că „din tine purced toate,
în tine sunt toate, în tine se reîntorc toate”. Platon spune că „toate lucrurile
sunt produse sau de natură, sau de noroc, sau de artă: cele mari şi
frumoase, de una sau de alta din primele două; cele mici şi nedesăvârşite,
de ultima”. Iar Rousseau spune că „niciodată natura nu ne înşală;
totdeauna noi suntem acei care ne înşelăm”.
Într-adevăr, natura îşi are propriile legi, pe care nimeni nu este în
stare să le modifice. Încă în epoca primelor formaţiuni social-
economice omul a convieţuit cu natura în armonie şi înţelegere. Deci,
un om sănătos şi o natură sănătoasă creează un socium sănătos...
Dezvoltarea tehnico-ştiinţifică, sinteza substanţelor, brutalitatea faţă
de floră şi faună au generat înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ.
Între om şi natură, biosferă, nu mai există acel echilibru care asigura
liniştea naturii şi sănătatea omului. Anume natura, ecologia determină
în mare măsură sănătatea omului. Astfel, având grijă de mediul
ambiant, omul are grijă de sine însuşi. Această sintagmă trebuie
conştientizată de fiecare om în parte şi de întreaga omenire. Probabil,
sub acest aspect trebuie privite şi teoriile de globalizare. În acest mod
oamenii veacului nostru vor avea grijă de continuitatea vieţii sănătoase
a generaţiilor viitoare. Natura este casa omului şi el trebuie să aibă
grijă de ea. Credem că omenirea va fi suficient de raţională încât să
nu distrugă circuitele naturale, ecosistemele, biodiversitatea etc. Numai
aşa vom dăinui pe Pământ şi în Univers.
3.5. Omul şi necesităţile

Pentru a-şi menţine viaţa şi calitatea acesteia la un nivel optim,
omul are diferite necesităţi. Noţiunea de necesitate este ambiguă.
Necesitatea o putem defini drept o senzaţie de lipsă sau chiar de rău,
care îndeamnă omul la efectuarea unor acte indispensabile satisfacerii
necesităţii respective.
Larousse scria: „O nevoie satisfăcută antrenează o stare de bine,
pentru că repune în echilibru, în raport cu organismul, o serie de funcţii
rămase temporar în suspensie”. Necesitatea este, în mare măsură,
condiţionată vital. Ea poate fi o manifestare a dorinţei şi, aici, considerăm
că dorinţa este o etapă superioară a necesităţii şi determină alte calităţi
108
ale vieţii omului. Putem evidenţia cinci categorii esenţiale de necesităţi

ale omului, plasate la diferite niveluri conform importanţei fiziologice
a omului în cadrul sociumului. Despre aceasta a scris, sub o altă formă
şi sub un alt unghi de vedere, şi Abraham Maslow.
Necesităţile fiziologice ale omului sunt: a se hrăni, a mânca, a bea,
a elimina, a respira, a dormi, a se odihni, a se mişca, a merge, a-şi face
igiena, a menţine temperatura optimă, a se menţine şi a fi sănătos, a nu
avea suferinţe, a râde, a plânge, a avea contacte fizice, a se întâlni cu
alţi oameni etc. Aceste necesităţi sunt fundamentale şi determină natura
biologică a omului. Ele asigură acel echilibru între om şi mediul
înconjurător – natura şi sociumul – care, în fond, constituie viaţa. Dacă
nu este satisfăcută vreuna dintre necesităţi, echilibrul se poate deregla
şi apare alterarea sănătăţii. Iată încă un premorbid al patologiilor la
nivel de individ. Iar dacă mai mulţi indivizi se asociază în grup, acest
premorbid se răsfrânge şi asupra societăţii.
Şi necesităţile de securitate ale omului sunt diferite, una dintre
principalele din această categorie fiind necesitatea securităţii
economice. Omul are nevoie de siguranţă financiară, el vrea să ştie că
are suficiente resurse financiare pentru a trăi. Dacă această necesitate
nu este asigurată, apar sociopatiile, depresiile, nevrozele etc. Teama
de lipsuri este prezentă la toţi oamenii, dar e mai pronunţată la vârstnici.
O altă necesitate este cea a securităţii fizice. Ea reprezintă
necesitatea omului de a se simţi în siguranţă – în casă, afară, în stradă,
la plimbare, în timpul lucrului, necesitatea de a fi protejat, de a fi
susţinut şi ajutat mai ales în cazul infirmităţii fizice. La această etapă
de dezvoltare a societăţii, marcată de amplificarea terorismului local
şi a celui internaţional, la om se accentuează frica şi apar sociofobiile.
Necesitatea de securitate psihologică presupune necesitatea de a nu
avea frică de singurătate, de boală, de viitor şi chiar de moarte. Omul
trebuie să fie sigur că statul (prin autoadministraţia locală), asociaţiile,
ONG-urile, societatea în întregime îl va susţine şi că el nu va rămâne
singur în caz de nenorocire.
A treia grupă de necesităţi o constituie necesităţile sociale. Omul
nu poate trăi singur. El are nevoie de o relaţie, de comunicare. Sunt
mai multe tipuri de necesităţi sociale. Înainte de toate, e vorba de
necesitatea de informaţie – omul are nevoie să fie informat despre
lumea în care trăieşte, despre ce se întâmplă în sat şi oraş, în ţară şi pe
întreg mapamondul. Omul, pornind de la aspectele sale biosociale,
are nevoia de a se uni şi a aparţine unui grup social, la nivel civil,
109
ION MEREUŢĂ
profesional, cultural etc. Aceasta se referă şi la familie, prieteni,

cluburi, asociaţii, uniuni etc.
O altă necesitate din această grupă este cea de afecţiune, şi ea se
manifestă prin nevoia de a iubi şi a fi iubit. Este un aspect al sensului
vieţii omului, cu consecinţele de rigoare. De asemenea, omul are
nevoie să se acrediteze în grup, să se exprime şi să fie ascultat. Este
necesitatea de a putea vorbi, de a întreţine o discuţie, de a-şi expune
opinia într-o problemă sau alta. Gândirea însăşi este o necesitate a lui
Homo Sapiens. Când un om îşi expune părerea, ceilalţi trebuie să-i
ofere acest drept la opinie şi să-l asculte. Doar atunci vom putea vorbi
despre pluralismul cognitiv – voinţa de a asculta altă persoană şi de a
lua în considerare ideile şi sugestiile ei. Şi societatea civilă trebuie să
se dezvolte în acest sens. În caz contrar, se produce nu numai
polarizarea ideilor, ci şi polarizarea oamenilor, ceea ce poate genera
premorbidul de extremitate. Acest principiu are o deosebită importanţă
şi în cazul pluralismului politic. Pluralismul cognitiv, în colaborare
cu Puterea, trebuie să dea naştere la dialogul social.
A patra grupă vizează necesitatea de autonomie. Aici, se are în
vedere necesitatea de libertate – de a putea decide pentru Eu-l pur,
pentru sine însuşi, de a-ţi hotărî soarta. De altfel, acesta este şi un
drept fundamental al omului. Omul şi Eu-l său pur poate fi,
concomitent, dependent în plan fizic şi autonom psihologic şi
viceversa. Libertatea îşi are locul chiar şi într-un grup, într-o
colectivitate, într-o mişcare social-politică sau partid, într-un ONG.
Anume ea, libertatea, chiar şi în condiţiile formulei Eu + Noi sau Eu
+ Voi, are posibilitatea de a-şi regla lumea Eu-lui său psihic, propriul
univers. Necesitatea de libertate, de autonomie, cuprinde şi starea
omului de a fi respectat, recunoscut şi apreciat de cei din jur.
În sfârşit, vom menţiona necesitatea de realizare sau necesitatea de
a crea, de a fi util. Deseori, în societatea noastră, o persoană, deşi a atins
un înalt nivel profesional şi dispune de un puternic potenţial creativ, este
înlăturată de la luarea deciziilor profesionale utile. Ea este considerată
inutilă, motiv din care se dezvoltă sindromul inutilităţii profesionale –
când personalitatea este la apogeul profesional, iar autorităţile, din diferite
motive, nu-i permit să se realizeze. Necesitatea de realizare presupune
activitatea în familie, activitatea profesională, culturală, politică şi, desigur,
dreptul de a avea pasiuni, de a crede în Dumnezeu etc. În cazul când
aceste necesităţi nu sunt satisfăcute, apare starea de alterare a sănătăţii
fizice şi psihice – premorbidul patologiilor sociale.
110
Respectivele necesităţi devin dominante, în special, atunci când

are loc denaturarea Eu-lui fizic sau la bătrâneţe. Şi într-un caz, şi în
altul, mai ales pentru satisfacerea necesităţilor din prima grupă, sunt
necesare îngrijirile paliative. La nevoile enumerate mai sus putem adăuga
şi necesităţile estetice – de frumos, de bun, de agreabil etc. Simţul estetic
se păstrează atât la cei care suferă de dereglarea Eu-lui fizic, cât şi la cei
afectaţi de denaturarea Eu-lui psihic, chiar cu dereglări cognitive.
Aceasta este o particularitate a Eu-lui în procesul de dezvoltare
individuală sau de ontogeneză. La etapa respectivă se activizează şi
necesităţile spirituale – înţelegerea sensului vieţii trăite şi chiar
conştientizarea morţii... Anume la acest nivel, dacă are sentimentul că
nu percepe sensul vieţii, Eu-l pur suportă suferinţe, tulburări lăuntrice
foarte puternice. Este o etapă a denaturării Eu-lui fizic şi de conştientizare
a Eu-lui moral. Se doreşte întâlnirea lui după formula Eu + Voi, mai
ales, Voi-cei apropiaţi... În această perioadă, apare şi necesitatea de
linişte, unde îşi găseşte alinarea şi Eu-l fizic denaturat, şi Eu-l moral.
El, omul, se regăseşte pe el însuşi. De asemenea, înainte de decesul
autogenic, omul are şi necesităţi religioase. Ruga la Dumnezeu prin prisma
vieţii trecute... El cere iertare...
În concluzie, trebuie să menţionăm că, iniţial, oamenii au necesităţi
naturale motivate, după care îşi doresc folositorul, apoi – comoditatea.
La această etapă, necesitatea se transformă în condiţii extravagante
de satisfacere a plăcerilor, după care urmează luxul. Aici apare
iraţionalul, nebunia, desfrâul, totul degenerând în risipire. Credem că
acesta este ciclul de la necesităţi la risipire în cazul când lipseşte
raţiunea. Dacă apare mintea cea de pe urmă, se naşte un alt ciclu – în
diferite situaţii, combinaţii şi ipostaze – şi viaţa continuă şi cere, din
nou, satisfacerea necesităţilor...
3.6. Omul, dorinţa şi posibilitatea

Ca să fii satisfăcut de viaţă, ca să te bucuri că trăieşti, e nevoie ca
dorinţele să corespundă posibilităţilor. Chiar şi o dorinţă moderată
face sărăcia mai mică, echivalând-o cu bogăţia. Democritus scria că
„dacă nu vei dori multe, puţinul îţi va părea mult”. Iar Epicurus spunea
că „dacă vrei să faci bogat pe cineva, nu-i spori averea, ci ia-i din
dorinţe”, considerând că necesităţile sunt, uneori, şi dorinţe. Anume
ele determină calitatea vieţii. Nu trebuie să se întâmple ceea ce doreşte
omul, dar ceea ce-i este de folos. Acel care doreşte mai puţin are mai
mult, căci nu un exces de dorinţe, ci o dorinţă echilibrată aduce
111
ION MEREUŢĂ
fericirea. Trebuie să ne cucerim pe noi înşine, să ne potolim poftele.

Credem că toate necazurile vin din dorinţele noastre supradimensionate.
Dacă s-ar uni dorinţa cu bogăţia, ar putea să se producă o prostie!
Dorinţa omului este întotdeauna în gând. Ea persistă în orice situaţie.
Dacă dorinţă nu se împlineşte, omul nu este fericit. În consecinţă, pot
apărea dereglări ale fizicului şi psihicului, iar situaţia poate fi tratată
ca patologică şi ca premorbid al unei maladii. Soluţia? De eliberat de
dorinţa irealizabilă, de echilibrat, la Eu-l prepatologic, dorinţa şi
posibilitatea, şi atunci binele şi fericirea vor reveni.
Într-adevăr, spiritul omului poate să se păstreze într-un raport
normal cu speranţa şi cu dorinţa, dar trebuie să primeze, întotdeauna,
speranţa, iar dorinţa să fie argumentată şi echilibrată cu posibilitatea.
Dorinţa trebuie să vină din realitate, să coreleze cu posibilităţile şi
chiar cu norocul.
La Bruyere, în lucrarea „De l‘homme”, spune: „Viaţa este scurtă
şi plictisitoare. Ea e plină de dorinţe, iar noi amânăm pentru viitor
liniştea şi bucuriile noastre, pentru o vârstă la care, adesea, cele mai
mari bunuri, sănătatea şi tinereţea, au dispărut de-acum. Vine alt timp
şi ne mai surprinde încă în dorinţe: suntem în ele când ne apucă frigurile
şi ne stingem, iar dacă ne-am vindecat, continuăm să dorim”. Însăşi
viaţa este lupta cu neajunsurile, cu necesităţile şi cu posibilităţile de a
ne realiza dorinţele. Atâta timp cât există necesităţi şi dorinţe, există
viaţa. Cât trăim, dorinţele trebuie echivalate cu posibilităţile. Dorinţele
dispar o dată cu viaţa...
3.7. Omul şi munca

Munca este întruchipată în om şi, de aceea, credem că Dumnezeu,
natura şi munca l-au creat. În procesul evoluţiei omului, munca a fost
şi este un sector primordial al activităţii umane. Toate ce ne înconjoară,
în afară de Univers, a fost creat prin muncă. Civilizaţia nu poate exista
fără muncă. Produsul muncii omului este o creaţie. Totodată, munca
este o necesitate vitală a omului; ea îl perfecţionează şi pe el, şi viaţa
lui cotidiană. Toate cele necesare pentru viaţă sunt create prin munca
şi sârguinţa omului. Munca este încununată de succes. Cei ce ostenesc,
aceia dobândesc ceva. Un filozof moldovean spunea: „Un pic de
inspiraţie, puţină motivaţie şi multă transpiraţie – iată drumul
realizărilor”.
Nici o izbândă nu e posibilă fără muncă asiduă. Munca omului
determină nivelul şi calitatea vieţii atât a individului, cât şi a sociumului.
112
Cei care doresc glorie au nevoie de osteneală. Putem spune că munca

este o necesitate pentru om, dar şi o activitate social-utilă pentru grupuri
de oameni şi pentru socium la general. Vorba lui Vergilius:
„Astfel voi, păsări, nu faceţi cuiburi pentru voi;
Astfel voi, oi, nu purtaţi lână pentru voi;
Astfel voi, albine, nu faceţi miere pentru voi;
Astfel voi, boi, nu trageţi plugul pentru voi”.
Aceste cuvinte se referă direct la munca omului în societate. El
munceşte şi se foloseşte de rezultatele muncii sale, iar concomitent, el
munceşte pentru oameni şi pentru societate. Prin aceasta se manifestă
importanţa socială a muncii: necesitatea muncii pentru om si pentru
socium pe de o parte, iar pe de altă parte – diversificarea muncii şi
utilizarea produsului ei final. Printr-o muncă asiduă pot fi învinse multe
greutăţi şi obţinute multe beneficii, căci viaţa nu ne dă nimic fără de
muncă. Încă Seneca spunea că „nu există nimic, care să nu poată fi
cucerit printr-o muncă perseverentă şi o grijă încordată şi atentă”.
Wiliam Pen scria: „Iubeşte munca! Dacă nu vrei să-ţi fie de folos
pentru prelungirea vieţii, cel puţin, ca medicament, căci e folositoare
pentru corp, binefăcătoare pentru minte şi previne afectele rele ale
leneviei”. Într-adevăr, şi munca fizică, şi cea intelectuală sunt atribute
ale vieţii umane. Munca fizică de o intensitate moderată, echilibrată,
dozată, corelată cu odihna, este benefică. De asemenea, munca este
un procedeu esenţial de tratament al fizicului, dar şi al spiritului. La
Rochefoucauld spunea că „munca fizică echilibrată eliberează omul
de suferinţele spiritului; munca îi face fericiţi şi pe cei săraci”. Deci,
parafrazând gândurile filozofului, putem spune că eradicarea sărăciei
trebuie efectuată nu numai prin programe, nu numai prin investiţii, ci
punând accentul pe muncă. Cu un popor aşa de muncitor, iubitor de
oameni şi gospodar, noi nu putem fi săraci! Procesul de muncă îl
deşteaptă pe om. Anume munca a perfecţionat natura socială, dar şi
cea biologică a omului. Munca şi capacitatea omului de a munci
determină şi sănătatea lui. Munca şi sănătatea sunt în interdependenţă
şi interconexiune. Una o stimulează pe cealaltă. Desigur, ţinând cont
de norme, limite, precauţie şi dozare.
Vorba lui Paracelsus: „Totul în lumea aceasta trebuie sa aibă normă,
limită, masă”. O sănătate bună asigură o capacitate de muncă mare şi
viceversa. Trebuie să existe corelare şi între munca fizică şi cea
intelectuală. Ele trebuie să fie echilibrate, pentru a păstra capacitatea de
muncă, capacitatea de sănătate şi starea de bine a omului. Marele fiziolog
113
ION MEREUŢĂ
I. P. Pavlov afirma: „Toată viaţa-mi plăcea şi-mi place munca intelectuală

şi fizică. Simţeam o deosebită satisfacţie atunci când, în ultima,
introduceam o oarecare raţionalizare, adică uneam capul cu mâinile”.
Anume munca tratează hipochinezia – o maladie a epocii noastre,
generată de hipodinamie, la această etapă de dezvoltare şi automatizare
a vieţii – dar şi multe alte maladii, stări patologice sau premorbide.
Deci, munca are un preţ esenţial – al vieţii şi sănătăţii. Filozofic, am
spune că preţul muncii este ştiinţa şi virtutea. Aşa gândea Emerson.
Anume ştiinţa şi virtutea sunt preţurile reale ale muncii. Ele nu pot fi
furate sau imitate şi sunt obiective.
3.8. Omul şi libertatea

Atât omul ca entitate individuală, cât şi popoarele, au aspirat la
libertate, care este o valoare supremă a umanităţii. „Libertatea nu se
vinde pentru tot aurul”, spunea Seneca. Libertatea trebuie privită ca
libertatea Eu-lui pur şi libertatea Eu-lui faţă de lumea înconjurătoare.
Omul poate fi liber faţă de sine? Nimeni nu poate fi liber, dacă rămâne
sclav al corpului său. Şi încă ceva: omul poate fi stăpân pe voinţa sa.
Atunci când doreşte libertate la limită, omul afectează libertatea altui
Eu şi, nu este exclus, a societăţii întregi. La absolutul libertăţii, omul
poate să-şi supună alţi oameni, lezându-le libertatea. În acest moment,
omul poate deveni tiran. Libertatea în relaţia Eu-lui cu societatea trebuie
văzută sub diferite unghiuri, unul dintre cele mai importante fiind
libertatea cuvântului. Încă în antichitate se spunea că „nu poate exista
o nenorocire mai mare pentru oamenii liberi decât pierderea libertăţii
cuvântului”. Dreptul la opinie, libertatea presei şi multe alte libertăţi
şi-au găsit oglindire în Declaraţia universală a drepturilor omului. Omul
are dreptul şi este liber să decidă referitor la o idee sau alta, referitor la
o acţiune sau alta etc. Dar această libertate este limitată de jurisprudenţă
şi de legi. La filozofii clasici, dar şi în toată gândirea filozofică, aceste
două noţiuni – libertate şi determinism – se întâlnesc concomitent.
Libertatea nu este ceva dat iniţial, necondiţionat. Ea este o cucerire
finală şi progresivă atât a omului, cât şi a unui stat. Într-adevăr, libertatea
are unele limite care-i dau omului posibilitatea de a se hotărî vizavi de
o anumită valoare dictată de conştiinţa şi raţiunea sa. Desigur că acţiunea
Eu-lui şi determinarea lui este condiţionată de libertate. Libertatea ne
dă posibilitatea de a ne întrebuinţa timpul după dorinţa şi voinţa Eu-lui,
posibilitatea de alege profilul muncii şi al exercitării profesionale. Aici
îşi are cuvântul determinismul. Omul e liber să acţioneze sau nu într-o
114
unitate de timp şi să exercite o muncă corespunzătoare. Trebuie să

subliniem, totuşi, că libertatea este relativă. Euripides scria: „Nu există
muritor care să fie liber…”. Duşmanul libertăţii este puterea şi
autorităţile, pe de o parte, iar pe de altă parte – limitele acţiunii legilor.
Ele constrâng libertatea. Demostenes spunea că „orice rege şi orice
tiran este adversarul libertăţii şi al legilor”. Deci, libertatea este limitată
de legislaţie. Dar omul, cu cât este mai liber, cu atât doreşte mai multă
libertate. Şi el, omul, trebuie să lupte pentru libertate şi dreptate. În
acest context, Goethe menţiona că „numai acela îşi merită libertatea şi
viaţa, care trebuie să le cucerească în fiecare zi”. Aceasta trebuie să o
facă oamenii şi poporul. Muncind zi de zi, conştiincios, cu dăruire de
sine, cu un înalt profesionalism, putem cuceri libertatea noastră şi făuri
independenţa ţării.
3.9. Omul şi legislaţia

Natura îşi are propriile legi, care sunt stricte şi nu pot fi schimbate.
Aceste legi sunt obiective şi, drept urmare, determină echitatea naturală
şi lupta pentru existenţă: pentru lumină, apă, căldură etc. Şi în lumea
animală există echitate, legi, luptă pentru existenţă. Dar, după stabilirea
legilor în cauză, nu mai este loc pentru haos; totul este strict legiferat.
Echitatea naturală nu-i este străină nici omului, mai ales în domeniul
raţiunii umane. Toţi oamenii sunt egali să gândească. Totul depinde de
Eu-l pur, de posibilităţile lui intelectuale – şi aici trebuie să-şi găsească
locul raţiunea. Omul tinde spre echitate civilă. Toţi trebuie să fim egali
în drepturi şi obligaţiuni, în special, în faţa legilor şi a actelor normative,
în faţa comunităţii şi a civilizaţiei. Toţi beneficiază de legi – şi cei bogaţi,
şi cei săraci. De regulă, cei bogaţi nu doresc legi, săracii fiind cei care
luptă pentru ele. Cei bogaţi declară dreptatea, dar nu o înfăptuiesc; cei
puternici nu numai că refuză dreptatea: ei sunt ambiţioşi, îşi promovează
oamenii lor în frunte, apoi fac declaraţii de egalitate. Ei nu înţeleg
universul în amănunte. La orice pas, ei îşi doresc legile lor... şi declară
că „Noi suntem legea!”. Oamenii vor să fie egali în faţa legii, dar… Cei
mari şi bogaţi, încetul cu încetul, îşi instaurează „monarhia”, iar legile
rămân pentru cei săraci şi oropsiţi. Esenţa filozofică este că cei bogaţi,
simţind luxul şi plăcerea, nu vor să accepte legea; aceasta se observă nu
numai la oameni, dar şi la formaţiunile social-economice sau la popoare.
„Natura popoarelor a fost, la început, crudă, apoi severă, mai
târziu delicată şi, în cele din urmă, coruptă”, scria Giambattista Vico.
După cum vedem, corupţia este ultimul din aceste procese evolutive.
115
ION MEREUŢĂ
Din cruzime, zgârcenie, ambiţie, care sunt trei vicii ce trec ca un fir
roşu prin întreaga existenţă a neamului omenesc, descinde milităria,
negustoria şi curtea, şi, totodată, puterea, bogăţia şi înţelepciunea.
Noi credem că, în centrul acestor manifestări, trebuie pus omul; nevoile
şi înţelepciunea lui trebuie să fie esenţa tuturor. Înţelepciunea trebuie
să determine îndeplinirea legislaţiei, fiindcă acolo unde este
înţelepciune, este şi autocontrol... Renunţarea la înţelepciune
denaturează raţiunea, ducând la nihilism, iar de aici – la alte vicii
sociale. De ce el, omul, încalcă legea socială, deşi nu poate încălca
legile biologice? Încălcând legea, esenţa omului este denaturată şi
Eu-l său rămâne lipsit de înţelepciune, de iubire faţă de om. Acest Eu
patologic îşi satisface dorinţele sale, lezând demnitatea, onoarea,
sănătatea şi viaţa altui om, şi toate acestea – fără să-l mustre conştiinţa
şi fără să-l intereseze societatea. Tocmai crearea statului bazat pe drept
va aduce omul în limitele legislaţiei.
3.10. Omul, pluralismul şi pragmatismul

Pluralismul admite multiplicitatea în univers şi în societate. În acest
caz, părţile componente sunt de sine stătătoare. Eu-l cel mare este format
din mulţi Eu-mici şi fiecare dintre aceştia poate avea cu Eu-l mare şi cu
Eu-mici atât relaţii interne, cât şi relaţii externe. Pluralismul nu acceptă
totalul ca un tot întreg, ci acceptă mai multe părţi componente şi este un
atribut al democraţiei. El s-a instaurat în sociumul nostru mai întâi în
politică, prin pluripartidism, care presupune că spectrul politic al ţării
este constituit din diferite partide. Deci, totul, în socium, este politica, iar
fiecare – partidele şi mişcările social-politice. De asemenea, pluralismul
nu acceptă monopolismul. Fiecare dintre părţi este de sine stătătoare, are
relaţii cu celelalte părţi şi, de asemenea, cu întregul, într-un sens sau altul.
Un alt exemplu al totului ar fi poporul moldovenesc, iar părţile –
naţionalităţile care conlocuiesc pe acest pământ. Însăşi ţara este totul,
iar fiecare pot fi unităţile teritorial-administrative ale acesteia. Prin esenţa
sa, pluralismul determină democraţia, dar şi doctrinele sociale. Noi
credem în Moldova noastră, credem în religie, în mântuire, căci suntem
creştini. Nu trebuie să fim pesimişti. Mântuirea lumii nu este imposibilă.
Trebuie să fim optimişti, căci salvarea există şi ea ne este asigurată. Cei
care nu sunt nici pesimişti, nici optimişti, doresc sau nu doresc ei acest
lucru, dar devin meliorişti. Meliorismul nu crede că lumea va fi salvată
şi că această salvare va fi asigurată, dar nici că salvarea este imposibilă
– dimpotrivă, ea poate surveni în unele condiţii.
116
Cel care trebuie să domine în ţara noastră este pragmatismul.

Scăpare este! Ea este posibilă cât mai curând. Pentru aceasta, însă,
trebuie îndeplinite unele condiţii: unitate naţională, orânduire socială,
disciplină de muncă, înţelepciune şi raţiune, linişte în sufletele
oamenilor şi integritatea ţării.
Dezvoltarea trebuie să o vedem în noi, în poporul moldav, în
înţelegere, în producere, în lucru asiduu de zi cu zi. Chiar dacă apar
momente de descurajare, mai ales că eforturile, uneori, sunt zadarnice,
nu trebuie să ne oprim. Trebuie să ne analizăm greşelile, să excludem
oboseala, să găsim raţionamentul, să căutăm punctul de tangenţă al
unităţii şi să credem. Doar astfel vom făuri viitorul pe care ni-l dorim.
Trebuie să credem în noi şi în unitatea noastră naţională, în ţară şi în
viitorul ei. Numai aşa ne putem făuri destinul.
În ţara noastră, pluralismul politic sau pluripartidismul s-a
instaurat în anul 1994, când au fost înregistrate mişcările şi partidele
politice. La început, acestea nu aveau doctrine bine determinate,
situaţia redresându-se după anul 2000. În ceea ce priveşte ziua de
mâine, toate partidele şi chiar liderii politici, elita politică naţională,
sunt pragmatici, în pofida faptului că doctrinele lor politice sunt şi de
centru-dreapta şi de centru-stânga, iar unele – de extremă. În
respectivele doctrine acest tot şi acest fiecare sunt în corelare şi
interdependenţă. Din punct de vedere filozofic, doctrinele sociumului
trebuie apreciate diferit.
Comunismul – totul este tot pentru fiecare. Este o doctrină monistă,
crezând că forma tot, forma unităţii colective, este singura soluţie
raţională.
Socialismul – de asemenea, consideră că totul determină sociumul.
Dar este stabilită şi corelaţia dinte tot şi fiecare: fiecare nu poate să
determine ceva pentru tot.
Social-democratismul – acceptă pluralismul. Totul este
determinant, dar determinant este şi fiecare. Anume el, fiecare, se
poate manifesta pentru tot. Această doctrină este una pragmatică.
Socio-liberalismul – totul devine tot mai puţin. Fiecare devine
individual şi acţionează în limite legislative bine fixate. Libertatea
economică determină o politică socială adecvată. Şi această doctrină
este una pragmatică. Noi considerăm că pragmatismul este principiul
care deduce rezultate practice din idei reale. Ideile nu numai că sunt
reale, dar trebuie să fie utile societăţii şi productive sub toate aspectele
– social, economic, cultural, ştiinţific etc. Pragmatismul nu poate exista
117
ION MEREUŢĂ
fără adevăr. El trebuie să fie bazat pe fapte reale şi aceste fapte reale
trebuie să fie îndreptate spre omul real din societate. Această doctrină
trebuie să aibă şi un aspect umanist. Adică, să domine ideile de om
pentru om şi de solidaritate în societate. Deci, pragmatismul este un
sistem filozofic, este o concepţie despre lume.
Liberalismul – totul s-a egalat cu fiecare. Sociumul determină
libertatea, iar libertatea tinde spre absolut. Dar şi legea este absolută.
Statul nu dictează, în schimb, dictează legea. Doctrina, de asemenea,
este bazată pe pragmatism.
Naţional-creştinismul – s-a afirmat prin aspectul naţional şi religios.
Această doctrină se apropie de extremă, dar extremismul nu poate avea
loc, fiindcă este stopat de conţinutul religios al doctrinei. Aici, totul şi
fiecare sunt bine determinate şi se află în relaţii reciproce.
Doctrinele politice şi politica generată de acestea sunt condiţionate,
după noi, în mare măsură, de corelarea dintre rolul statului şi limitele
liberalismului în societate. Cu cât e mai mare rolul statului, cu atât e
mai prezentă politica doctrinelor de stânga, şi cu cât rolul satului se
reduce, cu atât se fortifică liberalismul. În ultimii ani, poporul moldav
a oscilat, vizavi de doctrine, de la dreapta spre stânga. Acesta este
alegerea lui şi, cum vrea poporul, aşa va fi.
3.11. Omul, poporul şi patria

Ce este omul? Este un „microunivers” care vine şi pleacă...
Apariţia lui este la fel de firească precum dispariţia. Anume el, omul,
trebuie să fie în centrul vieţii pe mapamond. Omul este univers fără
culoare, fără graniţe, fără apartenenţă la ceva, el este o fiinţă socială.
Omul posedă fizic şi psihic, posedă intelect şi raţiune. La început a
fost Homo Sabilus, apoi Homo Sapiens, iar acum, poate, în această
vreme de restrişte şi de răspântie de milenii – Homo Universalus...
Iniţial, el a gândit pentru sine, mai apoi – pentru grupul său, iar acum
trebuie să gândească şi să înfăptuiască pentru omenire. Şi nu în sensul
distrugerii acesteia, ci în cel al evoluţiei, al dezvoltării şi al
perfecţionării. Omul nu trebuie să fie lup pentru om, ci om pentru
om. Cu toate acestea, cele mai multe rele pe care le suportă omul
provin… tot de la om. Animalele din aceeaşi specie nu se omoară
între ele: conflictele sunt hotărâte la nivel biologic – al instinctelor şi
luptei pentru existenţă. Dar omul, care posedă raţiune, poate provoca
moartea altui om... Dacă omului îi este bine, el nu îl ajută pe aproapele
său, ci îl subapreciază, îl ignoră. Atunci când ajunge pe culmi, undeva
118
foarte sus ierarhic, omul nu se recunoaşte pe sine şi nici pe cei care l-au
ajutat să ajungă acolo sus; dar când îi este din nou rău, se recunoaşte
pe sine şi-i aşteaptă, îi caută, îi vizitează pe alţi oameni... Omul este
trecutul, prezentul şi viitorul lumii. Dintre oameni, apar şi oameni
„mari”. Cei care au reuşit în viaţă trebuie să-i sprijine pe ceilalţi
oameni, să-i iubească, să-i apere, în caz contrar – cad şi ei. Sunt oameni
care aparţin doar lor, alţii – care aparţin comunităţii, iar alţii – care se
dedică statului, societăţii, omenirii. Unii văd şi apreciază ziua de ieri,
alţii o pricep pe cea de astăzi, iar ceilalţi, cei „mari”, o prognozează
pe cea de mâine şi de poimâine, deşi, rareori sunt înţeleşi. Majoritatea
oamenilor „mari” au conlucrat cu oameni care nu i-au înţeles, nu i-au
iubit şi nu i-au apreciat. Cauza? Invidia şi mediocritatea, care au distrus
şi distrug talentele. Toţi oamenii, inclusiv cei „mari”, în relaţiile lor
reciproce formează un popor. Anume pentru popor, pentru binele lui,
se sacrifică oamenii. Dacă poporul e în nenorocire, el va da naştere
unor salvatori, a căror menire e să ocrotească poporul. Dacă aceştia n-
o pot face, poporul naşte alţi lideri. Liderii poporului nu au dreptul să
greşească, fiindcă greşeala unui om politic şi de stat se soldează cu
nenorociri ce au consecinţe incalculabile – război, foamete, distrugerea
ţării şi a fondului ei genetic. Avem suficiente exemple elocvente de
acest gen şi în istoria poporului nostru...
Într-adevăr, firea poporului e nestatornică. El poate fi convins, la
o etapă oarecare, de anumiţi lideri, dar nu-l putem face să creadă la
nesfârşit în ideile acestora. Poporul poate, într-o anumită perioadă
istorică, agreea şi accepta o politică de dreapta, iar la etapa istorică
următoare – să o nege şi să o urască pe acesta, focalizându-şi simpatiile
către cea de stânga. Totul depinde de măsura şi puterea convingerii.
Încrederea poporului poate oscila ca pendulul ceasornicului: de la
stânga la dreapta şi invers. Dacă se opreşte, se întrerupe viaţa politică,
nu există progres sau regres, nu există concurenţă şi luptă politică, nu
există democraţie etc. Totul începe cu omul, se amplifică în popor şi,
numaidecât, ajunge la patrie. Aceste noţiuni sunt indisolubile şi
formează un tot întreg, un sistem care se autoreproduce, se
autoreglează, se autoconduce şi pe care noi îl definim ca societate.
Unde începe patria? Cred că începe din iubirea a doi tineri, din care
se naşte un copil. Pentru acest copil, patria începe cu casa părintească, cu
mahalaua lui, cu vecinii lui, cu oamenii din satul sau din oraşul lui. De
asemenea, patria începe la creşă, la grădiniţă, la şcoală, firul principal
care-l uneşte de patrie fiind părinţii lui, căci ei sunt începutul… Ulterior,
119
ION MEREUŢĂ
odată cu apariţia conştiinţei şi a raţiunii, care determină cunoaşterea

lumii înconjurătoare, apare satul, comuna, ţinutul, judeţul, ţara, poporul
– adică tot ceea ce înseamnă patrie. Ea trebuie să se nască din iubire şi
iubirea trebuie să aparţină patriei. Acesta este un lucru sacru. Omul trebuie
să se identifice ca personalitate, să se conceapă ca un element al lumii, al
universului şi, ulterior, al existenţei sale în familie, în ţară, în patrie. Şi
aici, iubirea este inevitabilă.
Fichte scria că „cel ce nu se priveşte, mai întâi de toate, ca veşnic,
acela n-are iubire, nu poate iubi o patrie care, pentru dânsul, nici măcar
nu există”. Deci, trebuie să credem în sine, în eternitate şi în eternitatea
patriei. Şi iubirea de popor şi de patrie trebuie să fie o eternitate. E
necesar să credem în veşnicia lor. Aceasta trebuie să determine
libertatea omului, a poporului, a patriei. Noi nu trebuie să privim
aceste categorii prin prisma naţionalităţilor sau a minorităţilor etnice:
omul, cetăţeanul Republicii Moldova şi atât. Patria este una pentru
toţi cei care conlocuiesc împreună pe acest plai – moldoveni, ruşi,
ucraineni, găgăuzi, bulgari, romi etc. Iubirea trebuie să fie una întreagă.
Statul, patria, constituţia, legile organice, bugetul, omul – totul trebuie
să aparţină poporului. Iubirea faţă de patrie trebuie să fie sacră. Ea
poate să se manifeste în toate – în procesul de producere, educaţie,
cultură, relaţii interumane, relaţii cu statul etc. Patriotismul începe,
ca şi patria, acasă, în familie, apoi la locul de muncă. Toate, credem,
corelează cu teoriile filozofice ale lui Kant – datoria, respectul, voinţa,
morala etc. Da, omul, personalitatea, dispune de autonomie. Dar
iubirea de patrie trebuie să devină o categorie morală. Dacă morala
este ştiinţă, apoi, după Kant, omul nu este sfânt, dar umanitatea trebuie
să fie sfântă. În această ordine de idei, credem că şi iubirea faţă de
patrie trebuie să fie sfântă. Patriotismul se poate manifesta în orice loc
în lume. Avem multe personalităţi care activează şi locuiesc în străinătate
şi cred că aceşti oameni îşi iubesc patria şi poporul moldovenesc. Această
iubire şi acest patriotism îi frământă mereu, le ţine conştiinţa trează şi-i
cheamă acasă...
3.12. Omul şi solidaritatea socială

Omul este cea mai de preţ comoară de pe pământ. Tocmai din
acest motiv, principiile general-umane, principiile umanismului, sunt
primordiale în relaţiile dintre oameni. De altfel, aceasta determină
nivelul dezvoltării sociumului.
Relaţia unui om cu alt om, cu grupuri de oameni, cu societatea în
120
întregime ţine de etică – ea studiază principiile morale şi normele de

conduită. Iar solidaritatea ţine de traducerea în viaţă a principiilor etice
umane şi a moralei, care stabileşte modul în care respectivele principii
sunt aplicate în viaţa cotidiană. Profesorul Eugen Păpuşoi şi profesorul
Constantin Eţco califică morala ca ştiinţă a binelui şi regulilor activităţii
umane şi evidenţiază cele două scopuri ale comportării: fericirea sau
morala binelui, care a fost promovată de curente filozofice ca
hedonismul, epicurismul şi stoicismul, şi morala datoriei, promovată
de Immanuel Kant, care susţinea „că nu cel fericit este moral, ci cel
care merită să fie fericit”. Aceasta se referă şi la ceea ce priveşte
solidaritatea civilă. În societate sunt diferite grupuri de cetăţeni – părţi
componente ale sociumului – de diferit profil, diferit nivel social, diferite
confesiuni etc. Un mare merit în acest sens îl poate avea deontologia –
ştiinţa despre aspectul moral, estetic şi intelectual al persoanei, despre
relaţiile omului în grupul său profesional.
Mulţi filozofi au înţeles solidaritatea în societate ca pe un principiu
al emoţiei estetice, cea mai complexă şi mai înaltă. Astfel, Jean-Marie
Guyou scria că „solidaritatea şi simpatia diverselor părţi ale Eu-lui
ne-au părut că constituie prima treaptă a emoţiei estetice; solidaritatea
socială şi simpatia universală ne vor apărea ca principiul emoţiei
estetice celei mai complexe şi mai înalte”. A fi solidar înseamnă a
reacţiona la starea de a fi – „rea sau bună”, dar mai mult „rea” – a
altui Eu. Înseamnă a fi receptiv la durerea altuia, la necesitatea
ajutorului pe care alt om îl aşteaptă de la tine; înseamnă să împarţi
ceea ce ai cu alt om, care este ca şi tine, dar, din diferite motive, se
află într-o situaţie mai defavorabilă. Deci, înainte de toate, trebuie să
fim sensibili. Dar întotdeauna există un exces de bine sau de rău care
depăşeşte sensibilitatea noastră. Anume solidaritatea interumană poate
aduce fericirea Eu-lui, dar şi cea a sociumului; ne poate aduce
frumosul, agreabilul, împăcarea, ba chiar şi coeziunea pe care tot
timpul am plâns-o. Mulţi înţeleg solidaritatea numai din punctul de
vedere al materialului. Totuşi, considerăm că e necesar să vorbim,
mai întâi, de solidaritatea morală, care ne creează motivaţii, şi abia
apoi de solidaritatea materială. Trebuie să începem cu compătimirea.
La etapa de compătimire a celui suferind, durerea nu pătrunde şi în
sufletul Eu-lui care se află în stare de bine. Compătimirea este o virtute
pe care Eu-l pur o dobândeşte o dată cu experienţa de viaţă. De la
compătimire, trebuie să trecem la o altă etapă, şi anume la solidaritatea
morală, iar ulterior – la cea materială. Aici s-ar manifesta principiul
121
ION MEREUŢĂ
uman al devenirii noastre. Solidaritatea trebuie să fie un element al

culturii generale şi estetice a Eu-lui, indiferent de locul lui în societate.
Viaţa demonstrează că Eu-l sărac material este mai bogat spiritual şi,
drept urmare, manifestă mai multă compătimire şi solidaritate decât
Eu-l bogat material şi sărac sufleteşte. Deşi nici aceasta nu este o
legitate. Nu o dată, Eu-l bogat material ajunge la o limită a conştiinţei
când, fiind luminat de Dumnezeu, de înţelepciune şi raţiune, devine
mai compătimitor şi mai solidar. De aici se nasc marii filantropi ai
lumii.
La Bruyere, în cartea sa „De l‘homme” scrie: „Fiindcă sănătatea şi
bogăţia le iau oamenilor experienţa nenorocirii, ele le inspiră nesimţire
faţă de semenii lor; pe când cei împovăraţi de propria lor mizerie intră,
mai mult prin comparaţie, în aceea a altuia”. Desigur că şi compătimirea,
şi solidaritatea sunt condiţionate de emoţii. „Anume emoţia morală,
scrie J.-M. Guyou, este cea mai înaltă şi trebuie s-o apreciem ca emoţie
socială. Ea se deosebeşte de emoţia estetică prin scopul pe care-l
urmăreşte şi îl impune voinţei – realizarea în individ şi în societate a
condiţiilor vieţii cele mai sociale si mai universale”.
Prin solidaritate se pune în evidenţă atât moralitatea şi voinţa Eu-lui,
cât şi a cea a societăţii ca organism social. Dacă vom fi solidari, vom
învinge. Aceasta determină şi unirea. În momentele de grea cumpănă,
numai solidaritatea poate contribui la soluţionarea problemelor. La etapa
iniţială de dezvoltare a sociumului moldovenesc, moldovenii au fost
solidari – „s-au unit în jurul sărăciei lor” – şi au învins. Sperăm că
fenomene similare vor avea loc şi în viitor.
3.13. Omul şi religia

Omul este o creaţie biologică şi dumnezeiască. Dacă Dumnezeu
a creat lumea prin legea sa, apoi omul trebuie s-o împlinească prin
raţiunea sa. Pe mapamond sunt sute de popoare, fiecare având propria
sa credinţă. Nu trebuie să căutăm cine are sau nu are dreptate. Raţiunea
omului nu poate să-l cunoască pe Dumnezeu. Noi, oamenii, cunoaştem
lumea prin simţuri, cu ajutorul ochilor. Dar nu putem
să-l vedem şi nici să-l atingem pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu putem
să-l cunoaştem doar prin esenţa lui. Cu referire la aceasta, Aristotel
scria despre putere în act.
La etapa istorică actuală, au apărut probleme extraordinare. Cea
mai arzătoare este lupta între religii – din punctul nostru de vedere, o
imoralitate absurdă. Atunci când, în numele credinţei „unora”, se iau
122
decizii de a sechestra femei, de a mutila organe genitale, de a amputa

mâini, de a plasa bombe şi a organiza acte teroriste – într-un cuvânt, de
a recurge la crimă – nu mai poate fi vorba nici de umanism, nici de
morală, nici de credinţă. Nu rămâne nimic, în afară de un gol... sufletesc.
Omul nu mai este om; el este fără de omenie şi fără de Dumnezeu. De
ce acest Eu, în care trebuie să fie prezent Dumnezeu, se transformă în
alt Eu, fără Dumnezeu, fără moralitate, fără credinţă? E trist că şi în
societatea noastră creştină apare individualismul – în cazul bogăţiei
personale, care devine unitate de măsură pentru oamenii fără de
moralitate şi fără de Dumnezeu. Deseori, aceştia nu ascultă de cuvântul
lui Dumnezeu, ci acceptă materialul în loc de morală şi spirit. Alţii îşi
doresc să ajungă în Rai şi, de aceea, acceptă morala duhovnicească.
Dumnezeu trebuie să fie fundamentul moralităţii în societatea umană.
Nu dorinţa Eu-lui, nu prudenţa lui, nu scăparea de pedeapsa divină –
pur şi simplu, în fiecare Eu trebuie să fie Dumnezeu, prin felul de a fi şi
a trăi al acestuia.
3.14. Omul şi blasfemia
Fiecare om crede în Dumnezeul său ori, poate, în alt Eu-zeu al
său, considerând că anume acestui Eu-zeu îi aparţine dreptatea. Şi
dacă alt Eu nu crede în Eu-l-zeu respectiv, acest Eu comite o blasfemie.
Blasfemia este un concept folosit pentru a justifica şi crima. Ea se
naşte atunci când un Eu sau afirmaţiile lui ofensează pe alt Eu.
Blasfemia poate avea loc numai când există doi Eu care au păreri
diferite, iar unul îl ofensează pe celălalt. Afirmaţiile unuia sau altuia
descind din percepţiile lor, bazate pe cunoştinţe, tradiţii, cultură etc.
În mare măsură, blasfemia redă o atitudine al Eu-lui, o viziune proprie
asupra unor lucruri. Practic, ea dă dreptul la opinie, determină o
convingere şi, poate, chiar libertatea cuvântului. Important e ca acest
dialog, cu afirmaţiile şi argumentele de rigoare, să nu conţină ofense.
Doar atunci vor învinge intelectul şi raţiunea.
3.15. Omul şi cultura

Cultura este indisolubil legată de evoluţia umană. Cultura
personalităţii sub toate aspectele şi, implicit, cea a societăţii a fost
transmisă din generaţie în generaţie. Cultura determină nivelul
intelectual al individului şi al grupului de oameni ce conlocuiesc pe
un anumit teritoriu. Academicianul B. Melnic susţine că „cultura are
capacitatea să se dezvolte numai în formele ei fireşti naţionale şi cu
greu se poate contopi cu alte culturi”. Numai timpul şi succedarea
123
ION MEREUŢĂ
generaţiilor, depăşind greutăţile inerente, pot realiza acest lucru – ne-o

dovedeşte istoria neamului nostru. Cultura se poate manifesta prin
raporturi de omenie, cumsecădenie etc.
Cultura nu se poate manifesta ca un produs natural; ea determină
relaţiile între oameni. După Heraclitus, „cultura este un al doilea soare
pentru cei culţi”, iar Democritus consideră cultura „o podoabă pentru
cei fericiţi şi un refugiu pentru cei nefericiţi”.
Cultura nu înseamnă edificii de menire culturală sau Ministerul
Culturii... Cultura începe de la cultura iubirii între cei ce, din dragoste,
formează o familie, urmează cultura familiei şi a relaţiilor familiale,
cultura educaţiei în familie, cultura comportării în familie şi societate,
cultura pregătirii bucatelor, cultura servirii mesei, cultura alimentaţiei,
cultura vorbirii, cultura dialogului, cultura unei cuvântări, cultura
vestimentaţiei etc., etc.
Dacă un om este îmbrăcat frumos şi poartă haine scumpe, totuşi,
nu putem încă spune că el este cult. Cultura omului poate fi apreciată
doar prin faptele, comportamentul şi atitudinile lui, aceste elemente
determinând cultura omului şi a societăţii. Aici se adaugă cultura
politică a populaţiei, cultura procesului de alegeri, cultura democraţiei,
cultura guvernării etc.
Fiind o valoare morală supremă, cultura este în corelaţie şi
interconexiune cu tot sistemul social. Astfel, înaltul profesionalism şi
responsabilitatea, în mare măsură, sunt condiţionate de cultura individului.
Aici se adaugă cultura odihnei, a comportamentului, cultura sferei
deservirii omului etc. Desigur că trebuie să vorbim şi despre cultura
artistică, cultura audiovizualului, cultura teatrului etc. Considerăm că
cultura, în principiu, determină nivelul educaţiei. Din cultură vine raţiunea
şi viceversa. Dezvoltarea culturii va continua în toate timpurile.
3.16. Omul şi sentimentul

Filozofii clasici au descris, sub aspectul istoriei universale, universul
ca ceva ce cuprinde natura fizică şi cea psihică. Noi considerăm şi
susţinem că omul este o fiinţă biosocială, natura lui fizică fiind
determinată natural, iar cea socială – de socium, de formaţiunea social-
economică. Dar există şi o altă lume – cea a spiritului. El, spiritul, îşi
are propriul curs de dezvoltare, este strict determinat de Eu-l fizic şi,
desigur, este individual. O imagine a naturii umane trebuie să se
potrivească tuturor oamenilor, dar ea suferă diferite modificări. Deci,
la general, lucrurile se schimbă, dar referitor la Eu, această imagine
124
este una şi aceeaşi fiinţă. Mulţi filozofi medici susţin că sentimentul

este echivalent cu reflexiunea individului. Dar aceasta e valabil doar la
prima vedere. De exemplu, Hegel scria că „reflexia, care gândeşte, este
cea care face abstracţie de diferenţe şi menţine ceea ce este general,
adică ceea ce este activ în aceleaşi moduri, în orice împrejurări şi ceea
ce trebuie să se arate unor interese identice”.
Noi, filozofii medici, trebuie să înţelegem sentimentul mult mai
larg. Vauvenargues scria că „în copilăria tuturor popoarelor, ca şi în
aceea a particularilor, sentimentul a precedat întotdeauna reflexiunea
şi a fost cel dintâi învăţător”. Astfel, reflexiunea este mai mult legată
de fizic, de biologic, iar sentimentul – de spirit. Acest lucru se observă
şi la unii indivizi bolnavi, al căror Eu fizic este deteriorat – de exemplu,
la un bolnav în faza terminală. Dar spiritul este ceva deosebit, mult
superior reflexiunilor. Noi trebuie să folosim această deducţie în
procesul tratamentului paliativ, încurajându-i pe bolnavii terminali
să-şi exprime sentimentele.
La apogeul dorinţei de a-şi exprima sentimentul, omul poate denatura
intelectul şi chiar raţionamentul. Sentimentul aparţine individului. El poate
fi pozitiv sau negativ. Sentimentele pozitive determină varii aspecte ale
spiritului: sentimentul bucuriei, sentimentul dragostei, sentimentul fericirii,
sentimentul împlinirii – toate fortifică personalitatea. Mulţi oameni de
cultură şi de ştiinţă au specificat că sentimentele şi rolul lor în activitatea
omului au fost prea puţin studiate. Într-adevăr, „obiectele sunt diferite,
iar sentimentul subiectiv este unul şi acelaşi...”, spunea Hegel.
Totuşi, trebuie să subliniem că şi sentimentul are o individualitate
strictă. Goldsmith scria că „nu trebuie să judecăm după sentimentele
altora, după ceea ce am simţi noi dacă am fi în locul lor. Oricât de
întunecată ar fi locuinţa cârtiţei pentru ochii noştri, animalul găseşte
casa sa suficient de luminoasă”. Poate că are dreptate filozoful, dar,
din punctul nostru de vedere, aceasta se referă în special la lumea
animală, care posedă numai reflexe, şi în acest caz ea este
incomparabilă cu raţiunea şi sentimentul uman. Anume astfel se
explică dominarea reflexelor la animale şi a sentimentelor la oameni...
Considerăm că în aceasta constă diferenţa.
3.17. Omul şi norocul

La începutul anilor ’90 ai secolului trecut, un filozof moldovean
afirma: „Ca să dobândeşti ceva şi să ajungi la ţelul ce ţi l-ai pus, aici,
în Moldova, şi oriunde ar fi, trebuie să dispui de trei lucruri: să fii
125
ION MEREUŢĂ
deştept, să ai bani şi, numaidecât, să ai noroc”. Deci, norocul este o

parte componentă a succesului, fiindcă numai succesul ne duce spre
scop şi spre realizarea lui. Dar pentru a izbuti trebuie să mai şi fii
curajos şi perseverent în acţiuni. „Norocul nu-i ajută pe cei lipsiţi de
curaj”, spune un vechi dicton. Curajul este începutul unei fapte, al unei
încercări sau acţiuni, iar norocul este stăpânul rezultatului scontat. Cu
toate acestea, considerăm că, de sine stătător, norocul nu ne va duce
spre succes. Încă Philon scria că „trebuie să faci şi tu ceva, nu numai
să-ţi pui nădejdea în noroc”. Norocul nu poate să-i ajute pe cei leneşi şi
care nu fac nimic. Poţi să izbuteşti şi să dobândeşti ceea ce-ţi doreşti
doar dacă munceşti cu raţiune. Desigur că, de multe ori, norocul îi ajută
şi pe cei cu mai puţină raţiune. Vorba moldoveanului, prost să fii, noroc
să ai. Considerăm, totuşi, că pentru a avea noroc trebuie să munceşti.
Panficatautza scria că „acolo unde există hărnicia şi hotărârea de a
începe, unde lenea-i înfrântă, unde înţelepciunea se uneşte cu puterea,
acolo e sigur că şi norocul e statornic”. Norocul nu este în permanenţă
aproape de om: el este vremelnic, limitat în timp, poate apărea şi apoi
dispărea. Pentru a şi-l menţine, omul trebuie să muncească, să muncească
şi iar să muncească.
Eunius spunea că „norocul nu însoţeşte pe nimeni totdeauna”. Dacă
norocul se află în permanenţă lângă om, acesta se poate prosti, iar
intelectul lui – să scadă. De aceea nu trebuie să ne bazăm pe noroc, ci
pe muncă şi înţelepciune. Căci norocul, aşa cum ţi-a dat, aşa poate
să-ţi şi ia înapoi. Doar dacă fundamentul e construit pe muncă şi
înţelepciune, norocul va reveni. Spusele noastre sunt confirmate de
Cervantes, care scria că „fiecare dintre noi îşi făureşte norocul său”. În
caz contrar, norocul, deşi este orb, cere înapoi ceea ce i-a dat omului,
căci tot ce-ţi vine de la noroc este un împrumut. Alături de un noroc
mare se află, întotdeauna, şi primejdii, fiindcă norocul este dihotomic –
la început este bun, iar mai târziu devine rău şi chiar „supărat”. Ca să-l
„împăcăm”, trebuie, iarăşi, să muncim. Numai munca şi raţiunea pot să
nască un noroc adevărat.
3.18. Omul şi fericirea

Fericirea este o stare specifică a omului şi ţine de suflet. Omul
se vrea fericit atunci când s-a realizat într-o direcţie sau a rezolvat o
problemă. Deci, trebuie să spunem că fericirea este limitată într-o
unitate de timp, nu este permanentă şi continuă, ci efemeră şi
trecătoare. Nestatornicia fericirii este determinată de survenirea altor
126
probleme, a altor acţiuni care nu au fost rezolvate după necesitatea

şi dorinţa omului şi care necesită soluţionare. Atunci când este fericit,
omul se crede centrul universului. După ce starea de fericire se
consumă, apare mâhnirea, şi acesta este un ciclu al vieţii omeneşti.
Este destul de important ca, atunci când un om este fericit, să nu
sufere alţi oameni, fiindcă în acest caz fericirea va dispărea.
Academicianul B. Melnic menţionează că „nici un fel de
suveranitate, autonomie, independenţă şi libertate nu poate să-ţi
producă satisfacţia deplină; noi considerăm că aceasta este fericirea,
liniştea sufletească, dacă alături nu suferă alţi oameni...” Iar în
Septuaginta se spune că „în ziua fericirii nenorocirea este uitată, iar
în ziua nenorocirii omul nu-şi aminteşte de fericire”.
Fericirea corelează des cu înţelepciunea, cu omenia, cu
cumsecădenia, cu iubirea faţă de oameni. Dar, încă Cicero scria că
„nu toţi care sunt buni, sunt şi fericiţi”. De asemenea, fericirea nu
depinde de bogăţie – nu este fericit cel ce are mult, dar cel care poate
folosi ceea ce are pentru fericirea sa. Fericirea nu corelează direct
proporţional nici cu puterea: nu toţi acei care sunt la putere se simt
fericiţi. În acest context, Seneca spunea: „Este nefericit acela care se
socoteşte foarte fericit, chiar dacă domneşte asupra lumii”.
Mulţi îşi construiesc fericirea pe nefericirea altora: distrug oameni,
distrug familii, distrug colective şi chiar popoare... Bhartrhari spunea
că „cei care distrug fericirea altora în folosul propriu sunt diavoli cu
chip de om, iar cei care distrug fericirea altora fără folos, nici nu au
nume...”. Omul singur, prin muncă, trebuie să-şi dobândească fericirea.
În caz contrar, fericirea-i va fi scurtă şi, nu excludem, va fi urmată de
nenorocire. Până a atinge fericirea, omul este pus la multe încercări,
trece prin multe suferinţe, trebuind să depăşească multe piedici şi să
rezolve multe probleme. În drumul său spre fericire omul se sprijină
pe alţi oameni, care-l ajută. În cazuri excepţionale, omul îşi dobândeşte
fericirea de sine stătător. Dar aceasta necesită multă energie, dârzenie,
caracter, efort etc. Deseori, cel care a devenit fericit uită de cei care
l-au ajutat. Oxenstierna scria: „Omul fericit uită azi pe cel care l-a
susţinut ieri şi nu cunoaşte nici măcar numele aceluia care i-a ajutat la
începutul carierei sale norocoase”. Considerăm că oamenii cu funcţii
de răspundere nu au dreptul moral să fie fericiţi, atunci când poporul
trăieşte în mizerie şi sărăcie. Întru susţinerea acestei afirmaţii, Hugo
spunea că „cei răi au o fericire neagră”. Trebuie să fim optimişti, să
credem în fericirea noastră, să muncim, s-o dobândim şi s-o apărăm.
127
ION MEREUŢĂ
3.19. Omul şi frumosul

Omul întotdeauna a tins spre frumos. Euripides scria că „ceea ce-i
frumos se realizează cu nesfârşită osteneală”. Din aceste considerente,
credem că frumosul este un catalizator al procesului muncii. Când el
există, poţi dobândi mai mult şi într-o perioadă mai scurtă de timp.
Toţi trebuie să recunoască frumosul. Încă Democritus afirma că „cei
predispuşi din natură recunosc ceea ce-i frumos şi năzuiesc spre el”.
Noi am dori ca toţi oamenii să înţeleagă frumosul, fiindcă el se află
pretutindeni, doar că trebuie observat, evidenţiat şi acceptat. Putem
să observăm frumosul cu ochii, să-l auzim şi chiar să-l pipăim, să-l
conştientizăm stereognostic. Platon spunea că „există o frumuseţe a
ştiinţelor şi una a virtuţilor”. Într-adevăr, frumuseţea corpurilor, a
plantelor, oraşelor etc. este o calitate de impresie transformată ulterior
în conştiinţa noastră în frumos. Altceva este frumuseţea sufletului,
care trebuie cunoscută. Nu în zadar, astăzi, se vorbeşte atât despre
liniştea sufletească, despre ecologia sufletului etc. Aceste noţiuni şi
concepte se referă, înainte de toate, la fiinţele însufleţite. În natură
există un fel de raţiune, care este modelul frumuseţii fizice, corporale,
dar în suflet există o altă raţiune, şi mai frumoasă, spirituală. Într-un
suflet bun şi înţelept, întotdeauna vom găsi dorul de frumos.
3.20. Omul şi adevărul

Augustin scria că „adevărul sălăşluieşte înăuntrul omului”.
Giovanni Gentile afirma că „aceasta e adevărat nu numai în sensul în
care s-a spus, şi anume că omul în sine însuşi poate găsi adevărul la
care aspiră sufletul său, ci şi într-un alt sens, care e doar consecinţă a
celui dintâi, adică, adevărul omului este lăuntric, şi numai privind în
acest înăuntru se poate cunoaşte adevărata natură omenească...”. Deci,
în interiorul omului este nu numai adevărul uman, ci şi adevărul tuturor
lucrurilor.
Adevărul, şi nu minciuna, trebuie să biruie în toate timpurile.
Trebuie să subliniem că drumul spre adevăr este greu şi anevoios.
Totuşi, dacă iniţial minciuna o ia înainte, timpul neapărat va scoate la
suprafaţă adevărul. Chiar dacă este greu şi amar, adevărul trebuie rostit
şi aşezat în capul mesei. Dar viaţa este viaţă. Agathon scria: „Dacă
voi spune adevărul, nu-ţi voi face bucurie, iar dacă îţi voi face bucurie,
nu voi spune adevărul”. Adevărul trebuie să fie mai presus de politeţe
şi respect. Dar, e adevărat ce scria Demosthenes, că „mult întuneric
este înaintea adevărului”. Şi canoanele biblice spun că „numai limba
128
care greşeşte spune adevărul”. Minciuna este un păcat, iar adevărul a

fost, este şi va fi o virtute. Din aceste considerente, adevărul provoacă
ura, iar linguşirea şi minciuna se bucură de prieteni, deşi aceştia nu
sunt prieteni adevăraţi. Aristotel spunea: „Îmi e prieten Platon, dar
mai prieten îmi este adevărul”. Faptul că toţi sunt de aceeaşi părere
într-o problemă sau alta încă nu denotă existenţa adevărului, deşi nu
e exclus să fie şi aşa. Dacă adevărul nu poate fi dovedit, minciuna
poate dăinui în timp. Dar tocmai timpul va scoate la iveală adevărul.
Adevărul cere luptă, dăruire de sine şi prudenţă. El este numai unul –
nu pot exista două sau mai multe adevăruri –, nu poate să aibă alte
reprezentări, nu poate fi alterat de nimeni şi nu se poate afla sub vreo
influenţă anume. Oamenii trebuie să-l accepte aşa cum este, fiindcă
adevărul este obiectiv. Dacă oamenii nu sunt în stare să asculte adevărul
acum, pe moment, timpul va rezolva această situaţie.
Adevărul este prezent în orice activitate a vieţii noastre. Un rol
deosebit îi revine adevărului în ştiinţă. Chiar dacă, într-un anumit
moment, adevărul ştiinţific este parţial, el trebuie căutat în continuare.
Doar astfel adevărul va deveni parte componentă a inteligenţei. Erorile,
inclusiv cele profesionale, sunt la suprafaţă, iar adevărul este ascuns
în adâncuri şi trebuie căutat minuţios. Dacă un lucru necunoscut va fi
cercetat, el va da naştere adevărului.
3.21. Omul, gândirea şi tehnologiile informaţionale

La etapa Homo Sapiens şi, cu atât mai mult, la etapa viitoare de
Homo humanitas, omul nu poate exista fără o gândire adâncă.
Descartes scria: „cuget, deci exist”. A fost demonstrat şi alt principiu
- că măreţia şi demnitatea omului se apreciază anume prin gândire.
Gândirea este şi o realitate a vieţii omului. Maeterlinck spunea că
„noi nu trăim în mod real decât în clipele scurte în care gândim”.
Sunt oameni care văd ziua de azi şi o analizează pe cea de ieri. Cel
mai mare gânditor este acel care gândeşte în asemenea mod, căci
ceilalţi nu pot vedea astfel realitatea. Şi este foarte important ca omul
să se gândească la bine, în numele prosperării omului şi a omenirii.
La Rochefoucauld spunea că „politeţea spiritului constă în a gândi
lucruri oneste şi delicate”. Fiecare Eu gândeşte diferit şi nimeni nu
poate opri gândirea altuia. Dacă cineva i-ar interzice omului să
gândească, acesta va gândi şi mai mult! Anume gândirea edifică
măreţia omului. Nivelul şi profunzimea gândirii depinde de fiecare
Eu, de nivelul lui intelectual, de raţiunea sa şi chiar de nivelul
129
ION MEREUŢĂ
dezvoltării colectivităţii sau a formaţiunii social-economice. Nivelul

gândirii a corelat direct proporţional cu procesul ontogenezei şi al
sociogenezei. Încă în canoanele lui Democritus noi întâlnim nivelurile
gândirii şi ale cunoaşterii. Atât metoda empirică, cât şi cea a adevărului,
şi-au jucat rolurile în procesul gândirii şi cunoaşterii materiei şi a
societăţii. Noi delimităm, în mod evident, gândirea copilului, gândirea
adolescentului, gândirea studentului, gândirea profesorului şi, mai
ales, gândirea filozofului, care este supremă. Deci, sunt diferite niveluri
de gândire: la scară individuală, de vârstă şi de profunzime. Există o
proprietate deosebită a gândirii omeneşti: având la bază esenţa
biologică a omului şi rolul esenţial al reflexului în procesul cunoaşterii,
putem afirma că oamenii, la început, simt fără să-şi dea seama, adică,
fără să gândească; mai apoi, realizează ce li s-a întâmplat, având
sufletul tulburat şi mişcat, şi doar spre final cugetă. Este esenţial ca,
în viitor, gândirea omului, la nivelul de Homo humanitas, să inverseze
acest proces. Atunci când oamenii nu-şi pot face nici o idee despre
lucrurile îndepărtate şi necunoscute, ei le percep prin intermediul
lucrurilor pe care le cunosc. Filozofii consideră că tocmai aici ia naştere
greşeala! E necesar să specificăm că gândirea poate fi eşalonată sau
ierarhizată ca: gândire la nivel habitual, de societate civilă; la nivel
profesional, în exercitarea unei profesiuni; la nivel filozofic, bazată
pe raţiune şi înţelepciune, acesta fiind cel mai înalt nivel al gândirii.
Anume prin înţelepciune omul poate prevedea şi prognoza ziua de
mâine şi de poimâine. Acesta este cel mai mare câştig al omului. O
dată cu dobândirea înţelepciunii, omul poate obţine şi fericirea… Dar,
să revenim la gândire. Anume acolo unde nu-şi poate imagina, omul
trebuie să cunoască procesul gândirii sale. Gândirea este un proces
activ de analiză sistemică bazat pe informaţii, logică, intelect. Atât
nivelul de cunoştinţe, cât şi practica determină procesul şi nivelul
gândirii. Acest proces, bazat pe modelele funcţionale ale creierului,
necesită informaţii, inducţii şi deducţii, analiză, logică, experimente,
practică etc. La această etapă de dezvoltare a societăţii – etapa
tehnogenă, precum o numeşte academicianul T. Ţârdea – sunt necesare
şi noi metode informaţionale de cunoaştere, de memorare şi de
prelucrare a informaţiei. Căci de informaţie, de industria şi tehnologiile
informaţionale va depinde succesul omenirii în mileniul care abia a
început.
Omul reţine informaţia în memorie. Nu toţi memorizează
informaţia la fel, dar, la general, omul reţine informaţia cu urechile
130
(20%), cu ochii (30%), cu urechile + ochii (50%), iar într-o combinaţie

de urechi + ochi + discuţie, informaţia se memorează în proporţie de
până la 70%. În algoritmul următor – urechi + ochi + discuţie +
reproducere + folosire – omul poate reţine până la 90% din informaţie.
Informaţia receptată omul o poate transforma prin cuvinte (10%), prin
tonalitate (35%) şi chiar prin limbajul corpului (55%). Ţinând cont
de faptul că, în ultimii ani, volumul de informaţie a devenit impunător,
au apărut tehnologiile informaţionale: maşinile de calcul, computerele
cu diverse programe etc. În aceste condiţii societăţii informaţionale
este foarte important să nu uităm de omul propriu-zis, care trebuie să
rămână centrul tuturor fenomenelor biosociale. Aceasta afirmaţie au
argumentat-o academicienii A. Ursul şi T. Ţârdea, iar paradigma
informaţional-civilizaţională a fost analizată sub toate aspectele în
lucrările de ultimă oră ale academicianului T. Ţârdea. Rolul
tehnologiilor a fost relevat şi în lucrările lui D. Belle despre concepţia
societăţii post-industriale. Este important ca, o dată cu înlăturarea
maşinismului şi a tehnicismului, să fie exclusă şi tehnocraţia care ia
amploare în ierarhia sociumului.
3.22. Omul şi soarta

Omul, când s-a născut, şi-a determinat ontogeneza şi, implicit,
soarta. De soarta care ţi-e scrisă nu poate scăpa nimeni, ea este
indisolubil legată de om. Ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla.
Poate oare omul cu Eu-l său să-şi croiască destinul singur? La prima
vedere, da, deşi credem că destinul este determinat de divinitate. Dacă
Eu-l nu se realizează, în ce constă problema: în Eu sau în soartă?
Afirmarea Eu-lui – fie având performanţe intelectuale, fie nu – se va
produce doar dacă va dori destinul... Omul trebuie să-şi suporte şi,
poate, chiar să-şi înfrunte soarta. Considerăm că soarta poate să-i dea
omului nişte avantaje, dar poate şi să-i ia înapoi ceea ce i-a oferit.
Dacă e sortit, Eu-l va depăşi orice obstacole şi va învinge. Nimeni nu
poate să schimbe destinul – el este „înscris” în Eu-l fiecăruia, trece şi
se manifestă o dată cu viaţa.
3.23. Omul şi moartea

În toate timpurile, omul a dorit să-şi prelungească viaţa şi a studiat
mult în acest sens, străduindu-se să găsească o cale de reuşită. Mulţi
au căutat răspuns la această problemă, dar nu au găsit soluţia perfectă.
Oamenii de ştiinţă au cercetat mecanismele morţii, le-au argumentat,
131
ION MEREUŢĂ
dar moartea vine de la însuşi Eu-l pur, fiindcă ea este în el. Nimeni
nu poate fi în afara morţii. Viaţa poate fi prelungită numai prin
prelungirea bătrâneţii. Chiar dacă se trage din strămoşi nemuritori,
omul nu se poate ascunde de moarte. Ea îl ajunge şi pe cel sărac, şi pe
cel bogat, şi pe cel viteaz, şi pe cel laş. În faţa ei, toţi suntem egali.
Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă că suntem muritori şi să accepte
moartea ca pe ceva firesc. Căci moartea nu doreşte decât… o viaţă.
„Oamenii, în timp ce fug de moarte, aleargă după ea”, scria
Democritus. Atunci când survine moartea, are loc o dihotomie – se
desparte fizicul de psihic, sufletul de corp, fapt confirmat de mulţi
filozofi. Într-adevăr, moartea, oricât de departe ar fi, este alături de
noi. Toţi merg în acelaşi loc – în pământ. „Din pământ venim şi în
pământ ne prefacem”, spun cărţile sacre. Septuaginta accentuează că
„toţi au ieşit din pulbere şi toţi se întorc în pulbere”. Omul nu ştie
când vine moartea. În stări psihologice dificile, omul o cheamă, dar
atunci când aceasta vine, omul regretă şi respinge ideea de a nu mai
fi. Moartea nu aşteaptă ca omul să-şi realizeze dorinţele, ea este crudă
şi nemiloasă. Din momentul în care se naşte, omul este însoţit de
bătrâneţe, în cazul bun, şi de moarte. În Panciatantra scrie că „sunt
cinci feluri de morţi vii: cel sărac, cel bolnav, cel prost, cel pribeag şi
cel care veşnic serveşte”. Este evident că moartea vine de la rău şi
suferinţe, nu de la bine şi frumos. Omul vede moartea mai aproape
atunci când mor cei apropiaţi. Este tragică situaţia când bolnavul,
mai ales cel cronic, conştientizează că va muri. Fiindcă, dacă stabileşte
clipa morţii, el moare continuu. Moartea subită este altceva. Omul
suferă până într-un moment – când dispare conştiinţa, când survine
coma. Acest Eu pur este compus din fizic, dar psihicul, mintea,
raţiunea, conştiinţa, nici este, nici nu este. El se luptă. Tunelul, timpul
acestei lupte pentru viaţă, deseori este lung şi ireversibil. Mulţi au
căutat răspunsul la taina morţii şi i-au studiat mecanismele, alţii s-au
preocupat de principiile reînvierii. Atât tanatologia, cât şi
reanimatologia au dreptate – filozofii, politologii, medicii au
demonstrat-o. Încă K. Marx, în „Critica economiei politice”, spunea
că „omenirea îşi pune în sarcină probleme pe care le poate rezolva,
dar problema apare atunci când premisele materiale sunt, sau se
formează actualmente”. Aceasta a confirmat-o şi I. P. Pavlov în
lucrările sale. Astăzi, moartea, inclusiv moartea creierului, nu mai
este o taină. Dar tainele învierii persistă. Moartea clinică a fost studiată
încă în anii ’30-40 ai veacului trecut. A apărut şi s-a dezvoltat
132
reanimatologia – ştiinţa despre reîntoarcerea vieţii şi izgonirea, pe

moment, a morţii din Eu-l fizic. Moartea clinică este un proces
reversibil al vieţii – pe de o parte, e moarte, iar pe de altă parte, e viaţă
– şi reprezintă o balanţă, pe ale cărei talere se află viaţa şi moartea.
Dacă acul se opreşte, apare o altă stare, care se numeşte moartea
creierului. Moartea clinică are substrat material, are consecinţe şi este
limitată în timp – aproximativ 5-7 minute între viaţă şi moarte, atâta
timp cât creierul trăieşte, se dă lupta pentru viaţă. Anume moartea
clinică apreciază corelaţia dintre viaţă şi moarte. Anume aici, în acest
moment, fizicul doreşte să se despartă de suflet. Este o luptă dintre
Eu-l fizic şi Eu-l psihic. În acest caz, chiar Eu-l fizic nu se mai
recunoaşte. Corelaţia Eu–Eu este duşmănoasă şi relaţiile Eu–ceilalţi,
la fel. Lupta continuă până la pierderea conştiinţei, a Eu-lui raţional.
Atâta timp cât se păstrează conştiinţa, Eu-l pur speră la viaţă, deşi, în
corelaţie cu alt Eu, nu destăinuieşte dorinţa Eu-lui pur. Anume în
momentul când Eu-l pur conştientizează că survine moartea, că
destinul este necruţător, apare negaţia, furia şi chiar revolta. Euforia
durează o perioadă mică ce este înlocuită de tristeţe, depresie, rareori
– de activare dinamică şi logoree. Eu-l pur doreşte dialog, negocieri
cu alt Eu, dar, de cele mai dese ori, se închide în sine. Încetul cu
încetul, Eu-l pur îşi pierde din capacităţile critice. El este lipsit de
scoarţă cerebrală, de conştiinţă, de raţiune, pierde posibilitatea de a
comunica, iniţial, verbal, apoi şi nonverbal. Aici, în acest moment,
Eu-l pur se închide în sine. Ar putea să se deschidă doar în cele 5-7
minute de moarte clinică; în caz contrar, survine moartea, când Eu-l
fizic se desparte de suflet. Cel fizic se transformă materialiceşte, iar
sufletul devine etern şi nemuritor.
3.24. Sufletul şi nemurirea lui

Omul cu firea sa fizică este de conceput. Ceea ce este material
poate fi cunoscut mai uşor. Eu-l psihic şi mental, moral, este conceput
mai greu. Noţiunea de suflet ţine de psihologie, dar sufletul este
indispensabil de Eu-l fizic în timpul vieţii. El, sufletul, reprezintă o
totalitate de experienţe psihice ale conştiinţei individuale şi indică
natura cauzalităţii psihice. „Sufletul, la fel ca materia, a rezultat nu
din nevoia empirică de explicare, ci din tendinţa spre o construcţie
plină de fantezie a contextului general al lumii”, scria W. Wundt.
Sufletul ca noţiune generală redă faptele psihice şi interpretarea lor
cauzală, cuprinzând natura şi existenţa individuală. Deosebim două
133
ION MEREUŢĂ
direcţii distincte de psihologie metafizică: cea materialistă, care

tratează procesele sufletului ca pe efecte ale materiei sau ale anumitor
complexe materiale, inclusiv elementele creierului, şi cea spirituală
– invizibilă şi persistentă. Prima teorie a sufletului califică procesele
sufleteşti ca efecte ale materiei şi anumite complexe ale creierului. Cea
spirituală este gândirea, ca fiind construită din atomi similari de un
grad inferior. Atomul sufletesc este descris într-un mod deosebit.
Problema raportului dintre corp şi suflet este una dintre cele mai
actuale astăzi. Aceste două forme de cunoaştere trebuie acceptate şi,
în consecinţă, va fi acceptat şi principiul paralelismului psihofizic.
Fiecărui fenomen fizic îi corespunde un fenomen psihic şi viceversa.
„Lumea spirituală este un reflex al lumii corporale”, scria W. Wundt.
În acest fel, autorul a dedus semnificarea empiric-psihologică,
principiile devenirii psihice, legile generale ale dezvoltării psihice ş.
a. Nicolas de Malebranche susţinea că sufletul nu este material, nu
este modificarea corpului, ci „o substanţă care gândeşte şi nu are nimic
în comun cu corpul”. La Hegel, lumea spiritului este atotcuprinzătoare:
„El închide totul în el, ceea ce l-a interesat pe om şi ceea ce îl va
interesa încă, şi primul lucru pe care trebuie să-l dăm este determinarea
abstractă a Spiritului”. Astăzi, spunem despre Spirit că acesta nu este
o abstracţie a naturii umane, că este cu totul individual, activ, viu –
este conştiinţa, dar şi obiectul ei – şi că existenţa Spiritului constă în
aceea că el se are pe sine însuşi ca obiect. Spiritul gândeşte; el este
gândirea a ceva ce este şi gândirea că aceasta este. El recunoaşte, ştie.
Ştiinţa, însă, este conştiinţa unui obiect raţional. Spiritul nu are
conştiinţă decât în măsura în care există conştiinţa de sine – adică, eu
nu cunosc un obiect decât în măsura în care mă cunosc pe mine, în
măsura în care îmi cunosc menirea şi în care ştiu; cunosc obiectul
meu şi mă cunosc pe mine – acestea două nu pot fi separate. Spiritul
îşi face, deci, o imagine anumită despre sine, despre ceea ce este în
esenţa lui, despre ceea ce este natura lui. El nu poate avea decât un
conţinut spiritual şi elementul spiritual este tocmai conţinutul, interesul
lui. Aşa se face că Spiritul ajunge la un conţinut: el nu doar găseşte
acest conţinut, ci el se face pe sine însuşi obiect al său, conţinut al lui
însuşi. Cunoaşterea este forma lui, acţiunea lui, conţinutul este
spiritualitatea însăşi. Astfel, Spiritul este, prin natura lui, cu sine însuşi,
adică este liber.
Natura Spiritului poate fi cunoscută şi prin opusul lui – noi
contrapunem Spiritului materia. Să zicem că, după cum greutatea
134
formează substanţa materiei, tot aşa libertatea este substanţa Spiritului.

Omul crede că libertatea este una dintre multe alte priorităţi ale
Spiritului. Filozofia, însă, ne învaţă că toate proprietăţile Spiritului
nu pot să se constituie decât prin libertate, că ele sunt doar mijloace
ale libertăţii, pe care nu fac decât s-o caute şi s-o producă. Aceasta
este un rezultat al filozofiei speculative şi libertatea este singurul adevăr
al Spiritului.
Materia este grea, în măsura în care există în ea tendinţa către un
centru – constând din părţi separate care tind spre un centru, ea este,
în esenţa ei, compusă. Nu există, deci, o unitate în materie. Ea există
ca o multitudine de părţi care îşi caută unitatea. În felul acesta, ea
tinde să se înalţe deasupra ei însăşi, îşi caută contrariul, opusul ei; ea
ar dispărea ca atare; totodată, tinde către idealitate, căci unitatea este
idealul. Spiritul, dimpotrivă, este tocmai ceea ce-şi găseşte sensul în
el însuşi. Unitatea lui nu este în afara lui, dimpotrivă, se găseşte în
permanenţă în el, este în el, cu el însuşi. Substanţa materiei este în
afară de ea; Spiritul, din contra, înseamnă rămânerea cu sine şi tocmai
aceasta este libertatea. Căci, dacă sunt dependent de ceva, mă refer la
altcineva, care nu sunt eu şi nu pot să fiu acest altul. Sunt liber când
sunt cu mine însumi.
Când Spiritul tinde către centrul său, el tinde să-şi perfecţioneze
libertatea şi această tendinţă este caracteristica lui esenţială. Când se
spune că există Spiritul, sensul e că există un lucru împlinit. Spiritul
este ceva activ. Activitatea este esenţa lui; el este propriul său produs
şi, astfel, e însuşi începutul şi sfârşitul lui. Libertatea lui nu constă
într-o existenţă liniştită, ci într-o negare perpetuă a ceea ce îi limitează
libertatea. Activitatea Spiritului este de a se produce pe sine, de a se
face obiectul propriu, de a se cunoaşte. Lucrurile naturale nu sunt
pentru ele însele, de aceea, ele nu sunt libere. Spiritul se produce în
conformitate cu ştiinţa lui despre el însuşi. El lucrează pentru ca ceea
ce ştie despre el să fie realizat. În acest fel, totul revine la conştiinţa
Spiritului despre sine. Când Spiritul ştie că este liber, aceasta este cu
totul altceva decât dacă nu ştie. Căci, atunci când nu ştie, spiritul
devine sclav şi se mulţumeşte cu sclavia, fără a şti că aceasta nu e
ceea de ce are nevoie. Sentimentul libertăţii este cel care, înainte de
toate, face spiritul liber, deşi acesta este, în sine şi pentru sine,
întotdeauna liber.
Referitor la problema în cauză, sfântul Augustin scria:
1. „Dacă ştiinţa există undeva; dacă ea nu poate să existe decât
135
ION MEREUŢĂ
într-o fiinţă care trăieşte; dacă ea există întotdeauna şi dacă nu este cu

neputinţă ca o fiinţă în care ceva există în permanenţă să nu fie şi ea
permanentă, atunci fiinţa în care se află ştiinţa trăieşte veşnic”.
Dacă noi suntem cei care raţionăm – vreau să spun: sufletul nostru
raţionează – şi dacă el nu poate să raţioneze corect fără o formaţie
ştiinţifică; dacă un suflet nu poate să subziste fără ştiinţă, atunci ştiinţa
se află în sufletul omului.
Ştiinţa există, însă, undeva. Căci ea există şi este imposibil ca ceva
ce există să nu fie undeva. Mai mult, această disciplină nu poate să
existe decât într-o fiinţă vie. Căci, ceea ce nu trăieşte, nu ar putea învăţa;
şi această disciplină nu poate să existe în ce nu învaţă. Tot aşa, ştiinţa
există pentru totdeauna. Căci, ceea ce există şi este etern, există pentru
totdeauna. Că ea există, însă, nimeni nu o neagă. Dacă recunoşti că este
posibil ca o linie dusă prin centrul unui cerc să nu fie mai mare decât
toate cele care nu trec prin acest punct, şi că această demonstraţie aparţine
unei discipline ştiinţifice, atunci convin că ea este eternă.
Altă constatare e că orice fiinţa în care se află un element trebuie
să fie permanentă, în mod necesar, ea însăşi, căci nimic din ceea ce
durează veşnic nu admite suprimarea fiinţei în care el durează pentru
totdeauna. Când noi raţionăm, raţionează sufletul nostru şi, pentru a
face aceasta, trebuie o înţelegere. Corpul însă nu înţelege şi nici nu
ajută sufletul ca să înţeleagă; când acesta vrea să înţeleagă, el face
abstracţie de corp. Ceea ce înţelege într-adevăr este totdeauna
asemenea lui însuşi, ceea ce nu s-ar putea spune despre corp. Corpul
nu poate ajuta sufletul în strădania acestuia de a înţelege; este însă
mult dacă el nu-l împiedică să înţeleagă. Adaug, fără o formaţie
ştiinţifică, nimeni nu raţionează corect. Raţionamentul corect este
gândirea ce se osteneşte de a-şi duce cercetarea de la ce este sigur la
ce nu este sigur, dar în suflet nu este nimic sigur când nu este ştiinţa.
Tot ce ştie, sufletul păstrează în el însuşi; iar ştiinţa nu tratează nici
un subiect care nu se raportează la vreo disciplină – altfel spus, ştiinţa
şi fericirea sunt de domeniul sufletului.
Deci, sufletul uman trăieşte în permanenţă.
2. „Raţiunea este sau sufletul însuşi, sau ea se află în suflet. Însă
raţiunea noastră este ceva mai mult şi mai bun decât corpul nostru.
Corpul este o substanţă şi este mai bine să fii o substanţă, decât să nu
fii deloc. Raţiunea nu este un neant”.
Mai mult de orice natură este armonia corpului. Ea trebuie să fie
inseparabilă de corpul-subiect şi nu trebuie admis nimic care să nu fie
136
în subiectul acelui corp, în care domneşte, în mod inseparabil, armonia.

Corpul omenesc este schimbător; raţiunea e permanentă. Numim
schimbător ceva ce nu este totdeauna în acelaşi fel. Va fi totdeauna
adevărat ca patru cu doi fac şase şi că doi cu doi fac patru. Dar doi nu
produce acest total; doi nu este, deci, patru. Acest raport nu se poate
schimba: este un raport raţional. Dacă subiectul se schimbă, este cu
neputinţă ca ceea ce se află în el, în mod inseparabil, să nu se modifice.
Aşadar, sufletul nu este o armonie cu totul fizică. Moartea nu poate să
lovească lucrurile care nu se schimbă (permanente, imuabile). Deci
sufletul trăieşte veşnic, fie că el însuşi este raţiunea, fie că raţiunea îi
este unită în mod inseparabil.
Dacă sufletul este, cum am spus mai sus, subiectul în care,
inseparabil, raţiunea se află cuprinsă în virtutea necesităţii ei de a se
afla într-un subiect; dacă sufletul nu poate fi decât un suflet viu; dacă
raţiunea nu poate fi într-un suflet lipsit de viaţă şi dacă raţiunea este
nemuritoare, atunci şi sufletul este nemuritor...
Sufletul este o lume specifică a Eu-lui pur. În momentele dificile,
acest Eu se ascunde în sufletul Eu-lui, unde duce un dialog cu diferite
dezlegări. Mulţi filozofi au vorbit despre suflet sub diferite aspecte,
selectiv relatate mai sus. Considerăm reuşită prezentarea problemei
sufletului în filozofia lui Marc Aureliu, împărat şi filozof roman. El
scrie că, pentru om, „nu este refugiu mai tihnit şi mai liniştit ca propriul
său suflet, mai ales când el are în sine însuşi însuşiri a căror privire îl
preocupă pe loc, o linişte desăvârşită, şi calmul acesta nu este altceva
decât armonia sufletească”.
Într-adevăr, despre spirit şi nemurirea acestuia s-a scris mult.
Totuşi, dorim să venim cu unele reflecţii proprii asupra subiectului în
cauză. Sufletul este caracteristic pentru fiecare fiinţă, inclusiv fiinţa
umană. El este indisolubil legat de om, de fizicul omului. Sufletul se
naşte o dată cu omul, dar cu venirea morţii fizicul moare, se transformă,
iar sufletul se desparte de corp, de timp, de fizic, cutreierând universul
şi devenind etern. Sufletul este nemuritor. El cutreieră lumea şi
universul în lung şi în lat, reîntorcându-se şi implantându-se în alt
Eu. Sufletul este greu de perceput material, vizual, stereognostic, dar
el se vede şi se simte în relaţia cu oamenii. Sufletul are calităţi: el
poate fi bun, blând, dar poate fi şi rău. Totul depinde de fizic, căci
sufletul este o reflectare a fizicului. Un om bun nu poate avea suflet
rău. Sufletul bun este iubitor de oameni, el adună oameni în jurul său,
îi împacă; el doreşte pace, înţelepciune, omenie, dezvoltare, progres.
137
ION MEREUŢĂ
O caracteristică a sufletului este şi reîntoarcerea lui. Sufletul este ca o

corabie a universului. El se reîntoarce în lucrul nostru, în relaţiile
noastre, se poate reimplanta în alt Eu cu o altă calitate, dar, în cele din
urmă, pe pământ dăinuie principiul un om – un suflet. Deci, sufletul
are identitate. Chiar prin neant, prin tumult, el se întoarce şi devine
iar suflet. Precum se schimbă Eu-l fizic, se schimbă şi sufletul. Starea
sufletului este determinată de starea Eu-lui fizic. Anume starea
sufletească apreciază, în mare măsură, relaţiile dintre Eu şi Eu, Eu şi
voi, Eu şi socium. El, sufletul devine univers. Deci, el este totul. Totul
suntem şi noi. Aceasta e o veşnicie, o eternitate. Mulţi medici filozofi
consideră că sufletul şi corpul sunt un tot întreg şi, în acelaşi timp,
fiecare au o identitate. Medicul nu trebuie să trateze numai fizicul,
maladia, patologia unui organ sau sistem de organe, dar şi sufletul
bolnavului. Căci tocmai sufletul se îmbolnăveşte după deteriorarea
fizicului, deşi, poate fi şi viceversa. Marele Botkin scria că „viaţa
sufletească a bolnavului e la fel de importantă precum este anatomia
şi fiziologia într-o patologie”. Anume atitudinea omenească, conduita
adecvată, morala, etica, deontologia favorizează tratamentul sufletului.
Considerăm că aceste principii îi deosebesc pe medici de practicanţii
altor profesiuni şi tocmai ele constituie profesionalismul dezinteresat
– nu beneficiul material, ci datoria morală dezinteresată în numele
vieţii. Nerespectarea acestor principii poate genera iatrogenii, blasfemii
şi dereglări psihice. Dacă alţi profesionişti pot greşi cu cuvântul,
medicul nu are acest drept. Puterea cuvântului este enormă. Căci
anume ea, puterea sugestiei, poate mobiliza Eu-l psihic şi chiar pe cel
fizic. De aceea considerăm că trebuie să învăţăm continuu arta
cuvântului.
138
Capitolul IV
Aspecte filozofice ale dreptului medical
Responsabilitatea medicului pentru sănătatea şi viaţa bolnavului

este modul de a fi al fiecărui slujitor al lui Hipocrate, ea fiind
echivalentă cu însăşi profesia de medic. Dintotdeauna, morala, etica,
deontologia au fost sacre pentru medici, deşi acestea nu erau stipulate
în acte normative sau legislative. Trebuie să menţionăm că
responsabilitatea medicală şi-a găsit oglindire chiar în cele mai vechi
scripte ale civilizaţiei.
4.1. Unele aspecte istorice ale responsabilităţii

în activitatea medicală
În Egiptul Antic – Papirusul Ebers, descoperit în anul 1875, şi
Papirusul Edvin Smith, descoperit în 1862. Legile faraonice, Cartea
Sacră puteau pedepsi pe cel care recomanda sau înfăptuia un tratament
care conducea la moarte pacientului.
În Mesopotamia – Codul lui Hammurapi, rege al Babilonului în
sec. XVIII î. Chr., cod de legi care prevedea amenzi pentru tratamentul
hazardat, nereuşit (tratamente greşite care aduceau prejudicii bolnavilor).
În Regatele lui Iuda şi Israel – Pentateuhul şi Talmudul reflectau
unele fapte medicale – avortul, sterilitatea, declararea bolilor
contagioase, izolarea şi dezinfectarea obiectelor bolnavilor. Medicii
evrei erau obligaţi să deţină o diplomă şi aveau obligaţiuni bine
determinate.
În Grecia Antică – lucrările lui Platon şi, mai ales, ale lui Aristotel,
conţineau unele stipulări referitoare la responsabilitatea medicală.
Aristotel recomanda ca medicul care a greşit să fie chemat în faţa
unui areopag şi să fie judecat doar de confraţii săi, subliniind aspectele
teoretice ale expertizei medicale.
Cel mai cunoscut text conţinând principiile etice, de
responsabilitate civică şi medicală, rămâne Jurământul lui Hipocrate
(460–377 î. Chr.), care a devenit o adevărată Lege a deontologiei
medicale.
În India Antică se întâlnesc texte care tratează aspecte ale eticii şi
responsabilităţii medicale.
Sunt cunoscute Legile lui Mann – cod religios, moral şi social
care prevedea ca medicul, în cazul unui tratament nereuşit, să fie supus
139
ION MEREUŢĂ
unor amenzi. Aceste principii şi-au găsit oglindire şi în alte legi ale
perioadei respective: Lex Aguillia (sec. III î. Chr.); Lex Cornelia –
responsabilitatea medicului în caz de abandon al bolnavului, de
tratament neglijent urmat de moartea bolnavului; Lex Pompeia de
parricidiis – o sancţiune specială pentru medic în caz de agravare a
stării bolnavului pe durata tratamentului.
În Evul Mediu – jurământul medical sau Rugăciuni adresate
Divinităţii ale distinşilor personalităţi ale vremii – Moses ben Maimon
(Maimonide), discipolul lui Averroes şi medicul sultanului Saladin.
Rugăciunea medicului a lui Maimonide a ridicat responsabilitatea
medicului faţă de profesiune şi faţă de bolnavi prin comportament
credibil. Un rol aparte l-a jucat Şcoala medicală de la Montpellier,
înfiinţată pe baza şcolii lui Maimonide de către medicii evrei şi arabi.
În perioada trecerii de la Evul Mediu la Renaştere, pe olimpul ştiinţei
în general şi în medicină, în special, apare personalitatea lui Teofrast
Paracelsus (1493–1541), alchimist, medic şi teolog elveţian. El a
introdus noţiunea de responsabilitate a medicului pentru prescrierea
unui medicament şi a farmacistului – pentru eliberarea acestuia, precum
şi cea de responsabilitate a medicului pentru discipol.
Constitutio Carolina sancţiona medicii care, din neglijenţă, au
cauzat moartea bolnavului sau care au folosit remedii şi medicamente
neautorizate de comunitatea medicală.
Un alt medic ilustru care a lăsat o urmă impunătoare în medicină
a fost francezul Ambroise Paré (1509–1590), întemeietorul chirurgiei
moderne. El a studiat circulaţia sângelui, a introdus ligatura vaselor,
responsabilitatea medicală în cazul amputărilor.
Ulterior, responsabilitatea medicală şi-a găsit reflectare în vechea
jurisprudenţă franceză – Decizia Parlamentului din Bordeaux (1596)
şi Decizia privind reglementarea responsabilităţii chirurgului pentru
accidentele provocate bolnavului din culpă proprie şi răspunderea
chirurgului pentru faptele sale.
În Ţările Române – prin Pravilele lui Vasile Lupu (1646) şi Matei
Basarab (1652), medicul era pedepsit pentru nemeşteşugul său şi putea
pierde meseria.
Legiuirea lui Caragea (1818–1819) a fost un cod mai mult civil.
Codul Calimah (1833) este un cod civil al Moldovei care, între
altele, reglementează epitropia Casei doctorilor şi tratează aspecte
ale responsabilităţii medicale. Dacă doctorul încălca Legământul, putea
fi lipsit de profesiune.
140
Societatea modernă occidentală a cunoscut mai multe nume şi

lucrări care reglementează activitatea medicală şi determină noţiunea
de responsabilitate. Dintre acestea, îl menţionăm pe Cesare Bonesana
şi lucrarea sa „Despre delir şi despre pedepse”, care a îmbunătăţit
dreptul penal european, contribuind şi la dezvoltarea unor aspecte ale
dreptului medical.
Codul lui Napoleon a avut o influenţă general-europeană.
Responsabilitatea medicală a fost consfinţită prin lege. Ulterior, unele
lacune ale acestei legi au fost completate, în Franţa, în anul 1936: a
fost specificat contractul dintre medic şi bolnav, obligaţiunile
profesionale asumate de părţi, locul activităţii medicului.
Responsabilitatea medicală a fost stabilită în funcţie de prezenţa
culpei profesionale. Astfel, medicul putea fi urmărit penal în caz de
încălcare a regimului stupefiantelor, de avort, vătămare corporală şi
omor etc. Criteriul culpei, în această perioadă istorică, nu a fost
definitivat.
Ioan Fruma, în lucrarea „Responsabilitatea medicală” (1944), scria
că principiul responsabilităţii pentru daunele provocate trebuie să fie
judecat de orice naţiune civilizată şi că medicii trebuie să poarte
responsabilitate, inclusiv penală.
În Republica Moldova, problema responsabilităţii medicale a fost
abordată în lucrările mai multor autori: N. Testemiţanu (1984),
E. Păpuşoi (1990), C. Eţco, I. Mereuţă (1994, 1999) ş. a. Lucrarea
„Valori morale în medicină”, semnată de profesorii universitari Eugen
Păpuşoi şi Constantin Eţco, a contribuit la educaţia medicilor,
dezvoltarea deontologiei medicale în Republica Moldova.
Monografia profesorilor I. Mereuţă, E. Popuşoi, C. Eţco,
O. Lozan, B. Untu, „Reglementarea activităţii medicale” (1999), a
scos în evidenţă aspectele juridice ale momentului în ceea ce priveşte
reglementarea activităţii medicale şi a unor aspecte ale
responsabilităţii în medicină, stipulate în Constituţia Republicii
Moldova, Legea ocrotirii sănătăţii, Legea privind asigurările medicale,
Legea privind minimul garantat şi gratuit de stat, Codul Civil, Codul
cu privire la contravenţiile administrative, Codul Penal etc.
Au fost prezentate unele acte constituţionale ale ONU şi OMS
referitoare la drepturile medicului şi ale pacientului. De asemenea, a
fost publicat, pentru prima dată, proiectul Codului deontologic şi s-a
pus problema elaborării şi adoptării Codului medical din Republica
Moldova.
141
ION MEREUŢĂ
4.2. Erorile şi greşelile medicale.

Responsabilitatea morală a activităţii medicale
Erorile şi greşelile medicale. Criterii de diferenţiere
În literatura de specialitate se folosesc diferiţi termeni ce
caracterizează activitatea profesională a medicului, cum ar fi etica,
morala, deontologia, eroarea medicală, greşeala medicală, culpa
medicală etc. Deseori, diferiţi autori utilizează aceste categorii din
diferite unghiuri de vedere, dându-le o conotaţie diferită. De aceea
am dori – şi sperăm să reuşim – să determinăm mai strict aceste noţiuni.
Noţiunea de etică profesională este întâlnită la diferite profesiuni
şi determină totalitatea de legi, acte normative, regulamente referitoare
la comportamentul corect al celui ce practică o anumită meserie. Etica
studiază moravurile, principiile morale, normele de conduită. Morala,
însă, se referă la aplicarea principiilor studiate de etică în viaţa cotidiană,
cu menţiunile specifice: morala binelui, morala datoriei. Etica medicală
este o caracteristică indispensabilă a profesiei de medic îi vizează pe
toţi medicii, deşi, o dată cu apariţia specializării în medicină, etica
medicală are un specific aparte, în funcţie de specialităţi.
Categoriile de bază ale eticii medicale sunt bine cunoscute –
autoritatea profesională a medicului, încrederea pacientului, greşelile
medicale, taina (medicală) profesională etc. Ele au fost descrise şi
tratate pe larg de către profesorii universitari E. Păpuşoi şi C. Eţco în
lucrarea „Valori morale în medicină” (1999), de academicianul T.
Ţârdea în „Filozofie şi bioetică” (2000). La unele dintre aceste categorii
ne vom opri mai jos.
Deontologia studiază obligaţiile pe care le are o anumită persoană
în exercitarea meseriei. Deontologia medicală întruneşte anumite
reguli referitoare la activitatea profesională a medicului, care sunt
stipulate în anumite coduri deontologice. De obicei, respectivele legi
profesionale sunt adoptate de către colegii ale medicilor, asociaţii
medicale, ligi ale medicilor.
Până astăzi, în literatura de specialitate nu au fost diferenţiate
noţiunile de eroare medicală şi greşeala medicală, deşi s-au făcut
mai multe încercări în acest sens. În România, de această problemă s-au
preocupat Almaş Bela Trif şi Vasile Astărăstoae (2000). În studiile
autorilor din Republica Moldova, noţiunile în cauză sunt folosite ca
sinonime. Academicienii T. Ţârdea şi V. Berlinschi menţionează că
greşelile medicale sunt „erori apărute în procesul exercitării
îndatoririlor de serviciu”. Se mai folosesc termenii accident, caz
142
nefericit etc. Dar, pentru Comitetul de etică, pentru Codul deontologic,

precum şi pentru Departamentul de jurisprudenţă medicală este
importantă definirea acestor noţiuni.
Eroarea medicală, în viziunea noastră, este determinată nu de
acţiunea sau inacţiunea medicului, ci de imperfecţiunea ştiinţei
medicale în momentul şi în împrejurările date. Ea nu a putut fi
prevăzută, în ciuda atenţiei minuţioase şi perfecte a medicului.
Au fost definitivate erori de fapt şi erori de normă.
Erorile de fapt ţin de natura actului medical, de natura lucrului în
sine.
Erorile de normă ţin de lacunele în atitudinea profesională, de
domeniul conştiinţei profesionale şi, practic, sunt greşeli medicale.
Despre eroare au scris mulţi – şi medici, şi filozofi… Printre
aceştia se numără Nicolas de Malebranche, teolog şi filozof francez,
care afirmă că „eroarea este cauza mizeriei oamenilor, ea este principiul
rău care a produs răul în lume; ea a dat naştere şi întreţine în sufletul
nostru toate relele care ne lovesc şi nu trebuie să nădăjduim o fericire
solidă şi adevărată decât lucrând serios pentru a o evita.
Sfânta Scriptură ne învaţă că oamenii sunt mizerabili numai pentru
că sunt păcătoşi şi criminali; şi ei nu ar fi nici păcătoşi, nici criminali,
dacă nu s-ar face sclavi ai păcatului, consimţind la eroare. Dacă este
adevărat că eroarea stă la originea mizeriei umane, este drept că
oamenii să facă un efort pentru a se salva de ea.
Desigur că strădania lor nu va fi inutilă şi fără recompensă, deşi
nu are tot efectul pe care ei şi l-ar putea dori. Dacă oamenii nu vor
deveni infailibili, totuşi, ei se vor înşela mult mai puţin; şi dacă nu se
vor înşela mult mai puţin, şi dacă nu se vor libera cu totul de relele
lor, ei le vor evita cel puţin pe unele.
Nu trebuie să sperăm în viaţa aceasta o fericire întreagă, pentru
că pe pământ nu trebuie să pretindem la infailibilitate; dar trebuie să
lucrăm necontenit la a nu ne înşela, deoarece dorim fără încetare să
ne liberăm de mizeriile noastre. Într-un cuvânt, precum dorim cu
ardoare o fericire fără a spera, trebuie să tindem cu râvnă la
infailibilitate, fără să pretindem a o avea.
Nu trebuie să ne imaginăm că este mult de suferit în cercetarea
adevărului, trebuie doar să fim atenţi la ideile clare pe care fiecine
le găseşte în el însuşi şi să urmăm cu exactitate câteva reguli.
Exactitatea spiritului nu are aproape nimic penibil; nu este o servitute,
precum şi-o reprezintă imaginaţia; şi dacă la început ne este ceva
143
ION MEREUŢĂ
mai greu, apoi curând primim satisfacţii care ne recompensează din

belşug pentru ostenelile noastre; căci, în sfârşit, numai ea produce
lumina şi ne descoperă adevărul”.
Filozofii spuneau că eroarea îi însoţeşte pe oameni şi toate sunt
pline de erori, iar Seneca menţiona că „eroarea nu are limite şi este
dăunătoare pentru adevăr”. Este evident că, dacă eroarea rămâne să
dăinuie, adevărul nu-şi va face loc. Dar dacă eroarea e conştientizată,
atunci e bine, fiindcă noi vom căuta adevărul.
După ce am vorbit despre erori, este timpul să ne referim la greşeli,
inclusiv cele medicale.
În orice activitate, greşeala e prezentă dacă e prezentă şi acţiunea.
Ea apare atunci când nu dispunem de suficiente cunoştinţe şi nu putem
prezice sau prognoza un element al activităţii noastre. Greşeala îl
însoţeşte întotdeauna pe om în activitatea sa habituală şi chiar
profesională. Toţi oamenii pot greşi, chiar şi cei mai înţelepţi, chiar şi
profesioniştii impecabili. Epicharmus scria că „cine greşeşte cel mai
puţin, acela-i cel mai bun; căci nimeni nu-i nevinovat, nimeni nu e fără
de cusur”. „Aceasta este o soartă a fiecăruia, ca să greşească”, adaugă
Dicţionarul înţelepciunii. Este foarte bine să ne vedem şi să ne analizăm
greşelile. Deseori, însă, noi ne vedem greşelile abia după ce le-am comis.
Nu în zadar, din bătrâni se spune că „e mai bine să înveţi pe greşelile
altuia, decât pe ale tale”. Aici se potriveşte ideea, povaţa şi înţelepciunea
moldoveanului de la sat – mintea moldoveanului cea de pe urmă, care
trebuie să fie prezentă înainte de a înfăptui ceva. Anume acolo unde ne
confruntăm cu necunoscutul, cu neştiutul, apare greşeala. Şi dacă
Eu-l nu-şi vede greşeala, alt Eu o vede instantaneu. Deseori, acest alt
Eu este un oponent, un duşman. De aceea, dacă nu cunoşti ceva până la
capăt, nu trebuie să înfăptuieşti acest lucru. Prin acesta se explică că
profesioniştii greşesc mai rar. Dar, acestor profesionişti le revine şi
soluţionarea celor mai dificile cazuri profesionale. De aceea nici
profesioniştii nu sunt scutiţi de riscul de a greşi. Cel ce greşeşte nu-şi
dă seama că a greşit, conştientizând acest lucru mult mai târziu – deseori,
doar faţă de propriul Eu, fără a-şi recunoaşte greşeala public. Cu toate
acestea, nu credem binevenit să fugim de nepricepere, crezând că astfel
vom fugi de greşeală. Considerăm că trebuie să cunoaştem mai mult.
Dacă cel ce a greşit a observat greşeala Eu-lui său, se străduieşte s-o
treacă în uitare. Cel deştept şi cel înţelept trebuie să tragă învăţăminte
din greşeli, căci cel cu mai puţină minte poate greşi şi altă dată…
Ceilalţi Eu, observând greşeala Eu-lui, o scot la iveală. Totodată,
144
ar fi politicos să dea şi unele sfaturi utile pentru a preîntâmpina

posibilele greşeli ulterioare. Pot greşi toţi – de la vlădică la opincă.
Dar, deşi greşelile lor pot fi echivalente, consecinţele pot fi diferite.
Greşeala cuiva care deţine un post responsabil poate fi fatală pentru
el, dar şi pentru mulţi alţi oameni. Omul de rând, dacă a greşit, rămâne
cu greşeala sa, cu problema sa şi cu soarta sa.
Greşelile medicale au cauze multiple şi greu de determinat. Din
acest punct de vedere, greşelile medicale pot fi obiective şi subiective.
Poate fi şi cazul greşelii medicale prin abstenţiune, dar ea trebuie
diferenţiată de abandon.
Greşelile pot fi comisive, atunci când faci ceva ce nu trebuie, şi
omisive, atunci când nu faci ceea ce trebuie. Ele pot fi certe şi îndoielnice,
uşoare şi grave, faptice şi logice. Greşelile faptice apar din neconcordanţa
totală sau parţială a diagnosticului cu realitatea. Greşelile logice sunt
rezultatul încălcării regulilor de raţionament medical.
Eroare medicală şi greşeală medicală nu sunt termeni juridici,
ci doar profesionali. Ei sunt judecaţi de Codul deontologic şi de
judecata profesională, de etica medicală, de jurisprudenţa
profesională. La aprecierea, definitivarea şi profilaxia greşelii
medicale au contribuit prin studiile lor N. T. Pirogov,
V. V. Veresaev,I. D. Davidovski, N. Testemiţanu, E. Păpuşoi, C. Eţco,
D. Tintiuc, V. Berlinschi, T. Ţârdea, Gh. Ghidirim, I. Corcimaru,
Gh. Ţâbârnă, Iu. Grosu, I. Ababii ş. a.
O datorie profesională a fiecărui medic este păstrarea tainei
medicale. Conceptul de taină medicală a apărut acum 2600 de ani şi
are un aspect umanist. Încălcarea tainei profesionale poate fi tratată
ca greşeală medicală din punct de vedere deontologic, iar în unele
cazuri speciale – drept culpă medicală împotriva umanismului.
O categorie indiscutabil legată de greşelile medicale sunt
iatrogeniile. Putem diferenţia iatrogeniile în diagnostic şi tratament,
precum şi iatrogenia medicamentoasă. Iatrogeniile sunt consecinţe
ale acţiunii sau hiperacţiunii medicilor în procesul diagnosticului sau
tratamentului şi se constată atunci când acţiunea sau hiperacţiunea
doctorilor devin dăunătoare pentru pacient, prezentând un pericol
pentru sănătatea şi viaţa acestuia, şi aduc prejudiciu bolnavului. De
altfel, după părerea multor savanţi, iatrogeniile trebuie tratate ca greşeli
medicale, iar în unele cazuri – ca şi culpe. Diferenţierea o stabileşte,
iniţial, Comitetul de etică şi jurisdicţie profesională a Ligii Medicilor,
iar în ultima instanţa – judecata.
145
ION MEREUŢĂ
Stabilirea diferenţei dintre greşeala medicală şi culpa medicală este

dificilă. Ca principiu de diferenţiere a fost acceptat sistemul de comparare
a modului de a acţiona al medicului în cauză cu modul în care ar fi acţionat,
în aceeaşi situaţie, un medic mai cu experienţă. Medicul care a comis
greşeala sau culpa trebuie să prezinte dovezi că a acţionat conştiincios şi
că a folosit toate mijloacele pentru tratarea bolnavului.
Experimentul clinic
Se face pentru introducerea de noi medicamente, proceduri,
metode de tratament:
(1) Medicul poate participa la experimente clinice numai ca o
extindere a activităţilor sale – în cadrul unui program sistematic,
organizat în mod competent, cu standardele acceptate ale cercetării
ştiinţifice, în scopul obţinerii de date valabile din punct de vedere
ştiinţific şi semnificative.
(2) La conducerea experimentului clinic, investigatorul trebuie
să dovedească aceeaşi preocupare şi grijă pentru bunăstarea, securitatea
şi confortul persoanei implicate ca şi medicul care acordă îngrijiri
medicale independent de orice experiment.
(3) În experimentele clinice terapeutice:
A. Medicul trebuie să recunoască existenta relaţiei medic-
pacient şi faptul că judecata profesională şi îndemânarea trebuie
exercitate doar în interesul pacientului.
B. Consimţământul voluntar scris trebuie obţinut de la pacient
sau de la reprezentantul său legal autorizat, dacă pacientul este lipsit
de capacitatea de a consimţi, după cum urmează:
a) dezvăluirea că medicul intenţionează să folosească o substanţă
în curs de studiu sau o procedură experimentală;
b) o explicare pertinentă a naturii medicamentului sau a
procedurii ce urmează a fi folosită, riscurile ce pot apărea şi beneficiile
terapeutice posibile;
c) disponibilitatea de a răspunde la orice întrebare în legătură cu
medicamentul sau metoda folosită;
d) descrierea medicamentelor alternative şi a altor procedee
disponibile.
• În circumstanţe excepţionale, când dezvăluirea informaţiei în
legătură cu natura medicamentului sau a procedeului experimental,
sau a riscurilor, ar putea afecta material sănătatea pacientului şi ar fi
în detrimentul intereselor sale, nu i se va face o atare informare
pacientului. În asemenea circumstanţe, astfel de informaţii vor fi
146
dezvăluite unui membru responsabil al familiei sau unui prieten al

pacientului, în măsura posibilităţilor.
• De obicei, consimţământul pacientului trebuie să fie fixat în
scris, cu excepţia cazurilor în care medicul consideră că este necesar
să se bazeze pe un consimţământ în altă formă decât scrisă, din cauza
stării fizice sau emoţionale a pacientului.
• Când este necesar tratamentul de urgentă la un pacient incapabil
de a-şi da consimţământul şi nimeni cu autoritatea de a o face nu este
disponibil, consimţământul este prezumat.
(4) În cercetarea clinică făcută pentru a obţine date ştiinţifice:
A. Trebuie luate măsuri de protecţie adecvate pentru bunăstarea,
securitatea şi confortul subiectului. Ca manieră socială fundamentală,
se pune pe plan secundar cercetarea ştiinţifică faţă de grija pentru
individul uman.
B. Consimţământul în scris trebuie obţinut de la subiect sau de
la reprezentanţii lui legal autorizaţi, dacă subiectul este lipsit de
capacitatea de a consimţi, după cum urmează:
a) o dezvăluire a faptului că se va folosi o substanţă sau procedură
de investigaţie;
b) o explicaţie rezonabilă a naturii procedeului ce va fi folosit şi
a riscurilor ce pot surveni;
c) disponibilitatea de a răspunde la orice întrebări în legătură cu
substanţa sau procedeul.
C. Minorii sau persoanele incompetente mental pot fi folosite ca
subiecte doar dacă:
a) natura investigaţiei nu poate fi aplicată persoanelor adulte
competente mental;
b) este dat consimţământul, în scris, de către un reprezentant legal
autorizat al subiectului, în circumstanţele în care un adult informat şi prudent
s-ar oferi în mod rezonabil pe sine sau pe fiul său ca subiect voluntar.
D. Nimeni nu poate fi folosit ca subiect împotriva voinţei sale.
E. Folosirea abuzivă a persoanelor instituţionalizate în cercetare
este un mod necinstit de a distribui riscurile cercetării. Se consideră
că participarea este prin constrângere şi nonvoluntară dacă
participantul este supus la stimulări şi persuasiuni puternice.
Costul prestaţiilor
Medicii trebuie să cunoască preţurile şi să nu administreze sau să
prescrie proceduri inutile sau facilităţi de rangul doi. Societatea
147
ION MEREUŢĂ
consideră că cea mai importantă preocupare a medicului este grija

pentru sănătatea pacienţilor. Aceasta nu îl exclude pe medic, individual
sau prin intermediul organizaţiilor medicale, de la participarea la
politica socială care poate afecta îngrijirea sănătăţii.
Îndrumări pentru cercetarea fetală

(1) Se face doar de către echipe specializate, autorizate, în cadrul
unor programe organizate, la standarde ştiinţifice acceptate, în scopul
producerii de date cu valoare ştiinţifică semnificativă.
(2) Studii clinice corect efectuate pe animale şi femei negravide
trebuie să preceadă orice proiect special de cercetare fetală, când este cazul.
(3) În cercetarea fetală, investigatorul va trebui să arate aceeaşi
preocupare pentru făt ca un medic ce tratează fătul într-o procedură
curativă, fără cercetare.
(4) Trebuie respectate toate regulamentele federale sau statale în
vigoare.
(5) Nu trebuie admisă plata pecuniară pentru obţinerea
materialului fetal în proiectele de cercetare fetală.
(6) Trebuie să existe comitete de control competente, comisii de
supraveghere sau comisii consultative, când este cazul, pentru a proteja
împotriva posibilelor abuzuri ce pot surveni în aceste cazuri.
(7) Cercetarea pe aşa-numitul făt mort, material fetal macerat,
celule fetale, ţesuturi fetale, organe fetale sau placentă trebuie să fie
în acord cu legile statului cu privire la autopsie şi legile cu privire la
transplanturile de organe sau donaţiile anatomice. Trebuie obţinut un
consimţământ voluntar avizat, în scris, de la un reprezentant legal
autorizat al fătului.
(8) În cercetarea făcută în principal pentru tratamentul fătului:
A. Consimţământul voluntar avizat, în scris, trebuie dat de femeia
gravidă, acţionând în interesul fătului.
B. Metodele alternative de tratament, dacă există, trebuie evaluate
cu grijă şi explicate pe deplin. Dacă se cunoaşte un tratament mai
simplu sau mai sigur, acesta trebuie urmat.
(9) În cercetarea făcută în principal pentru tratamentul femeii gravide:
A. Consimţământul voluntar avizat, în scris, trebuie dat de pacientă.
B. Metodele alternative de tratament trebuie evaluate cu grijă,
explicate pe deplin pacientei. Dacă se cunoaşte un tratament mai simplu
sau mai sigur, acesta trebuie urmat. Dacă este posibil, riscul fătului trebuie
să fie cît mai mic posibil corelat cu necesitatea de tratament a femeii.
148
(10) În cercetarea făcută pe fătul viu, în principal, pentru

acumularea de date ştiinţifice:
A. Consimţământul voluntar şi avizat, în scris, trebuie dat de
femeia gravidă în circumstanţele în care un adult prudent şi informat
şi-ar putea da, în mod rezonabil, un atare consimţământ.
B. Riscul pentru făt impus de cercetare trebuie să fie cel mai mic
posibil.
C. Scopul cercetării trebuie să fie producerea de date şi cunoştinţe
cu semnificaţie ştiinţifică ce nu pot fi obţinute altfel.
D. În acest domeniu de cercetare este deosebit de important de a
sublinia grija şi preocuparea ce trebuie manifestate faţă de făt. Nu
trebuie să existe traumatizări fizice asupra fătului.
Îndrumări pentru transplantul de organe

Pentru medicii care doresc să-şi păstreze cel mai înalt nivel al
eticii medicale:
(1) În toate relaţiile profesionale între medic şi pacientul său, prima
preocupare a medicului trebuie să fie sănătatea pacientului. El datorează
pacientului o loialitate primară. Această preocupare şi devoţiune trebuie
să se manifeste în toate procedurile medicale, inclusiv în acelea care
incumbă transplantul unui organ de la o persoană la alta, când şi
donatorul, şi receptorul sunt pacienţi. De aceea, trebuie avută grija de a
proteja deopotrivă drepturile amândurora şi nici un medic nu-şi poate
asuma responsabilitatea unui transplant de organ fără protecţia egală a
drepturilor donatorului şi receptorului.
(2) Perspectiva unui transplant de organ nu oferă nici o justificare
pentru slăbirea standardului obişnuit al îngrijirii medicale. Medicul trebuie
să acorde pacientului său, care poate fi un viitor donator de organ, aceeaşi
grijă ca altor pacienţi trataţi pentru aceeaşi leziune sau boală.
(3) Când un organ vital unic trebuie transplantat, moartea
donatorului trebuie constatată de cel puţin un medic în afară de medicul
receptorului. Moartea trebuie stabilită prin judecata clinică a medicului;
în această constatare medicul „etic” va folosi toate testele ştiinţifice
acceptate în mod curent.
(4) Discutarea detaliată a procedeului propus cu donatorul şi cu
receptorul sau cu rudele cu discernământ sau reprezentanţii legali este
obligatorie. Medicul trebuie să fie obiectiv în discuţia procedeului,
dezvăluind riscurile cunoscute şi posibilele întâmplări neprevăzute şi
recomandând procedeele alternative disponibile. Medicul nu va încuraja
149
ION MEREUŢĂ
speranţele dincolo de limita justificată de circumstanţe. Interesul

medicului în progresul cunoaşterii ştiinţifice trebuie să fie întotdeauna
secundar faţă de principala sa grijă pentru pacient.
(5) Procedeele de transplantare de organe trebuie înfăptuite:
A. Doar de către medici cu cunoştinţe medicale speciale şi
competenţă tehnică prin cursuri speciale, studiu şi experienţă de
laborator şi practică;
B. În instituţii medicale cu condiţii adecvate pentru a proteja
sănătatea şi bunăstarea pacienţilor la procedură.
(6) Transplantul de organe va fi practicat numai după evaluarea
cu grijă a disponibilităţii şi eficienţei altor posibile terapii.
Ingineria genetică
Comunitatea ştiinţifică, medicina organizată, industria, în
colaborare cu guvernul, vor activa pentru prevenirea abuzurilor din
orice sector al societăţii, privat sau public.
Calitatea vieţii
În luarea deciziilor pentru tratamentul nou-născuţilor serios
diformi sau al persoanelor sever deteriorate ca victime ale unor
accidente şi boli, sau ale vârstei avansate, primul considerent va fi
ceea ce este mai bine pentru individul pacient, şi nu evitarea unei
poveri pentru familie sau societate. Calitatea vieţii este factorul care
trebuie luat în considerare în a determina ce este mai bine pentru individ.
Viaţa trebuie trăită în ciuda dificultăţilor fizice şi a handicapurilor, excepţie
făcând doar situaţiile când prelungirea ei ar fi inumană şi în afara
conştiinţei. În asemenea circumstanţe, refuzul sau îndepărtarea mijloacelor
de susţinere a vieţii sunt considerate ca o atitudine etică în îngrijirea
normală a unui individ a cărui boală nu poate fi înlăturată.
În situaţiile disperate ce privesc nou-născuţii, sfatul medicului
trebuie să fie oricând disponibil, dar decizia de a se face eforturi
maxime pentru menţinerea vieţii trebuie să fie determinată de alegerea
părinţilor. Părinţii trebuie să fie avizaţi asupra: opţiunilor, beneficiilor
scontate, riscurilor şi limitelor oricărei terapii propuse; cum afectează
potenţial relaţiile interumane condiţia copilului; se vor da informaţii
relevante şi răspunsuri la toate întrebările lor. Se pleacă de la prezumţia
că dragostea pe care părinţii o poartă de obicei copiilor lor va fi
dominantă în decizia pe care o iau, în a hotărî ce este mai bine pentru
copiii lor. Este de aşteptat ca părinţii să acţioneze fără egoism, mai
150
ales atunci când viaţa însăşi este în pericol. Dacă nu există probe
evidente ale contrariului, autoritatea părintească trebuie respectată.
Bolile terminale
Legământul social al medicului este de a prelungi viaţa şi de a
alina suferinţele. Când apare un conflict între o parte şi cealaltă,
medicul, pacientul sau/şi familia pacientului au latitudinea să rezolve
conflictul.
Pentru raţiuni umanitare, după un consimţământ avizat, medicul
poate face ce este necesar pentru a îndepărta durerea severă sau poate
să înceteze ori să omită tratamentul pentru a lăsa să moară un pacient
într-un stadiu terminal, dar nu trebuie să cauzeze moartea în mod
intenţionat. În hotărârea dacă administrarea tratamentului ce poate,
în mod parţial, să prelungească viaţa este cu adevărat în interesul
pacientului, medicul trebuie să ia în considerare posibilităţile care
există pentru prelungirea ei în condiţii umane şi confortabile şi care
sunt dorinţele şi atitudinile familiei sau ale acelora care au
responsabilităţi pentru tutela pacientului.
Atunci când coma unui bolnav într-o stare terminală este fără
îndoială ireversibilă şi există circumstanţe ce permit confirmarea
acurateţei diagnosticului, pot fi întrerupte toate mijloacele de menţinere
în viaţă a acestuia. Dacă, după întreruperea sistemelor de menţinere a
vieţii, moartea nu survine, trebuie menţinute confortul şi demnitatea
pacientului. Prelungirea sau sistarea reanimării o decid medicii, având
la bază criterii stabilite.
4.3. Controlul etic al experienţelor biomedicale

Problemei experimentelor pe om i-au fost dedicate multe lucrări.
Pe de o parte, acestea au un caracter etico-moral, iar pe de altă parte –
juridic. Experimente medicale, manipulaţii, operaţii pot fi efectuate
atât pe animale şi cadavre, cât şi pe omul viu. Aceasta se referă şi la
experimentarea preparatelor farmaceutice.
Controlul etic al experienţelor biomedicale a fost elaborat, încă
în antichitate, de medicul roman Celsus, iar mai târziu – de către
A. Vesolius ş. a. Una dintre personalităţile celebre care a studiat
problema a fost Claude Bernard (1813-1878). În lucrarea sa „Lecţii
despre patologia experimentală”, el a subliniat necesitatea interzicerii
experimentelor pe om, dând prioritate experimentelor pe animale. „Nu
putem experimenta pe bolnavii care ne acordă încrederea lor, deoarece
151
ION MEREUŢĂ
riscăm să-i omorâm în loc să-i tratăm”, scria marele Bernard. Principiul
învăţatului: Da! – experimentului pe animale, Nu! – experimentului
pe om – este actual şi în zilele noastre. Sugestii similare sunt expuse
şi în lucrarea lui A. Moll „Etica medicală”. Principiile de care s-au
condus aceşti savanţi în afirmaţiile lor erau de ordin moral, etic,
deontologic. Primul document care conţinea aspecte legislative ale
controlului etic al experimentelor biomedicale a fost o instrucţiune
pentru directorii spitalelor din Prusia, în 1900. Un rol deosebit în
dezvoltarea acestui concept l-a jucat lucrarea lui V. Veresaev, construită
pe principiul: Nu dăuna!
Desigur, experimentele efectuate contra umanităţii de către medicii
fascişti s-au reflectat în Codul de la Nurnberg, în care se stipulează că
medicul are dreptul la experiment doar cu acordul bolnavului.
Ulterior, Asociaţia Medicală Mondială a adoptat o serie de
declaraţii care au desăvârşit principiul eticii în experienţele
biomedicale – Declaraţia de la Helsinki (1964) şi Recomandările
privind efectuarea experienţelor clinice asupra omului – cu scopul
de a servi drept ghid medicilor.
Toţi bolnavii sunt angajaţi în cercetări ştiinţifice – a arătat-o
corelaţia dintre progresul tehnico-ştiinţific şi cercetările biomedicale.
De aceea, această declaraţie are trei compartimente:
1) Principiile de bază;
2) Cercetarea medicală asociată cu îngrijirea medicală;
3) Cercetarea medicală nonterapeutică incluzând subiecţii umani.
Aceste principii etico-morale şi juridice au fost completate cu
Declaraţia de la Tokio (1975), iar în 1985, au fost elaborate
Recomandările Internaţionale privind înfăptuirea cercetărilor
biomedicale cu folosirea animalelor.
Desigur că cercetările ştiinţifice biomedicale contribuie la
dezvoltarea ştiinţei medicale şi ele au dreptul la existenţă, dar nu în
defavoarea omului.
Cercetări ştiinţifice se numesc diferite cercetări ale medicamen-
telor, metodelor terapeutice, tehnicii medicale, care se efectuează în
conformitate cu procesul (protocolul) cercetărilor ce apreciază ţelul
şi obiectivele, cu participarea voluntarilor sănătoşi şi bolnavi.
Cercetările ştiinţifice trebuie să devină o etapă obligatorie a introducerii
noilor medicamente şi metode de tratament în practică. Esenţa este
aprecierea inofensibilităţii lor. Aceste criterii sunt descrise în
regulamentul Good Clinical Practice (GCP) şi reprezintă nişte cerinţe
152
stricte. Cercetările au anumite faze de cercetare (I–IV). Ele pot fi

prospective, retrospective sau secţionale (în cazul folosirii anchetelor
individuale), deschise sau închise, randomizate etc.
Fundamentul controlului etic al experienţelor biomedicale este
etica – categorie filozofică ce determină sistemul valorilor morale ale
corelaţiei dintre bine şi rău. Părintele eticii a fost Aristotel, care a
descris bazele fundamentale ale eticii în lucrarea sa „Etica către
Nicomed”. Ulterior, aspectele valorilor general-umane au fost
dezvoltate în Evanghelia de la Matei, iar şi mai târziu – de Kant.
Cerinţele faţă de controlul etic al experienţelor biomedicale au
un caracter internaţional şi au fost stipulate în Declaraţia Asociaţiei
Medicale Mondiale de la Helsinki. Controlul trebuie efectuat de către
comitetele pentru etică, care activează în numele ştiinţei, voluntarilor
şi cercetărilor ştiinţifice. Comitetele trebuie să fie independente,
competente, deschise pentru discuţii, obiective, confidenţiale, colegiale.
Aceste comitete îşi au propriile regulamente şi metodologie a controlului
etic, conţinând metode specifice bazate pe legislaţia în vigoare
naţională şi a organismelor internaţionale.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a emis nenumărate recomandări
în privinţa cercetărilor ştiinţifice, a standardelor de cercetare.
Recomandaţiile OMS pentru comitetele de etică ce efectuează controlul
experimentelor biomedicale TDR/PRD/ETHICS/2000.1. sunt cele mai
valoroase în ceea ce priveşte organizarea comitetelor de etică în diferite
ţări, inclusiv Republica Moldova.
Eutanasia
Termenul eutanasie a apărut la începutul sec. XVII în lucrarea
lui F. Bacon (1561–1626) „Despre meritele şi dezvoltarea ştiinţei”.
Bacon descrie eutanasia ca pe o fericire. El scria: „... medicii (...)
trebuie să facă totul pentru uşurarea plecării din viaţă a celui care abia
mai respiră... Această disciplină trebuie să se dezvolte”.
În interpretare modernă, eutanasie înseamnă uciderea din milă.
Aceasta presupune că medicul trebuie să întreprindă măsuri directe
prin care survine moartea sau să renunţe la diferite acţiuni ale actului
medical, ceea ce poate fi calificat ca abandon. Cele menţionate vin în
contradicţie cu Jurământul lui Hipocrate – „nu voi încredinţa nimănui
otrăvuri şi nici nu voi îndemna la aşa ceva”.
Într-adevăr, în practica medicală se întâlnesc cazuri când medicina
este neputincioasă în faţa morţii bolnavului. Aceasta se referă la
153
ION MEREUŢĂ
bolnavii foarte gravi, muribunzi, pentru care mulţi practicieni folosesc

termenul incurabil. Din punctul nostru de vedere, acest termen nu
este cel mai potrivit, fiindcă el impune abandonul bolnavului.
În literatură se întâlneşte şi clasificarea eutanasiei – activă şi
pasivă, directă şi indirectă, benevolă sau forţată.
Problema bolnavului în agonie, a bolnavului decerebrat, cu creier
respirator, decorticat etc. rămâne actuală, fiind o chestiune atât
medicală, cât şi juridică, în special din perspectiva donării de organe.
În lucrările lui E. Saviţki găsim termenii ortotanasia şi distanasia.
Distanasia este menţinerea de către medic a vieţii bolnavului,
recunoscut incurabil, cu metode speciale – respiraţie artificială,
plămâni artificiali, ficat artificial, aparate ale circulaţiei extracorporale
etc. Cât timp viaţa bolnavului este menţinută prin aceste metode, vom
menţiona distanasia, iar când medicul va suspenda activităţile de
menţinere a vieţii, vom putea constata ortotanasia.
Distanasia este justificată de însuşi sensul medicinei, corespunde
tuturor canoanelor etico-morale ale medicului şi determină continuarea
metodelor reanimării şi terapiei intensive, iar ortotanasia poate suspecta
o greşeală sau chiar o culpă medicală. De aceea ortotanasia necesită
cercetare medicală, criterii specifice şi apreciere juridică. Totdată, este
necesară aprecierea morţii creierului, a criteriilor speciale şi stipularea
acestora în legislaţie. Doar atunci ortotanasia va fi justificată şi medicul
reanimatolog va fi în drept să întrerupă reanimarea şi terapia intensivă.
O problemă medicală, dar şi socială deosebită, este tratarea paliativă
a bolnavilor oncologici cu caracter avansat, depăşit, a bolnavilor din grupa
clinică IV. Datorită dezvoltării ştiinţei medicale, a oncologiei, a preparatelor
antitumorale şi citostaticelor, aceşti bolnavi trăiesc o perioadă destul de
îndelungată. Totuşi, bolnavii cu cancer avansat în fazele terminale sunt
incurabili, motiv din care sarcina noastră primordială constă în acordarea
ajutorului medical calificat muribunzilor. Tot mai mult se vorbeşte de
necesitatea deschiderii Hospis-urilor – instituţii medico-sociale unde
bolnavii gravi se află înainte de moarte.
Tratamentul paliativ cuprinde tratarea, în cazul cancerului, a
durerii clinice, dispneei, intoxicaţiei, vomei, diareei etc. În stadiile
terminale, vom vorbi nu de tratament, ci de alinarea suferinţelor.
Bolnavul muribund este şi el om şi trebuie să moară asemeni un om.
Tocmai de aceea, atitudinea medicinei, a oamenilor, a societăţii în
întregime faţă de această problemă denotă dezvoltarea sociumului şi
a culturii umanităţii.
154
În ultimul timp, se vorbeşte tot mai mult de necesitatea acceptării

eutanasiei de către societate. În lucrarea „Viitorul valorilor morale”
(2000), A. C. Grayling, unul dintre susţinătorii eutanasiei, spune:
„Atunci când suntem convinşi că eutanasia este calea corectă, miloasă,
umană, trebuie să o aplicăm”.
La rândul nostru, considerăm că eutanasia este amorală atât din
punct de vedere medical, cât şi din punct de vedere religios. Viaţa
vine şi trebuie să plece singură, fără intervenţia altor oameni
(I. Mereuţă, 1993).
Clonarea
În cea de a doua jumătate a sec. XX s-a dezvoltat vertiginos
genetica şi biologia moleculară. Studierea genelor şi a cromozomilor
a făcut posibilă dezvoltarea ingineriei genetice în medicină, iar în
anii ’90 s-au reliefat trei direcţii ale dezvoltării acesteia:
1. Clonarea genelor oamenilor sănătoşi şi bolnavi în celulele altor
organisme cu scopul studierii bazelor moleculare ale patogenezei maladiilor
ereditare şi pentru elaborarea unor metode eficiente de tratament.
2. Sinteza substanţelor biologice active – hormoni, fermenţi,
interferon, imunoglobulină, vaccinuri. Cu ajutorul biochimiei au fost
sintetizate substanţe active ale sometotropinei umane, insulinei,
interferonului, imunoglobulinelor.
3. Terapia genetică a maladiilor ereditare – s-a dezvoltat biologia
moleculară şi genetica moleculară.
Cu referire la problema genomului uman s-au desfăşurat deja zeci
de conferinţe, congrese, simpozioane etc. Au fost publicate lucrări în
domeniul biologiei, imunologiei, hematologiei, oncologiei, maladiilor
infecţioase, microbiologiei, virusologiei etc.
Din punct de vedere legislativ, problema clonării apare sub diferite
aspecte: pe de o parte, clonarea celulară, imunologică, a ţesuturilor
şi a organelor, iar pe de altă parte – clonarea omului.
În ceea ce priveşte clonarea celulară a ţesuturilor şi organelor umane,
credem că aceasta va deschide o nouă perspectivă în ştiinţa şi practica
medicală. Va fi posibilă şi accesibilă transplantarea ţesuturilor, precum
şi, sperăm, reabilitarea persoanelor cu handicap locomotor etc.
Dar, organismele juridice internaţionale s-au pronunţat categoric
împotriva clonării omului, de aceeaşi părere fiind majoritatea
medicilor. Considerăm că clonarea omului poate provoca numeroase
probleme atât etice, cât şi socio-umane. Tocmai din acest considerent,
155
ION MEREUŢĂ
chestiunea în cauză trebuie să fie stipulată în viitorul Cod medical, în

alte legi şi acte normative.
Aspecte religioase
În activitatea sa, medicul întâlneşte diferiţi bolnavi care
împărtăşesc diferite religii sau confesiuni religioase. De aici rezultă
şi atitudinea suferinzilor faţă de viaţă, boală, tratament, unele remedii
medicale şi medicamente. Un subiect aparte îl constituie chestiunea
transfuziei de sânge, mai ales în stările critice. Cum trebuie să acţioneze
medicul? Desigur că, dacă e vorba de o transfuzie de componenţi de
sânge în mod planic, medicul trebuie să informeze pacientul despre
necesitatea transfuziei şi să-i ceară consimţământul. Dar dacă e vorba
de o stare critică – şoc hemoragic, spre exemplu – medicul trebuie să
ia o atitudine corespunzătoare pentru cazurile de urgenţă, vitale. Căci
omul, indiferent de concepţiile lui religioase, are dreptul la asistenţă
medicală. Aceasta e stipulat atât în actele legislative şi normative, cât
şi în cele morale, şi devine o componentă de bază a existenţei umane
şi a profesiunii de medic.
* * *
La etapa actuală de dezvoltare a societăţii, în general, şi a
medicinei, în special, controlul etic al experienţelor biomedicale
trebuie să fie în atenţia atât a Ministerului Sănătăţii, cât şi a asociaţiilor
obşteşti, inclusiv a asociaţiilor medicale.
4.4. Responsabilitatea penală şi activitatea medicală. Culpele

Răspunderea penală este o instituţie a dreptului penal care, alături
de celelalte două instituţii fundamentale ale acestuia, infracţiunea şi
sancţiunea, reprezintă componentele de bază ale întregului sistem de
drept penal.
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi
reprezintă consecinţa nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale.
Răspunderea penală ar putea fi interpretată ca o consecinţă juridică a
săvârşirii infracţiunii care constă în obligaţiunea de a supune persoana
măsurilor de constrângere juridico-penale.
Prin răspundere juridică se înţelege obligaţia unei persoane de a
suporta o anumită consecinţă juridică sau o anumită sancţiune. Putem
spune că, pentru existenţa răspunderii penale, este nevoie de a
determina caracteristicile ei, care constau din:
156
– Existenţa infracţiunii;
– Subiectele răspunderii penale;
– Conţinutul răspunderii penale;
– Obiectul răspunderii penale.
Cauzele răspunderii penale sunt:
– Ilegalitatea acţiunii;
– Fapta săvârşită cu vinovăţie.
Teoria dreptului deosebeşte trei tipuri de ilegalitate penală: directă
– interzicerea nemijlocită de către legea penală a acţiunii respective;
mixtă – recunoaşterea acţiunii interzisă de legea penală în legătură cu
aceea şi cu atât cu cât ea este recunoscută ilegală de către alte ramuri
ale dreptului; condiţionată – acţiuni care, în condiţii obişnuite, sunt
social pozitive şi provoacă prejudiciu numai în cazuri relativ rare, din
care cauză reglementarea cu norme de drept nu este posibilă.
Acţiunile şi încălcările ilegale ale obligaţiilor profesionale medicale
pot fi atât directe, cât şi condiţionate. Directă este ilegalitatea acţiunilor
conţinute în încălcarea de către lucrătorii medicali a obligaţiilor speciale
prevăzute de lege de a acorda ajutor bolnavului.
Aceste acţiuni au fost numite terapie incorectă. Ilegalitatea
acţiunilor nu este atât de vădită nu numai din cauză că legea penală
nu conţine norme speciale care să interzică astfel de acţiuni. Legea
penală se răsfrânge doar asupra ilegalităţii acţiunilor ce provoacă
moartea şi dăunează sănătăţii omului.
Specificul activităţii medicale nu permite de a analiza asemenea
urmări ca o condiţie suficientă pentru recunoaşterea acţiunilor
(inacţiunilor) lucrătorilor medicali drept ilegale. De aceea survenirea
morţii sau înrăutăţirea sănătăţii pacientului, chiar şi în prezenţa legăturii
cauzale a acestor urmări cu acţiunea (inacţiunea) lucrătorilor medicali,
nu ne dă suficiente motive pentru a o aprecia ca fiind ilegală. Este
necesară o a treia condiţie – incorectitudinea acţiunii medicale.
Scopul activităţii medicale constă în tratarea oamenilor prin metode,
mijloace, manipulaţii şi intervenţii medicale ce au o bază ştiinţifică.
Aceasta înseamnă că, la baza unui act medical, trebuie să stea cunoaşterea
legităţilor biologice ale organismului omenesc, care să permită acţiunea
asupra lor în sens pozitiv şi prezicerea din timp, cu un grad cât mai înalt
de probabilitate, a rezultatului tratamentului. Tocmai de aceea aplicarea
metodelor şi mijloacelor nefondate ştiinţific nu poate îndreptăţi scopul
în care a acţionat reprezentantul profesiei medicale. Astfel, ilegală se
consideră acţiunea săvârşita de lucrătorul medical în scop de tratament,
157
ION MEREUŢĂ
care nu corespunde regulilor şi metodelor existente în ştiinţa medicală

şi se găseşte în legătură cauzală cu urmările, survenite pentru pacient
în formă de producere a morţii şi dauna adusă sănătăţii. Aceasta este
importanţa regulilor existente în medicină pentru calificarea acţiunilor
medicale ca ilegale. Următoarea problemă care necesită rezolvare este
concretizarea înţelesului de reguli ale medicinei. Pentru aprecierea
legalităţii acţiunilor medicale e necesar să avem o închipuire exactă
despre faptul dacă acţiunile examinate corespund sau nu regulilor
medicinei. Însă regulile şi metodele de tratament existente în medicină
nu sunt o categorie axiomatică. Dacă le vom recunoaşte astfel, vom
lipsi activitatea medicală de caracteul său creativ. Regulile ştiinţei
medicale sunt determinate de nivelul dezvoltării medicinei la o anumită
perioadă de evoluţie a acesteia. Pe parcurs, însă, apar noi reguli şi metode
de tratament, sunt respinse concepţiile vechi, se schimbă metodele,
manipulările şi operaţiile cunoscute. Apar noi concepţii de tratament.
În aşa mod, aprecierea corectitudinii acţiunilor medicale trebuie
să se facă în funcţie de nivelul stării de dezvoltare a medicinei în
momentul săvârşirii lor, dar nu în momentul anchetei şi examinării
judiciare a cazului penal.
Este foarte important ca nivelul cunoştinţelor minimal necesare,
ce trebuie aplicate la efectuarea unui act medical, să fie identic pentru
toţi lucrătorii medicali. (Ex.: nivelul cunoştinţelor medicale ce stă la
baza efectuării unui act medical concret nu trebuie să fie diferit în
cazul unui profesor sau al unui medic de la un spital de circumscripţie).
Tocmai aceasta determină aşa-numitele standarde medicale, dar şi ele
sunt relative şi dependente de foarte mulţi factori.
Aprecierea ilegalităţii acţiunilor include încă un moment. Dacă
nivelul cunoştinţelor medicale supuse aplicării este determinat de însăşi
acţiunea, apoi caracterul şi sfera aplicării lor nemijlocite se constată
prin raportarea la subiectul acestei acţiuni. Adică, nivelul cunoştinţelor
medicale ale lucrătorului medical sunt determinate de categoria sa
profesională: medic, asistentă, felcer. Aceasta şi apreciază nivelurile
asistenţei medicale.
Cele expuse mai sus permit concretizarea, în continuare, a
conceptului de nivel minim necesar de cunoştinţe medicale,
profesiogramă etc.
Nivelul minim necesar de cunoştinţe medicale este un complex
de cunoştinţe obligatorii pentru lucrătorul medical din grupa şi
categoria profesională corespunzătoare, care-i permite şi-l obligă să
158
aprecieze necesitatea efectuării unor acţiuni medicale ce se referă la

sfera aplicării directe de către reprezentanţii altei categorii sau grupe
profesionale. Adică, neposedând la perfecţie metodele de tratament
ale patologiilor ginecologice, medicul-chirurg e obligat să posede acel
minim necesar de cunoştinţe care-i permite să hotărască necesitatea
consultării ginecologului.
Culpa şi răspunderea penală apare atunci când o faptă medicală
este făcută cu vinovăţie şi determină un prejudiciu adus sănătăţii sau
chiar vieţii, iar între faptă şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate.
Despre culpă se poate vorbi în următoarele condiţii:
l. Existenţa unei datorii profesionale;
2. Neîndeplinirea acestei datorii făcute cu vinovăţie;
3. Apariţia unui prejudiciu datorat acţiunii sau inacţiunii;
4. Demonstrarea legăturii cauzale între fapta medicală şi prejudiciu.
Chiar în situaţiile de prejudiciu mortal, dacă nu se poate demonstra
legătura cauzală, nu poate apărea imputabilitatea.
Concepţiile juridice de până acum au considerat culpa
profesională ca:
– o încălcare a unei obligaţii de diligenţă şi prudenţă, de zel,
promptitudine şi competenţă a medicului;
– o lacună pe care un alt medic, în aceleaşi condiţii şi circumstanţe
de lucru, nu ar fi comis-o;
– o încălcare a regulilor profesionale, de toţi admise, prin neatenţie,
neglijenţă şi imprudenţă;
– o neprevedere urmată de prejudicii, deşi, în condiţiile date,
subiectul trebuia şi putea să prevadă aceste prejudicii.
În SUA şi Marea Britanie funcţionează anumite standarde ce se
referă la încălcarea prin multiple modalităţi neglijente a regulilor
profesionale, judecate după un mod special.
Conţinutul culpei medicale poate fi variabil: abateri de la
umanismul medical, abateri de la prudenţa comună medicală, greşeli
de tehnică medicală.
Aprecierea culpei medicale se face prin observarea lipsei de
prevedere care înfrânge o regulă profesională medicală, în condiţiile
deplinei libertăţi de alegere a medicului. Dacă există condiţii obiective
care restrâng libertatea de acţiune a medicului şi determină prejudiciul
în ciuda prevederii (medicul fiind epuizat sau bolnav), nu vom fi în
faţa unei culpe.
Nu toate prejudiciile survenite în urma unui act medical sunt
159
ION MEREUŢĂ
consecinţa unei greşeli sau culpe medicale. Chiar în prezenţa unor

multiple omisiuni, unui lucrător medical nu i se poate incrimina
prejudiciul, dacă nu este prezent raportul de cauzalitate. Există
multiple situaţii în care victimele unor agresiuni mor ulterior în spital
din cauza unor leziuni ce se agravează, realizând situaţia juridică de
vătămare corporală cauzatoare de moarte. Nu de puţine ori,
reclamantul cere efectuarea expertizei medico-legale, incriminând
ineficienţa actului medical. În formulările organului de urmărire penală
care ordonă expertiza se cere a se aprecia dacă atitudinea (conduita)
medicală a fost oportună, suficientă.
Culpa medico-penală, asemenea altor culpe, poate fi de mai multe
forme:
– Culpa comisivă – constă într-o stângăcie, imprudenţă,
nepricepere, lipsă de dibăcie, nepăsare faţă de cerinţele bolnavului,
temeritate nejustificată de o necesitate, folosirea inadecvată a
condiţiilor de lucru sau o uşurinţă în activitatea medicală care reclamă
atenţie şi prudenţă deosebită.
– Culpa omisivă – apare atunci când bolnavul îşi pierde şansa de
vindecare sau supravieţuire datorită neexecutării unor acţiuni necesare.
Omisiunea însăşi poate apărea din indiferenţă, nebăgare de seamă,
neglijenţă. Este culpabilă dacă între ea şi prejudiciu există legătura cauzală.
– Culpă tehnică – rezidă într-o alegere greşită a procedurilor
tehnice, într-o delegare către o persoană nepotrivită a unor obligaţii
sau în delegarea obligaţiilor proprii unor alte persoane, încălcând
principiul potrivit căruia atribuţiile delegate nu se delegă.
– Culpa corelativă – constă în încălcarea unei datorii de
cofraternitate privind solicitarea şi obligaţia de a răspunde la un consult
interclinic, prin nesolicitarea unui ajutor, prin neinformarea despre soarta
bolnavului sau prin nesupravegherea corectă şi adecvată a subalternilor.
Din alte puncte de vedere, culpa poate fi:
– imediată – când între greşeală şi prejudiciu nu se interpune
nici un factor cu caracter de condiţie;
– mediată – când între greşeală şi prejudiciu se interpune
activitatea culpabilă a unei terţe persoane sau chiar a bolnavului.
Criteriile clasice folosesc terminologia augmentativă şi diminutivă
pentru culpă, împărţind-o în: lata – gravă; levis – medie, pentru un
om obligat la o prevedere medie; levissima – pentru un om obligat la
o prevedere excepţională.
Criteriul de apreciere a culpei este raportarea la atitudinea
160
profesională normală – rezonabilă – a unui alt medic care, în aceleaşi

condiţii de lucru, nu ar fi comis culpa. Din punct de vedere juridic, se
ţine seama de capacitatea subiectului de a fi acţionat liber şi de
capacitatea lui de a răspunde pentru prejudiciul creat.
Comisiile de expertiză medico-judiciare primesc ordonanţele de
efectuare a expertizelor de la judecători sau de la organele de urmărire
penală ca urmare fie a solicitării acestora din partea victimei sau a
familiei ei, fie a solicitării presupusului făptuitor.
Acuzele incriminative de culpă sunt, uneori, multiple, făcându-se
pentru omisiune şi comisiune deopotrivă, fie pe criterii duble sau triple,
în funcţie de conţinutul culpei (incompetenţă, neglijenţă, încălcarea
prudenţei comune). Răspunsurile comisiilor de expertiză medico-
legală sunt detaliate pentru fiecare acuză în parte, confirmând unele
dintre ele şi infirmând altele.
O clasificare a formelor culpei medico-penale poate fi dedusă
din însuşi conţinutul culpei. Se diferenţiază astfel:
1. Culpa dolosivă (înşelăciune) – intenţionată.
2. Culpe contra umanismului medical – prin violarea datoriilor
de umanism incluse în exercitarea funcţiei medicale, lipsind orice
caracter intenţional.
3. Culpe contra prudenţei comune – prin nerespectarea regulilor
de prudenţă ce se impun tuturor oamenilor, caz în care răspunderea
este angajată ca pentru oricare om.
4. Culpa pentru practică neautorizată.
5. Culpe în exerciţiul profesiei care privesc tehnica medicală –
prin încălcarea regulilor ştiinţifice stabilite de profesiune.
Culpa dolosivă – intenţionată

Culpa intenţionată este comisă cu voinţa de a împlini actul care
determină paguba şi cu dorinţa de a se produce consecinţele. Dolul
constă în acţiunea cu scopul de a aduce altuia un prejudiciu.
Spre deosebire de neglijenţă, când actul cauzator de prejudiciu este
comis deoarece făptuitorul nu reuşeşte să facă ceea ce o persoană
prudentă şi rezonabilă ar face, culpa intenţionată implică intenţia de a
face rău. În acest caz, apariţia prejudiciului nu este strict necesară pentru
responsabilitate, aceasta declanşându-se doar pentru că actul în sine
presupune un mare risc de a-i leza pe alţii. Acţiunile judiciare bazate pe
temeiul culpei intenţionate au un caracter deosebit, deoarece permit
reclamantului o flexibilitate procedurală, altminteri indisponibilă.
161
ION MEREUŢĂ
Pentru medicul ce comite o culpă intenţionată consecinţele sunt

deosebit de grave. Deoarece intenţia este elementul esenţial şi în
probarea crimelor (infracţiunilor), multe culpe intenţionate, pe lângă
responsabilitate civilă, implică responsabilitate penală. Judecarea unui
act criminal poate avea drept consecinţă pentru medic retragerea
dreptului la practică medicală. Vom analiza cele mai frecvente culpe
intenţionate.
1. Afrontul şi molestarea (insulta, jignirea, maltratarea şi
brutalizarea)
Afrontul şi molestarea reprezintă o combinaţie a două culpe
intenţionate. Afrontul este o atitudine care pune o persoană în pericolul
rezonabil de a fi atinsă într-o manieră insultătoare, provocatoare sau
injurioasă din punct de vedere fizic. Molestarea este atingerea însăşi
în desfăşurare. Ambele acte sunt făcute fără autorizare legală sau
permisiune personală.
(1) Actul intenţionat este comis de medic fără consimţământul
bolnavului. Exemplul clasic este cel al chirurgului care scoate firele
de la o plagă la degetul unui copil şi care nu poate executa corect
operaţiunea, deoarece copilul este permanent agitat. Ca să-l liniştească,
chirurgul loveşte copilul cu mâna, lăsându-i vânătăi vizibile. Curtea
de judecată a considerat că a fost vorba de afront şi molestare. O
situaţie diferită, însă, apare în cazul în care copilul – a cărui limbă
dilacerată era cusută de chirurg – îşi înfige dinţii în degetul acestuia.
Încercând, fără succes, să-şi elibereze degetul prin forţarea apăsătorului
de limbă în gura copilului, chirurgul a plesnit copilul peste obraz.
Reclamaţia părinţilor pe temeiul de afront şi molestare nu a fost
considerată valabilă, apreciindu-se că utilizarea forţei a fost utilă şi
adecvată în aceste circumstanţe. În respectivele situaţii,
responsabilitatea medicului pentru lovirea unei persoane este similară
cu responsabilitatea unui om obişnuit.
O situaţie asemănătoare este operaţia făcută de un medic fără
consimţământul bolnavului. În acest context, drept exemplu se aduce
cazul unui pacient care consimţise la o explorare instrumentală sub
anestezie şi s-a trezit operat. Concluzia juridică a fost: culpă
intenţionată, deoarece nu fusese vorba de nici o operaţie în informarea
prealabilă explorării instrumentale sau înainte de anestezie, neexistând,
deci, nici un consimţământ.
(2) Medicul a obţinut consimţământul pentru un anumit scop,
dar scopul a fost depăşit cu mult.
162
(3) Medicul acţionează în limitele consimţământului, dar,

deoarece nu execută o îngrijire obişnuită, consimţământul nu este făcut
– după o informare corectă, apărând noţiunea de înşelăciune (doi),
permisiunea de intervenţie fiind invalidă. Un exemplu ar fi cazul în
care o pacienta a consimţit că medicul ORL-ist să-i extirpe un polip
din urechea stângă, dar acesta a considerat, după adormirea pacientei,
că cealaltă ureche avea mai multă nevoie de intervenţie chirurgicală.
Când urgenţa îl împiedică pe medic să obţină consimţământul,
nu este vorba de nici un fel de responsabilitate. Se citează situaţia
unui obstetrician care intervine pentru o bănuită sarcină ectopică, dar
constată că sarcina era normală, însă că femeia avea apendicită acută.
El a scos apendicele şi, ulterior, a pretins să fie plătit pentru
apendictomie. Deşi pacienta a refuzat să plătească, pretinzând că ea
şi-a dat consimţământul pentru o altă operaţie, judecătorul a dat
dreptate chirurgului-obstetrician, arătând că pacienta şi sarcina ar fi
putut fi în pericol dacă apendicele nu ar fi fost scos.
2. Defăimarea (ponegrirea şi calomnierea)
Defăimarea este injurierea cu rea-credinţă a reputaţiei altei persoane.
Defăimarea scrisă se numeşte libellus, iar cea orală – scandalum.
Un element de probă unic în cazul defăimării este publicarea, care
necesită ca afirmaţia defăimătoare să fie făcută către o terţă persoană,
şi nu doar către defăimat. Se citează cazul unui medic care îi comunică
unei paciente, printr-o scrisoare, că ea suferă de o boală venerică, iar
femeia arată scrisoarea la două-trei prietene. Mai târziu, în prezenţa
unui prieten, ea discută diagnosticul cu medicul, ca ulterior să-l dea
în judecată pe acesta sub acuzaţia de încălcare a secretului medical.
Judecătorul a arătat că nu poate fi vorba de nici un prejudiciu, deoarece
pacienta îşi făcuse singură public diagnosticul.
Faţă de acuzaţia de defăimare există câteva maniere de apărare.
a) O apărare absolută este demonstrarea adevărului unei afirmaţii.
Acuzatul are datoria de a dovedi că afirmaţia era adevărată.
b) Anumite afirmaţii, ca cele făcute în timpul procedurii judiciare
sau cele prin care un medic discută cu alt medic tratamentul unui
pacient, sunt absolut privilegiate, acordându-se medicului apărare
absolută în cazul acestora. Ca exemplu se cunoaşte cazul medicului
de familie care l-a anunţat în mod inexact pe un pacient că acesta ar
avea sifilis, datorită unei greşeli de laborator. Acuzaţia de defăimare
făcută de pacient împotriva medicului de laborator a fost respinsă de
judecător, considerându-se că era vorba de o afirmaţie privilegiată,
163
ION MEREUŢĂ
deoarece medicul de laborator avea datoria de a informa medicul de

familie.
c) Există afirmaţii justificate pentru un privilegiu calificat, dacă
au fost făcute în scopul protejării intereselor medicului, ale pacientului
sau ale unei terţe persoane. Exemplul cunoscut este al medicului care,
bănuind că pacientul său are sifilis, dar aşteptând confirmarea prin
analize de laborator, îl anunţă pe proprietarul hotelului unde era cazat
pacientul că acesta ar putea avea o boala contagioasă, iar pacientul este
forţat să se mute. Deşi, mai târziu, s-a aflat că bolnavul nu avea sifilis,
judecătorul a decis că medicul nu era responsabil de defăimare, având
datoria de a dezvălui informaţia în interesul public.
3. Sechestrarea de persoană
Sechestrarea de persoană implică restrângerea libertăţii unei
persoane, făcută în afara legii. Medicul care forţează un pacient să
rămână în cabinet până îşi achită nota de plată sau până semnează
anumite acte poate fi acuzat de sechestrare de persoană. Cel mai
frecvent asemenea acuzaţii vin de la pacienţii internaţi împotriva
voinţei lor în spitalele de psihiatrie. Într-un caz, un psihiatru a fost
găsit responsabil pentru că a aplicat tratament unei femei care fusese
internată involuntar. În ciuda faptului că internarea era permisă de un
statut al respectivului stat american, Curtea de judecată a susţinut că:
„Deoarece psihiatrul a privat femeia de posibilităţi de comunicare cu
un avocat sau cu o rudă, acţiunile sale au constituit sechestrare de
persoană – rezultată din restrângerea ilegală a libertăţii ei – precum
şi afront şi molestare, deoarece pacientei i-a fost administrată o
medicaţie pe care ea nu a dorit-o şi la care nu a consimţit, depăşindu-se
ceea ce era permis de statutul medical al internării”.
Abuzul de atitudine este situaţia în care se reproşează unui medic
folosirea în mod greşit a unui barem de internare, pentru a spitaliza
pe cineva fără justificare medicală.
4. Încălcarea intimităţii
Încălcarea intimităţii apare în condiţiile în care afirmaţia
defăimătoare este adevărată, dar există două condiţii suplimentare
care incumbă responsabilitatea:
a) încălcarea vieţii private – când pacientul este subiectul unei
publicităţi nedorite, ca în cazul medicului găsit responsabil pentru că
a permis unui prieten, care nu era medic, să urmărească o naştere în
casa reclamantei parturiente.
b) dezvăluirea nejustificată de informaţii confidenţiale. Aceasta
164
are triple consecinţe: daune civile, pedeapsă penală şi pierderea

dreptului de practică medicală.
Nu pot fi subiectele acţiunii de încălcare a intimităţii dezvăluirile
privilegiate. Astfel, privilegiul se referă la copii bătuţi sau chinuiţi de
părinţi, dar este recomandabil ca privilegiile să fie exercitate cu
prudenţă.
5. Inducerea în eroare
Inducerea în eroare poate fi de două feluri:
1) Intenţionată – frauduloasă sau deceptivă;
2) Neglijentă.
În ambele cazuri trebuie să se facă dovada că este vorba despre o
expunere falsă a unui fapt prezent sau trecut şi că aceasta a fost crezută
de persoana care reclamă prejudiciul. Ambele categorii de inducere
în eroare se împart în:
1) prezentări pentru a face un pacient să urmeze un tratament;
2) prezentări cu privire la rezultatele tratamentului.
Inducerea în eroare preoperatorie este o entitate care va putea fi
folosită mai ales în anii viitori, datorită faptului că există o categorie
de pacienţi care au fost informaţi de către medici şi prin mass media
că s-au practicat o sumedenie de intervenţii chirurgicale care nu erau
necesare, cu un prejudiciu potenţial. Medicul care induce în eroare
asupra naturii sau rezultatelor tratamentului pe care l-a aplicat va fi
responsabil de fraudă (înşelăciune), chiar dacă nu a fost neglijent în
aplicarea acestui tratament. Prezenţa fraudei îi permite unui pacient
să înceapă o urmărire judecătorească după scurgerea termenului de
extincţie obişnuit.
6. Ultragiul (ofensă, insultă, ameninţare) medicului faţă de client
Pentru definiţia ultragiului, sunt necesare patru condiţii:
– actul sau atitudinea trebuie să fie intenţionată şi fără deferenţă
(fără consideraţie) faţă de cealaltă persoană;
– atitudinea trebuie să fie jignitoare şi extremă;
– conduita trebuie să determine stres emoţional sever;
– reclamantul trebuie să fie un membru apropiat al familiei care
să fi fost de faţă în timpul unei asemenea conduite.
Exemplu (din literatură):
Un soţ a dat în judecată un medic şi un spital de bolnavi cronici,
deoarece a fost abandonat cazul soţiei sale – bolnavă incurabilă. El a
reclamat că, în consecinţa acestui abandon, a fost forţat să asiste la
durerea şi la agonia soţiei sale muribunde. Curtea a acceptat reclamaţia,
165
ION MEREUŢĂ
considerând că medicul a comis culpa de ultragiu prin indiferenţă şi

lipsă de asumare de responsabilităţi, obligându-l pe reclamant să asiste
la chinurile terminale ale soţiei.
Culpe contra umanismului medical

Prin esenţa sa, profesiunea medicală trebuie să arate respect faţă de
persoana umană, de aceea medicul trebuie să se abţină de la intervenţiile
periculoase, cu riscuri excesive, ce ar putea periclita viaţa pacientului,
chiar dacă acesta este de acord sau o cere în mod expres. Obligaţiile
întemeiate pe respectul libertăţii umane sunt cele care generează, prin
neîndeplinirea lor, culpele contra umanismului medical. Dintre acestea
fac parte nerespectarea secretului profesional, neinformarea bolnavului
înainte de intervenţie, neobţinerea consimţământului şi chiar refuzul
de a acorda îngrijiri medicale.
Deoarece funcţia medicală este o noţiune juridică, iar umanismul
– una morală, instanţele judecătoreşti sunt apte de a delibera, fără
concursul experţilor, violarea unor atare datorii în conformitate cu
dreptul comun. Posibilitatea apare prin însuşi faptul că medicul nu şi-
a dus la îndeplinire obligaţiile pe care trebuia, atunci când avea
posibilitatea şi libertatea, să le îndeplinească.
În interesul vindecării sau salvării bolnavului, medicul are dreptul
de a sechestra bolnavul, de a acţiona asupra lui chiar prin constrângere,
fără a suporta vreo responsabilitate. În interesul bolnavului, medicul
poate să-l dezbrace pe acesta, să-l imobilizeze, să-i reţină obiectele
personale sau corespondenţa (mai ales în cazul bolilor psihice). Altfel,
paguba pe care bolnavul şi-o cauzează lui însuşi sau unei terţe persoane
va putea fi pusă în sarcina medicului psihiatru sau a subalternilor care
nu l-au supravegheat satisfăcător.
Abandonarea unui bolnav pe motiv că boala este ireversibilă şi
că nu se mai poate face nimic oricum este, de asemenea, o culpă
contra prudenţei comune.
Aceste culpe sunt aplicabile tuturor profesiunilor, neavând în
realitate un specific medical bine determinat. Ele pot fi comise de
orice om şi rezultă din violarea regulilor de prudenţă comună sau de
bun-simţ. De obicei, instanţele nu au nevoie de experţi pentru
aprecierea unor astfel de culpe.
Din categoria cazurilor ultracunoscute fac parte următoarele:
a) chirurgul lipsit de experienţă care execută o operaţie delicată
şi dificilă, în ciuda nepregătirii sale;
166
b) operaţia executată la membrul sănătos în timp ce membrul

bolnav rămâne neatins; extracţia măselelor sănătoase;
c) medicul care nu verifică stabilitatea mesei de operaţie sau de
examinare, din care cauză bolnavul cade şi se răneşte;
d) uitarea unor corpuri străine în organismul pacientului după
operaţii chirurgicale.
Culpa medicală
Culpa profesională constă în nerespectarea regulilor privind exerciţiul
profesiei medicale prin nepricepere sau abateri de la reguli. Culpele pot
proveni din neglijenţă, nepăsare sau imprudenţă – nerespectarea unor
metode şi procedee specifice. Definiţia juridică de culpă medicală pretinde
ca cel aflat în culpă să fie medic şi fapta sa să fie comisă în exerciţiul
profesiei medicale. Nu se pot aplica regulile pentru această culpă dacă autorul
a îndeplinit accidental acte ale unei profesiuni pe care nu este capabil să o
practice şi pe care nu o practică de obicei.
Nu se poate imputa o culpă unui medic care a săvârşit un act
nestatuat cu certitudine din punct de vedere ştiinţific.
În literatură sunt făcute diferite clasificări ale culpei profesionale,
dar mai utile considerăm viziunile autorilor Almoş Bela Trif şi Vasile
Astărăstoae (2000).
A. Culpa profesională prin nepregătire (nepriceperea, ignoranţa,
neştiinţa, impartiţia, incompetenţa)
Acestea apar în procesul de precizare a diagnosticului sau în aplicarea
tratamentului, ori de câte ori activitatea medicului este desfăşurată fără
ca el să aibă cunoştinţele necesare sau având cunoştinţe greşite.
În general, se consideră că ignoranţa este o greşeală fundamentală
a medicului, la fel de gravă ca necinstea. În situaţia de urgentă, impartiţia
poate deveni fatală pentru bolnav şi, prin urmare, este criminală. În
ultimii ani, datorită avalanşei informaţionale, competenţa medicului se
obţine cu greutate: pe lângă cunoştinţele elementare acumulate conform
unei programe analitice în timpul cursurilor din facultate, al examenelor
de calificare şi perfecţionare şi al concursurilor profesionale, este
necesară o dorinţă permanentă de a fi la curent, prin documentare, cu
actualitatea medicală. După cum am arătat mai devreme, problema
acumulării experienţei prin practică, alături de studiul permanent, se
punea încă în antichitate. Afirmaţii de genul: „Puteţi s-o folosiţi fără
frică – e doar din plante...” sunt aproape hilare în gura unor medici care
trebuie să ştie că tot din plante sunt curara, stricnina, aconitina.
167
ION MEREUŢĂ
Atitudinile binevoitoare ale medicului, dorinţa de a face bine,

dorinţa de a fi receptiv la pretenţiile bolnavului (frica de spital, teama
de injecţii ş. a.) nu au valoare şi nu pot exonera de răspundere
atitudinile care dovedesc nepriceperea.
Neasumarea riscului util datorată incompetenţei ia forma judiciară
a culpei prin pierderea unei şanse de vindecare sau supravieţuire a
bolnavului. Această suprapozare de omisiune şi comisiune este o
manifestare particulară a responsabilităţii medicale. Un caz de privare
de şansă prin ignoranţă combinată cu neglijenţă.
Aprecierea culpei prin nepricepere se va face în raport cu:
specialitatea şi experienţa medicului, condiţiile de lucru, împrejurările
şi faptele deja existente în momentul intervenţiei medicale. Nu se
poate cere unui specialist să aibă cunoştinţe în toate domeniile şi nu i
se poate reproşa că ignoră puncte de vedere salutare, dar încă
neclarificate. Se cere însă oricărui medic să cunoască atitudinea
necesară de urmat în situaţii de urgenţă şi să poată pune un diagnostic
obişnuit în orice situaţie, indiferent de specialitatea practicată.
Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor bolnavului, dar şi ca să se
protejeze în sensul responsabilităţii, medicul poate apela la consultul unui
coleg de aceeaşi specialitate sau la un alt medic cu o altă specialitate.
Trimiterea la un eşalon superior nu trebuie să reprezinte o dovadă
de competenţă limitată, ci o atitudine care recunoaşte doar limita
tehnicităţii locului iniţial de diagnostic şi tratament. Nu trebuie trimise
cazurile în mod abuziv, aceasta constituind o parte a medicinei
defensive, cu cheltuieli nejustificate de gravitatea cazului, doar pentru
a reprezenta „o umbrelă” contra responsabilităţii.
B. Culpa profesională prin imprudenţă (neprevederea)
Imprudenţa constă în comiterea unei activităţi pozitive, fără a
prevedea că pot apărea consecinţe ilicite, deşi se putea şi trebuia să se
prevadă acest lucru. Constituie imprudenţă:
– aplicarea oricărui tratament chirurgical sau chimioterapie fără
cunoaşterea contraindicaţiilor;
– aplicarea de seroterapie şi medicaţie la persoane care au prezentat
fenomene de intoleranţă la aceste substanţe;
– expunerea bolnavului la riscuri inutile prin executarea unei
intervenţii chirurgicale neimpuse de urgenţă, atunci când nu sunt la
dispoziţie utilităţile necesare pentru securitatea actului operator,
confortul bolnavului şi confortul medicului;
– lăsarea în funcţiune a unor sisteme de drenaj şi aparate în ciuda
168
schimbării stării fiziologice a bolnavului (în secţiile de anestezie-

reanimare sau de rinichi artificial).
O problemă cunoscută este cea a intervenţiilor de lux. Nu este
vorba de operaţii estetice, ci de operaţii ce pot fi temporizate.
Medicul care posedă un simţ adecvat al faptelor, bazându se pe
competenţă, atenţie şi prevedere, îşi dezvoltă o putere de anticipare,
denumită uneori fler al situaţiilor dificile.
Temeritatea profesională este opusă prevederii şi chiar prudenţei,
ea neavând o altă justificare decât urgenţa sau starea de necesitate.
Imprudenţa, prin incapacitatea rezonabilă de a prevedea, constituie
o formă simplă a culpei profesionale, care se referă la încălcarea
capacităţii medii, normale, de prevedere a profesionistului, precum şi
de posibilitatea de a fi prevăzut.
Cazul fortuit apare atunci când nu există nici o posibilitate de
prevedere.
Prevederea profesională normală reprezintă capacitatea medie a
oricărui profesionist de a lua măsuri adecvate oricărei situaţii, în raport
cu posibilităţile concrete de prevedere ale specialităţii sale şi cu
experienţa sa profesională.
Prevederea maximă este cerută în profesiunea medicală, pe
criteriul diferenţei între riscul acţiunii şi riscul prevederii.
Practica medicală este grevată de către riscurile asumabile, iar
medicul trebuie să fie prudent în actele şi atitudinile sale – neefectuarea
unor examene care ar fi permis diagnosticul corect, mânuirea
inadecvată a secretului medical, delegarea sau încredinţarea
imprudentă a atribuţiilor personale.
Culpa prin neprevedere este imputabilă în situaţii neobişnuite,
când medicul este incriminat fie că nu a prevenit bolnavul despre
unele riscuri, fie că, prevenindu-l brutal şi prezentându-i şansele reale,
bolnavul se sinucide.
Incapacitatea rezonabilă de a prevedea este exemplificată de
medicul care se prezintă la o intervenţie chirurgicală de urgenţă fără
instrumentar complet şi pense hemostatice, din care cauză bolnavul
incizat face hemoragie şi decedează. În acest caz, este evidentă
incapacitatea rezonabilă de a prevedea consecinţele actului său.
C. Culpa profesională prin neglijenţă (neatenţia)
Condiţiile juridice ale imputabilităţii neglijenţei includ constatarea:
– de a nu fi făcut ceea ce orice om rezonabil, în aceleaşi condiţii
de lucru şi în aceleaşi împrejurări, ar fi făcut;
169
ION MEREUŢĂ
– de a nu fi evitat un act profesional pe care orice profesionist de

bună-credinţă l-ar fi evitat în aceleaşi condiţii.
Formele de manifestare a neglijenţei sunt: graba, superficialitatea,
îndeplinirea lipsită de conştiinciozitate a obligaţiilor legitime. Pot fi
neglijenţe:
– nestabilirea corectă a anamnezei – lipsa dialogului cu bolnavul;
– neexecutarea unui examen clinic corect – bolnavul este consultat
fără a fi dezbrăcat;
– neefectuarea unor examene paraclinice de rutină;
– neluarea tuturor măsurilor de asepsie în vederea unei operaţii.
Neglijenţă nescuzabilă poate fi considerată trecerea cu vederea a
datelor clinice sau a rezultatelor de laborator. Este un element strident
uşor de înlăturat din practica medicală prin exigenţa medicului faţă
de sine însuşi. Dacă medicul a acţionat în conformitate cu regulile
practicii medicale din acel moment, dând dovadă de sârguinţă
rezonabilă în împrejurările date, nu va putea fi găsit vinovat chiar
dacă alţii, în împrejurări similare, au adoptat o altă conduită.
O situaţie specială o constituie administrarea substanţelor cu
potenţial alergizant sau a seroterapiei. Grija cuvenită – rezonabilă –
include şi anamneza referitoare la alergia la o anumită substanţă.
Într-un caz, un medic a administrat unui pacient cu conjunctivită
un colir cu penicilină, iar ca urmare pacientul şi-a pierdut vederea la
acel ochi. Medicul nu a fost găsit responsabil deoarece, urmând
standardul necesar de îngrijire, îl întrebase pe bolnav dacă acesta mai
făcuse penicilină şi dacă avusese vreo reacţie, iar acesta negase.
Neglijenţe grave sunt considerate:
– nediagnosticarea unor boli sau a stărilor ce preced iniţierii unui
tratament a cărui aplicare poate genera o agravare a bolii iniţiale sau
chiar decesul bolnavului;
– neizolarea bolnavilor contagioşi şi neprevenirea membrilor
familiei acestor bolnavi asupra necesităţii profilaxiei, eventual prin
imunizare; la acest tip de neglijenţă se adaugă, pe lângă responsabilitatea
civilă delictuală, şi responsabilitatea penală;
– neefectuarea terapiei antitetanice la plăgile potenţial-tetanigene;
– injectarea de medicamente cu perioadă de utilizare depăşită;
– injectarea de alte substanţe decât cea dorită, numai pentru că
fiolele au fost puse în mod neglijent, una lângă alta.
Lipsa de interes pentru activitatea profesională, indiferenţa faţă
de bolnav şi lipsa de grijă fată de relaţia medic-pacient sunt, uneori,
asociate neglijenţei.
170
D. Culpa profesională prin uşurinţă

Condiţiile teoretice ale culpei prin uşurinţă sunt:
– autorul, săvârşind o anumită acţiune sau inacţiune, ştie că nu a
luat toate măsurile de precauţie necesare, dar speră, în mod uşuratic,
că va putea evita rezultatele nefavorabile ale activităţii sale;
– producerea rezultatelor negative determină un prejudiciu adus
bolnavului, care este legat cauzal cu uşurinţa medicului.
Modalităţile de apariţie a uşurinţei sunt:
– subestimarea riscului acţiunii medicale;
– supraestimarea posibilităţilor de acţiune.
Se consideră uşurinţă următoarele situaţii:
– efectuarea unor injecţii sau puncţii greşite sau neadecvate;
– apariţia de efecte nedorite – arsuri, după antiseptice, diatermie,
radioterapie;
– apariţia de efecte secundare notorii – trecute în prospectul
medicamentului – prin nerespectarea dozelor maxime (surditate după
streptomicină, agranulocitoză după cloramfenicol);
– trecerea cu vederea a condiţiilor precare de lucru – ignorarea
murdăriei, neverificarea sterilizării.
Lacuna profesională este definită de o anumită etiologie. Cauzele
lacunelor profesionale sunt neglijenţele prin care nu se prevăd urmările
negative ale actului medical sau uşurinţa cu care se efectuează gesturile
profesionale, subestimând riscul acţiunii sau supraestimând posibilităţile
personale şi sperând că nu se vor produce urmările negative previzibile.
Lacune profesionale medicale sunt:
– reprezentarea greşită a populaţiei asupra posibilităţilor medicinei
la un moment dat;
– lipsuri instructive care determină fuga de răspundere – teama
de a efectua anumite manevre de către începători;
– lipsa conştiinciozităţii faţă de îndeplinirea anumitor acte
profesionale;
– lipsa de atenţie faţă de conţinutul social-uman al relaţiei medic-
pacient, nemulţumirea din partea bolnavului;
– trăsăturile de caracter ale medicului – ex.: egocentrismul,
infatuarea – care generează nemulţumire, umilinţă, descurajare;
– neutilizarea sistemului de formare şi perfecţionare, care duce la
depăşirea competenţei, la formarea mâinii pe seama bolnavului, la
mentalitatea potrivit căreia bolnavul este făcut pentru medic şi nu
medicul pentru bolnav;
171
ION MEREUŢĂ
– neutilizarea, în mod constructiv, a spiritului critic şi autocritic

ca o profilaxie a acuzelor pentru responsabilitate;
– acceptarea de a da îngrijiri medicale în condiţii care pot
compromite actul medical.
E. Culpa din omisiune (inacţiunea, abstenţiunea)
Medicul este responsabil când acţionează, dar şi când nu
acţionează, pentru tot ce face şi pentru tot ce refuză să facă.
Refuzul de a acorda asistenţă medicală unui bolnav aflat într-o
stare disperată sau unei persoane grav accidentate constituie o încălcare
evidentă a îndatoririlor profesionale, care incumbă responsabilitate
disciplinară, civilă şi penală pentru medic.
Definiţia culpei din omisiune precizează: atitudinea unei persoane
de a se abţine – voluntar sau involuntar – de la îndeplinirea unei obligaţii
de a acţiona pentru a împiedica producerea unui prejudiciu.
Regulile generale sunt aceleaşi ca şi în cazul culpei prin comisiune,
deosebindu-se:
– omisiunea intenţionată;
– omisiunea neintenţionată.
Omisiunea intenţionată apare atunci când autorul a luat decizia
de a nu acţiona, pentru că a dorit să se realizeze paguba. Aceasta
constituie întotdeauna o culpă, având la bază voinţa de a vătăma şi
obligând, întotdeauna, la reparaţii.
De fiecare dată când un efort aproape neglijabil este singurul mod
de a evita producerea unui prejudiciu considerabil pentru cineva, cel
care nu a dus actul la îndeplinire, lăsând voluntar să se producă
consecinţa negativă evitabilă, va fi responsabil. Este citat cazul
farmacistului care acceptă să vândă unui bolnav un medicament în
doze evident toxice.
Omisiunea neintenţionată poate fi:
– în acţiune;
– pură şi simplă.
Abstenţiunea în acţiune apare când autorul s-a situat voluntar
într-o împrejurare ce implica obligaţia de a acţiona pentru împiedicarea
lezării interesului altuia.
Farmacistul sau medicul care nu ia toate măsurile de precauţie
necesare pentru a face imposibilă confuzia între substanţele pe care le
administrează, sau medicul care nu ia toate măsurile de asepsie în
vederea unei operaţii, săvârşesc culpa din omisiune în acţiune,
omologată cu neglijenţa.
172
Abstenţiunea pură şi simplă apare când autorului, pur şi simplu, i

se reproşează faptul de a nu fi acţionat, lăsând să se realizeze un
eveniment la a cărui producere nu a contribuit cu nimic. Omisiunea nu
se referă la activitatea vreunei persoane. În această situaţie, dovedirea
responsabilităţii este mai dificilă, datorită greutăţii de a stabili
cauzalitatea. Responsabilitatea pentru omisiunea pură şi simplă se va
admite numai dacă s-a omis ducerea la îndeplinire reglementată de un
text de regulament sau de lege.
Conform principiilor de definire a culpei prin neglijenţă, dacă un
individ prudent şi diligent s-ar fi abţinut în condiţii similare, instanţa
nu trebuie să reţină vreo culpă în sarcina medicului acuzat de omisiune.
Se consideră, astfel, că medicul aflat la domiciliu, fiind chemat
telefonic pentru a îngriji un bolnav a cărui stare nu este gravă, nu
comite o culpă dacă refuză.
Însă, refuzul aceluiaşi medic, chemat să ligatureze arterele unui
rănit, este culpabil. Va fi, de asemenea, culpabil refuzul singurului
medic de pe o navă în deplasare de a acorda îngrijiri medicale unui
bolnav, chiar dacă acesta nu se află într-o stare gravă.
Simpla reticenţă a medicului poate constitui o culpă, chiar dacă
autorul omisiunii nu avea obligaţia legală de a preveni. A fost găsit
culpabil medicul care, fiind chemat să viziteze un copil bolnav de
sifilis, a omis să atragă atenţia doicii care îl alăpta de posibilitatea
contagiunii.
Omisiunea de a informa bolnavul sau aparţinătorul asupra stării
de sănătate sau asupra riscurilor actului medical ce urmează să fie
efectuat constituie culpă.
Condiţiile culpei din omisiune:
– omisiunea medicului trebuie să constea într-o imprudenţă,
neglijenţă sau neprevedere, culpabilă pe criteriul abstract al comparării
cu un medic cu diligenţă şi prudenţă normală;
– omisiunea trebuie să se refere asupra unei obligaţii juridice de
a acţiona, chiar în afara textelor formale de lege, pe baza principiilor
de drept, a regulilor de convieţuire socială, de bună-credinţă, a
uzanţelor şi regulilor profesionale.
Ori de câte ori se relevă neducerea la îndeplinire a obligaţiei de a
asista medical o persoană aflată în primejdie sau omisiunea prevederii
în exercitarea profesiei, apare imputabilitatea.
Culpa din omisiune medicală cuprinde următoarele cazuri:
a) Refuzul răspunderii la solicitare;
173
ION MEREUŢĂ
b) Refuzul intervenţiei – neasumarea de riscuri;

c) Refuzul de a trata în continuare – abandonul bolnavului;
a) Refuzul răspunderii la solicitare
Se defineşte prin trei caracteristici:
1. Nedeplasarea la locul unde se află persoana în suferinţă – implică
uneori un caracter intenţional, dar cel mai des, un caracter neglijent.
2. Îngrijirile pe care medicul le-ar fi acordat bolnavului i-ar fi
salvat viaţa acestuia sau ar fi împiedicat înrăutăţirea stării lui.
3. Dacă nu ar fi promis că se va deplasa la locul unde se află
persoana în suferinţă, bolnavul sau rudele lui ar fi putut chema un alt
medic, care i-ar fi acordat ajutorul necesar.
Subliniem importanţa punctului 3, deoarece simplul refuz de a
acorda asistenţă medicală – motivat obiectiv – nu duce la imputabilitate.
Se citează ca exemplu obstetricianul care a promis unei femei să o
asiste la naştere, iar atunci când a fost chemat, o dată cu declanşarea
travaliului, a omis să se ducă, cauzând astfel un prejudiciu pacientei.
Medicul de circumscripţie este obligat să acorde primul ajutor
medical la domiciliul bolnavului şi să răspundă la chemări, când există
urgenţă sau pericol imediat, dacă bolnavul se află în directa sa arondare
sau dacă în apropiere nu există un alt medic.
b) Refuzul intervenţiei
Atunci când medicul se află în faţa bolnavului, iar starea acestuia
impune o atitudine medicală, o manevră, o intervenţie chirurgicală
sau simpla administrare de medicamente, neasumarea riscului acestei
atitudini de către medic, în mod nejustificat, duce la imputabilitate,
dacă abstenţiunea generează un prejudiciu.
Lipsa de asumare a riscului oportun, generată de comoditate, frică
nejustificată, competenţă restrânsă, se apreciază în comparaţie cu
atitudinea unui medic diligent şi competent, care ar fi acţionat în
aceleaşi condiţii.
c) Abandonul bolnavului
Textele de legi prevăd că medicul care a început un tratament are
obligaţia de a-l continua până la completa însănătoşire sau ameliorare
a bolnavului sau până când acesta trece în îngrijirea altui medic.
Bolnavii consideraţi nevindecabili vor fi trataţi cu aceeaşi grijă şi
atenţie ca şi bolnavii vindecabili.
Medicul se poate retrage de la caz doar dacă este împiedicat de
existenţa unui motiv legitim (forţă majoră, caz fortuit), altfel fiind
răspunzător de abandon.
174
Instanţele au stabilit culpabilitatea de abandon pentru medicul

care a refuzat să mai urmărească un copil operat de apendicită, pe
motiv că s-a certat cu părinţii acestuia. Îndeplinirea corectă a
atribuţiilor impunea avizarea familiei asupra necesităţii supravegherii
în continuare şi înlocuirii imediate cu un alt medic.
Afirmarea culpabilităţii necesită:
– stabilirea neglijenţei de a indica un înlocuitor, pe lângă refuzul
de a îngriji bolnavul în continuare;
– apariţia unui prejudiciu pentru bolnav, legat direct de refuzul
continuării tratamentului.
Poate fi urmărit pentru abandon şi medicul unei instituţii,
întreprinderi sau companii care întrerupe îngrijirile medicale acordate
unui salariat al aceleiaşi instituţii.
Externările pripite, nejustificate de interesul bolnavului sau
împotriva principiilor profesiunii medicale, pot constitui cazuri de
abandon.
Înlocuirea unui medic cu altul se face după următoarele principii:
– cu ştirea conducerii spitalului sau secţiei;
– ţinând seama de interesele generale ale bolnavilor.
Este posibil ca înlocuirea unui medic cu altul să se facă numai în
baza acordului celor doi medici, fără acordul prealabil al bolnavului
şi fără avizul conducerii spitalului. Dacă medicul înlocuitor acţionează
rezonabil, conform regulilor profesiei şi principiilor ştiinţei medicale,
cu deferenţă şi diligenţă, nu apare imputabilitatea pentru medicul
înlocuit, deoarece acesta ar fi acţionat la fel.
Dacă un medic lasă în locul său un medic lipsit de experienţă sau
cu competenţă restrânsă, apare imputabilitatea pentru neglijenţă sau
imprudenţă.
Medicul care face serviciu de gardă la domiciliu nu are voie să
plece de acasă fără să numească un înlocuitor şi fără să indice adresa
şi telefonul unde poate fi găsit.
Imputabilitatea constatată în asemenea situaţii are o tentă de
imputabilitate obiectivă, dacă nu se ia în considerare apariţia
prejudiciului pentru definirea culpei. În consecinţă, nu va apărea
culpabilitatea pentru abandon, chiar dacă medicul a părăsit serviciul
de gardă de la domiciliu, în condiţiile în care nu s-a produs nici un
prejudiciu bolnavilor.
În cazurile de urgenţă, spre deosebire de alte persoane aflate de
faţă, orice medic are datoria de a interveni în folosul bolnavului sau
175
ION MEREUŢĂ
accidentatului, chiar dacă nu este specialist în traumatologie, intoxicaţii

acute, urgenţe cardiovasculare sau neurologice.
Prejudiciul cauzat prin lipsa cunoştinţelor de specialist va fi
întotdeauna mai mic decât acela pricinuit prin neasistarea bolnavului.
Sustragerea fără motiv de la îndatorirea de a acţiona pentru
salvarea vieţii bolnavului nu trebuie să fie motivată de cazurile
nenorocite, în care eşecul este neimputabil, deoarece activitatea a fost
îndeplinită ireproşabil.
Medicul trebuie să fie stăpân pe deciziile sale şi să-şi poată impune
atitudinea faţă de familie sau anturaj, în scopul salvării vieţii
bolnavului. Dacă bolnavul sau familia nu acceptă prescripţiile, medicul
va fi exonerat de răspundere.
La această etapă a dezvoltării societăţii, a relaţiilor medic-pacient,
e necesar de elaborat şi de adoptat Codul medical cu toate
compartimentele sale.
De asemenea, responsabilitatea medicului poate şi trebuie să fie
stipulată în lege. Totodată, să nu uităm că există responsabilitate morală
faţă de societatea civilă, faţă de principiile general-umane, faţă de
Codul deontologic, faţă de Jurământul lui Hipocrate etc.
Responsabilitatea juridică poate fi:
– disciplinară;
– administrativă sau civilă;
– civilă, contractuală;
– penală (culpe medicale, culpe medico-economice).
Responsabilitatea juridică mai poate fi:
– individuală;
– comună (în echipă);
– pentru subalterni;
– responsabilitatea juridică a spitalului sau a unităţii curativ-
profilactice;
– responsabilitatea medicului pentru întocmirea actelor medicale;
– responsabilitatea unităţii curativ-profilactice pentru eliberarea
actelor medicale.
Mecanisme de profilaxie a greşelilor şi culpelor medicale

Obligaţia profesională şi morală a medicului este respectarea
drepturilor omului şi, în special, a drepturilor pacientului. Considerăm
că atitudinea umană faţă de bolnav, neparticiparea la acţiuni care ar
diminua indicii sănătăţii acestuia (inclusiv experimentele), acordarea
176
ajutorului medical tuturor bolnavilor (indiferent de rasă, viziuni politice

şi religioase), respectarea demnităţii umane, protejarea sănătăţii
oamenilor, abţinerea de la acţiuni care ar înjosi demnitatea profesională
ş. a., sunt postulate ale eticii medicale şi principii ale activităţii de medic.
În viziunea noastră, profilaxia greşelilor şi culpelor medicale ar
consta din:
– perfecţionarea continuă a cunoştinţelor medicilor – atât teoretică,
cât şi a manoperelor specifice profesiunii şi specialităţii respective;
– aprecierea corectă de către medic a riscului manipulării,
intervenţiei, procedurii de diagnostic, având la bază starea somato-
funcţională a bolnavului şi inofensivitatea procedurilor medicale.
Medicul este obligat să determine riscul profesional şi să se
gândească la profilaxia acestuia. Totodată, medicul trebuie să
transforme riscul inoportun, imprevizibil şi incontrolabil în risc
oportun – evidenţiat, controlat, evaluat şi micşorat în interesul
bolnavului.
Riscul profesional medical trebuie raportat la următoarele condiţii:
– riscul se acceptă numai în interesul bolnavului;
– acceptarea riscului nu trebuie să aibă efecte umane negative
previzibile;
– riscul trebuie justificat social;
– riscul trebuie să rezolve o problemă de necesitate medicală;
– riscul unei investigaţii, manipulări, nu trebuie să fie critic.
Cu cât medicii vor micşora riscul, cu atât greşelile şi culpele
medicale vor fi mai puţine.
Regulile de profilaxie a riscului:
– competenţa deplină profesională a medicului;
– onestitatea profesională;
– îngrijire, atenţie conştiincioasă faţă de bolnav;
– vigilenţă profesională;
– capacitatea medicului de a rezolva situaţii dificile chiar cu
acceptarea unor riscuri pentru sine în interesul bolnavului;
– devotament permanent faţă de bolnav şi de profesie etc.
Mecanisme de evaluare a riscului:
– informarea pacientului despre riscul la care poate fi supus şi
acceptarea consimţământului acestuia.
Necesitatea luării consimţământului pentru orice act reprezintă
un drept al bolnavului, dar şi un act de securitate pentru medic, fără
însă a constitui un privilegiu al acestuia.
177
ION MEREUŢĂ
Există consimţăminte prezumate prin însăşi prezentarea pacientului

la o consultaţie medicală. Este de la sine înţeles că o femeie care solicită
un examen ginecologic se va supune manevrelor concrete incluse în
tehnica obişnuită de examinare. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă în
cazul unei fetiţe care, după apariţia pubertăţii, este supusă primului
examen ginecologic. Indiferent de indicaţia acestuia, este necesară
explicarea cu blândeţe a gesturilor ce urmează a fi făcute de către pacienta
însăşi şi de către medic, explicare făcută în prezenţa mamei sau chiar
de către aceasta, pentru a nu leza dreptul la informare al fetiţei minore,
chiar dacă există consimţământul mamei.
Se presupune că bolnavul care cere o consultaţie de boli interne
ştie ca trebuie să se dezbrace pentru aceasta, dar dacă el refuză să o
facă, nu va exista imputabilitate pentru medic în condiţiile unui
diagnostic incomplet sau eronat. Consimţământul dat numai pentru
anumite explorări tehnicizate, fără a parcurge calea obişnuită, legitimă
de investigare a bolnavului, nu este valabil, deoarece se încalcă
reglementările exprese ale profesiunii şi artei medicale. Rigorile
profesiunii medicale nu pot fi înlăturate de dorinţele personale ale
pacienţilor: copieri de reţete emise de alţi medici cu alte ocazii; eludări
de examene clinice cerându-se doar examene paraclinice – eventual,
foarte complicate şi scumpe; cereri concrete pentru un anume
medicament sau pentru un anumit tratament, nejustificat şi neindicat
de raţionamentul medical; ameninţări cu urmărirea pentru
responsabilitate în cazul neîndeplinirii unui anume gest solicitat
imperios de către pacient etc.
Atitudinea faţă de consimţământ decurge din timpul acumulării
anamnezei pacientului. Este util ca medicul să ţină cont că:
– intervenţia de necesitate vitală nu cere avertizarea asupra
riscurilor;
– intervenţia utilă cere avertizarea riscurilor grave;
– intervenţia de lux cere avertizarea tuturor riscurilor.
În afecţiunile cronice şi tratamentele uzuale, unde consimţământul
este prezumat prin însăşi faptul că bolnavul s-a adresat la medic, dacă
se va apela la orice act medical deosebit, necunoscut până atunci de
pacient, se va cere un consimţământ expres.
Degrevarea de luare a consimţământului apare în condiţiile bolilor
infecto-contagioase sau în cazul bolnavilor psihici, unde interesul general
domină interesul individual, iar medicul are obligaţia de a salvgarda
interesul colectivităţii prin instituţionalizarea bolnavului.
178
Când bolnavul refuză o anumită explorare sau intervenţie, este

necesară discuţia cu familia pentru lămurirea situaţiei şi obţinerea
consimţământului în folosul bolnavului. Dacă bolnavul se află în
imposibilitatea de a-şi manifesta liber voinţa, se poate obţine
consimţământul chiar de la familie. Dacă familia nu este de acord cu
intervenţia pe care bolnavul a refuzat-o după informarea prealabilă,
refuzul se va consemna în scris, detaliindu-se că bolnavul şi familia
sunt conştienţi de consecinţele ce pot decurge din refuz. În situaţiile
bolnavilor cronici, respectarea voinţei bolnavului este esenţială, dar
alegerea sau refuzul unei anumite atitudini medicale trebuie trecute
în foaia de observaţie a fişei medicale.
Pentru intervenţiile laborioase, pentru tratamentele chirurgicale
estetice există formulare-tip de consimţământ în scris.
Chiar externările din spital făcute la cerere necesită semnătura
bolnavului, pe lângă menţionarea concretă a conştienţei riscului. Medicul
nu va putea fi urmărit pentru că refuză o externare care incumbă riscuri
vitale, deoarece acceptarea ar reprezenta un abandon al luptei pentru viaţa
bolnavului. Din datele literaturii americane aflăm că:
Jurisprudenţa americană se confruntă cu o revoluţie a
consimţământului, deoarece juriştii tineri şi prezumţioşi abordează
dreptul de a hotărî asupra vieţii, ignorând orice reglementare a
codurilor profesionale medicale, punând pe primul plan legile ordinare.
Se pune problema unei abordări morale generale atunci când
jurisprudenţa este în plină transformare şi când se consideră că
pacientul poate beneficia, de exemplu, de eutanasie. Mediatizarea
cazurilor de bolnavi dependenţi de aparatură şi îngrijire medicală
cronică, difuzarea unor filme artistice cu situaţii concrete, imaginate
după cele reale, au dus la modificarea noţiunii de consimţământ în
aprecierea cazurilor de responsabilitate medicală.
Diverse modalităţi de a interveni sunt stipulate în regulamentele
de deontologie medicală:
– Dacă subiectul unei situaţii de urgenţă nu are capacitatea de a
consimţi, fiind inconştient, minor, debil mental sau bolnav psihic –
consimţământul se va lua de la familie sau de la reprezentanţii legali
(tutore, curator).
– Dacă aceştia nu pot fi găsiţi, existând riscuri vitale prin
tergiversarea intervenţiei, medicul se va consulta cu alţi medici şi vor
decide împreună.
– Dacă nici acest lucru nu este posibil, medicul va hotărî de unul
179
ION MEREUŢĂ
singur utilitatea intervenţiei. Neobţinerea consimţământului nu este

un motiv de abstenţiune. Conştiinţa profesională a medicului, interesul
social primează în circumstanţele cu prognostic.
Conştiinţa profesională a medicului poate să depăşească ignoranţa
bolnavului sau imposibilitatea lui de exprimare, chiar şi în cazul
transplanturilor de importanţă vitală. În manualele serioase de urgenţe
medico-chirurgicale sunt descrise diversele modalităţi de abordare a
pacienţilor, în funcţie de naţionalitate, cultură sau religie, pentru a nu
crea situaţii litigioase. Spre exemplu, membrii cultului religios „Martorii
lui Iehova” nu numai că refuză transfuzia de sânge, nu numai că te
acţionează în judecată dacă o aplici faţă de un reprezentant al confesiunii
lor, ci, chiar în condiţiile unei transfuzii de sânge autorizate de consiliul
medicilor, încearcă prin orice mijloace să întrerupă transfuzia. Noi
considerăm că, în cazul când există riscuri vitale, medicii au dreptul să
apere metodele recunoscute de tratament stipulate în legislaţia medicală.
Tocmai de aceea, manipulările, manoperele, operaţiile, metodele de
diagnostic şi tratament pentru a căror efectuare este necesar
consimţământul bolnavului, trebuie stipulate în legislaţie.
Consimţământul bolnavului este prezumat – implicit, tacit – de
prezentarea la medic sau internarea în spital pentru actele medicale
curente şi procedurile uzuale.
În cazul extinderii investigaţiilor paraclinice, procedurile care
implică o doză crescută de risc (puncţia sternală, puncţia-biopsie de
măduvă osoasă din creasta iliacă, puncţia-biopsie de ficat, puncţia-
biopsie de rinichi, biopsia musculo-cutanată ş. a.) vor necesita un
consimţământ special. Nu este nevoie întotdeauna ca acesta să fie
făcut în scris, fiind suficientă, în majoritatea cazurilor, acceptarea
tehnicii în prezenţa celorlalţi bolnavi, a asistentelor sau a unui membru
al familiei. În funcţie de temperamentul bolnavului, se vor aviza în
mod special membrii familiei şi se va purcede la consimţământul sub
semnătură al investigaţiei.
Literatura deontologică deosebeşte câteva forme ale
consimţământului:
– consimţământ absolut – luat ca o necesitate absolută;
– consimţământ implicit – dedus din comportamentul anterior al
bolnavului;
– consimţământ adecvat – în funcţie de subiectul bolnav;
– consimţământ explicit al partenerului – pentru situaţii care
afectează coabitarea din cadrul unui cuplu sau procrearea;
180
– consimţământul cu martori;
– consimţământul scris – modalitate valoroasă de exonerare de
răspundere;
– consimţământ pentru utilizarea ţesuturilor sau organelor
decedatului – obţinut după moartea bolnavului, de la membrii familiei,
dacă el nu a cerut aceasta expres încă din timpul vieţii.
Definirea juridică a consimţământului este: acord de voinţă expres
sau tacit, dat de un om cu discernământ, care să nu fie viciat prin
înşelăciune (doi), reprezentând concordanţa între voinţa internă şi
cea declarată a bolnavului, în condiţie suspensivă (potestativă).
Maniera de obţinere a consimţământului trebuie să fie neviciată
de intimidare, şantaj sau înşelăciune. Consimţământul obţinut pe bază
de informare prealabilă este o dovadă a conştiinţei profesionale a
medicului, a respectării de către acesta a principiilor loialităţii, utilităţii
şi gradării. Medicul nu va leza facultatea de a alege a bolnavului,
bazându-se doar pe principiile slujirii în exclusivitate a drepturilor
acestuia şi ale corectitudinii.
Conţinutul informării trebuie să fie exclusiv veridic.
Forma informării prealabile trebuie să fie simplă şi inteligibilă.
Bolnavul va trebui să fie capabil să explice manevra la care se supune.
Amploarea informării va fi adecvată amplorii gestului medical.
Datorită riscurilor imprevizibile, prin care pot apărea complicaţii
nebănuite, nici o informare nu este, teoretic, exhaustivă. Medicul nu
poate fi obligat să informeze bolnavul asupra tuturor situaţiilor posibile
teoretic, pe criterii statistice, ci trebuie să facă o informare suficientă,
legată de situaţia concretă a bolnavului.
Maniera de prezentare a informării va cere şi o tentă de optimism,
pentru a obţine concurenţa benefică a factorului psihic printr-o
psihoterapie individuală.
Este imposibil de prevăzut deznodământul unui act medical în
condiţii deosebite. Cu atât mai puţin se pot da soluţii pentru cazurile
în care bolnavul este acela care solicită un act riscant, pentru că el
doreşte – nu medicul – ca acest lucru să aibă loc. Medicul nu poate
fi obligat să accepte nişte riscuri care primejduiesc viaţa bolnavului,
chiar dacă acesta şi-a exprimat consimţământul în scris. Totuşi,
bazându-se pe arta şi îndemânarea sa, calculând ecuaţia risc-beneficiu
pentru sănătatea bolnavului, prin prisma conştiinţei sale profesionale,
medicul poate accepta să acorde asistenţă medicală în acele condiţii.
Cazurile de responsabilitate pentru eutanasie, din anul 1994, ale
181
ION MEREUŢĂ
celebrului medic american Jack Kevorkian, au avut la bază nişte

consimţăminte valabile din punct de vedere juridic, dar încă discutabile
din punct de vedere moral. De altfel, în 1999, el a fost închis, în urma
unui proces de răsunet mondial.
Existenţa consimţământului nu-l eliberează pe medic de
responsabilitatea pentru greşeală şi culpă. Dacă, în lipsa obţinerii
consimţământului, medicul va duce la bun sfârşit actul riscant, va putea
fi acuzat de nerespectarea principiului consimţământului; dar dacă nu
va obţine consimţământul şi va proceda neglijent, va putea fi atacat în
justiţie pe ambele temeiuri. În responsabilitatea de tip contractual,
informarea prealabilă asupra riscurilor este făcută foarte minuţios.
Aceeaşi manieră este practicată în cazurile de responsabilitate pentru
rezultat în chirurgia plastică, ortodonţie, ortopedie etc.
Bolnavul care solicită efectuarea unei operaţii estetice este obligat
să completeze un formular foarte detaliat asupra riscurilor inerente
intervenţiei, imediate şi de perspectivă. Asumarea riscului de către
pacient este simultană cu asumarea riscului de către medic, ducând la
exonerarea de răspundere fără procedură litigioasă. Spre deosebire
de aceasta, în chirurgia de necesitate, cu riscuri vitale pentru bolnav,
consimţământul este implicit. Totuşi, nu se vor face decât operaţii
paliative, amânându-se amputaţiile largi, dacă riscurile nu sunt
iminente. Aceste operaţii se vor face numai după ce bolnavul a
redevenit conştient, când se va putea face prealabila informare cu
scopul de a obţine consimţământul în continuare.
4.5. Respectarea secretului profesional (confidenţialitatea)

Datoria de a preveni iatrogeniile
La baza respectării secretului medical stă dreptul fundamental al
individului la intimitate şi confidenţă. Secretul medical este o condiţie
de bază a relaţiei medic-pacient, un echilibru între conştiinţa
profesională, pe de o parte, şi încrederea bolnavului, pe de altă parte.
Concluzia justiţiei americane este o ilustrare dramatică a
transformării arhetipului tradiţional al medicului, din medic-
vindecător, în noul model de medic-protector al publicului. Cu ocazia
unei alte decizii dificile, jurisprudenţa americană a stabilit că, atunci
când psihoterapeutul prevede că pacientul lui reprezintă un pericol
pentru o altă persoană, el are datoria de a acţiona cu grijă rezonabilă
pentru protecţia prezumtivei victime.
Datoria legală de a preveni este dificil de definit. Se pot cita câteva
182
cazuri de neglijenţă medicală prin lipsa de comunicare a unor date:

omisiunea de a comunica diagnosticul de tuberculoză pacientului –
expunând-o astfel pe soţia acestuia şi pe ceilalţi membri ai familiei;
frauda în informare – spunând unui vecin al unui bolnav de variolă că
boala ar fi necontagioasă; neglijenţa de a informa membrii unei familii
despre faptul că febra tifoidă şi scarlatina unui coabitant îi pot infecta.
Deşi, aparent, problemele ţin doar de domeniul eticii, implicaţiile
juridice sunt deosebit de grave, iar deciziile finale ale justiţiei nu sunt
în măsură să mulţumească pe toată lumea.
Argumentul principal de susţinere a datoriei de a preveni este potenţiala
salvare a unei vieţi umane. Contraargumentul este că se distruge integritatea
relaţiei medic-pacient prin încălcarea confidenţialităţii.
Atunci când se încalcă confidenţialitatea pot apărea următoarele
situaţii: indivizii se vor abţine de la a cere ajutor prin tratament; cei
care sunt deja în tratament nu vor mai fi sinceri cu psihoterapeuţii, în
consecinţă, scăzând eficienţa terapiei; scăderea numărului celor aflaţi
în tratament va determina creşterea crimei violente. S-a mai evidenţiat
că posibilitatea de a prezice violenţa este inexactă, deşi medicii sunt
dispuşi să facă tot mai multe preveniri pentru a se conforma datoriei de
a dezvălui. În această eventualitate, unii medici vor fi dispuşi să-i
interneze pe toţi pacienţii violenţi, ducând la o mare creştere a internărilor
civile inutile şi a privărilor de libertate abuzive. Problema s-ar putea
rezolva dacă prevenirea ar fi stipulată ca un drept opţional, şi nu ca o
datorie. Pentru ca pacientul să fie în continuare încrezător, se
preconizează ca încă de la începutul psihoterapiei terapeutul să-şi
informeze pacientul despre datoria lui de a dezvălui.
Noţiunea de practică rezonabilă permite psihoterapeutului să-şi
exercite cel mai adecvat raţionament, bazându-se doar pe conştiinţa
sa, neimplicând vreo responsabilitate, chiar dacă există şi alte opinii
profesionale.
Criteriile de apreciere pentru neglijenţă medicală sunt particularizate
în cazul psihoterapeuţilor şi al medicilor psihiatri. Sarcina
psihoterapeutului de a menţine încrederea pacienţilor este esenţială, iar
dezvăluirile fără just temei îl vor putea supune urmăririi judiciare pentru
încălcarea confidenţialităţii şi tulburarea intimităţii. Asumarea riscului
este prezentată după cum urmează în jurisprudenţa americană:
– Numărul crescut de preveniri poate să scadă numărul internărilor
nedorite, deoarece o prevenire este un pas mai puţin drastic decât o
internare pentru siguranţă, dar poate avea acelaşi efect protector.
183
ION MEREUŢĂ
– Riscul internărilor preventive inutile este un preţ rezonabil ce

merită a fi plătit pentru salvarea vieţilor posibilelor victime.
– Deciziile luate – atitudinea terapeutică de urmat, gradul de
periculozitate al bolnavului, nivelul de respectare a intimităţii şi datoria
medicului de a preveni – sunt, prin ele însele, activităţi de psihiatrie.
Prin urmare, cei mai potriviţi pentru a suporta gravitatea unor decizii
sunt chiar medicii psihiatri şi psihoterapeuţii.
Noţiunea de medic-protector public este deosebit de clară şi
necontroversată în situaţiile de raportare a bolilor contagioase, a
plăgilor împuşcate sau a copiilor bătuţi sau chinuiţi.
Alte câteva excepţii de la confidenţialitate ar mai fi:
a) încălcarea confidenţialităţii pentru binele bolnavului, forţând
deciziile terapeutice prin indiscreţie.
b) încălcarea confidenţialităţii faţă de medicul solicitat pentru
consultul interclinic. Se pune problema dacă un medic care practică o
specialitate mai îngustă trebuie să afle tot ceea ce ştie medicul curant
al pacientului. Noi suntem de părere că da, căci opinia contrară este
discutabilă, implicând o moralitate duplicitară ce poate sugera două
niveluri diferite de practicare a medicinei.
c) încălcarea confidenţialităţii pentru a nu leza o terţă persoană,
neimplicată şi nevinovată. Sunt cunoscute cazurile când medicul o
informează pe fată că logodnicul ei este homosexual sau când medicul
anunţă o femeie că soţul ei se tratează de o boală venerică. Când
prevenţia priveşte cazuri benigne, este mai greu de estimat riscul public
al unor asemenea situaţii. Datoria de a preveni autoritatea nu poate
exonera de răspundere medicul acuzat de încălcarea confidenţialităţii,
dacă este privită doar ca o datorie morală şi nu este specificată într-un
regulament juridic. Moraliceşte vorbind, este greu să fii exonerat de
justiţie când devii, din confident, delator.
d) încălcarea confidenţialităţii la controalele de rutină, făcută de
medicii care examinează angajaţii unei întreprinderi sau de cei care fac
examinări periodice la şoferi, sau la cei asiguraţi pentru sănătate. Acesta
nu este un caz obişnuit de responsabilitate, înainte de toate, datorită
naturii deosebite a relaţiei medic-pacient, existând de fapt un contract
între instituţie şi medic. Neraportarea şoferului de autobuz epileptic
duce la înşelarea întreprinderii şi la punerea în pericol a securităţii
transportului (P. Dutca, 2000). Dacă medicul datorează loialitate faţă
de o instituţie, nu are dreptul de a încălca confidenţialitatea în alte situaţii
decât atunci când acordă consultaţii pentru acea instituţie.
184
Confidenţialitatea medicală are raporturi deontologico-juridice

variabile în funcţie de stat, de sistemul educaţional şi de tradiţii. Deşi
există o tendinţă unificatoare pe plan general, în ceea ce priveşte
destăinuirea diagnosticului de boală incurabilă, există diferenţe
notabile. Legiuitorul trebuie să dea dovadă de foarte mult tact, iar cel
ce pune în practică legea are nevoie de o manieră iscusită de
interpretare, deoarece există maniere de reacţie foarte diferite faţă de
dezvăluirea diagnosticului (respingere, justificare paralogică,
culpabilizare cu subiectivizarea bolii). Argumentele pentru destăinuire
clară şi extinsă a incurabilului sunt tot atât de numeroase ca şi cele
pentru ascunderea obstinată a adevărului. Atitudinea eclectică,
modelată după personalitatea bolnavului şi a familiei, este cea mai
recomandabilă după experienţa noastră. Indiferent de anii de practică
medicală şi de conştiinciozitatea medicului, dezvăluirile pot produce
reacţii psihologice nebănuite cu consecinţe potenţial incriminative
juridic. Medicul va trebui să delibereze cu minuţiozitate pe o
criteriologie psiho-medicală, ţinând seama de inserţia socio-
profesională şi familială a bolnavului incurabil. Literatura deontologică
sugerează câteva modalităţi:
– nu se comunică diagnosticul celor care nu au bănuit deloc
caracterul inefabil al evoluţiei bolii şi celor care au, pe moment, o
stare generală bună;
– se sugerează cu prudenţă celor cu caracter puternic, care apreciază
demnitatea adevărului mai mult decât subiectivismul tragic;
– se spune diagnosticul celor care l-au intuit deja sau celor care
refuză tratamentele şi intervenţiile salvatoare;
– orice comunicare va avea ca scop doar beneficiul bolnavului –
cooperarea la tratament, reintegrarea în familie şi societate, măcar
pentru o perioadă.
Maniera de comunicare este greu de stabilit, fiind adaptată inclusiv
la psihologia medicului care face comunicarea. Nu este de neglijat
consultul interclinic cu un psiholog, psihiatru sau psihoterapeut anterior
utilizat de bolnav, pentru a obţine recomandări utile în ceea ce priveşte
maniera de comunicare a diagnosticului de boală incurabilă.
Aici informarea trebuie individualizată, iar la bază – se va pune
principiul deontologiei oncologice. Este preferabil să nu se facă
dezvăluirea, dacă ea nu este justificată, riscul comunicării fiind mai
mare. Uneori, pentru a nu se pierde speranţa, se eludează cu bună
ştiinţă cunoaşterea adevărului.
185
ION MEREUŢĂ
În concluzie, ţinând cont de cele expuse în capitolul de faţă, vom

menţiona că sunt necesare:
– Excluderea aspectelor intenţionale din practica medicală –
afrontul, molestarea, defăimarea, sechestrarea de persoană ş. a.
– Excluderea posibilităţilor, condiţiilor în care medicul ar fi
subiectul infracţiunilor de ultragiu, insultă, ameninţare şi defăimare.
– Asigurarea medicilor pentru greşeală (asigurarea riscului).
În cadrul unor organizaţii profesionale, medicii îşi asigură riscul – fie
profesional, în cazul necesităţii consultaţiei unui specialist mai avansat,
fie financiar, în cazul când sunt obligaţi să plătească paguba adusă
sănătăţii bolnavului. Paguba trebuie stabilită de comisia de experţi
medico-legală şi chiar de un arbitraj.
– Responsabilitatea medicului şi responsabilitatea bolnavului.
Este necesară adoptarea Legii despre profesiunea de medic, în care să
fie stipulate drepturile şi obligaţiunile profesionale ale acestuia. În
paralel, este oportună şi adoptarea Legii despre drepturile şi
obligaţiunile pacienţilor. Responsabilitatea reciprocă poate fi
reglementată de contractul respectiv între două părţi. Contractul trebuie
să conţină următoarele aspecte: contract între medic şi bolnav, contract
între bolnav şi unitatea curativ-profilactică. Medicul deja are contract
de muncă cu administraţia unităţii curativ-profilactice. Aici, apare
problema responsabilităţii în echipă (a echipei operatorii, a secţiei
respective, a catedrei etc.). De asemenea, se stipulează
responsabilitatea pentru încălcarea contractului.
– Responsabilitatea pentru rezultat. În unele cazuri, contractul
stipulează anume asemenea tipuri de responsabilitate.
– Informarea permanentă a pacientului şi a rudelor sale
apropiate despre starea sănătăţii lui. Medicul este obligat să dea
informaţia despre evoluţia şi dezvoltarea naturală a bolii.
– Respectarea standardelor prestărilor medicale. Are dreptul
de a profesa medicul care posedă diplomă şi deţine licenţă de activitate
medicală într-un anumit domeniu. Liberalismul medical presupune
libera accesibilitate a medicului de a profesa în specialitatea sa şi
libera alegere de către pacient a medicului şi instituţiei medicale.
Medicul, de sine stătător, stabileşte diagnosticul şi indică tratamentul.
În cazul însănătoşirii, totul se sfârşeşte cu bine. Dar sunt cazuri când
are loc agravarea bolii, chiar decesul. De aceea, la insistenţa juriştilor,
în unele ţări au început să fie introduse standardele medicale. Ele
impun, pentru o patologie anumită, un tratament anumit cu un volum
186
strict determinat. Desigur că aceste standarde nu sunt perfecte şi nu

pot include particularităţile clinice şi de tratament, dar, din punct de
vedere juridic, ele sunt definitorii. Standardele sunt diferite în diferite
ţări; totodată, există standarde internaţionale minime. În aceste
condiţii, apare standardizarea criteriilor de apreciere a calităţii
prestărilor de sănătate.
– Perfecţionarea cunoştinţelor medicilor în domeniul medico-
legislativ.
Acum câţiva ani, în medicina naţională a început elaborarea
standardelor naţionale medicale, care sunt pregătite pentru viitorul
sistem al medicinei prin asigurare, pentru aprecierea costului prestării
medicale. În jurisprudenţă sunt stipulate alte standarde.
În literatura internaţională au fost descrise trei niveluri de
standarde juridico-medicale:
Nivelul I. Standardul cere o îngrijire rezonabilă şi adecvată
pe care o execută medicii şi chirurgii titulari în situaţia dată.
Nivelul II. Standardul compară tratamentul folosit de medic
cu cel practicat de medici şi chirurgi din aceeaşi vecinătate. Sunt
comparate rezultatele de diagnostic şi tratament din centre similare.
Nivelul III. Standardul impune criteriul de comparaţie cu
medici şi chirurgi situaţi la acelaşi nivel general de practică.
Standardele tipice de diagnostic şi tratament care sunt pregătite
de Ministerul Sănătăţii pentru medicina prin asigurare sunt imperfecte
şi nu pot fi tipizate şi folosite în practica expertizei greşelilor şi culpelor
medicale. De aceea trebuie elaborate standarde şi niveluri specifice
naţionale, adoptate prin lege. Doar atunci ele vor avea putere juridică.
Respectarea standardului de către medic duce la neimputabilitate,
chiar dacă survin complicaţii, inclusiv moartea pacientului.
Trebuie diferenţiate standardele medicale pentru diagnostic şi,
respectiv, tratament. Ele vor servi pentru determinarea costului
prestării medicale şi pentru dezlegarea litigiilor dintre compania de
asigurări cu instituţia medicală şi medic. Juriştii încearcă să stabilească
standarde medico-juridice şi pentru a diferenţa greşeala de culpa
medicală.
Aceste standarde trebuie stipulate în legislaţie, dar, înainte de
aceasta, ele trebuie elaborate de medici şi jurişti şi adoptate la un for
ştiinţific comun.
187
ION MEREUŢĂ
Capitolul V
Viziuni de raţiune noosferică, supravieţuire
şi dezvoltare umană durabilă a societăţii noastre
1. Nevoia de gândire globală, intelect universal, noosferic

Precum un om este un Eu în sine, precum o ţară, un popor, o
naţiune sunt şi ele un Eu propriu-zis, şi mapamondul, lumea cu
pământul este tot un Eu. Şi în cazul acestui Eu totul trebuie să fie
superlativ, global, infinit, etern. Globul pământesc este şi el un
organism care, în univers, se autoreglează şi se autoperfecţionează.
Acest Eu al lumii are şi fizic, şi material, şi suflet. Anume acest intelect
al Eu-lui universal luminează şi călăuzeşte dezvoltarea lumii: pe de o
parte, fauna şi flora, iar pe de altă parte – omenirea. Eu-l universal
trebuie să dispună de gândire, morală, cultură, raţiune în numele
autoconcervării şi autoperfecţionării. El trebuie să devină unul, care
necesită să fie ocrotit. Aceasta se va întâmpla atunci când un intelect
universal cu o gândire globală îl va stăpâni: pe de o parte, Eu-l liber,
iar pe de altă parte – Eu-l pacific. Un Eu caută pacea în sine însuşi şi,
pentru a se apăra, trebuie s-o vadă şi în alt Eu. Aici, respectarea unui
Eu şi a altui Eu trebuie să fie echivalente. Credem că aceasta este
determinat şi de legea evanghelică: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i
face”. Aceasta este legea tuturor oamenilor. Poate că respectivul
principiu, legitim şi uman, trebuie să definească dezvoltarea umană
durabilă, în care se reflectă atât securitatea Eu-lui pur, cât şi cea a
Eu-lui universal. În acest caz, vom vorbi nu numai de supravieţuirea
unui om sau a unui popor, ci şi de supravieţuirea umană, globală.
Poate aici, la această tangenţă, va apărea Homo Universalis.
Considerăm că, pentru el, vor fi caracteristice cultura universală,
raţiunea universală, intelectul universal, dragostea faţă de lume,
libertatea Eu-lui universal, eternitatea etc. Anume intelectul universal
trebuie să determine sufletul lumii: el trebuie să lumineze universul,
să călăuzească flora şi fauna, mecanismele interacţiunilor,
multiplicitatea fizicului şi a psihicului uman. Giordano Bruno scria
că „există trei feluri de intelect: cel divin, care este totul; celelalte
particulare, care devin totul; cel al lumii, care face totul”, deoarece
trebuie ca între extreme să existe acest fenomen mijlociu care este
adevărata cauză eficientă, extrinsecă şi intrinsecă a tuturor lucrurilor
188
naturale. Pentru acest unu al universului trebuie să fie unul al

intelectului universal. Prin aceasta s-ar afirma adevărul unui tot întreg
şi, desigur, unitatea lui. Poate aceasta şi este înţelepciunea universală,
infinitatea şi divinitatea. Numai adoptând un mod de gândire globală
şi posedând un intelect universal putem supravieţui în această perioadă
importantă a dezvoltării umanităţii.
Dar care ar fi reperele conceptuale ale perfecţionării sociumului?
Credem că, în primul rând, este necesar:
• Formarea intelectului viitorului Homo Humanus sau Homo
Universalis. Aceasta se poate realiza numai prin educaţie: a celor doi
oameni ce se iubesc, a părinţilor tineri, a membrilor familiei, a copilului
la creşă, apoi la grădiniţă şi la şcoală, la facultate, în societate. De la
primele zile de viaţă, în acest Eu trebuie să fie cultivate principiile
general-umane şi, în special, principiul Eu-l pentru Tot şi viceversa.
Acest intelect al omului trebuie să fie social şi global;
• Formarea culturii individuale şi sociale a familiei şi societăţii.
Cultura iubirii, cultura relaţiilor interumane, cultura în stradă, la
serviciu, în familie, cultura alimentaţiei, cultura mesei, cultura pregătirii
bucatelor, cultura sănătăţii, cultura profesională etc. trebuie să devină
norme ale vieţii. Cultura omului şi a sociumului au interconexiuni. În
centrul culturii trebuie să se afle omul şi, în acelaşi timp, cultura trebuie
să se afle în centrul omului. Astfel, cultura omului trebuie să fie pentru
om. De asemenea, este necesară formarea culturii personalităţii Homo
Sapiens şi Homo Humanus, Homo Universalis; a culturii societăţii,
culturii politice a scrutinelor electorale şi referendumurilor etc. Căci
cultura este cea care indică nivelul dezvoltării sociumului, depotrivă cu
iubirea omului de către om. Omul trebuie să devină iubitor de oameni
– iubirea faţă de tot ce ne înconjoară, faţă de baştină, părinţi, fraţi şi
surori, faţă de ţară, de societate, de omenire. Considerăm că anume
iubirea determină patriotismul - iubire faţă de tot ce faci pentru tine,
pentru familie, pentru societate. Acolo unde este iubire, e loc de bunătate,
generozitate, curaj, simpatie, caritate şi fidelitate.
Munca trebuie să devină o necesitate pentru om, anume ea trebuie
să-l perfecţioneze. O muncă bazată pe profesionalism, pe tehnologii
moderne – acesta ne este viitorul şi aşa trebuie să-l percepem.
2. Nevoia de înţelegere socială şi toleranţă

Este evident că dezvoltarea intelectului universal, global, depinde
de intelectul Eu-lui în sine. Anume astfel, din nivelul dezvoltării
189
ION MEREUŢĂ
conceptului intelectual universal al unui Eu în evoluţie, se va forma

intelectul colectivităţilor şi chiar al omenirii. Dar Eu-l intelect universal
se poate forma numai în socium şi aceşti Eu şi Eu trebuie să se
înţeleagă, să stabilească o interconexiune a intereselor lor. Aici este
necesară o condiţie de succes, care poate fi numai toleranţa. La Bruyere
scria că „oamenii nu se suferă decât cu greu unii pe alţii şi sunt puţin
înclinaţi să se apropie reciproc. Ei sunt atât de plini de ideile lor, încât
nu mai este loc pentru ale altora”. Poate că este corect să vorbim, cum
spunea V. Tişkov, de etica intelectuală. Noi trebuie să-i învăţăm pe
toţi Eu cum să se apropie unul de altul, altfel spus, este necesară
conştientizarea şi aplicarea toleranţei în societate. Numai atunci, şi
Eu-l mic, şi Eu-l mare, şi Eu-l intelectual, şi Eu-l social, se vor asculta
unul pe altul. Aşa vom izgoni răul din societatea noastră. Nu avem
nevoie de cruzime, de agresiune, de antisemitism, de naţionalism, de
fascism, de discriminări, de terorism, de separatism... Avem nevoie
de raţiune socială, de înţelegere, de linişte, de intelect social, de
pluralism cognitiv. Suntem de acord cu consideraţiile lui V. Tişkov,
potrivit cărora „toleranţa reprezintă caracteristica personală sau socială
care presupune conştientizarea faptului că lumea şi mediul social sunt
multilaterale, deci, părerile privind lumea sunt diferite şi nu pot, dar
nici nu trebuie să tindă spre unicitate sau spre folosul cuiva”. Deci,
Eu-l pur trebuie să suporte ideea celuilalt Eu şi împreună să decidă,
cu înţelegere şi intelect, problema care-i frământă pe ei şi pe socium.
Dacă nu va exista toleranţa, va apărea intoleranţa, care poate genera
neînţelegeri, conflicte şi chiar violenţă în societate. Conflictele apar,
deseori, între etnii, între stat şi societate, şi anume aici avem nevoie
de înţelegere şi toleranţă. Pluralismul cognitiv, ascultarea părţilor,
răbdarea, chibzuinţa, înţelepciunea şi iubirea, înţelegerea şi
reciprocitatea trebuie să ne conducă spre toleranţa socială. În
momentul crizelor sociale, ba chiar şi economice, guvernarea, pe de
o parte, şi societatea, pe de altă parte, au nevoie de dialog social. Dar
dialogul trebuie să fie permanent şi continuu. În plus, iniţiatorul dialogului
social trebuie să fie Puterea, reprezentanţii guvernării. Anume Puterea
trebuie să adune la masa rotundă a tratativelor partidele parlamentare,
cele extraparlamentare şi pe cele de opoziţie, organizaţiile
nonguvernamentale cu diferit gen de activitate, întreaga societate civilă.
După noi, doar un asemenea dialog poate constitui mecanismul de
soluţionare şi profilaxie a posibilelor conflicte sociale şi, desigur, condiţia
progresului şi a dezvoltării statalităţii şi stabilităţii relative a sociumului.
190
Din acest motiv, şi în societatea sovietică se încerca introducerea

termenului de pluralism cognitiv, deşi acesta, în mare măsură, era
declarativ.
Organismele internaţionale încearcă să promoveze toleranţa şi
înţelegerea în societate având ca bază Carta Naţiunilor Unite, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, Actul constitutiv al UNESCO, pacte
internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice, drepturile
economice, sociale şi culturale; diferite convenţii privind drepturile
copilului sau ale refugiaţilor, privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare în societate ş. a. Spre exemplu, Conferinţa generală a
UNESCO din 16 noiembrie 1995, rezoluţia 5.61, a adoptat Declaraţia
principiilor toleranţei. În document se subliniază că toleranţa este
respectul, acceptarea şi aprecierea bogăţiei şi diversităţii culturilor
lumii noastre, a felurilor noastre de expresie şi manierelor de exprimare,
a calităţii noastre de fiinţe umane. Ea este încurajată prin cunoaştere şi
deschiderea spiritului, comunicare şi libertatea gândirii, a conştiinţei şi
credinţei. Toleranţa înseamnă armonia diferenţelor. Ea nu e doar o
obligaţiune de ordin etic, ci şi o necesitate politică şi juridică. E o virtute
care face ca pacea să fie posibilă şi care contribuie la înlocuirea culturii
războiului cu o cultură a păcii.
Toleranţa nu e nici concesie, nici condescendenţă ori indulgenţă.
Toleranţa este, înainte de toate, o atitudine activă generată de
recunoaşterea drepturilor universale ale persoanei umane şi ale libertăţilor
fundamentale ale acesteia. În nici un caz toleranţa nu poate fi invocată
pentru a justifica violarea acestor valori fundamentale. Ea trebuie să devină
un mod de viaţă pentru indivizi, grupuri de oameni şi state.
Toleranţa este responsabilitatea care susţine drepturile omului,
pluralismul (inclusiv pluralismul cultural), democraţia şi statul de
drept. Ea implică respingerea dogmatismului şi absolutismului şi
confirmă normele enunţate în instrumentele internaţionale cu privire
la drepturile omului.
În conformitate cu respectarea drepturilor omului, a practica
toleranţa nu înseamnă nici a tolera nedreptatea socială, nici a renunţa
la propriile convingeri, nici a face concesii în această privinţă. Ea
semnifică acceptarea faptului că fiinţele umane, care se caracterizează
natural prin diversitatea aspectului lor fizic, prin situaţia lor, felul de
exprimare, comportamente şi prin valorile lor, au dreptul de a trăi în
pace şi de a fi cele care sunt. Ea semnifică, de asemenea, că nimeni
nu trebuie să-şi impună propriile opinii altuia.
191
ION MEREUŢĂ
Un rol deosebit în procesul de cultivare a toleranţei în societate

trebuie să-i revină societăţii civile, dar şi statului.
Toleranţa la nivel de stat implică insistent dreptatea şi imparţialitatea
în materie de legislaţie, de aplicare a legii şi de exersare a puterii judiciare
şi administrative. Ea cere, de asemenea, ca fiecare să poată beneficia de
şanse economice şi sociale fără nici o discriminare. Excluderea şi
marginalizarea pot duce la frustrare, ostilitate şi fanatism.
În scopul instaurării unei societăţi mai tolerante, statele trebuie
să ratifice convenţiile internaţionale privind drepturile omului şi, în
caz de necesitate, să elaboreze o legislaţie nouă care să garanteze
tratament şi şanse egale vizavi de diferite grupuri şi indivizi din care
se constituie societatea.
Este esenţial, pentru armonia internaţională, ca indivizii,
comunităţile şi naţiunile să accepte şi să respecte caracterul multicultural
al familiei umane. Fără toleranţă nu vom avea pace, iar fără pace nu
vom avea nici dezvoltare, nici democraţie.
Intoleranţa poate lua atât forma unei marginalizări a grupurilor
vulnerabile şi a excluderii lor din orice fel de participare la viaţa socială
şi politică, cât şi cea a violenţei şi discriminării acestora. Dar, după
cum se afirmă în Declaraţia asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale, „toţi
indivizii şi toate grupurile au dreptul de a fi diferite”.
Dimensiunile sociale ale toleranţei trebuie să fie îndreptate atât
asupra individului, cât şi asupra grupurilor de oameni, a sociumului în
întregime.
În lumea modernă, toleranţa e mai necesară ca oricând. Noi trăim
într-o vreme marcată de mondializarea economiei şi accelerarea
mobilităţii, a comunicării, integrării şi interdependenţei, migraţiilor şi
deplasărilor de mare amploare ale populaţiilor, urbanizării şi mutaţiilor
în sfera formelor de organizare socială. Din moment ce, în nici o parte
a lumii, nu există o situaţie care să nu se caracterizeze prin diversitate,
creşterea intoleranţei şi confruntărilor constituie o ameninţare potenţială
pentru orice regiune. Şi nu e vorba aici de o ameninţare ce s-ar limita la
o anumită ţară, ci de o ameninţare universală.
Toleranţa e necesară atât între indivizi, cât şi în cadrul familiei şi
comunităţii. Promovarea toleranţei şi modelarea atitudinilor faţă de
diferite opinii, în sensul unei deschideri reciproce şi al solidarităţii,
urmează să aibă loc în şcoli şi universităţi, precum şi prin intermediul
educaţiei nonformale, acasă şi la locul de muncă. Mijloacele de
informare în masă sunt pe măsură să joace un rol constructiv în acest
192
sens, favorizând dialogul şi dezbaterile libere şi deschise, propagând

valorile toleranţei şi evidenţiind pericolul indiferenţei faţă de
expansiunea ideologiilor şi grupurilor intolerante.
După cum se afirmă în Declaraţia UNESCO asupra rasei şi
prejudecăţilor rasiale, urmează a fi întreprinse măsuri în vederea asigurării
egalităţii în demnitate şi drepturi pentru grupuri şi indivizi, pretutindeni
oriunde este necesar. În acest sens, o atenţie deosebită va fi acordată
grupurilor vulnerabile dezavantajate din punct de vedere economic sau
social, astfel ca să le fie asigurate protecţia legii şi măsurile sociale, mai
ales în materie de locuinţă, muncă şi sănătate.
Trebuie să fie efectuate studii ştiinţifice speciale şi să fie instituite
reţele anume care ar fi în stare să coordoneze reacţiile comunităţii
internaţionale la această sfidare planetară, atât prin intermediul unor
analize, conform metodelor ştiinţelor sociale, ale cauzelor profunde
ale acestor fenomene şi ale măsurilor eficiente care urmează a fi luate
pentru a le face faţă, cât şi prin cercetare şi supraveghere, în sprijinul
deciziilor statelor în materie de politică generală şi de implementare a
regulilor normative ale acestora.
Un rol important în cultivarea toleranţei în societate trebuie să-l
aibă educaţia, care este mijlocul cel mai eficient pentru a preveni
intoleranţa. Prima etapă, în sensul educaţiei pentru toleranţă, e de a
instrui fiecare persoană din societate vizavi de drepturile şi libertăţile
sale, pentru ca acestea să fie respectate, şi de a promova voinţa de a
proteja drepturile şi libertăţile altora.
Educaţia în sensul de a fi tolerant trebuie să fie considerată un
imperativ prioritar; iată de ce trebuie să fie promovate metodele
sistematice şi raţionale de predare a toleranţei care să se adreseze la
sursele culturale, sociale, economice, politice şi religioase ale
intoleranţei, surse care tocmai constituie cauzele fundamentale ale
violenţei şi excluderii. Politicile şi programele toleranţei trebuie să
contribuie la dezvoltarea înţelegerii atât între indivizi, cât şi între
grupurile etnice, sociale, culturale, religioase şi lingvistice şi între
naţiuni.
Educaţia în domeniul toleranţei urmează a viza contracararea
influenţelor care ar duce la frică şi excluderea altora şi trebuie să-i
ajute pe tineri să-şi dezvolte capacităţile de a-şi formula o părere
proprie, de a avea o reflexie critică şi de a judeca în termeni etici.
Noi ne luăm angajamentul de a susţine şi a pune în funcţiune
programele de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale şi educaţiei
193
ION MEREUŢĂ
pentru toleranţă, drepturile omului şi nonviolenţă. Ceea ce

înseamnă de a acorda o atenţie deosebită îmbunătăţirii instruirii
învăţătorilor, programelor de studii, conţinutului manualelor şi
cursurilor şi a altor materiale pedagogice, inclusiv a noilor
tehnologii educaţionale, în vederea instruirii unor cetăţeni activi
şi responsabili, deschişi spre alte culturi, capabili să aprecieze
valoarea libertăţii, respectarea demnităţii umane şi diferenţelor
dintre ele, şi care să fie în stare să prevină conflictele sau să le
rezolve prin mijloace nonviolente.
3. Nevoia de implementare a valorilor democratice fundamentale

Considerăm că sociumul moldovenesc trebuie să fie constituit pe
principii democratice, iar hotărârile adoptate de societate – să aibă la
bază valori globale umane, durabile. De asemenea, considerăm că
orânduirea spre care trebuie să tindă sociumul moldovenesc este una
social-democratică, bazată pe filozofia umană care îşi are originea în
antichitate, apoi în etica creştină, în ideologia progresului şi iluminismului.
Valorile fundamentale spre care credem că trebuie să tindă sociumul
moldovenesc urmează să fie corelate cu valorile fundamentale ale social-
democraţiei – libertate, egalitate şi solidaritate.
Libertatea este un drept al fiecărui om, indiferent de caracteristicile
lui personale, originea socială sau economică – libertatea şi dreptul de
a alege, inviolabilitatea persoanei, libertatea cuvântului, libertatea
conştiinţei şi, desigur, a dorinţelor, dreptul la asociere liberă etc. Dar,
libertatea trebuie să fie limitată de condiţia de a nu aduce prejudicii
altor oameni, societăţii, mediului ambiant etc.
Egalitatea este o condiţie a libertăţii. Toate fiinţele umane trebuie
să fie egale între ele ca valoare. Trebuie exclusă asuprirea; să nu
primeze dreptul celui mai tare şi mai mare, ci dreptul general al omului
(drepturi egale ca valori umane). Aceasta înseamnă nu numai egalitatea
materială, dar şi a libertăţilor formale. Toţi suntem egali în faţa legii,
toţi avem dreptul de a alege şi de a fi aleşi. Femeile şi bărbaţii, tinerii
şi vârstnicii trebuie să aibă posibilităţi egale de acces la bunurile
materiale şi spirituale ale societăţii.
Realizarea libertăţii şi a egalităţii trebuie să întrunească o condiţie:
drepturile unora nu pot să ducă la încălcarea drepturilor altora. Între
aceste valori trebuie să existe un echilibru. Şi această balanţă apare în
cazul când societatea îşi asumă responsabilitatea pentru membrii săi,
sau când membrii sociumului au grijă unul de altul, se controlează şi
194
se susţin reciproc. Atunci apare nu numai responsabilitatea individuală,

dar şi cea colectivă, şi această responsabilitate trebuie transformată
într-o solidaritate şi o sărbătoare a spiritului. Într-o societate solidară,
oameni se respectă, contribuie la progresul social, la binele comun,
ceea ce, în final, se răsfrânge şi asupra individului. Anume aceste trei
principii trebuie să existe, să funcţioneze concomitent în viaţa şi în
dezvoltarea sociumului, şi să se completeze reciproc. Dacă doar unul
dintre aceste deziderate va dispărea, vor fi denaturate principiile social-
democraţiei în general.
4. Nevoia de o idee naţională modernă

Statele, la diferite etape istorice, au necesitat diferite idei care au
consolidat societatea. Ideile naţionale depindeau de situaţiile social-
politice şi geopolitice.
În condiţiile geopolitice actuale şi de perspectivă ale Republicii
Moldova – edificarea unui stat democratic bazat pe drept, pe o
economie de piaţă şi o politică socială adecvată, a unui stat multietnic
şi multiconfesional, cu problema transnistreană, „statute speciale” ale
unor teritorii etc., – este nevoie de o idee modernă, care ar uni toată
societatea şi ar fi acceptată în Europa şi în lume. De fapt, ideea în
cauză stă la baza Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova
din 27 august 1991. Este necesar ca băştinaşii şi reprezentanţii etniilor
conlocuitoare pe de o parte, iar guvernarea şi Opoziţia, pe de altă
parte, să se consolideze şi să se unească în jurul ideii prosperării ţării.
Astfel, considerăm că ideea naţională trebuie să includă următoarele
principii:
1. Statul trebuie să fie unitar. Nici federalizarea, nici confederaţia,
nici statutele speciale acordate unor regiuni nu vor rezolva problema
integrităţii ţării. Divizarea teritorial-administrativă adecvată, stabilirea
şi delegarea funcţiilor puterii şi administraţiei locale, stabilirea şi
divizarea bugetelor – toate acestea trebuie să fie stipulate în Constituţie.
De asemenea, în Constituţie trebuie să fie consfinţită existenţa statului
unitar Republica Moldova, cu o singură cetăţenie – cetăţean al
Republicii Moldova. Totodată, trebuie să fie stipulate garanţiile
constituţionale ale etniilor conlocuitoare, precum şi excluderea oricăror
forme de discriminare – etnică, confesională, sexuală etc. Toţi suntem
cetăţeni al statului Republica Moldova şi ne bucurăm de aceleaşi
drepturi şi obligaţiuni. Doar acest principiu stă la baza cetăţeniei
Europei!
195
ION MEREUŢĂ
2. Unitate naţională. Populaţia băştinaşă şi etniile conlocuitoare

trebuie să formeze o unitate naţională – poporul Moldovei.
3. Dialog social continuu. Acest dialog, în condiţiile informării
veridice a societăţii, trebuie să fie permanent între Putere şi Opoziţie.
Şi drepturile Opoziţiei trebuie să fie stipulate în Constituţie. De
asemenea, acest dialog se va desfăşura neîntrerupt între stat şi societatea
civilă. Anume acest dialog social trebuie să relanseze principiul
reciprocităţii şi al interdependenţei în societatea moldovenească.
4. Justiţie adecvată. Trebuie să implementăm principiul „toţi sunt
egali în faţa legii”.
Ţinând cont de cele expuse mai sus, considerăm că ideea naţională
modernă – unitatea naţională – indiferent de naţionalitatea,
confesiunea, sexul şi vârsta celor ce locuiesc în Republica Moldova,
ar fi cea mai adecvată perioadei pe care o traversăm.
5. Nevoia de înţelepciune a omului şi a sociumului

Înţelepciunea Eu-lui apare o dată cu acumularea cunoştinţelor şi
avansarea raţiunii. Înţelepciunea se naşte în Eu-l pur, se acumulează
şi devine mare atunci când acest Eu gândeşte nu pentru sine, nu pentru
un grup de oameni, ci pentru întreg sociumul. Eu-l trebuie să
agonisească înţelepciunea în evoluţie, în dezvoltare, iar sociumul –
să creeze condiţii pentru a învăţa şi a pricepe lucrurile. Ca urmare,
Eu-l poate crea şi fericirea proprie, şi cea a societăţii anume prin
înţelepciune, raţiune şi pricepere. Doar în acel caz Eu-l pur va dispune
de o gândire justă şi va întreprinde acţiuni corecte. El va făuri pentru
socium bucuria, fericirea, dreptatea. Acest Eu, împreună cu un alt
Eu, vor constitui nu fiecare, ci noi, şi anume aşa vor făuri viitorul. Iar
viitorul fericit va deveni înţelepciunea societăţii şi a poporului.
Filozofii scriau că „mulţimea înţelepţilor este mântuirea lumii, iar un
împărat cu minte este bunăstarea poporului”. Dacă sociumul are mulţi
înţelepţi, credem că aceştia, prin înţelepciunea pe care o deţin, nu pot
să-l ducă la pieire. Căci înţelepciunea e generatoare de belşug, bunătate,
bunăstare şi înţelegere. Filozofii mai spun că bătrâneţea determină
înţelepciunea. Iar noi avem mulţi bătrâni...
Totuşi, nu vârsta, ci mintea, cunoştinţele şi priceperea vădesc
înţelepciunea. Acolo unde este înţelepciune, nu trebuie să apară
conflicte interminabile. Dacă acestea apar, trebuie soluţionate cu
înţelepciune. Dar în societatea noastră persistă nu numai conflicte
interumane, ci şi conflicte politice, militare, cu vărsări de sânge...
196
Acolo unde există înţelepciune trebuie să existe şi responsabilitate

– morală şi judiciară – trebuie să existe o cultură înaltă şi să domine
principiile general-umane. Cred că cei înţelepţi au dreptul să decidă
soarta celorlalţi... Înţelepciunea trebuie să ne ducă înapoi la om care,
după cum spuneam, trebuie să fie în centrul universului.
Antropocentrismul trebuie să fie laitmotivul sociumului şi al existenţei
umane, ba chiar şi al omenirii. Înţelepciunea umană trebuie să accepte
acest concept universal, de altfel, pentru însăşi geneza omului, pentru
existenţa şi eternitatea lui.
6. Nevoie de dezvoltare umană durabilă şi securitate

Problema supravieţuirii a fost şi va fi mereu actuală pentru om.
Principiul de bază al dezvoltării umane durabile şi al supravieţuirii
este securitatea omului şi a omenirii în general – stabilitatea în
dezvoltare, eliminarea pericolelor şi catastrofelor globale, asigurarea
siguranţei activităţii omului şi umanităţii. Aceasta se referă la toate
relaţiile: om–om, om–socium, om–progres tehnico-ştiinţific,
om–natură şi biosferă, om–cosmos, omenire–planetă, univers etc. Doar
întrunind aceste condiţii vom putea vorbi despre securitatea globală
planetară. Desigur că securitatea internă, naţională, a fiecărui stat,
precum şi securitatea grupurilor de ţări, a continentelor, îşi găseşte
locul său în securitatea globală.
Trebuie să menţionăm că Concepţia evoluţiei umane, elaborată sub
egida ONU la mijlocul anilor 1990, are un caracter global şi se bazează
pe transformările umanistice de reorganizare a comunităţii mondiale, pe
aprofundarea bazelor democratice ale statelor, în special ale celor aflate
în etapa de tranziţie. Este pentru prima dată când această Concepţie se
extinde în afara cadrului tradiţiilor dominante de-a lungul anilor – de
prevenire a iminenţei securităţii economice la nivelul ţării. Noua abordare
a Concepţiei se caracterizează printr-o extindere semnificativă a
principiilor ei, care cuprind potenţialul uman şi adiţional. Astfel, la
securitatea economică se mai adaugă securitatea alimentară, ecologică,
socială, politică, personală a omului şi protecţia sănătăţii lui.
Statul independent Republica Moldova este membru al ONU
din anul 1992. În perioada anilor 1989-1992, Republica Moldova
îşi declară şi consolidează independenţa în spaţiul de succesiune al
fostei RSS Moldoveneşti, modificând statutul instituţiilor statale,
adoptând importante documente ce ţin de atributele unui stat (Limba
de Stat, Drapelul şi Stema de Stat). Pe parcursul a 12 ani de
197
ION MEREUŢĂ
independenţă, Republica Moldova şi-a consolidat statalitatea, s-a

afirmat pe arena internaţională, a devenit membru al diferitelor
organisme internaţionale. Tranziţia la economia de piaţă a devenit
strategia economică a ţării. Strategia politică a fost reprezentată de
pluralismul politic şi democraţie. Cu toate acestea, în perioada de
referinţă, calitatea vieţii oamenilor nu s-a îmbunătăţit. Criza politică
din anii 1991-1992, apoi cea economică mondială din 1998, a
ameninţat ţara cu incapacitate de plată a datoriilor externe, cu
paralizia sferei economice şi sociale. S-a micşorat durata medie a
vieţii şi natalitatea, a crescut mortalitatea generală, sporul natural al
populaţiei înregistrând un indice negativ. O situaţie precară s-a
stabilit şi în ceea ce priveşte sănătatea copiilor. Au luat amploare
bolile sociale, SIDA etc. Aceste fenomene se observă în majoritatea
regiunilor globului. De aceea, pentru ONU şi OMS, problema
primordială a acestei etape istorice a devenit problema supravieţuirii
omului.
În anii ’80-’90, sub egida ONU s-au afirmat două modalităţi
conceptuale privind problema supravieţuirii omului: baza primei au
constituit-o consideraţiile de ordin economic, care s-au asociat în
sistemul de securitate economică (SE) al statului şi comunităţii
mondiale în general. Ulterior, acum câţiva ani, a fost promovată
concepţia evoluţiei umane stabilită la nivel internaţional şi naţional.
Pentru ţările post-socialiste, ambele concepţii au specificul său,
determinat de tranziţia la sistemul de relaţii de piaţă, care trebuie luat
în consideraţie pentru definirea, în baza principiilor generale, a
criteriilor şi sistemului de indicatori respectiv.
Ambele modalităţi conceptuale se construiesc pe principiile
respingerii (prevenirii) pericolelor cu caracter economic (prima
concepţie) şi pericolelor care ameninţă sfera socială (concepţia
secundă). Din aceste poziţii astăzi, corespunzător fiecărui tip de
concepţie, s-a format sistemul de diferite forme de securitate, care
integral poate fi prezentat drept o piramidă originală a acestora.
În acelaşi timp, interpretarea în plan politico-filozofic a ambelor
concepţii şi a transformării primei în a doua, ridică problema cu privire
la raporturile de cauzalitate-efect ale acestor forme şi procese şi
definirea particularităţilor specifice ale diferitelor abordări conceptuale
ale acestei probleme.
O astfel de analiză relevă necesitatea definirii, în acest context,
a unui şir de probleme principial importante. În aspect general, ele
198
pot fi ordonate în modul ce urmează, definind totodată esenţa şi

motivele (cauzele) principale ale definiţiilor şi evaluărilor respective:
- Logica (dialectica) transformării noţiunilor în acest context.
- Genurile de pericole şi tipurile de securitate, relaţiile lor reciproce
şi componentele principale.
- Corelaţia noţiunilor securitate umană şi evoluţie umană.
- Raporturile între securitatea economică a omului şi securitatea
economică a statului.
- Corelaţia între politică şi economie.
În documentele ONU, trecerea la o nouă formulare a înţelegerii
noţiunii de securitate umană s-a produs la începutul anilor ’90, o dată cu
sfârşitul opoziţiei nucleare şi ideologice, a războiului rece dintre cele
două mari puteri. S-a redus pericolul distrugerii nucleare a umanităţii şi
noţiunea de securitate a umanităţii s-a transferat din domeniul militar în
domeniul umanitar – al vieţii şi valorilor umane. Dacă, anterior, noţiunea
de securitate se referea, în special, la state, în prezent aceasta se referă la
oameni. S-a produs deplasarea accentelor: de la securitatea prin înarmare
spre securitatea prin dezvoltare ascendentă (stabilă) umană.
Conferinţa internaţională a ONU cu privire la dezvoltarea socială
(1995, Copenhaga) a propus comunităţii mondiale şi guvernelor
naţionale transferarea atenţiei de la aspectul preponderent militar al
securităţi umanităţii la securitatea oamenilor.
Conferinţa a recomandat includerea concepţiei securităţii
oamenilor în lista problemelor prioritare ale secolului XXI.
Totodată, concepţia securităţii, ca noţiune integrală, asociază şase
constituente:
- securitatea economică;
- securitatea alimentară;
- securitatea sănătăţii, inclusiv securitatea ecologică;
- securitatea personală;
- securitatea socială;
- securitatea politică.
Raportate la particularităţile social-economice actuale din
Republica Moldova, genurile de securitate menţionate sunt determinate
de următoarele probleme-pericole, la a căror bază sunt, în special,
cauze sociale şi economice:
- recesiunea crescândă a producţiei şi pierderea pieţelor tradiţionale;
- distrugerea potenţialului tehnico-ştiinţific şi dezindustrializarea
economiei;
199
ION MEREUŢĂ
- pericolul pierderii independenţei alimentare a ţării;

- majorarea semnificativă a datoriei externe;
- criminalizarea economiei;
- creşterea şomajului şi diminuarea locurilor de muncă.
De aceea, înainte de toate, în cele ce urmează vom examina cele
mai grave pericole ce ameninţă securitatea economică a Republicii
Moldova.
Atenţia oamenilor politici, a antreprenorilor, dar şi a maselor largi
ale populaţiei este fixată pe problemele asigurării securităţii economice
a Republicii Moldova – condiţie indispensabilă a refacerii economiei
naţionale. O asemenea atenţie nu este întâmplătoare: scara pericolelor
şi chiar prejudiciile reale deja cauzate securităţii economice a ţării
promovează această problemă în avanscena vieţii politico-sociale de
la noi.
Aici nu pot fi admise superficialitatea şi tentativele de subapreciere
a pericolelor ce ne ameninţă. Liderii Republicii Moldova sunt chemaţi
să dea dovadă de înţelepciune şi voinţă politică pentru lichidarea
pericolelor care ameninţă securitatea economică a ţării. În scopul
soluţionării acestei probleme este nevoie de concentrarea maximă a
tuturor forţelor vitale ale societăţii. Deosebit de important şi
responsabil este rolul ştiinţei în elaborarea concepţiei securităţii
economice naţionale. De aceea este vitală dezvăluirea esenţei însăşi a
conceptului, depistarea pericolelor reale, promovarea unor căi şi
metode temeinice şi eficiente de lichidare a lor (prevenire, diminuare).
Pentru soluţionarea acestei probleme există modalităţi conceptuale
proprii. Precum demonstrează practica mondială, asigurarea securităţii
economice este garantul independenţei ţării, condiţia stabilităţii şi
activităţii eficiente a societăţii, a succesului. Aceasta este regula
principală, care nu cunoaşte excepţii. De aceea asigurarea securităţii
economice trebuie să fie prioritară.
Evident, securitatea economică, în virtutea semnificaţiei ei
principiale, se include organic în sistemul securităţii de stat, alături
de asemenea constituente importante cum sunt asigurarea unei
capacităţi solide de apărare a ţării, menţinerea înţelegerii în societate,
protecţia mediului ambiant. Aici totul corelează şi o direcţie
completează pe alta: nu poate exista, chiar şi într-o ţară prosperă,
securitate militară în cadrul unei economii firave şi ineficiente, aşa
cum într-o societate dezbinată de conflicte sociale nu poate fi nici
securitate militară, nici economie eficientă. Subliniind o asemenea
200
interdependenţă şi condiţionare reciprocă, trebuie totodată de luat în

consideraţie că rolul decisiv în acest sistem îi aparţine securităţii
economice.
Din primii ani de existenţă a Republicii Moldova ca stat
independent, au apărut pericole care i-au pus în primejdie securitatea
economică, a cărei asigurare, aşa cum s-a mai remarcat, ţine de unele
priorităţi de importanţă majoră şi este prerogativa exclusivă a statului.
Aplicativ pentru Republica Moldova, se evidenţiază trei elemente
ale securităţii economice:
Independenţa economică, care în condiţiile actuale ale diviziunii
internaţionale a muncii, cu toate că nu are un caracter absolut, însă
presupune controlul statului asupra resurselor naţionale şi asigurarea
competitivităţii statului nostru în sistemul economic european şi mondial.
Stabilitatea economiei naţionale, care presupune protecţia
dreptului la proprietate, crearea de garanţii pentru antreprenoriat,
stoparea factorilor care destabilizează situaţia (criminalizarea
economiei, disproporţiile sociale nocive în repartiţia veniturilor etc.);
Capacitatea de autoinstruire în baza potenţialului propriu de
muncă, de resurse, tehnico-ştiinţific şi spiritual, crearea unui climat
favorabil pentru investiţii şi inovaţii, creşterea nivelului profesional,
instructiv şi cultural al populaţiei ţării.
Aşadar, se poate trage concluzia că securitatea economică este o
totalitate de condiţii şi factori care asigură independenţa economiei
naţionale, stabilitatea ei, capacitatea de reînnoire permanentă şi
autoperfecţionare.
În cadrul unei asemenea abordări conceptuale şi având în vedere
situaţia socio-economică din Republica Moldova, datoria supremă a
statului şi funcţia-cheie a acestuia constă în asigurarea stabilităţii
societăţii, autoconservarea şi dezvoltarea ei, respingerea pericolelor
posibile care pot să ameninţe securitatea ţării. În acest context, de o
importanţă decisivă este prevenirea pericolelor care abia se concep,
în germene, şi nu urmarea pasivă a evenimentelor. Astfel, rolul statului
trebuie să crească.
În opinia lui D. Wulfenson, preşedinte al Băncii Mondiale,
„dezvoltarea are nevoie de un stat eficient, care are rol de catalizator şi
ajutor, ce stimulează şi completează activitatea businessului particular şi
a unor persoane aparte. Desigur, dezvoltarea bazată pe rolul dominant al
statului a suferit eşec. Însă un rezultat analogic va fi şi ca urmare a unei
dezvoltări fără stat – această concluzie reiese, absolut clar, din agonia pe
201
ION MEREUŢĂ
care a suportat-o poporul în colapsul unor state ca Liberia şi Somalia.

Istoria dispune de numeroase exemple care confirmă că statul nu este un
lux, ci o necesitate vitală. În lipsa unui stat eficient, atât dezvoltarea
economică, cât şi cea socială, este imposibilă.
Construirea unui stat mai eficient pentru menţinerea unei
dezvoltări mai stabile şi reducerea sărăciei, menţionează Wulfenson,
nu va fi un lucru uşor. Într-un şir de situaţii, multe persoane vor avea
un interes motivat de menţinere a statului aşa cum este el, indiferent
de costul bunăstării ţării în întregime. Învingerea opoziţiei acestora
va cere timp şi eforturi politice. Sarcina constă în deschiderea şi
extinderea posibilităţii reformelor cu respectarea riguroasă a etapelor
de reformare şi utilizare a mecanismelor de compensare a pierderilor.
Chiar şi în cea mai nefavorabilă situaţie, subliniază D. Wulfenson,
paşii în direcţia unui stat mai eficient pot influenţa semnificativ
bunăstarea lui economică şi socială. În timp ce noi suntem în pragul
secolului XXI, chemarea adresată statelor constă nu în diminuarea
rolului lor până la nesemnificativ, nu în dominaţia asupra pieţei, ci de
a începe a face aceşti paşi mici”.
În continuare, pentru a realiza o astfel de abordare în practică,
este necesar de a defini sistemul de indicatori ai securităţii economice.
Asemenea indicatori, fiind cuantificaţi, vor permite de a semnaliza
din timp despre pericolul care ameninţă şi de a lua măsuri pentru
preîntâmpinarea acestuia.
Caracteristica distinctivă a indicatorilor securităţii este valoarea-
limită a lor. Apropierea de valoarea-limită admisibilă atestă o creştere
a ameninţării stabilităţii social-economice a societăţii, iar depăşirea
valorilor-limită – intrarea societăţii într-o perioadă de instabilitate şi
conflicte sociale, adică subminarea securităţii economice (SE).
În prezent, în Republica Moldova, valorile-limită ale SE sunt
diferite, în funcţie de componentele acesteia. Astfel, ele sunt comparativ
joase în ce priveşte ritmurile inflaţiei, rata şomajului înregistrat, nivelul
asigurării cu locuinţe. La limita cea mai periculoasă se află recesiunea
producţiei, distrugerea potenţialului tehnico-ştiinţific, acumularea
datoriei externe. Totalitatea pericolelor care pot ameninţa această sferă
poate fi repartizată în pericole externe şi interne:
Pericolele economice externe pentru Republica Moldova includ:
- dependenţa extrem de înaltă a economiei naţionale (cel puţin
90%) de importul resurselor energetice, absenţa alternativelor de
asigurare cu energie;
202
- creşterea dependenţei de importare a tehnicii în cadrul recesiunii

industriei proprii, a bazei de cercetare, experimentare şi de proiectare;
- majorarea rapidă a nivelului datoriei de stat: 1994 – 38,5% PIB,
1996 - 49,9%;
- diminuarea poziţiilor Republicii Moldova pe pieţele CSI în ce
priveşte mărfurile sale tradiţionale.
Dacă ameninţările externe afectează semnificativ imaginea ţării
în lume, pericolele interne influenţează direct şi pot conduce la
instabilitate şi conflicte sociale.
În situaţia actuală de criză pentru Republica Moldova, pericolele
interne care ameninţă securitatea ei economică sunt:
- restrângerea posibilităţilor financiare şi politice ale stalului în
alegerea strategiei social-economice şi realizarea ei în practică;
- descreşterea producţiei, distrugerea potenţialului tehnico-ştiinţific,
deformarea structurii producţiei şi structurii sectorului de producţie,
existenţa în economie a numeroaselor întreprinderi neviabile;
- creşterea instabilităţii dezvoltării economice (dinamica PIB, venitul
din exporturi etc.) în urma reducerii cotei-parte în domeniul industrial,
precum şi dependenţa crescândă a sectorului agrar (posibilităţi reduse de
chimizare, irigare etc.) de condiţiile schimbătoare ale climei;
- nivel redus al investiţiilor (sub 10% în raport cu PIB), scurgerea
capitalului peste hotare, gradul înalt de uzură a utilajelor în majoritatea
întreprinderilor;
- cota înaltă (mai mult de 40%) a sectorului tenebros în economie
şi criminalizarea acesteia;
- pericolele sociale - reducerea considerabilă a nivelului de trai,
agravarea sănătăţii generale a populaţiei, atenuarea motivării de muncă,
diferenţierea marcată (I, II) a grupurilor sociale ale populaţiei după
nivelul veniturilor.
O atenţie deosebită merită şi ameninţările externe cu caracter
instituţional, principala dintre acestea fiind slăbiciunea statului în
realizarea funcţiei lui esenţiale în economia de piaţă – de reglementare
a acţiunilor subiecţilor economici prin intermediul proiecţiei juridice,
judiciare şi garantării respectării contractelor şi acordurilor încheiate.
Ieşirea din situaţie este crearea unei legislaţii civile contemporane şi
fortificarea sistemului judiciar, executarea deciziilor judiciare.
Asigurarea securităţii economice este o sarcină care se bazează
pe interesele naţionale şi de stat pe termen lung şi trebuie realizată nu
doar de organele administrării de stat.
203
ION MEREUŢĂ
O semnificaţie deosebită capătă conştientizarea acestei probleme

de către partidele politice şi organizaţiile sociale, precum şi de toate
păturile populaţiei. Înţelegerea faptului că interesele personale, cele de
grup şi cele ale ţării sunt interese comune; elaborarea unor directive şi
acţiuni oportune menite să lichideze pericolele interne şi externe –
acestea sunt nişte procese social-psihologice extrem de complexe, care
trebuie să evolueze în funcţie de tradiţiile istorice, nivelul existent de
gospodărire şi cultură politică în ţară, de încrederea populaţiei în stat.
Următorii doi-trei ani vor deveni, probabil, critici pentru
Republica Moldova: sau procesele de criză se vor dovedi a fi
ireversibile şi, în acest caz, îi va reveni rolul de ţară de categoria a
treia, cu o viaţă stagnantă de periferie; sau se va reuşi depăşirea situaţiei
actuale şi, în perspectiva apropiata, ea îşi va găsi propria nişă în
spaţiul economic şi spiritual al Europei.
În contextul problematicii examinate se pune, în mod firesc,
problema corelarării noţiunilor securitatea omului şi evoluţia umană.
Aceste noţiuni sunt apropiate şi interdependente, dar nu şi identice.
Incontestabil, între evoluţia umană şi securitatea omului există relaţii
de reciprocitate: progresul într-un domeniu extinde posibilităţile pentru
progres într-un alt domeniu şi invers; evoluţia umană reprezintă o
noţiune cu mult mai amplă, definită de ONU ca proces de extindere a
posibilităţilor de alegere pentru oameni (indicii dezvoltării umane,
PIB pe cap de locuitor, sănătatea, instruirea).
În ceea ce priveşte noţiunea de securitate a omului, asemenea
altor noţiuni fundamentale (cum este, de exemplu, libertatea omului)
- este mai uşor de definit lipsa securităţii decât prezenţa acesteia, în
special conform anumitor indicatori.
În orice caz, problema securităţii omului întruneşte două aspecte:
— libertatea de orice ameninţări, cum este foamea, bolile,
represiunile;
— protecţia de caracterul brusc, încălcarea anormală a condiţiilor
vieţii de zi cu zi în familie, la locul de muncă, în societate.
Totodată, mai există o caracteristică distinctivă a acestor două
noţiuni, care constă în aceea că evoluţia umană presupune realizarea
strategiei ei, în special, la nivel de stat şi naţional (cu toate că unele
aspecte sociale ale ei ţin de individ), apropiind această abordare de
concepţia securităţii economice, în timp ce securitatea omului
antrenează un spectru vast de probleme fundamentale ale activităţii
vitale nemijlocite a omului.
204
În calitate de concluzie vom menţiona că, într-o asemenea

interpretare, ameninţarea securităţii omului poate exista la orice nivel
de venit naţional şi la orice nivel de dezvoltare a societăţii.
Altfel spus, această problemă este actuală pentru orice ţară, chiar
şi una bogată şi cu o democraţie dezvoltată, însă în ţările care trăiesc
criza statalităţii, a economiei sau a spiritualităţii, lipsa securităţii
populaţiei creşte incomparabil.
Acumularea, într-o astfel de ţară, a lipsurilor umane – sărăciei,
foamei, bolilor, criminalităţii, inegalităţii etnice, xenofobiei (ura faţă
de străini) – e în stare să producă explozii sociale şi acte de violenţă.
Respectivul pericol poate fi generat nu numai de persoane aparte,
grupuri de persoane (criminalitatea, conflictele etnice) sau partide
politice, dar şi de statul însuşi.
Istoria atestă numeroase cazuri când statul în care s-a acumulat
masa critică de probleme ce ţin de securitatea politică, economică
sau personală, devenind un stat cu un risc major de criză naţională,
eşua fie spre o aventură militară externă, fie spre violenţă împotriva
propriei populaţii.
Însă, în ambele cazuri, soldaţii şi poliţia nu vor substitui reformele
sociale şi economice. Tot aşa cum ajutorul umanitar de scurtă durată
sau acordarea de credite externe nu vor putea înlocui concentrarea de
lungă durată a eforturilor şi resurselor ţării pentru asigurarea unei
dezvoltări stabile.
Cu toate că între aceste constituente ale securităţii populaţiei există
relaţii de reciprocitate, este firească întrebarea: care securitate este
mai importantă?
La o examinare detaliată, aceste şase componente ale securităţii
omului pot fi structurate în două grupuri:
- libertatea de necesităţi (sărăcie);
- libertatea de frică (risc).
La baza ambelor libertăţi, indiferent de modul de examinare, se
află securitatea economică – deci, populaţia dispune de venituri
suficiente pentru satisfacerea necesităţilor vitale: venituri fie provenite
din muncă productivă şi bine remunerată, fie, în calitate de măsură
extremă, din susţinerea socială, finanţată de către stat.
O altă întrebare este: care sunt relaţiile dintre securitatea economică
a omului şi securitatea economică a statului? Adică, cum interacţionează
securitatea economică a statului şi procesele de evoluţie umană?
Răspunsul, în prima aproximaţie, poate fi: pericolele ce pun în
205
ION MEREUŢĂ
primejdie evoluţia umană stabilă (existenţa posibilităţii de alegere

pentru oameni), care ameninţă bunăstarea oamenilor sunt generate,
înainte de toate, de starea de criză a economiei şi de derivatele unor
nenorociri sociale cum ar fi: inflaţia, şomajul, veniturile mici,
subalimentarea, ocuparea cu implicaţii riscante a forţei de muncă
(inclusiv în economia subterană), sărăcia, sănătatea nesatisfăcătoare,
nivelul de instruire redus, criminalitatea, suicidurile.
Securitatea politică este doar la prima vedere separată de
securitatea economică. Din istorie se ştie că, de regulă, cataclismele
politice, regimurile totalitare etc. sunt produsul unei anarhii economie,
al disperării sociale a populaţiei ţării, în cazul în care statul însuşi,
institutele puterii de stat, bugetul de stat, balanţa de plăţi etc. sunt
într-o stare deprimată.
Acţiunile de prevenţie, întreprinse de stat în această situaţie, pot
fi diferite: de forţă, politice, juridice, economice, organizatorice etc.
În Concepţia ONU privind securitatea umană un loc deosebit îl
ocupă securitatea ocrotirii sănătăţii. Sănătatea a fost, este şi va fi
bogăţia fiecărui popor, condiţia de existenţă a planetei Pământ în
general. Oamenii sănătoşi produc bunurile materiale, iar maladiile,
afectând sănătatea, acţionează direct şi nefavorabil asupra producţiei.
Iată de ce sănătatea este o noţiune nu numai medicală şi socială, dar şi
economico-financiară. Medicina cu prestările ei de sănătate reproduce
forţa de muncă şi acţionează direct proporţional asupra venitului
naţional, a PIB-ului şi a sistemului economic în întregime.
Care ar fi reperele conceptuale ale politicii dezvoltării umane
durabile în viziunea noastră? Noi le-am reflectat în diferite studii
ştiinţifice, în special, în lucrarea „Spre mileniul III: dezvoltarea umană
durabilă şi problemele medico-sociale în Republica Moldova”.
Concepţia politicii sociale în domeniul dezvoltării umane durabile
trebuie să fie protecţia socială şi dezvoltarea durabilă a omului pe de
o parte, iar pe de altă parte, edificarea societăţii posibilităţilor egale.
Ţelul guvernării în domeniul politicii sociale trebuie să fie protecţia,
ajutorul social şi asigurarea socială şi medicală a securităţii sociale a
populaţiei Republicii Moldova. Credem că guvernarea şi metodele ei
trebuie schimbate evolutiv. De asemenea, credem că e necesar ca
Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi a
Familiei să fuzioneze, la o anumită etapă de dezvoltare a societăţii, în
Ministerul Bunăstării Sociale, în al cărui vizor să fie atât politica
asigurărilor sociale, cât şi cea a asigurărilor medicale.
206
Principii strategice:
1. Responsabilitatea personală a cetăţeanului, statului şi
patronatului (de stat şi privat);
2. Adoptarea sistemului de protecţie socială existent în relaţiile
de piaţă, prin modificarea legislaţiei;
3. Elaborarea Codului protecţiei sociale în RM;
4. Solidaritatea societăţii în asigurările sociale;
5. Formarea societăţii posibilităţilor egale.
Direcţiile activităţii:
1. Dezvoltarea durabilă a omului în RM;
2. Stabilirea prin lege a minimului social pentru toată populaţia
şi corelaţia lui cu procesele inflaţioniste;
3. Combaterea sărăciei;
4. Crearea unor noi locuri de muncă;
5. Securitatea ecologică şi protecţia sănătăţii publice;
6. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă;
7. Combaterea şomajului;
8. Politica adecvată faţă de tineret:
a. Spaţiu locativ
b. Studii
c. Politica creditar-bancară
d. Echitate socială şi medicală;
9. Protecţia, ajutorul social şi asigurările sociale pentru grupurile
social-vulnerabile;
10..Păstrarea, ameliorarea, asigurarea sănătăţii populaţiei;
11. Diminuarea invalidităţii şi handicapului;
12. Optimizarea vieţii profesionale şi familiale;
13. Consolidarea familiilor;
14. Dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei;
15. Dezvoltarea culturii;
16. Educaţia femeii şi a bărbatului;
I7. Protecţia bătrânilor.
Dezvoltarea durabilă a omului în Republica Moldova:
• Continuarea democratizării societăţii;
• Securitatea ecologică;
• Securitatea economică;
• Securitatea energetică;
• Securitatea alimentară;
• Securitatea socială şi individuală a omului;
207
ION MEREUŢĂ
• Securitatea sănătăţii omului;

• Asigurarea protecţiei sociale.
Minimul social:
Este necesară elaborarea Legii privind minimumul de servicii şi
asistenţe sociale garantate de stat, indiferent de grupurile sociale,
vârstă, apartenenţă religioasă etc. În respectiva lege urmează să fie
specificate corelaţiile cetăţean şi şansa socială, responsabilitatea
statului, patronatului de stat în faţa cetăţeanului (bolnavului,
individului cu handicap, angajatului etc.)
Combaterea sărăciei:
Elaborarea unui program special de combatere a sărăciei, care ar
cuprinde minimul de existenţă socială garantat de stat şi grupurile de
populaţie care trebuie tutelate de stat (persoanele de vârsta a treia,
familiile cu un singur părinte invalid, invalizii singuri, şomerii).
Nivelul sărăciei:
Om sărac este invalidul, familia sau un grup de persoane care nu
poate să trăiască echivalent cu cerinţele minimului de existenţă (vieţii).
Acest program trebuie să aibă o durată de 4-5 ani.
Principiile trebuie să fie:
• Promovarea unei politici adecvate pentru integrarea combaterii
sărăciei în activitatea de producere şi asigurarea cu noi locuri de muncă;
• Identificarea cauzelor sărăciei omului şi eliminarea ei de către
societate, organele respective obligate cu funcţii obşteşti şi de stat;
• Evidenţierea statistică a oamenilor săraci:
• Minimul alimentar.
Crearea unor noi locuri de muncă:
Acest principiu trebuie să fie în atenţia organelor abilitate şi a
guvernului prin:
• Dezvoltarea şi stabilitatea microeconomică;
• Procesul de adaptare socială dinamică şi echitabilă;
• Deschiderea de noi întreprinderi;
• Politica adecvată creditar-bancară a antreprenoriatului;
• Lărgirea întreprinderilor existente;
• Reprofilarea, integrarea şi reorientarea profesională a şomerilor;
• Politica nouă de încadrare în câmpul muncii – cererea de specialişti,
pregătirea cadrelor, integrarea în producere, profesiuni noi;
• Politica adecvată în direcţia folosirii forţei de muncă (tineret etc.)
Securitate ecologică şi protecţia sănătăţii publice:
- Conştientizarea impactului mediu-om-sănătate;
208
- Asigurarea păstrării balanţei ecosistemelor (apa, aerul, solul,

îmbunătăţirea indicilor de bază a chimizării, radioactivitatea alimentară
etc.);
- Educaţia ecologică a populaţiei;
- Elaborarea legislaţiei ecologice.
Asigurările sociale şi reforma lor în direcţiile:
- Protecţia şi asigurarea bătrâneţii;
- Diminuarea invalidităţii (program social) şi acordarea de
asigurări sociale pentru invaliditate, dar şi prevenirea invalidităţii în
câmpul muncii specifice;
- Asigurări pentru pierderea întreţinătorului;
- Asigurări pentru şomaj, pentru graviditate şi maternitate, pentru
moarte (cei fără tutelă, înmormântare etc.);
- Asigurările trebuie să fie obligatorii sau facultative, de stat,
municipale, judeţene, profesionale, internaţionale etc.;
- Asigurările sociale trebuie să fie corelate cu ajutorul social
(identificarea categoriilor sociale vulnerabile etc.).
- În domeniul sănătăţii este necesară asigurarea securităţii sănătăţii
oamenilor atât în sensul profilaxiei, cât şi în sensul tratamentului.
Este necesară continuarea reformei şi formarea pieţei medico-
farmaceutice. Trebuie evidenţiate: medicina de stat, asigurarea
sănătăţii şi tratamentului diferitelor grupuri de populaţie şi de bolnavi
care trebuie să rămână sub tutela statului, formarea pieţei asigurărilor
de sănătate – obligatorii şi facultative. Este nevoie de definitivarea
mecanismelor de autoreglare a acestor componente şi dezvoltarea
medicinei private. De asemenea, este necesară diminuarea invalidităţii
şi elaborarea unei noi concepţii în acest sens – stabilirea invalidităţii
sau a handicapului fizic şi mental nu după grupele de invaliditate, ci în
funcţie de pierderea procentuală a capacităţii de muncă profesionale.
Respectiva concepţie trebuie să fie reflectată şi tradusă în viaţă de o
lege organică şi alte acte normative.
În domeniul sănătăţii (asigurări medicale):
• Continuarea reformei şi formarea pieţei medico-farmaceutice în
RM (medicina de stat, prin asigurare, privată), dezvoltarea industriei
farmaceutice indigene etc.;
• Trecerea la medicina prin asigurare (acceptarea de către
parlament a amendamentului propus asupra Legii de asigurări şi
adoptarea mecanismului de trecere la medicina prin asigurare în RM);
• Diminuarea invalidităţii (elaborarea unei noi concepţii, propuse de noi);
209
ION MEREUŢĂ
• Minimul garantat şi gratuit de stat (medicina de stat) trebuie să

fie pentru următoarele grupuri de populaţie (care trebuie să fie sub
tutela statului), domenii şi afecţiuni:
* Mama şi copilul
* Cancerul
* Tuberculoza
* Psihiatria
* Alcoolismul, narcomania, toxicomania
* SIDA
* Infecţia renală cronică
* Operaţiile de transplant
* Operaţiile pe cord
* Diabetul zaharat
* Handicapaţii
* Populaţia de vârsta a treia
* Şomerii
* Tineretul studios
* Participanţii la lichidarea consecinţelor avariei de la Cernobîl
* Participanţii la conflictul militar de pe Nistru
* Asistenţa maladiilor de urgenţă (necesită o reformă specială)
* Asigurarea cu medicamente şi protecţia cetăţeanului
(consumatorului)
Politica sănătăţii în acest domeniu trebuie divizată în
următoarele:
Grupurile de bolnavi invalizi, în cazul cărora costul
medicamentelor şi articolelor medicale trebuie compensat complet
în condiţii de ambulator:
− Invalizii de război
− Bolnavii de pe urma avariei de la Cernobîl
− Copiii de până la 6 ani
− Handicapaţii din copilărie
Bolnavii cu:
− Diabet zaharat, fenilcetonurie, nanism hipofizar
− Cancer
− Astm bronşic
− SIDA
− Hemoblastoze
− Reumatism, lupus eritematos
− Sifilis, tuberculoză
210
− Operaţii pe cord
− Epilepsie şi schizofrenie
− Maladii psihice
− Bolile Behterev, Parkinson
− Miastenie
− Afecţiune medulară Mor
− Transplant renal sau al inimii
− Handicap (copii)
Securitatea, igiena şi sănătatea la locul de muncă:
Informarea muncitorului (angajatului) despre securitate, igienă
şi sănătate la locul de muncă:
• Securitatea sănătăţii la locul de muncă;
• Cultura locului de muncă şi a procesului de producere;
• Lupta cu factorii nocivi (de risc) care provoacă maladii somatice,
infecţioase şi profesionale;
• Lupta cu maladiile profesionale (program special pentru fiecare
proces de muncă profesională);
• Lupta cu invaliditatea profesională etc.
Egalitatea bărbatului şi a femeii:
• Muncă egală - salariu egal;
• Egalitate în obţinerea locului de muncă, locului în societate;
• Egalitatea în protecţia şi asistenţa socială şi medicală (maladii,
invaliditate, accidente şi maladii profesionale, şomaj, ajutoare familiale
etc.);
• Echitate în regimul muncii în întreprinderile de stat şi cele
private;
• Egalitate în deschiderea întreprinderilor economice sociale şi
agrare;
• Starturi şi şanse egale (şcoală, studii, locuri de muncă, tehnologii
noi, securitate socială, responsabilitate familială, evoluţie a intelectului,
ameliorarea imaginii femeii).
Principiul egalităţii genurilor trebuie să devină primordial în
societate. Sociumul este cel care trebuie să creeze o nouă mentalitate
despre locul şi rolul femeii în societate. Femeia este mamă, soţie,
educatoare, conducător, funcţionar public şi chiar om politic, căci are
acest drept. Drepturile ei sunt egale cu cele ale bărbaţilor. Rolul femeii
în societate este enorm: însăşi dăinuirea vieţii pe pământ depinde de
femeie. Parteneriatul dintre femeie şi bărbat trebuie să fie prezent şi
în familie, şi în societate, şi în procesul de conducere la diferit nivel.
211
ION MEREUŢĂ
Este vorba de schimbarea nu doar a atitudinii faţă de femeie, ci şi a

comportamentului. Atât el, cât şi ea trebuie să-şi revizuiască locul şi
rolul în societate. Totodată, sunt necesare şi anumite legi pentru
implementarea principiului echităţii sociale a femeii şi bărbatului. În
ceea ce priveşte accesul femeii la conducerea statului, cred că e nevoie
de efectuat schimbări în Codul Electoral, în Legile despre partidele
politice şi cea despre guvern. Poate astfel, prin dictatul legii, va fi
echilibrată balanţa dintre genuri, căci, deocamdată, cadrul juridic de
jure şi de facto nu reflectă întru totul realitatea. Deci, însuşi sociumul
trebuie să stabilească şi să promoveze egalitatea genurilor, care e o
problemă actuală pentru statele europene, dar şi pentru întreaga lume.
Încă la 16 noiembrie 1998, Consiliul Europei a adoptat o declaraţie
privind egalitatea între femei şi bărbaţi. Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei a recomandat şi el acest lucru. Principiul egalităţii
genurilor a devenit o preocupare a zeci de ONG-uri, comitete regionale
şi chiar internaţionale. Inechitatea genurilor atrage după sine şi alte
probleme: femeia şi sărăcia, femeia şi natalitatea, sănătatea femeii,
asistenţa mamei şi copilului, planificarea familiei şi sănătatea
reproductivă, prevenirea şi excluderea violenţei faţă de femei, femeia
şi conflictul armat, femeia şi economia etc. În paralel, o importanţă
tot mai mare capătă mecanismele instituţionale de promovare a femeii,
a drepturilor ei, Codul căsătoriei şi familiei etc.
La ora actuală, într-o serie de legi ale Republicii Moldova, precum
sunt Codul Muncii, Codul Penal, Codul de Procedură Penală, există
stipulări despre egalitatea femeii şi a bărbatului. Respectivele completări
au fost făcute cu ajutorul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare,
având ca bază legislaţia Uniunii Europene, inclusiv Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului şi Convenţia internaţională privind eliminarea
tuturor formelor de discriminare faţă de femei. Urmează ca societatea să
traducă aceste principii în viaţă şi să excludă discriminarea sexuală sub
orice formă (de ex., discriminarea în legătură cu graviditatea). Pentru
aceasta, este necesar de îmbunătăţit statutul femeii şi de renunţat la
ideologia dominantă a unuia dintre sexe.
Combaterea şomajului:
• Identificarea şomerilor după vârstă, teritoriu, sex, profesie, etc.;
• Micşorarea duratei şomajului pentru fiecare şomer (evidenţa
nominală în timp, reprofilare şi reangajare în câmpul muncii);
• Deschiderea noilor locuri de muncă;
• Studierea noilor mecanisme de diminuare a şomajului (pregătirea
212
specialiştilor bugetari numai la comanda statului, reglementarea

pregătirii specialiştilor în instituţiile private de învăţământ pornind de
la cererea şi oferta de braţe de muncă într-un domeniu sau altul);
• Formarea fondului special pentru şomaj;
• Plătirea echilibrată tineret - viaţa profesională;
• Adoptarea Legii despre şomaj şi a mecanismelor şi actelor
normative pentru diminuarea acestuia.
Lupta pentru diminuarea invalidităţii şi handicapului:
• Elaborarea unei noi concepţii de expertiză a vitalităţii, având la bază
nu grupele de invaliditate, ci pierderea în % a capacităţii profesionale;
• Prelungirea duratei concediului medical în legătură cu
incapacitatea temporară de muncă;
• Lupta cu maladiile cronice ce provoacă invaliditatea;
• Diagnosticul prenatal şi genetic al malformaţiilor congenitale;
• Reabilitarea bolnavilor cu handicap, reorientarea lor profesională
(dacă e nevoie) şi reintegrarea în procesul de producere (program
economic specific la nivel naţional, regional etc.).
Dezvoltarea resurselor umane:
• Supravegherea proceselor demografice;
• Ameliorarea sporului natural al populaţiei;
• Diminuarea mortalităţii generale;
• Diminuarea malformaţiilor;
• Diminuarea invalidităţii şi încadrarea invalizilor în câmpul muncii;
• Politica adecvată de pregătire a cadrelor şi evaluarea lor.
Protecţia maternităţii:
• Determinarea adecvată a concediului de sarcină şi de maternitate,
asigurat cu subsidii de stat;
• Asigurarea medicală gratuită;
• Asigurarea cu medicamente pentru perioada respectivă;
• Asigurarea salariului pe perioada maternităţii.
Protecţia bătrânilor şi a unor grupuri sociale speciale:
• Bătrâneţe asigurată;
• Pensii adecvate;
• Asistenţa medicală şi farmaceutică adecvată;
• Protecţia socială a unor grupuri specifice: familii cu un părinte,
familii cu un bătrân şi cu un invalid sau handicapat, alocaţiile familiale.
Politica în domeniul educaţiei:
• Continuarea reformei în instruire şi educaţie.
În condiţiile când Republica Moldova şi populaţia ei se află într-o
213
ION MEREUŢĂ
stare dificilă, când e pusă în pericol existenţa umană şi fondul genetic

al ţării, în contextul Concepţiei ONU privind evoluţia umană, a politicilor
ecologice regionale şi globale, ar fi oportună crearea unui consiliu special
pe lângă şeful statului – Consiliul naţional pentru bunăstarea poporului
şi dezvoltarea umană durabilă în Republica Moldova.
7. Nevoia de o familie sănătoasă şi o familie-standard

Familia este celula societăţii şi anume ea stă la baza sociumului.
„Pentru cei cu suflet nobil pământul întreg este familia lor”, se spune,
filozofic, în Panciatantra. Astăzi, noi avem nevoie de o familie-
standard sub toate aspectele. Pentru aceasta, e necesar să creăm valorile
morale ale familiei: începând cu relaţiile între soţ şi soţie, părinţi şi
copii, copii, părinţi şi bunici, căci aici se concentrează toate relaţiile
habituale, sociale, economice, morale şi chiar sexuale. Problemele
psihoemotive, claustrofobia şi tensiunile familiale – beţia, violenţa şi
incestul, maltratarea – trebuie prevenite, blocate şi înlăturate. E necesar
ca în familie să nu apară starea de criză, care poate să distrugă relaţiile
familiale şi chiar să provoace divorţul.
Într-adevăr, pe seama familiei sunt puse multe probleme sociale.
În societatea moldovenească se creează, anual, cca 26 mii de familii
noi, dintre care, după un anumit timp, 13 mii de cupluri divorţează.
În condiţiile familiei-standard – model pe care dorim şi suntem obligaţi
să-l creăm în ţara noastră – nu trebuie să fie loc pentru conflicte. În
familia-standard trebuie să existe un lider, dar la un loc de cinste să
stea cedările reciproce, iar copiii să fie educaţi şi uniţi în jurul părinţilor.
Ca şi în societate, şi membrii familiei-standard au nevoie de libertate:
viaţa merită să fie trăită şi toate relaţiile trebuie să fie reciproce. Anume
în căsnicie şi, mai mult, în familia-standard vor fi valorificate valorile
familiei contemporane şi viitoare. Esenţa familiei-standard este nu
doar respectarea tradiţiilor, ci şi raţiunea, înţelegerea, iubirea,
desăvârşirea relaţiilor sociale şi economice, controlul activităţii sexuale
şi al fertilităţii femeii. Din această înţelegere-iubire trebuie să se nască
copilaşii, la baza educaţiei cărora trebuie pusă înalta morală de om
contemporan. Relaţiile copiilor cu părinţii, ca şi drepturile şi obligaţiunile
morale şi juridice, devin extrem de importante. Părinţii singuratici trebuie
să fie o problemă soluţionată şi pentru familie, şi pentru societate. Tot
familia trebuie să rezolve problema natalităţii şi cea a sporului natural
al populaţiei. Căci, doar o familie sănătoasă determină existenţa unei
generaţii sănătoase şi, ulterior, a unei societăţi sănătoase.
214
8. Nevoia de edificare a statului moldovenesc bazat pe drept

Am menţionat mai devreme că omul este o fiinţă biosocială şi se
supune întocmai legilor biologice, care sunt determinate de filo- şi
ontogeneză. În ceea ce priveşte viaţa socială şi interacţiunea Eu-lui cu
sociumul, trebuie stabilite legi şi acte normative care să fie respectate
şi îndeplinite de către om care, în raport cu statul, este cetăţean, în
orice acţiune sau inacţiune. În viziunea noastră, statul bazat pe drept
trebuie să specifice clar drepturile şi responsabilităţile omului-cetăţean.
Pe de o parte, omul-cetăţean, iar pe de altă parte – societatea şi statul.
Statul, de asemenea, trebuie să aibă drepturi şi obligaţiuni faţă de
cetăţenii săi. Toţi trebuie să fie egali în faţa legii, precum suntem
egali în faţa lui Dumnezeu. În asemenea condiţii, nu se vor dezvolta
corupţia şi infracţionalitatea, alte delicte şi încălcări, şi va fi asigurată
civilizaţia sociumului, autoreglarea şi autoperfecţionarea lui. Se vor crea
premise pentru amplificarea proceselor de educare şi culturalizare în
societate. Un principiu esenţial al statului bazat pe drept trebuie să
devină delimitarea şi conlucrarea celor trei puteri – legislativă,
executivă şi judiciară. Acest proces a demarat deja în societatea noastră,
iar în paralel se efectuează şi reforma judiciară – organizarea, formarea
infrastructurii, determinarea funcţiilor şi obligaţiunilor ierarhiei
judiciare. Principiile în cauză sunt stipulate în Constituţie şi în diferite
legi organice şi acte normative. Totodată, este necesară ajustarea
legilor, a actelor normative şi a stipulărilor legislative la legislaţia
europeană şi internaţională. Aceasta este o primă condiţie pentru
procesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi
în circuitul democratic mondial în general. Astfel, am putea vorbi
despre globalizarea jurisprudenţei şi a legislaţiei în numele umanităţii,
adică despre o gândire globală.
Credem că anume această gândire globală poate duce la apariţia
intelectului global, la instaurarea securităţii globale, la dezvoltarea
durabilă a lumii, la eliminarea corupţiei, a mafiei şi terorismului. În
acest context, credem că este nevoie şi de ajustarea legislaţiei medicale
naţionale la cea europeană, precum şi de integrarea sistemului naţional
de sănătate în sistemul european al sănătăţii. Un punct de pornire al
acestui proces poate fi elaborarea legislaţiei medicale mondiale în toate
privinţele, începând cu pregătirea cadrelor medicale şi terminând cu
exercitarea actului medical sub toate aspectele. Menţionăm că, din
punctul nostru de vedere, la baza realizării tuturor acestor concepte
trebuie să stea Declaraţia universală a drepturilor omului.
215
ION MEREUŢĂ
9. Nevoia de realizare a drepturilor omului

Alături de Europa şi întreaga lume, Republica Moldova a păşit în
mileniul III ca stat suveran şi independent, ca subiect al dreptului
internaţional. În contextul dezvoltării umanităţii şi al progresului tehnico-
ştiinţific, se vorbeşte tot mai mult despre dezvoltarea umană durabilă,
despre supravieţuirea omului şi a sociumului. Filozofii încearcă să propună
omenirii noi căi de evoluţie, noi concepte – noosferizarea, globalizarea,
biodiversitatea, dezvoltarea umană durabilă etc. În centrul atenţiei acestor
concepte este pus OMUL şi existenţa lui. Într-adevăr, omul este şi trebuie
apreciat ca principalul motto al lumii. Concomitent, apar problemele
drepturilor şi obligaţiilor omului, care în mare măsură determină
supravieţuirea lui. Ultima este apreciată şi de obligaţiile omului faţă de
sine, de socium şi de mediu. Republica Moldova doreşte să devină un
stat de drept, tinde să intre în familia ţărilor europene, care au nu numai
tradiţii, ci şi un spectru legislativ bine determinat. Consiliul Europei a
avut întotdeauna o concepţie unitară şi individuală asupra drepturilor
omului, iar Republica Moldova a aderat la nenumărate documente şi
pacte internaţionale privind drepturile omului, inclusiv la Carta Socială
Europeană.
Consider că, la această etapă a dezvoltării socio-economice,
supravieţuirea omului în Republica Moldova trebuie privită prin
prisma politicii sociale. Omul trebuie să fie în centrul tuturor – cu
responsabilităţi, obligaţii şi drepturi. După noi, credem că politica
socială ar trebui să întrunească câteva componente de bază: întărirea
coeziunii sociale în ţară; garantarea unei protecţii suficiente în securitatea
socială, prin favorizarea încadrării în muncă şi formarea drepturilor
celor ce muncesc; protecţia eficace a grupurilor socialmente vulnerabile;
lupta împotriva excluderii şi discriminării; o politică adecvată
migraţională; protecţia copilului şi a familiei; integrarea socială a
handicapaţilor; crearea fondurilor de dezvoltare socială.
Dar să efectuăm unele paralele dintre dreptul omului şi realitate.
Dreptul la muncă
Este unul dintre principalele obiective, având menirea ca angajatul
să-şi câştige existenţa prin muncă liber întreprinsă, cu normă întreagă.
Cum se îndeplineşte acest drept în Republica Moldova?
Cum se utilizează forţa de muncă în tară?
Potrivit informaţiei de care dispunem, în Republica Moldova sunt
înregistraţi cca 38.000 de şomeri. Dar câţi nu sunt înregistraţi?
Legislaţia în vigoare prevede susţinerea financiară a şomerilor, iar
216
pentru organizarea activităţii de întreprinzător – acordarea de către

oficiile forţei de muncă a unor surse financiare sub formă de
împrumuturi în sumă de 5.000 lei, pe un termen de 12 luni. Trebuie
de instituit practica târgurilor forţei de muncă, pregătirea profesională
în privinţa valorificării resurselor umane. Fondul pe şomaj planificat
pentru anul 2002 era de 111.245,7 lei. Considerăm că aceste finanţe
trebuie utilizate pentru încadrarea şomerilor în câmpul muncii – doar
ei sunt apţi de muncă! Aceasta trebuie să fie o strategie a statului. În
caz contrar, cetăţenii apţi de muncă vor continua să caute de lucru în
străinătate. Astăzi, cca. 800.000 de moldoveni muncesc, majoritatea
ilegal, în diferite ţări ale lumii. Şi ei ar fi putut produce şi ridica
PIB-ul ţării noastre!
Dreptul la condiţii de muncă echitabile
Se respectă oare în ţara noastră prevederile legislative referitoare
la durata timpului de muncă, dreptul la concediu, eliminarea riscurilor
ocupaţiilor profesionale, acordarea de indemnizaţii pentru condiţiile
nocive de muncă, de plăţi şi produse alimentare suplimentare? Deşi
toate aceste reglementări şi-au găsit reflectare în legislaţie, considerăm
că nu sunt respectate suficient, iar societatea, colectivele, cetăţenii
mai au mult de muncit în acest sens.
Dreptul la securitatea şi igiena muncii
Asigurarea exercitării efective a dreptului la securitate şi igienă la
locurile de muncă este primordială. În Republica Moldova, sunt oare
respectate pe deplin regulamentele securităţii şi de igienă? Măsurile de
control a sus-menţionatelor regulamente au depistat diferite lacune. În
ultimii ani, numărul cazurilor de boli profesionale este de circa 50-60,
rareori – de 80-120. Totodată, evidenţa, diagnosticarea şi tratamentul
maladiilor profesionale lasă de dorit. Practic, lipseşte serviciul de patologie
profesională în sectorul rural. Despre aceasta ne vorbesc indicii morbidităţii
cu incapacitate temporară de muncă la toate grupurile profesionale.
Problema în cauză se referă pe deplin şi la lucrătorii medicali. De aceea
apare necesitatea elaborării unei legi în domeniul maladiilor profesionale
şi a mecanismelor de realizare a acesteia.
Dreptul la salarizare echitabilă
Asigurarea unui trai decent al cetăţeanului Republicii Moldova şi
familiei lui depinde de veniturile acestuia. Trebuie recunoscut dreptul
omului la un coeficient majorat de salarizare pentru orele suplimentare
de muncă. Salariu egal pentru o muncă egală - acesta ar fi principiul de
bază în cazurile celor ce muncesc. E necesar de elaborat Legea privind
217
ION MEREUŢĂ
minimumul social garantat de stat, indiferent de grupul social, vârstă,

apartenenţa religioasă, în scopul combaterii sărăciei. Legislaţia trebuie
să stipuleze responsabilitatea statului, a patronului, a cetăţeanului în
această privinţă. Trebuie stabilită cauza sărăciei şi omiterea ei de către
societate, organele de stat şi cele obşteşti etc. Un rol important trebuie
să se acorde minimumului alimentar. Cum să trăiască cetăţeanul
Moldovei, dacă coşul minim de consum este de circa 1050 lei, iar salariul
minim – de 100 de lei lunar?! („Monitorul Oficial al RM”, nr. 59-61
din 7.06.2001) În aceste condiţii, cetăţeanul nu trăieşte, ci doar există,
şi tocmai de aceea este îndreptăţită problema supravieţuirii omului în
Republica Moldova.
Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie
În vederea exercitării efective a dreptului copiilor şi tinerilor,
considerăm că în legislaţie trebuie să fie stipulat, ca vârstă minimă de
angajare în câmpul muncii, vârsta de 15 ani, cu specificarea: muncă
uşoară ce nu prejudiciază sănătatea. Vârsta de 18 ani poate fi vârstă
minimă de angajare în câmpul muncii pentru unele genuri de activitate.
De asemenea, pentru aceste vârste trebuie să fie fixate: o durată optimă
a zilei de lucru, excluderea noxelor profesionale, o salarizare echitabilă,
dotaţii, concedii, o politică elocventă creditar-bancară.
Este oportună majorarea Fondului de protecţie a familiilor cu copii
şi alocarea de: indemnizaţii la creşterea copilului, pentru îngrijirea
copilului până la 15 ani, indemnizaţii pentru copiii de 1,5-16 ani (pentru
copiii din şcoli, gimnazii, licee, pentru studenţi), indemnizaţii pentru
mamele singure care au copii de 1,5-16 ani. Aceste plăţi pot fi asigurate
atât din Bugetul asigurărilor sociale de stat, cât şi din Bugetul
consolidat de stat.
Dreptul la protecţia maternităţii
Trebuie stipulată, în legislaţie, durata concediului de maternitate
de cel puţin 14 săptămâni ( concediul plătit 100%), prestări sociale,
securitate etc. Să fie stipulată: interzicerea concedierii femeilor de către
patronat; acordarea pauzelor pentru mamele ce alăptează, interzicerea
angajării în schimbul de noapte a femeilor care au născut recent şi
alăptează; interzicerea angajării la muncă fizică grea, în subterană sau
la orice altă muncă cu caracter periculos a femeilor însărcinate sau a
celor care au născut recent şi alăptează. De asemenea, e nevoie de:
- Stabilirea adecvată a duratei concediului de sarcină şi de
maternitate, asigurat prin subsidii de stat.
- Asigurarea medicală gratuită.
218
- Asigurarea cu medicamente în această perioadă, indiferent de

patologie.
- Salarii adecvate coşului minim de consum pe perioada
maternităţii plus 50%.
Credem că doar în asemenea mod vom ridica natalitatea, sporul
natural al populaţiei, sănătatea generaţiilor noi şi, ca urmare, vom
ameliora fondul generic al ţării.
Dreptul la protecţia sănătăţii
- ecologie, profilaxia primară a bolilor (apa, aerul, solul,
radioactivitatea etc.);
- medicina preventivă, profilaxia primară, secundară, terţiară a
maladiilor şi excluderea factorilor de risc;
- profilaxia traumatismelor şi accidentelor;
- consultaţii şi educaţie în privinţa ameliorării sănătăţii;
- dezvoltarea simţului responsabilităţii individuale pentru
păstrarea şi ameliorarea sănătăţii, a modului sănătos de viaţă;
- profilaxia maladiilor epidemice;
- dezvoltarea culturii fizice şi sportului;
- profilaxia bolilor profesionale.
Dreptul la asistenţa socială şi medicală
Fiecare cetăţean trebuie să fie asigurat că, la survenirea riscului
social sau medical, el va fi protejat de stat prin lege şi că această lege
va fi respectată.
Cetăţeanul care nu-şi poate întreţine viaţa sau are deficienţe de
sănătate trebuie să dispună de asistenţă socială şi medicală deplină.
Statul trebuie să îndeplinească stipulările constituţionale şi, dacă
pretindem să fim stat european, să îndeplinească Convenţia europeană
de asistenţă medicală şi socială de la Paris, 11 decembrie 1953.
Sistemul asistenţei medicale pentru cetăţenii Republicii Moldova
a fost prezentat în nenumărate articole şi monografii ca Sistem mixt
al sănătăţii publice în RM (I. Mereuţă, 1994, 1997, 2001, etc.).
Concepţia în cauză a fost prezentată şi organelor decizionale ale
statului care, însă, au rămas indiferente şi nu au reacţionat la
propunerile făcute. Considerăm că timpul va face dreptate.
Dreptul la securitate socială
Menţinerea unui nivel şi regim de securitate socială satisfăcător.
Asigurarea socială şi reforma acesteia în direcţiile de protecţie şi
asigurare a bătrâneţii, a riscurilor medico-sociale.
- Asigurări în caz de pierdere a întreţinătorului.
219
ION MEREUŢĂ
- Asigurări în caz de boală.

- Asigurări în caz de moarte (cei fără de tutelă).
- Asigurările sociale nu exclud şi ajutorul social destinat grupurilor
socialmente-vulnerabile.
- Asigurări pentru şomaj.
Dreptul persoanelor cu handicap la integrare socială
După cum am specificat mai devreme, este necesară elaborarea
unor concepţii, legi şi acte normative, având la bază nu grupele de
invaliditate, ci pierderea procentuală a capacităţii profesionale.
De asemenea, e nevoie de prelungit durata concediului medical
în legătură cu incapacitatea temporară de muncă până la 6-7-8 luni;
de combătut maladiile cronice ce provoacă invaliditatea. Reabilitarea
handicapaţilor şi integrarea lor economică, profesională şi socială să
se facă prin programe speciale economice, sociale, de învăţământ,
pentru accesibilitate etc.
Dreptul familiei, copiilor şi tinerilor la protecţie socială,
juridică, economică
Trebuie să asigurăm copiiilor din Republica Moldova un mediu
favorabil dezvoltării personalităţii, aptitudinilor lor fizice şi morale.
Este necesar să asigurăm copiilor şi femeilor îngrijiri, asistenţă, educaţie
şi pregătire. De asemenea, ar fi utilă garantarea, de către stat, a protecţiei
şi ajutorului pentru copiii fără tutelă până la angajarea în câmpul muncii.
Asigurarea copiilor şi tinerilor cu învăţământul primar şi secundar
gratuit, şcolarizarea tuturor copiilor etc.
Drepturi egale ale femeii şi ale bărbatului
(Vezi conţinutul acestor drepturi la pag. 238)
Dreptul la informare şi consultare
Cetăţeanul Republicii Moldovei trebuie să aibă acces la informaţia
referitoare la aspectele vieţii ţării, comunităţii, dar şi la cea ce ţine de
viaţa lui privată; are dreptul să consulte specialişti şi abia apoi să ia decizii.
Dreptul la protecţie în caz de concediere
- Cetăţenii Republicii Moldova nu trebuie să fie concediaţi fără
un motiv valabil legat de aptitudinea sau conduita acestora, de cerinţele
de funcţionare a întreprinderii (concedii forţate).
- Cetăţenii angajaţi şi concediaţi fără motiv valabil au dreptul la o
indemnizaţie adecvată, salariu etc.
Dreptul la locuinţă
- În Republica Moldova, trebuie să favorizăm accesul la locuinţă
la un nivel adecvat.
220
- Trebuie prevenită şi atenuată lipsa locuinţelor în vederea

eliminării progresive a acestei situaţii.
- Asigurarea cu locuinţă a cetăţenilor, familiilor prin toate formele,
inclusiv prin ipotecă.
- Preţul la locuinţe trebuie să fie accesibil pentru persoanele
socialmente vulnerabile.
Toate aceste acţiuni trebuie întreprinse pentru a exclude ruşinea
naţională – vagabonzii!
Desigur că atât despre obligaţiunile statului, cât şi despre drepturile
şi îndatoririle cetăţenilor se poate vorbi mult. Scopul nostru a fost să
proiectăm aceste normative vizavi de problema supravieţuirii omului.
Trebuie să menţionăm, în acest context, că ne-am expus şi în alte
lucrări vizavi de politicile sociale necesare pentru asigurarea
dezvoltării umane durabile în ţara noastră. Aici, am dori să
concluzionăm, formulând unele principii conceptuale, după noi, ale
supravieţuirii omului în Republica Moldova:
• Formarea statului bazat pe drept
• Edificarea societăţii posibilităţilor egale
• Dezvoltarea continuă a economiei ţării
• Stabilirea direcţiilor strategice ale economiei naţionale
• Investiţii în macroeconomie
• Dezvoltarea businessului mic şi mijlociu
• Crearea unor noi locuri de muncă
• Responsabilitatea statului, responsabilitatea şi drepturile cetăţeanului
• Respectarea legislaţiei şi a mecanismelor acesteia cu efect practic
pozitiv
• Îndeplinirea obligaţiunilor civice şi profesionale ale fiecărui cetăţean
• Drepturi egale ale bărbaţilor şi femeilor
• Orice cetăţean trebuie să aibă posibilitatea de a-şi câştiga
existenţa printr-o muncă liber întreprinsă
• Toţi angajaţii au dreptul la: condiţii de muncă echitabile;
securitate şi igienă la locul de muncă; salarizare echitabilă care să le
asigure lor, precum şi familiilor lor, un nivel de trai satisfăcător
• Copiii şi tinerii au dreptul la o protecţie specială împotriva
pericolelor fizice şi morale la care pot fi expuşi
• Copiii şi tinerii au dreptul la o protecţie socială, juridică şi
economică corespunzătoare
• Femeile angajate, în caz de maternitate, au dreptul la o protecţie
socială
221
ION MEREUŢĂ
• Orice persoană are dreptul la mijloacele corespunzătoare de

orientare profesională în vederea sprijinirii sale în alegerea unei
profesiuni adecvate intereselor şi aptitudinilor profesionale
• Orice persoană are dreptul la mijloacele corespunzătoare de
formare profesională
• Orice persoană are dreptul de a beneficia de toate măsurile care
permit să se bucure de o stare de sănătate optimă
• Cetăţenii angajaţi şi persoanele aflate în întreţinerea acestora au
dreptul la securitate socială
• Orice cetăţean lipsit de resurse suficiente are dreptul la asistenţă
socială şi medicală
• Orice persoană handicapată are dreptul la autonomie, la integrare
socială şi la participare în viaţa comunităţii
• Familia, în calitate de celulă fundamentală a societăţii, are dreptul
la protecţie socială, juridică şi economică corespunzătoare în vederea
asigurării deplinei sale dezvoltări
• Toţi cetăţenii au dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în
materie de angajare şi de exercitare a profesiei, fără discriminare în
funcţie de sex
• Angajaţii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în cadrul
întreprinderii
• Cetăţenii angajaţi au dreptul de a participa la determinarea şi
ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă în cadrul
întreprinderii
• Orice persoană vârstnică are dreptul la protecţia socială
• Toţi angajaţii au dreptul la protecţie în caz de concediere
• Toţi angajaţii au dreptul la protecţia propriilor creanţe în caz de
insolvabilitate a patronului lor
• Toţi lucrătorii au dreptul la demnitate de muncă
• Toate persoanele cu responsabilităţi familiale şi care sunt
angajate, sau doresc să se angajeze, au dreptul să o facă fără a fi supuse
discriminărilor şi, pe cât e posibil, fără să existe un conflict între
responsabilităţile lor profesionale şi cele familiale
• Reprezentanţii lucrătorilor dintr-o întreprindere au dreptul la
protecţie împotriva actelor susceptibile să le producă prejudicii şi
trebuie să li se acorde facilităţi corespunzătoare pentru a-şi îndeplini
propriile atribuţii
• Toţi angajaţii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în
procedurile de concediere colectivă
222
• Orice persoană trebuie să aibă dreptul la protecţie împotriva

sărăciei şi a excluderilor sociale
• Orice persoană trebuie să aibă dreptul la locuinţă.
Adăugător la cele expuse mai sus, pentru supravieţuirea omului
în Republica Moldova mai este nevoie de:
1. Unitate naţională, în scopul dezvoltării şi prosperării economice
a ţării.
2. Promovarea valorilor social-democratice, a economiei de piaţă,
asigurând o protecţie socială adecvată.
3. Acţiuni prompte, nu potrivit proverbului mintea moldoveanului
cea de pe urmă.
4. Eliminarea maladiilor psihosociale ale moldovenilor - invidia,
ura, făţărnicia, orgoliul, dezbinarea, mercantilismul etc.
5. Instaurarea, în societatea moldovenească, a principiilor general-
umane: securitatea, pacea, familia, bunăstarea, echitatea socială,
legalitatea, ordinea, dreptatea pentru om, stabilitatea, munca, iubirea
faţă de oameni şi de ţară, patriotismul, ajutorul reciproc, solidaritatea,
unirea, fraternitatea, familia-standard şi căsnicia trainică, iubirea faţă
de părinţi, libertatea religiei, excluderea blasfemiei.
6. Educarea tinerei generaţii prin patriotism, jertfire de sine în
numele poporului, cultivarea unei conştiinţe umane planetare.
7. Promovarea gerontocraţiei în unele sfere de activitate.
Sper din tot sufletul că aceste valori vor deveni, în viitorul cel mai
apropiat, pilonii pe care se va înălţa şi fortifica societatea moldovenească
modernă. Cred asta în pofida faptului că, astăzi, mediocrităţile care au
bani cumpără fotolii şi posturi înalte, distrugând talentele şi, în
consecinţă, stopând progresul, iar tinerii deştepţi, dar fără de resurse
materiale, sunt nevoiţi să părăsească ţara. Orice ar fi, cred în viitorul
Republicii Moldova şi în supravieţuirea poporului ei.
10. Nevoia de integrare în valorile europene şi mondiale

Deschiderea Republicii Moldova spre lume a fost posibilă în urma
declarării independenţei şi suveranităţii ţării noastre, idealuri la care
poporul nostru a aspirat dintotdeauna. Republica Moldova a fost
recunoscută de comunitatea europeană şi mondială, realitate confirmată
şi de faptul că ţara noastră este membru cu drepturi depline al ONU, CE,
OSCE, al altor organisme politice şi economice europene şi internaţionale.
Astăzi, se vorbeşte mult despre necesitatea aderării ţării noastre
la Uniunea Europeană. Trebuie să menţionăm încă o dată că, geografic
223
ION MEREUŢĂ
şi geopolitic, Republica Moldova se află şi întotdeauna

s-a aflat în Europa. Deci, nu trebuie „să mergem” în Europa, ci să ne
racordăm la valorile europene. Şi acest proces a demarat încă în anul
1992. La ora actuală, este imperios necesar să ajustăm legislaţia
naţională la cea europeană, să dezvoltăm la un nivel european ştiinţa,
să apropiem valorile culturale naţionale de standardele europene şi,
nu în cele din urmă, să respectăm întocmai legislaţia comunităţii
europene. Aceste acţiuni trebuie să fie realizate atât de autorităţile de
stat, cât şi de organizaţiile nonguvernamentale, precum şi de diplomaţia
populară. Din această perspectivă, un rol decisiv îl pot avea relaţiile
dintre agenţii economici. Armonizarea legislaţiei şi crearea unor
condiţii investiţionale atractive, favorizarea investiţiilor şi crearea
întreprinderilor cu capital mixt, mişcarea resurselor umane şi a
capitalului etc. trebuie să fie determinante în relaţiile noastre cu
exteriorul. Şi aceasta e valabil atât pentru relaţia Republicii Moldova
cu Estul, cât şi cu Vestul. Desigur că Republica Moldova trebuie să se
integreze în structurile politice, economice şi de securitate europene.
Credem, însă, că ţara noastră, concomitent cu integrarea în Europa,
trebuie să construiască relaţii privilegiate cu România, Ucraina, ţările
CSI. Suntem convinşi că doar promovarea unei politici externe
înţelepte va favoriza, în cele din urmă, aderarea Republicii Moldova
la Uniunea Europeană. Şi doar astfel Republica Moldova îşi va găsi
locul într-o Europă prosperă şi stabilă. Iar sensul şi condiţia de bază a
acestei integrări trebuie să fie asigurarea intereselor Republicii
Moldova şi ale poporului ei, cu orice preţ.
11. Nevoia de educaţie şi cultură

Procesul de educaţie la nivelul sociumului moldovenesc, dar şi la
nivelul pe care îl dorim a fi de conştiinţă globală, trebuie evaluat pornind
de la însuşi omul, cetăţeanul, personalitatea. Aceasta e valabil atât pentru
procesul de formare-dezvoltare continuă a personalităţii, cât şi pentru
toate formele de educaţie – fizică, formală, informală, intelectuală,
morală – conform ciclurilor vieţii individului. Un rol deosebit în educaţie
trebuie să-l deţină factorii educaţionali – familia, mijloacele de
comunicare în masă, instituţiile de învăţământ, instituţiile statului,
sociumul în întregime. Omul viitorului – Homo Universalis, Homo
Humanitas – pe care urmează să-l formăm în condiţiile noi, nu poate fi
creat fără educaţia tehnologică. Ulterior, cunoştinţele omului
contemporan şi cel al viitorului trebuie implementate în practică. Anume
224
procesul de aplicare a cunoştinţelor în domeniul producţiei, în interesul

omului şi al societăţii, contribuie la informatizarea sociumului, despre
care vorbeşte în lucrările sale academicianul T. Ţârdea.
Cultura generală trebuie să asigure dezvoltarea personalităţii. La
baza culturii trebuie să stea pregătirea şi orientarea şcolară, profesională
şi socială. Desigur că omul, cetăţeanul, profesionistul într-un domeniu
trebuie să posede cultură de profil, care completează cultura generală,
o divizează şi o aprofundează. În acest mod, are loc determinarea şi
evoluţia structurală a personalităţii umane. Astfel, se pare că viitorul
culturii omului va fi cultura de profil, de specialitate. Ea va arăta
obiectivele specifice ale activităţii profesionale, care sunt diverse, în
funcţie de exercitarea unei sau altei profesiuni. Anume aşa credem că
vom crea ansamblul valorilor spirituale ale sociumului în toate domeniile
cunoaşterii şi ale activităţii umane – ştiinţă, tehnologii, artă, economie,
politică, filozofie, religie etc.
Eu-l psihic, moral şi material... El duce cu sine tot ce are şi
cunoaşte – înainte de toate, educaţia, cultura, cunoştinţele, conştiinţa,
voinţa, binele etc. Educaţia sufletului, a spiritului, ca şi educaţia
fizicului, e necesară pe tot parcursul vieţii omului. În afara educaţiei
şi a învăţăturii sufletul nu poate fi conceput. Este necesară educaţia
atât a omului, cât şi a sociumului. Victor Hugo scria că „educaţia
socială bine făcută poate totdeauna să scoată dintr-un suflet, oricare
ar fi el, folosul ce-l conţine”. Deci, putem vorbi despre purificarea
educaţiei şi culturii, ca şi despre ecologia sufletului şi a procesului de
educaţie, considerând că aceasta va fi şansa noastră pentru viitor.
12. Nevoia de “linişte în suflet şi unire în ţară”

Unirea... Pe aceste meleaguri, moldovenii au plâns-o în toate
timpurile. Au plâns-o ţăranii şi boierii, împăraţii şi scriitorii, societatea
în întregime. Oftăm la bucurie, oftăm la scârbă, oftăm în cântec, oftăm
în bocet... Toţi se tânguie că nu suntem uniţi, dar unirea nu vine de la
sine... Moldovenii nu au prins la minte de la moş Ion Roată şi unirea;
şi astăzi, ei „la un colţ de masă plâng, la alt colţ de masă cântă…”.
Unirea nu trebuie plânsă.... Ea există în fiecare dintre noi. Trebuie
căutată şi găsită neapărat, fiindcă unirea ne va da putere să rezistăm şi
să făurim viitorul. Doar prin ea, lucrurile mici se transformă în lucruri
mari, visurile pot deveni realitate. Noi nu putem să devenim Noi, căci
acest Noi este dihotomic oricând... şi oriunde..., dar principalul se
află în mintea fiecărui Eu. Adevărata societate moldovenească va putea
225
ION MEREUŢĂ
fi construită doar atunci când în fiecare dintre noi va renaşte genetic

unirea. Sociumul va fi determinat atunci când vom simţi că şi fizicul,
şi spiritul Eu-lui doresc să fie un Eu – activ ca spirit, ca familie, ca
şcoală, ca organizare socială, ca societate. Asta trebuie să facem, dacă
dorim să dăinuim în univers. Trebuie să avem o unitate, un proces
spiritual care ne va duce la o putere unică, nu la dezbinare şi învrăjbire.
Aşadar, accentuăm, credem că unirea e în noi şi trebuie s-o găsim.
13. Nevoia de civilizaţie a sociumului şi a timpului liber

În societatea moldovenească este necesar să încetăţenim
democraţia şi instituţiile democratice. O dată cu făurirea statului bazat
pe drept, este nevoie să fie bine determinate drepturile şi obligaţiunile
omului. Societatea va avea nevoie de un stat puternic din punct de
vedere economic, bazat pe economie de piaţă, unde cererea şi oferta
va determina preţul, iar concurenţa va spori calitatea. Dar vom avea
nevoie şi de statul social, de instituţii statale care vor promova o politică
socială adecvată în sensul protecţiei sociale a omului. Omul trebuie
să fie asigurat şi protejat în orice perioadă a vieţii sale, din copilărie
până la bătrâneţe. De asemenea, omul are nevoie de securitate naţională
şi securitate globală, de aceea politica primordială a ţărilor trebuie să
fie construită pe principiul o lume fără înarmare.
Doar în aceste condiţii vom reuşi să edificăm societatea
posibilităţilor egale, unde fiecare om va avea aceleaşi posibilităţi în
promovarea ideilor şi a capacităţilor sale.
Un rol important în acest proces va aparţine dezvoltării sociumului
şi civilizaţiei. Nu e vorba doar de procesul producerii, dar şi de
civilizaţia timpului liber. Omul trebuie să fie liber în a-şi gestiona
timpul. Anume timpul liber de care, de foarte multe ori, duce lipsă
omul, va determina relaţiile civilizate ale sociumului. Şi noi trebuie
să râvnim spre realizarea acestor valori.
14. Nevoia de omenie, bunătate şi comportament civilizat

Se naşte oare omenia o dată cu omul? Se transmite prin ereditate?
Când şi cum un om devine bun la suflet? Mulţi gânditori au încercat şi
mai încearcă să răspundă la aceste întrebări. Unii consideră că bunătatea
unui om, atitudinea lui umană faţă de confraţii săi, ia naştere din suferinţă.
Atunci când un om nimereşte într-o situaţie dificilă, cine primul îl ajută?
Cine se apropie primul de un sărac care cere ajutor la o margine de
drum: cel bogat, cel cu studii sau cel bun la suflet?
226
Aşadar, de ce depinde comportamentul omului în societate: de

bunătate, de studiile pe care le are, de cultura pe care o posedă sau de
omenie? Doar omul este o natură biosocială şi, înainte de toate, se
supune legilor biologice, pe când celor sociale – nu întotdeauna.
Totodată, el se supune legilor evolutive, ceea ce confirmă teoriile lui
Darwin şi Lamarck. Anume evoluţia, perfecţionarea omului poate
rezolva unele probleme ale comportamentului. Trebuie să menţionăm
că comportamentul omului este determinat de creier. Creierul vechi –
talamusul şi hipotalamusul – apreciază comportamentul impulsiv şi
emotiv al omului. Creierul cortical sau scoarţa cerebrală, de asemenea,
condiţionată evolutiv biologic şi social, stă la baza raţiunii şi a
comportamentul uman – în cazul dat, apreciind „diminuarea corticală”
sau „primitivitatea nervoasă” de la barbarie sau semicivilizaţie la
raţiune şi comportament omenesc şi civilizat.
Mulţi filozofi au încercat să afle de ce depinde comportamentul
omului. S. Freud stăruia asupra rolului sexualităţii în comportamentul
omului. Kant susţinea întâietatea simţului moral. Spenser argumenta
că simţul moral este un rezultat al evoluţiei. Pavlov afirma că frica
este motto-ul principal al comportamentului uman, ulterior adăugând
acesteia foamea şi sexul. Ferero, studiind personalităţile lumii, a
susţinut că frica este „sufletul universului”. Trebuie să concretizăm
că, din punct de vedere medical şi neurofiziologic, ura, frica şi
agresivitatea au un caracter biologic şi sunt apreciate de funcţia părţii
impulsive, inferioare a creierului. Desigur, caracterul social al
comportamentului omului, precum şi bunătatea, omenia şi
cumsecădenia, sunt determinate de scoarţa cerebrală, de conştiinţă,
raţiune şi spirit. Omul pentru om trebuie să fie om, nu lup. Seneca
scria că „atâta timp cât suntem între oameni trebuie să ne comportăm
ca oamenii”. Anume omenia apreciază nivelul de dezvoltare a
societăţii. Moldovenii spun că e foarte greu să fii om – „a fi domn e o
întâmplare, a fi om e-un lucru mare”. Suntem convinşi că Hristos le-
a dat oamenilor înţelepciune şi cel mai important principiu al
comportamentului – să ne iubim unii pe alţii. Pentru a implementa
aceste principii de bunătate, omenie, de comportament civilizat, trebuie
să aprofundăm cunoştinţele oamenilor, cultura relaţiilor în societate,
să ridicăm nivelul intelectual al omului, să dezvoltăm şi să promovăm
valorile general-umane.
227
ION MEREUŢĂ
15. Nevoia de credinţă în Dumnezeu, neam, ţară şi viitor

În această perioadă dificilă, când se modifică nu numai sistemele
economice, sociale şi politice, ci şi cele de valori, cetăţeanul Republicii
Moldova a pierdut încrederea. În lipsa acesteia a votat, la început,
„dreapta”, apoi, din aceeaşi cauză, a ales „stânga”. Cetăţeanul a pierdut
încrederea în ziua de mâine, în stabilitatea relaţiilor economico-sociale,
până şi încrederea în neam şi ţară. Aceasta ne-o dovedeşte migraţia
masivă a concetăţenilor noştri în străinătate.
Atunci când nu poţi rezolva o problemă, ea nu trebuie abandonată,
ci e necesar de căutat alte metode de soluţionare a acesteia, păstrându-ne
încrederea. Căci încrederea este motivaţia, impulsul, energia – ea îţi
asigură o jumătate din succes. Anume încrederea este temelia izbânzii
şi succesul tratamentului, spun filozofii şi medicii. Noi trebuie să
readucem, în conştiinţa concetăţenilor noştri, credinţa în ţară, în neamul
nostru şi în Dumnezeu. Aceste mecanisme de reabilitare a încrederii
există în fiecare dintre noi, doar că ele trebuie căutate. Pentru a le găsi
este nevoie de muncă în beneficiul ţării şi al cetăţenilor ei, spirit de
sacrificiu şi patriotism, chiar fapte de eroism. Generaţiile de până la
noi au demonstrat că sunt capabile de acest lucru pe parcursul a celor
peste 600 de ani de statalitate. Generaţiilor de astăzi le va fi mai greu,
dar despre aceasta vor putea să judece cei care vor veni după noi.
Anume ei, tinerii, trebuie să conştientizeze acest fapt, dar şi adulţii
trebuie să educe copiii într-un spirit nou. Pe lângă educaţia formală
sau neformală este absolut necesară educaţia morală – adică
pătrunderea în dimensiunea internă a activităţii de formare, dezvoltare
a tinerei generaţii, a personalităţii. Acest proces este profund şi trebuie
accentuat la omul în formare. El trebuie fixat în scoarţa cerebrală a
fiecăruia – în familie, la grădiniţă, la şcoală, la facultate. Astfel, aceste
calităţi se vor transforma în norme ale societăţii. În acest mod vom
crea dominanta dorită – încrederea în noi înşine, în neamul nostru, în
ţara noastră, în viitor. Anume încrederea în viitor va da naştere unei
noi motivaţii, va declanşa noi cerinţe, conduite şi atitudini atât faţă de
oameni, cât şi faţă de ţară, ceea ce va modifica relaţiile umane şi,
drept urmare, relaţiile speciale şi interesele se vor apropia. Respectivul
fapt va duce la diminuarea reacţiilor agresive, duşmănoase, a intrigilor
şi va reînvia patriotismul în fiecare dintre noi. Se vor reafirma tradiţiile,
se va crea din nou pulsul progresiv al vieţii sociale şi prosperarea
societăţii. Anume relaţiile umane şi cele personale, familiale,
profesionale sunt baza unirii în ţară. Considerăm că realizarea
228
principiului expus de către scriitorul Ion Druţă – „limba, istoria şi

credinţa sunt cei trei piloni pe care se ţine neamul…” – va contribui
la crearea viitorului nostru.
* * *
Acestea sunt doar unele viziuni despre dezvoltarea umană
durabilă. Credem că fiecare dintre noi trebuie să conştientizeze
necesitatea dezvoltării societăţii moldoveneşti pentru dăinuirea
noastră.
229
ION MEREUŢĂ
Încheiere
Pe parcursul evoluţiei sale, societatea moldovenească a traversat
diferite etape. Ele au fost determinate de relaţiile dintre oamenii epocii,
precum şi de relaţiile dintre guvernanţi şi mase. Desigur că aceste
relaţii s-au format istoriceşte. Relaţiile morale şi de producţie au stat
la baza constituirii acestui socium – orânduirea socio-economică
moldovenească. Însăşi societatea determină existenţa grupului de
oameni – o asociaţie care trăieşte şi făureşte împreună şi care trebuie
să fie uniţi şi înfrăţiţi. Precum principiile de existenţă ale biocenozei
sunt autoreglarea şi autoperfecţionarea, considerăm că şi societatea
trebuie să se autoregleze şi să se autoperfecţioneze. Aşadar, putem
vorbi de o sociocenoză şi, evident, de sociognozie.
În lumea biologică şi animală, legile sunt strict determinate şi
viaţa se supune întocmai acestor legi. Liderul devine lider prin
demonstrarea forţei şi a instinctelor de vânător etc. Omul trebuie
conştientizat ca o fiinţă biosocială; deci, pe de parte, omul se supune
întocmai legilor biologice ale individului, iar pe de altă parte – legilor
sociale ale colectivităţii umane. Legile sociale sunt elaborate de oameni
politici pentru un grup de alţi oameni. Ele tind spre legi ale societăţii
şi omul trebuie să se supună lor şi să le respecte. Omul se adaptează
la orice situaţie, ceea ce confirmă teoriile lui Darwin despre evoluţia
naturii. Şi tocmai în această constă nu doar problema naturii, ci şi a
societăţii. Omul se poate adapta şi într-o societate nedemnă, într-un
mediu nesănătos. Întru susţinerea acestei afirmaţii vin şi cuvintele lui
M. Eminescu: „Adaptabilitatea c-un mediu nesănătos, nedemn, nu
înseamnă superioritate organică. În faună este invers: stejarul nu creşte
la întâmplare, buruienile cresc pretutindeni”. Aşadar, viaţa socială
are nişte particularităţi specifice. Tot Eminescu afirma că „în lumea
fizică şi cea morală domneşte numai ceea ce are puterea intrinsecă
de-a exista şi domni”. De aici, apare întrebarea: cum e posibil ca
elementele proaste să domnească şi să stăpânească elementul sănătos
şi viguros? Respectivul element se întâlneşte şi în sociumul nostru.
Poetul nostru naţional scria că „această filozofie este ciudată. Puterea
intrinsecă de-a exista şi domni nu este absolută, ci atârnă de la mediul
în care se exercită”. Mihai Eminescu arată, astfel, că în situaţia
învingerii, deci superiorităţii numerice, elementele sale viguroase şi
statornice vor rămâne jos, iar cele ce se vor adapta mediului nou – al
robiei, linguşirii, trădării, minciunii, vicleniei – vor accede la
230
conducere. În asemenea condiţii, elementele demne, sănătoase şi chiar

puternice ale societăţii vor avea de suferit; dar, în cele din urmă, în
pofida tuturor problemelor şi piedicilor, vor învinge. Căci anume acei
oameni sunt susţinuţi de Dumnezeu, care luptă pentru dreptate şi
progres social. Iar lupta, evidentă în acest caz, pentru putere şi
influenţă, a fost prezentă în toate timpurile şi în toate societăţile. Nu
facem excepţie nici noi, dovezile existând cu prisosinţă în toată istoria
evoluţiei societăţii moldoveneşti.
Restructurarea gorbaciovistă a dat naştere la o luptă a vechiului
(conservatorismul) cu noul (reformismul). Schimbările social-
economice şi politice, confruntările la diferite niveluri, imperfecţiunile
legislative (mai ales ale legislaţiei artificiale a socialismului) au
determinat moartea formaţiunii social-economice din fosta URSS şi,
implicit, din Republica Moldova.
În societatea moldovenească, lupta pentru dreptate, suveranitate,
independenţă, democraţie s-a soldat cu crearea statului independent
Republica Moldova. Poate că este un noroc al moldovenilor: în lume
sunt cca 5000 de etnii şi numai 240 de ţări, iar Republica Moldova
este una din ele! Chiar în aceste condiţii de frământări sociale, socio-
economice şi chiar psiho-fiziologice şi psiho-sociale, societatea
moldovenească era paralizată. Viziunile politice includeau atât
conservatorism, cât şi extremism de stânga sau de dreapta. În pofida
unei atare situaţii, au luat naştere, concomitent, democratismul şi
liberalismul. La aceste viziuni politice s-au adăugat şi problemele de
ordin naţional ale populaţiei Republicii Moldova, interesele politice,
de grup, economice şi, parţial, etnice. De asemenea, situaţia geopolitică
era influenţată de marile puteri europene şi cele răsăritene. Drept
urmare, societatea fierbea ca într-un ceaun şi era nevoie de depăşirea
acestei faze de haos social. Situaţia s-a limpezit după alegerile
parlamentare directe, democratice, pe circumscripţii electorale.
Societatea moldovenească şi-a ales demnitatea naţională – deputaţi
ai poporului, deputaţi în parlament. Parlamentul era compus din
personalităţi cunoscute la nivel local şi republican, specialişti în diferite
domenii, cu adevărat aleşi de popor. Alături de patriotism erau şi
ambiţiile de mândrie naţională etc. Cetăţenii Republicii Moldova
plăteau impozite, patronatul se ruina şi dădea faliment. În paralel,
erau adoptate atributele statului. Poporul aştepta servicii echitabile,
dar ele nu apăreau. Cu toate acestea, în acele vremuri, populaţia,
societatea în întregime era unită. Aceasta au demonstrat-o prima, dar
231
ION MEREUŢĂ
şi ulterioarele Adunări Naţionale. Poporul era gata să îndure neajunsuri

şi greutăţi în numele viitorului luminos. Societatea moldovenească a
acceptat viitoarele concepţii de dezvoltare: în economie – relaţiile de
piaţă; în viaţa politică şi socială – democraţia şi pluripartidismul; în
sfera socială – asigurările sociale. Societatea moldovenească era
sortită să treacă prin multe încercări – reforma social-economică,
reforma politică, reforma monetară şi creditar-bancară, reforma
judiciară şi conflictul militar de pe Nistru. În viaţa cotidiană au apărut
termeni noi – privatizare, deetatizare, piaţa valorilor şi mărfurilor,
antreprenoriat etc.
În viaţa politică se conturează diferite mişcări şi partide, deşi cele
mai multe dintre ele fără doctrine politice clare. Încetul cu încetul, În
Republica Moldova se constituie clasa politică. Totodată, devine destul
de acută şi problema găgăuză, continuă să sângereze rana
transnistreană. Corpul Moldovei rămâne dezmembrat. Ţara este
împărţită în două. Se simţea în acest spaţiu interfluvial şi necesitatea
a două limbi, ca urmare a luptei dintre două mari culturi – slavă şi
latină.
Referindu-ne la ziua de azi, riscăm să afirmăm că oamenii care
trăiesc în perioada reformelor sunt osândiţi, fiindcă reforma înseamnă
chin, lipsuri şi îndurare, iar rezultatul acesteia, deseori, este necunoscut.
Vorba lui Machiavelli: „Nu există lucru mai greu de făcut, nici mai
îndoielnic în reuşită, nici mai primejdios de întreprins decât a introduce
cel dintâi orânduiri noi”.
Maladia unui bolnav, a unui grup de bolnavi este tratată de medic.
Eficacitatea tratamentului depinde de dezvoltarea sociumului şi a
noilor tehnologii medicale. Cine, însă, trebuie să trateze maladiile
societăţii? În această lucrare, am încercat să identificăm maladiile
sociumului moldovenesc – bineînţeles, din punctul nostru de vedere
şi având la bază cunoştinţele noastre la etapa actuală de dezvoltare.
Am subliniat că esenţa tratamentului acestor maladii trebuie să fie
educaţia, cultura şi munca. Ne-ar plăcea să ştim că am reuşit, măcar
şi parţial, să răspundem la unele dintre întrebările ce frământă, astăzi,
societatea noastră.
Suntem în aşteptarea obiecţiilor şi opiniilor atât a contemporanilor,
cât şi a celor care vor veni după noi...
232
Articole, studii şi lucrări de referinţă
1. T. Ţârdea, P. Berlinschi. Omul şi unele probleme de supravieţuire a

omenirii. Materialele Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale, 27-28 martie, 1997,
p. 3-8.
2. I. Mereuţă, B. Untu, L. Munteanu. Spre mileniul III: dezvoltarea umană
durabilă şi problemele ei medico-sociale, Chişinău, 1999.
3. I. Mereuţă, C. Eţco, R. Mândruţă. Drepturile omului, ale cetăţeanului
bolnav, ale medicului şi problemele supravieţuirii, Chişinău, 1999.
4. Carta Socială Europeană (revizuită), Strasbourg, 5.05.1996.
5. I. Mereuţă. Politici sociale necesare, revista „Buna speranţă”, nr. 1, 2000.
6. I. Mereuţă. Supravieţuirea şi dezvoltarea umană durabilă în Moldova:
satul şi viitorul lui, (Discurs ţinut la lansarea cărţii „Dângenii”), 28 noiembrie,
2001, Chişinău.
* * *
7. Dialogurile platoniciene: „Cratylos”, „Phaidon”, „Phaidros”, „Banchetul”.

8. Platon. Republica.
9. Aristotel. Metafizica.
10. Aristotel. Etica nicomahică.
11. Lucreţiu. De rerum natura (Despre natura lucrurilor).
12. Seneca. Scrisori către Luciliu.
13. Epictet. Manual.
14. Marc Aureliu. Către mine însumi.
15. Plotin. Enneadele.
16. Toma d ’Aquino. Summa Theologiae.
17. Giordano Bruno. De umbris idearum. De lìnfinitto universal mondi.
Spaccio della bestia triofante.
18. Francis Bacon. Noul Organon.
19. Thomas Hobbes. Leviathan, Ed. „W. G. Pogson Smith”, Oxford,
Clirendon Press, 1909.
20. Descartes. Meditaţii.
21. Nicolas de Malebranche. De la recherche de la Verite. Entretiens sur la
Metaphysique.
22. Blaise Pascal. Cugetările.
23. John Locke. An Essay Concerning Human Understanding.
24. Spinoza. Etica.
25. Leibniz. Despre originea radicală a lucrurilor.
26. David Hume. Cercetare asupra intelectului omenesc.
27. Immanuel Kant. Critica raţiunii pure. Critica raţiunii practice. Critica
facultăţii de judecare. Întemeierea metafizicii moravurilor.
28. Ion Petrovici. Viaţa şi opera lui Kant, 1936.
233
ION MEREUŢĂ
29. Johann Gottlieb Fichte. Menirea omului.

30. Friedrich W. Schelling. Sistemul idealismului transcedental.
31. Georg Wilhelm Friedriech Hegel. Fenomenologia spiritului. Introducere
în cursul de istorie a filozofiei. Logica. Prelegeri de estetică.
32. Arthur Schopenhauer. Lumea ca voinţă şi reprezentare.
33. August Comte. Cours de philosophie positive.
34. John Stuart Mill. A System of Logic.
35. Herbert Spencer. Primele principii.
36. Friedrich Nietzsche. Naşterea tragediei. Ştiinţa veselă. Dincolo de bine şi
rău. Voinţa de putere.
37. Alfred Foullee. Evoluţionismul ideilor forţă. Morala ideilor forţă.
38. E. Boutroux. Science et Religion.
39. Wilhelm Wundt. System der Philosophie.
40. William James. The Pragmatism. The Varieties of Religious Experience.
41. Benedetto Croce. Estetica.
42. Giovanni Gentile. Teoria generale dello spirito come atto puro.
43. N. Bagdasar, V. Bogdan, C. Narly. Antologie filozofică. Filozofi străini,
Chişinău, Ed. Uniunii Scriitorilor, 1996.
44. B. Melnic. Omul. Geneza existenţei umane, Chişinău, 1998.
45. M. Eminescu. Opera politică.
46. H. L. A. Hart. Law, Life and Morality.
47. William Bernard. Morality, Cambridge University Press, 1972.
48. Integrarea umană. (Culegere de lucrări ştiinţifice), Ed. „Prouman”,
Chişinău, 2002.
49. Republica Moldova, Chişinău, „Universitas”, 1992.
50. Atlas geografic istoric, economic şi statistic, ediţia VIII, Institutul
Cartografic „Unirea”, 1934.
50. Anuarul statistic al României, 1933.
52. E. Păpuşoi, C. Eţco. Valori morale în medicină, Chişinău, 1999.
53. T. Ţârdea. Orientarea noosferică în dezvoltarea durabilă – calea spre
salvarea omenirii.
54. T. Ţârdea. Filozofie socială şi sociocognitologie, Chişinău, 2001.
55. P. Rumleanschi. Cosmoantropotehnologinformcentrismul ca concepţie
despre lumea dominantă în societatea informaţională.
56. Al. Duţu. Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Bucureşti, Ed.
„Univers”, 1982.
57. M. Cimpoi. Cicatricea lui Ulysse, Chişinău, „Lit. artistică”, 1982.
58. B. P. Hasdeu. Istoria critică a românilor, Bucureşti, Ed. „Minerva”, 1984.
59. C. Eţco. Probleme psihologice ale asistenţei muribundului.
60. N. Lungu. Materialele Conferinţei a VII-ea naţionale „Ştiinţă, tehnică,
medicină şi bioetică în strategia de existenţă umană”.
61. Th. Simenschy. Dicţionarul înţelepciunii, Chişinău, 1995.
62. W. Shibles. An interdisciplinary analysis, London, 1974.
63. I. Spielmann. Lèthique hipocratiquie et lèthique medicale dàujourd`hui
234
în „Archives de lÙnion Medicale Balcanique”, 1967.

64. Istoria României în date, Ed. „Crai nou”, 1972, sub. red. lui C. Giurescu;
Tipografia Centrală, Chişinău, 1992.
65. T. Ţârdea. Elemente de informatică socială, sociocognitologie şi
noosferologie, Chişinău, 2001.
66. V. Ojovanu. Forţa înţelepciunii, Chişinău, 2002.
67. Ştefan Pascu. Transilvania – inimă a pământului românesc şi leagăn al
poporului român, Ed. „Vatra Românească”, Cluj-Napoca, 1990.
68. Şt. Ciobanu. Unirea Basarabiei. Studii şi documente cu privire la mişcarea
naţională a Basarabiei în anii 1917–1918, Bucureşti, 1929.
69. Ion Nistor. Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1923.
70. Ştefan Pascu. Făurirea statului naţional unitar român, 1983.
71. Mihail Sadoveanu. Drumuri basarabene.
72. Eşanu A., Eşanu V., Fuştei N., Pelin V., Negrei I. Mănăstirea Căpriana,
Chişinău, 2003.
73. Dabija N. Moldova de peste Nistru - vechi pământ strămoşesc, Chişinău,
Hyperion, 1990.
74. Андроник Н., Иванов В., Татар Г. Государственный суверенитет
Республики Молдова, Кишинев, 2000.
75. Гаевская М. С. Биохимия мозга при умирании и оживлении организма,
М. Медгиз, 1963.
76. Неговский В. А. Очерки по реаниматологии, Москва, “Mедицина”,
1986.
77. Урлане Б. Ц. Эволюция продолжительности жизни, М., “Статистика”,
1978.
78. Чечулин С. И. Проблема оживления головного мозга, „Научн. Слово”,
1928.
79. Чечулин С. И. Осуществимо ли оживление умершего организма?,
Хим. Физ. жур., 1929.
235
ION MEREUŢĂ
FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII

SOCIETĂŢII NOASTRE
Redactor:
Igor Nagacevschi
Coperta:
Vitalie Munteanu
Procesare computerizată:
Leonid Axinte,
Roman Mereuţă
Editor: “Info-Med”
Tipar: Tipografia AŞ RM
2003

Filozofia Patologiei Si Dezvoltarii Societatii Noastre

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Filozofia Patologiei Si Dezvoltarii Societatii Noastre

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu”

Liga Medicilor din Republica Moldova

Lucrarea evidenţiază prin prisma cogniţiei omului şi societăţii

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

© Ion Mereuţă, 2003

Capitolul I. Universul, sociumul şi Moldova ............................................................................... 15

Capitolul II. Aspecte filozofice şi cognitologice ale fenomenelor

Capitolul III. Cogniţia omului, a vieţii, sănătăţii şi morţii ........................................................ 95

Capitolul IV. Aspecte filozofice ale dreptului medical ............................................................. 139

Capitolul V. Viziuni de raţiune noosferică, supravieţuire

Încheiere ......................................................................................................................................... 230

Nu există nici o deosebire între filozofie şi medicină, tot ce

Filozofia este medicina sufletului

Despre filozofia individului, a naturii, a biosferei, a societăţii s-a

acad. Mihai Cimpoi,

Moldova, ţară de veacuri pătimită, frământată, plânsă şi chinuită

încât, astăzi, moldovenii pot fi lesne caracterizaţi de versul „moldovenii

B. Petriceicu Hasdeu şi, desigur, de Mihai Eminescu, autori ai căror

În ultimii ani, au apărut şi s-au format şi medici-filozofi mai tineri.

Discurs rostit la cea de-a de 65-ea aniversare

Mult stimaţi profesori universitari, academicieni!

preocupare diferite aspecte ale artelor, logica, ideea de frumos, lumea

11. Biodiversitatea şi globalizarea etc.

Domnule academician, T. Ţârdea!

Al dvs. discipol în filozofie,

Societatea este forma superioară de mişcare a materiei. Asupra

Australia şi Oceania, cele două Americi, Antarctida. Pe aceste continente

1.1. Aspecte socio-cognitologice ale apariţiei şi dezvoltării

orientală. Dovezi ale acestora au fost descoperite în unele localităţi

atestate influenţe scitice. Mortirile şi monedele greceşti pătrund pe întreg

După înfrângerea lui Decebal în 106, regatul dac este desfiinţat şi

După asasinarea, în 235, a lui Severus Alexander, şi până la

În anii 940–965 apare prima menţiune documentară privind o aşezare

sale adăugându-se şi zidirea a peste 40 de biserici şi mănăstiri în

1642, tiparul apare şi în Moldova – cu ajutorul lui Petru Movilă,

1711”, care a fost cronica celei dintâi domnii fanariote în Moldova.

Basarabia a fost supusă unei colonizări forţate cu ruşi, ucraineni,

condus de doi români care devin eroi ai creştinătăţii: Ioan Corvin de

teritoriale, iar Ţaratul Moscovei, anexând Kazanul şi Astrahanul, se

După 1848, în Franţa ia naştere un nou imperiu, condus de

Tratatului de pace de la Iaşi, Rusia se extinde la vest de Nistru. Şi cu

destramă aceste teritorii şi judeţele basarabene Hotin, Ismail şi Cetatea

deopotrivă cu un nivel avansat de maturitate politică, şi la alegerile

reglementărilor internaţionale; accesul liber la justiţie, caracterul de

1.2. Viziuni cognitologice ale evoluţiei societăţii moldoveneşti

sau teoria carpatică, elaborată de către istoriografia sovietică. Aceasta

În sec. VI-VIII, romanizarea devine ireversibilă. Este desăvârşit

Atât mişcarea naturală a populaţiei, cât şi cultura, limba, religia,

constituia, în cifre absolute, 1205 oameni. Doar peste un an, în 1818,

întârzie cu decizia, mai ales cu cea dreaptă. Invidia îl dezbină şi-i

În ciuda faptului că nu a fost oficializată, ci, dimpotrivă, crunt

forţată a ideilor, concepţiilor, părerilor, aspiraţiilor etc. Democraţia

(1850-1889). În jumătatea a doua a sec. XIX, gândirea social-filozofică

Cureşniţa, jud. Soroca; Gheorghe Codreanu (1856-1911) – învăţător,

Eugenia Lucezarschi (1881-1955) – soprană, născută la Chilia,

T. Ciorbă (1864-1936), A. Coţovski (1864-1937), N. Dorosevski

Actualitatea filozofică: omul, societatea şi maladia

Maladia socială şi maladia societăţii

După Kant, omul ca fiinţă raţională nu este un mijloc, ci un scop

are un grad înalt de cultură, ea are grijă de aceste grupuri de oameni,

Depresia economică şi criza social-economică

Maladia sau criza sistemică a puterii de stat

capitalist, nu comunist, ci un stat bazat pe drept, o societate a

2.1. Cognitologia socială a maladiilor societăţii moldoveneşti