Ileana Vulpescu - Arta conversaţiei

Ileana VulpescuArta conversaţieiRainer Maria RilkeCad frunzele, cad de departe, parcă s-ar veşteji în ceruri grădiniîndepărtate; cu gesturi de negare cad mereu.Şi cade-n nopţi adînci pămîntul greu de lîngă stele în singurătate. Noi toţi cădem. Mîna de colo cade. Şi altele, şi toate, rînd pe rînd.Dar este Unul care ţine-n mînă căderea asta nesfîrşit de blînd.Alexandru Philippide[TOAMNĂ. „Ce vînăt amurg...”Prin vinete-amurguri, prin veştede ramuri, se-apropie toamna cu paşiarămii... Din vămile văzduhului toamna pornise tiptil printre frunzemoarte, printre vrejuri şi printre crengi trosnitoare, vulpe tăcutămăturînd pămîntul cu coada, păşind cu sunet înfundat de labe prudente, scrutînd orizontul cu ochi micşoraţi şi reflexivi, prospectîndatent împrejurimile ca un strateg încercat.Cu o săptămînă mai-nainte, pe Transfăgărăşan, din verdele-mbătrînitşi din rugină, din curcubeul de culori şi de transparenţe, vulpea — materializare a anotimpului — nu li se-arătase. Le ieşise-n cale-uncerb, indiferent în măreţia lui împodobită cu ample coarne rămuroase pe măsura vastelor ogive ale codrului, şi-un urs — adolescent, judecînd după blană, după colţi, după cheful de joacă — născut şicrescut se vede într-o rezervaţie, fiindcă se-arăta prietenos cu oameniişi le căuta societatea. Redat libertăţii, animalul primea daniicomestibile şi-n semn de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizaufotografic momentul de-nfrăţire-ntre specii, el le trăgea cîte-o labăamicală.„Ce vînăt amurg". Hm! sună-a poezie... Numai Tudor citează cînd nute-aştepţi, de parc-ar spune de la el.]în momentul acela, punga de nailon din mîna dreaptă a Sînzienei sesparse-n fund şi pe trotuar fugiră, care-n-cotro, cele cinci vinetelunguieţe, „ultimele de anul ăsta”, şi cele două kilograme de meredomneşti, cumpărate mai adineauri din piaţă, de la ţărani.

„Of! De-o mie de ori am zis să-mi iau nişte plase ca lumea, nuflendurile-astea în care pui două paie, şi s-au dus dracu'! Bine că nu s-a rupt a cu unt-de-lemn! Nu mă-nvăţ odată minte!”în timp ce Sînziana se moraliza — adunîndu-şi de pe jos proviziile şi-ncercînd să le-nghesuie-n punga validă în care avea două „jumătăţi”de untdelemn, şi-n geanta maro, „de moaşă comunală” — o femeie devîrstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-un impermeabil verde, îi întinseo pungă de nailon şi se-apucă să-i ajute. Totul fusese recuperat. — Vă mulţumesc, doamnă, şi nu vă supăraţi, dar să vă dau leul pe pungă, zise, trăgîndu-şi sufletul, Sînziana.Femeia făcu semn cu mîna că nu era nevoie. — Nu mă mai cunoaşteţi, doamna doctor! Ce să mă mai cunoaşteţi...şi femeia făcu un gest demonstrativ către părul cărunt, către faţaridată, către corpul ei — piele şi os. — Filipescu... Filipescu Angela, salonul 10...- 1970, spuse rar Sînziana. — Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-aţi uitat. — Cum să vă uit!„Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă. Tentativă desinucidere. Otrăvire cu Sodil. Hematoame pe tot corpul provenite din bătaie”. O noapte-n-treagă luptase s-o scoale din morţi. Apoi plastiade esofag, trei luni în salonul 10, pat 7. — Ce vă mai fac copiii, bărbatul? — Mulţumesc, doamna doctor, băiatu-îl mare-a terminat armata, e parchetar pe şantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu’ ăla, ne-aajutat Dumnezeu de-a murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit,da' măcar am scăpat. Acum, trăiesc şi eu pentru copii, să-şi facă şi eiun rost, şi pe urmă... Că vorba de mi-o spuneaţi dumneavoastră: i-amfăcut — trebui' să-i facem şi oameni. Că bărbaţii, dă-i dracu', Doamneiartă-mă!„Dă-i dracu', dar parcă nu pe toţi”, se gîndi Sînziana. — Am fost mai săptămînile trecute pe la spital c-am o cumătrăinternată, şi-am aflat că v-aţi mutat la alt servici şi că v-aţi... v-aţidivorţat cu soţul.Sînziana înclină din cap în semn de aprobare. — Ce să facem, doamnă Filipescu, aşa e viaţa... Dumneavoastră să fiţisănătoasă, şi fetiţele.

„Va să zică i s-a dat un raport complet. Fin? Gina? Oricare... Că nu lemănîncă pe nici una discreţia”. — Foarte bine ziceţi.îşi mai făcură cîte-o urare pentru ele şi pentru copiii lor, după care,doctoriţa Sînziana Hangan şi fosta ei pacientă, Filipescu Angela, îşispuseră la revedere.[„Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit”, parcă aşaspusese Filipescu Angela, salon 10, pat 7. Cum trebuie să se poarte-unom ca să-i consideri moartea o binefacere... Doamne, Doamne! Cînd îispusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că şi ea-i dorisemoartea. Cît de elevat să fie un om — să nu vrea să te vadă mort,dacă-i dai o măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiţia?]Sînziana avu un zîmbet ca la o pagubă de care te-ai consolat. Scuturăapoi din cap, ca şi cînd ar fi jenat-o o şuviţă de păr. „Să mişcăm niţelsediul central ca să aşezăm altfel gîndurile. Dacă n-ar fi fostsimpozionul de micro-biologie, cînd aş fi văzut euTransfăgărăşanul?... Ce drum, ce vreme, ce culori, cîtă pace şi cîtămăreţie. Şi noi doi, ca la-nceputul lumii. Am făcut drumul dus-întorsfără să ne-atingem, fără exclamaţii de entuziasm, cu umilinţă, ca-n faţaunei minuni de nepătruns. De ce să nu ne trecem în revistă gîndurileşi-amintirile frumoase, cînd le-avem? De cîte ori n-am să mai merg înminte pe Transfăgărăşan? De cîte ori n-au să-mi alunece gîndurile-n prăpastia Barajului? De cîte ori n-am să te strig Mircea, Mircea!? Decîte ori nu strigam cu capu-n pernă, în adolescenţă, Daniel, Daniel!,invocîndu-te, nene Dai, iar tu habar n-aveai că te iubesc? De cîte ori n-am strigat tare Pavel, Pavel!, încercînd să domin vuietul mării de caree legat numele tău, Pavele? De cîte ori nu v-am mîngîiat cu sufletul,domnule doctor Naiculescu, îngînînd ca pe-un refren dintr-un cîntecde leagăn Nini, Nini...? Şi cînd eraţi în lumea cu luminile, cum ziceaMaica, şi de cînd v-aţi dus. Iar dumneavoastră, domnule doctor Murgu, dumneavoastră sunteţi o permanenţă a vieţii mele sufleteşti. N-am să-ndrăznesc niciodată să vă spun... dar vă rostesc de multe orinumele într-o incantaţie care-l rostogoleşte-n adîncimi fărădimensiune. Cînd am început să mă-ndrăgostesc de Mircea, m-amsimţit vinovată faţă de dumneavoastră, mereu mă trezeam spunîndiertaţi-mă, domnule doctor, iertaţi-mă, sunt o fiinţă... o biată femeie,am încă vîrsta la care dorinţa atîrnă greu în balanţă, dar orice s-ar