HANU ANCUTEI

Mihail Sadoveanu

Hanu Ancutei (1928) constituie o opera de maturitate, in care se distinge specificul inconfundabil al
scrisului sadovenian ce-i asigura nemurirea. Atmosfera de vraja, tonul duios, melancolic si meditativ
când vorbeşte de cele trecute, învăluite intr-o aura de legenda si basm, se întemeiază pe darul de
excepţie al evocării epice cu care este înzestrat scriitorul. Volumul începe in aceasta atmosfera intre
realitate si nălucire in care sunt surprinse esenţele vieţii, ridicate la dimensiunea miticului.
Titlul volumului cuprinde un motiv specific literaturii sadoveniene, hanul, simbol al tradiţiei si al
permanentei, străjuit de lumina ce-o radiază hangiţa cea plina de farmec. Cele noua povestiri ale
volumului (Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuţa, Judeţ al
sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac, Istorisirea Zahariei Fântânarul) sunt cuprinse intr-o
structura narativa unitara, comparata de G. Călinescu cu Decameronul lui Boccacio, in care, drumeţi
obisnuiti ai hanului, spun istorii de demult. Volumul a fost alăturat si celebrelor Povestiri din
Cantebury ale lui Chaucer, sau incantatoarelor povestiri din Halima, precum si scrierii lui Anton Pann
– Povestea vorbei, cu caracter popular-folcloric. Fiecare povestire are o totala independenta, unitatea
volumului, data îndeosebi prin atmosfera, se asigura si prin varietatea formulelor narative: o istorisire
cu caracter de reportaj a unui negutator umblat prin tari străine ca Damian Cristisor; snoava (Iapa lui
Vodă); legenda (Judeţ al sărmanilor); nararea unor drame familiale (Haralambie); nararea unor
episoade amoroase, in genul romanelor cavalereşti (Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuţa); mai multe
momente narative care conturează un portret (Orb sărac). „Arta povestirii in povestire sau a povestirii
in rama va atinge perfecţiunea, la Sadoveanu, in Hanu Ancutei”.
Intamplarile se spun la Hanu Ancutei de mai mulţi povestitori, care sunt in mare parte eroi sau martori
la cele istorisite. Ei isi găsesc bucuria de a trai prin istorisire, prin întoarcere in trecut, au plăcerea
vorbei si a ulcelei cu vin in fata căreia isi deschid sufletul si isi dezleagă limba. Hangiţele, mama cea
„de demult” si fiica, au un rol important in desfasurarea intamplarilor istorisite, fiind martore, ca in
Fântâna dintre plopi sau Cealaltă Ancuţa. Primul povestitor este comisul Ionita din Draganesti, un fel
de maestru de ceremonie, cel care asigura continuitatea competiţiei narative, promitand mereu ca va
spune o noua istorisire, ce va fi deasupra celorlalte, mult mai interesanta, dar care va ramane, pana la
sfarsit, nespusa. Autorul participa la petrecere in postura de caraus din Tara-de-Sus, dar nu povesteşte,
ci intervine, uneori, cu cate-un indemn pentru alţii. Astfel se demarchează planul evocării de demult de
acela al momentului povestirii, al reînvierii unor clipe din negura vremii. Povestirile aduc câteva
repere istorice: vremea domnitorului Callimachi, a lui Ipsilanti, Mihail Sturza.
Unitatea de atmosfera poetica este asigurata, printre altele, de importanta pe care o are hanul in
relaţiile dintre povestitori si intamplarile povestite. Aici la han se aduna oameni cu îndeletniciri
diferite, cunoscându-se intamplator: razesul comis Ionita, călugărul Gherman, de la Durau, căpitanul
de mazili Neculai Isac de la Balabenesti, moş Leonte Zodierul; care cunoaşte semnele vremii si crugul
lunii si al stelelor; un negustor ambulant, un cioban, un cerşetor orb, un fantanas. Formulele consacrate
asigura ritmul si continuitatea povestirii, purtând însemnele oralitatii, invitând pe cei prezenţi la
ascultare: „Domnilor si fraţilor, a vorbit căpitanul Isac de la Balabanesti, ascultaţi ce mi s-a întâmplat
pe aceste meleaguri, când eram tanar” (Fântâna dintre plopi). Povestirile stau sub semnul timpului
nedeterminat al basmului, ca si unele personaje si faptele lor. Intamplarile sunt petrecute in „vremea
veche”, sau de la momentul acela a trecut „vreme adânca”: „calaretul pe cal pag parca venea spre noi
de demult, de pe depărtate tărâmuri”. Eroii sunt adevărate modele, ca in basme, exprimând idealul
uman de frumuseţe fizica si morala: „Acest om de la Balabanesti a fost un om cum nu erau mulţi in
tara Moldovei: Voinic si frumos si rău. Bătea drumurile, căutându-si dragostele. Si pentru o muiere
care-i era draga, isi punea totdeauna viata” (Balaurul). In viziune populara, de basm, e conturat si
Todirita Catană din Cealaltă Ancuţa: „Cel prins era intru adevăr om nalt si voinic, subţire la mijloc, lat
in spate. Avea mustati bălaie si ochii negri se se uita in juru-i. Era îmbrăcat cu mintean si cu ciobote
roşii cu tureatca răsfrânta; ca un razas cuprins. Era cu capul gol si cu buzele sângerate sub mustati”.
Alteori, personajul are dimensiunea eroilor de balada: „Aista-i un zălud, care a făcut slujba si-n oastea
nemţeasca si i-a spariat si pe nemţi. Si s-a oştit si-n războaie adevărate si are pe el crestături de gloanţe
si de sabie. Calul fuge in goana si el sta in picioare in sa. Ridica sacul de orz in mana dreapta. Bate ca
un berbec cu capul si pe cine-l paleste îl da os fara suflare”. (Cealaltă Ancuţa). Toate, sau aproape
toate intamplarile sunt legate de Hanu Ancutei, loc de popas si de trecere. Hanu Ancutei este un spaţiu
simbolic, confundându-se aproape cu Moldova, locul tuturor intamplarilor, petrecute la han sau in
preajma acestuia (la Tupilaţi, Bozieni, Fierbinţi, Negoiesti, Pastraveni). Popasul la han se desfasoara
după un adevărat ritual străvechi: vinul este adus de hangiţa intr-un cofăiel, este pus in oale noi după
ce „farmă” pe cele vechi; se mananca pui fripţi in ţigla si plăcinte din poala Ancutei, care zambeste
viclean drumeţilor. Lăutarii cânta, apoi după momentul de linişte, devenit element al ceremoniei se
precede începutul ascultării, urmează noua destăinuire a faptelor de demult, trăite sau auzite. Mihail
Sadoveanu are cultul vechimii si al amintirii ca si Eminescu. Aşa cum a subliniat Constantin Ciopraga,
„Hanu Ancutei este mai ales o carte de atmosfera, de autentica feerie epica, savoarea cartii sta in
special pe limba, nu in fabulaţie; o limba când ceremonioasa, când obişnuita, trecând uşor de la
registrul liric la accente epice. Impresionează când arhaismul cu rezonante cronicaresti, când reverenţa
cristalizata in formule, când diversitatea expresiei figurate”.
La Sadoveanu domina monologul, confesiunea, care face parte din plăcerea petrecerii timpului in
tovarasenia mesenilor, de unde rezulta oralitatea stilului. Oamenii sunt insa mai gravi si mai
ceremonioşi decât la Creanga (Comisul Ionita, călugărul Gherman, moş Leonte Zodierul, căpitanul
Neculai Isac, negustorul Damian Cristisor, lipscanul, orbul sărac, chiar si Ancuţa).
Tudor Vianu remarca stilul ceremonios, timbrul grav si sărbătoresc deopotrivă ca un text al
liturghiilor. Misterul poetic izvoraste si din prezenta naturii, intim legata de viata omului: „balaurul
furtunilor, puhoaiele apelor, bulboacele răzbunătoare, pădurea mult ştiutoare, mai ales, sunt in atâtea
pagini din Hanu Ancutei si alte opere mari, adevărate forte magice, care-l insotesc pe om, vestindu-l,
ascunzându-l, daca el poate pricepe tainica limba a făpturilor si stihiilor”.