UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei

Secţia Psihologie
Învăţământ la Distanţă – I.D.

CURSUL

ISTORIA PSIHOLOGIEI

MODULUL III
PRINCIPALELE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI MODERNE
PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA

Titular curs:
Conf. univ. dr. MIHAI ANIŢEI

BUCUREŞTI

2005 / 2006

1
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

BEHAVIORISM ŞI NEOBEHAVIORISM

Conţinuturi:

1.1. Precursorii behaviorismului: şcoala rusă de reflexologie (I.M. Secenov, I.P. Pavlov),
E.L.Thorndike
1.2. Întemeierea behaviorismului : J.B.Watson
1.3. Neobehaviorismul : Cl. Hull, E. Guthrie, Ed. Tolman, B. Skinner

Obiective:
1.Prezentarea contribuţiei şcoli ruse la reflexologie şi a lui E.L.Thorndike la apariţia
behaviorismului;
2. Prezentarea personalităţii şi concepţiei lui J.B. Watson ca întemeietor al behaviorismului;
3. Prezentarea neobehaviorismului şi a contribuţiei sale remarcabile la cercetarea învăţării.

EXPUNERE:

1.1 PRECURSORII BEHAVIORISMULUI

Behaviorismul a fost precedat de un întreg curent ştiinţific şi orientare metodologică, anume

reflexologia rusă şi apoi de conexionismul lui Thorndike.
Şcoala de psihofiziologie rusă a întemeiat studiul ştiinţific asupra reflexelor, condiţiile
funcţionării acestora şi posibilităţile lor de investigaţie şi manipulare.
I.N. Secenov (1829-1905) este autorul lucrării „Reflexele creierului”, publicată în 1863.
Această lucrare este considerată drept prima încercare de constituire a unei psihologii bazată numai
pe fiziologie. Secenov este considerat drept părintele fiziologiei ruse; formaţia sa iniţială a fost de
inginer militar, apoi a efectuat studii medicale la Moscova şi în Germania cu marii fiziologi ai
vremii: H.Helmholtz, J. Műller, E. DuBois. A lucrat ca profesor şi cercetător la St. Petesburg,
Moscova şi Odesa. Secenov este un precursor al behaviorismului întrucât consideră că activitatea
psihică a omului îşi găseşte expresia în stimulii din exterior. El a dorit să realizeze o psihologie
obiectivă bazată pe metode ştiinţei naturale. Autorul consideră că procesele psihice constituie o
expresie a funcţiilor sistemului nervos central, iar fiziologia emisferelor cerebrale constituie cheia
analizei ştiinţifice a fenomenelor psihice. Elementul central al activităţii nervoase cerebrale îl
constituie reflexul . Secenov defineşte reflexul ca reacţie motorie determinată de o excitaţie din
mediul extern. Reflexul este structurat din trei părţi componente: calea aferentă, zona centrală de
proiecţie corticală şi calea eferentă. Secenov considera că sursa de bază pentru studierea
fenomenelor psihice trebuie să fie manifestările cele mai simple de ordin fiziologic şi că nu ar exista
o limită precisă între procesele nervoase şi cele psihice. Spre exemplu în cadrul reflexelor spinale
intensitatea reacţiei creşte direct proporţional cu creşterea intensităţii excitaţiei; în schimb la
reflexele creierului relaţia dintre intensitatea excitaţiei şi reacţia motorie este mult mai complexă.
Mecanismele cerebrale care intervin în funcţionarea arcului reflex pot inhiba sau intensifica

2
mişcarea în raport cu forţa excitaţiei. Secenov dădea exemplul spaimei care intensifică reacţiile
motorii.
Analiza pe care Secenov o realizează asupra reflexelor şi implicaţiilor acestora în mişcările
involuntare este remarcabilă şi aduce puncte de vedere care au fost ulterior confirmate. Mişcările
involuntare sunt încadrate în două categorii principale: reflexele pure, în care nu intervine activitatea
intensificatoare sau inhibitoare a creierului şi reflexele în care aceste funcţiuni intervin. Orice
mişcare involuntară – reflex are la baza sa o excitare a unui nerv senzitiv care poate determina
uneori şi senzaţii conştiente. La reflexele pure, spinale, în cadrul cărora nu intervine un element
cerebral raportul dintre intensitatea stimulării şi cea a reacţiei rămâne constant; în schimb atunci
când intervine un element psihic acest raport este modificat fie în sensul inhibării, fie în sensul
activării. Anticiparea behaviorismului reiese cu claritate din ideea că activitatea exterioară a sistem
ului nervos se manifestă prin mişcare. Sunt mişcări ce au drept finalitate apărarea individului de
influenţele perturbatoare ale mediului.
Psihologia lui Secenov analizează variate aspecte ale vieţii psihice, toate indisolubil legate de
activitatea reflexă a creierului. În privinţa senzaţiilor viziunea lui Secenov este reflexologica şi
asociaţionistă. De fapt întreaga reflexologie rusă se află sub spectrul asociaţionismului. La baza
vieţii psihice sunt reflexe simple, primare, care prin asociere conduc la comportamente mai
complexe. Asocierea mai multor reflexe consecutive şi repetarea lor conduce la elaborarea unor
reprezentări care pot inhiba sau intensifica reflexele. Senzaţia, organele de simţ sunt indisolubil
legate de activitatea reflexă. În ceea ce priveşte memoria, aceasta rezultă dintr-un fenomen de
persistenţă a imaginilor pe retină. Este urma pe care o lasă fenomenul de excitaţie la nivel neuronal.
Secenov este foarte categoric atunci când afirmă că toate actele psihice, fără excepţie, se dezvoltă pe
cale reflexă (Secenov, 1956). Punctul său de vedere asociaţionist-materialist se regăseşte şi în modul
în care tratează gândirea ca un reflex în care veriga finală este inhibată. Rolul inhibiţiei este mai bine
evidenţiat în procesul educaţiei, în condiţiile în care copilul învaţă prin asocierea reflexelor
grupându-şi mişcările şi dobândind capacitatea de a le inhiba. Anticiparea behaviorismului este din
nou exprimată clar în ideea că nici un act de gândire nu este posibil fără o excitaţie senzitivă
exterioară. Mai mult decât atât, cauza iniţială a oricărui fenomen psihic este o excitaţie senzitivă
exterioară (Secenov, 1956).
Secenov adânceşte analiza iniţiată în „Reflexele creierului” în lucrarea „De către cine şi cum
trebuie prelucrată psihologia”. Aici este şi mai categoric afirmând că numai fiziologia are cheia
analizei cu adevărat ştiinţifice a fenomenelor psihice. Este vorba despre fiziologie ca ştiinţă
inductivă şi experimentală. Pe această cale marele fiziolog rus încearcă să pună bazele unei
psihologii experimentale bazată pe fapte care pot fi controlate şi măsurate în laborator.
După cum susţine M. Ralea şi C.I. Botez (1958) trăsătura cea mai caracteristică a concepţiei
lui Secenov în psihologie este importanţa pe care o acordă mişcării reflexe. Secenov a descoperit
fenomenul inhibiţiei centrale şi funcţia de intensificare ar reacţiilor motorii care fac din sistemul
nervos un factor reglator al activităţii psihice în raporturile cu mediul. Această concepţie conduce la
explicarea tuturor proceselor psihice ca reflexe complet sau incomplet inhibate sau intensificate şi la
constituirea unei psihologii monist-materialiste.
I.P. Pavlov (1849-1936) a urmat seminarul teologic în oraşul natal Riazan, apoi studii în
domeniul ştiinţelor naturale la Universitatea din St. Petesburg; a urmat Academia militara medico-
chirurgicală obţinând doctoratul în medicină. În 1890 Pavlov devine profesor şi director al secţiei de
fiziologie din Institutul de medicină experimentală. Întreaga sa activitate se va desfăşura în cadrul
acestui institut şi după cum arăta Pavlov „de aici înainte am avut o viaţă liniştită alcătuită din
evenimente obişnuite, familiare şi de laborator” Pavlov, I.P. (1953), Experienţa a douăzeci de ani în
studiul activităţii nervoase superioare a animalelor, Bucureşti, Ed. Academiei. În 1904 a câştigat
premiul Nobel pentru cercetările sale asupra digestiei. După o perioadă mai dificilă în tinereţe obţine
repede recunoaştere şi apreciere naţională şi internaţională prin cercetările sale şi a beneficiat de cele
3
mai bune condiţii asigurate de puterea sovietelor datorită concepţiei sale materialiste. Drept
recunoaştere a meritelor sale deosebite s-a construit lângă St.Petesburg în 1922 un mare institut de
fiziologie consacrat studiului activităţii nervoase superioare. Aici în încăperi izolate fonic s-au
elaborat în condiţii optime cercetări asupra reflexelor condiţionate, asupra activităţii nervoase
superioare, dinamicii corticale, proceselor de excitaţie şi inhibiţie, tipurilor de activitate nervoasă
superioară. Recunoaşterea sa internaţională a fost dovedită prin organizarea celui de-al XV-lea
congres de fiziologie în 1935 la Moscova si St. Petesburg reunind peste 1500 de delegaţi din toată
lumea prilej cu care i s-a acordat titlul de Princeps physiologorum mundi al fiziologiei mondiale
(M.Ralea, C.I. Botez, 1958).
Cu toate acestea Pavlov şi-a menţinut o distanţă academică faţă de autorităţile bolşevice
impunându-se prin calităţile sale remarcabile de om de ştiinţă şi prin verticalitatea sa morală.
Devotamentul lui faţă de ştiinţă era total şi putem aminti drept ilustrare o întâmplare petrecută în
zilele revoluţiei la St. Petesburg : un asistent a întârziat la serviciu şi Pavlov l-a mustrat cu
severitate; asistentul s-a plâns că pe străzi erau lupte şi că i-a fost greu să ajungă la institut.
Răspunsul lui Pavlov este sugestiv: „ce importanţă are o revoluţie când ai de lucru in laborator”.
Colaboratorii l-au descris ca pe un om impulsiv şi exigent. Crezul său în ştiinţă este nemăsurat,
considerând că numai ştiinţa exactă despre natura omului va face distincţia dintre om şi viaţa sa
prezentă şi îl va epura de păcatul contemporan în sfera relaţiilor interumane.
Contribuţia lui Pavlov la psihologie este importantă din perspectiva sublinierii rolului
activităţii nervoase a creierului ca suport al vieţii psihice. Calitatea sa de precursor al
behaviorismului este evidenţiată de cercetările sale remarcabile în domeniul elaborării reflexelor
condiţionate demonstrând posibilitatea modificării unui comportament într-o manieră obiectivă. În
acelaşi timp reflexologia pavloviană este şi un model de abordare asociaţionistă. Fiziologii se bazau
pe principiul asocierii prin contiguitate: atunci când două procese mentale elementare au fost active
împreună ori în imediată succesiune. Unul dintre ele, reluat, tinde să-şi propage excitaţia şi asupra
celuilalt. Acest principiu afirmat prima dată de către Aristotel a fost îmbrăţişat de către asociaţionişti
şi întreaga reflexologie se bazează pe el.
Modelul experimental clasic propus de către Pavlov este cel al asocierii dintre un stimul
condiţionat şi un reflex necondiţionat. Sugestia acestor asocieri i-a venit lui Pavlov în urma unei
observaţii empirice în condiţiile în care studia reflexul de salivaţie pe câini in laborator. El a constat
că de fiecare dată la venirea îngrijitorului în cabina în care se afla câinele şi aprinderea luminii era
însoţită de o creştere spontană a salivaţiei. Această observaţie a dezvoltat întreaga metodă
experimentală a lui Pavlov cu privire la elaborarea reflexului condiţionat. Hrana ca stimul
necondiţionat este însoţită de reflexul necondiţionat al salivării. O dată cu prezentarea hranei se
prezintă şi stimulul condiţionat (lumină, sunet). Repetând această asociere se fixează relaţia dintre
stimulul necondiţionat (hrană) şi cel condiţionat (lumină, sunet) astfel încât, la un moment dat numai
la apariţia stimulului condiţionat (lumină, sunet) se produce reflexul condiţionat (salivare). După un
timp acest reflex se stinge ceea ce sugerează că trebuie să fie urmat de întăriri succesive. O altă
observaţie este fenomenul de generalizare astfel încât un reflex condiţionat provocat de un stimul
poate fi provocat şi de alt stimul diferit de primul. Cercetările lui Pavlov au arătat că stimulul
condiţionat trebuie să fie prezentat într-un timp foarte scurt după apariţia stimulului necondiţionat
pentru a realiza o asociere stabilă şi un reflex condiţionat puternic.
Pavlov a dezvoltat cercetări asupra activităţii nervoase superioare studiind fenomenele de
excitaţie şi inhibiţie precum şi raporturile dintre acestea: iradierea, concentrarea şi inducţia
reciprocă. Impulsurile care vin pe calea nervilor aferenţi ajung în zona cortexului unde procesul de
excitaţie iradiază în zonele înconjurătoare. Atunci când se produce o excitaţie a unui centru cortical
centrii învecinaţi sau chiar mai îndepărtaţi prezintă un fenomen de inhibiţie. Legea inducţiei
reciproce este definită prin raportare la focarul de inhibiţie care se înconjoară pe o întindere mai

4
mare sau mai mică cu o zonă de excitabilitate crescută care apare fie imediat fie treptat şi se menţine
nu numai pe durata inhibiţiei dar şi după aceea.
Funcţionarea reflexului condiţionat se datorează „legăturilor temporare” considerate de către
Pavlov drept forma tipică de activitatea a scoarţei cerebrale. Pavlov consideră că întregul complex
de legături nervoase temporare, de conexiuni între centri corticali care se consolidează sau se
dizolvă în mod continuu constituie adevărata expresie a vieţii psihice. Legăturile temporare sunt
conexiuni ce se stabilesc între centri corticali care comandă fiecare o activitate. (Pavlov, 1953) La
baza formării unui reflex condiţionat este stabilirea unei legături noi, trasarea unei căi noi a
excitaţiei nervoase între cei doi centri nervoşi. Această punte temporară formată între două puncte
ale scoarţei cerebrale constituie baza fiziologică a oricărui reflex condiţionat. Pavlov se apropie de
Thorndike atunci când afirmă că reflexele condiţionate pot fi numite şi reflexe conexionale, întrucât
legătura temporala se formează prin coincidenţa unui agent oarecare cu acţiunea unui excitant
necondiţionat.
Pavlov analizează diferenţele dintre reflexele înnăscute, necondiţionate şi cele dobândite,
condiţionate. Reflexele înnăscute asigură adaptarea la mediu în condiţii relativ invariabile; sunt
reflexe care s-au constituit în raport cu anumiţi stimuli din mediu. În schimb prin intemediul
reflexelor condiţionate se produce o adaptare superioară elaborându-se conduite adaptative în raport
cu stimuli variabili. Reflexele condiţionate se construiesc imediat după naştere în condiţiile acţiunii
simultane a unui agent indiferent cu un excitant necondiţionat. Reflexele condiţionate trebuie să fie
întărite periodic altfel slăbesc şi se sting.
Concepţia asociaţionistă a lui Pavlov se vădeşte şi în conceptul de stereotip dinamic care stă
la baza comportamentului constituind un lanţ de reflexe necesare în raporturile animalului cu
mediul. Pavlov şi-a imaginat cortexul ca pe un mozaic de puncte cu nivele diferite de intensitate a
stărilor de excitaţie şi inhibiţie.
Cercetările lui Pavlov asupra activităţii nervoase superioare l-au condus la identificarea
tipurilor de sistem nervos, pornind de la procesele fundamentale de excitaţie şi inhibiţie. El a
identificat patru tipuri e sistem nervos pe care le-a denumit după terminologia rămasă încă de la
Hipocrate şi Galenus: puternic neechilibrat excitabil (coleric); puternic echilibrat mobil (sangvinic);
puternic echilibrat inert (flegmatic) şi tipul slab (melancolic). Fiecare animal aparţine unuia sau
altuia dintre aceste tipuri temperamentale dar caracterul său real (fenotipul) depinde de experienţele
sale în mediul înconjurător, astfel încât caracterul este un aliaj format din caracteristicile tipului şi
schimbările produse de mediul extern (Pavlov, 1953).
O altă contribuţie a lui Pavlov vizează cel de-al doilea sistem de semnalizare, considerând că
dobândirea capacităţii de a vorbi amplifică foarte mult potenţialul uman. Mecanismele reflexului
condiţionat comune omului şi animalului sunt grupate în primul sistem de semnalizare; în schimb
vorbirea este expresia celui de-al doilea sistem de semnalizare, specific omului. Totuşi, Pavlov nu
ezită nici o clipă să afirme că legile fundamentale care guvernează activitatea primului sistem de
semnalizare trebuie să-l guverneze şi pe cel de-al doilea pornind de la premisa că vorbirea se
bazează şi ea pe activitatea aceluiaşi ţesut nervos. Regăsim şi aici o anticipare a behaviorismului.
Anticipări ale behaviorismului se regăsesc în întreaga operă pavloviană. Psihicul se dezvoltă
în raport cu mediul care îl condiţionează şi împreună cu care formează o perfecta unitate. O
independenţă sau o autonomie a organismului faţă de meniu este de neconceput şi viaţa nu este
decât o adaptare continuă a organismului la condiţiile de mediu. Monismul materialist a lui Pavlov a
pus bazele unei fiziologii ştiinţifice a scoarţei cerebrale şi premisele unei metode obiective în
psihologie (M. Ralea, C.I. Botez, 1958).
E.L.Thorndike (1874-1949) este considerat ca un predecesor important al behaviorismului.
A obţinut doctoratul la Universitatea Columbia, New York, 1898, şi a lucrat la acesta universitate
până în 1941; a fost preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie (A.P.A.) în 1912. Teza sa de

5
doctorat a fost publicată sub titlul „Inteligenţa animală”, reunind studii clasice în psihologia
învăţării şi reprezentând fundamentele unei noi teorii a învăţării: conexionism.
Conexionismul lui Thorndike este şi el influenţat de concepţia asociaţionistă. Baza învăţării
este conexiunea între impresia asupra simţurilor şi impulsul spre acţiune. Aceasta este o legătură sau
o conexiune esenţială în procesul dezvoltării deprinderilor. Modelul conexionist se află la baza
modelului psihologic S-R (stimul-reacţie). Schema procesului învăţării elaborată de către Thorndike
este şi astăzi menţionată în cărţile de specialitate şi nici o teorie supra învăţării nu-şi poate permite
să ignore modelul său experimental. (E. Hilgard, G. Bower, 1974) Experimentele lui Thorndike
asupra animalelor au influenţat profund concepţia sa asupra învăţării la om. El consideră că cea mai
caracteristică formă de învăţare atât la animale cât şi la om se realizează în procesul de încercare-
eroare. Experimentul tipic utiliza o cutie care dispunea de un mecanism de deschidere manevrat de
un mâner. O pisică înfometată era introdusă în această cutie şi dacă reuşea să manevreze mânerul
uşa se deschidea şi avea acces la mâncarea din afară. Primele încercări ale animalului se caracterizau
prin zgârieturi, muşcături, agitaţie până ce clanţa se deschidea. Prin repetarea încercărilor timpul
necesar ieşirii scădea treptat dar lent. Thorndike apreciază că această gradaţie lentă sugerează faptul
că pisica a învăţat prin selectarea răspunsurilor corecte şi eliminarea celor necorespunzătoare. El a
sistematizat această idee în legea efectului: întărirea sau slăbirea unei legături ca rezultat al
consecinţelor care pot avea loc. Astfel o legătură însoţită sau urmată de succes, de satisfacţie este
consolidată în schimb dacă este urmată de insucces, de insatisfacţie, este slăbită, abandonată.
Thorndike a dezvoltat legea efectului prin descoperirea fenomenului de propagare a
efectului. El a demonstrat că influenţa recompensei acţionează nu numai asupra conexiunii
recompensate ci şi asupra conexiunilor adiacente. Cercetările aprofundate l-au condus la precizarea
legii propagării efectului : reacţiile mai bine stabilizate sunt mai puternic influenţate de sancţiune,
iar cele mai puţin stabilizate erau influenţate mai puternic de recompensă. Legea efectului
acţionează mecanic asupra tuturor conexiunilor din vecinătatea conexiunilor recompensate şi astfel
se minimaliza relaţia internă dintre succes şi ceea ce individul încearcă să facă (E. Hilgard, G.
Bower, 1974).

1.2 ÎNTEMEIEREA BEHAVIORISMULUI:

J.B.Watson (1878-1958) a urmat studiile la Universitatea Furman, apoi şi-a luat doctoratul
la Universitatea din Chicago, unde au debutat şi cercetările sale şi unde a fost numit ca asistent de
laborator. În 1908 a fost numit la catedra de psihologie a Universităţii John Hopkins fiind privit ca
unul dintre cei mai promiţători tineri psihologi din Statele Unite. Domeniul central al cercetărilor
sale era comportamentul animal.
La începutul secolului al XX-lea în Statele Unite cunosc o dezvoltare excepţională
cercetările de psihologie animală. De altfel cercetările şi metodologia lui Thorndike au fost extrem
de apreciate de către Watson. Acesta va aplica în psihologia umană metodele obiectivă utilizate în
psihologia animală fiind preocupat să evidenţieze o psihologie riguroasă a faptelor. O altă sursă a
concepţiilor lui Watson este pragmatismul american. Cuvântul pragmatism îşi are originea în
cuvântul grecesc „pragma”(acţiune). Pragmatismul american îşi are originea în lucrările filozofului
Ch. Peirce. Pragmatiştii considerau cunoaşterea ca o funcţiune practică, ca un instrument de acţiune.
Ideile sunt ipoteze de acţiune care ne călăuzesc spre adevăr. Psihologia trebuie să urmărească pentru
ce este nevoie de acele cunoştinţe. Întemeietorul pragmatismului în psihologie, W. James arăta că
aceasta este o metodă care permite rezolvarea controverselor metafizice interpretând fiecare
concepţie potrivit consecinţelor sale practice. Marele psiholog american pune astfel problema: dacă
o anumită teorie ar fi mai adevărată decât alta ce deosebire ar rezulta pentru om? Dacă nici o
deosebire practică nu poate fi observată se va socoti că ambele alternative se reduc la acelaşi lucru şi
că orice discuţie este inutilă (în M. Ralea, C. Botez, 1958).
6
 Având aceste premise, în 1913 Watson publică celebrul său articol „Psihologia văzută de un
behaviorist”, un adevărat manifest al noii orientări.
În timpul primului război mondial Watson a fost înrolat în armată şi s-a ocupat de selecţia
psihologică a piloţilor pentru avioanele de luptă; a încercat să elaboreze un proiect de cercetare
asupra hipoxiei la piloţi, dar a intrat în conflict cu şefii lui şi a fost trimis pe câmpul de luptă.
Armata i-a lăsat un gust amar şi s-a întors la viaţa civilă după război. Opiniile sale asupra armatei
erau foarte dure, arătând că nu a văzut niciodată atâta incompetenţa, atâta extravaganţă şi un
asemenea grup de oameni aroganţi şi inferiori.
Întors la Universitatea John Hopkins, Watson întreţine o legătură cu o studentă fiică a unei
distinse familii din Baltimore. Evenimentul a luat amploare, au fost publicate copii după scrisorile
de dragoste dintre cei doi iar Universitatea s-a văzut obligată să îi ceară să demisioneze, în 1920. În
1921 divorţează de prima soţie şi la vârsta de 40 de ani se căsătoreşte cu Rosalie, studenta care a
declanşat demisia lui. A urmat o perioadă de dificultăţi sociale, financiare fiind un om obişnuit să
trăiască în mediul universitar. Dar strălucita sa inteligenţă şi simţul său pragmatic l-au ajutat. S-a
angajat pe un post temporar la o firmă ocupându-se cu studiul pieţei de vânzare a cizmelor de
cauciuc. După un an de muncă aprecia că este la fel de încântător să urmărească cota de vânzări a
unui produs nou la fel cum era să urmărească cota de învăţare la animale sau la oameni (în W.
Viney, 1993). Watson a devenit vicepreşedintele companiei şi a ajuns rapid un om bogat, având
contribuţii importante pentru psihologia publicităţii şi afacerilor.
Principalele contribuţii ale lui Watson în domeniul psihologiei au făcut din el cea mai
importantă figură din istoria gândirii psihologice în timpul primei jumătăţi al sec. al XX-lea. Sunt
contribuţii legate de cercetările experimentale în domeniul psihologiei comparative, ale învăţării şi
condiţionării emoţionale la copii. Lucrările sale în domeniul publicităţii au contribuit la
recunoaşterea publică a psihologiei.
Gândirea psihologică a lui Watson expusă în articolul mai sus amintit dar mai ales în cartea
sa „Behaviorismul” (1924) aduce o critică devastatoare introspecţionismului care a scris sute de mii
de pagini despre analiza a ceva intangibil numit conştiinţă. El a criticat faptul că psihologia nu s-a
apropiat de comportamentul animal ca o sursă majoră de explicare a comportamentului uman. A
considerat introspecţia ca o metodă ezoterică şi nesigură. În aceste condiţii el susţinea că definirea
oricărei ştiinţe include în mod necesar definirea tuturor celorlalte ştiinţe şi apoi presupune marcarea
unu cerc în jurul părţii pe care o considerăm a fi proprie domeniului studiat. La fel ca şi fizicianul
psihologul studiază reacţii, ajustări, mişcări şi comportamente. Drept urmare, psihologia este o
ştiinţă a comportamentului, este o ramură pur obiectivă şi experimentală a ştiinţelor naturii. Cea mai
apropiată ştiinţă de psihologie este fiziologia, dar a subliniat importanţa studierii comportamentului
în contextul social şi cultural, subliniind conexiunile cu ştiinţele sociale. Ţelul noii psihologii este
prezicerea şi controlul comportamentului. În modelul S-R putem identifica cu uşurinţă S cu variabila
independentă şi R cu variabila dependentă. Behaviorismul este şi o metodă şi a constituit un imbold
remarcabil pentru dezvoltarea unor metode, tehnici experimentale de studiu a comportamentului. În
acest model cunoaşterea lui S poate permite anticipări asupra comportamentului lui R; cunoaşterea
lui R permite inferenţe despre S.
Întreaga sa teorie demonstra nu numai pragmatism ci şi optimism faţă de rolul factorilor şi
condiţiilor sociale şi de mediu. R poate fi manipulat prin modificarea lui S. este celebră aserţiunea
lui Watson care spunea :”daţi-mi o sută de copii şi vă asigur că indiferent de originea lor socială, de
condiţiile lor, de nivelul lor, voi obţine din ei savanţi, medici, jurişti, avocaţi sau infractori”. Acest
optimism remarcabil a marcat întreaga psihologie americană şi succesele ei în modelarea
comportamentelor umane.
Conceptul central al psihologiei lui Watson este cel de obişnuinţă, deprindere condiţionată.
Însăşi personalitatea este privită ca un sistem complex de obişnuinţe care se aplică în variate
domenii ale vieţii. Obişnuinţele sunt condiţionate sub impactul mediului extern şi el a demonstrat
7
modul în care se poate condiţiona inclusiv comportamentul emoţional. Este celebru studiul „Reacţii
emoţionale condiţionate” realizat de către Watson şi viitoarea sa soţie, Rosalie. Experimentul s-a
desfăşurat asupra unui copil crescut în spital. Copilul era sănătos şi bine dezvoltat, flegmatic şi stabil
emoţional. Copilul avea vârsta de nouă luni şi cei doi cercetătorii i-au arătat un şobolan alb, un
iepure, un câine, o maimuţă, măşti şi cu şi fără blană, bumbac, lână, ziare în flăcări. Copilul nu a
manifestat frică faţă de nici unul din aceste lucruri. În schimb manifesta o reacţie violentă la sunetul
puternic provocat prin lovirea unei bare de metal cu un ciocan. În etapa următoare cei doi cercetători
au încercat să stabilească un răspuns emoţional condiţionat. La vârsta de 11 luni i s-a arătat
şobolanul alb şi în timp ce copilul a încercat să îl ia în mână s-a produs zgomotul puternic şi copilul
a tresărit dar nu a plâns. S-a repetat asocierea de şapte ori, astfel încât atunci când i se arăta
şobolanul în absenţa zgomotului, copilul începea să plângă şi îndepărta. reacţia sa era generalizată
şi la alte animale cu haină de blană. ulterior cercetătorii au demonstrat posibilitatea refacerii unor
raporturi emoţionale normale cu animale în cauză prin asocierea treptata între apariţia animalului şi
primirea unei recompense (ciocolată). Concluzia lui Watson era că emoţiile, ataşamentul apare prin
condiţionare, că anxietăţile şi fobiile pot rezulta din experienţe de condiţionare. Acelaşi lucru poate
fi spus şi despre ataşamentele pozitive: dragostea faţă de o persoană, un obiect sau un animal apare
prin asocieri cu circumstanţe agreabile. Pe această cale Watson a încercat să demonstreze
psihanalizei faptul că temerile , anxietăţile, fobiile nu sunt înnăscute. (în W. Viney, 1993).
În organizarea vieţii psihice Watson identifică trei comportamente: viscerale, musculare şi
laringeale. Comportamentele viscerale se referă la reacţiile organice care se produc în orice
activitate psihică. Cele musculare se referă la mişcările adaptative. Iar cele laringeale la limbaj şi
gândire. Gândirea este identificată cu limbajul întrucât se reduce la mişcări musculare ale laringelui.
A gândi înseamnă a vorbi încet pentru sine. Watson afirmă că oamenii nu gândesc cu creierul ci cu
sistemul de arcuri nervoase ale laringelui şi ale organelor anexe. Insistenţa asupra rolului proceselor
periferice în gândire a adus contribuţii importante la studiul mecanismelor psihofiziologice ale
limbajului şi gândirii dar a constituit şi un reducţionism excesiv al gândirii la nivelul unor
comportamente primare.
Dincolo de disputele teoretico-metodologice Watson s-a arătat preocupat de la bun început
de aplicaţiile psihologiei, de faptul că psihologia timpului său nu era utilizată de către alţi
specialişti., era o psihologie sterilă. Atât Pavlov cât şi Watson au fost preocupaţi de probleme
practice. Aşa cum Pavlov s-a preocupat în ultima parte a carierei sale de psihologia clinică, Watson
s-a preocupat de studiul condiţionării fricii. Aceste cercetări stau la baza tehnicilor de terapie
comportamentală, care cunosc o expansiune remarcabilă şi succese demonstrate ştiinţific.
Munca lui Watson a marcat definitiv interesul psihologiei americane pentru studiul învăţării.
Psihologia behavioristă a considerat învăţarea ca un obiect fundamental de studiu al psihologiei.
Studiul procesului de învăţare oferă mijloace remarcabile pentru înţelegerea şi controlul
comportamentului.
Behaviorismul clasic şi apoi neobehaviorismul au subliniat importanţa experimentării ca
mijloc de verificare a conceptelor şi teoriilor. În perioada de expansiune a neobehaviorismului între
1920 şi 1950 au fost publicate un număr extraordinar de mare de cercetări experimentale asupra
celor mai variate domenii ale vieţii psihice. Aceasta a constituit un impuls remarcabil pentru
dezvoltarea psihologiei şi mai ales pentru elaborarea unui model unanim acceptat al cercetării în
psihologie.
Între continuatorii lui Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i amintim pe Max
Meyer, W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K. Lashley.

8
 1.3 NEOBEHAVIORISMUL :

Cei mai importanţi reprezentanţi ai neobehaviorismului sunt Cl. Hull, E. Guthrie, Ed.
Tolman, B. Skinner.
Clark Hull (1884-1952) este considerat de către W. Viney (1993) drept figura dominantă a
mediului academic al psihologiei între 1930 şi 1950. Cea mai mare parte a activităţii sale s-a
desfăşurat la Universitatea Yale.
Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice (1940),
Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951), Un sistem
comportamental (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull şi teoria sistematică a
comportamentului.
Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie constatăm o
continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul modifică schema iniţială S-R
introducând termenul O prin care se desemnează organismul şi ceea ce se întâmplă cu acesta astfel
încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă de stimul ci şi de organism. Acest termen
mediator între S şi R se referă la istoria învăţării anterioare, programele de deprivare senzorială,
injectarea de droguri ca variabile experimentale. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul organismului
trebuie sa fie luat în consideraţie în structura experimentului ca variabilă intermediară.
În cercetările sale asupra învăţării Hull consideră întărirea drept prima condiţie a formării
deprinderilor. Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea primară care face apel la
trebuinţele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară ca stimulent ce consolidează
învăţarea. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se consolidează învăţarea. Hull a avut în
vedere variate forme de învăţare în experimentele sale: învăţarea prin încercare şi eroare, învăţarea
prin discriminare, învăţarea labirintului, memorarea mecanica ş.a.
Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului de gradient
de întărire. Este vorba despre introducerea unui interval de timp între performanţa care trebuie
recompensată şi atingerea obiectivului care asigură întărirea. Astfel hrănirea ca recompensă pentru
apăsarea pedalei poate fi amânată cu un număr de secunde pentru a se studia efectul asupra
cobaiului care învaţă acest fel de amânare. Treptat se introduce o separaţie între stimul şi răspuns
faţă de modelul clasic al condiţionării. Această întărire întârziată este menită să dezvolte un
comportament din ce în ce mai puţin dependent de întărirea iniţială. Este un fel de „decondiţionare”
în raport cu stimulul necondiţionat iniţial. Aşadar gradiente de întărire cu intervale mai lungi pot fi
eficiente pentru învăţare. Paradigma de bază a întăririi constă în reducerea trebuinţei. Astfel
calitatea de întărire primară a recompensei sau pedepsei este aceeaşi: recompensa reprezentată de
hrană reduce tesiunea foamei, salvarea de la şoc (electric), reduce tensiunea şocului (Hilgard şi
Bower, 1974). În concluzie, teoria lui Hull are meritul de a considera învăţarea în termeni de
interacţiune complexă între organism şi mediu.
Edwin Guthrie (1886-1959) şi-a desfăşurat activitatea la Universitatea din Washington şi a
fost puternic implicat în aplicaţiile psihologiei în primul şi al doilea război mondial. În al doilea
război mondial a fost şeful psihologilor în Divizia Maritimă a Oficiului Informaţiilor de Război.
Guthrie s-a făcut cunoscut prin modelul condiţionării prin contiguitate. A fost un continuator
al cercetărilor lui Thorndike şi Watson, dar nu a agreat modelul mult prea tehnicist a lui Hull.
Pentru Guthrie legea unică a învăţării a fost formulată într-o manieră foarte concisă: o
combinaţie de stimuli care a însoţit o mişcare, la repetare tinde să fie urmată de aceeaşi mişcare”.
Această lege este completată astfel „un model de stimul îşi capătă întreaga forţă asociativă cu ocazia
primei asocieri cu o reacţie” (în Hilgard şi Bower, 1974). Modelul lui Guthrie descrie cel mai scăzut
nivel al învăţării, bazat pe principiul recenţei. În experimentele lor Guthrie şi Horton au utilizat aşa
numita cutie-enigmă, care permitea ca animalul cobai să fie observat pe tot parcursul perioadei până
la soluţionarea problemei, iar poziţiile adoptate în soluţionare erau fotografiate instantaneu când
9
acţiona maneta de deschidere. Uşa din faţă era lăsată întredeschisă pentru ca pisica să vadă hrana-
recompensă. Pisica intra prin spatele cutiei iar mecanismul de deschidere se afla la mijlocul podelei
cutiei. Dacă era acţionat mecanismul uşa din faţă se deschidea. Orice acţiune asupra mecanismului
declanşa fotografierea mişcării respective. Rezultatele demonstrează un comportament repetitiv cu
totul remarcabil. Pisica va repeta la infinit reacţia care a condus-o la succes, indiferent de cât de
nefirească a fost poziţia care a ajutat-o. Deci foloseşte mereu aceeaşi soluţie. Sunt şi excepţii de la
aceste comportamente pe care autorii le consideră drept rezultat al unor confuzii accidentale. Este un
stereotip, iar recompensa prin mâncare este nesemnificativă, pentru că pisica nu consumă
întotdeauna alimentele pregătite. Cei doi autori susţin că experimentul lor confirmă cele semnalate
de Thorndike, dar că sugerează stereotipia prezentă în comportament. În cutia lui Guthrie
mecanismul de deschidere era neschimbat şi întotdeauna în aceeaşi poziţie. În cutia lui Thorndike
pedala era mai greu de manevrat şi nu avea întotdeauna aceeaşi poziţie. Prin experimentul lor cei doi
autori au vrut să sugereze existenţa învăţării dintr-o singură încercare. Sugestia lor este
pertinentă şi găsim în comportamentul animalelor si al omului multiple dovezi ale învăţării dintr-o
singură încercare. O anumită experienţă puternică fixează la om un anumit comportament care este
repetat în toate împrejurările. Acest fapt se vădeşte de exemplu în anumite reacţii alimentare, în
anumite reacţii faţă de persoane, situaţii, sau evenimente cu impact foarte puternic.
Edward Tolman (1886-1957) şi-a desfăşurat întreaga activitate la Universitatea Berkeley
din California. Tolman dezvoltă un behaviorism cognitiv, focalizat pe o observaţie obiectivă, pe
comportamente globale proprii activităţii de zi cu zi. Tot el şi-a denumit sistemul ca un behaviorism
intenţional, urmărind finalitatea comportamentului. Termenul de cognitiv se referă la abilităţi
precum capacitatea de discriminare, simţul locaţiei şi al cauzalităţii precum şi capacitatea de a
dezvolta expectanţe (aşteptări).
Alături de ceilalţi neobehaviorişti Tolman introduce conceptul de variabilă intermediară care
se interpune între stimulii din mediu şi răspunsurile observabile. În categoria variabilelor
intermediare include cogniţiile, expectaţiile, scopurile, ipotezele şi dorinţele. De exemplu, o
expectaţie se dezvoltă atunci când o recompensă este dată după fiecare răspuns corect. Astfel
oamenii dezvoltă expectaţii de fiecare dată când se stabilesc relaţii între răspunsuri si stimuli din
mediu.
Contribuţia remarcabilă a lui Tolman, care face apropierea de viitorul curent cognitivist în
psihologie îl constituie termenul de hartă mentală. În experimentul său utilizează două grupuri de
cobai: primul grup primeşte recompensa după fiecare parcurgere reuşită a labirintului; al doilea grup
nu a primit recompensa şi a fost lăsat să parcurgă labirintul la întâmplare. În ziua a unsprezecea
cobaii din grupul doi au început să primească recompensa. Se constată că timpul de rezolvare şi
numărul de erori au scăzut într-o manieră impresionantă. Concluzia lui Tolman este că aceşti cobai
învaţă relaţiile spaţiale şi dezvoltă aşa numite hărţi mentale ale labirintului, astfel întărirea
influenţează motivaţia şi performanţa dar învăţarea în sine este un proces independent. Tolman
consideră că oamenii se confruntă cu astfel de hărţi mentale în viaţa cotidiană şi aminteşte
labirinturile complicate pe care un elev trebuie să le parcurgă pentru a ajunge dintr-un loc în altul l
şcolii sau al casei. Oamenii dezvoltă hărţi mentale care includ un sens al locaţiei şi un sens al
aranjamentului cotextual incluzând multe căi posibile care conexează diferite locaţii. Ne construim o
reprezentare a lumii în care trăim şi muncim; nu ne mişcăm într-o manieră mecanică, ci într-una
flexibilă, urmărind o cale, apoi alta ş.a.m.d. Tolman doreşte să sublinieze că învăţarea nu implică
doar conexiuni stimuli răspuns, ci şi conexiuni specifice hărţilor mentale complexe.
Burrhus Skinner (1904-1990) a fost marcat profund de lucrările lui Pavlov şi Watson. A
activat la Universitatea din Minnesota, Indiana şi Harward unde a lucrat cea mai mare parte din
timp. S-a bucurat încă din timpul vieţii de o recunoaştere unanimă în lumea academică americană şi
internaţională, psihologia americană plasându-l de ani buni pe primul loc al psihologilor din lumea
întreagă. Lucrări mai importante: Comportamentul organismelor,(1938), Ştiinţa şi comportamentul
10
uman, (1953), Comportamentul verbal, (1957), Tehnologia predării, (1968), Despre behaviorism
(1974). Contribuţia cea mai importantă a lui Skinner o constituie condiţionarea operantă. El face
deosebirea între comportamentul de răspuns (respondend behavior) şi comportamentul operant
(operant behavior). Corespunzător, vorbeşte despre două clase de răspunsuri: răspunsuri provocate
(elicided responses) şi răspunsuri emise (emited responses). Răspunsurile provocate de stimuli
cunoscuţi sunt reacţii de răspuns. În schimb mai există o altă categorie de reacţii care nu se
corelează cu un stimul cunoscut. Acestea sunt reacţii operante deosebite de cele de răspuns. Pentru
comportamentul operant stimulul devine o ocazie, dar nu este un stimul care provoacă răspunsul.
Corespunzător celor două tipuri de răspuns Skinner consideră că există două tipuri de condiţionare.
Prima este condiţionarea de tipul S, pentru că întărirea este condiţionată de stimul (modelul
pavlovian), şi a doua este cea de tipul R, operantă (Skinner). În acest caz răspunsul se află în
corelaţie cu întărirea. Acest răspuns poate fi întărit prin mâncarea care îi urmează. Dar nu vederea
pedalei este importantă ci apăsarea pe pedală. Întărirea este întâmplătoare faţă de răspuns. Skinner
introduce lege condiţionării reacţiei de tipul R: dacă apariţia unui operant este urmată de prezentarea
unui stimul de întărire forţa este mai mare (în Hilgard şi Bower, 1974).
Skinner a imaginat un dispozitiv complex pentru studiul condiţionării operante: o cutie fără
lumină, izolată fonic; înăuntru se află o mică pedală care atunci când este apăsată face să cadă
bucăţele de mâncare într-un jgheab. Numărul de apăsări ale pedalei este înregistrat şi reprodus de un
grafic. Concluzia cea mai importantă a cercetărilor lui Skinner este că urmarea evidentă a întăririi
unui operant se manifestă prin creşterea ritmului răspunsurilor emise. Cu alte cuvinte animalul
învaţă să acţioneze pedala fără a vedea mâncarea, iar primirea întâmplătoare a întăririi creşte
numărul de acţionări ale pedalei. Mai departe experimentele au fost complicate şi animalele cobai au
fost învăţate să apese maneta pentru a evita un lucru neplăcut, cum ar fi un şoc electric. Skinner a
descoperit că întărirea trebuie să fie aplicată imediat după manifestarea comportamentului operant si
ca întărirea intensifică ultimul comportament pe care l-a manifestat animalul. Nu întâmplător în
cazul de întârziere a întăririi poate fi consolidat un alt comportament. Au fost constatate chiar şi
comportamente paradoxale, superstiţioase ale cobailor (spre exemplu un animal îşi scarpină urechea
sau se învârte inainte de a se uita în cutia cu mâncare, deoarece în trecut acest comportament a fost
asociat cu recomîensa). Ceea ce Skinner denumeşte comportament „superstiţios” Guthrie considera
învăţare prin contiguitate. Skinner a dezvoltat modelele sale experimentale studiind capacitatea de
discriminare şi modelarea comportamentală. Modelarea se realizează prin modificarea treptată a
ceea ce animalul trebuie să facă pentru a obţine întărirea. Răspunsul este construit treptat pornind de
la unul deja învăţat. Sunt forme de dresaj ce apelează la recompensarea fiecărui succes.
Pentru condiţionarea operantă sunt decisive programele de întărire: întărirea pozitivă, care
furnizează recompensa aşteptată; întărirea negativă, care permite evitarea unor stimuli neplăcuţi;
întărirea la proporţie fixă care se aplică în funcţie de numărul de răspunsuri corecte date;
întărirea la proporţie variabilă mai rezistentă la stingere decât întărirea la proporţie fixă; întărirea
la interval fix prezintă o rezistenţă scăzută la stingere şi răspunsul dispare rapid dacă nu mai este
întărit de mult timp; întărirea la interval variabil este mai eficientă; stimularea electrică a
creierului care nu a fost utilizată de către Skinner şi care a produs efecte remarcabile. Prin
stimularea unei anumite zone a creierului s-a constata că şobolanii flămînzi preferau stimularea
electrică în continuu în defavoarea hranei. S-a vorbit despre un centru al plăcerii, iar subiecţii umani
stimulaţi au declarat că se simt minunat , fericiţi şi au solicitat continuarea stimulării mai multe ore
în continuu; întărirea primară satisface direct nevoi primare, biologice; întărirea secundară (de
exemplu banii) este asociată cu lucruri care satisfac nevoi primare (dupa N. Hayes şi Sue Orrell,
1997 ).
O altă contribuţie semnificativă a lui Skinner este studiul raportului dintre pedeapsă şi
ameninţare. S-a constatat că este mai eficientă combinarea întăririi pozitive, recompensa, cu cea
negativă, retragerea răsplăţii. Pedeapsa nu este automat eficientă din următoarele motive: în primul
11
rând pedeapsa îl determină pe individ sa o evite şi nu să renunţe la comport nedorit; în al doilea rând
o pedeapsa poate fi asociată cu cel care o aplică şi nu cu comportamentul indezirabil; în al treilea
rând pedeapsa indică , de obicei, ceea ce nu trebuie să facă şi nu ceea ce este bine să facă. În aceste
condiţii Skinner insistă asupra următoarelor trei mecanisme care reglează raportul dintre pedeapsă şi
ameninţare: întărirea pozitivă, constă în prezentarea unui stimul pozitiv şi astfel comportamentul se
va schimba atunci când este stimulat în mod plăcut; întărirea negativă constă în întreruperea sau
absenţa unui stimul negativ aşteptat; pedeapsa implică transformarea unui comportament nedorit
prin aplicare unui stimul aversiv.
Aplicaţiile condiţionării operante sunt mai ales în domeniul învăţării şi în domeniul terapiei
comportamentale. De asemenea sunt şi aplicaţii militare dar cu caracter secret.
Opera şi realizările lui Skinner s-au bucurat nu numai de aprecieri dar şi de critici severe.
Marele psiholog umanist Karl Rogers a criticat foarte dur teoria lui Skinner considerând-o fascistă.
Alţi autori apreciază că cercetările sale oferă rezultate doar în laborator, având o valabilitate redusă
în lumea reală. I s-a reproşat faptul că ignoră sinele, personalitatea, cogniţia, sentimentele, scopurile,
creativitatea. A fost acuzat că propune o ştiinţă mecanicistă, care dezumanizează individul (W.
Viney, 1993).

12
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
GESTALTISMUL – PSIHILOGIA FORMEI

Conţinuturi:

2.1 Întemeietorii gestaltismului: M. Wertheimar, W. Köhler, K. Koffka

2.2 Contribuţiile gestaltismului la dezvoltarea psihologiei percepţiei, gândirii, rezolvării de
probleme
2.3 Continuatori ai Gestaltismului: K. Lewin şi teoria câmpului; S. Asch, M. Sherif şi teoria
conformismului şi supunerii la normele grupului; K. Duncker şi teoria fixităţii funcţionale.

Obiective:

1. Prezentarea personalităţii şi contribuţiilor întemeietorilor Gestaltismului la dezvoltarea

acestui nou curent din psihologie
2. Prezentarea principalelor contribuţii ale Gestaltismului la dezvoltarea psihologiei
percepţiei, gândirii, rezolvării de probleme
3. Prezentarea contribuţiei unora dintre continuatorii curentului gestaltist la dezvoltarea unor
noi direcţii de abordare în psihologia socială şi psihologia cognitivă

Precerinţe:

Nu este cazul.

Expunere:

2.1 ÎNTEMEIETORII GESTALTISMULUI

Gestaltismul este un curent psihologic ce apare la începutul secolului XX în Austria

şi Germania. Acest curent constituie o reacţie împotriva asociaţionismului şi
behaviorismului. Cuvântul Gestalt înseamnă formă, configuraţie. Acest curent a fost numit şi
„Psihologia formei” sau „Şcoala de la Berlin”. Întemeietorii Gestaltismului sunt Max
Wertheimar, Wolfang Köhler şi Kurt Koffka.
Max Wertheimar (1880-1943) s-a născut în Praga unde a şi urmat studiile
universitare, studii juridice dar cu o largă orientare spre filozofie, muzică, psihologie şi
fiziologie. Se pare că între profesorii săi a fost şi Christian von Ehernefels unul dintre cei mai
importanţi precursori ai gestaltismului. A abandonat studiile de drept în favoarea filozofiei şi
a studiat în continuare la Berlin, apoi şi-a luat doctoratul la Wűrzburg, sub conducerea
Kűlpe. A urmat cariera academică între 1916-1929 la Institutul psihologic din Berlin (de aici
şi numele de Şcoala de la Berlin); apoi odată cu instaurarea nazismului a fost nevoit să
emigreze în Statele Unite unde şi-a continuat activitatea academică până la moartea sa în
1943.
13
 Este considerat întemeietorul curentului gestaltist fiind preocupat de aplicarea noii
psihologii la studiul gândirii şi al percepţiei.
Wolfang Kohler (1887-1967) s-a născut în Estonia, dar formarea sa gimnazială şi
universitară s-au realizat în Germania, diploma în filozofie la Universitatea din Berlin. Între
1913 şi 1920 a fost directorul staţiei de cercetări asupra antropoidelor de pe insula Tenerife
din arhipelagul insulelor Canare. Cercetările sale din această perioadă s-au finalizat cu
lucrarea „Mintea maimuţelor”(1924). În 1922 este numit profesor şi director al Institutului de
psihologie de la Universitatea din Berlin. În cadrul acestui Institut au lucrat mari
personalităţi ale psihologiei care au marcat noua orientare: Max Wertheimar, Karl Duncker,
Kurt Lewin şi alţii. Între anii 1920-1930 Institutul de psihologie din Berlin a avut o perioadă
extrem de fertilă şi un climat favorabil care a încurajat creativitatea ştiinţifică. Venirea lui
Hittler la putere a impus schimbări brutale care au afectat întregul sistem universitar german.
Profesorii evrei sau cei care nu erau simpatizanţi ai doctrinei naziste au fost demişi din
posturi. În 1935 Kohler a emigrat şi el în Statele Unite unde şi-a continuat activitatea
academică. Kohler a fost un adevărat ideolog al Psihologiei Formei mai ales prin lucrarea sa
„Psihologia formei”, publicată în 1929. În Statele Unite s-a bucurat de un prestigiu
remarcabil şi în 1946 a fost preşedintele Asociaţiei Americane de Psihologie.
Kurt Koffka (1886-1941) s-a născut la Berlin unde a urmat şi studiile universitare şi
a fost influenţat ca şi ceilalţi doi corifei ai gestaltismului de personalitatea lui C. Stumpf.
Relaţiile sale cu lumea universitară americană au fost foarte strânse astfel că după o
activitate universitară în Germania, din 1927 până la moartea sa şi-a continuat cariera
universitară în Statele Unite. Lucrarea sa de căpătâi este „Dezvoltarea minţii” (1921) , iar
articolul său despre noua psihologie a formei publicat în Buletinul Psihologic în limba
engleză, în 1922 a făcut cunoscute principiile noului curent în psihologia americană.

2.2 CONTRIBUŢIILE GESTALTISMULUI LA DEZVOLTAREA PSIHOLOGIEI

PERCEPŢIEI, GÂNDIRII, REZOLVĂRII DE PROBLEME

Gestaltismul a apărut pe fondul unor mai vechi preocupări in psihologia germană

dedicată unei abordări globale şi structurale a vieţii psihice. Concepţia asociaţionistă era din
ce în ce mai mult criticată datorită elementarismului ei şi a modului mecanicist de abordarea
a organizării vieţii psihice.
Cel mai important precursor al gestaltismului este psihologul vienez Christian von
Ehernefels care în 1890 publică un articol „Despre calităţile formei”. Autorul porneşte de la
constatarea empirică a faptului că structura unei percepţii rămâne nemodificată şi când
senzaţiile componente se modifică. Exemplul său făcea trimitere la modul in care oamenii
percep o linie melodică indiferent de instrumentul la care este interpretată sau de persoana
care o interpretează. Astfel, deşi vibraţiile sonore, calităţile undei, vor fi diferite în raportul
cu instrumentul sau persoana care interpretează, melodia este recunoscută ca fiind aceeaşi.
Concluzia lui Ehernefels este că forma este ceva mai mult decât suma părţilor sale şi deţine
calităţi care nu rezultă din simpla adunare a proprietăţilor elementelor sale. Calităţile formei
la care se referea autorul corespund sunetelor şi raporturilor dintre sunete care conferă linia
melodică. Or aceste calităţi nu au un stimul specific dar produc o percepţie specifică a
melodiei. Cu alte cuvinte, calităţile formei constituie un produs subiectiv şi sunt date de
natura obiectivă a percepţiei.
M. Wertheimer va realiza în 1900, într-o cafenea din Viena, un experiment celebru
menit să ilustreze noua concepţie psihologică. El a fixat două becuri pe un suport dispuse
orizontal la o distanţă de circa doi metri şi aprinzându-le succesiv a crescut viteza de
14
succesiune până în momentul în care nu se mai percepeau două becuri separate ci o bandă
luminoasă continuă. Argumentul lui Wertheimar era că percepţia nu este reductibilă la o
sumă de senzaţii şi că noi percepem forme, structuri autonome în baza unor legi şi principii
distincte. El a denumit rezultatele acestui experiment „fenomenul Φ” (phi). În baza
cercetărilor sale ulterioare Wertheimar va propune o serie de legi ale percepţiei: cea mai
importantă este legea pregnanţei sau a celei mai bune forme, apoi legea celei mai mici
distanţe, legea incuziunii, legea tendinţei spre ansamblu, legea formelor deschise ş.a.m.d.
Aceste legi sunt considerate a fi obiective, ele se impun în procesul percepţiei datorită
faptului că oamenii prezintă o tendinţă înnăscută spre integralitate, spre a percepe unitar
obiectele. În acest context experienţa nu este relevantă dar se acceptă ca având un rol
semnificativ montajul, pregătirea, atitudinea şi orientarea subiectului în percepţie.
Cercetările lui Köhler asupra cimpanzeilor au conturat un mod cu totul diferit de
abordare a studiului comportamentului animalelor. El critică foarte dur modelele
behavioriste de investigare a animalelor care erau închise în cutii sau erau puse să parcurgă
labrinte cărora nu aveau cum să le surprindă ieşirea decât prin încercări şi erori succesive.
Kohler insistă asupra importanţei unei aşa numite vederi de deasupra, adică acea imagine
integratoare asupra câmpului perceptiv care permite reorganizarea datelor câmpului şi
identificarea soluţiei. În experimentele sale realizate pe cimpanzei a demonstrat felul în care
aceştia rezolvă problemele aparent spontan în baza unei intuiţii. Experimentele se desfăşurau
în mediul natural al cimpanzeilor şi, dacă ne gândim bine, este o diferenţă majoră faţă de
animalele închise în cuşti sau labirinte, trăind un sentiment de nesiguranţă, frică, agitaţie şi
nevoia disperată de a se elibera. În experimentele sale Kohler oferea unui cimpanzeu
înfometat ciorchinele de banane atârnat undeva sus fără a putea fi atins prin sărituri. În jur
erau dispuse o serie de cutii de lemn, aparent la întâmplare. După mai multe încercări de a
dobândi fructele, cimpanzeul pare că renunţă, se retrage şi după un timp revine şi utilizează
iniţial una, apoi chiar două sau trei lăzi pentru a se apropia de fructele atârnate. Kohler
denumeşte rezolvarea drept momentul „aha” ca rezultat al unei intuiţii. În fapt, după cum
arată savantul german, obiectul scop (bananele) şi obiectul mijloc (lădiţele) sunt iniţial
separate şi numai acea „privire de deasupra” îi oferă cimpanzeului posibilitatea să reunească
în unul şi acelaşi câmp obiectul scop cu obiectul mijloc. Învăţarea şi actele inteligente,
rezolvarea de probleme ne apar astfel ca urmare a restructurării datelor câmpului perceptiv.
O prejudecată persistentă atribuie gestaltismului preocupări numai în direcţia
studiului percepţiei. După cum am văzut ceva mai sus Kohler a abordat intr-o manieră
ingenioasă studiu inteligenţei animale, iar Wertheimar are contribuţii remarcabile în
psihologia gândirii publicate în cartea „Gândirea productivă”, în 1945, după moartea sa.
Autorul vorbeşte despre două tipuri de gândire: reproductivă şi productivă. Gândirea
reproductivă este repetitivă, rezultă din condiţionare, din exersări, din deprinderi şi rutine.
În schimb gândirea productivă rezultă din idei, realizări şi intuiţii noi. Wertheimer a
încercat să explice cum funcţionează gândirea productivă şi a făcut apel la biografia unor
mari savanţi, încercând să demonstreze faptul că acest tip de gândire se caracterizează prin
disponibilitatea pentru soluţii alternative, prin capacitatea de a restructura şi reorganiza
datele unei probleme pornind de la o imagine globală asupra acesteia. Iată un exemplu dat de
către autor, o problemă rezolvată de marele matematician Gauss la vârsta de şase ani: se dă
următoarea adunare 1+2+3+4+5+6+7+8+9+10=? Viitorul mare matematician a dat rapid
soluţia şi a explicat şi modul în care a rezolvat problema: el s-a uitat la întregul şir de numere
şi a constat că adunarea numerelor extreme oferă cinci grupuri ale numărului 11 (1+10=11,
2+9=11; 11*5=55).
K. Koffka în lucrarea sa „Dezvoltarea minţii” a aplicat principiile formei la evoluţia
intelectuală a copilului. El considera că forma superioară de învăţare este învăţarea ideatică
15
ce foloseşte limbajul. Odată cu însuşirea limbajului copilul dobândeşte capacitatea de a
aplica denumirile obiectelor şi la alte obiecte; sunt manipulări inventive obişnuite la copii ca
şi tendinţa de a modifica cuvintele prin distorsionarea lor. Koffka va considera că este o
rearanjare, o restructurare verbală a materialului ideatic şi care are un rol important în
învăţare. Rearanjările verbale şi noile reprezentări simbolice devin unelte puternice care vor
lărgi mult capacitatea de a învăţa şi de a rezolva probleme. Sintetizând, Koffka subliniază că
pentru copil lumea externă este ceva amorf şi neconturat. Pe acest fond se manifestă calităţile
formei: figură-fond, configuraţie, structuri simple. În aceste condiţii psihicul se dezvoltă ca o
complexă arhitectonică supra şi subordonate între ele.

2.3 CONTINUATORI AI GESTALTISMULUI

Întemeietorii gestaltismului au avut contribuţii mai importante în domeniile

percepţiei , gândirii, învăţării si dezvoltării. Dar noua psihologie a formei a deschis
perspective mult mai largi care au condus la abordarea şi altor teritorii ale vieţii psihice.
Kurt Lewin (1890-1947) a extins zona de interes a psihologiei formei în domeniile
motivaţiei, personalităţii, psihologiei sociale şi rezolvării conflictelor. A urmat studiile la
Universitatea din Berlin unde şi-a susţinut doctoratul, apoi a fost înrolat în armata germană şi
a luptat în primul război mondial, a fost rănit, decorat. Experienţa războiului are ecouri în
teoriile sale de mai târziu, în concepte cum ar fi „graniţă”, „forţă”, „zonă”, „câmp”. După
război a lucrat la Institutul de Psihologie al Universităţii din Berlin alături de Wertheimer şi
Köhler. Această perioadă a marcat concepţia sa gestaltistă. În 1933 datorită prigoanei naziste
a emigrat în Statele Unite. Orientările sale spre psihologia socială l-au făcut repede remarcat
şi a fost numit director al Centrului de Cercetare pentru Dinamica Grupului din cadrul
Institutului Tehnologic Massachustes (M.I.T.).
Contribuţia cea mai importantă a lui Lewin este teoria câmpului ca mod de
interpretare şi explicarea a dinamicii construcţiei şi dezvoltării personalităţii umane.
Conform concepţiei sale comportamentul este o funcţie a personalităţii şi mediului: c=f(p,m).
conceptul cheie este cel de „spaţiu de viaţă” prin care autorul se referă la ansamblul faptelor
psihologice care influenţează viaţa unei persoane la un moment dat. În structura spaţiului de
viaţă intră evenimentele fizice, cele biologice şi faptele sociale. Fiecare element al spaţiului
de viaţă are o anumită valenţă, o anumită încărcătură cognitiv-afectivă, ceea ce îl face să fie
atractiv sau repulsiv. Ceea ce satisface o anumită nevoie are o valenţă pozitivă, iar ceea ce
produce frustrări sau teamă are o valenţă negativă. Pornind de la dinamica fluctuantă a
valenţelor, Lewin a descris o serie întreagă de conflicte care se dezvoltă în individ şi care
marchează raporturile sale cu lumea. Cele trei tipuri de conflicte sunt cele de apropiere-
apropiere, apropiere-evitare şi evitare-evitare. Cercetările sale asupra dinamicii grupurilor au
un caracter de pionierat în psihologia socială şi studiază interacţiunea dintre indivizi şi grup.
Grupul modifică comportamentele şi percepţiile indivizilor la fel cum aceştia modifică
comportamentele şi percepţiile grupului. Cercetările lui Lewin s-au oprit asupra unor variate
grupuri de lucru de la cele de muncă la cele educaţionale până la grupuri de interese
întâmplătoare. Cercetările lui Lewin au marcat profund psihologia socială.
Karl Duncker (1903-1940) s-a născut în Germania, a urmat studiile în Germania,
dar şi în Statele Unite. Şi-a luat doctoratul în psihologie la Universitatea din Berlin, unde a
rămas în cadrul Institutului de psihologie condus de către Köhler până în 1935 când a fost
nevoit să emigreze în Anglia, iar apoi, din1938 în Statele Unite. S-a sinucis la vârsta de 37
de ani, dar în ciuda unei cariere scurte el a avut contribuţii remarcabile la studiul rezolvării
de probleme, a psihologiei gestaltiste a gândirii. Cercetările sale s-au axat asupra studiului
fenomenului de fixitate funcţională, ca incapacitate de a găsi soluţii productive la noile
16
probleme. În confruntarea cu o nouă situaţie problematică oamenii tind să rămână fixaţi pe
utilizarea unui obiect, a unei situaţii şi nu sunt capabili să găsească noi utilităţi în noi situaţii.
Spre exemplu în una dintre problemele sale ilustrative subiectul trebuia să lege două funii
aflate la o distanţă care nu îi permitea să le cuprindă cu mâinile întinse, rămânând fix într-o
poziţie. La capătul unei funii, jos, pe podea, erau puse diferite obiecte, dintre cele mai bizare.
Fixitatea funcţională se manifestă prin considerarea obiectelor respective în sine şi
nefolositoare pentru a rezolva situaţia prezentă. Soluţia constă în a lega de capătul unei funii
unul dintre obiectele aflate la îndemână şi de a imprima o mişcare de balans, astfel încât să
se apropie de cealaltă funie. Duncker a studiat şi fenomenele de analogie în rezolvarea de
probleme. Analogia ne permite să rezolvăm o problemă nouă prin transferul unei metode
vechi la o situaţie nouă. Cercetările moderne de psihologie cognitivă au readus în prim plan
contribuţiile lui Duncker ca modele experimentale inovatoare pentru studiul gândirii şi
rezolvării de probleme.
Solomon Asch (1907-1996) s-a născut a Varşovia iar în 1920 a emigrat în Statele
Unite şi în anii ’40 s-a alăturat grupului lui Wertheimar şi cercetărilor asupra gândirii
productive. Contribuţia cea mai important a lui Asch o constituie cercetările sale asupra
conformismului. Oamenii tind să judece şi să aprecieze evenimentele raportându-se la opinia
grupului. Asch a demonstrat felul în care conformismul tinde să modifice şi să distorsioneze
judecăţile individului în condiţiile în care acesta este supus presiunii grupului.
Muzafer Sherif (1906-1988) este psiholog american, de origine turcă. Contribuţiile
sale sunt remarcabile pe aceeaşi linie deschisă de către S. Asch. Sherif a demonstrat
conformismul prin experimentele sale asupra efectului autocinetic. Acest efect apare în
condiţii de obscuritate când o lumină fixată cu privirea este percepută deplasându-se într-o
direcţie sau alta. Sherif a demonstrat că relatările subiecţilor asupra amplitudinii iluziei sunt
profund marcate de relatările subiecţilor anteriori., ceea ce sugerează supunerea la normele
grupului.
Una dintre erorile de interpretare prezentă frecvent în lumea psihologilor ca şi în
cărţile de psihologie este identificarea psihologiei gestaltiste cu gestalt terapia. Gestalt
terapia îşi are originile în lucrările psihologului american Fritz Perls şi are puţine tangenţe cu
psihologia formei. Analize pertinente întreprinse de către reprezentanţii acestei forme de
terapie susţin că nu există o relaţie conceptuală între psihologia formei „neo-analitică”a lui
Perls şi psihologia formei în sensul ei clasic.
O altă eroare de interpretare este aceea că psihologia formei ignoră total rolul
experienţei anterioare. O analiză atentă a gestaltismului ne arată că nu este ignorat trecutul şi
experienţa trecutului în cadrul activităţii perceptive sau intelectuale. În ultimă instanţă
psihologia formei impune o schimbare a accentului de la parte la întreg, de la structură la
proces şi de la ştiinţă obiectivă la cea epistemică.
Psihologia cognitivă modernă a reevaluat contribuţia gestaltismului, în special asupra
învăţării şi memoriei. (W. Viney, 1993)

17
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

PSIHANALIZA

Conţinuturi:

3.1. Personalitatea lui S. Freud şi concepţia sa asupra organizării psihicului

3.2 Contribuţiile majore ale psihanalizei: inconştientul, structura personalităţii,
mecanismele de apărare ale Eu-lui, stadiile dezvoltării psihosexuale, terapie psihanalitică
3.3 Psihologia analitică: C. G. Jung
3.4. Psihologia individuală: A. Adler
3.5 Neopsihanaliza: K. Horney, E. Fromm, H. Murray

Obiective:

1. Prezentarea personalităţii întemeietorului psihanalizei

2. Prezentarea principalelor contribuţii ale psihanalizei
3. Prezentarea dezvoltărilor moderne ale psihanalizei

Precerinţe:

Nu este cazul

Expunere:

3.1 PERSONALITATEA LUI S. FREUD ŞI CONCEPŢIA SA ASUPRA

ORGANIZĂRII PSIHICULUI

Psihanaliza este poate mai mult decât oricare dintre curentele psihologice legată de
personalitatea întemeietorului ei, Sigmund Freud (1856-1939). S-a născut într-un orăşel din
Cehia, apoi la scurt timp familia s-a stabilit la Viena unde Freud îşi va urma studiile şi
întreaga carieră până în 1938, când datorită anexării Austriei de către Germania nazistă a fost
nevoit să emigreze la Londra. La un an după exil moare prin euthanasie ajutat de doctorul
său care i-a promis că nu-l va lăsa să sufere inutil.
A urmat studii de medicină la Viena, apoi la Paris unde a dorit să asiste la celebrele
şedinţe de hipnoză ale profesorului Charchot. La începutul carierei sale medicale Freud a
întreprins cercetări experimentale minuţioase pentru ca mai apoi inspirat de Charchot să se
orienteze către nevroza isterică şi hipnoză. Freud nu a folosit hipnoza ci s-a orientat spre o
nouă metodă introducând termenul de psihanaliză în 1896, la peste zece ani după întâlnirea
cu Charchot. El foloseşte tehnica asociaţiei libere care permite pacientului dezvăluirea
treptată a istoriei trecutului, întoarcerea în perioada primelor conflicte neconştientizate din
copilărie. De asemenea Freud se orientează asupra viselor pe care le consideră drept
modalitate fundamentală de acces la personalitatea umană. Cartea care îl face celebru şi
conduc la o largă extindere a psihanalizei este „Interpretarea viselor”, publicată în 1900.
conform concepţiei lui Freud visele constituie împlinirea deghizată a unor dorinţe. Această
carte face dovada unei culturi remarcabile a autorului, unei extinderi deosebite a concepţiilor
18
sale ştiinţifice, sociale, medicale, psihopatologice şi psihologice. Contemporanii lui Freud
descriu o personalitate complexă, un om sfios, aparent lipsit de încredere, marcat de scurte
perioade de depresie, dar şi cu manifestări pline de entuziasm. Creativitatea sa a fost
oscilantă fiind marcată de perioade de inhibiţie, urmate de izbucniri de activitate creativă.
Era puternic ataşat de familia sa, de soţia şi de cei cinci copii. Era pasionat de artă în general,
de sculptură în special, era un colecţionar de antichităţi. A fost puternic marcat de barbaria
nazistă care a ars în pieţele publice lucrările sale.
După cum arată M. Ralea şi C. I. Botez (11958), concepţia lui Freud cuprinde două
domenii: o doctrină psihologica si o terapeutică a bolilor.
Doctrina psihologică se bazează pe următoarele noţiuni: refularea, inconştientul şi
libidoul. Refularea este rezultatul reprimării de către conştient a impulsurilor provenite din
sfera inconştientului. Este o cenzură datorată educaţiei morale sau religioase, concepţiei de
viaţă şi valorilor sociale. Într-adevăr, viaţa socială impune tendinţelor si instinctelor omeneşti
o anumită îngrădire. Conştientul filtrează printr-o severă cenzură tendinţele instinctive
rezultând uneori un proces de sublimare într-o tendinţă sau activitate dezirabilă social.
Tendinţele reprimate se manifestă deghizat prin sublimare sau prin actele ratate (lapsus,
uitări de cuvinte şi nume, erori de lectură şi de scriere) şi prin vise. Visele constituie o
realizare deghizată a dorinţelor nesatisfăcute din timpul zilei.
Un concept fundamental în sistemul teoriei lui Freud este cel de instinct. Instinctele
reprezintă impulsuri înnăscute, forţe propulsive ale personalităţii cu valoare energizantă care
deţin o energie ce conectează trebuinţele corporale cu proiecţiile mintale. Orice instinct
exercită o anumită tensiune, presiune, în vederea satisfacerii trebuinţei ţi restabilirii
echilibrului. Freud vorbeşte despre două categorii de instincte: al vieţii şi al morţii.
Instinctul vieţii ţine de supravieţuirea speciei, iar forma de energie pe care o eliberează este
libidoul, exprimat prin instinctul sexual (eros). Omul este marcat de dorinţa permanentă de
satisfacere a instinctelor care îi procură plăcere. Inhibarea dorinţelor sexuale este necesară
până la un punct. Instinctul morţii este opus instinctului vieţii pentru că omul este supus
legii implacabile a naturii care face ca toate fiinţele vii să îşi înceteze viaţa la un moment dat.
Freud consideră că instinctul morţii sau thanatos acţionează într-o manieră latentă, dar
prezintă şi o formă de exprimare, evident că în comportamentul agresiv, în nevoia de a
cuceri, de a descărca energia prin acte agresive; este o tendinţă iraţională spre autodistrugere.
În ceea ce priveşte organizarea vieţii psihice, după o primă tentativă în care
identifică trei nivele conştientul, preconştientul şi inconştientul, Freud dezvoltă un model
mai elaborat şi mai bine susţinut teoretic alcătuit din Sine (Id), Ego (Eu) şi Superego
(Supraeu.).
Sinele (Id) este structura bazală a vieţii psihice, se identifică cu inconştientul şi are
drept conţinuturi ansamblul instinctelor, tendinţelor, trebuinţelor, pulsiunilor înnăscute ale
individului. Aceste tendinţe sunt imperative, ţin de însăşi existenţa biologică a individului şi
prezintă un mod de acţiune şi satisfacere bine structurat în baza eredităţii. Satisfacerea
acestor pulsiuni se soldează cu o descărcare de tensiune. Cu alte cuvinte, satisfacerea
acţionează după principiul plăcerii. Nesatisfacerea creează presiuni, acumularea de energie
şi tensiune pulsionară care se descarcă în variate moduri, inclusiv prin vis. Funcţia de bază a
sinelui este una de tip homeostazic întrucât asigură echilibrul dintre organism şi mediu.
Eu-l are un rol şi o poziţie intermediară între cele două instanţe fiind menit să
echilibreze relaţiile conflictuale dintre ele. Eu-l trebuie să pună în acord tensiunile şi
pulsiunile inconştiente cu cerinţele şi exigenţele Supraeului. Eu-l funcţionează după
principiul realităţii, coordonează manifestările psihice în raport cu situaţiile reale şi
identifică modalităţile dezirabile social de satisfacere a pulsiunilor inconştiente.

19
 Supraeul (Superego) este o instanţă morală rezultată din interiorizarea normelor,
regulilor vieţii sociale, a interdicţiilor morale. Impuse de societate. Supraeul acţionează în
raport cu imperativele morale. Poziţiile excesive ale Supraeului impuse de părinţi prin
pedeapsă, sancţiune sunt interiorizate şi pot deforma personalitatea. Dar tot aşa de nocivă
este lipsa educaţiei, modelării comportamentale care creează manifestări lipsite de orice
cenzură.
Terapia psihologică - psihanaliza îşi propune să trateze simptomele nevrozelor ca
modalităţi de manifestare ale tendinţelor refulate în inconştient. În tratarea nevrozelor Freud
încearcă iniţial să folosească hipnoza dar renunţă repede şi adoptă tratamentul cathartic,
conversaţia cu bolnavul, încercând să-l facă sa-si amintească de evenimentele aflate la
originea bolii sale şi care sunt învăluite de un fel de amnezie. După Freud nevrozele au la
origine o traumă psihică produsă de un conflict puternic între o dorinţă şi interdicţia absolută
a realizării ei. Această interdicţie împinge dorinţa în sfera inconştientului, unde este uitată. În
nevroze bolnavul uită împrejurarea în care a avut loc conflictul. Drept urmare psihanalistul
va utiliza confesiunea încercând să antreneze pacientul să-şi dezvăluie trecutul şi dorinţele
sale cele mai intime. Psihanalistul va utiliza variate mijloace precum persuasiunea, analiza
actelor ratate, a viselor, studiul asociaţiilor verbale cu scopul de a readuce în conştiinţă tot
ceea ce a fost refulat. Ideea este că impulsurile aduse în sfera conştientului sting pulsiunea
primară şi permit vindecarea de nevroză.

3.2 CONTRIBUŢIILE MAJORE ALE PSIHANALIZEI

Mecanismele de apărare ale Eu-lui joacă un rol decisiv în îndeplinirea misiunii pe

care Eu-l o are în echilibrarea raporturilor dintre Sine şi Supraeu.
Represiunea este considerată de către Freud drept piatra de temelie a teoriei sale.
Reprimarea vizează gânduri periculoase care provoacă anxietatea, amintiri sau percepţii
dinafara conştientului. Conţinutul inconştientului este format în mare parte din date,
evenimente, stări, trăiri reprimate. Un autor a comparat inconştientul cu o închisoare de
maximă securitate care găzduieşte indivizi antisociali bine păziţi dar foarte greu de ţinut sub
control, si care caută în continuu să evadeze. Cele mai multe evadări se manifestă în timpul
visului, în lapsusuri. Freud vorbeşte despre un tip de reprimare primară în care Eu-l este
foarte puţin implicat. Este vorba de o categorie de idei, trăiri atât de dureroase şi de
neimaginat încât sunt îngropate în primul rând de conştiinţă. Sunt idei cum ar fi incestul şi
agresiunea împotriva părintelui de sex opus.
Proiecţia este un mecanism destul de simplist, menit „să păcălească” sau să
„autopăcălească” individul întrucât acesta atribuie altora ideile sau motivele sale neacceptate.
De exemplu, într-o căsnicie partenerul tentat la infidelitate îl acuză mai întâi pe celălalt sau
persoanele şi grupurile agresive susţin că sursa violenţei lor este în alte persoane; sau
persoane ce manifestă interese şi curiozitate erotică nesatisfăcută manifestă o mare
îngrijorare cu privire la decadenţa moralităţii şi cu privire la interesul excesiv al altora legat
de pornografie. Preţul acestui mecanism de apărare este mare întrucât realitatea este
distorsionată sever.
Regresia presupune întoarcerea, revenirea la un stadiu anterior al dezvoltării şi
restabilirea comportamentelor caracteristice acelui stadiu. Regresiunea poate fi scurtă,
episodică, dar în faţa unor ameninţări copleşitoare poate fi de lungă durată. Manifestări ale
regresiunii sunt izbucnirile violente, acceptarea totală a autorităţii, nevoia de a fi îngrijit în
timpul bolii, comportamentele adictive legate de consumul de droguri sau alcool. Cu alte

20
cuvinte, adultul se comportă ca un copil lipsit de responsabilitate. Deseori acest
comportament exprimă un sever deficit de afectivitate în perioada copilăriei.
Formaţia reactivă este un mecanism de apărare paradoxal în care instinctul se
schimbă în opusul său, o inversare a polarităţii: dragostea se poate transforma în ură,
plăcerea în durere, pasivitatea în activism, etc. De exemplu un părinte care a acumulat un
grad mare de ostilitate pentru copilul său desigur că, dezvoltând un acut sentiment de
culpabilitate, va marca ostilitatea sa prin indulgenţă şi ocrotire excesivă.
Raţionalizarea este un mecanism de adoptarea a unor explicaţii false dar logice şi
deseori plauzibile pentru a scuza anumite slăbiciuni sau erori.

Stadiile dezvoltării psihosexuale. Freud acordă un rol remarcabil calităţii

experienţelor din prima copilărie. El identifică patru stadii ale dezvoltării psihosexuale care
au un impact major asupra dezvoltării ulterioare a personalităţii.
În primul stadiu numit stadiul oral , de la naştere până la doi ani, principala sursă de
plăcere este gura, iar plăcerea derivă din supt, muşcat, înghiţit excitând zonele buzelor,
limbii, obrajilor. Copilul experimentează şi cunoaşte cu ajutorul gurii pentru că duce la gură
toate obiectele. În această perioadă indulgenţa exagerată poate avea drept rezultat un
optimism nejustificat, iar neglijenţa pesimismul şi nervozitatea.
Stadiul anal se manifestată în al doilea şi al treilea an de viaţă când copilul
descoperă plăcerea legată de eliberarea tensiunii create prin defecaţie sau urinare.
Descoperirea noii plăceri a expulzării si curiozitatea descoperirii resturilor umane trebuie
echilibrată cu cerinţele lumii asupra controlului sfincterian. Freud considera ca pedeapsa
excesivă aplicată in acest stadiu are consecinţe pentru dezvoltarea de mai târziu.
Stadiul falic în perioada de vârstă de la trei la cinci ani interesele copilului sunt
focalizate asupra organelor sale sexuale si ale părinţilor; copilul începe să se identifice cu
părintele de sex opus şi să manifeste ostilitate faţă de părintele de acelaşi sex: Complexul lui
Oedip. Copilul îşi reprimă aceste sentimente pentru părintele de sex opus şi treptat
realizează identificarea cu părintele de acelaşi sex. Freud susţine că fetiţele sunt invidioase
pe organul sexual masculin ieşit în afară şi consideră că mămica este responsabilă pentru
condiţia lor de castrate. Este aşa numita invidie pentru penis care joacă un rol important în
psihologia femeii după Freud. Urmează o perioadă de latenţă între stadiul falic şi cel genital,
în care nu exista o nouă localizare evidentă a interesului erotic.
Stadiul genital se manifestă în perioada adolescenţei şi, în condiţii normale,
individul va dezvolta legături emoţionale cu persoanele de sex opus. Energia sexuală va fi
organizată şi concentrată asupra organelor genitale. Freud a considerat că primele trei stadii
lasă urme adânci în structurarea personalităţii şi din acest motiv nu acordă o atenţie prea
mare stadiului genital.
În concluzie, psihanaliza este mai mult decât un simplu curent în istoria psihologiei;
este o mişcare intelectuală cu o influenţă profundă în numeroase domenii: psihopatologie,
psihiatrie, psihologie, psihologie socială, psihologia copilului, dar şi literatură, filozofie,
religie şi istorie. Influenţa personalităţii lui Freud asupra culturii şi civilizaţiei secolului XX a
fost remarcabilă. El a spart tipare de gândire, a adus în discuţie tabuuri şi teme inabordabile,
a evidenţiat rolul inconştientului şi importanţa primei copilării, a dezvoltat o teorie coerentă
asupra eu-lui şi mecanismelor sale de apărare. I s-a reproşat tendinţa de a interpreta într-o
manieră excesiv sexuală dezvoltarea personalităţii copilului precum şi conţinutul viselor.
Terapia psihanalitică a cunoscut o perioadă de maximă glorie în anii '30-'40 ai secolului XX
şi mai are încă destui adepţi mai ales în Statele Unite şi în Franţa. Freud şi psihanaliza au
dezvoltat reacţii foarte polarizate astfel încât au apărut dizidenţi ai psihanalizei şi un curent
al neopsihanalizei.
21
 3.3 PSIHOLOGIA ANALITICĂ

C. G. Jung (1875-1961) s-a născut în Elveţia, a studiat medicina la Basel şi s-a

specializat în psihiatrie. În 1907 se întâlneşte cu Freud şi cei doi savanţi leagă o colaborare
strânsă de tip paternalist: Freud îl considera pe Jung un fiu spiritual. Dar cele două săbii nu
încăpeau în aceeaşi teacă. Jung nu putea fi un discipol supus. El era în primul rând un
gânditor original. În 1912 diferendele i-au despărţit pe cei doi savanţi şi Jung şi-a deschis un
cabinet privat la Zurich unde a locuit şi a muncit până la moartea sa în 1961. A întreprins
călătorii in Africa, India, Europa, Statele Unite, a fot onorat şi apreciat de mari universităţi
ale lumii. A întemeiat un sistem propriu de gândire numit psihologie analitică, şi o metodă
proprie de terapie numită terapia analitică.
Concepţia lui Jung este sensibil diferită de cea a lui Freud. Jung vorbeşte despre un
inconştient personal care se referă la tot ceea ce a fost reprimat dar şi aspecte mai puţin
importante ale existenţei. Termenul de complex reprezintă un nucleu de emoţii, amintiri,
percepţii şi dorinţe reunite în jurul unei teme, cum ar fi nevoia de putere, dezvoltarea unei
abilităţi. După Jung persoana este posedată de complexul său pentru că acesta va canaliza
energia în vederea dezvoltării sau realizării pe o anumită direcţie.
Jung vorbeşte şi despre un inconştient colectiv care include aşanumitele arhetipuri,
termen similar cu cel de şablon, model, copie sau prototip. Sunt imagini ale trecutului
speciei, îşi au originea în istoria acesteia, sunt prezente în mintea fiecărui om ca modele
potenţiale sau prototipuri arhetipale de gândire. Aceste arhetipuri vizează spere exemplu
experienţele legate de întuneric, putere, moarte, mamă, tată, sânge, erou, cucerire, naştere.
Astfel experienţa colectivă este prezentă în experienţa fiecărui individ. Aceste arhetipuri
joacă un rol important în structura şi dinamica personalităţii.
Formele de manifestare ale arhetipului sunt Umbra (partea întunecată a
personalităţii), Persona (masca personalităţii, rolurile jucate în profesie şi în viaţa publică),
Sinele ca principiu unificator care permite autoactualizarea şi autorealizarea, Animus şi
Anima (ca simbolurile ale masculinităţii şi feminităţii). Anima este arhetipul femeii în bărbat
şi Animus este arhetipul masculin în femeie.
Tipologia psihologică dezvoltată de către Jung porneşte de la atitudinile şi funcţiile
Eu-lui în raport cu realitatea. Atitudinea introvertită se manifestă prin retragere, sfială,
preferinţă pentru singurătate linişte si companie selecta. Atitudinea extrovertă se manifestă
prin activism, preferinţă pentru socializare, companie socială, prezenţă puternică, influenţă
asupra celorlalţi. Jung apreciază că cele două atitudini se manifestă la fiecare dinte persoane
prin dorinţe inconştiente pentru orientarea opusă. Cele două atitudini majore se asociază cu
patru tipuri funcţionale, prin raportarea la gândire, sentiment, senzaţie şi intuiţie. Senzaţia
este funcţia realului, gândirea funcţia raţiunii, sentimentul este funcţia simţământului, iar
intuiţia este funcţia înţelegerii spontane. Rezultă opt tipuri de personalitate: extrovert
gânditor, extrovert sentimental, extrovert senzitiv, extrovert intuitiv, introvert gânditor,
introvert sentimental, introvert senzitiv, introvert intuitiv.

3.4. PSIHOLOGIA INDIVIDUALĂ

Alfred Adler (1870-1937) s-a născut la Viena . A studiat medicina la Universitatea

din Viena. A colaborat cu Freud vreme de nouă ani fără a fi tot aşa de apropiat ca şi Jung. În
1911 a rupt legăturile cu psihanaliştii şi a fondat Societatea de psihologie a individualităţii. A

22
introdus consilierea şi formare de grup, iar din 1926 a întreprins lungi turnee de conferinţe în
Statele Unite şi în alte ţări europene.
Concepţia lui Adler pune în centrul ei „complexul de inferioritate” şi „sentimentul
de inferioritate”. Psihologia sa se numeşte individuală întrucât consideră individul ca un tot
unitar fără a fi nevoie să separăm corpul şi sufletul în două entităţi distincte. Ca medic, Adler
a fost preocupat să înţeleagă personalitatea bolnavului în ansamblul raporturilor dintre
simptomele psihice şi cele fizice. Sentimentul de inferioritate este expresia unui sentiment de
neajutorare pe care copilul îl trăieşte în mod normal în raport cu adultul. În condiţiile în care
copilul este incapabil să compenseze sentimentul de inferioritate acesta se transforma într-un
complex de inferioritate definit de către Adler ca incapacitate de rezolva problemele de
viaţă. Complexele de inferioritate se manifesta în trei variante: inferioritatea organică
rezultă dint-o infirmitate fizică ce se răsfrânge asupra dezvoltării personalităţii copilului.
Acest complex poate fi depăşit prin intensificarea preocupărilor pentru organul deficitar
(ajungându-se la supracompensare ca nevoie de a demonstra că poate să facă şi mai mult
decât cei care sunt normali dotaţi). Răsfăţul se poate constitui într-un complex de
inferioritate mai ales la copii unici care sunt excesivi răsfăţaţi în viaţa de familie. Ieşirea lor
în lume este însoţită de incapacitatea de a se confrunta cu problemele reale. Neglijarea
dezvoltă un complex de inferioritate datorită sentimentului de inutilitate şi devalorizare pe
care îl provoacă indiferenţa sau ostilitatea părinţilor. Se poate vorbi şi despre un complex de
superioritate rezultat din încercarea de a depăşi complexul de inferioritate.
Viziunea optimistă a lui Adler cu privire la sensul vieţii, aşa cum se numeşte una
dintre cărţile sale, rezultă din străduinţa spre superioritate. Adler înţelege prin această
străduinţă năzuinţa spre perfecţiune. Fiinţa poartă în sine acest impuls ascendent, iar viaţa se
manifestă printr-o tendinţă de îmbunătăţire a individului şi a speciei. El apreciază că
străduinţa spre superioritate este înnăscută întrucât altfel specia umană nu ar supravieţui.
Adler dezvoltă o psihologie puternic ancorată în problemele cotidiene; în relaţiile cu
ceilalţi, cu profesia şi în relaţiile de dragoste. În funcţie de poziţia adoptată faţă de aceste
probleme el identifică patru tipuri de personalitate corespunzătoare pentru, patru stiluri de
viaţă: tipul dominator, agresiv, sadic, tiran, tipul dependent, pasiv, aşteptând totul de la
ceilalţi, tipul evitant, care încearcă să evite înfrângerea evitând înfruntarea, şi tipul capabil
social care poate coopera cu ceilalţi şi acţionează în concordanţă cu nevoile lor.
Adler acordă un rol determinant factorilor sociali în viaţa individului. Între
problemele interesante de ordin educaţional pe care le-a abordat este şi cea a ordinii naşterii:
primul născut se bucură de siguranţă, răsfăţ, afectivitate până la venirea celui de al doilea
copil care îi ocupă locul în afecţiunea şi interesul celorlalţi. De aici decurge un sentiment de
frustrare urmat de tentative de recâştigare a poziţiei pierdute. Uneori pot apărea
comportamente dure, agresive, încăpăţânare refuz. Dacă primeşte o ripostă dură atunci
reacţia lui va fi confirmată. Se constată că cu cât diferenţa de vârstă este mai mare cu atât
aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler consideră că primul născut tinde să fie orientat
spre trecut este nostalgic şi pesimist în privinţa viitorului. Primeşte sarcini, este mai
ascultător, preocupat de menţinerea ordinii şi autorităţii. Al doilea născut este mai puţin
anxios, dezvoltă competitivitate în raport cu fratele mai mare dar şi manifestări
revendicative. Rivalitatea conduce la dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea născut.
Este mai puţin preocupa de problema puterii sau a redobândirii ei şi de nostalgia trecutului,
este orientat mai mult spre viitor. Cu titlu de amuzament să spunem că Adler spunea despre
Freud că este un prim născut tipic, în timp ce caracterizarea binevoitoare a celui de al doilea
născut nu este întâmplătoare întrucât Adler avea această poziţie în familia lui. Cel mai mic
copil este de obicei răsfăţatul întregii familii, mai ales atunci când diferenţa de vârstă este
mare. Tinde să se dezvolte rapid şi să se realizeze la maturitate; riscul rezultă din răsfăţul
23
excesiv ce va dezvolta dependentă şi neajutorare. Copilul unic are o poziţie total favorizată
în familie dar frustrările survin la grădiniţă şi la şcoală unde nu mai este centrul atenţiei. Nu
are experienţa competiţiei cu un frate mai mic, nu ştie să lupte, şi de aceea va fi dezamăgit.
( D. Schultz, 1986; Marcela Rodica Luca, 2003)

3.5 NEOPSIHANALIZA

Karen Horney (1885-1952) s-a născut în Germania şi la vârsta de 41 de ani a

divorţat şi a emigrat în Statele Unite. A urmat stagii de formare în psihanaliză iar în Statele
Unite a fost apropiata de E. Fromm şi H.S. Sullivan.
Contribuţia lui K. Horney este remarcabilă în ceea ce priveşte psihologia feminină.
Autoarea considera că inhibarea feminităţii este rezultatul refuzului condiţiei de femeie şi are
ecouri şi la nivelul sexualităţii acesteia. Femeile tind dă manifeste un masochism ce rezultă
din asumarea inferiorităţii lor fizice şi asumarea inferiorităţii induse social. Astfel ele acceptă
să suporte agresivitatea masculină din spirit de sacrificiu. Masochismul feminin este o
încercare de a dobândi siguranţă şi acceptare în viaţă printr-o atitudine rezervată şi prin
dependenţă. Paradoxal femeile exercita control asupra celorlalţi prin slăbiciune şi suferinţă,
prin căutarea în boală a unui alibi pentru eşec.
În ceea ce priveşte complexele de inferioritate feminină, Horney se îndepărtează total
de viziunea freudiana si considera ca ele sunt rezultatele unor influente şi sociale.
Discriminarea femeii în multe societăţi de-a lungul istoriei a accentuat caracterul degradant
şi păcătos al sexualităţii ceea ce a făcut din femeie simbolul păcatului. În acest context
dorinţa femeii de a fi bărbat nu trebuie să fie raportată la celebra invidie pe penis invocată de
Freud. Pur şi simplu este expresia dorinţei de a dispune de acele atuuri şi privilegii pe care
societatea contemporană le acordă bărbatului: independenţa, succesul, libertatea sexuală,
dreptul de alegere al partenerului (D. Schultz, 1986; Marcela Rodica Luca, 2003).
Erich Fromm (1900-1980) născut în Germania a studiat la Heidelberg psihologia,
sociologia şi filozofia; stagii în psihanaliză la Műnchen şi Berlin fiind apropiat iniţial de
psihanaliza clasică. A emigrat în 1934 în Statelor Unite datorită ameninţării naziste. În
Statele Unite a fost apropiat de K. Horney şi H. S. Sullivan; a predat psihanaliza în Statele
Unite şi în Mexic.
În concepţia sa asupra dezvoltării personalităţii Fromm considera că ontogeneza
repeta filogeneza şi sub aspect psihologic. Copilul va dobândi independenţă şi liberate pe
măsură ce creşte şi slăbesc legăturile iniţiale cu mama sa. Gradientul de independenţă şi
liberate se află într-un raport invers proporţional cu cel de securitate.
În cadrul interacţiuni cu părinţii Fromm identifică patru modalităţi de relaţionare:
fuziune simbiotică, evitare, distrugere, dragoste. Fuziunea simbiotică este expresia perioadei
iniţiale în care intimitatea părinte copil este maximală., nivelul de securitate conferă
intimitate. Evitarea şi tendinţa spre distrugere implică distanţarea, separarea. Dragostea este
forma superioară a interacţiunii părinte copil care se realizează printr-un echilibru între
securitate şi responsabilitate.
Fromm acordă un rol foarte important factorilor sociali în dezvoltarea personalităţii.
Educaţia are un rol pozitiv, dar în acelaşi timp fiecare societate îşi educă cetăţenii după
chipul şi asemănarea sa. Astfel societăţile totalitare tind să modeleze cetăţeni obedienţi si
pasivi in timp ce societăţile democratice vor stimula activismul independenţa,
responsabilitatea individuală. Fromm apreciază drept foarte periculoasă tendinţa de
uniformizare excesiva a indivizilor prin impunerea unor cerinţe contrare nevoilor
24
fundamentale ale fiinţei umane. In acest sens el se manifestă foarte critic la adresa societăţii
de consum contemporane care alienează individul.
Henry Murray (1893-1969) născut la New york a urmat cursurile la Universitatea
Harvard, apoi la Faculatea de Medicină a Universităţii Columbia. Impresionat de cartea lui
Jung „Tipurile psihologice”, a început să fie preocupat de factorii psihologici implicaţi în
simptomatologia pacienţilor săi. S-a apropiat de Jung , a avut o întâlnire cu Freud la Viena şi
a fost puternic impresionat de personalitatea celor doi savanţi. El a creat împreună cu
Christiana Morgan testul T.A.T (testul aperceptiv tematic). A susţinut cursuri la Harvard şi a
exercitat o puternică influenţă asupra psihologilor vremii lui. A introdus termenul de
„personologie” prin care desemna acea ramură a psihologiei care se ocupă de studiul
personalităţii.
Contribuţia lui Murray este legată mai ales de analiza conceptului de trebuinţă. El a
descris 20 de trebuinţe specific umane: de supunere, de realizare, de afiliere, de agresiune, de
autonomie, de contracarare, de apărare, de deferenţă, de dominare, de a face impresie, de a
înlătura răul, durerea, de a evita situaţiile neplăcute, de existenţă socială, de ordine, de joc, de
rejecţie sau de separare, de senzualitate, de sex, de ajutor, de înţelegere. Cele 20 de categorii
sunt grupate în trebuinţe viscerogene şi psihogene, manifeste şi ascunse, focalizate şi difuze,
proiective şi reactive.
Murray apreciază că scopul final al vieţii este reducerea tensiunii. El consideră că
personalitatea cunoaşte determinări multiple care vin atât din partea instinctelor cât şi din
partea mediului. Omul are posibilitatea să intervină voluntar în propria lui schimbare.
În concluzie, neopsihanaliza marchează rolul factorilor sociali, culturali în
dezvoltarea vieţii psihice, a personalităţii şi prezintă o viziune mai optimistă asupra
posibilităţilor de dezvoltare a personalităţii.

25
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

PSIHOLOGIA UMANISTĂ ŞI PSIHOLOGIA TRANSPERSONALĂ

Continuturi:

4.1. Precursorii umanismului: W. James, Existenţialismul, Fenomenologia

4.2 Întemeietorii psihologiei umaniste: A. Maslow, G. Allport, C. Rogers, şi
contribuţia lor la dezvoltarea noii orientări în psihologie şi terapie
4.3 Psihologia transpersonală ca prelungire şi amplificare a psihologiei umaniste: S.
Grof şi K. Wilber

Obiective:

1.Prezentarea psihologei umaniste şi a contribuţiilor sale la dezvoltarea unei noi

modalităţi de abordare a personalităţii umane şi a terapiei
2. Prezentarea psihologiei transpersonale şi a principalelor direcţii de dezvoltare ale
cesteia
Precerinţe:

Nu este cazul.

Expunere:

4.1. Precursorii umanismului

Psihologia umanistă s-a afirmat pe la jumătatea secolului al XX-lea ca o reacţie la

behaviorism şi psihanaliză. Este un curent care s-a afirmat foarte rapid şi şi-a câştigat dreptul
de a fi numit a treia forţă a psihologiei după behaviorism şi psihanaliză. În timp ce primele
două curente accentuau determinismul social sau instinctual umaniştii accentuează alegerea
liberă. Dacă behavioriştii utilizau metode nomotetice şi interpretarea statistică a omului,
umaniştii utilizează metode idiografice izvorâte din istorie, filozofie, literatura, artă,
accentuând studiul individual al omului. Umaniştii consideră că ar trebui să se renunţe la
subiectele tradiţionale cum sunt frica, agresiunea, învăţarea, şi să se abordeze subiecte cum
sunt suferinţa, înţelepciunea, bucuria, semnificaţia, demnitatea, experienţele neplăcute.
William James este considerat cel mai important precursor al psihologiei umaniste.
El a sperat că psihologia va schimba lumea şi a fost preocupat de aplicarea cesteia în viaţa
de zi cu zi în problemele de educaţie si de munca, precum si la persoanele care sufereau de
afecţiuni emoţionale
Miguel de Unamuno (1864-1936) filozof spaniol, reprezentant al existenţialismului,
şi-a îndreptat toată atenţia în studierea a ceea ce numea el”omul în carne şi oase”. După
opinia sa ştiinţele şi filozofia cunosc o decadenţă datorită multiplelor specializări care
blochează imaginea de ansamblu. El a insistat asupra rolului important pe care îl joacă
sentimentul în viaţa umană. Oamenii trebuie să gândească nu numai cu capul dar şi cu tot
corpul şi sufletul lor, cu întreaga lor fiinţă.
Soren Kierkegaard (1813-1855) filozof danez, unul dintre fondatorii
existenţialismului.
26
 Kierkegaard vorbeşte despre trei moduri de existenţă: estetic, etic şi religios. Modul
estetic este dominat fie numai de scopuri senzuale fie numai de scopuri intelectual raţionale.
Modul etic de existenţă se defineşte prin preocuparea pentru dreptate, pentru o stare de bine
generală şi pentru legături morale perfecte. Persoanele aparţinând modului etic sunt orientate
spre o evaluare amănunţită a posibilelor consecinţe ale acţiunilor lor. Personalitatea de tipul
etic se apropie cel mai mult de personalitatea autorealizată despre care va vorbi Rogers.
Modul etic se caracterizează prin încredere în sine, printr-un simt al responsabilităţi foarte
ridicat; recunoaşte rolul critic al libertăţii in viaţa omului, în timp ce tipul estetic poate să
decadă în melancolie şi disperare, tipul etic poate ajunge la un profund simţ al ironiei.
Modul religios de existenţă este dependent de Dumnezeu şi se confruntă cu conflictul dintre
imperativele credinţei şi cele ale nevoilor umane.
Martin Heidegger (1889-1976) este probabil cel mai important şi original
reprezentant al existenţialismului. Capodopera vieţii sale este „Fiinţă şi timp”. Lumea în care
trăim prezintă trei caracteristici fundamentale: factualitatea, existenţialitatea şi decăderea.
Factualitatea descrie simplul fapt de a exista în această lume; existenţialitatea se raportează
la un context de timp mai amplu. Prin existenţă suntem direcţionaţi, avem o finalitate, ne
îndreptăm spre ceva anume. Decăderea face trimitere la dificultăţile, obstacolele ce apar în
existenţa umană. Oamenii trebuie să manifeste un exerciţiu al libertăţii, capacitatea de a
manifesta o opinie clar marcată faţă de viitorul lor. Ca o anticipare a umanismului,
Heidegger vorbeşte despre individul autentic conştient de existenţa lui capabil să aibă o
existenţă bună, demnă chiar şi în cazul când structurile mediului sau ale comunităţii sunt
copleşitoare. Heidegger deplângea faptul că oamenii sunt preocupaţi de nimicuri şi de
tehnologie, pierzând din vedere cel mai important lucru,şi anume existenţa lor în lume.
Edmund Husserl (1859-1938) este considerat fondatorul fenomenologiei. În acest
context mişcarea filozofică fenomenologică tinde să se ocupe de tot ceea ce face parte din
experienţa personală. Termenul de „fenomen” înseamnă apariţie şi se referă în mod concret
la ceea ce rezultă din experienţă. Constatăm că fenomenologia anticipează orientarea
umanistă prin accentul pus pe experienţa personală, pe descrierea fenomenului, şi nu pe
cercetarea amănunţită.
După cum susţine Husserl psihologia ar trebui să includă toată varietatea enormă de
materiale inclusă în conştiinţă ca fenomene, ca experienţe unice. Metoda fenomenologică
încurajează subiectul să raporteze ceea ce este firesc, respectiv conţinutul, impresiile,
asociaţiile personale.

4.2 Întemeietorii psihologiei umaniste:

Psihologia umanistă s-a afirmat oficial prin înfiinţarea Revistei de psihologie

umanistă în 1961 şi a Asociaţiei Americane de Psihologie Umanistă. Apoi Asociaţia
Americană de Psihologie stabileşte o divizie de psihologie umanistă. Într-un timp relativ
scurt psihologia umanistă a câştigat un rol distinct între principalele curente de psihologie.
Întemeietorii formali ai curentului sunt consideraţi a fi A. Maslow, G. Allport şi C. Rogers.
Abraham Maslow (1908-1970 ) s-a născut la New York , a urmat Universitatea din
Wisconsin, iar apoi activitatea academică la Universitatea Columbia, New York. Lucrarea sa
cea mai cunoscută este „Motivaţie şi personalitate” (1954). Concepţia lui Maslow e orientată
mai mult holistic şi dinamic decât singular şi static, mai mult activ şi intenţional decât cauzal
şi mecanic. El pune accentul pe dezvoltarea personalităţii în condiţiile unei dinamici a
trebuinţelor şi motivelor sale. În celebra piramidă a trebuinţelor identifică cinci nivele: cel al
trebuinţelor fiziologice, trebuinţele de securitate, trebuinţele de afiliere, cele de statut şi cele
de autorealizare. Maslow insistă asupra dinamicii acestor trebuinţe în funcţionarea
27
personalităţii umane, a ordinii de împlinire a acestora. Accesul la trebuinţele superioare este
condiţionat de satisfacerea celor de pe palierele inferioare.
Caracteristicile personalităţii autorealizate au fost identificate de către Maslow în
urma unui studiu realizat pe durata a doi ani, având drept subiecţi personalităţi remarcabile
ale vieţii sociale, ştiinţifice, politice ale lumii americane. Aceste persoane manifestă o serie
de trăsături comune: creativitate, spontaneitate, simţul umorului, simţul noutăţii, rezistenţă la
autoritatea arbitrară, simţul autonomiei, nevoie puternică pentru intimitate, o imagine de sine
optimistă şi acceptată de ceilalţi. Maslow credea cu toată sinceritatea că este mai productiv
pentru progresul psihologiei să studiem persoanele sănătoase, autorealizate decât persoanele
bolnave sau tipurile inumane. Pe această cale psihologia va trebui să includă noi concepte
precum joaca, dragostea, valorile, experienţele mistice, libertatea, umorul, competenţa şi
nevoile estetice.
Gordon Allport (1897-1967) a studia psihologia la Universitatea Harvard şi a
desfăşurat o activitate academică la această universitatea timp de 40 de ani. Este considerat
cel mai important personolog iar lucrările sale privitoare la personalitate sunt cunoscute în
întreaga lume: „Personalitatea, o interpretare psihologica”(1937), „Structura şi dezvoltarea
personalităţii”(tradusă şi în limba română). Dacă Maslow este iniţiatorul curentului umanist.
Allport este ideologul acestui curent, iar Rogers este cel care a desăvârşit psihologia
umanistă. Contribuţia lui Allport la psihologia umanistă este în primul rând de ordin
metodologic. El a analizat şi a precizat distincţia dintre nomotetic şi idiografic. A stabilit
liniile de demarcaţiei dintre metoda behavioristă şi cea umanistă. Dar contribuţia sa cea mai
importantă este cariera sa didactică. În psihologia americană mulţi autori îl consideră cel mai
remarcabil profesor de psihologie care a influenţat multe generaţii de tineri şi a format o
şcoală personologică în jurul său.
Carl Rogers (1902-1987) este cel care a împlinit curentul umanist şi i-a conferit o
orientare aplicativă cu o influenţă extraordinară în domeniul terapiei. Este fondatorul terapiei
nondirective, apoi a celei centrate pe client şi, în final al terapiei centrată pe persoană. A
întemeiat Centrul pentru studiul persoanei în California. A fost preşedintele Asociaţiei
Americane de Psihologie în 1947.
C. Rogers are o optică experimentalistă asupra psihoterapiei insistând pentru
utilizarea tehnicilor obiective din psihologia experimentală în vederea validării demersului
psihoterapeutic. A evaluat efectul psihoterapiei după modelele psihoexperimentale „ex-post
factum” dar şi prin analize corelative cu grupul de control.
Concepţia psihologică a lui Rogers este optimistă în ceea ce priveşte potenţialul
naturii umane. Personalitatea autorealizată are capacitatea de a alege şi de a realiza
dezvoltarea personală. El a fost preocupat de extinderea sistemului de gândire în educaţie şi
politică. În educaţiei a pledat pentru o pedagogie centrată pe student (elev) mai degrabă decât
pe profesor. În politică a pledat pe calităţi personale cum ar fi autenticitatea, onestitatea şi
deschiderea.

4.3 Psihologia transpersonală ca prelungire şi amplificare a psihologiei umaniste

Psihologia transpersonală este o continuare a psihologiei umaniste, iar A. Maslow

drept fondator al acestui curent. În 1969 a întemeiat Asociaţia Americană de Psihologie
Transpersonanală, împreună cu Carl Rogers, Viktor Frankl, Antony Sutich, Stanislav Grof,
Jim Fadima. Asociaţia a editat Journal of Transpersonal Psychology. Apoi a fost înfiinţată
Asociaţia Transpersonală Internaţională (A.T.I.). În România a fost înfiinţată Asociaţia
Română de Psihologie Transpersonală (conform pagini web a A.R.P.T.).

28
 Stanislav Grof , unul dintre fondatori, consideră psihologia transpersonală ca o
ramură a psihologiei care reuneşte şi acceptă spiritualitatea ca pe o dimensiune importantă a
sufletului omenesc. Psihologia transpersonală studiază şi tratează întregul spectru al
experienţelor umane, inclusiv diferitele niveluri şi zone ale psihismului care devin manifeste
sub forma unor stări de conştiinţă modificată. Este vorba despre experienţele şi observaţiile
specifice meditaţiei şi altor forme de practică spirituală sistematică, extazele mistice
populare, crizele psihospirituale, hipnoza, psihoterapia experienţială şi experienţele de
moarte clinică, moarte şi renaşterea psihologică, experienţe ale lumii divine, conştiinţa
cosmică, identificarea mistică cu alţi oameni, cu natura şi cu întregul Univers, întâlniri cu
fiinţe arhetipale, vizite pe tărâmuri mistice, experienţe karmice, forme variate de percepţie
extrasenzorială ş.a. (Agenda, nr. 14/3 aprilie 2004, Timişoara).
Într-o analiză critică a acestui curent, M. Zlate (1988) arată că psihologia
transpersonală îşi propune să extindă câmpul cercetării psihologice pentru a include arii ale
experienţei şi ale comportamentului uman asociate cu o sănătate optimă şi bunăstare, într-un
evantai larg al stărilor de conştiinţă. Psihologia transpersonală este nemulţumită de
„parţialitatea” psihologiei contemporane, care nu explorează în totalitate şi în profunzime
stările psihice. Din acest motiv psihologia transpersonală plasează în centrul preocupărilor ei
conştiinţa ca dimensiune centrală. Conştiinţa şi potenţialele sale nebănuite pot fi explorate
prin eliminarea contradicţiilor defensive şi al obstacolelor interne, prin liniştirea, calmarea şi
relaxarea distorsiunilor perceptuale, prin autocunoaştere şi transformare interioară, prin
conştientizare, prin expansiunea câmpului conştiinţei.
Metodele psihologiei transpersonale sunt psihoterapia transpersonală, meditaţia,
hipnoza profundă, respiraţia holotropă, analiza viselor.
Scopul psihologiei transpersonale este să-i ajute pe clienţi să-şi descopere şi să-şi
interpreteze conştient pulsaţiile existenţei interioare, să-i asiste pentru a se centra pe această
activitate interioară care duce la autoactualizare şi transcendenţă, să-i ajute pentru a găsi căile
dezvoltării potenţialului minţii, să-i susţină pentru a-şi depăşi limitele condiţionării şi a-şi
asuma responsabilitatea în vederea proiectării propriei vieţi în armonie cu natura ş.a.m.d.
Cele trei stadii care conduc la obţinerea acestor schimbări sunt: identificarea,
dezidentificarea şi autotranscendenţa.
Psihologia transpersonală este un câmp multidisciplinar care integrează atât
psihologia vestică, dar şi pe cea „estică”, asiatică într-o unificare spirituală.
Ken Wilber , unul dintre întemeietorii psihologiei transpersonale consideră că
personalitatea este expresia unor nivele multiple ale conştiinţei unitare. Acest spectru al
conştiinţei cuprinde cinci niveluri şi fiecare nivel caracterizează printr-un sentiment diferit de
identitate personală, traversând mai multe gradaţii, de la identitatea supremă a conştiinţei
cosmice la sentimentul personal de identitate asociat conştiinţei eu-lui; nivelul persoanei,
nivelul eu-lui, nivelul organismului total, nivelul transpersonal şi nivelul unităţii conştiinţei.

29
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

PSIHOLOGIA COGNITIVĂ

Conţinuturi:

5.1. Precursorii ai cognitivismului: W. Köhler, K. Duncker, E. Tolman; teoria

informaţiei: G. Miller, A. Newell, H. Simion; N. Chomsky şi teoria gramaticilor
generative, G. Kelly şi teoria constructelor personale
5.2 Epistemologia genetică şi dezvoltarea cognitivă: J. Piaget
5.3 Întemeierea psihologiei cognitive: U. Neisser; teme majore în psihologia
cognitivă contemporană: modelele memoriei, rezolvarea de probleme şi inteligenţa
artificială, cogniţia socială, memorie şi validitate ecologică

Obiective:

1.Prezentarea contribuţiei la apariţia cognitivismului jucată de orientări precum

gestaltismul, neobehaviorismul, teoria informaţiei şi psiholingvistica
2. Prezentarea contribuţiei lui J. Piaget la înţelegerea dezvoltării cognitive
3. Prezentarea cognitivismului modern şi a contribuţiilor sale

Precerinţe:

Nu este cazul.

Expunere:

5.1. Precursorii ai cognitivismului

W. Köhler şi cercetările sale asupra inteligenţei la animale au semnalat rolul intuiţiei

ca procesare spontană de informaţie în urma căreia, prin restructurări ale reprezentărilor
interne asupra relaţiei dintre obiectul scop şi obiectul mijloc se produce un răspuns aparent
spontan dar care rezultă dintr-o prelucrare informaţională de tip procesual.
Cercetările lui K. Duncker asupra fixităţii funcţionale şi mai ales cele asupra
analogiei au fost preluate în psihologia cognitivă modernă demonstrează felul în care
reprezentarea mentală dintr-o anumită situaţie este transferată într-o nouă situaţie şi poate să
producă o rezolvare a problemelor prin analogie.
Behavioristul E. Tolman a adus în prim plan cercetări cu un puternic suport
cognitivist. El a introdus termenul de „hartă mintală”, sugerând existenţa unei reprezentări
mintale a structurilor spaţiale care acţionează într-o manieră latentă în procesul rezolutiv.
Conceptul de „hartă mintală” este intens utilizat în psihologia cognitivă .
Teoria informaţiei şi cercetările lui G. Miller, A. Newell şi H. Simon au ajuns la
rezultate remarcabile în ceea ce priveşte logica computerelor. Newel, Shaw şi Simon au
elaborat şi condus celebrele programe de cercetare ale Rezolvitorului general de probleme
30
ca sistem de procesare a informaţiei în vederea rezolvării unor probleme accesibile gândirii
umane. Contribuţia remarcabilă a acestor cercetări este aceea că a oferit posibilitatea tratării
strategiei umane în rezolvarea de probleme. Astfel, prin analogie, modelarea structurilor
cognitive oferă explicaţii asupra proceselor mintale. Aceste cercetări au demonstrat că
factorul comun pentru gândirea umană şi pentru inteligenţa artificială sunt procesele
informaţionale care se dezvoltă în baza unui sistem complex de programe şi subrutine
capabile de combinări şi transformări.
Psiholingvistica dezvoltată de către N. Chomsky a dezvoltat modelul gramaticilor
generative. După Chomsky nucleul limbii se defineşte printr-o mulţime de propoziţii
(structura logică-propoziţională) obţinute în urma aplicării transformărilor (tratament,
procesare) obligatorii la verigile terminale ale gramaticii. Terminologia lui Chomsky a fost
adoptată de către psihologia cognitivă: structuri de transformare, competenţe lingvistice,
reguli de ramificare şi reguli de subcategorializare etc. De la modelul generării propoziţiilor
propus de către Chomsky la modelele computaţionale moderne este o distanţă foarte mică.
Teoria constructelor personale elaborată de către G. Kelly este o anticipare asupra
abordării cognitivite a personalităţii. Constructele constituie modalităţi personale de a
percepe şi interpreta evenimentele; ele sunt reprezentări cognitive, modele cognitive ale unor
realităţi. Dezvoltarea constructelor este în strânsa legătură cu experienţa de viaţă şi fiecare
persoană dezvoltă un sistem de constructe ierarhizate, structurate şi organizate. Sistemul de
constructe prezintă o serie întreagă de particularităţi comune pentru oameni în general şi
pentru anumite grupuri, categorii, perioade istorice, sisteme culturale, politice, religioase,
etc.. Dar configuraţia este personală şi conferă individului nota de specificitate. Constructele
personale ca şi reprezentările noastre cognitive ne permit să percepem şi să interpretăm
lumea şi evenimentele prin prisma lor. Valoarea constructelor permite şi o evaluare
anticipativă a comportamentelor persoanei.

5.2 Epistemologia genetică şi dezvoltarea cognitivă

Aportul şi contribuţia remarcabilă a cercetărilor lui J. Piaget şi a şcolii sale numită şi

structuralism genetic constituie o anticipare a modelărilor cognitive privitoare la asimilarea
şi dezvoltarea structurilor cognitive. Ideea organizării activităţii mentale în structuri
operatorii şi scheme mentale trimite la conceptele fundamentale ale gestaltismului. Dar
Piaget merge mai departe şi analizează evoluţia structurilor operatorii pe baza structurilor
matematice de grup. Piaget găseşte în aceste axiome ale structurii matematice de grup legile
fundamentale ale organizării sistemelor de operaţii mentale în general. Axiomatica reprezintă
o schemă a realităţii iar orice abstracţie conduce la o schematizare. Astfel axiomatica se
prelungeşte în ultimă instanţă în însăşi schema inteligenţei. Analiza piagetiană a degajat trei
structuri fundamentale: structurile algebrice al căror prototip este grupul; structurile de
ordine şi structurile topologice care se referă la raporturile de vecinătate, limită şi
continuitate. Constatăm că practic Piaget anticipează şi oferă psihologiei cognitive rezultate
şi un limbaj conceptual remarcabil de riguros asupra structurilor cognitive. Psihologia
cognitivă va insista mult asupra raporturilor topologice dintre reprezentările cognitive.
Reprezentarea, imaginea mintală care constituie un concept fundamental al
psihologiei cognitive a fost reabilitată pentru psihologie şi studiată cu mijloace
experimentale de către marele savant elveţian. Se poate spune că de fapt cognitiviştii după ce
şi-au elaborat o primă variantă a limbajului conceptual au descoperit surprinşi că Piaget cu
ani buni înaintea lor studiase şi clarificase conceptele fundamentale pe care cognitiviştii le
considerau o noutate absolută. Cercetările lui Piaget asupra reprezentărilor topologice au
31
arătat mecanismele ontogenetice ale apariţiei lor. Astfel el a demonstrat faptul că şcolarul
mic nu reuşeşte decât pe la 8-10 ani să-şi reprezinte rotirea sau dispoziţia porţiunilor într-o
hârtie împăturită, având un acces foarte dificil la anticiparea rezultatelor unor transformări.
Toate cercetările psihogenetice privitoare la dezvoltarea reprezentărilor şi mecanismelor de
rotire, pliere, transformare, anticipare vor constitui apoi teme predilecte pentru psihologia
cognitivă. Piaget va acorda o atenţie deosebită reprezentărilor topologice şi va evidenţia un
tip aparte de inteligenţă topologică ce se referă la reprezentarea poziţională, implicând o
anumită ordonare a diverselor locaţii stabile. El a demonstrat că informaţia vizuală nu este
suficientă întrucât structurile topologice se fixează dificil şi implică mişcarea subiectului
într-un sistem de puncte de referinţă, mişcarea subiectului poate fi reală într-un plan fizic
spaţio-temporal, dar şi mentală în raport cu o hartă a locaţiilor şi a raporturilor topologice
dintre elementele spaţiale.
Prin întreaga sa operă şi prin rigoarea J. Piaget anticipează într-o manieră remarcabilă
cognitivismul modern care îi datorează mare parte dintre conceptele de bază precum şi
dintre metodele de cercetare.

5.3 Întemeierea psihologiei cognitive şi temele ei majore

Momentul formal al întemeierii psihologia cognitive este publicarea lucrării

Psihologia cognitivă de către U. Neisser în 1967. În această lucrare autorul a sistematizat
rezultatele cercetărilor realizate în anii ’50 -’60 de către precursorii mai sus amintiţi. Noua
orientare cognitivistă a câştigat teren într-o manieră rapidă fiind favorizată mai ales de
progresele din domeniul ciberneticii şi neurologiei.
Noua psihologie va începe să-şi impună un limbaj propriu în cadrul căruia, de
exemplu, termenul de stimul este înlocuit cu cel de input, cel de răspuns cu cel de output,
prelucrarea informaţiei devine procesare, sau şi mai mult tratare; la nivelul memoriei
întipărirea devine encodare, fixarea devine stocare, iar reactualizarea devine recuperare.
Această nouă terminologie nu constituie doar o simplă substituţie, deoarece termenii trimit la
operaţionalizare conceptuală care se regăseşte sistematic abordată în lucrările de psihologie
cognitivă.
Tema dominantă a psihologiei cognitive este metafora procesării informaţiei care
porneşte de la premisa că procesele mintale operează într-o manieră asemănătoare cu un
calculator. Mai departe, organismul este văzut ca un sofisticat procesor de informaţii.
Termenul de tratare a informaţiei este şi el foarte sugestiv, sugerând intervenţia procesorului
în modificarea, transformarea informaţiei. În această viziune informatizată şi computerizată
memoria realizează o encodare, stocare şi recuperare a informaţiei la nivele de procesare
senzorială, de scurtă durată şi de lungă durată. Psihologia cognitivă pare să fie puternic
marcată de utilizarea metaforelor cognitive care au avantajul că permit un schimb fructuos de
idei referitoare la fenomenul respectiv. Aceste metafore ne oferă convenţii pentru a discuta
despre posibilităţile teoretice de cercetare (B. H. Kantowitz, H. L. Roediger III, D. G. Elmes,
2005).
Psihologia cognitivă se afirmă ca rezultat al participării unor diverse domenii ale
cunoaşterii. Este o mişcare interdisciplinară care pune în acţiune resurse provenite din cele
mai variate domenii: în afară de psihologie, filozofia, antropologia, ingineria, neuroştiinţele,
lingvistica, informatica, iar din câmpul psihologiei: atenţia, rezolvarea de probleme,
formarea conceptelor, limbajul, memoria.
Abordarea memoriei şi modelele acesteia constituie una dintre temele predilecte ale
psihologiei cognitive. Amintim aici modelul lui Atkinson şi Shiffrin(1968) care tratează
memoria din perspectiva celor trei module: registrul senzorial, memoria de scurtă durată şi
32
memoria de lungă durată. Apoi Craik şi Lockhart (1972) au propus modelul nivelelor de
procesare în memorie. Astfel encodarea superficială a unui stimul va fi uitată mult mai
repede decât encodarea informaţiei semnificative care suportă un nivel de procesare
profundă.
În abordarea rezolvării problemelor se propune un nou mod de interpretare a
strategiilor algoritmice şi celor euristice, din perspectiva inteligenţei artificiale. Sunt
remarcabile cercetările lui Newel, Shaw şi Simon ca şi cele ale lui Khaneman si Tversky.
Asocierea dintre informatică şi psihologie a condus la avansarea unor modele interesante
cum ar fi cel al procesării paralele. Creierul uman pare compatibil cu acest model întrucât
informaţia este procesată prin intermediul reţelelor pe mai multe nivele simultane.
Cogniţia socială constituie o altă temă majoră de studiu pentru psihologia cognitivă.
Se are în vedere investigarea relaţiei dintre contextul social şi cogniţie. Este explorată
maniera în care informaţia de ordin social este procesată şi efectul dinamicii sociale asupra
acestei procesări. Sunt demne de amintit aici teoria atribuirii, cercetarea atitudinilor,
stereotipurilor şi reprezentărilor sociale.
Psihologia cognitivă trezeşte pasiuni şi respingeri foarte intense. Este criticată
metafora computerului ca o sursă de reducţionism a minţii umane la nivelul calculatorului.
Pe măsură ce se dezvoltă industria computerelor această metaforă pare să fie susţinută de
performanţele actuale ale acestor maşinării.
O critică severă a psihologiei cognitive vine chiar din interiorul ei de la întemeietorul
ei formal U. Neisser. Acesta a reproşat psihologiei cognitive deficitul de validitate ecologică,
pentru că multe experimente cognitiviste sunt artificiale şi greu de generalizat. El pledează
pentru o cercetarea ecologică validă pe probleme psihologice care îşi au un corespondent cât
se poate de direct în realitatea existenţei oamenilor obişnuiţi.

33
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA

Conţinuturi:

6.1 Evoluţia gândirii psihologice în Ţările Române până în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea: cronicarii, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Constantin
Cantacuzino, Vasile Conta, Titu Maiorescu, Ştefan Michăilescu, Constantin
Leonardescu
6.2 Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală: Eduard Gruber,
Nicolae Vaschide, Constantin Rădulescu-Motru,
6.3 Perioada de avânt a psihologiei româneşti (1920-1948): Florian Ştefănescu –
Goangă, Mihai Ralea, Ioan Nestor, George Bontilă, Gheorghe Zapan, Nicolae
Mărgineanu, Alexandru Roşca, Vasile Pavelcu, Ion Holban

Obiective:

1. Prezentarea principalelor momente în evoluţia conceptelor psihologice în

România
2. Analiza contribuţiilor principalelor personalităţi, şcoli şi curente la dezvoltarea
psihologiei româneşti

Precerinţe:
Nu este cazul.

Expunere:

6.1 Evoluţia gândirii psihologice în Ţările Române până în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea

Gândirea psihologică în cultura românească este prezentă prin descrieri caracterizări

psihologice, portretizări, unele elemente de psihologie socială începând de la cronicari sau
mari învăţaţi. Nicolae Milescu în jurnalul sau de călătorie în China realizează observaţii
pertinente de natură psihologică asupra oamenilor si obiceiurilor. Dimitrie Cantemir
realizează tablouri vii psihosociale ale vremii sale şi chiar elemente de psihologie a vârstelor
în care arată rolul deprinderilor din copilărie în formarea personalităţii. Constantin
Cantacuzino se pare că a făcut studii superioare cuprinzând şi elemente de psihologie în
Italia.
În primele academii domneşti de la Bucureşti şi Iaşi psihologia era tratată ca o
disciplină filozofică. Cărturarii ardeleni aduc şi răspândesc ideile iluminismului german, iar
Samuil Micu a tradus prima lucrare de psihologie în limba română.
La începutul secolului al XIX-lea apar în România primele manuale de psihologie
traduceri după autori francezi şi germani şi se remarcă o serie de profesori români care
elaborează manuale de psihologie.

34
 Vasile Conta realizează o primă abordarea sistematică a unor probleme de psihologie
în lucrarea sa Teoria fatalismului (1875). Conta prezintă elemente de psihologie materialistă,
deterministă, susţinând suportul neuronal al manifestărilor psihice fără a reduce psihicul la
nivelul suportului său material. El apreciază că viaţa psihică este doar o funcţie a materiei, un
rezultat, dar nu este materială, ci ideală, o reflectare subiectivă.
Titu Maiorescu era la curent cu cercetările din domeniul psihologiei desfăşurate mai
ales în Germani. Maiorescu a scris manuale universitare de filozofie în care tratează şi
problemele psihologice dar nu a realizat cercetări proprii în domeniul psihologiei. Concepţia
sa filozofică şi psihologică era puternic influenţată de filozofia lui Kant.
Ştefan Michăilescu a fost unul dintre primii şi cei mai remarcabili profesori de
psihologie. Inspirându-se din progresele psihologiei moderne va scrie în 1892 Introducere în
psihofizică. Lucrarea sa a avut o importanţă remarcabilă în formarea la studenţii români a
unor concepţii ştiinţifice experimentale despre viaţa psihică.
Constantin Leonardescu a fost şi el unul dintre cei mai importanţi profesori de
filozofie şi psihologia de la Universitatea din Iaşi. În 1878 publica un manual de Psihologie
experimentala în care face cunoscute rezultatele ultimelor cercetări în acest domeniu şi
analizează metoda experimentala în psihologie. Următorul său manual, Principii de
psihologie (1892) insistă asupra introducerii metodei experimentale şi măsurătorilor exacte
de laborator în psihologie. Leonardescu defineşte psihologia ca ştiinţă a faptelor psihice.
Această ştiinţă nu este descriptivă, nu se rezumă la simple observaţii, descrieri şi clasificări
ci, bazându-se pe metoda experimentală, încearcă să explice apariţia şi manifestarea faptelor
psihice (Al. Roşca, M. Bejat, 1976).

6.2 Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală

Procesul de constituire al unei psihologii ştiinţifice, experimentale detaşate de

filozofie este strâns legat de contribuţia marilor profesori amintiţi care au trezit interesul
pentru noua psihologie experimentală. În acest fel o generaţie de tineri absolvenţi ai
universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti vor vădi un interes din ce în ce mai amplu pentru o
psihologie fundamentată pe experiment, pe măsurare, decât pe speculaţii cu încărcătură
filozofică. În universităţile româneşti se ţin primele cursuri de psihologie experimentală şi se
realizează primele cercetări de psihologie experimentală.
Eduard Gruber la Universitatea din Iaşi elaborează primul său studiu de psihologie
în 1886. Utilizând introspecţia el urmăreşte procesul de reactualizare în memorie a denumirii
unei flori şi ajunge la concluzia că în procesul reamintirii participă imagini vizuale, auditive
şi motorii cu grade variate de conştientizare. M. Bejat (1972) şi Al. Roşca şi M. Bejat (1976)
realizează o analiză detaliată a procesului de constituire a noii psihologii ştiinţifice în
România. Eduard Gruber va prezenta în 1889 la Leipzig primele rezultate ale cercetării sale
privind audiţia colorată (sinestezie). Apoi îşi va susţine doctoratul cu Wundt în laboratoarele
din Leipzig având drept temă luminozitatea specifică a culorilor.
În 1893 Eduard Gruber deschide la Universitatea din Iaşi primul curs de psihologie
experimentală şi înfiinţează primul laborator de psihologie experimentală. Din păcate nu se
ştie cu precizie dacă laboratorul a funcţionat în mod real şi dacă a fost dotat aşa cum reiese
dintr-o solicitare adresată Ministerului Învăţământului.
Eduard Gruber poate fi considerat ca întemeietor al psihologiei experimentale în
România dar a avut, din păcate, o perioadă scurtă de activitate. Lui i se datorează primele
studii de psihologia artei şi asupra sinesteziilor, primele comunicări de psihologie
35
experimentală la congrese internaţionale, primul curs de psihologie experimentală şi primul
laborator de psihologie experimentală din România.
Nicolae Vaschide (1873-1907) a fost decisiv marcat de conferinţele ţinute de
psihologul francez Alfred Binet în 1905 l a Universitatea din Bucureşti. Îl urmează pe marele
savant în Franţa şi acesta îi oferă posibilitatea de a lucra în laboratorul de psihologie
fiziologică de la Sorbona. Nicolae Vaschide este primul cercetător veritabil în domeniul
psihologiei experimentale, realizând studii, cercetări şi metode de investigaţie a proceselor
senzoriale împreună cu mari psihologi din Franţa: Alfred Binet, Ed. Toulouse şi H. Pieron.
Elaborează metode de investigaţie experimentală a gusturilor şi a mirosului, studii dedicate
influenţei muncii intelectuale şi fizice, a emoţiilor şi a altor procese psihice asupra tensiunii
sangvine la om. Vaschide se apropie şi de fenomene mai dificil de studiat cum ar fi somnul,
visele profetice, semnificaţia viselor, fenomenele telepatice. A elaborat un volum dedicat
somnului şi viselor şi un alt volum dedicat psihologiei mâinii. În eseul său asupra psihologiei
mâinii porneşte de la date de fiziologie, anatomie, psihologie normală şi patologică şi ajunge
până la elemente de chiromanţie şi estetică. Considera că mâna defineşte fiinţa umană mai
mult decât alte organe ale corpului. El subliniază relaţia dintre gândire şi motricitate pornind
de la mişcările involuntare care însoţesc gândurile noastre. Astfel psihologul român
anticipează cercetările care vor demonstra modificări de intensitate ale biocurenţilor de la
nivel muscular în timpul activităţii mentale. Pentru Vaschide mâinile alături de ochi, faţă,
gură aduc informaţii preţioase despre viaţa psihică a omului. Astfel este anticipat rolul
important pe care psihologia modernă îl acordă expresivităţii nonverbale sau limbajului
corporal.
Studiul său asupra somnului şi viselor este una dintre primele lucrări experimentale
din domeniu. El a studia presiunea sangvină, pulsul, mişcările respiratorii, sensibilitatea
tactilă, auzul în timpul somnului. Visul este interpretat ca o modalitate de disociere a
imaginilor reale provenite din starea de veghe şi care se înlănţuie într-o manieră particulară
datorită influenţelor de ordin emoţional. Vaschide apreciază că visele seamănă cu
halucinaţiile şi drept urmare cercetarea acestor halucinaţii ar permite analogii experimentale
cu visul.
În cei doar 34 de ani de viaţă Nicolae Vaschide a avut realizări remarcabile şi poate fi
considerat primul cercetător român veritabil în psihologie, dobândind o recunoaştere
internaţională apreciabilă. El face parte dintre corifeii psihologiei experimentale franceze.
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) după obţinerea licenţei în filozofie şi-a
continuat studiile la Paris timp de un an şi apoi la Leipzig în laboratorul lui Wundt timp de
trei ani. Şi-a susţinut aici doctoratul cu teza Despre dezvoltarea teoriei lui Kant asupra
cauzalităţii în natură. După cum rezultă din analiza detaliată realizata de către M. Bejat
(1972) Rădulescu-Motru a audiat la Paris şi la Leipzig marii profesori de psihologie ai
vremii şi a lucrat inclusiv în laboratorul de psihofiziologie de la Sorbona chiar de la
înfiinţarea acestuia. Aici realizează şi primele sale cercetări de psihologie experimentală.
La întoarcerea în ţară Rădulescu–Motru va funcţiona câţiva ani ca bibliotecar la
Fundaţia universitară iar din 1897 obţine postul de conferenţiar la Facultatea de Filozofie şi
litere a Universităţii din Bucureşti.
Are meritul de a fi introdus primul curs de psihologie experimentală la Universitatea
din Bucureşti (1897). Manualul său de psihologie Problemele psihologiei apărut în 1896
pledează pentru autonomia psihologiei ca ştiinţă. În 1906 înfiinţează primul laborator de
psihologie experimentală la Universitatea din Bucureşti. Laboratorul a avut iniţial o dotare
minimală, cu aparatură adusă din Germania, şi un scop preponderent didactic. Se pare că este
cu adevărat primul laborator de psihologie experimentală din România. Activităţile din acest
laborator se vor dezvolta abia după 1926.
36
 6.3 Perioada de avânt a psihologiei româneşti (1920-1948

Florian Ştefănescu-Goangă (1881-1958) după obţinerea licenţei la Facultatea de

Filozofie şi Litere din Bucureşti şi patru ani de activitate ca profesor, în 1908 pleacă la studii
în Germania, la Leipzig, unde va sta timp de trei ani. Lucrează in Institutul de psihologie a
lui Wundt şi în 1911 obţine titlul de doctor în filozofie cu o temă legată de Cercetări
experimentale asupra simţului cromatic, publicată în revista lui Wundt.
În 1919 va ocupa catedra de psihologie de la Universitatea din Cluj, nou înfiinţată
după Unire. Astfel trei dintre elevii români a lui Wundt au înfiinţat laboratoarede psihologie
experimentală în România: Eduard Gruber la Iaşi, Radulescu-Motru la Bucureşti şi
Ştefănescu-Goangă la Cluj.
În 1922, Ştefănescu-Goangă transformă laboratorul in primul Institut de psihologie
experimentală comparată şi aplicată din România. Marea contribuţie a psihologului clujean
o constituie întemeierea şcolii psihologice de la Cluj (M. Bejat, 1972). De la bun început
Ştefănescu-Goangă va acorda cea mai mare importanţă metodei experimentale şi statistice.
Beneficiind de interesul guvernului de la Bucureşti pentru dezvoltarea primei universităţi
româneşti din Cluj, Florian Ştefănescu-Goangă a dispus de un fond mare pentru acea vreme
în vederea înzestrării Institutului şi Laboratorului de psihologie experimentală. În acest scop
el va pleca în Germania pentru a vizita mai multe institute şi laboratoare similare şi a
achiziţiona aparatura cea mai modernă. Astfel o lungă perioadă de timp laboratorul
Institutului de psihologie experimentală din Cluj a fost cel mai bine dotat laborator din
România. Institutul condus de el se va dezvolta în jurul laboratorului prin noi secţii şi
departamente dedicate ariilor majore ale psihologiei. Principalii colaboratori sunt trimişi la
specializare în străinătate. Astfel Nicolae Mărgineanu va urma studii la Viena apoi în
Germania, în Statele Unite ale Americii şi Anglia; Alexandru Roşca va beneficia şi el de
călătorii de studii în Germania, Franţa, Belgia şi Elveţia; Mihai Beniuc se va specializa în
Germania în domeniul psihologiei animale; Dimitrie Todoran la Geneva în domeniul
psihologiei copilului.
Florian Ştefănescu-Goangă se va preocupa pentru dezvoltarea unor servicii de
psihologie aplicată la calea ferată, la poştă şi telegraf, în armată, justiţie, penitenciare,
asistenţă socială sau educarea persoanelor cu handicap mintal. Institutul său va colabora cu
Ministerul Munci pentru orientarea şi selecţia profesională şi organizarea ştiinţifică a muncii.
De asemenea a depus eforturi persistente în vederea introducerii în toate şcolile din ţară a
fişei personale de observaţie şi a examenelor psihologice pentru cunoaşterea individualităţii
elevilor (M. Bejat, 1972).
Florian Ştefănescu-Goangă s-a ocupat şi de adaptarea şi crearea de teste , chestionare,
fişe de observaţie necesare pentru evaluarea aptitudinilor şi a personalităţii. Încununarea
acestor eforturi a fost lucrarea Măsurarea inteligenţei publicată în 1940.
După primul război mondial C. Rădulescu-Motru îşi reia eforturile pentru
dezvoltarea laboratorului de psihologie experimentală al Universităţii din Bucureşti. Abia în
1923 şi 1925 obţine unele fonduri pentru înzestrarea laboratorului, dar această înzestrare nu
s-a ridicat la nivelul marilor laboratoare europene. În această perioadă Rădulescu-Motru este
total dedicat carierei didactice şi exercită o influenţă remarcabilă în transmiterea şi
dezvoltarea psihologiei ştiinţifice la Universitatea din Bucureşti. Lucrarea sa Personalismul
energetic (1927) este o contribuţie deosebită şi originală la dezvoltarea psihologiei
româneşti. Sunt importante capitolele în care abordează metodele de cercetare proprii
psihologiei ştiinţifice insistând asupra metodei observaţiei şi experimentului.

37
 Contribuţia principală a lui Rădulescu-Motru este că a încurajat dezvoltarea
cercetărilor de psihologie experimentală, a întemeiat şi organizat laboratorul de psihologie
experimentală şi a sprijinit aplicaţii ale psihologiei în şcoala, industrie şi armată.
Mihai Ralea (1896-1964) a obţinut licenţa în filozofie şi litere şi licenţa în drept la
Universitatea din Iaşi 1918, apoi a plecat la Paris unde a obţinut titlul de doctor în ştiinţe
economice şi politice, apoi titlul de doctor în litere. Activitatea academică la Universitatea
din Iaşi (între 1926-1938) se concretizează prin cursuri de psihologie generală,
caracterologie şi tipologie, psihologie socială şi psihologie comparată. A fost sociolog de
formaţie şi va aborda şi dezvolta psihologia socială în România. A fost un intelectual cu o
largă deschidere care a abordat cu uşurinţă variate teme ale psihologiei şi sociologiei. A
sistematizat şi a trasat căile de colaborare între psihologie şi sociologie. Preocupările sale au
fost legate şi de psihologia personalităţii şi psihologia diferenţială.
Principalele sale lucrări sunt Formarea ideii de personalitate - studiu de psihologie
genetică (1924), Problema inconştientului (1925), Asupra expresiei sociale a emoţiilor,
Psihologie şi viaţă şi Istoria psihologiei (împreună cu C. I. Botez). Concepţia psihologică a
lui Mihai Ralea este dominată de ideea raporturilor dintre psihic şi social. În ceea ce priveşte
inconştientul el nu împărtăşeşte punctul de vedere al psihanalizei considerându-l o parte
sufletească personală individuală, pe când conştiinţa este o funcţie socială prin care intrăm în
relaţie cu alţii (în M. Bejat, 1972).
Poate contribuţia cea mai interesantă a lui Mihai Ralea în psihologia românească este
analiza conceptului de amânare. El consideră că prin conduita amânării prin întârzierea,
suspendarea sau inhibarea reacţiilor în faţa solicitărilor mediului actele psihice umane se
diferenţiază net de cele animale. El insistă asupra actelor morale, asupra comportamentului
de economisire. Amânarea constituie mijlocul prin care omul îşi depăşeşte condiţia sa
biologică. Amânarea îl ajută pe om să-şi realizeze scopurile mai înalte, mai complexe, mai
îndepărtate. Amânarea este expresia unui autocontrol conştient şi voluntar, a capacităţii
omului de a interveni în mediu şi de ai modifica structura şi finalitatea prin acţiuni chibzuite,
îndrăzneţe şi uneori riscante (în M. Zlate, 1988).
În studiul său Psihologie şi viaţă se ocupă de aplicaţiile practice ale psihologiei în
diverse domenii: organizarea ştiinţifică a muncii, orientarea şi selecţia profesionale,
organizarea reclamei profesionale, pedagogie, medicină, justiţie. Mihai Ralea a abordat în
opera sa şi probleme de psihologia artei şi de psihologia creaţiei şi problemele psihologice
ale receptării operei de artă.
În anii ’30, ’40 ai secolului trecut psihologia românească cunoaşte o dezvoltare
remarcabilă mai întâi în plan academic la Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj apoi în
cadrul cercetării la Institutul de Psihologie de la Cluj, în laboratorul de psihologie al
Universităţii Bucureşti şi în plan aplicativ în cadrul Institutelor şi laboratoarelor psihotehnice
din Bucureşti, Iaşi, Cluj, în cadrul Oficiilor de orientare profesională ce activau la Societatea
Română de Cercetări Psihologice din Bucureşti şi Societatea de Psihologie din Cluj. Au fost
realizate astfel studii teoretice şi aplicative în toate domeniile psihologiei. S-au înfiinţat
laboratoare de psihologie aplicată pe lângă diferite instituţii: Societatea de Tramvaie
Bucureşti, Centrul Medical Aeronautic de la Pipera, Căile Ferate Române, Casa Centrală a
Asigurărilor Socială, Institutul Pedagogic, s.a. După cum apreciază, Al.Roşca şi M.Bejat
(1976), rolul cel mai important în răspândirea aplicaţiilor psihologiei în diverse domenii de
activitate revenea institutelor psihotehnice care s-au ocupat de studiul ştiinţific al muncii în
vederea utilizării cât mai raţionale a factorului uman în procesul muncii. În aceste institute au
fost elaborate teste, chestionare, monografii profesionale utilizate în orientarea şcolară şi
profesională. Se poate spune că această perioadă este marcată în special de avântul
psihologiei aplicate.
38
 S-a acordat o atenţie deosebită metodelor de investigaţie a aptitudinilor şi inteligenţei
fiind adaptate teste de inteligenţă utilizate pe plan internaţional, probe de reprezentare
spaţială, flexibilitate mentală, temperament sau personalitate. În această privinţă s-au
remarcat G.Bontilă, N.Mărgineanu, I.Nestor, M.Peteanu, Al.Roşca, Ghe.Zapan. Sunt
abordate probleme de psihologia învăţării şi aplicaţii ale psihologiei în oficiile de orientare
şcolară: D.Salade, I.Holban, N.Mărgineanu, Gh.Zapan, s.a. De asemenea s-au abordat şi
problemele persoanelor cu handicap: Al.Roşca, Florica Bagdasar, dar şi aspecte psihologice
ale educaţiei copiilor supradotaţi: I.Rusu. Psihologia socială este abordată mai ales în
lucrările lui M. Ralea şi Fl. Ştefănescu-Goangă.

39