UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

PRESA ŞI ACTUALITATE
CULEGERE DE TEXTE
SEMESTRUL II

MAI 2009
 CUPRINS

Uniunea Europeană

Simboluri şi valori europene, state membre şi în curs de aderare / 3

Comisia Europeană/ Consiliul Uniunii Europene / 7

Parlamentul European / 9

Spaţiul Schengen / 14

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene / 16

Alte instituţii internaţionale

NATO/ 20

ONU / 26

OSCE / 30

Fondul Monetar Internaţional / 34

Banca Mondială / 38

Notă: Acest material reprezintă un suport de curs. A fost elaborat în mai 2007 de
studenţii anului I sub coordonarea: lect. univ. dr. Silvia Branea, asist. univ. Irene Buhăniţă,
asist. univ. drd. Antonio Momoc, asist. univ. drd. Raluca Radu, asist. univ. dr. Romina
Surugiu, cadru didactic asociat drd. Elisabeta Şerban, cadru didactic asociat Oana Dan.
Corectură: Silvia Branea. Adus la zi de Romina Surugiu.

2
 Uniunea Europeană

- SIMBOLURI ŞI VALORI EUROPENE, STATE

MEMBRE ŞI ÎN CURS DE ADERARE -

Istoric
În 1948 se semnează convenţia instituind Organizaţia Europeana de Cooperare
Economică, convenţie semnată de şaisprezece state, printre care: Austria, Belgia, Danemarca,
Franţa, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, precum şi zonele occidentale de ocupaţie
din Germania şi teritoriul Triestului. Trei ani mai târziu, la Paris, Belgia, Germania, Franţa,
Italia, Luxemburg şi Olanda semnează documentul întemeietor al Uniunii Europene - tratatul
pentru Comunitatea Europeana a Cărbunelui şi Oţelului.
Uniunea Europeana numără în prezent 27 de state care au aderat în şase valuri:
• 1973 - Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit ;
• 1981 – Grecia ;
• 1986 – Spania şi Portugalia ;
• 1995 – Austria, Finlanda, Suedia ;
• 2004 - Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria ;
• 2007 – România si Bulgaria.
În 2005 a fost acordat statutul de candidat la aderare altor trei state : Croaţia, Turcia şi
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei iar alte cinci state au fost declarate ca fiind posibile
candidate pentru aderare - Albania, Bosnia-Herzegovina, Serbia, Muntenegru şi Kosovo sub
mandatul Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate ONU.
Integrarea României
Pentru România, procesul de aderare la Uniunea Europeana a început în 1993, o dată
cu semnarea Acordului european care hotăra extinderea Uniunii către statele din est. În 1995
România a depus cererea oficiala de aderare la UE iar în decembrie 1999 Consiliul European
de la Helsinki a decis deschiderea negocierilor de aderare cu şase state candidate, între care şi
România. De la 1 ianuarie 2007, România a devenit Stat Membru al Uniunii Europene.
Calitatea de stat membru implică nu numai drepturi, dar şi obligaţii. Toate aceste drepturi şi
obligaţii derivă din tratatele şi legislaţia adoptate de Uniunea Europeană de la înfiinţarea ei şi
până în prezent.
Simboluri europene
Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unica euro şi
Ziua Europei, 9 mai. (Art. I-8, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa)
Steagul
Steagul, cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea şi
identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia, iar stelele, în număr
de 12, reprezintă perfecţiunea (şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede).
Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei,
organizaţie internaţională ce se ocupa cu apărarea drepturilor şi valorilor culturale europene.
În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităţilor Europene (CEE),
începând cu 1986 el este utilizat de către toate instituţiile Uniunii Europene.

3
 Imnul
În 1972, Consiliul Europei a decis, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a
de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca
imn oficial al Uniunii Europene. Imnul, scris în 1785 de Friedrich von Schiller şi preluat
ulterior de Beethoven, exprima viziunea idealistă a lui Schiller despre înfrăţirea tuturor
oamenilor. Dirijorul Herbert Von Karajan, la cerinţa Consiliului Europei, a făcut 3
aranjamente instrumentale: pentru pian, pentru instrumente de suflat şi pentru orchestra
simfonică. Fără cuvinte, pe limba internaţională a muzicii, oda exprimă valorile de preţ ale
Uniunii.
Uniunea Europeana nu a urmărit, prin aceasta decizie, să înlocuiască imnurile
naţionale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia spre
valorile comune, unitatea în diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate care stau
la baza Uniunii Europene.
"Unitate în diversitate"
"Unitate în diversitate" este deviza Uniunii Europene. A fost folosită pentru prima
dată în 2000 şi a fost pentru prima data menţionata oficial în Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa, încheiat în 2004. Articolul I – 8 enumera simbolurile UE.
Semnificaţia devizei este ca, prin Uniunea Europeana, europenii îşi unesc eforturile pentru a
lucra împreună pentru menţinerea păcii si pentru prosperitate, si ca numeroasele culturi,
tradiţii si limbi diferite care coexistă in Europa sunt un atu pentru continentul nostru. Deviza
apare in cele 20 de limbi oficiale in postere publicate cu ocazia zilei de 9 mai, Ziua Europei.
Moneda unica - euro
Conceptul de monedă unică a fost discutat in tratatele care stau la baza Uniunii
Europene. Tratatul de la Roma (1957) declara ca piaţa comună este unul dintre obiectivele
Comunităţii Europene ce va contribui la o “uniune mai strânsă intre popoarele Europei”.
Tratatul Uniunii Europene (1992 - Maastricht) introduce Uniunea Economica si Monetara si
pune bazele monedei unice. Iar in decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide
ca moneda unica sa poarte numele de “euro”.
Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis in circulaţie si in buzunarele
cetăţenilor europeni. In acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior
li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele si bancnotele
naţionale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafica a monedei unice a fost inspirata de litera greceasca epsilon, ea
trebuind sa facă legătura atât cu leagănul civilizaţiei si democraţiei europene, cat si cu prima
litera din cuvântul “Europa”. Cele doua linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al
stabilităţii euro.
Sunt 13 state care folosesc Euro ca moneda oficiala: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania si Slovenia.
Danemarca, Suedia si Marea Britanie au refuzat, păstrându-şi moneda proprie. In aprilie
2005, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, a declarat ca România ar
putea adopta moneda Euro intre 2012-2014. Pe 12 aprilie 2007 Jean-Claude Trichet,
preşedintele Băncii Centrale Europene, a încurajat România sa adopte moneda unica
europeana când va fi pregătita, anticipând ca trecerea sa se facă in 2014.
Ziua Europei - 9 mai
Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas câtre crearea a ceea ce este astăzi
Uniunea Europeana.
In acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei
internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania si celelalte popoare ale Europei
să îşi unească producţiile de otel si cărbune, ca “prima fundaţie concreta a unei federaţii
europene”.

4
 Primăvara anului 1950. Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei,
primeşte de la omologii din Statele Unite ale Americii si Marea Britanie o misiune istorica:
crearea unui plan care sa duca la reintegrarea Germaniei Federale in familia europeana.
Problema delicata pe care o avea de rezolvat il face sa recurgă la sprijinul unui cunoscut
diplomat: Jean Monnet.
Aflat in casa sa din Moselle, in luna aprilie a aceluiaşi an, Robert Schuman meditează
la acest proiect. A doua zi, in drum spre Paris, se hotărâse: „Proiectul e interesant; va fi
proiectul meu”, ii mărturisea sefului sau de cabinet. Si astfel, in dimineaţa lui 9 mai, un
emisar secret înmâna cancelarului german Konrad Adenauer un document confidenţial care
cuprindea o copie a proiectului. Acordul lui Adenauer a venit imediat: Germania dorea sa
devina partener al Franţei in acest proiect ce-si propunea sa schimbe soarta Europei.
La ora 16.00, in aceeaşi zi de 9 mai, in Salonul Orologiului din Quai d’Orsay, Robert
Schuman citea proclamaţia care prin îndrăzneala ei avea sa schimbe destinul Europei. Franţa
si Germania decideau sa pună in comun rezervele de cărbune si otel si invitau toate tarile
europene interesate sa li se alăture. Pentru unii planul Schuman era utopia unui „aventurier
politic”, pentru alţii un vis nebunesc, astăzi insa este o realitate pe care o trăim cu toţii.
Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi in cadrul căreia membrii sa isi
pună sub control comun producţia de otel si cărbune – ca baza a puterii lor militare -, in
scopul evitării izbucnirii unui nou război. Tarile cărora li se adresa in primul land aceasta
provocare – Franţa si Germania – fuseseră in război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al
doilea război mondial aproape ca le distrusese.
In 1985, când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state
membre care formau la acea data Comunitatea Europeana, au hotărât ca ziua de 9 mai sa
devina Ziua Europei.
Pentru 27 de state si 493 de milioane de oameni, UE înseamnă azi mai puţine
frontiere, mai multe oportunităţi, o Europa mai curata, studii in străinătate, egalitate de şanse,
libertate, securitate si justiţie sociala.
Valori europene - Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Partea I, Titlul
I, Art. I-2
"[…] Uniunea se bazeaza pe valorile respectarii demnitatii umane, libertatii,
democratiei, egalitatii, statului de drept si a respectarii drepturilor omului, inclusiv drepturile
persoanelor apartinand minoritatilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizata prin pluralism, nediscriminare, toleranta, justitie, solidaritate si
egalitate între barbati si femei.[...]"
Integrarea in Uniunea Europeana nu înseamnă pierderea valorilor identitare, ci
contribuţia activa si împărtăşită la diversitatea valorilor europene.
Opinii si resurse despre valorile europene
"Politica valorilor europene"
Jan Peter Balkenende, prim ministru al Olandei, Conferinţa "Politica valorilor
europene", Haga, 7 septembrie 2004
"[...] O valoare nu este ceea ce posedam. Nici o realizare cu care sa ne mandrim. O
valoare este o misiune, o motivatie, un stimulent pentru a trece la fapte. Cu cat este mai
puternic stimulentul, cu atat mai mult putem obtine impreuna in batalia pentru ‘a trai mai
bine’. Nu numai vietile noastre dar si ale altora. In Europa si in lume.[...]"
"Valorile definesc Europa, nu granitele"
Olli Rehn, Membru al Comisiei Europene, Responsabil cu extinderea
"[...] Am fost intrebat adesea unde sunt frontierele Europei. Raspunsul meu este ca
harta Europei este definita de mintea europenilor. Geografia fixeaza cadrul, dar fundamental
valorile sunt cele care definesc frontierele Europei. Extinderea inseamna largirea ariei
valorilor europene, in care cele mai importante sunt libertatea, soldaritatea, toleranta si

5
drepturile omului, democratia si statul de drept.[...] Conform prevederilor tratatelor- care sunt
baza legala - portile Uniunii sunt deschise "tuturor statelor europene care ii respecta valorile
si se angajeaza sa le promoveze.[...]"
Cele 10 Porunci ale Uniunii Europene
Michael Emerson, cercetator la Centrul de studii politice europene, a dat nastere celor
10 porunci prin care sunt ilustrate valorile europene. Daca Moise si cele 10 porunci ale lui
faceau apel la moralitate, Emerson se preocupa de valori si sistemul European din domeniul
public. Continutul celor 10 porunci este bazat pe Constitutia Europeana si transmite un mesaj
clar si concis ca si poruncile lui Moise.
1. Sa fii cu adevarat democrat, sa respecti drepturile omului si legea.
2. Sa fie garantate cele 4 libertati de miscare- marfuri, servicii, forta de munca si
capital.
3. Sa se asigure coeziunea sociala intre oameni, regiuni si state.
4. Sa se asigure sprijin pentru dezvoltarea economiei in beneficiul viitoarelor
generatii.
5. Sa se respinga nationalismul si sa se favorizeze identitatea multipla a
cetatenilor.
6. Sa se asigure o guvernare federativa pe mai multe niveluri.
7. Sa se asigure o guvernare laica si sa se favorizeze pluralismul multi-cultural in
societate.
8. Sa se promoveze sistemul multilateral in afacerile internationale.
9. Sa se abtina de la a ameninta sau de la a se folosi forta impotriva altuia, fara
cauza,motiv.
10. Sa fie deschis, inclusiv, integrator cu vecinii care adera la valorile de mai sus.

Surse :
Daniela Dumitru - specialist informare europeană.
www.infoeuropa.ro
www.europa.eu
www.evz.ro

######

6
 COMISIA EUROPEANĂ /
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Comisia Europeană joacă rolul guvernului la nivelul Uniunii Europene.

Comisia Europeană (CE) este o instituţie politică independentă care are, în principiu,
dreptul exclusiv de iniţiativă legislativă la nivel european; astfel, Comisia Europeană
reprezintă forţa principală în procesul de integrare europeană (vezi
http://europa.eu/scadplus/glossary/european_commission_en.htm, vizitat 5 mai 2007).
Comisia Europeană pregăteşte şi pune în aplicare instrumentele legislative adoptate de către
Consiliul şi de către Parlamentul European (vezi articol dedicat) în legătură cu politicile
Comunităţii Europene. CE este de asemenea responsabilă pentru planificarea şi punerea în
aplicare a politicilor comune, având control asupra bugetului şi punând în aplicare
programele Comunităţii Europene. De pe poziţia de „gardian al Tratatelor Comunităţii
Europene”, CE veghează şi ca legislaţia europeană să fie aplicată, arată Glosarul de termeni
al site-ului oficial al Uniunii Europene.
CE este numită pe 5 ani de Consiliul European, după ce primeşte votul Parlamentului
European, în faţa căruia trebuie să răspundă. Comisarii sunt asistaţi de o administraţie
formată din Directorate Generale şi de departamente specializate cu sediile mai ales în
Bruxelles şi Luxemburg. Iniţial, fiecare dintre membrii cu o populaţie numeroasă erau
reprezentaţi de câte doi comisari; după adoptarea Tratatului de la Nisa fiecare membru din cei
27 ai Uniunii Europene poate numi un singur comisar. În proiectul Constituţiei Europene,
numai două treimi din statele membre vor fi reprezentate în Comisia Europeană, printr-un
sistem de rotaţie (http://europa.eu/scadplus/glossary/european_commission_en.htm).

Sistemul decizional european

Legislaţia primară a Uniunii Europene (UE) este reprezentată de Tratate; la nivelul

unei ţări, legislaţia primară, adică baza sistemului legislativ, este reprezentată de Constituţie.
Tratatele stau la baza legislaţiei secundare, cea care are efect asupra vieţii de zi cu zi a
cetăţenilor europeni, se arată pe site-ul oficial al UE
(http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_4/index_en.htm, vizitat 5 mai 2007). Din legislaţia
secundară (vezi site-ul Asociaţiei Pro Democraţia,
http://bucuresti.apd.ro/modelue/documente.php?cat=acte, vizitat 5 mai 2007) fac parte
reglementările (obligatorii şi aplicabile direct, fără a fi nevoie să fie adoptate de legislaţia
naţională), directivele (acte obligatorii, care identifică rezultatele la care trebuie să ajungă
statele membre, prin metode şi în perioade de timp pe care statele membre şi le pot alege şi
negocia cu UE) şi recomandările (care nu sunt obligatorii) adoptate de instituţiile Uniunii
Europene. Legislaţia primară, legislaţia secundară şi jurisprudenţa (reprezentată de deciziile
Curţii Europene de Justiţie si ale Curţii de Prima Instanţă- vezi articolul dedicat ) reprezintă
acquis-ul comunitar (pronunţat /a.'ki/).
Aceste legi şi politicile Uniunii Europene în general sunt rezultatul deciziilor unui
„triunghi instituţional” (http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_4/index_en.htm) din care face
parte (1) Consiliul Uniunii Europene, numit şi Consiliul de Miniştrii (care reprezintă
guvernele naţionale), (2) Parlamentul European (care îi reprezintă pe cetăţenii europeni) şi (3)
Comisia Europeană (o instituţie independentă de guvernele naţionale).
Consiliul Uniunii Europene este principala instituţie decizională a UE. Fiecare
membru al UE deţine preşedinţia consiliului pentru o perioadă de 6 luni (acum preşedinţia

7
este deţinută de Germania). În funcţie de subiectul de discuţie al unei întâlniri a Consiliului,
miniştrii responsabili pentru acea chestiune reprezintă guvernele naţionale pe probleme ca
agricultura, afacerile externe, industria, transportul. Consiliul şi Parlamentul împart puterea
legislativă, sub forma „procedurii co-decizională” şi au responsabilitate egală pentru
adoptarea bugetului Uniunii Europene. Consiliul încheie şi înţelegerile internaţionale
negociate de către Comisia Europeană. Deciziile Consiliului de miniştrii se adoptă prin vot,
fiecare ţară având un număr de voturi corespunzător cu populaţia sa. România are 14 voturi
din 345 (http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_4/index_en.htm).

Membrii Comisiei Barroso (2004-2009) sunt (www.infoeuropa.ro):

1. Jose Manuel Barroso, Portugalia, Preşedinte
2. Margot WALLSTROM, Suedia (Vicepreşedinta, Comisar pentru relaţii
instituţionale şi strategia de comunicare)
3. Gunther VERHEUGEN, Germania (Vicepreşedinte, Comisar pentru
întreprinderi şi industrii)
4. Franco FRATTINI, Italia (Vicepreşedinte, Comisar pentru Justiţie, Libertate şi
Securitate)
5. Siim KALLAS, Estonia (Vicepreşedinte, Comisar pentru probleme
administrative, audit şi anti-frauda)
6. Jacques BARROT, Franţa (Vicepreşedinte, Comisar pentru transporturi)
7. Joaquin ALMUNIA, Spania (Comisar pentru afaceri economice şi monetare)
8. Olli REHN, Finlanda (Comisar pentru extindere)
9. Stavros DIMAS, Grecia (Comisar pentru mediu înconjurător)
10. Viviane REDING, Luxemburg (Comisar pentru societate informaţională şi
media)
11. Dalia GRYBAUSKAITE, Lituania (Comisar pentru programare financiară şi
buget)
12. Danuta HUBNER, Polonia (Comisar pentru politica regională)
13. Jan FIGEL, Slovacia (Comisar pentru educaţie, pregătire profesionala, cultură
şi tineret)
14. Janez POTOCNIK, Slovenia (Comisar pentru ştiinţă şi cercetare)
15. Joe BORG, Malta (Comisar pentru pescuit şi afaceri maritime)
16. Markos KYPRIANOU, Cipru (Comisar pentru sănătate)
17. Andris PIEBALGS, Letonia (Comisar pentru energie)
18. Benita FERRERO-WALDNER, Austria (Comisar pentru relaţii externe şi
politică europeană de vecinătate)
19. Charlie MCCREEVY, Irlanda (Comisar pentru piaţa internă şi servicii)
20. Laszlo KOVACS, Ungaria (Comisar pentru impozite şi uniune vamală)
21. Louis MICHEL, Belgia (Comisar pentru dezvoltare şi asistenţă umanitară)
22. Mariann FISCHER BOEL, Danemarca (Comisar pentru agricultură şi
dezvoltare rurală)
23. Neelie KROES, Olanda (Comisar pentru concurenţă)
24. Peter MANDELSON, Marea Britanie (Comisar pentru comerţ)
25. Vladimir SPIDLA, Cehia (Comisar pentru ocupare, afaceri sociale şi şanse
egale)
26. Leonard ORBAN, România (Comisar pentru multilingvism)
27. Meglena KUNEVA, Bulgaria (Comisar pentru protecţia consumatorului)

######

8
 PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European este instituţia în care sunt reprezentaţi cetăţenii statelor-

membre UE. În cea mai mare parte a domeniilor, Parlamentul are un rol de co-legislator;
Parlamentul European constituie, pe lângă Consiliul Uniunii Europene şi autoritatea bugetară;
el exercită, de asemenea, funcţii de control politic asupra Comisiei Europene. Comisia
răspunde, într-o manieră colegială, în faţa Parlamentului European, acesta din urmă putând
adopta o moţiune de cenzură la adresa Comisiei.

Numărul de deputaţi europeni, aleşi prin sufragiu universal, pentru un mandat de cinci
ani, a fost fixat la un maximum de 785, în numele a 492 de milioane de cetăţeni.
Locurile în Parlament sunt distribuite în mod proporţional cu populaţia fiecărui stat
membru. Fiecare stat membru dispune de un număr fix de locuri, maximum 99 şi minimum 5.

Deputaţii îşi împart timpul de lucru între Bruxelles (Belgia), Strasbourg (Franţa) şi
circumscripţiile lor electorale. La Bruxelles, participă la reuniunile comisiilor parlamentare şi
ale grupurilor politice, precum şi la perioadele de sesiune suplimentare. La Strasbourg,
participă la douăsprezece perioade de sesiune. Deputaţii trebuie să aloce timp şi
circumscripţiilor lor electorale. Deputaţii în Parlamentul European primesc în prezent acelaşi
salariu ca şi deputaţii din ţara în care au fost aleşi. Cu toate acestea, în septembrie 2005, a fost
adoptat un Statut al deputaţilor în Parlamentul European care va elimina diferenţele salariale.
Acest statut va intra în vigoare din legislatura viitoare, în 2009.
Deputaţii se constituie în grupuri politice; aceştia nu se grupează în funcţie de
naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile lor politice. În prezent, există opt grupuri politice în
cadrul Parlamentului European.
În vederea pregătirii şedinţelor plenare ale Parlamentului, deputaţii se constituie în
comisii permanente specializate pe anumite domenii. Există 20 de comisii parlamentare.

Parlamentul European este instituţia comunitară care reprezintă popoarele

statelor membre ale Uniunii Europene. Lucrările Parlamentului sunt conduse de
Preşedinte, care are şi rolul de reprezentant al acestei instituţii. Candidatul care obţine
majoritatea absolută a voturilor exprimate prin vot secret este ales Preşedinte. Dacă, după trei
tururi de scrutin, nu se obţine o majoritate absolută, Preşedintele este ales cu majoritate
simplă, într-un al patrulea tur de scrutin. Mandatul Preşedintelui este de doi ani şi jumătate (o
jumătate de legislatură) şi poate fi reînnoit.
Asistat de 14 vicepreşedinţi, Preşedintele coordonează toate lucrările Parlamentului şi
ale organelor sale constitutive (Biroul şi Conferinţa preşedinţilor), precum şi dezbaterile din
şedinţele plenare. În fiecare an, se organizează douăsprezece perioade de sesiune la
Strasbourg şi alte şase perioade de sesiune suplimentare la Bruxelles. Preşedintele reprezintă
Parlamentul în afacerile juridice şi în toate relaţiile externe. Acesta se pronunţă cu privire la
toate problemele internaţionale majore şi face recomandări menite să consolideze Uniunea
Europeană. În deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Preşedintele
Parlamentului prezintă punctul de vedere şi preocupările acestei instituţii referitoare la
subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de zi. În urma adoptării de către
Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, Preşedintele îl semnează, acesta
devenind astfel operaţional. Preşedintele PE semnează, alături de Preşedintele Consiliului,
toate actele legislative adoptate prin procedura de co-decizie.

9
 Biroul PE este alcătuit din Preşedintele Parlamentului European, cei 14
vicepreşedinţi şi cei 6 chestori, cu statut de observatori, aleşi de Adunare pe o perioadă de doi
ani şi jumătate, care se poate reînnoi. Biroul coordonează funcţionarea internă a
Parlamentului:
- estimarea bugetului Parlamentului European
- organizarea administrativă şi financiară
- Secretariatul şi serviciile subordonate acestuia.

Parlamentul European este asistat de un Secretariat General. Aproximativ 5000 de

funcţionari, selectaţi prin concurs din toate ţările Uniunii şi aflaţi sub autoritatea unui Secretar
General, lucrează pentru Parlamentul European. Parlamentul European se distinge de alte
organizaţii internaţionale prin obligaţia de a asigura un multilingvism integral. Parlamentul
lucrează în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene - 23 de limbi după aderarea României
şi a Bulgariei şi după ce irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii Europene din
2007. Toate documentele din cadrul şedinţelor plenare trebuie traduse în 21 dintre aceste
limbi, o excepţie parţială aplicându-se în cazul limbilor irlandeză şi malteză, numai anumite
documente fiind traduse în aceste două limbi. Parlamentul European este, aşadar, cel mai
mare angajator din lume de interpreţi şi traducători, aceştia reprezentând o treime din
personalul instituţiei.

Comisia Europeană, gardianul tratatelor şi organul executiv al Comunităţii, lucrează

în strânsă colaborare cu Parlamentul European. Comisia prezintă, explică şi susţine
propuneri legislative în faţa comisiilor parlamentare şi este obligată să ţină seama de
modificările solicitate de Parlament. Comisia participă la toate şedinţele plenare ale
Parlamentului European şi trebuie să îşi justifice politicile atunci când un deputat solicită
acest lucru. Comisia este obligată să răspundă întrebărilor scrise şi orale ale deputaţilor.

Procedura legislativă PE

Procedura legislativă – numită în prezent „procedură co-decizională” – îi conferă

Parlamentului European puterea de co-legislator, egală cu cea deţinută de către Consiliul
European. Conform acestei proceduri, un text propus de Comisia Europeană (singura care are
iniţiativa legislativă) este adoptat şi de Parlamentul European şi de Consiliul Uniunii
Europene.

Generalizarea co-deciziei – ceea ce proiectul de Constituţie stabileşte ca procedură

legislativă ordinară – constituie cea mai bună imagine a dublei legitimităţi care caracterizează
Uniunea: legitimitatea Statelor UE (Consiliul UE) şi cea a popoarelor (Parlamentul
European). Consiliul UE reprezintă statele UE, iar Parlamentul UE reprezintă cetăţenii UE. În
anumite cazuri vor exista legi speciale, adoptate doar de Consiliu sau, mai rar, doar de
Parlamentul European.

Traseul legislativ: deputatul în Parlamentul European întocmeşte, în cadrul unei

comisii parlamentare, un raport privind o propunere de „text legislativ” iniţiată de Comisia
Europeană, singura instituţie care are drept de iniţiativă legislativă. Comisia parlamentară
votează acest raport şi, eventual, îl modifică. Parlamentul îşi exprimă poziţia prin revizuirea
şi adoptarea în şedinţă plenară a textului. Acest proces se repetă o dată sau de mai multe ori,
în funcţie de tipul de procedură şi de ajungerea sau nu la un acord cu Consiliul. În ceea ce
priveşte adoptarea actelor legislative, se face distincţie între procedura legislativă obişnuită
(codecizia), care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul, şi procedurile

10
legislative speciale, care se aplică doar în cazuri specifice în care Parlamentul are doar rol
consultativ. În ceea ce priveşte problemele „sensibile” (cum ar fi politica industrială, politica
agricolă, fiscalitatea), Parlamentul European nu emite decât un aviz consultativ („procedura
de consultare”). În unele cazuri, Tratatul prevede că procedura de consultare este obligatorie,
în temeiul bazei juridice, iar propunerea nu poate dobândi forţă de lege decât dacă
Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz, Consiliul nu are competenţa de a lua singur o
decizie.

Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea

Europeană (1992) şi a fost extinsă şi eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999).

Codecizia devine procedura legislativă ordinară (obişnuită), acordând aceeaşi

importanţă Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene într-o gamă largă de domenii (de
exemplu: transport, mediu şi protecţia consumatorilor). Două treimi dintre legile europene
sunt adoptate în comun de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.

Comisia trimite propunerea sa Parlamentului şi Consiliului. Aceste instituţii o

examinează şi o discută în două lecturi succesive. Dacă nu ajung la un acord după a doua
lectură, propunerea este transmisă unui Comitet de conciliere format dintr-un număr egal de
reprezentanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului. Reprezentanţii Comisiei asistă, de asemenea,
la întrunirile Comitetului de conciliere şi participă la discuţii. Odată ce Comitetul ajunge la
un acord, textul convenit este trimis Parlamentului şi Consiliului pentru o a treia lectură,
astfel încât acesta să poată fi adoptat în final ca text legislativ. Acordul final al celor două
instituţii este indispensabil pentru adoptarea textului. Chiar şi în cazul în care Comitetul de
conciliere convine asupra unui text comun, Parlamentul poate respinge actul propus cu
majoritatea absolută a membrilor săi.

Finanţele Uniunii

Bugetul comunitar urmează principiile bugetare clasice şi se bazează pe anumite

principii, printre care: unitatea (ansamblul cheltuielilor şi al veniturilor se regăseşte într-un
singur şi unic document), caracterul anual (operaţiunile bugetare sunt legate de un exerciţiu
anual) şi echilibrul (cheltuielile nu trebuie să depăşească veniturile).
Comisia are în sarcină să prezinte proiectul bugetului anual al Uniunii. Proiectul de
Constituţie prevede adoptarea bugetului de către Parlamentul European şi de către Consiliu,
după o procedură mult mai simplă decât cea care este în vigoare astăzi.

Proiectul de Constituţie prevede ca o lege europeană a Consiliului să fixeze „cadrul

financiar plurianual” şi plafonurile anuale ale cheltuielilor Uniunii. Bugetul trebuie să
respecte acest cadru financiar plurianual. Consiliul împarte autoritatea bugetară cu
Parlamentul European.
Comisia este cea care execută bugetul sub controlul Parlamentului European şi al
Curţii de Conturi. În practică, în foarte mare proporţie, bugetul este executat de pe o zi pe
alta, de către statele-membre, mai ales pentru ceea ce ţine de acele secţiuni ale bugetului
aferente agriculturii.

Bugetul este finanţat prin resurse proprii ale Uniunii, care sunt, în esenţă, constituite
dintr-o anumită parte din TVA percepută de statele-membre şi din prelevarea unui anumit
procentaj din PNB-ul statelor-membre. Limitele şi categoriile acestor resurse sunt stabilite de
către Consiliu şi, în plus, trebuie să fie ratificate de către toate statele-membre.

11
 Cum este adoptat bugetul?

Principiul anualităţii bugetului înseamnă că acesta este adoptat pentru un an (anul

bugetar începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie). Comisia pregăteşte un proiect
preliminar de buget, pe care îl transmite Consiliului Uniunii Europene. Pe baza acestuia,
Consiliul întocmeşte un proiect de buget, pe care îl transmite Parlamentului European pentru
o primă lectură. Parlamentul modifică proiectul în funcţie de priorităţile sale politice şi îl
retrimite Consiliului, care, la rândul său, poate să îl modifice înainte de a-l retransmite
Parlamentului European. Parlamentul adoptă sau respinge bugetul modificat în a doua
lectură. Preşedintele Parlamentului European este cel care adoptă forma finală a bugetului. Pe
parcursul acestei proceduri bugetare, Parlamentul face modificări şi propune amendamente la
proiectul de buget propus de către Consiliu şi Comisie. Bugetul nu poate fi executat înainte
de a fi semnat de către Preşedintele Parlamentului European.

Cum este controlat bugetul?

Comisia pentru control bugetar supraveghează în permanenţă cheltuielile Uniunii.
Parlamentul European, la recomandarea Consiliului Uniunii Europene, aprobă descărcarea de
gestiune a Comisiei privind execuţia bugetară.

Uniunea Europeană nu percepe direct nici un fel de taxe. Prin urmare, bugetul Uniunii
Europene este finanţat din patru „resurse proprii”, puse la dispoziţie de către statele membre
după consultarea Parlamentului European.

Cele patru „resurse proprii” sunt:

1. taxe vamale (din tariful vamal comun aplicat schimburilor comerciale cu ţările
terţe) - aproximativ 10% din venituri
2. impozite agricole (percepute asupra produselor agricole importate din ţările din
afara Uniunii Europene) - aproximativ 1% din venituri
3. „resursa TVA” (contribuţie a statelor membre echivalentă cu o TVA de 1% aplicată
unei baze de impozitare armonizate) - aproximativ 14% din resursele totale
4. „resursa PNB” (contribuţie a fiecărui stat membru, calculată pe baza cotei sale
parte din Produsul Naţional Brut comunitar total, cu o rată maximă de 1,27%) - aproximativ
60% din resursele globale

Parlamentul European deţine o importantă competenţă de control a activităţilor

Uniunii Europene
Mijloacele de exercitare a controlului:
Dreptul de petiţionare al cetăţenilor
Fiecare cetăţean european are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi de a
solicita remedierea unor probleme care ţin de domenii din sfera de activitate a Uniunii
Europene. Parlamentul numeşte un Ombudsman, care încearcă să găsească o soluţie amiabilă
pentru plângerile persoanelor împotriva instituţiilor sau organelor comunitare.

Anchetele
Parlamentul European are competenţa de a numi comisii de anchetă care să
investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului comunitar de către
statele membre. O comisie de acest gen a fost înfiinţată, de exemplu, în momentul apariţiei
bolii „vacii nebune”, lucru care a dus la crearea unei agenţii veterinare europene.

12
 Dreptul Parlamentului la o cale de atac în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene
Acţiunea în anulare a unui act legislativ care ar aduce atingere prerogativelor
parlamentare. Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona împotriva Comisiei sau
Consiliului Uniunii Europene, dacă acestea nu îşi îndeplinesc obligaţiile.

Controlul financiar
Parlamentul European dispune de o competenţă de control în domeniul economic şi
monetar. Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Băncii Centrale
Europene trebuie să obţină aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numiţi de către
Consiliu. Preşedintele BCE prezintă raportul anual în faţa Parlamentului European, reunit în
şedinţă plenară.

Controlul asupra Comisiei şi Consiliului

Parlamentul European exercită un control democratic asupra Comisiei; există, de
asemenea, un anumit control parlamentar al activităţilor Consiliului.

Preşedintele Comisiei este numit de către Consiliu cu majoritate de voturi.

Parlamentul aprobă sau respinge numirea propusă. Apoi, de comun acord cu Preşedintele
desemnat, statele membre numesc comisarii. Colegiul comisarilor trebuie să fie apoi aprobat
în ansamblul său de către Parlament.

Parlamentul are putere de cenzură faţă de Comisie; acesta este un drept fundamental
care poate fi exercitat de către deputaţii în Parlamentul European pentru a asigura controlul
democratic al Uniunii Europene. Parlamentul poate obliga Colegiul comisarilor, în ansamblul
său, să demisioneze.
Comisia prezintă periodic Parlamentului rapoarte, cum ar fi: Raportul anual al
Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor, Raportul anual privind execuţia bugetului. Prin
examinarea acestor rapoarte, Parlamentul îşi poate exercita competenţa de control.

Parlamentul are o putere de iniţiativă politică: el poate solicita Comisiei să prezinte o

propunere Consiliului Uniunii Europene. Parlamentul invită periodic Comisia şi Consiliul
Uniunii Europene să dezvolte politicile existente sau să iniţieze altele noi.
La începutul mandatului, Preşedintele în exerciţiu al Consiliului prezintă
Parlamentului programul său, iar la sfârşitul mandatului prezintă un raport privind rezultatele
obţinute.

Bibliografie:

Bărbulescu Iordan Gheorghe - De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană,

Editura Trei, Bucureşti, 2001.
Bărbulescu Iordan Gheorghe - UE de la naţional la federal, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2005.
Bărbulescu Iordan Gheorghe - UE de la economic la politic, Editura Tritonic,
Bucuresti, 2005.
www.europarl.europa.eu

######

13
 SPAŢIUL SCHENGEN
Schengen este o localitate vinicolă în Luxemburg, aflată la întretăierea
graniţelor dintre Germania, Franţa şi Luxemburg. Are o populaţie de 509 locuitori şi a
devenit faimoasă la 14 iunie 1985, când pe vasul "Princesse Marie-Astrid", navigând pe râul
Mosel, cinci state din Uniunea Europeană, Germania, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg,
au semnat "Tratatul de la Schengen", privind controlul frontierelor interne. La începutul
anilor ‘80, a demarat, la nivel european, o discuţie în legătura cu importanţa termenului
libertate de mişcare. După discuţii îndelungate, Franţa, Luxemburg, Germania, Belgia si
Olanda au hotărât sa creeze un spaţiu fără frontiere interne.

În prezent, 25 ţări europene sunt membre cu drepturi depline ale Acordului Schengen
(http://www.schengen.mira.gov.ro/index02.htm): Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania si
Franţa Italia Spania si Portugalia Grecia Austria Danemarca, Suedia si Finlanda Islanda si
Norvegia Cehia, Lituania, Slovacia, Elvetia, Estonia, Malta, Slovenia, Letonia, Polonia,
Ungaria.

Islanda şi Norvegia nu sunt membre ale Uniunii Europene. Irlanda şi Marea Britanie,
membre ale UE, nu aplică în totalitate prevederile Acordului Schengen.

Viitoare membre ale Acordului sunt Bulgaria, România, Lichtenstein şi Cipru.

La 19 iunie 1990 a fost semnata Conventia cu privire la Implementarea Acordului

Schengen. Convenţia a intrat în vigoare în 1995, fiind astfel eliminate controalele la
frontierele interne ale statelor semnatare. Acest proces a însemnat şi stabilirea unei singure
frontiere externă unde controalele se desfăşoară potrivit acquis-ului Schengen (actele
normative şi deciziile luate în comun de statele membre). Prin tratatul de la Amsterdam,
acquis-ul Schengen a fost preluat în cadrul acquis-ului Uniunii Europene, Consiliul Uniunii
Europene a luat locul Comitetului Executiv Schengen, stabilit de Acordul Schengen, iar
începând cu 1 mai 1999, Secretariatul Schengen a fost încorporat în cadrul Secretariatului
General al Consiliului.

Principalele măsuri adoptate de statele membre vizează următoarele domenii:

• Înlăturarea controalelor la frontierele interne, înlocuirea acestora cu controale la
frontierele externe;
• Stabilirea unor reguli comune privind trecerea frontierelor externe şi reguli comune
pentru efectuarea controlului la frontierele externe;
• Separarea terminalelor în aeroporturi şi porturi pe fluxuri de călători ce sosesc din
state membre Schengen şi state din afara spaţiului Schengen;
• Armonizarea regulilor privind condiţiile de intrare şi vize pentru şedere pe termen
scurt;
• Coordonare privind administrarea şi supravegherea frontierelor (prezenţa ofiţerilor
de legătură şi armonizarea normelor privind pregătirea profesională a personalului);
• Definirea rolului societăţilor de transport în combaterea migraţiei ilegale;
• Stabilirea unor norme comune privind reglementarea situaţiei cetăţenilor statelor
terţe care se deplasează pe teritoriul statelor membre;
• Stabilirea unor norme comune privind solicitanţii de azil (Convenţia Dublin
înlocuită de Regulamentul Dublin II)
• Introducerea unor norme privind drepturile de supraveghere şi urmărire
transfrontalieră pentru forţele de poliţie din statele Schengen)

14
 • Întărirea cooperării legale prin fluentizarea sistemului de extrădare şi distribuirea
rapidă a informaţiilor privind implementarea hotărârilor judecătoreşti
• Crearea Sistemului de Informaţii Schengen (SIS). Sistemul de Informaţii Schengen
reprezintă un sistem informatic la care sunt conectate poliţia de frontieră, poliţia, autorităţile
vamale şi oficiile consulare ale statelor membre Schengen prin care sunt accesate date
referitoare la anumite persoane de interes şi la obiecte furate. SIS este esenţial pentru
existenţa Spaţiului Schengen.
Începând cu data de 1 ianuarie 2002, cetăţenii români, posesori de paşapoarte
valabile, au primit permisiunea de a cãlători fără vize pentru o perioadă de 90 de zile într-un
interval de 6 luni, în ţările membre ale spaţiului Schengen.
Durata de şedere de până la 90 de zile poate fi realizată într-un singur stat sau în mai
multe state Schengen. Pot fi făcute mai multe călătorii într-un semestru, dar totalul zilelor de
şedere nu trebuie să depăşească 90 de zile, socotite de la data primei intrări în spaţiul
Schengen.
Statele membre Schengen solicită îndeplinirea următoarelor condiţii de intrare în
spaţiul respectiv:
• Paşaport valabil pentru încă cel puţin 6 luni de la data intrării, în spaţiu
Schengen;
• Persoana să nu fie indezirabilă (să nu aibă interdicţie de intrare în vreuna din
ţările membre Schengen);
• Asigurare medicală. Asigurarea medicală (de sănătate) se referă la asigurarea
de asistenţă turistică prin care se acoperă riscul de asistenţă oferită persoanelor aflate în
dificultate în cursul unor deplasări sau al unei absenţe de la domiciliu sau de la locul
reşedinţei permanente;
• Asigurare auto de răspundere civilă (Cartea verde);
• Starea tehnică bună a autoturismului.

Integrarea Acordului Schengen in Uniunea Europeana

Incepind cu 1 mai 1999 Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2
octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen in cadrul Uniunii Europene.
Astfel, Comunitatea Europeana si-a asumat competenta pentru largile spatii ale acqui-
urilor Schengen (Acordul Schengen si variatele prevederi adoptate in acest context), precum
si pentru ulterioara sa dezvoltare. Deşi Marea Britanie si Irlanda nu sunt parti ale Acordului
Schengen, ele pot, cu aprobarea Consiliului UE, sa aplice acqui-urile Schengen in intregime
sau in parte si sa participe la dezvoltarea ulterioara.
Acordurile de cooperare dintre tarile semnatare Schengen si Norvegia si Islanda au
fost inlocuite respectiv cu acordurile asociate cu UE, foarte asemanatoare la continut,
incheiate in baza Tratatului de la Amsterdam.
Pentru cetatenii UE si cetatenii tarilor-terte care locuiesc in UE, Acordul Schengen
are drept rezultat cresterea substantiala a libertatii de calatorie si imbunatatirea sigurantei in
interiorul tarilor Schengen si frontierelor lor externe.

######

15
 CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR
EUROPENE
►Scurt Istoric:

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a fost infiintata in anul 1952.

Curtea beneficiaza de sprijinul Tribunalului de Prima Instanta, care a fost infiintat in
1989.
Tratatul de la Paris (1951), care a instituit Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui si
Otelului a creat 4 institutii:
a) Înalta Autoritate;
b) Consiliul Special de Ministri;
c) Adunarea Comunã;
d) Curtea de Justitie.
Curtea de Justitie a fost înfiintatã în virtutea art. 31-45 din Tratat. Ea efectua în mod
independent un control judiciar asupra actelor Înaltei Autoritãti si ale statelor comunitare. Ea
era însãrcinatã si cu supravegherea respectãrii Tratatului si cu solutionarea diferendelor dintre
tãrile membre sau dintre particulari si Înalta Autoritate.

Tratatul de la Nisa (2001) a introdus o reforma importanta in sistemul juridic al

Uniunii Europene. In ce priveste Curtea de Justitie, cele mai importante sunt:
- mai multa flexibilitate in modificarea statulului Curtii de Justitie, care poate fi
amendat de catre Consiliu prin vot; unanim, la cererea Curtii sau a Comisiei.
- o mai buna distributie a competentelor intre Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima
Instanta, ultimul preluand o parte din volumul de munca al Curtii.

►Atributii:

Ca orice sistem de drept veritabil, si cel al Comunitatii presupune existenta unor

garantii jurisdictionale ce trebuie sa intre in functiune in situatia contestarii sau punerii in
aplicare a legislatiei Comunitare1.

Curtea de Justitie, ca institutie jurisdictionala a Comunitatii, reprezinta coloana

vertebrala a acestui sistem de garantii. Judecatorii trebuie sa asigure uniformitatea
interpretarii si aplicarii dreptului comunitar in fiecare Stat Membru, mentinerea sa ca sistem
comunitar si aplicarea sa in mod identic tuturor celor care i se supun in toate imprejurarile.

►Organizare

Curtea de Justitie numara 27 judecatori si 8 avocati generali.

Judecatorii si avocatii generali sunt numiti de guvernele statelor membre de comun
acord, pentru un mandat de sase ani, cu posibilitatea de reinnoire. Ei sunt alesi din randul
juristilor de o incontestabila independenta si competenta profesionala.

1
http://ec.europa.eu/romania/news/press_centre/press_releases/4743_ro.htm

16
 Judecatorii il aleg din randul lor pe Presedintele Curtii pentru un mandat de trei ani ce
poate fi reinnoit2.

Presedintele conduce lucrarile Curtii si prezideaza audierile si dezbaterile.

Avocatii generali acorda asistenta Curtii in indeplinirea atributiilor sale, prezentand in
sedinte deschise, in conditii de completa impartialitate si independenta, avize referitoare la
spetele deduse curtii. Atributiile lor nu trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale
unui asemenea alte oficialitati - fiind vorba in acest caz de rolul Comisiei de a veghea asupra
intereselor Comunitatii.

► Rol

Curtea de Justitie joaca un rol esential in cadrul sistemului institutional stabilit prin
Tratate.
In mod deosebit, Curtea are rolul de a mentine echilibrul intre prerogativele
institutiilor comunitare pe de o parte si intre prerogativele conferite Comunitatii si cele
pastrate de statele membre pe de alta parte. In exercitarea atributiilor sale de revizuire, Curtea
este deseori chemata sa hotarasca in probleme de natura constitutionala sau de importanta
economica majora.

► Functii

Curtea de Justitie are doua functii principale:

- sa verifice daca instrumentele de interpretare si aplicare de care dispun institutiile
europene si guvernele sunt compatibile cu prevederile tratatelor ;
- sa pronunte o hotarare preliminara, la solicitarea unui tribunal national, privind
interpretarea sau validitatea diferitelor prevederi ale dreptului comunitar.

► Tipuri de actiuni

-Actiune in neindeplinirea obligatiilor:

Prin aceasta actiune Curtea stabileste daca un stat membru si-a indeplinit obligatiile
ce-i revin in conformitate cu dreptul comunitar. Actiunea poate fi initiata de Comisie (in
majoritatea cazurilor) sau de un alt stat membru. Daca Curtea ajunge la concluzia ca
obligatiile nu au fost indeplinite, statul membru in cauza trebuie sa inceteze imediat
incalcarea dreptului comunitar. Daca aceasta nu are loc, Curtea poate decide in final, la
cererea Comisiei, sa penalizeze statul membru cu o amenda fixa sau o suma de bani
proportionala cu perioada de incalcare a obligatiei respective.

-Actiune in anulare:
Reclamantul solicita anularea unei masuri adoptate de o institutie (regulamente,
directive si decizii). O actiune in anulare poate fi initiata de un stat membru, de institutiile UE
(Parlament, Consiliu, Comisie) sau de catre persoane fizice care sunt destinatarii masurii
contestate sau care ii afecteaza in mod direct si individual.

-Actiune in constatarea abtinerii de a actiona:

Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta pot analiza legalitatea unei abtineri
de a actiona din partea unei insititutii a Comunitatii, cu mentiunea ca o astfel de actiune poate

2
http://curia.europa.eu/ro/instit/presentationfr/index_cje.htm

17
incepe numai dupa ce institutia in cauza a fost somata sa remedieze situatia. Daca abtinerea
de a actiona contravine legii, institutiei in cauza ii revine sarcina de a face sa inceteze
deficienta prin luarea de masuri adecvate.

-Actiune in despagubiri:
In actiunile pentru despagubiri, bazate pe o responsabilitate non-contractuala, Curtea
de Prima Instanta decide asupra raspunderii Comunitatii in caz de prejudicii aduse cetatenilor
si intreprinderilor de catre institutiile comunitare sau functionarii acestora in cursul activitatii
acestora.

-Recursuri:
In cele din urma, recursuri la hotararile Tribunalului de Prima Instanta, in probleme
de drept comunitar, pot fi aduse in fata Curtii. Daca recursul este admisibil si bine
instrumentat, Curtea de Justitie poate suspenda hotararea Tribunalului de Prima Instanta.
Daca procedurile permit acest lucru, hotararea finala poate apartine Curtii, altfel Curtea
trebuie sa retrimita cazul la Tribunalul de Prima Instanta, care trebuie sa tina cont de
hotararea pronuntata in urmare cursului.

-Actiunea pentru pronuntarea unei hotarari preliminare este specifica dreptului

comunitar. Desi Curtea de Justitie este prin natura sa gardianul suprem al respectarii dreptului
comunitar, nu este singurul organ judiciar imputernicit sa aplice dreptul comunitar. De fapt,
aceasta misiune cade in sarcina tribunalelor nationale, sub jurisdictia acestora aflandu-se
monitorizarea implementarii dreptului comunitar, pentru care sunt responsabile autoritatile
din statele membre.

Tribunalele nationale sunt primul garant al dreptului comunitar. Pentru a asigura

punerea in practica eficienta si uniforma a legislatiei comunitare, tribunalele nationale se
adreseaza cateodata Curtii, solicitandu-i clarificarea unor aspecte legate de interpretarea
dreptului comunitar, de exemplu daca legislatia nationala este conforma cu cea a Comunitatii.

Ca orice sistem de drept veritabil, si cel al Comunitatii presupune existenta unor

garantii jurisdictionale ce trebuie sa intre in functiune in situatia contestarii sau punerii in
aplicare a legislatiei Comunitare.

► Limba folosită în actele procesuale

Limba folosită în timpul proceselor este una din limbile oficiale ale UE. Contează în
primul rând din ce ţară provine partea care a formulat cererea de chemare în judecată şi din ce
ţară este pârâtul. Această regulă asigură oricărei persoane din UE posibilitatea de a participa
la actele procesuale în limba sa maternă. Intervenţiile părţilor procesuale şi ale judecătorilor
sunt traduse de interpreţi, la fel ca şi toate documentele care fac parte din dosarul cauzei.
Limba folosită pe plan intern la CEJ este franceza. Acest lucru se explică prin faptul
că în momentul înfiinţării Comunităţii Europene în anul 1957 majoritatea populaţiei din cele
şase ţări fondatoare (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda) era vorbitoare de
limba franceză.
La ora actuală tendinţa este de a folosi mai mult limba engleză, datorită faptului că
majoritatea juriştilor din ţările recent aderate şi-au urmat studiile parţial în limba engleză şi
mai puţin în limba franceză.

18
 Bibliografie :

• Sauron, Jean-Luc, « Cours d’Institutions Europeennes – Le puzzle europeen

», Gualino editeur, 2000, Capitolul 8 - « Les organes et institutions de controle », p.277-298

• www.infoeuropa.ro

######

19
 Alte instituţii internaţionale

NATO – ORGANIZAŢIA TRATATULUI

ATLANTICULUI DE NORD

Prezentare generală şi istoric

Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington pe 4 aprilie

1949, a creat o alianţă între zece naţiuni independente europene şi două
Ce este nord-americane, pentru apărarea militară reciprocă.
NATO? NATO este o alianţă de apărare şi securitate. Obiectivul principal
este acela de a salvgarda libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi,
făcând uz de mijloace politice şi militare.

După 1945, Europa a fost împărţită în mod arbitrar în două zone,

cea de est şi cea de vest, separate de ideologii politice diferite –
comunism şi capitalism. Europa de Est a ajuns sub dominaţia Uniunii
Sovietice.
În 1949, 12 state au format Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord, pentru a combate riscul ca Uniunea Sovietică să-şi extindă
controlul şi asupra altor părţi ale continentului.
Membrii fondatori ai NATO – Belgia, Canada, Danemarca,
Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea
Britanie şi Statele Unite – s-au angajat să intervină în apărarea fiecăruia,
în eventualitatea unei agresiuni militare.

NATO şi NATO a fost strâns legată la început de Planul Marshall (1947-

Planul Marshall 1952), iniţiat de SUA pentru a oferi mijloace de stabilizare economică
ţărilor Europei Occidentale. Rolul NATO de alianţă politică şi militară a
fost de a asigura apărarea colectivă împotriva oricărei forme de agresiune
şi de a menţine un mediu de securitate sigur pentru consolidarea
democraţiei şi creştere economică. Preşedintele SUA de atunci, Harry S.
Truman, considera că Planul Marshall şi NATO erau „două jumătăţi ale
aceluiaşi fruct”.
În 1952, Grecia şi Turcia s-au alăturat Alianţei, urmate, în 1955
de Republica Federală Germania şi, în 1982, de Spania.

În anii ’90, unele dintre statele Europei de Est şi-au manifestat

intenţia de aderarea la NATO. Primele trei ţări admise – Cehia, Ungaria
şi Polonia – au devenit membri în martie 1999, sporind numărul statelor
membre la 19. Cu prilejul summit-ului Alianţei de la Praga, din
noiembrie 2002, şapte noi state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,
România, Slovacia şi Slovenia – au fost invitate să înceapă convorbirile
România de aderare. Ele au aderat, în mod formal, la Alianţă la sfârşitul lunii
devine membră martie 2004.

20
NATO în 2004
Cei şapte noi membri, precum şi alte state candidate la integrarea
în NATO au beneficiat de un Plan de Acţiune pentru Aderare care a
început să funcţioneze în 1999 pentru a sprijini statele partenere
interesate să se pregătească pentru aderare. Statele care doresc să intre în
Alianţă trebuie să îndeplinească anumite obiective politice - soluţionarea
pe cale paşnică a disputelor teritoriale, respectul pentru instituţiile
democratice şi statul de drept, controlul democratic asupra forţelor lor
armate.

Tratatul Atlanticului de Nord se conformează spiritului Cartei

Naţiunilor Unite şi îşi derivă legitimitatea din această Cartă.
În cadrul Tratatului, ţările membre se angajează să-şi menţină şi
Apărarea să-şi dezvolte capacităţile de apărare, individual şi colectiv, oferind baza
colectivă – pentru planificarea apărării colective. Un alt articol al Tratatului se referă
principalul la cadrul de lucru pentru consultări între ţările membre, ori de câte ori
obiectiv una dintre ele îşi simte securitatea ameninţată. Acest articol subliniază
importanţa fundamentală a procesului de consultare pe scară largă care
are loc în cadrul Alianţei şi explică de ce Alianţa îşi asumă noi misiuni
menite să sporească securitatea în spaţiul euroatlantic luat în ansamblu.

Cel mai important punct al Tratatului este articolul 5, care

prevede posibilitatea unei intervenţii militare comune, în cazul unui atac
îndreptat împotriva unui stat membru:
„Părţile sînt de acord că un atac armat împotriva uneia sau mai
multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi
considerat ca un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sînt de acord
că, în cazul în care un asemenea atac survine, fiecare dintre ele, în
exerciţiul dreptului individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de
art. 51 din Carta Naţiunilor Unite, va ajuta Partea sau Părţile atacate
astfel, prin luarea, singură sau împreună cu alte Părţi, a acelor măsuri
care se vor dovedi necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru
restabilirea şi menţinerea securităţii spaţiului Nord-Atlantic“.
Din
martie 2004, Admiterea de noi membri în cadrul Alianţei corespunde
NATO are 26 de articolului 10 al Tratatului, care stipulează că alte state europene care
membri. sunt în măsură să urmeze principiile Tratatului şi să contribuie la
securitatea nord-atlantică pot fi invitate la aderare.

În alte articole ale Tratatului, fiecare din statele membre se

angajează să contribuie la dezvoltarea unor relaţii internaţionale de pace
şi prietenie într-o serie de moduri, inclusiv prin întărirea instituţiilor lor
private şi promovarea condiţiilor de stabilitate şi bunăstare. Tratatul
prevede şi eforturile de eliminare a conflictelor în politicile economice
internaţionale ale ţărilor membre şi de încurajare a cooperării dintre
acestea.

NATO după 1990

21
 În timpul războiului rece, rolul şi obiectivele NATO au fost
clar definite de existenţa ameninţării militare provenite din partea
Sfârşitul Uniunii Sovietice. La începutul anilor ’90, Pactul de la Varşovia a
războiului rece fost dizolvat, iar Uniunea Sovietică s-a prăbuşit.
Deşi sfârşitul războiului rece a eliminat ameninţarea de
invazie militară din partea Uniunii Sovietice, instabilitatea în anumite
zone ale Europei a crescut. Conflicte regionale, întreţinute de
probleme etnice, au izbucnit în fosta Iugoslavie şi în unele zone
aparţinând fostei Uniuni Sovietice.
De asemenea, atentatele teroriste au sporit instabilitatea la
nivel global.

Statele membre NATO au elaborat, în consecinţă, noi forme

de cooperare politică şi militară pentru asigurarea păcii şi stabilităţii
Cooperarea în Europa şi pentru prevenirea şi rezolvarea tensiunilor regionale.
cu Rusia
Alianţa s-a implicat într-o gamă largă de activităţi menite să
promoveze cooperarea cu Rusia, Ucraina şi alte ţări din afara NATO
şi să combată actele de terorism internaţional şi de proliferare a
armelor de distrugere în masă.

Exemplu:
„Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 împotriva Statelor
Unite – prilej cu care avioane de pasageri au fost folosite ca arme de
distrugere în masă – au exemplificat modul în care mediul de
securitate de la sfârşitul Războiului Rece şi gradul de vulnerabilitate
Ameninţarea al societăţii moderne la noile ameninţări de securitate s-au modificat.
terorismului Ca reacţie, Aliaţii au invocat, pentru prima oara, Articolul 5 al
Tratatului de la Washington, prevederea NATO referitoare la
apărarea colectivă, prin care se oferea sprijin politic şi practic Statelor
Unite în acest moment critic. Mai mult decât atât, din acel moment ei
au asistat Statele Unite în acţiunile de ripostă la atacurile teroriste şi
au întreprins demersuri în scopul consolidării capacităţii NATO de
abordare a ameninţărilor provenind din acte de terorism internaţional.
(...)
Pentru a fi în măsură să abordeze aceste ameninţări, Alianţa a
iniţiat o serie de demersuri menite să-i consolideze capacităţile şi să
intensifice cooperarea atât între membrii săi, cât şi cu partenerii şi cu
celelalte organizaţii internaţionale. Acestea au inclus Iniţiativa
Capacităţilor de Apărare, un program de înalt nivel iniţiat în 1999
destinat consolidării capacităţilor militare de răspuns la provocările
noului mediu de securitate, crearea, în anul 2000, a Centrului de
Arme de Distrugere în Masă, prin intermediul căruia aliaţii realizează
un schimb de informaţii pe tema ameninţării cu arme de distrugere în
masă şi urmăresc să-şi coordoneze cele mai adecvate mecanisme de
reacţie, si dezvoltarea unei Identităţi Europene de Securitate şi
Apărare, în cadrul Alianţei, care să ofere membrilor europeni ai

22
 NATO posibilitatea asumării unei mai mari responsabilităţi în
domeniul securităţii şi apărării.” (NATO în secolul 21, 2004).

Rusia şi În ultimii ani, Rusia şi Ucraina au dezvoltat o relaţie

problema Kosovo independentă specială cu Alianţa, care le-a permis să deruleze, în
multe feluri, programe de cooperare într-o gamă largă de probleme
practice de securitate, atât în folosul lor, cât şi al Europei în
ansamblu.
În urma deciziei Alianţei de a interveni pe cale militară pentru
a pune capăt conflictului din Kosovo, Rusia a încetat să mai participe
la o serie de astfel de programe. Totuşi, în ciuda diferendelor legate
de folosirea forţei armate, ţările NATO au conlucrat strâns cu
reprezentanţi ai guvernului rus în contextul eforturilor diplomatice de
a pune capăt conflictului din Kosovo şi de a găsi o soluţie politică de
durată.

Funcţionarea Alianţei

Stabilitatea în timp a NATO a fost asigurată de procesul

Consens în specific de luare a deciziei în cadrul Alianţei, bazat pe consens. Toate
luarea deciziilor deciziile trebuie să fie adoptate prin unanimitate, indiferent de câte
consultări este nevoie.
Consensul în luarea deciziilor are două avantaje:
suveranitatea şi independenţa fiecărui stat membru
sunt respectate.
decizie are sprijinul total al tuturor statelor membre şi
beneficiază de angajamentul acestora de a o pune în practică.

Consiliul Cea mai importantă structură de adoptare a deciziei la NATO

Nord-Atlantic este Consiliul Nord-Atlantic, la nivelul căruia fiecare stat membru
participă la nivel de reprezentant permanent, având rang de
ambasador, sprijinit de o delegaţie naţională formată din personal
diplomatic şi consilieri pe probleme de apărare.
Secretarul NATO este condusă de un Secretar General, provenind din
General NATO unul din statele membre.
Secretarul General prezidează reuniunile Consiliului Nord-
Atlantic şi ale altor structuri importante ale NATO şi contribuie la
crearea consensului între statele membre.

NATO nu dispune de forţe armate proprii. Forţele militare

puse la dispoziţia NATO de către statele membre sunt controlate la
nivel naţional până la momentul la care se alătură unei misiuni de
apărare colectivă (cum ar KFOR - misiunea NATO din Kosovo).

În 1994, NATO a demarat Parteneriatul pentru Pace, un

program menit să asiste ţările care doreau să adere să îşi restructureze
forţelor armate, pentru a le pregăti pentru funcţionarea în cadrul unei
Parteneriatul societăţi democratice şi pentru participarea la operaţiuni de menţinere

23
 pentru Pace a păcii sub comanda NATO.
România a făcut parte din Parteneriatul pentru Pace înainte de
aderarea sa la NATO în 2004.
Activităţile desfăşurate în cadrul Parteneriatului includeau
exerciţii militare, seminarii şi cursuri de pregătire.
O atenţie specială a fost acordată activităţilor de asigurare a
transparenţei în procesul de reformă a forţelor armate şi de creare a
premiselor necesare unui control civil asupra acestora. Experienţa
dobândită în cadrul Parteneriatului pentru Pace a contribuit în mod
semnificativ la cooperarea dintre statele participante în cadrul forţelor
de menţinere a păcii precum Forţa de Stabilizare din Bosnia-
Herţegovina (SFOR) şi Foţa din Kosovo (KFOR).

Dialogul În 1995, NATO a creat Dialogul Mediteranean, program la

Mediteranean care participă Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia.
Scopul programului este acela de a facilita crearea unor bune relaţii
cu statele din zona Mediteranei, precum şi de a promova securitatea
şi stabilitatea regională.

Problema După destrămarea fostei Iugoslavii, NATO a intervenit militar

fostei Iugoslavii pentru a stopa sau întrerupe conflictele din zonă, în Bosnia-
Herţegovina în 1995, în Kosovo în 1999 şi în Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei în 2001.
Cea mai importantă misiune de menţinere a păcii din Europa
este KFOR, Kosovo Force.

Summit-ul NATO de la Bucureşti

România a găzdui în aprilie 2008 summit-ul NATO. A fost prima dată

când România a organizat o astfel de reuniune la nivel înalt. Bucureştiul devine
astfel, după Praga (2002) şi Riga (2006), a treia capitală a unui stat din fostul
bloc comunist care găzduieşte un summit NATO.

La eveniment au participat toţi liderii importanţi ai lumii – de la

preşedintele SUA de atunci, George W. Bush şi până la fostul preşedinte rus,
Vladimir Putin.
Rezultatele întâlnirii de la Bucureşti:
Croaţia şi Albania au devenit membre cu drepturi depline ale
Organizaţiei Atlanticului de Nord.
Macedonia nu a reuşit să intre în organizaţie, deoarece s-a opus
Grecia (Motivul refuzului a fost acela că Grecia nu este de acord cu numele de
Macedonia, adoptat de fosta republică iugoslavă când şi-a proclamat
independenţa în 1992.)
Georgia şi Ucraina nu au reuşit să iniţieze demersuri în vederea
aderării la NATO. Opoziţia Moscovei le-a convins pe Germania şi Franţa să
exprime reţineri cu privire la aceste state.

24
 Bibliografie

NATO în secolul 21, NATO Public Diplomacy Division / Division Diplomatie

publique de l’OTAN, Brussels / Bruxelles, 2004.

Site-ul Ministerului Apărării Naţionale, http://www.mapn.ro

Site-ul oficial al NATO, http://www.nato.int

######

25
 ONU – ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE

Prezentare generală şi istoric

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost înfiinţată la 24 octombrie

1945 de către un număr de 51 de ţări care se angajau să menţină pacea
prin cooperare internaţională şi securitate colectivă. Astăzi, aproape toate
naţiunile lumii sunt membre ONU - în total 192 de ţări. Sediul ONU este
la New York. Statele membre ONU acceptă şi îşi asumă obligaţiile
prevăzute în Carta Natiunilor Unite, un tratat internaţional care stabileşte
principiile de bază ale relaţiilor internaţionale.

Conform Cartei, ONU are patru obiective majore:

să menţină pacea şi securitatea internaţională;
să dezvolte relaţii de prietenie între naţiuni;
să coopereze în rezolvarea problemelor internaţionale şi în
promovarea respectului pentru drepturile omului;
să fie un centru pentru armonizarea acţiunilor tuturor
statelor.
ONU are şase organisme distincte. Cinci dintre ele – Adunarea
Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul
de Tutelă şi Secretariatul – au sediul central în New York. Cel de-al
şaselea - Curtea Internaţională de Justiţie - îşi desfăşoară activitatea la
Haga, în Olanda.

Funcţionarea ONU

Documente Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite

fundamentale Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Rezoluţiile Consiliului de Securitate
Hotărârile Adunării Generale
Documentele Consiliului Economic şi Social.

Principalele Adunarea Generală

organisme Toate statele membre ONU sunt reprezentate în Adunarea
Generală – „un parlament al naţiunilor” care se întruneşte în sesiuni
ordinare sau extraordinare pentru a discuta cele mai presante probleme
Adunarea mondiale.
Generală – un Fiecare stat membru are drept de vot.
parlament al Deciziile în probleme-cheie precum pacea şi securitatea
naţiunilor internaţionale, admiterea de noi membri şi bugetul ONU sunt luate cu
acordul a două treimi din membri.
Alte decizii sunt votate prin majoritate simplă. În ultimii ani, s-
au depus eforturi spre a se lua decizii mai degrabă prin consens, decât

26
 prin vot formal. Adunarea nu poate forţa statele să acţioneze, dar
recomandările ei sunt indicatorul opiniei internaţionale generale şi
reprezintă autoritatea morală a comunităţii naţiunilor.
Sesiunea anuală a Adunării Generale începe în luna septembrie
şi durează până în luna decembrie a fiecărui an. Daca este necesar,
sesiunea poate fi reluată sau se organizează o sesiune specială ori de
urgenţa pe teme de interes specific.

Menţinerea Consiliul de Securitate

păcii şi a Carta Naţiunilor Unite acordă Consiliului de Securitate
securităţii principala responsabilitate în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale internaţionale. Consiliul se poate reuni oricând, de fiecare dată când
există ameninţări la adresa păcii mondiale. Conform Cartei, toate
statele membre ONU sunt obligate să respecte şi să aplice deciziile
Consiliului.
Consiliul are 15 membri. Cinci dintre aceştia - China, Franţa,
Federaţia Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii şi Statele Unite ale
Americii - sunt membri permanenţi. Ceilalţi zece sunt aleşi de către
Adunarea Generală pentru un mandat de doi ani.
Statele membre continuă să discute propuneri de reformă în
componenţa Consiliului de Securitate, pentru o mai bună reflectare a
realităţilor politice şi economice actuale. Deciziile Consiliului trebuie
luate cu 9 voturi. Cu excepţia votului în chestiuni procedurale, nu
poate fi luată o decizie în cazul unui vot negativ sau al exercitării
drepturilui de veto din partea unui membru permanent.
Când Consiliul consideră că există o ameninţare la adresa păcii
mondiale, acesta discută mai întâi modalităţile de rezolvare paşnică a
unei dispute. El poate sugera principiile unui acord de pace sau poate
media conflictul. În cazul unor conflicte armate, Consiliul încearcă să
asigure mai întâi încetarea focului. Poate trimite o misiune pentru
menţinerea păcii cu scopul de a ajuta părţile aflate în conflict să
menţină armistiţiul şi să împiedice reluarea violenţelor.
Consiliul poate lua măsuri de implementare a deciziilor sale.
Poate impune sancţiuni economice sau poate impune un embargo
asupra armelor. Rareori Consiliul a autorizat statele membre să adopte
„orice mijloace necesare”, inclusiv acţiunea militară colectivă, pentru a
asigura ducerea la bun sfârşit a deciziilor sale.

Activitatea Consiliul Economic şi Social

economică şi Consiliul Economic şi Social, aflat în subordinea Adunării
socială a ONU Generale, coordonează activitatea economică şi socială a Naţiunilor
Unite şi a organizaţiilor din sistemul ONU. În calitate de forum central
de discuţie a subiectelor economice şi sociale internaţionale şi
formulare de recomandări de politici, Consiliul joacă un rol-cheie în
cooperarea internaţională pentru dezvoltare. Se poate consulta cu
organizaţiile neguvernamentale, dezvoltând astfel legătură între
Naţiunile Unite şi societatea civilă.
Consiliul are 54 de membri, aleşi de Adunarea Generală pentru
mandate de câte 3 ani. Se întruneşte pe tot parcursul anului şi are o
sesiune principală în cursul lunii iulie, perioadă în care miniştrii

27
 statelor membre discută, în cadrul unei reuniuni la nivel înalt,
problemele economice, sociale şi umanitare majore.
Teritorii
aflate sub tutelă Consiliul de Tutelă
internaţională Consiliul de Tutelă a fost înfiinţat pentru a asigura
supravegherea internaţională a unui număr de 11 teritorii aflate sub
tutelă şi administrate de şapte state membre; de asemenea, s-au
asigurat toate măsurile necesare pregătirii teritoriilor respective pentru
autoguvernare şi independenţă.
Organismul
judiciar al ONU Curtea Internaţională de Justiţie
Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organism
judiciar al ONU. Cei 15 judecători ai săi sunt aleşi de Adunarea
Generală şi de Consiliul de Securitate. Ei iau decizii prin vot
independent şi simultan. Curtea dezbate disputele dintre state în baza
participării voluntare a statelor aflate in litigiu. Daca un stat alege să
participe la procedurile curţii, atunci este obligat să se supună
rezoluţiilor acesteia. Curtea emite, de asemenea, opinii consultative
către ONU şi agenţiile specializate ale acesteia.
Partea
administrativă Secretariatul
Secretariatul se ocupă de partea administrativă a Naţiunilor
Unite, în baza mandatului aprobat de către Adunarea Generală, dar şi a
deciziilor Consiliul de Securitate şi ale altor organisme ONU. În
fruntea Secretariatului se află Secretarul General, care are drept sarcina
asigurarea managementului general.

Secretarul Secretarul General al Naţiunilor Unite

General al ONU Din 1 ianuarie 2007, Secretar General este sud-coreeanul Ban
Ki-Moon.
Secretarul General este numit de către Adunarea General ONU
la propunerea Consiliului de Securitate. Selecţia persoanei care
urmează să ocupe aceasta funcţie este, din acest motiv, supusă
dreptului de veto ce poate fi exprimat de oricare dintre cei cinci
membri permanenţi ai Consiliului de Securitate.
În baza Cartei ONU, Secretarul General îndeplineşte sarcinile
cu care a fost mandatat de către Consiliul de Securitate, Adunarea
Generală, Consiliul Economic şi Social şi alte organisme ale Naţiunilor
Unite. Carta il împuterniceşte pe Secretarul General „să aducă în
atenţia Consiliului de Securitate orice problemă care, în opinia sa,
poate ameninţa pacea şi securitatea internationale”.
Activitatea Secretarului General include: participarea la sesiuni
ale organismelor ONU; consultări cu liderii lumii sau cu oficiali
guvernamentali; călătorii în întreaga lume pentru a intra în contact cu
reprezentanţii tărilor membre. Toti interlocutorii săi sunt informaţi
despre aria largă de subiecte de interes pe plan mondial, teme care se
află şi pe agenda ONU. În fiecare an, Secretarul General face public un
raport de activitate al instituţiei pe care o conduce, document în care îşi
autoevaluează activităţile, dar îşi anunţă şi priorităţile de viitor.

28
Bibliografie

www.onuinfo.ro
www.un.org

######

29
 OSCE – ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE
ŞI COOPERARE ÎN EUROPA

Prezentare generală şi istoric

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) este

un organism de securitate, pan-european, ale cărui state participante (56)
Organism de acoperă zona geografică dintre Vancouver şi Vladivostok.
securitate pan- OSCE are o structură cooperativă, toate ţările participante având
european statut egal (state participante). Deciziile sunt luate prin consens (nici un
vot „împotrivă”). Deciziile OSCE nu au forţă legală, ci doar politică.
OSCE este recunoscută de către ONU în virtutea Capitolului VIII
din Carta Naţiunilor Unite şi constituie un instrument important pentru
prevenirea şi detectarea conflictelor, managementul crizelor
internaţionale şi reabilitarea zonelor post-conflict.
OSCE abordează problemele de securitate prin prisma a trei
dimensiuni: cea politico-militară, cea economică şi cea privind
dimensiunea umană şi mediul înconjurător. Astfel, OSCE se ocupă de o
gamă largă de probleme de securitate, de la controlul armamentelor,
măsuri de creştere a încrederii între state, drepturile omului, minorităţi
naţionale, reforme democratice, managementul forţelor de poliţie,
combaterea diverselor forme de trafic (persoane, arme, droguri),
dezvoltare economică şi protecţia mediului.
OSCE îşi are originea în dialogul pe probleme de securitate dintre
Est şi Vest demarat la începutul anilor ’70, când a fost creată Conferinţa
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) – un forum de dialog şi
negociere care a cuprins statele NATO precum şi statele comuniste,
membre ale fostului Pact de la Varşovia.
Rezultatul convorbirilor din cadrul CSCE a fost Actul Final de la
Actul Final de la Helsinki, semnat la 1 august 1975. Acest document conţine un număr de
Helsinki angajamente fundamentale în ceea ce priveşte problemele politico-
militare, economice, de mediu şi drepturile omului care vor deveni baza
aşa-numitului „Proces Helsinki”. În acelaşi timp, a fost stabilit un
„Decalog” al principiilor ce trebuie să guverneze relaţii dintre state şi
relaţiile dintre state şi proprii cetăţeni.
Până în 1990, CSCE a funcţionat sub forma unei serii de reuniuni
şi conferinţe, care s-au ocupat de extinderea şi consolidarea principiilor
adoptate la Helsinki în 1975, monitorizând implementarea lor de către
statele semnatare.
La sfârşitul Războiului Rece, Summit-ul de la Paris (noiembrie
1990) a decis dotarea CSCE cu instituţii permanente, pentru a putea
aborda mai eficient provocările de securitate resimţite în acel moment în
Europa. Primele şi cele mai importante instituţii au fost şi sunt
CSCE devine Secretariatul, Oficiul pentru Alegeri Libere şi Centrul pentru Prevenirea

30
OSCE în 1994 Conflictelor. CSCE a devenit OSCE în 1994, cu ocazia Summit-ului de la
Budapesta.
În comparaţie cu alte organizaţii, OSCE este unică din mai multe
puncte de vedere: are state participante atât din regiunea euro-atlantică
precum şi din cea eurasiatică; are o abordare cooperativă asupra
problemelor de securitate; a dezvoltat instrumente instituţionale de
prevenire a conflictelor; are o tradiţie bine-stabilită a dialogului şi
consensului; deţine o reţea largă de misiuni în teren; a acumulat o
serioasă experienţă în colaborarea cu alte organizaţii internaţionale.

Instituţiile OSCE

Consiliul Permanent
Este principala instituţie care organizează consultări
politice şi luarea de decizii în cadrul OSCE. Este vorba despre
Consultări un forum ce cuprinde reprezentanţi ai tuturor celor 56 de state
politice participante. Are întâlniri săptămânale, la Palatul Hofburg din
Viena.
Miniştrii de Externe ai celor 56 state OSCE participă
anual la un Consiliu Ministerial, cu excepţia anilor în care se
organizează Summit-uri ale Şefilor de State şi Guverne. Aceste
reuniuni oferă oportunităţi pentru evaluarea activităţilor OSCE,
adoptarea de decizii şi formularea de orientări strategice pentru
organizaţie.

Preşedintele în Exerciţiu al OSCE (Chairman-in-

Responsabilitatea Office, CiO)
politică Responsabilitatea politică pentru activităţile OSCE este
deţinută de Ministrul de Externe al ţării ce deţine preşedinţia
organizaţiei. Preşedinţia este încredinţată anual unui stat
membru. La 1 ianuarie 2008, poziţia a fost preluată de Finlanda,
care o predat-o Greciei, la 1 ianuarie 2009, urmând ca în 2010 să
fie preluată de Kazakhstan. Aceste trei ţări formează aşa-numita
„troika”, care are datoria de a oferi consiliere preşedinţiei în
exerciţiu a OSCE. Preşedintele OSCE are puterea de a numi
Reprezentanţi Personali sau Speciali, pentru diferite probleme
Structurile sau arii geografice.
operaţionale
Secretariatul OSCE
Este localizat în Viena, din 1993. Este condus de
Secretarul General, Marc Perrin de Brichambaut (Franţa), al
cărui mandat a început în iunie 2005. Secretariatul gestionează
structurile operaţionale şi activităţile OSCE (misiunile) din teren.
Secretariatul mai include Centrul pentru Prevenirea Conflictelor
şi Biroul Coordonatorului OSCE pentru Activităţi Economice şi
de Mediu, precum şi departamente administrative (resurse
umane, management financiar).
Respectarea
drepturilor omului Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile

31
 Omului (ODIHR)
ODIHR are sediul la Varşovia, Polonia, şi joacă un rol
important în dezvoltarea instituţiilor electorale naţionale.
ODIHR oferă asistenţă tehnică, monitorizează alegerile şi
Dimensiunea pregăteşte observatori pentru alegeri, promovează dezvoltarea
umană şi de mediu ONG-urilor şi a societăţii civile, susţine drepturile omului şi
pregăteşte monitori pentru modul în care acestea sunt respectate
în ţările participante. ODIHR este şi punctul de contact al OSCE
Problema pentru probleme minorităţilor Roma şi Sinti.
minorităţilor
Forumul Economic
Este principalul organism al OSCE activ în domeniul
dimensiunii umane şi de mediu a politicilor de securitate.
Forumul Economic se reuneşte anual în Praga.

Oficiul Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale

Are sediul la Haga, Olanda, şi se ocupă de analizarea
conflictelor potenţiale în care sunt implicate minorităţi naţionale,
încercând să detensioneze situaţiile cât mai rapid şi devreme
Misiunile în teren posibil.

Oficiul Reprezentatului OSCE pentru Libertatea

Mass-Media
Creat în 1997, monitorizează situaţia mass-media în ţările
participante şi oferă asistenţă şi consiliere în cazul încălcărilor
libertăţilor presei. Sediul este la Viena.

Misiunile OSCE în teren

În prezent, OSCE are 19 misiuni sau activităţi în teren,
desfăşurate în 17 state: Albania, Armenia, Azerbaijan, Belarus,
Bosnia şi Herzegovina, Croatia, Georgia, Kazakhstan,
Monitorizarea Kyrgyzstan, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Moldova,
alegerilor Muntenegru, Serbia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi
Uzbekistan. Cea mai mare este Misiunea OSCE în Kosovo. În
total, aproximativ 2.800 de persoane sunt angajate în cadrul
misiunilor OSCE, dintre care o pătrime sunt internaţionali, iar
restul localnici.

Adunarea Parlamentară a OSCE

Numără 300 de membri, parlamentari din statele
participante OSCE. Scopul acestui organism este să susţină
implicarea parlamentarilor din ţările participante la activităţile
OSCE. Membrii Adunării participă şi la misiuni de monitorizare
a alegerilor în ţări participante, în cooperare cu ODIHR
Secretariatul Adunării Parlamentare a OSCE se află la
Copenhaga.

Bibliografie
www.osce.org

32
 Statele participante la OSCE
(ordinea alfabetică este cea a limbii engleze, limba de lucru a OSCE; celelalte limbi
oficiale ale organizaţiei sunt: franceza, italiana, spaniola, germana şi rusa)

■ Albania ■ Kazakhstan ■ Elveţia

■ Andorra ■ Kârgâzstan ■ Tadjikistan
■ Armenia ■ Letonia ■ Turcia
■ Austria ■ Liechtenstein ■ Turkmenistan
■ Azerbaidjan ■ Lituania ■ Ucraina
■ Belarus ■ Luxemburg ■ Marea Britanie
■ Belgia ■ Fosta Republică ■ Statele Unite ale
■ Bosnia şi Herţegovina Iugoslavă a Macedoniei Americii
■ Bulgaria ■ Malta ■ Uzbekistan
■ Canada ■ Moldova
■ Croaţia ■ Monaco
■ Cipru ■ Muntenegru
■ Republica Cehă ■ Norvegia
■ Danemarca ■ Olanda
■ Estonia ■ Polonia
■ Finlanda ■ Portugalia
■ Franţa ■ România
■ Georgia ■ Federaţia Rusă
■ Germania ■ San Marino
■ Grecia ■ Serbia
■ Sfântul Scaun ■ Slovacia
■ Ungaria ■ Slovenia
■ Islanda ■ Spania
■ Irlanda ■ Suedia
■ Italia

33
 FMI – FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL

Prezentare generală şi istoric

Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie

Cooperarea internaţională cu 185 de ţări membre, al cărei scop este să
monetară promoveze cooperarea monetară internaţională, stabilitatea
internaţională schimburilor şi oferirea asistenţei financiare ţărilor în scopul
ajustării balanţei de plăţi externe.
Stabilitatea Fondul Monetar Internaţional monitorizează dezvoltarea
schimburilor economică şi financiară a ţărilor membre şi acordă consultanţă
pentru preîntâmpinarea situaţiile de criză.
Asistenţă FMI acordă ţărilor care au deficite ale balanţei de plăţi,
financiară împrumuturi pentru a susţine politicile propuse şi a rezolva
problemele apărute. Statele membre îi plătesc Fondului Monetar,
în funcţie de economia lor, o sumă în aur, devize şi monedă
naţională.
Această sumă le stabileşte cota-parte ce determină
numărul de voturi în deliberările Fondului, dar şi importanţa
creditelor de care pot beneficia. Accesul la aceste credite atrage,
pentru respectivul stat, măsuri de supraveghere şi control din
partea FMI.
Consiliul FMI-ul este o instituţie independentă. El este condus de
guvernatorilor reprezentanţii statelor membre, reuniţi în cadrul diferitelor
instanţe de decizie.
La conducere se afla Consiliul guvernatorilor, învestit
cu toate puterile, compus din câte un guvernator din fiecare stat
membru. Se reuneşte o dată pe an, în adunare generală (în
Consiliul septembrie sau octombrie), pentru a examina activităţile FMI şi
de administraţie pentru a adopta decizii importante, cum ar fi revizuirea Statutului
sau admiterea de noi ţări membre.
Deoarece se reunesc destul de rar, guvernatorii deleagă
Consiliului de administraţie o mare parte din puterile lor.
Consiliul de administraţie are sediul la Washington.
Cinci dintre membrii lui sunt numiţi în mod direct de către ţările
lor (SUA, Japonia, Germania, Franţa şi Marea Britanie). Rusia,
China şi Arabia Saudită au obţinut, de asemenea, dreptul de a
avea administratori proprii. Toate celelalte state membre trebuie
să se reunească în cadrul unor „circumscripţii”, adică pe grupe de
ţări.
Comitetul La conducerea FMI se află un director general, ales pe
interimar cinci ani, care dirijează serviciile şi prezidează Consiliul de
administraţie. Prin convenţie tacită, directorul general este un
european, în timp ce preşedintele Băncii Mondiale este un
american. Preşedintele este asistat de trei directori generali
adjuncţi.
Comitetul interimar a fost creat în 1974. El este compus
din 24 de membri, la nivel de miniştri sau de guvernatori de bănci

34
 Comitetul centrale, care se reunesc de două ori pe an, primăvara şi cu ocazia
de dezvoltare Adunării generale a guvernatorilor, pentru a propune acestora
marile orientări ale sistemului monetar internaţional şi
funcţionarea FMI-ului. Numărul redus al membrilor săi îi permite
să fie un bun forum de discuţii.

Un al doilea organism consultativ, Comitetul de

dezvoltare, este compus din 24 de membri, miniştri sau
guvernatori, cu rol de consilieri pe lângă guvernatorii FMI-ului şi
ai Băncii Mondiale, în legătură cu problemele de transferări de
resurse către ţările în curs de dezvoltare. Acesta se reuneşte în
acelaşi timp cu Comitetul interimar.

DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE (DST)

Sunt prima monedă internaţională creată vreodată de

guverne. Această monedă a fost creată cu ocazia adunării anuale de
la Rio de Janeiro, în 1967, pentru a furniza lichidităţile necesare
DST bunei funcţionări a sistemului monetar internaţional, într-o epocă în
create în 1967 care crearea de dolari necesară expansiunii mondiale a fost
percepută ca insuficientă. DST-ul este compus dintr-un grup de
cinci monede cărora le este dată o anumită pondere din total.
Esenţialul resurselor de care dispune FMI-ul pentru a acorda
credite este format din cotele-părţi subscrise de statele membre.
Cum cotele-părţi sunt câteodată insuficiente pentru a răspunde
ţărilor membre, FMI-ul face apel la resurse împrumutate.
Cote- Cotele-părţi reprezintă „capitalul” FMI, adică fondurile
părţi pentru proprii care-i permit să acorde credite. Fiecărui stat membru i se
fiecare stat atribuie o cotă-parte, element esenţial în viaţa instituţiei, căci cota-
parte serveşte la determinarea importanţei drepturilor de vot şi a
mărimii eventualelor credite. Totalul acestor cote-părţi se ridică
astăzi la 145 miliarde de DST, adică mai mult de 200 miliarde de
dolari.
Una din misiunile cele mai importante ale FMI este aceea de
a acorda credite ţărilor membre pentru a le ajuta să-şi rezolve
dificultăţile balanţei lor de plăţi. Pentru multe ţări în curs de
Accesul dezvoltare, FMI-ul este singura sursă de finanţare în devize: atunci
la împrumuturi când pieţele private refuză să acorde împrumuturi, Fondul este
deseori singura instituţie capabilă să acorde un credit în baza unui
program de ajustare economică.
Recurgerea la împrumuturi riscă însă să schimbe natura
Fondului, făcându-l să semene cu o banca ce împrumută ca să-şi
finanţeze creditele, aşa cum face Banca Mondială. Ţările membre
au decis ca Fondul să rămână o instituţie ale cărei resurse provin în
mod esenţial din cotele-părţi şi au impus un plafon echivalent cu
60% din valoarea totală a acestora, adică suma pe care Fondul poate
să o împrumute.
Mai multe facilităţi sunt oferite statelor membre. Alegerea

35
 facilităţii cel mai bine adaptate depinde de natura problemelor cu
care se confruntă ţara membră.
Acorduri Tranşele de credit - Este vorba de politica de credit cea mai
stand-by veche şi cea mai răspândită. Aceste credite sunt disponibile pentru
ţările membre în tranşe echivalente, fiecare, cu 25 % din cota-parte.
Pentru prima tranşă de credit, ţările membre trebuie doar să
demonstreze dorinţa de a reechilibra balanţa de plăţi. Pentru tranşele
de credit ulterioare se cere un acord de confirmare (denumit acord
stand-by), bazat pe politici de stabilizare ce acoperă o perioadă de
unul sau doi ani.
Facilitarea de ajustare structurală reîntărită este
răspunsul la eşecul relativ al programelor de ajustare tradiţională în
ţările cele mai sărace. Această facilitate pune accentul pe creşterea
economică, pe lupta împotriva sărăciei, pe reformele structurale şi
pe o finanţare externă adaptată pe o perioadă de trei ani.
Facilitatea de compensare şi de finanţare a cheltuielilor
neprevăzute are ca scop să acopere pierderile temporare ale
încasărilor din exporturi şi să finanţeze o creştere a costului
importurilor de cereale.
Facilitatea pentru transformarea sistemică are ca scop
să permită o finanţare a ţărilor în curs de tranziţie care se confruntă
cu dificultăţi ale balanţei de plăţi din cauza dispariţiei relaţiei lor
comerciale tradiţionale în cadrul CAER sau din cauza creşterii
costurilor energiei importate.
Asistenţa financiară în caz de urgenţă permite acordarea
unui ajutor financiar ţărilor membre care se confruntă cu probleme
ale balanţei de plăţi în cazul unei catastrofe naturale.

România şi FMI

România este membră a Fondului Monetar Internaţional din

anul 1972, cu o cotă de participare care în prezent este de 1030,2
Membră milioane DST sau 0,48% din cota totală. Romania deţine 10.552
FMI din 1972 voturi, reprezentând 0,49% din total.

În cadrul FMI, România face parte din grupa de ţări

(constituentă) care include: Olanda, Ucraina, Israel, Cipru,
Moldova, Georgia, Armenia, Bulgaria, Bosnia Hertegovina,
Croaţia, Macedonia. Grupa de ţări este reprezentată în Consiliul
executiv al FMI de un director executiv olandez - Jeroen Kremers.
În cadrul biroului directorului executiv, România are un
reprezentant care îndeplineşte funcţia de consilier al acestuia.

Reprezentantul României la FMI este Guvernatorul Băncii

Naţionale a României, Mugur Isărescu.

Romania a acceptat obligaţiile prevăzute în Articolul VIII al

Statutului FMI, la 25 martie 1998. Prin aceasta, România se

36
 angajează să nu recurgă la introducerea de restricţii cu privire la
efectuarea plăţilor şi transferurilor pentru tranzacţii internaţionale
curente şi să nu participe la aranjamente valutare discriminatorii sau
practici valutare multiple, fără aprobarea sau consultarea FMI.

Bibliografie

http://www.fmi.ro

http://www.mae.ro

http://www.bnro.ro
######

37
 BANCA MONDIALĂ

Prezentare generală şi istoric

După cel de-al Doilea Război Mondial, delegaţi din toate

naţiunile aliate s-au întâlnit la Bretton Woods în cadrul Conferinţei
Financiare şi Monetare ale Naţiunilor Unite, ce avea ca scop
refacerea sistemul economic internaţional. În cadrul conferinţei, pe
lângă stabilirea aurului ca etalon s-a hotărât înfiinţarea Fondului
Monetar Internaţional şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare (IBRD), IBRD fiind in prezent una din cele cinci
institutii care formeaza Banca Mondiala (World Bank, WB).
Alaturi de IBRD institutiile care formeaza Banca Mondiale
sunt: Asociatia Internationala de Dezvoltare (IDA), Corporatia
Financiara Internationala (IFC), Agentia de Garantare Multilaterala a
Investitiilor (MIGA) şi Centrul International de Reglementare a
Conflictelor din Domeniul Investitiilor (ICSID).
Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare si
Asociata Internationala de Dezvoltare apartin si sunt operate de cele
185 de state membre.
Prin traditie conducerea WB revine Statelor Unite (momentan
adjudecata de Robert B. Zoellick). Cand se vorbeste despre Banca
Mondiala, se face referinta in general la activitatile IBRD, aceasta
fiind responsabila pentru 80% din imprumuturile Bancii Mondiale.
IBRD nu are actionari iar puterea de vot este distribuita intre tarile
membre. Regulile privind modalitatea de alocare a voturilor au fost
stabilite la infiintarea Bancii. Statele Unite contribuind initial cu 75%
din capitalul de infiintare, a fost intotdeauna statul cu cele mai multe
voturi, in prezent circa 17% si este urmat de Japonia cu 7,9%. Pentru
a opera o modificare semnificativa in politica Bancii este necesara o
majoritate de voturi de 85%, Statele Unite fiind singura tara cu drept
de veto.
Telul Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare
(IBRD) este de a reduce saracia in tarile slab dezvoltate prin
promovarea dezvoltarii sustinute de imprumuturi, garantii, servicii de
analiza si consultanta.
Fondurile IBRD provin din emisia de obligatiuni in cadrul
pietelor financiare din lumea intreaga.
Asociatia Internationala de Dezvoltare (IDA) joaca un rol
cheie in misiunea Bancii Mondiale de combatere a saraciei. Atentia
IDA este concentrata in special asupra celor mai sarace tari unde
venitul pe cap de locuitor este mai mic de 885$, carora le acorda
imprumuturi fara dobanda. Creditele acordate de catre IDA sunt
esalonate pe o perioada de 35-40 de ani si beneficiaza si de o
perioada de gratie de 10 ani.
Fondurile IDA provin din donatiile facute o data la trei ani de
catre guvernele tarilor dezvoltate. Fonduri aditionale provin si din
rambursarea de fonduri din imprumuturile anterioare.

38
Instituţiile afiliate

Corporatia Financiara Internationala a fost infiintata in 1956

in scopul incurajarii activitatii sectorului particular in tarile in curs de
dezvoltare. IFC realizeaza aceasta in primul rand prin trei tipuri de
activitati: finantarea de proiecte ale sectorului particular, sprijinirea
societatilor din tarile in curs de dezvoltare in vederea mobilizarii
finantelor pe pietele internationale si acordarea de servicii de
consiliere si asistenta tehnica firmelor si guvernelor.
IFC ofera societatilor din tarile in dezvoltare membre o serie
completa de produse financiare si servicii:
imprumuturi pe termen lung in valute principale, cu
rate ale dobanzii fixe sau variabile;
investitii de capital;
instrumente tip-capital (imprumuturi subordonate,
actiuni preferentiale, bilete de venituri);
garantii si finantare standby;
management-ul riscurilor (intermedierea unor
operatiuni de swap valutar sau al dobanzilor).
IFC percepe pentru produsele sale tarifele pietii si nu accepta
garantii guvernamentale.
Capitalul actionar, varsat in intregime, provine de la tarile
membre si puterea de votare este proportionala cu numarul de actiuni
detinute. Capitalul autorizat al IFC este de 2,45 miliarde de dolari.
Consiliul Guvernatorilor delega multe dintre puterile sale
Consiliului de Directori, compus din Directorii Executivi ai BIRD,
care reprezinta tarile membre ale IFC. Consiliul de Directori
examineaza toate proiectele.
IFC este afiliata la BIRD, dar are propriul capital, statut si
personal. Desi in general activitatea IFC se deruleaza independent de
a BIRD-ului, cele doua institutii isi coordoneaza activitatea in multe
domenii.
Investitiile de capital si cele tip-capital ale IFC sunt realizate
din capital propriu - totalul capitalului varsat si profiturile retinute.
Majoritatea fondurilor necesare pentru operatiunile sale de acordare
de imprumuturi provin din imprumuturi de pe pietele financiare
internationale facute prin emisiuni de obligatii publice si plasamente
private, in timp ce o mica proportie este luata cu imprumut de la
BIRD.
Agentia de Garantare Multilaterala a Investitiilor (MIGA) are
rolul de a incurajarea investitiilor directe in tarile in curs de
dezvoltare. MIGA ofera garantii investitorilor straini in cazul
pierderilor cauzate de riscuri non-comerciale. Astfel MIGA ofera trei
servicii esentiale investitorilor: asigurarea riscului politic pentru
investitorii straini in tarile in curs de dezvoltare, asistenta tehnica
pentru imbunatatire climatului investitional si promovarea
oportunitatilor, medierea disputelor pentru a inlatura eventualele

39
 obstacole in calea viitoarelor investitii.
Centrul International de Reglementare a Conflictelor din
Domeniul Investitiilor (ICSID). In diverse randuri Banca Mondiala
ca institutie si presedintele bancii au asistat in medierea si concilierea
disputelor intre investitori si guverne. Infiintarea acestei institutii a
fost in primul rand pentru a nu mai implica presedintele in acest gen
de dispute.

Banca Mondială şi România

România a devenit membră a Băncii Mondiale în 1972. Din

1991, Banca Mondială a finanţat peste 30 de proiecte, acoperind o
gamă largă de activităţi.
La 13 iunie 2006, Consiliul Directorilor Executivi al Băncii
Mondiale a discutat Parteneriatul Strategic al Băncii Mondiale pentru
România (CPS) pe perioada 2006-2009.
Strategia, elaborată în strânsă colaborare cu Guvernul
României, reprezintă un ghid al asistenţei acordată ţării de către
Banca Mondială.
Până în prezent, Banca Mondială a finanţat peste 40 de
operaţiuni în ţară, reprezentând un angajament total iniţial de aproape
5 miliarde de dolari.

Operaţiunile de investiţii şi împrumuturile pentru politici de

dezvoltare (DPL) abordează trei domenii largi:

Promovarea sectorului privat şi dezvoltarea unor pieţe

eficiente. Aceasta include finalizarea agendei de privatizare,
îmbunătăţirea serviciilor de infrastructură, crearea unui mediu de
afaceri favorabil investiţiilor şi creşterii economice şi consolidarea
eficienţei pieţei muncii.
Edificarea unor instituţii din sectorul public şi
îmbunătăţirea guvernării prin reforma serviciului public,
îmbunătăţirea gestionării cheltuielilor publice şi a responsabilităţii,
implementarea unei strategii împotriva corupţiei şi reforma justiţiei.
Constituirea capitalului uman şi îmbunătăţirea
protecţiei sociale prin ameliorarea asigurării de servicii sociale în
domeniul sănătăţii şi educaţiei şi îmbunătăţirea sistemului de pensii.

În plus, programele de dezvoltare rurală şi de reducere a

sărăciei vizează îmbunătăţirea infrastructurii rurale, inclusiv
sistemele de irigaţii, serviciile sociale şi sistemul de finanţare rurală,
printr-un proces participativ. De asemenea, operaţiile băncii vizează
îmbunătăţirea productivităţii agricole şi forestiere.

Bibliografie

www.worldbank.org
www.wikipedia.org

40
www.ifc.org
www.fmi.ro
######

41