Metodologia Cercetarii Sociale

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE
Mihai Păunescu 2004 1

CUPRINS
I. Despre teorie şi metodă în ştiinţele sociale ……………………...4

I.1. Teoria socială ……………………………………………………………4
I.2. Ce explică teoria socială? ……………………………………………….8
I.3. Cum se produce cunoaşterea? …………………………………………..9
I.4. Câteva precizări terminologice …………………………………………13
I.5. Construirea teoriilor ……………………………………………………15
I.5.1. Metoda deductivă …………………………………………………15
I.5.2 Metoda inductivă ………………………………………………….16
I.6. Clasificarea orientărilor metodologice …………………………….…..18
II. Metodologii “obiective” de cercetare …………………………..20

II.1. Pozitivismul sociologic …………………………………………….….21
II.2. Operaţionalismul sociologic ………………………………………….23
II.3. Empirismul în ştiinţele sociale ……………………………………….26
II.4. Analiza structurală …………………………………………………...28
II.5. Analiza funcţională …………………………………………………..30
III. Practici metodologice interpretative ………………….………...35

III.1. Sociologia interpretativă a lui Max Weber …………………………..36
III.1.1. Acţiunea socială ……………………………………………......41
III.1.2. Tipuri de acţiune socială ……………………………………….42
III.1.3. Acţiune şi instituţii sociale ……………………………………..43
IV.1.4. Obiectivitatea cunoaşterii sociale ………………………………46
III.2. Interacţionismul simbolic ……………………………………………48
III.3 Etnometodologia ………………………………………………………57
III.4. Fenomenologia ……………………………………………………….63
IV. Polarităţi metodologice ……………………………………...….69

IV.1. Individualism – holism metodologic …………………………………69
IV.2. Pozitivare sau înţelegere a datelor empirice …………………………73
Fiind prevăzut pentru semestrul I al primului an de studii în ştiinţe politice şi sociale,

cursul are menirea de a asigura temeiurile introductive în logica şi practica cercetării
sociale. Cursul vizează prezentarea modalităţilor alternative de producere a datelor
sociale, interpretare a acestora şi integrare teoretică. Astfel, cursul va consta din analiza a
principalelor orientări teoretice şi metodologice în ştiinţele sociale şi a principiilor
subsumate acestora. În final, se doreşte ca studenţii să fie familiarizaţi de co-existenţa
diverselor orientări teoretice şi metodologice, precum şi de logicile şi proiectele de
cercetare diferite pe care aceste orientări le-au generat.
OBIECTIVE GENERALE
În finalul cursului ne aşteptăm ca studenţii:
• să asimileze conţinuturile conceptelor de bază ale proiectării cercetării sociale,

putând opera cu ele în contexte existente precum şi în mod independent;
• să distingă specificul cercetării sociale, iar în cadrul acesteia, diferenţele dintre
variatele orientări şi practici metodologice dezvoltate în sociologie;
• să elaboreze structura unui proiect de cercetare socială empirică, precizând
elementele componente şi relaţiile dintre ele.
STRUCTURA CURSULUI
Spre deosebire de ştiinţele naturii, în sociologie şi în ştiinţele sociale în general,

nu s-a dezvoltat o metodologie unitară şi universală, autonomă faţă de universul teoretic
luat ca referinţă, ci mai degrabă strategii de investigare specifice diferitelor orientări
teoretice. Metodologia cercetării sociale (MCS) se ocupă cu identificarea şi analiza

principiilor de cercetare implicate de teorii sociale alternative. MCS îşi propune astfel să
analizeze coerenţa internă a unor logici de cercetare diferite, aplicabilitatea lor
problemelor sociale actuale, precum şi diferenţele şi convergenţele ce se stabilesc între
abordări diferite ale cercetării.
Vom propune în continuare o prezentare a unor noţiuni epistemologice generale,
pentru ca apoi să analizăm relaţiile ce se stabilesc între teorie şi metodă şi să delimităm
obiectul de studiu al MCS. Vom opera în continuare o clasificare a orientărilor
metodologice şi vom analiza consecutiv fiecare orientare metodologică în parte. În final
vom distinge două polarităţi metodologice clasice ce transgresează toate întreprinderile
de cercetare socială modernă.
I. Despre teorie şi metodă în ştiinţele sociale
I.1. Teoria socială
Teoria era în Antichitate contemplarea lumii şi în special a mişcării astrelor;

începând din Renaştere teoria evocă o creaţie a spiritului uman: astfel, astronomia care
era o simplă descriere a devenit o construcţie şi un calcul al raporturilor matematice.
Numim teorie, în sens larg, un ansamblu sistematic de idei sau de cunoştinţe exprimate
abstract, logic interconectate, ce circumscriu o arie limitată. În acest sens, numim teoria
cunoaşterii reflecţia critică cu privire la natura şi limitele spiritului nostru – Kant. Teoria
acţiunii morale se numeşte etică, teoria valorilor se numeşte axiologie, teoria artei se
numeşte estetică etc.
Pentru sociologul american R.K. Merton putem vorbi de teorie, în sens strict,
atunci când o propoziţie 1) este dedusă dintr-un set de propoziţii fundamentale şi 2) se
demonstrează concordanţa ei cu observaţia. Să exemplificăm prima condiţie. Atunci când
o propoziţie (inferenţă) se bazează doar pe observaţia unor cazuri particulare, spunem că

aceasta este empirică1. Dacă propoziţia denotă clase de elemente (grupuri de elemente
particulare), atunci avem ceea ce se cheamă generalizări empirice. Pentru a deveni o
propoziţie teoretică aceasta trebuie să poată fi dedusă dintr-un set de propoziţii
fundamentale apriori. Sociologul francez Emile Durkheim a observat că există o
uniformitate statistică în diverse populaţii de catolici şi protestanţi (cazurile particulare
din totalul potenţial, în timp şi spaţiu, al populaţiilor de catolici sau protestanţi) în ce
priveşte incidenţa sinuciderilor: rata sinuciderilor în rândul catolicilor este mai scăzută
decât rata sinuciderii în rândul protestanţilor. Aceasta este însă doar o regularitate
empirică ce ar putea deveni semnificativă teoretic, doar dacă poate fi derivată dintr-un set
de propoziţii teoretice. Pentru exemplificare vom prezenta analiza fenomenului
sinuciderii realizată de către sociologul francez E. Durkheim. Reluând asumpţiile
teoretice ale lui Durkheim, teoria sa devine clară:
1. Coeziunea socială furnizează suportul psihic necesar membrilor grupului supuşi
anxietăţii şi stresului.
2. Ratele sinuciderii sunt dependente de stresul şi anxietatea “neînlăturate” la care sunt
supuse persoanele.
3. Catolicii au o coeziune socială mai mare decât protestanţii.
4. Rezultă că se aşteaptă la rate mai scăzute ale sinuciderii în rândul catolicilor decât în
rândul protestanţilor.
Ceea ce mai înainte era o simplă generalizare empirică (sinuciderea avea incidenţe mai
ridicate în rândul protestanţilor decât în cel al catolicilor) a devenit astfel, în cadrul
teoriei, o relaţie explicativă nu doar între afilierea religioasă şi comportament, ci între
grupuri având atribute conceptualizate (coeziune socială) şi comportament.
Observăm că teoria procedează la conceptualizarea cazurilor particulare observate, astfel
că, în final, teoria se prezintă sub forma unor relaţii între concepte abstracte: coeziune
socială, afiliere religioasă, comportament.
A doua condiţie se referă la concordanţa cu observaţia, adică verificarea empirică

(prin experienţă), a propoziţiei deduse din teorie. Epistemologul Karl Popper spune însă
că operaţia de verificare nu are nici un sens şi că o teorie nu a fost niciodată complet
1
Empiric = cunoscut prin experienţă

verificată. Se poate demonstra cel mult concordanţa unei teorii cu anumite observaţii
(cazuri particulare), dar nu concordanţa ei cu realitatea (totalitatea cazurilor la care se
referă sau populaţia în sens statistic). Verificarea concordanţei cu realitatea sau inferenţa
de la cazurile particulare la întreaga populaţie ar presupune un număr indefinit de
operaţii. Demersul ştiinţific nu ar consta deci în confirmarea teoriilor, ci în infirmarea lor.
Singura modalitate de care dispune omul de ştiinţă pentru a supune teoria la proba
realităţii constă în a o construi astfel încât să fie falsificabilă, adică astfel încât să poată fi
respinsă de către natură. Se poate afirma cu certitudine doar falsitatea unei teorii, dar
niciodată nu se poate spune cu certitudine că o teorie este adevărată.
Să presupunem că avem o teorie T; va fi posibil să testăm empiric această teorie
dacă putem deriva din ea cel puţin o consecinţă q (un caz particular) ce enunţă existenţa
unei stări date a naturii. Dacă starea descrisă de T se va realiza efectiv, atunci nu putem
spune că teoria T este falsă; dacă dimpotrivă q (sau cazul particular) contrazice realitatea
atunci se poate afirma cu certitudine că T este falsă. Congruenţa dintre q şi starea de
natură ne spune doar că nu putem deduce că T este falsă, dar aceasta nu însemnă că T
este în mod obligatoriu adevărată.
Pentru a demonstra adevărul teoriei ar trebui să cunoaştem mulţimea Q a
consecinţelor posibil de derivat din T şi să verificăm congruenţa dintre Q şi starea de
natură, cu alte cuvinte să ne asigurăm că nici o consecinţă q a lui T nu contrazice
realitatea. Cum însă nu avem nici un criteriu care să ne permită să fim siguri că am dedus
toate consecinţele unei teorii, rezultă că nu vom putea niciodată demonstra adevărul unei
teorii, ci doar nonfalsitatea ei. Practic, o teorie poate fi oricând pusă în discuţie printr-o
nouă observaţie.
Popper distinge între teorii ştiinţifice care permit compararea dintre q şi starea
naturală şi teorii metafizice care nu permit această comparaţie. Teoriile ştiinţifice sunt
astfel refutabile sau falsificabile, în timp ce cele metafizice nu au această caracteristică.
Teoriile metafizice se referă la concepte sau consecinţe ce nu pot fi observate empiric
(exemplu: “mântuirea sufletului”; propoziţia: “indivizii ce săvârşesc fapte bune ajung în
Rai” este o propoziţie metafizică, fiindcă nu poate fi observată relaţia dintre un anumit
individ (caz particular) şi starea de mântuire şi, prin urmare, propoziţia nu poate fi
falsificată)

În sens restrâns, o teorie este deci un sistem logic de propoziţii, exprimate într-un
limbaj conceptual abstract şi ale cărei consecinţe pot fi infirmate empiric. Caracteristici
ale teoriei ar fi:
1. teoria este exprimată într-un limbaj abstract, conceptualizat;
2. o teorie este mai cuprinzătoare decât generalizările empirice;
3. teoria este cumulativă: în măsura în care permite formularea altor consecinţe,
teoria contribuie la dezvolarea cercetării;
4. furnizând explicaţii pentru fapte, fenomene trecute, teoria face posibilă
formularea de predicţii privind faptele, fenomenele viitoare. Pentru a permite
formularea de predicţii însă teoria trebuie să fie precisă. Precizia este un
element important pentru testabilitate. Cu cât inferenţele formulate pe baza
teoriei sunt mai precise, cu atât este mai puţin probabil ca ipoteze alternative
să explice aceleaşi fenomene. Dat fiind faptul că verificarea empirică a
predicţiilor formulate într-o teorie nu pot dovedi veridicitatea teoriei, ci sunt
doar o măsură a confirmării acesteia, este întotdeauna posibil ca ipoteze
alternative deduse din teorii diferite să explice fenomenele respective. Atunci
când predicţiile sunt precise şi confirmate de observaţie, probabilitatea de
eroare scade. Aceeaşi funcţie o îndeplineşte şi coerenţa internă a teoriilor.
Sociologul american J. Coleman2 (1990) identifică trei caracteristici pe care o teorie

trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată validă:
1. să prezinte coerenţă internă: operaţiile să fie logic corecte (valide – respectă legile de
raţionare);
2. să reflecte datele despre realitatea socială: premisele să fie toate propoziţii adevărate;
3. să aibe valoare de întrebuinţare practică: să poată fi formulate, în baza teoriei, politici
care să vizeze ameliorarea situaţiei sociale.
G. King, R. Keohane şi S. Verba3 (2000) consideră că obiectivul cercetării

ştiinţifice îl constituie elaborarea de inferenţe. Inferenţa este procesul logic prin care
2
J. Coleman, Foundations of Social Theory, The Belknap Press, 1990.

ajungem să cunoaştem fenomene la care nu avem acces direct, folosind datele pe care le
avem la îndemână. Fenomenele pe care nu le cunoaştem direct reprezintă materialul de
bază pentru cercetători, teorii şi ipoteze. Fenomenele pe care le cunoaştem ne oferă datele
(cantitative sau calitative) pe care se bazează cercetarea. Inferenţa este de două feluri:
inferenţa descriptivă şi respectiv inferenţa cauzală. Prima presupune formularea de
propoziţii despre fenomene ce nu au fost direct observate pe baza unui set de observaţii
particulare. De exemplu, formularea de propoziţii privind comportamentul de vot al
românilor în baza chestionării unui eşantion reprezentativ este o inferenţă descriptivă.
Observând comportamentul unui eşantion estimăm, încercăm să descriem
comportamentul întregii populaţii.
Inferenţa cauzală presupune încercarea de a explica variaţia unui fenomen sau
fapt social prin variaţia altui fenomen sau fapt social. Co-variaţia celor două fenomene
trebuie testată empiric. În plus, pentru a fi corectă din punct de vedere ştiinţific, inferenţa
cauzală este implicată de un set de propoziţii fundamentale, în sensul menţionat mai sus.
Să menţionăm că producerea de inferenţe cauzale şi includerea lor necesară în teorii este
obiectivul prin excelenţă al cercetării ştiinţifice. Nu toţi cercetătorii însă urmăresc
formularea de teorii; unii vizează doar generalizările empirice sau inferenţele descriptive.
I.2. Ce explică teoriile sociale?
Acestea trebuie să vizeze fenomenele sociale, nu comportamentele indivizilor

singulari. În cazuri izolate, fenomenele sociale pot fi rezultatul direct al însumării sau
agregării comportamentelor individuale, dar în majoritatea cazurilor nu se întâmplă însă
aşa. Structura socială se interpune între aţiunile indivizilor şi efectelor sistemice, astfel că
orice explicaţie care rămâne la nivelul comportamentului individual este cel puţin
incompletă. Prin urmare, ţinta oricărei teorii sociale trebuie să fie explicaţia sistemului
social.
3
G. King, R. Keohane şi S. Verba, Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi, 2000

I.3. Cum se produce cunoaşterea în ştiinţele sociale?
La această întrebare pot fi formulate mai multe răspunsuri. Aşa cum afirmam în
introducerea acestui curs, în ştiinţele sociale există mai multe metode valide de producere
a cunoaşterii. Metodele se diferenţiază în funcţie de teoriile de referinţă care operează cu
abordări diferite ale sistemului social. Pentru ca o metodă să fie considerată validă,
aceasta trebuie să fie logic coerentă, să se bazeze pe premise ce nu au fost dovedite ca
false şi să fie acceptată de comunitatea ştiinţifică.
Teorii sociale diferite postulează nivele referenţiale de agregare (ontologii)
diferite diferite ale sistemului social. Un nivel poate fi cel diadic, al relaţiei dintre doi
actori, altele pot fi familia, grupul, organizaţiile şi instituţiile; la nivele superioare de
agregare se află societatea ca întreg sau sistemul mondial. Prin raportare la nivelul
ontologic de referinţă, în ştiinţele sociale există două metode de explicare a
comportamentului sistemelor sociale. O metodă presupune observarea unui eşantion de
sisteme sau a aceluiaşi sistem pe o perioadă de timp. Această metodă poartă denumirea
de analiză comparativă, este de tip holist şi operează cu date economice şi sociale
agregate (factorii care favorizează dezvoltarea societăţii sau rata sărăciei într-o ţară sau
alta). O altă metodă de explicare a comportamentului sistemelor sociale implică
examinarea proceselor interne ale sistemului la nivelul părţilor componente. Cazul tipic
este acela în care părţile componente sunt indivizii membrii ai sistemului social.
Explicaţia privind comportamentul sistemic se face în termenii acţiunilor individuale, dar
nu prin simplă agregare sau însumare a acestora. În alte cazuri, părţile componente pot fi
instituţii ale sistemului sau sub-grupuri ce se constituie în părţi ale acestuia. În aceste
cazuri analiza coboară la nivele de agregare inferioare nivelului sistemic şi explică
comportamentul sistemului recurgând la comportamentul părţilor acestuia.
Teoriile operează însă şi cu tipuri diferite de date sociale care descriu sistemul
social ca întreg sau părţi ale acestuia: date cantitative şi date calitative. Datele cantitative
presupun măsurarea numerică a unor aspecte specifice a fenomenelor sociale la nivele
diferite de agregare: de cele mai multe ori sunt considerate caracteristici individuale care

apoi, prin abstractizare şi agregare, iau forma indicilor statistici ce relevă caracteristici
generale ale sistemului social (agregarea nu se realizează prin simplă însumare) Exemplu:
indicele corupţiei sau indicele coeziunii sociale sau indicele dezvoltării rurale. Se obţin
astfel descrieri generale ale unor fenomene sociale şi se urmăreşte explicarea cauzală a
acestora; cercetările cantitative urmăresc realizarea unor măsurători şi analize ce pot fi cu
uşurinţă refăcute/replicate de alţi cercetători.
Pe de altă parte datele calitative urmăresc înţelegerea sau interpretarea situaţiilor
sociale, a semnificaţiilor subiective vehiculate de actorii sociali. Astfel de cercetări se
concentrează de obicei asupra unui număr mic de cazuri, se bazează pe interviuri
intensive sau pe analiza în profunzime a materialului istoric şi urmăresc descrierea
comprehensivă (bazată pe înţelegere, comprehensiune) a unui eveniment sau a unei
unităţi sociale. Cercetătorul urmăreşte să înţeleagă, prin empatie, stările subiective,
sentimentele, semnificaţiile sau valorile actorilor. Exemplu: cercetătorul urmăreşte să
înţeleagă modul de gândire al unui protestant prin comparaţie cu cel al unui catolic sau
cel al unui ortodox.
Prin raportare la tipul de date sociale ce caracterizează sistemul social, există două
metode (practici de cercetare) în ştiinţele sociale: practici de cercetare pozitive sau
“obiective” sau “cantitative” şi practici de cercetare interpretative sau “calitative” sau
“comprehensive”. Practicile de cercetare pozitive folosesc date cantitative şi
instrumentarul statistic pentru a elabora inferenţe menite să explice sistemul social.
“Faptele sociale trebuie explicate prin alte fapte sociale” spunea E. Durkheim. Adepţii
acestor practici pledează pentru utilizarea metodelor specifice ştiinţelor naturii în ştiinţele
sociale. Practicile de cercetare interpretative afirmă caracterul distinct al “obiectului”
ştiinţelor sociale faţă de cel al ştiinţelor naturale şi invocă necesitatea unei metode diferite
care să explice comportamentul sistemului social. Faptele sociale sunt explicate de stările
subiective, de conştiinţă, ale actorilor implicaţi.
Aşa cum am văzut, există metode diferite de explicare a sistemului social după
cum concepem diferit ontologia socială sau epistemologia ştiinţelor sociale. Aceste
metode diferite sunt implicate moduri diferite de concepere a realităţii sociale, adică
teorii sociale diferite. Rezultă deci că metoda de cercetare este inseparabilă teoriei

referenţiale, în ştiinţele sociale existând numeroase logici alternative de investigare a
realităţii.
Într-o formă sau alta, teoria socială defineşte referinţa empirică a metodei de
investigare, modul de considerare a realităţii, tipurile de date selectate din mesajul
implicit al faptelor sociale. Orice metodă “decupează” realitatea şi o “forţează” să evoce
semnificaţiile aşteptate prin teoria care a fundamentat-o. Metoda este selectivă, iar
această selectivitate îşi are originea în teoria care a ghidat elaborarea ei ca mod de
investigare a semnificaţiilor faptelor sociale.
Propoziţiile formulate la nivel teoretic, explicativ, integrate în sisteme logico-

teoretice coerente se convertesc în principii metodologice. Un exemplu ar fi edificator în
acest sens. Teoria interacţionist simbolică a lui G. H. Mead, dezvoltată ulterior de
teoreticieni precum H. Blumer sau E. Goffman formulează câteva principii (teoretice)
generale menite să identifice componentele constitutive ale realităţii sociale, precum şi
nivelurile de agregare ale acesteia ce prezintă interes în cercetare:
1). Oamenii se raportează la realitate (obiecte fizice, alţi oameni, instituţii etc.) pe baza
semnificaţiilor pe care aceasta le are pentru ei.
2). Semnificaţiile se constituie şi se dezvoltă în procesul interacţiunii sociale.
3). Semnificaţiile sunt dezvoltate şi modificate prin procese interpretative în situaţiile
concrete în care oamenii sunt implicaţi.
Într-o astfel de teorie, nivelul ontologic primar al realităţii sociale îl constituie

interacţiunile dintre oameni, prin urmare cercetarea va viza să formuleze propoziţii
despre sistemul social pornind de la aceste interacţiuni, iar nu de la indivizii singulari.
Mai mult, datele care îl interesează pe cercetătorul interacţionist-simbolic sunt
semnificaţiile şi interpretările pe care oamenii le dau acestora în situaţii concrete;
cercetătorul este interesat se semnificaţiile subiective ale actorilor şi nu caută să
descopere fapte, fenomene obiective. Cercetarea operează astfel cu date de tip calitativ.
Metodele de culegere a datelor vor fi observaţia participativă nestandardizată şi
implicarea cercetătorului în situaţiile interacţionale. Categoriile ştiinţifice formulate vor fi

exprimate în termenii concreţi vehiculaţi de actorii sociali şi vor ţine cont de clasificările
cu care actorii concreţi operează în viaţa cotidiană. Astfel, principiile teoretic enunţate
mai sus se convertesc în principii metodologice care ghidează un anumit fel de raportare
a cercetătorului la realitatea socială, un anumit mod de “producere” a datelor sociale
relevante şi un mod particular de integrare teoretică a acestora.
De pe altă poziţie teoretică, metoda de cercetare ar fi altfel construită, iar aceasta

ar produce date şi concluzii teoretice specifice. Astfel, într-o cercetare de tip pozitivist,
observaţia s-ar baza mai puţin sau deloc pe implicarea participativă a observatorului în
situaţia socială observată şi nu s-ar concentra preponderent pe schimburile de semnificaţii
realizate în procesul de comunicare între actori. Observaţia ar fi astfel proiectată încât să
opereze cu un sistem de categorii observaţionale preformulate şi standardizate de către
observator pentru a încadra manifestările comportamentale concrete în forma unor date
structurate ce pot fi prelucrate statistic. Situaţia socială observată ar fi una pe cât posibil
“reprezentativă”, cu virtuţi de generalizare statistică, iar nu una “concretă”, în sensul de
oarecare. Propoziţiile astfel formulate sunt considerate generalizabile la nivelul întregului
univers de referinţă (populaţii) în virtutea reprezentativităţii situaţiei investigate. Astfel
de propoziţii poartă denumirea de generalizări empirice, adică propoziţii care, pe baza
observării faptelor sociale (prin experienţă deci) sintetizează uniformităţi relaţionale între
variabilele care le caracterizează.
Bazându-ne pe exemplele mai sus menţionate, spunem că teoria referenţială
delimiteză obiectul de studiu de obiectul real, delimitând apriori caracteristicile
obiectului de studiu considerate de către teorie ca fiind definitorii. Metoda de cercetare se
dezvoltă în strânsă legătură cu temeiurile teoretice care au generat-o şi generează date
sociale utilizabile doar în acest cadru teoretic. Transferurile de metode de la o teorie la
alta presupun şi transferuri ale premiselor teoretice şi ideologice care le-au generat.
Metodologia cercetării sociale (ştiinţa despre metodă) se identifică aşadar cu

o logică a analizei ştiinţifice a realităţii sociale ce se bazează pe asumpţii teoretice
apriori. Metoda este modul de producere a cunoaşterii. Metodologia este ştiinţa despre
metodă. Metodologia nu se reduce nici la inventarierea metodelor de culegere empirică a

datelor sociale sau a metodelor de prelucrare a acestor date, nici la definirea unui
procedeu universal sau a unui set de procedee particulare de investigare a unei probleme
teoretice şi nici la descrierea regulilor de raportare a cercetătorului la realitatea empirică.
În structura metodologia cercetării sociale includem următoarele clase de elemente

componente:
a) ansamblul principiilor teoretice referenţiale reprezentând concepţia teoretică despre
faptele, fenomenele sociale, relaţiile şi procesele sociale, principii convertite într-un
mod de abordare a realităţii sociale. Teoriile sociologice clasice ale lui M. Weber, E.
Durkheim şi V. Pareto au dezvoltat şi fundamente metodologice specifice.
b) Ansamblul metodelor şi tehnicilor de colectare a datelor empirice, adică a operaţiilor
prin care sunt definite şi captate mesajele realităţii. Observaţia, ancheta, analiza de
conţinut se înscriu în această clasă.
c) Ansamblul tehnicilor şi procedeelor de prelucrare a datelor empirice, adică de
ordonare, sistematizare şi corelare a lor.
d) Ansamblul procedeelor logice de analiză, construcţie sau reconstrucţie a teoriei pe
baza rezultatelor cercetării empirice, în vederea elaborării de tipologii, descrieri,
explicaţii sau predicţii.
O orientare metodologică presupune o logică de cercetare ce asociază unui set

coerent de principii teoretice componente din fiecare clasă de elemente.
I.4. Câteva precizări terminologice
Realitatea socială. Una din chestiunile fundamentale ce i-a preocupat pe filosofii

din toate timpurile este aceea a realităţii: dacă toate cele care sunt există independent de
experienţa noastră. Este cartea aceasta reală sau este doar produsul minţii noastre?
Neştiind dacă există în mod real o realitate independent de experienţă, cu toţii ne
comportăm ca şi cum ar fi. În filosofie există două mari abordări: realismul (concepţia
scolastică potrivit căreia universalele au o existenţă substanţială reală, independent de

faptul de a fi sau nu gândite; în filosofia modernă, concepţia potrivit căreia obiectele
există independent de faptul de a fi percepute) şi nominalismul (în filosofia scolastică
concepţia potrivit căreia universalele nu există independent de gândire şi sunt simple
nume; în filosofia modernă, acea teorie a utilizării termenilor generali care explică
semnificaţia şi denotaţia lor prin recurenţa în ele a proprietăţii generale indicate)4.
Acestora le corespund în ştiinţele sociale abordările realistă şi, respectiv, constructivistă.
Realismul în ştiinţele sociale este concepţia conform căreia unităţile explicative (cauzele)
sunt reale, autonome, existente în sine independent de faptul de a fi sau nu conştinentizate
de către societate (exemplu: preferinţele individuale sunt date, autonome).
Constructivismul presupune că unităţile explicative sunt construite (constituite) social
(exemplu: cultura organizaţională este o construcţie socială, nu există în sine independent
de mintea oamenilor).
O altă modalitate de a analiza problema realităţii este în termeni de obiectivitate

şi subiectivitate. Realizăm că unele lucruri cad pe tărâmul atitudinilor, sentimentelor şi
stărilor mentale subiective, în timp ce altele sunt chestiuni în sine obiective, adică
exterioare subiectului şi minţii acestuia. Conştiinţa obiectivităţii este însă tot un fenomen
mental. Ca principiu de lucru, substituim intersubiectivitatea pentru obiectivitate.
Obiectivitatea este subiectivitatea împărtăşită de membrii unei comunităţi.
Legea este o generalizare empirică cu valoare universală; ca şi generalizările

empirice, legile nu explică, ci doar descriu fenomene; în ştiinţele sociale sunt de tip
probabilist.
Conceptele (exemplu: status socio-economic) sunt elemente abstracte reprezentând

clase de fenomene în domeniul de studiu. Variabila (exemplu: ocupaţia) este
corespondentul empiric al conceptului. Conceptele sunt teoretice, variabilele sunt
operaţionalizări ale conceptelor ce pot fi observate şi măsurate. Variabila este
caracterizată de atribute (sau valori, exemplu profesor, funcţionar, confecţioner, etc.),
altfel spus este o grupare logică de atribute. Acestea se constituie în valorile sub care
4
Anthony Flew (ed.), Dicţionar de filozofie şi logică, Bucureşti, Humanitas, 1996.

variabila poate fi observată. Atributele unei variabile trebuie să fie exhaustive şi mutual
exclusive. Nu este posibilă caracterizarea unui caz (unei persoane) prin mai multe
atribute ale aceleiaşi variabile. De asemenea, pentru fiecare caz trebuie să existe un
atribut care să îl caracterizeze.
I.5. Construirea teoriilor: metoda deductivă şi metoda inductivă.
Earl Babbie vorbeşte de două metode de construcţie teoretică în funcţie de raportul

stabilit între teorie şi cercetarea empirică. Astfel, metoda deductivă pornşte de la teorii
deja existente mai generale şi formulează explicaţii pentru fenomenele sociale observate
ce prezintă un grad mai scăzut de generalitate. Invers, metoda inductivă presupune
pornirea de la cercetarea empirică şi încercarea de a găsi, prin generalizare şi
abstractizare, numitorul comun al fenomenelor observate.
Ambele metode însă presupun asumarea unor principii teoretice preliminare ce
ghideză formularea metodei de investigare empirică. Nu există astfel cercetare empirică
complet detaşată de supoziţii teoretice. Cercetările care şi-au propus acest lucru
(empirismul) au eşuat în explicitarea acestor principii, dar nu a reuşit nicidecum detaşarea
completă a investigării empirice de supoziţii teoretice.
I.5.1 Metoda deductivă
Construirea teoriilor se poate realiza pe cale deductivă în felul următor: pornindu-se

de la teorii existente ce stabilesc relaţii între concepte generale şi abstracte, se formulează
noi concepte şi teorii cu grad de generalitate mai redus; aceste teorii implică apoi
formularea de ipoteze, testarea acestora şi validarea teoriei.
1. Specificarea temei.
2. Specificarea universului de referinţa (populaţiei) al teoriei.
3. Identificarea şi specificarea conceptelor şi variabilelor care compun teoria.

4. Formularea de propoziţii cunoscute privind relaţiile între aceste variabile.
5. Raţionamentul logic de la aceste propoziţii la tema în discuţie.
H. Edward Ransford5 (1968) a vrut să explice ce a determinat violenţele ce au avut loc

între populaţia de culoare şi autorităţi în suburbia Watts din Los Angeles din vara anului
1965. El a studiat literatura despre participarea politică extremă şi a identificat două
caracteristici pe care cercetători anteriori le asociau comportamentului politic extrem:
izolarea socială şi starea percepută de neputinţă. A explicat apoi comportamentul stradal
violent ca o formă de participare politică extremă şi a testat ipoteza conform căreia
persoanele de culoare manifestând o stare percepută de neputinţă, respectiv izolare
socială (măsurată ca intensitate şi frecvenţă a contactelor cu membrii comunităţii albe şi
ca socializare cu membrii aceleiaşi comunităţi) au constituit grupul participanţilor la
violenţele din Watts. Datele au confirmat ipoteza lui Ransford susţinând teoria acestuia
cu privire la violenţa socială.
I.5.2. Metoda inductivă
Adesea cercetătorii încep construirea teoriei de la observarea aspectelor realităţii

sociale încercând să descopere pattern-uri (regularităţi, uniformităţi). Cercetarea de teren
– observarea directă a fenomenelor – este o sursă de construcţie teroretică inductivă.
1. Specificarea temei.
2. Specificarea universului de referinţa (populaţiei).
3. Observarea directă a unui eşantion din populaţie.
4. Identificarea regularităţilor, a normelor comportamentale, a tipurilor sociale.
5. Identificarea numitorului comun pentru aceste regularităţi.
6. Conceptualizarea şi teoretizarea.
5
Edward H. Ransford, “Isolation, Powerlessness and Violence: A Study of Attitudes and Participants in the
Watts Riots”, American Journal of Sociology 73, 1968

Exemplu: care sunt sursele religiozităţii. Cu toţii am observat că anumiţi oameni
sunt mai religioşi decât alţii, dar cum se explică aceste diferenţe? Charles Glock6 a
efectuat o anchetă asupra membrilor unei biserici episcopale din tot teritoriul Statelor
Unite. Chestionarul conţinea întrebări privind practici religioase ce a permis
cercetătorilor să distingă grade diferite de religiozitate.
Glock şi colegii săi au fost interesaţi să vadă mai întâi dacă tipuri diferite de
indivizi sunt caracterizate de grade diferite de religiozitate. Sexul a fost prima variabilă
studiată: femeile s-au dovedit mai religioase decât bărbaţii. De asemenea, bătrânii s-au
dovedit mai religioşi decât tinerii, săracii mai religioşi decât bogaţii; persoanele
provenind din familii “tradiţionale” (căsătoriţi cu copii) mai puţin religioase decât cele
provenind din familii incomplete sau trăind în afara familiilor.
Cu excepţia ultimei care părea oarecum în contradicţie cu ceea ce se ştia la nivelul
simţului comun, acestea pot fi considerate legi ale religiozităţii (valabile nu doar în
spaţiul nord-american, ci în toate societăţile moderne). Legile însă nu explică nimic, ci
doar descriu regularităţi, uniformităţi empirice.
S-a demonstrat în plus că fiecare variabilă identificată contribuia independent la gradul de

religiozitate observat, efectul fiind cumulativ. Femeia în vărstă, singură şi săracă s-a
dovedit a fi cea mai religioasă, în timp ce tânărul provenind dintr-o familie completă şi cu
situaţie materială foarte bună manifesta cel mai scăzut grad de religiozitate.
Care sunt însă explicaţiile pentru care aceste variabile sunt asociate? Care este numitorul
comun al acestor caracteristici. S-a argumentat astfel că fiecare din caracteristicile
asociate religiozităţii era puţin valorizată în societatea americană. Astfel, bărbaţii se
bucurau de status social superior celui al femeilor; tinerii, de asemenea, ocupau o poziţie
privilegiată faţă de bătrâni; societatea americană preţuia viaţa de familie spre deosebire
de alte forme de convieţuire.
Astfel, persoanele având aceste caracteristici erau într-o mai mare măsură deprivaţi de
reuşite şi satisfacţii în societatea seculară, ceea ce îi făcea să se îndrepte mai mult spre
6
Charles Glock şi Stark Rodney, Christian Beliefs and Antisemitism New York: Harper & Row, 1967.

biserică pentru a obţine confort şi recompense alternative. Cercetătorii au ajuns astfel să
dezvolte teoria privării sociale şi a implicării religioase.
I.6. Clasificarea orientărilor metodologice
Există criterii diferite după care clasificăm orientările metodologice conturate în

ştiinţele sociale, ceea ce conduce implicit la clasificări diferite. Astfel, Donald S. Tull7
vorbeşte de conturarea a trei practici diferite de cercetare: metoda obiectivistă, metoda
subiectivisă, şi metoda fenomenologică. Tull porneşte operează cu o clasificare a
practicilor folosite de diverşi cercetători după criteriul publicităţii (explicitării) metodelor
de cercetare. Astfel, metoda obiectivistă îşi propune testarea ipotezelor utilizând
proceduri statistice explicite (publice) şi teste ce pot fi repetate de alţi cercetători. Metoda
subiectivistă realizează de asemenea testarea ipotezelor, dar este mai puţin riguroasă în
ceea ce priveşte independenţa cercetătorului şi explicitarea procedurilor. Metoda
fenomenologică respinge complet testarea ipotezelor şi explicitarea premiselor afirmând
faptul că cercetarea nu poate fi absolut independentă; un obiect poate fi văzut doar de un
subiect, ca atare orice metodă de cercetare este subiectivă şi particulară.
După Lazăr Vlăsceanu, criteriul principal în funcţie de care clasificăm orientările
metodologice este reprezentat de principiile teoretice care au generat un anumit mod de
abordare a realităţii sociale. Acestea au acţionat ca principii metodologice. Criteriul este
deci unul teoretic cu relevanţă metodologică (pentru practica de cercetare). În
concordanţă cu aceleaşi principii au proliferat mai multe orientări metodologice, pentru
ca, tot în raport cu ele, dar în opoziţie, să se dezvolte altele. Astfel, pozitivismul filosofic
şi sociologic a generat anumite principii de cercetare socială, dezvoltând practicile
metodologice “obiective”, anume pozitivismul, operaţionalismul, empirismul,
structuralismul şi analiza sistemică. În opoziţie cu aceste practici s-au dezvoltat
orientările metodologice interpretative, începând cu sociologia interpretativă a lui M.
7
Donald S. Tull & Gerald S. Albaum, Survey Research. A Decisional Approach, Intertext Books, New
York, 1973.

Weber, interacţionismul simbolic al lui G. H. Mead, apoi fenomenologia şi
etnometodologia.
În cadrul practicilor metodologice “obiective” sau pozitive se urmăreşte

dezvoltarea ştiinţelor sociale după modelul ştiinţelor naturii: faptele sau fenomenele
sociale sunt considerate ca “obiecte” (reale) al căror specific nu împiedică o abordare
similară cu analiza fenomenelor naturii; analiza se centrează asupra identificării
elementelor care compun realitatea socială, a relaţiilor dintre acestea şi a cauzelor.
Cunoaşterea trebuie să ia forma explicaţiilor cauzale şi predicţiilor, a legilor şi
generalizărilor empirice, detaşate de eventualele implicaţii valorice pentru a asigura
“obiectivitatea” discursului ştinţific.
În opoziţie, orientările metodologice interpretative pun accentul pe specificul
ireductibil al fenomenelor sociale sau al comportamentului uman şi de aceea sunt
considerate drept “subiectiviste”. Poziţia epistemologică a acestora rezidă în:
1. considerarea faptului că trăsătura esenţială, unică a comportamentului uman
este semnificaţia sa subiectivă, pentru individul respectiv. Acţiunea umană
este guvernată de scopuri şi motive, iar nu de stimului sau cauze, în consecinţă
ştiinţa trebuie să înţeleagă acţiunea din punctul de vedere al actorului, ca un
proces de definire a situaţiei, de evaluare a alternativelor în termenii
scopurilor şi de alegere a acţiunii;
2. considerarea fenomenelor şi faptelor sociale (realitatea socială) ca fiind
construite în procese de negociere simbolică inter-subiectivă; acestea nu au o
existenţă intrinsecă în afara acestor procese de construcţie socială;
3. considerarea identităţii ontologice dintre cercetător şi realitatea cercetată;
cercetătorul participă la construcţia realităţii, în aceeaşi măsură ca şi
“obiectul” (indivizii) investigat(i); acesta din urmă dispune de conştiinţă în
aceeaşi măsură ca şi cercetătorul.
Dacă pentru orientările metodologice “obiective” principalele concepte utilizate

sunt explicaţia şi predicţia bazate pe decelarea cauzelor, în orientările metodologice
interpretative vorbim mai degrabă de înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor

subiective ale comportamentelor prin considerarea scopurilor şi motivelor acţiunii. În
acest al doilea caz avem de-a face cu o explicaţie intenţională, de tip teleologic
(comportamentele sunt explicate prin stări viitoare, în timp ce explicaţia cauzală se referă
la determinarea stărilor actuale de către stări anterioare).
În formularea caracteristicilor metodologice ale fiecărei orientări vom considera
principiile metodologice preliminare considerând:
1. instrumentele utilizate pentru a genera o anumită practică de cercetare
(metodelor şi tehnicilor de culegere şi analiză a datelor sociale);
2. formele de organizare şi prezentare a cunoaşterii sociale;
3. practica de utilizare socială a cunoaşterii teoretice propuse.
II. Metodologii “obiective” de cercetare.
Numim practici metodologice “obiective” de cercetare, acele cercetări sociale ce

se bazează pe principiile teoretice rezultate din filosofia pozitivă a lui Comte, dar şi pe
principiile caracteristice empirismului britanic clasic şi pozitivismului logic
(neopozitivismului) în filosofie. În concordanţă relativă cu aceste principii, s-au dezvoltat
mai multe orientări de cercetare socială. Dintre acestea, pozitivismul sociologic,
operaţionalismul şi empirismul se caracterizează printr-o abordare accentuat empiristă,
inductivă, bazată pe agregarea datelor empirice la nivel individual. Pe de altă parte,
analiza structurală, analiza funcţională şi analiza sistemică sunt practici metodologice
consecvente principiilor “obiective” de cercetare ce postulează însă şi modele teoretice de
explicare a realităţii empirice având astfel un caracter deductiv şi operând cu date ce
caracterizează sistemul social în totalitatea sa.

II.1. Pozitivismul sociologic.
Auguste Comte a introdus termenul de sociologie odată cu cel de filosofie

pozitivă şi a considerat că sociologia va ajunge să cunoască cel mai înalt nivel de
dezvoltare al cunoaşterii umane care, în evoluţia ei trece prin fazele succesive ale gândirii
teologice, metafizice şi pozitive. În concepţia lui Comte, cunoaşterea produce ordinea
socială (ajungând să cunoască aceeaşi realitate obiectivă, oamenii se vor supune unor
reguli comune); odată cu faza supremă a cunoaşterii pozitive, sociologia devine inginerie
socială, iar sociologii ajung să guverneze ştiinţific societatea. Termenul de “pozitivism”
însă a ajuns să aibă conotaţii diverse, unele chiar peiorative pierzându-şi astfel valoarea
univocă. De aceea este foarte probabil că astăzi nici un sociolog nu se va considera în
mod explicit pozitivist sau susţinător al unui punct de vedere pozitivist. Termenul de
pozitivism se distinge prin accepţiuni diferite în sociologie şi filosofie.
În filosofie, cel mai adesea se are în vedere pozitivismul logic al Cercului de la
Viena, apărut sub influenţa lucrărilor lui Bertrand Russell asupra fundamentelor logice
ale matematicii şi epistemologiei. Pozitivismul logic sau neopozitivismul se dezvoltă prin
opoziţie faţă de filosofia clasică realistă (universalia sunt realia) şi faţă de concepţiile
“metafizice” sau idealiste, accentuând rolul experienţei ca singura bază validă a
cunoaşterii. De asemenea, neopozitivismul elimină judecăţile de valoare sau normative,
pornind de la presupoziţia că datorită lipsei lor de consistenţă empirică (senzorială) nu
pot deveni propoziţii validate prin teste empirice.
B. Russel afirmă că orice cunoaştere trebuie să plece de la date, singurele premise
epistemologice valide. Datele sunt rezultatul direct al stimulilor ce acţionează asupra
senzorilor umani luând astfel forma percepţiilor. Pe de altă parte, inferenţa presupune
asocierea de percepţii, adică de semne de natură senzorială. Memoria este definită drept
percepţie anterioară, iar mărturia este percepţia altora, ambele fiind considerate deopotrivă
premise epistemologice în calitatea lor de percepţii, dar şi inferenţe întrucât nu sunt
cunoscute în mod direct, nemijlocit, ci prin amintire sau prin intermediul experienţei altei
persoane.
Specificul pozitivismul sociologic nu se reduce la cel filosofic cu toate că
împărtăşeşte asumpţiile referitoare la fundamentul experienţial al cunoaşterii, precum şi cea

referitoare la neutralitatea valorică a cunoaşterii. Pornind de la aceste premise pozitivismul
sociologic a condus la instituirea unei practici “obiective” de cercetare, concentrându-se
asupra dezvoltării sociologiei ca ştiinţă socială asemănătoare prin strategiile de cercetare şi
prezentare a cunoaşterii cu ştiinţele naturii. Opţiunile pozitivismului sociologic au condus la
formularea următoarelor principii metodologice generale (L. Vlăsceanu8, 1982, p. 41 – 46):
1. Metodele, tehnicile, procedeele şi chiar unele concepte dezvoltate şi aplicate în

ştiinţele naturii pot fi direct adaptate şi utilizate în sociologie. Aceste metode
presupun considerarea fenomenelor sociale, a proceselor carcacteristice
subiectivităţii umane, a voinţei, atitudinilor, motivelor şi aspiraţiilor drept
“obiecte” de studiu ce pot fi analizate în mod similar cu investigarea obiectelor
naturale neînzestrate cu conştiinţă.
2. Faptele, fenomenele sau procesele sociale sunt, din punct de vedere
epistemologic, independente de teoria care îşi propune să le descrie, adică între
experienţă şi reconstrucţia teoretică a acestei experienţe nu există o relaţie de
derivare directă, ci fiecare îşi are propria existenţă independentă. O astfel de
poziţie poate fi realizată prin eliminarea consideraţiilor filosofice generale din
discursul sociologic şi elaborarea de generalizări empirice şi legi de tipul celor
din ştiinţele naturii. Independenţa dintre “fapte şi “teorii” odată realizată, pasul
următor constă în identificarea metodei de verificare a teoriei prin apel la faptele
despre care ea asertează ceva. Testarea ipotezelor în sociologie şi validarea
empirică a teoriilor este rezultatul practic al acestui principiu.
3. Cunoaşterea sociologică are un caracter tehnic, instrumental, în sensul că tinde
să conducă la o “inginerie socială” asemănătoare celei de tip tehnic. Sociologia
se preocupă în special de domeniul mijloacelor şi nu de cel al scopurilor, oferă
mai degrabă instrumente de rezolvare a problemelor decât puncte de vedere
valorice pentru orientarea practicilor în care agentul social este implicat.
Cunoaşterea sociologică este astfel instrumentală şi neutrală valoric. Această
neutralitate se bazează pe distincţia kantiană între “este” şi “trebuie”.
8
Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

4. Metoda istorică, importantă în majoritatea cercetărilor sociologice, este înlocuită
de istoricitatea metodei de investigare. Metoda este fundamentală pentru
producerea de cunoaştere şi se verifică în însuşi procesul cercetării. Cunoaşterea
generată în mod fragmentar - prin testarea ipotezelor ce asociază două sau mai
multe variabile – ajunge să fie cumulată în elaborări din în ce mai complete şi
mai complexe. Cum evenimentele petrecute în trecut nu pot fi cercetate cu
metodele disponibile în prezent, sociologul trebuie să se preocupe mai degrabă
de consolidarea metodei de investigare. Se renunţă astfel la metoda analizei
evenimentelor istorice în favoarea istoricităţii metodei de cercetare; metodele
devin centrul preocupărilor, iar metodologia se substituie cunoaşterii sociale
efective.
Aceste principii definesc fie în totalitate, fie individual, atitudinea “pozitivistă” în

cercetare. Desigur că acceptarea unui principiu nu implică şi acceptarea tuturor celorlalte, de
unde rezultă şi ambiguitatea termenului de pozitivism sociologic. În realitate sunt puţine
cercetări practice în totalitate pozitiviste. În “Regulile metodei sociologice”, precum şi în
analiza cauzelor ce determină ratele sinuciderii, E. Durkheim statuează principii
metodologice de tip pozitivist, dar în cercetarea din “Diviziunea muncii sociale” se
depărtează mult de preceptele pozitiviste. Acesta este un caz tipic de depăşire a “metodei”
prin “imaginaţia sociologică”. (L. Vlăsceanu, op.cit., p. 47).
II.2. Operaţionalismul sociologic
După deceniul al patrulea al secolului trecut, pozitivismul a evoluat în

operaţionalism care astfel continuă practica metodologică “obiectivă”, statuată de
pozitivism mai ales la nivelul dezirabilităţii. Reprezentantul operaţionalismului
sociologic, George A. Lundberg, se consideră un cercetător ştiinţific asemănător celor din
ştiinţele naturii, identificându-se mai degrabă cu practicile acestora din urmă decât cu
principiile pozitiviste.

Punctul de vedere operaţionalist a fost preconizat în cercetarea din ştiinţele naturii
de către fizicianul Percy W. Bridgman. După acesta, “esenţa unei explicaţii constă în
reducerea unei situaţii la elementele cu care suntem atât de familiarizaţi că le acceptăm ca
atare, iar curiozitatea, odată cu aceasta, ni se potoleşte”9. Conceptele nu trebuie definite
în termenii proprietăţilor care le aparţin, pentru că atunci nu mai pot fi testate empiric, ci
prin intermediul operaţiilor pe care le folosim pentru concretizarea lor. “Conceptul de
lungime este determinat deîndată ce operaţiile prin care este măsurată lungimea sunt
determinate”10. Ştiinţa nu ne răspunde la întrebări de tipul “ce este realmente lungimea
(sau coeziunea socială sau inteligenţa?)”, pentru că propoziţiile sale se referă la natura
proceselor noastre descriptive şi nu la fenomenele naturale ca atare.
George Lundberg a pornit de la operaţionalismul fizicist considerând că
măsurarea socială este calea principală de definire a conceptelor sociologice. Nu trebuie
să existe concepte sociale care să nu caracterizeze entităţi măsurabile. La întrebarea “ce
este inteligenţa?” răspunsul este simplu: “inteligenţa este ceea ce măsoară testul de
inteligenţă”. Lundberg formulează câteva principii de bază pe care se bazează toate
ştiinţele privind natura realităţii şi a cunoaşterii:
1. toate datele sau experienţele pe care se bazează oamenii constau în răspunsuri
ale organismelor la mediu;
2. simboluri, de obicei verbale (concepte), sunt inventate pentru a reprezenta
aceste răspunsuri;
3. aceste simboluri (concepte) sunt datele imediate ale cunoaşterii;
4. toate propoziţiile despre realitate trebuie să constea în inferenţe, generalizări
sau abstractizări ale acesor simboluri şi ale răspunsurilor pe care le reprezintă.
Lundberg formulează o serie de corolari ai acestor principii:

1. Toate postulatele sunt verbalizări ale răspunsurilor cuiva la ceva ce a produs
aceste răspunsuri.
9
P. W. Bridgman, The Logic of Modern Physics, New York, MacMillan, 1927, p. 37.
10
Ibidem, p.5

2. Conceptele trebuie definite operaţional; o situaţie trebuie analizată în termenii
operaţiilor care îi relevă caracterul, astfel că toţi observatorii calificaţi să
ajungă independent la aceeaşi analiză.
3. Datele sociale ne sunt cunoscute prin răspunsurile noastre şi inferăm existenţa
şi caracteristicile fenomenelor din aceste răspunsuri.
4. Realitatea derivă din capacitatea umană de a răspunde; este deci cu atât mai
tangibilă cu cât avem metode de a răspunde.
5. Conceptele sunt doar desemnări ale unor tipuri de răspunsuri, iar nu calităţi
intrinseci ale obiectelor sau situaţiilor. El afirmă astfel natura inferenţială a
cunoaşterii şi realităţii.
Operaţionalismul lui Lundberg porneşte de la o problemă fundamentală în

sociologie: formularea de propoziţii teoretice testabile prin raportare la realitatea
empirică. Identificarea referinţelor empirice ale teoriei sociologice a actualizat problema
măsurării sociale a conceptelor, iar operaţionaliştii au găsit soluţia propusă de P.
Bridgman. Operaţionalismul s-a dezvoltat totuşi idependent de teoria sociologică
referenţială, ajungând să identifice procedeele de măsurare cu însăşi teoria referenţială.
Cunoaşterea apriorică este limitată la nivelul construirii instrumentelor de măsurare a
referinţelor empirice (senzoriale). Astfel, în evaluarea operaţionalismului trebuie
considerate câteva premise semnificative: în orice teorie există concepte nemăsurabile
(pentru care nu există operaţii de măsurare directă, ci sunt inferate în baza corelaţiei lor,
teoretic asumată, cu alte fenomene); măsurarea se diferenţiază în funcţie de contextul
social în care se desfăşoară, caz în care operaţionaliştii reclamă nu doar schimbarea
procedurilor de măsurare, ci şi schimbarea conceptelor înseşi, ceea ce duce la relativism
exagerat; de asemnea, operaţionaliştii nu precizează modul în care ajungem la definiţia
operaţiilor. (L. Vlăsceanu, op. cit., p. 49)
În consecinţă, deşi vizează problema reală a operaţionalizării şi măsurării
conceptelor în cercetarea socială, operaţionalismul propune soluţii insuficiente şi
consideră, în mod eronat, că operaţionalizarea şi măsurarea sunt independente de teoria
sociologică.

II.3. Empirismul în ştiinţele sociale.
Dacă pozitivismul şi operaţionalismul erau mai degrabă orientări metodologice, în

sensul că propuneau o serie de principii definitorii de cercetare, empirismul s-a afirmat
mai degrabă ca o practică deosebit de influentă mai ales în sociologia anglo-saxonă.
Empirismul s-a bazat pe o epistemologie inductivistă prin care s-a sperat acumularea unei
mase critice de date empirice ca singura bază validă pentru elaborarea teoretică
ulterioară. De asmenea, empiriştii s-au preocupat de dezvoltarea instrumentelor de
măsurare şi a metodelor de colectare a datelor, ajungându-se ca metoda să se substituie
problematicii de cercetare. Empirismul s-a dezvoltat ca practică metodologică fără teorie
referenţială, propunându-şi să construiască teorii numai pe baza acumulării de date
empirice valide şi prin formularea de generalizări empirice.
Empirismul se dezvoltă ca pactică de cercetare mai ales începând cu deceniul al
cincilea al secolului trecut, perioadă în care încep să capete consacrare lucrările lui Paul
Lazarsfeld, unul dintre cei mai influenţi cercetători din domeniul metodologiei cercetării
sociale.
Empirismul are trei surse de originare11:
1. Şcoala filosofică britanică a empirismului clasic reprezentată de John Locke, George

Berkeley şi David Hume sau cea iniţiată mai recent de Bertrand Russell sub forma
pozitivismului (sau empirismului) logic. Empirismul clasic afirmă că realitatea nu poate
fi cunoscută decât prin simţuri. Gândirea renascentistă caracteristică filosofilor
menţionaţi pune în legătură raţiunea şi experienţa. Atât Locke, cât şi Berkeley şi Hume
afirmă netemeinicia ideilor înnăscute, experienţa fiind singura sursă a ideilor noastre.
Impresiile, percepţiile sunt premergătoare ideilor, acestea din urmă, afirmă Russell, fiind
imagini, reaminitiri ale impresiilor, adică reprezentări. Filozoful empirist care a exercitat
o influenţă încă şi mai directă asupra cercetării sociale a fost J. Stuart Mill prin sistemul
său de logică inductivistă. Preocupările lui Mill se concentrează asupra modalităţilor de
construire a raţionamentului inductiv înţeles ca generalizare pe baza experienţei. Mill a
11
L. Vlăsceanu, 1982.

elaborat o metodă sistematică pentru formularea generalizărilor empirice, forma
predilectă a cunoaşterii pentru empirişti.
2. Metodologia pozitivistă este a două sursă a empirismului în ordine cronologică, dar şi
cea mai importantă; empiriştii critică ceea ce trecea drept teorie socială clasică ce nu se
fundamenta pe observarea sistematică a realităţii sociale, ci avea mai degrabă un caracter
speculativ, deci neştiinţific. Ei resping teoriile sociale apriori, asertând observarea
sistematică şi metodică a datelor ca unică sursă de construcţie teoretică. Nu există o
teorie de referinţă, aceasta trebuie construită procedând inductiv de la ipoteze care, prin
verificare, pot deveni generalizări empirice. Acumularea progresivă de generalizări
empirice va conduce gradual la elaborarea teoriei ştiinţifice. Empirismul se limitează
astfel la stabilirea de conexiuni între entităţi observabile; pentru empirism este
caracteristică confuzia dintre obiectul cunoaşterii şi obiectul real. În ştiinţă, cercetătorul
se raportează la obiectul real din perspectiva teoriei sale referenţiale, considerându-l ca
obiect al cunoaşterii. Nevând o teorie de referinţă, empiristul se raportează direct la
fenomenul real, nereuşind însă să-i surprindă caracteristicile definitorii.
3. Statistica constituie cea de-a treia sursă originară şi care particularizează practica
empiristă în raport cu orientările anterioare. K. Pearson a dezvoltat tehnica statistică a
calculării coeficientului de corelaţie. Acesta se referă la probabilitatea statistică (cu un
anumit grad de semnificaţie) a relaţiei dintre două clase de lucruri sau de evenimente.
Coeficientul de corelaţie a făcut posibilă realizarea de inferenţe privind asocierea între
clase de evenimente ceea ce a potenţat formularea şi dezvoltarea generalizărilor
empirice. De asemenea, metoda statistică a făcut posibilă precizarea probabilităţii de
adevăr a ipotezelor pe baza eşantioanelor dintr-o populaţie de referinţă. Metodele
statistice au condus la standardizarea şi uniformizarea proiectelor de cercetare, dar şi la
inhibarea imaginaţiei creatoare. (L. Vlăsceanu, op. cit., p. 51 - 57). Metodologia devine
normativă prin excelenţă, încorsetând abordări alternative ale realităţii sociale.
Limitele practicii metodologice empiriste sunt:
a) tipizarea proiectelor de cercetare şi limitarea imaginaţiei;
b) subordonarea problematicii investigate faţă de metodele de culegere a datelor şi
de tehnicile statistice de prelucrare a acestora;

c) fragmentarea ipotetică exagerată care a dus la greutăţi în cumularea rezultatelor
teoretice;
d) ignorarea perspectivelor teoretice mai cuprinzătoare şi caracterul său ateoretic.
II.4. Analiza structurală
Analiza structurală este o orientare metodologică de sorginte “obiectivă” ce îşi

propune să dezvolte sociologia ca ştiinţă pozitivă depăşind atât teoretizarea nefondată pe
date empirice a filosofiilor sociale de tip speculativ, cât şi diversitatea de date şi ipoteze
fragmentare ale empirismului. Analiza structurală în sociologie îşi propune să
demonstreze virtuţile conceptului de “structură”, deosebit de productiv din punct de
vedere teoretic şi metodologic în lingvistică, mai precis în fonologie.
Analiza structurală a fost preconizată în lingvistică de Ferdinand de Saussure,
preluată apoi în antropologie de C. Levi-Strauss care a aplicat în studiile etnologice,
antropologice sau sociologice acelaşi mod de abordare prin care s-a asigurat progresul
ştiinţific al lingvisticii.
F. de Saussure defineşte limba, în Cursul de lingvistică generală (1931), ca un
produs social, exterior individului (fapt social); individul nu o poate modifica printr-un
simplu act de voinţă; limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, este
comparabilă cu scrierea, riturile simbolice, gesturile de politeţe, semnele militare etc.
Limba este doar cel mai important dintre aceste sisteme. Limba este astfel o instituţie
socială.
C. Levi-Strauss argumentează că ştiinţa trebuie să se preocupe de natura
inconştientă a fenomenelor culturale (sociale). La fel cum structura limbii rămâne
necunoscută celui care vorbeşte până la apariţia unei gramatici ştiinţifice, tot aşa
fenomenele culturale rămân la nivelul gândirii inconştiente, fiind caracterizate de
raţionalizări sau de elaborări secundare. Tocmai de aceea sociologia trebuie să se
dezvolte, spune Strauss, ca ştiinţă pozitivă, formulând categorii de explicare obiectivă a
realităţii şi detaşată de interpretările (raţionalizările) vehiculate de oameni în vorbirea
comună. Cercetătorul este chemat să identifice structura inconştientă a fenomenelor

sociale, acea schemă unică care e prezentă şi acţionează în contexte locale şi temporale
diferite. Această schemă unică nu ar corepunde unui tip particular de instituţie, ci se
reduce la anumite relaţii de corelaţii, inconştiente care se reproduc în toate societăţile.
Cum definim însă termenul de structură? Termenul de structură este mai degrabă
polisemantic; cu toate acestea cine spune “structură” spune “sistem”, “coerenţă”,
“totalitate”, “dependenţa părţilor de întreg”, “sistem de relaţii”, “totalitate ireductibilă la
suma părţilor” etc. Structura nu este o realitate concretă dată, vizibilă, direct accesibilă, ci
este teoretic postulată, este un model teoretic (eventual formalizat) al acelei realităţi care
este supusă investigaţiei. Nu se poate opera cu o definiţie inductivă (gen proxim şi
diferenţă specifică) a noţiunii de structură. Aceasta este postulată în contextul unei teorii
deductive, verificabile, menită să explice variaţia observată în interiorul unui sistem.
Analiza structurală se preocupă deci de studierea structurii inconştiente a
fenomenelor sociale. Ea refuză să trateze termenii ca entităţi independente, luând ca bază
a analizei sale relaţiile dintre termeni; nu este preocupată de conţinutul acestor relaţii, cât
de forma lor, devenind astfel formalistă; urmăreşte descoperirea unor legi generale de
transformare a structurii. C. Levi-Strauss analizează structurile de înrudire într-o măsură
similară cu lingvistul fonolog care studiază modul de relaţionare a fonemelor pentru
producerea de semne inteligibile social. Levi Strauss demonstrează astfel că regulie de
rudenie constituie un sistem de elemente coerente, departe de a fi, cum credeau unii
antropologi, reguli arbitrare produse de o sumă de contingenţe. Relaţiile stabilite între
aceste reguli urmează un pattern descifrabil în contexte spaţiale şi temporale diferite.
(Exemplu: atunci când relaţia dintre tată şi fiu slăbeşte, aceea dintre unchiul matern şi
nepot se întăreşte. De asemenea, când puterea fratelui asupra sorei scade, aceea a
viitorului soţ creşte. Relaţiile dintre tată, fiu, frate şi soră sunt unite prin două cupluri de
opoziţii corelative în aşa fel încât în fiecare din cele două generaţii în cauză există
întotdeauna o relaţie pozitivă şi o relaţie negativă12).
Analiza structurală încearcă să depăşească studiile istoriste şi să impună o meodă
analitică care să evidenţieze constituţia internă a fenomenelor. Obiectivul analizei constă
în construcţia unităţii integrale a variaţiilor diferenţiale specifice elementelor corelate. În
exemplul anterior, Levi-Strauss afirmă că “unitatea rezultă din existenţa universală a
12
C. Levi-Strauss, Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 60 – 61.

prohibiţiei incestului. Aceasta echivalează cu afirmaţia că în societatea umană un bărbat
nu poate obţine o femeie decât de la un alt bărbat care i-o cedează sub formă de fiică sau
soră”13.
Analiza structurală introduce ordine ordine explicativă într-un univers caracterizat
la nivelul lui de suprafaţă prin diversitate şi incoerenţă fenomenală. Aşa cum menţionam
mai sus, termenul de structură nu se referă la realitatea empirică, ci descrie un model
teoretic construit după acea realitate. Structura este definitorie modelului despre realitate
şi nu realităţii înseşi, astfel că descrierea structurală a unui obiect supus analizei constă în
ansamblul consecinţelor care rezultă din aplicarea unei axiomatici privind acest obiect,
axiomatică şi consecinţe ce se înscriu într-o teorie a obiectului ca sistem.
“Marea controversă a structuralismului este aceea a relaţiei dintre structură şi
proces. Evitând istoricitatea, analiza structurală este anistorică şi neprocesuală. Omul
individual participă la viaţa structurilor şi le dă sens prin intenţionalitatea acţiunilor sale,
le face să funcţioneze. Structuralismul nu se preocupă de funcţie sau de individul singular
în măsura în care consideră că structura îşi are propriul mod constitutiv şi generativ.”14
II.5. Analiza funcţională
Analiza funcţională este o variantă a analizei structurale care subsumează

conceptul de structură conceptului mai general de sistem. În al doilea rând, atenţia
cercetătorului se îndreaptă asupra analizei funcţiilor sociale în cadrul sistemului general.
Structural-funcţionalismul este reprezentat în sociologie de teoriile lui Robert K. Merton
şi Talcott Parsons. La fel ca şi structuraliştii, Parsons consideră că structura nu este o
realitate în sine, ci pur şi simplu este postulată pentru a investiga ordinea funcţională din
realitatea socială. Structura este definită cu scopul de a preciza rosturile funcţionale
constituite social. Termenul de structură este corelat cu cel de proces care se referă la
schimbările intervenite într-o perioadă semnificativă dn punctul de vedere al cercetării.15
13
Ibidem
14
L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 64.
15
L. Vlăsceanu, op.cit., p. 69

Atât structura, cât şi procesul sunt analizate funcţional. Analiza structurală este integral
subordonată scopurilor analizei funcţionale.
Termenul de funcţie a căpătat conotaţii diverse. Max Weber, de exemplu,
consideră funcţia echivalentă cu ocupaţia. Aceasta din urmă ar fi, la Weber, modul
specializare, specificare şi combinare a funcţiilor unui individ atât cât să constituie pentru
el baza unei oportunităţi continue pentru venit sau profit.16 Aceasta este în general
definiţia economiştilor care se referă la analiza funcţională a grupului când vorbesc
despre distribuţia ocupaţiilor în grupul respectiv. În analiza funcţională practicată în
sociologie şi antropologie, termenul de funcţie este înţeles ca proces organic sau vital în
masură să contribuie la menţinerea organismului. Funcţia unei activităţi recurente, de
exemplu pedeapsa crimei sau o ceremonie funerară, este rolul pe care îl joacă în viaţa
socială ca întreg şi astfel contribuţia la menţinerea continuităţii structurale.
Termenii de utilitate, scop, motiv, intenţie, consecinţă sunt adesea şi în mod
eronat consideraţi sinonimi cu termenul de funcţie. Astfel termenii de scop, motiv,
intenţie sunt de natură subiectivă, caracterizează acorii sociali şi finalităţile asumate
conştient ale acestora. Scopul presupune identificarea mijloacelor potrivite şi
comportamentul intenţional în consecinţă. Pe de altă parte termenul de funcţie este
obiectiv (caracterizeză punctul de vedere al observatorului) şi se referă la consecinţele
obiective, adesea inconştiente, ale acţiunilor sau normelor asupra adaptării şi menţinerii
sistemului. Funcţia socială se referă deci la consecinţele obiective observabile, iar nu la
dispoziţii subiective.
(Exemplu. Funcţiile familiei: funcţia de reproducere biologică, de socializare, economică
etc. Motivele pentru care oamenii se căsătoresc sunt de natură subiectivă: din dragoste,
dintr-un calcul raţional de utilitate etc.)
În analiza funcţională, construirea faptelor sociale nu este căutată în
subiectivitatea actorilor, ci în consecinţele obiective ale fenomenelor sociale. Analiza
funcţională se afirmă astfel ca practică metodologică obiectivă şi nu se limitează la
investigarea dispoziţiile subiective, a semnificaţiilor investite de actorii sociali.
Diferenţiem, în acest caz între explicaţia funcţională şi cea intenţională. În primul caz,
16
M. Weber, Theory of Social and Economic Organization, edited by T. Parsons, în R. K. Merton, Social
Structure, 1957, p. 20

considerăm acţiunile individuale şi colective şi, de asemenea, normele şi instituţiile
sociale prin prisma efectelor lor, în majoritatea cazurilor neintenţionate, asupra
funcţionării şi stării de echilibru a sistemului. În cazul explicaţiei intenţionale,
considerăm acţiunile intenţionate, orientate spre scop, ale indivizilor pentru a deriva, prin
agregare, propoziţii privind starea sistemului.
În biologie se consideră că organismul necesită o stare stabilă şi constantă. Logica
abordării funcţionaliste este următoarea: mai întâi sunt stabilite anumite cerinţe
funcţionale ale organismelor, cerinţe care trebuie satisfăcute pentru ca organismul să
supravieţuiască. În al doilea rând, se descriu elementele funcţionale (structurilor şi
proceselor) prin care aceste cerinţe sunt realizate în cazurile “normale”. În al treilea rând,
în cazul în care unele din elementele funcţionale sunt distruse, observatorul este
sensibilizat pentru a detecta elementele compensatorii (dacă există) care îndeplinesc
funcţia necesară.
După R. K. Merton, cerinţele metodologice ale analizei funcţionale sunt:
1. Identificarea elementelor investite cu funcţii determinate în sistemul social considerat,

adică a acelora care au consecinţe pentru menţinerea sau schimbarea sistemului.
Cerinţa este ca obiectul analizei să constea în elemente standardizate, repetitive
precum rolurile sociale, procese sociale, norme sociale etc.
2. Considerarea structurilor de elemente standardizate prin consecinţele lor obiective

pentru sistem şi prin dispoziţiile subiective (scopuri, motive) ale actorilor implicaţi în
sistem; analiza funcţională trebuie să considere atât consecinţele obiective cât şi
dispoziţiile subiective.
3. Considerarea consecinţelor obiective în termenii adaptării sistemului: elementele pot

îndeplini atât funcţii, cât şi disfuncţii. Pot exista consecinţe multiple, pozitive sau
negative (funcţionale sau disfuncţionale) ceea ce impune considerarea balanţei nete a
consecinţelor obiective agregate ale elementelor investite funcţional. Există
posibilitatea ca unele elemente să fie non-funcţionale.

Prin raportare la dispoziţiile subiective ale actorilor, funcţiile pot fi manifeste sau
latente. Funcţii manifeste sunt acelea unde consecinţele obiective coincid cu
dispoziţiile subiective. Adaptarea este intenţionată, recunoscută de către participanţii
în sistem. Funcţiile latente nu sunt nici intenţionate, nici recunoscute, de către actorii
din sistem, dar au consecinţe obiective pentru sistem identificate de către observatorul
social.
4. Considerarea universului de referinţă sau a sub-sistemului deservit de funcţie. Merton

respinge astfel postulatul unităţii funcţionale a elementelor pentru întreg sistemul
social. Anumite elemente, argumentează el, pot fi funcţionale pentru sub-sisteme
sociale (comunităţi, grupuri) şi disfuncţionale pentru altele (exemplu religia în
societăţile contemporane unde diversitatea confesiunilor şi adesea starea conflictuală
între acestea face ca ele să fie disfuncţionale pentru societatea ca întreg, dar
funcţionale pentru fiecare comunitate în parte). Este important de delimitat sub-
sistemele pentru care un element are anumite consecinţe: indivizi având un anumit
status, subgrupuri, sistemul cultural (funcţii psihologice, funcţii de grup, societale sau
culturale).
5. Considerarea cerinţelor funcţionale; în orice analiză funcţională întâlnim o concepţie

tacită sau exprimată a cerinţelor funcţionale ale sistemului supus investigaţiei.
Aceasta tinde să fie limitată la condiţiile de supravieţuire a sistemului.
6. Considerarea mecanismelor prin care funcţiile sunt îndeplinite; descrierea concretă şi

detaliată a mecanismelor prin care se realizează funcţia: ordonarea ierarhică a
instituţiilor, diviziunea muncii, ceremoniile, ritualurile etc.
7. Considerarea alternativelor funcţionale: posibila variaţie a elementelor care deservesc

o anumită cerinţă funcţională.
Analiza funcţională trebuie deci să pornească de la descrierea în termeni structurali a

entităţilor sau elementelor care se anticipează că îndeplinesc anumite cerinţe funcţionale

ale sistemului. De asemenea, analiza trebuie să postuleze o concepţie privind cerinţele
funcţionale, în general în termenii adaptării sistemului. Pe baza descrierilor structurale,
privind, bunăoară, relaţiile dintre rolurile sociale, se realizează apoi interpretarea
funcţională din perspectiva cerinţelor funcţionale postulate, întreprindere eminamente
teoretică a analistului social.
1
În plus faţă de aceste condiţii enumerate de Merton, J. Elster17 consideră că, pentru o
explicaţie funcţională validă, care să fie diferită de cea intenţională, ar mai fi nevoie de
trei condiţii:
1. consecinţele obiective (funcţiile, denotate cu Y) unui anumit comportament sau

instituţie (denotate cu X) nu sunt urmărite intenţionat de membrii sistemului de
referinţă (Z);
2. relaţia dintre X şi Y nu este cunoscută de actorii din Z şi
3. Y menţine X printr-o buclă cauzală inversă.
Această din urmă condiţie este necesară pentru explicarea recurenţei comportamentului
funcţional X, în condiţiile în care acesta nu poate fi considerat, din punct de vedere
epistemic ca fiind reprodus (urmărit) în mod intenţionat de către membrii din Z. În acest
din urmă caz, explicaţia funcţională s-ar transforma într-una intenţională.
Criticile aduse analizei funcţionale vizează în special faptul că analiza tinde să se

concentreze cu prioritate asupra stataticii sociale, condiţiilor de generare a echilibrului.
Chiar şi atunci când se au în vedere disfuncţii, intenţia cercetătorului nu constă în analiza
dinamicii şi schimbării eventuale a sistemului, ci mai ales în specificarea surselor de
generare a tensiunilor în sistem cu scopul de a le înlătura şi reconstitui echilibrul
tulburat.18
17
J. Elster, Explaining technical change: a Case Study in the Philosophy of Science, Cambridge University
Press, 1983.
18
L. Vlăsceanu, op. cit., p. 73

Pe de altă parte, J. Elster vizează dificultatea aplicării unui tip de explicaţie
funcţională din biologie în ştiinţele sociale, dat fiind că teoria evoluţionistă este nerealistă
în cazul comportamentului uman. Cerinţele funcţionale de care vorbeşte Merton sunt
greu, dacă nu impsibil de stabilit în cazul societăţilor. Din motive pe care Elster le înşiră
pe scurt, fiinţele umane sunt capabile de lucruri pe care organismele biologice nu le pot
face: pot folosi strategii de aşteptare, pot decide să facă un pas înapoi pentru a putea face
ulterior doi paşi înainte şi mai pot face şi alte mişcări piezişe. Singurul tip de explicaţie,
spune Elster, adaptat exclusiv comportamentului uman este cel intenţional.
III. Practici metodologice interpretative.
Metodologia interpretativă a urmărit încă de la început să evidenţieze specificul

ireductibil al ştiinţelor sociale şi independenţa acestora faţă de ştiinţele naturii. Iniţiatorul
acestei metodologii este Max Weber, sub influenţa filosofiei neo-kantiene. Intenţia sa a
constat, pe de o parte, în elaborarea unei ştiinţe sociale care să aibă o consistenţă logică
asemănătoare cu a ştiinţelor naturii, dar şi, pe de altă parte, în propunerea unei
metodologii specifice de investigare a realităţii sociale, ireductibilă la cea pozitivistă. Ca
atare, ni se propune o nouă înţelegere a sociologiei care se vrea interpretativă şi nu
normativă, precum şi o metodologie adecvată noului demers teoretic19. Considerăm
abordare interpretativă analiza sistematică a acţiunii sociale cu sens, prin observarea
directă, detaliată, a oamenilor, în contexte naturale, pentru a ajunge astfel la înţelegerea şi
interpretarea felului în care aceştia construiesc şi menţin ordinea socială. Vom prezenta
mai jos principiile de bază ale practicii metodologice interpretative în accepţiunea lui M.
Weber.
19
L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 89.

III.1. Sociologia interpretativă a lui Max Weber20
În definiţia lui M. Weber, sociologia este ştiinţa preocupată de înţelegerea şi

interpretarea acţiunii sociale. Conceptele cheie ale cadrului teoretic sunt acţiunea socială,
semnificaţii subiective şi înţelegere interpretativă sau comprehensiune. Putem vorbi de
acţiune, spune Weber, numai în măsura în care aceasta are o semnificaţie subiectivă
pentru individul care acţionează. Acţiunea este socială în măsura în care semnificaţia sa
subiectivă este orientată în funcţie de comportamentul celorlalţi actori. M. Weber
defineşte acţiunea intenţională prin contrast cu un simplu răspuns la stimuli,
comportamentul reactiv, căruia nu i se poate asocia nici o semnificaţie subiectivă.
Sociologia se preocupă deci de interpretarea acţiunilor sociale încărcate de semnificaţii
subiective comprehensibile pentru observatorul social. Sociologia este în plus preocupată
de regularităţile acţionale, adică de acţiunea cu semnificaţie identică repetată de mai
mulţi actori. În acest fel se ajunge la formularea de tipuri sociale, obiectivul central al
ştiinţei sociale.
Semnificaţia unei acţiuni indivizi poate fi analizată în două feluri, dar, în nici un
caz însă semnificaţia nu se referă la o entitate “obiectivă”, adevărată în sens metafizic. În
primul rând, termenul se referă la semnificaţia propriu-zisă investită de un anumit actor
într-o situaţie concretă sau la semnificaţia medie atribuită de o pluralitate de actori într-un
context similar. În al doilea rând, semnificaţia subiectivă se poate referi la un tip ideal,
teoretic conceput şi atribuit unui actor ipotetic într-un tip dat de acţiune21. Tipul ideal este
un construct teoretic, neîntâlnit ca atare în realitate şi care are rolul de a clasifica acţiunile
şi a orienta ipotezele. El este un “construct analitic”, mental, care are atributul de “ideal”
numai în sens logic (nu şi evaluativ). Sociologul reconstruieşte astfel sensul logic care
orientează acţiunea individului. Un tip ideal este creat prin analiza empirică a
problemelor concrete, acesta nu rezultă dintr-o combinare conceptuală pură, detaşată de
lumea empirică. Spre deosebire de un simplu concept descriptiv care însumează
caracteristicile comune ale unei grupări de fenomene empirice, “tipul ideal este format
20
Principiile de bază ale sociologiei interpretative sunt preluate din lucrarea fundamentală a lui M. Weber,
Economy and Society, vol. I, Glencoe, New York, 1968, cap. I.
21
M. Weber, op. cit., p. 12

prin accentuarea unilaterală a unuia sau mai multor puncte de vedere şi prin sinteza
fenomenelor individuale concrete, difuze, discrete, mai mult sau mai puţin prezente şi
uneori absente, care sunt ordonate în conformitate cu acele puncte de vedere unilateral
accentuate într-un construct analitic unificat.”22 Construcţia rezultă din selecţia unor
manifestări ale acţiunilor şi semnificaţiilor din diversitatea reală a acestora, în vederea
accentuării lor unilaterale şi a unei raţionalizări utopice, adică mai mult sau mai puţin
depărtate de realitatea socială trăită23. Un exemplu de tip ideal este acţiunea raţională a
agenţilor economici pe piaţă ca maximizatori ai utilităţii individuale. Întreaga economie
clasică şi neo-clasică operează cu acest tip ideal, conştienţi fiind că realitatea doar
aproximează acest tip teoretic, conceptul nefiind întâlnit în realitate în stare pură.
Birocraţia ca organizaţie perfect raţională este, de asemenea, un tip ideal în teoria
weberiană.
Înţelegerea (comprehensiunea) semnificaţiei subiective a acţiunii este sarcina

sociologului. M. Weber afirmă că aceasta trebuie să fie, ca în toate ştiinţele, validă, adică
reproductibilă. Mecanismele care fac comprehensibilă o anumită semnificaţie trebuie să
fie clar stipulate. Înţelegerea poate fi directă, descriptivă, pe de o parte sau explicativă, pe
de altă parte. Ca mecanisme ale înţelegerii directe Weber enumeră:
1. înţelegerea raţională, logică sau
2. empatia.
În primul caz, acţiunea este raţional sau logic evidentă atunci când avem o imagine clară
a elementelor acţionale şi a contextului de semnificaţii a acestora. Putem atinge gradul cel
mai înalt al înţelegerii raţionale în cazuri în care este implicată semnificaţia unor
propoziţii logice sau matematice; semnificaţia lor ne este imediat inteligibilă: de exemplu
înţelegem perfect ce vrea să spună un actor când foloseşte propoziţia 2 + 2 = 4 sau
teorema lui Pitagora pentru a urma un raţionament logic. În acelaşi fel, în baza
experienţei, putem foarte bine înţelege ce vrea să facă o persoană atunci când încearcă să
atingă nişte scopuri şi alege astfel mijloace adecvate situaţiei. Interpretarea acţiunii
intenţionale raţionale implică astfel gradul cel mai înalt de validitate şi reproductibilitate.
22
M. Weber, Objectivity in social sciencs and in social policy, în A. Shils şi H.A. Finch (eds.), The
methodology of the social sciences, The Free Press, New York, 1949, p. 89 – 90.
23
L. Vlăsceanu, op. cit., p. 91.

Pe de altă parte, acţiunea poate fi înţeleasă nu doar logic, ci şi prin empatie, atunci când
putem sesiza adecvat contextul emoţional în care acţiunea a avut loc. Putem astfel
înţelege, cel mai adesea prin auto-reflecţie erorile, abaterile de la raţionalitate, confuziile
pe care le facem şi noi dealtfel. Empatia este însă limitată de capacitatea noastră de a
avea reacţii emoţionale extreme, precum anxietatea, mânia, ambiţia, invidia, gelozia,
iubirea, mândria, loialitatea, răzbunarea şi toate conduitele comportamentale similare. Cu
cât suntem mai susceptibili de a avea astfel de reacţii, cu atât suntem mai pregătiţi de a
empatiza cu acestea.
Care sunt însă procesele, fenomenele, comportamentele ce nu au semnificaţii
subiective (non-acţiunile)? Pentru a le identifica este necesar să precizăm că ceea ce este
inteligibil în semnificaţii este relaţia acestora cu acţiunea umană, intervenind fie ca
mijloace, fie ca scopuri; o relaţie de care actorul este conştient şi care a orientat acţiunea.
Sunt golite de semnificaţii acele procese, fenomene, comportamente ce nu pot fi
relaţionate de un scop sau o intenţie. Sunt lipsite de semnificaţie dacă nu pot fi relaţionate
cu acţiunea ca mijloace sau scopuri, ci constituie doar stimuli exteriori. În ambele cazuri,
încercând să înţelegem acţiunile şi să identificăm non-acţiunile, ne doar aflăm la nivelul
descriptiv, al înţelegerii directe, prin observarea nemijlocită a acţiunii (sau non-acţiunii).
Înţelegerea depăşeşte stadiul descriptiv, devenind explicativă, atunci când se

raportează la motivele semnificaţiei ataşate de un actor, în sensul că înţelegem ce îl
determină să facă acest lucru la un moment dat şi într-un anumit context. Ajungem în
acest caz la înţelegere prin integrarea acţiunii semnificative într-un cadru de semnificaţii
mai vast în care această acţiune este doar mijloc pentru atingerea unui scop. Explicaţia
ştiinţifică presupune înţelegerea complexului de semnificaţii de care aparţine un anumit
tip de acţiune astfel interpretată. “Înţelegerea explicativă se finalizează în generalizări
empirice care relaţionează semnificaţia subiectivă a unei acţiuni cu consecinţele
determinabile”24.
Un motiv este un complex de semnificaţii subiective care pare actorului propriu-
zis sau observatorului social un temei adecvat pentru comportamentul în cauză.
Interpretarea unui curs coerent al comportamentului este “subiectiv adecvată” (sau
24
L. Vlăsceanu, op. cit., p. 94

“adecvată la nivelul semnificaţiei”) în măsura în care, în acord cu modurile noastre
habituale de gândire şi simţire, părţile sale componente, privite în relaţie unele cu altele,
sunt recunoscute să constituie un complex “tipic” de semnificaţii. Interpretarea unei
succesiuni de evenimente va fi considerată cauzal adecvată în măsura în care, în acord cu
generalizările din experienţă, există o probabilitate mare ca respectiva succesiune să se
producă în acelaşi fel în condiţii date. Un exemplu al adecvării la nivelul semnificaţiei ar
fi, în acord cu normele noastre de calcul, soluţia corectă la o problemă aritmetică. Pe de
altă parte, o interpretare cauzal adecvată a aceluiaşi fenomen va viza probabilitatea
statistică ca, pornind de la generalizările din experienţă, aceasta să fie o soluţie corectă
sau eronată a aceleiaşi probleme. Explicaţia cauzală depinde de abilitatea de a determina
probabilitatea (în cazuri rare numerică) ca un eveniment observabil dat să fie urmat de un
alt eveniment. O explicaţie cauzală corectă a unui curs concret al acţiunii se obţine numai
atunci când motivele şi acţiunea se află într-o succesiune repetitivă prin experienţă şi, în
acelaşi timp, relaţia lor a devenit inteligibilă din punctul de vedere al semnificaţiei. Dacă
adecvarea la nivelul semnificaţiei lipseşte, atunci, chiar în cazul unei adecvări statistice
importante (probabilitate mare, precis determinată), aceasta rămâne o uniformitate
statistică incomprehensibilă. Pe de altă parte, simpla adecvare semnificativă nu poate
avea semnificaţie cauzală dacă nu există o probabilitate precisă ca succesiunea motive -
acţiune să se manifeste ca atare în realitate. Trebuie, altfel spus, să existe fie un grad de
aproximare a unei medii a semnificaţiilor intenţionate investite de un grup de actori
individuali, fie aproximarea unui tip ideal, teoretic construit de către cercetător.
Deşi admite astfel ideea unei statistici sociologice, M. Weber o consideră validă şi
adecvată numai atunci când se referă la fenomene saturate de semnificaţii subiective şi
interpretabile. “Uniformităţile statistice, generalizările empirice, spune Weber, constituie
generalizări sociologice, adică tipuri comprehensibile de acţiune, numai atunci când pot fi
privite ca manifestări ale semnificaţiilor subiective atribuite unui curs al acţiunii
sociale”25. Invers, formulări ale cursurilor raţionale ale acţiunilor subiective constituie
tipuri sociologice numai când pot fi empiric observate cu un grad de aproximare
semnificativ. Fenomenele sunt sociale numai atunci pot fi raportate la un context de
semnificaţii şi când aceste semnificaţii pot fi atribuite unui grup de actori individuali.
25
M. Weber, op. cit., cap. I, p. 20

Acţiunea, în sensul orientării subiective comprehensibile a comportamentului,
există numai ca şi comportament al unuia sau mai multor indivizi. Obiectul cunoaşterii
pentru sociologie este complexul de semnificaţii subiective ale acţiunii. Pentru alte
scopuri cognitive, spune Weber, de exmplu cele juridice sau din raţiuni practice, poate fi
necesar să tratăm colectivităţi precum statele, asociaţiile, organizaţiile ca şi cum ar fi
persoane individuale. Ele pot fi astfel tratate ca având drepturi şi datorii sau ca
performând acţiuni legal semnificative (persoane juridice). Dar, pentru interpretarea
subiectivă a acţiunii în sociologie, este necesar să tratăm aceste colectivităţi ca fiind doar
rezultantele şi modurile de organizare ale acţiunilor particulare ale indivizilor, deoarece
doar aceştia pot fi trataţi ca agenţi în cursul acţiunii subiective comprehensibile –
individualism metodologic.
Individualismul metodologic este un principiu al cercetării sociale, formulat de M.

Weber, principiu ce stipulează că faptele, fenomenele, procesele sociale trebuie să fie
explicate în termenii datelor despre persoanele umane individuale. Actorii individuali
implicaţi în situaţii interacţionale sunt “atomii” logici ai analizei sociologice şi referinţele
empirice ultime. Pe aceeaşi linie, F. A. Hayek menţionează că nu există nici o altă cale de
înţelegere a fenomenelor decât prin intermediul înţelegerii de către noi a acţiunilor
individuale direcţionate către alţii şi ghidate de comportamentul lor aşteptat”26.
După L. Vlăsceanu, presupoziţiile cercetărilor orientate de principiul
individualismului metodologic ar fi următoarele:
1. constituenţii primari ai lumii sociale sunt persoanele umane individuale;
2. indivizii se manifestă prin acţiuni şi interacţiuni sociale;
3. acţiunile sunt purtătoare de semnificaţii, iar în interacţiuni au loc negocieri
între indivizi privind schimburile de semnificaţii pentru a ajunge la statuarea
unor norme;
4. fenomenele sociale complexe nu pot fi descrise decât după ce am ajuns la o
înţelegere a acţiunilor individuale.
26
F. A. Hayek, Individualism and economic order, London, 1949, p. 6

III.1.1. Acţiunea socială
În accepţiunea lui Weber, acţiunea este comportamentul individual purtător de

semnificaţii subiective care se constituie fie în mijloacele, fie în scopurile acţiunii.
Acţiune raţională este un tip ideal de acţiune a cărei semnificaţie subiectivă atribuită
constituie mijloacele adecvate (obiectiv) pentru realizarea unui anumit scop. Acţiunea, fie
aceasta raţională sau nu, este socială în măsura în care acest comportament este orientat
în funcţie de acţiunile “altor” actori; acţiunea poate fi astfel motivată de răzbunarea
pentru un gest anterior, apărarea faţă de un comportament prezent sau măsuri de precauţie
în vederea unei posibile viitoare agresiuni. “Alţii” pot fi persoane individuale, cunoscute
individului ca atare, sau pot fi o pluralitate indefinită de actori, necunoscută în întregime
de cel ce acţionează. În acest din urmă caz, banii sunt o modalitate de schimb pe care
actorul o acceptă ca plată, fiindcă îşi orientează acţiunea aşteptându-se ca “alţii” pe care
nu-i cunoaşte în mod imediat vor fi gata la rândul lor să o accepte în schimburi
comerciale în tranzacţii ulterioare.
Weber atrage atenţia însă că nu toate tipurile de contacte între oameni au un
caracter social, ci mai degrabă acesta este limitat cazurilor în care comportamentul
actorilor este semnificativ orientat în funcţie de cel al altor actori. De exemplu coliziunea
între doi biciclişti poate fi comparată cu un eveniment natural, dar acesta poate deveni
acţiune socială atunci când actorii încearcă să se evite reciproc sau atunci când, în urma
impactului, cei doi încep să se certe sau să îşi atribuie vina unul altuia invocând,
bunăoară, nerespectarea unor reguli de circulaţie. De asemenea, Weber delimitează
conceptul de acţiune socială de simpla “imitaţie” a comportamentului celorlalţi sau de
reacţia comună a actorilor la un fenomen natural: atunci când plouă toţi oamenii de pe
stradă îşi deschid umbrelele, dar aceasta este mai degrabă o reacţie comună la un
fenomen natural decât un comportament semnificativ social; în aceeaşi ordine de idei,
anumite reacţii emoţionale pot fi potenţate de includerea individului într-o mulţime, prin
imitarea comportamentului celorlalţi, dar nici această situaţie nu desemnează o acţiune
socială în sensul definit. Pe de altă parte însă, dacă imitarea acţiunii altora se realizează
pentru că este la modă sau pentru că aşa cere tradiţia sau pentru că este exemplară, într-un

sens sau altul, sau conferă legitimitate atunci imitarea este orientată semnificativ către
sursa de imitare sau către un terţ actor. În consecinţă spune Weber, este greu de delimitat
empiric între comportamentul imitativ ca simplă reacţie şi cel care este semnificativ
justificat, astfel de cazuri fiind întotdeauna la limita acţiunii sociale. Este important însă
să operăm o distincţie la nivel teoretic pentru a putea explica sociologic fenomenele
sociale.
III.1.2. Tipuri de acţiune socială
Acţiunea socială poate fi orientată, în accepţiunea lui Weber, în patru modalităţi.

Aceasta poate fi:
1. acţiune instrumental raţională ale cărei semnificaţii subiective sunt

constituite de aşteptările relative la comportamentul obiectelor din mediu sau
al altor indivizi; aceste aşteptări constituie mijloacele adecvate pentru
atingerea scopurilor stabilite de actor; acţiunea este instrumental raţională
atunci când mijloacele, scopurile şi rezultatele secundare au fost luate în
considerare şi apreciate; aceasta presupune şi considerarea alternativelor de
acţiune pentru realizarea scopurilor propuse şi alegerea acţiunii optime, adică
a acţiunii care produce cele mai mari beneficii din perspectiva scopului propus
(exemplu maximizarea bunăstării individuale sau a utilităţii) cu cele mai mici
costuri;
2. acţiune valoric raţională ale cărei semnificaţii subiective sunt constituite de
valoarea intrinsecă pe care actorul o atribuie acţiunii sale din punct de vedere
etic, estetic sau religios, independent de rezultatul acţiunii; din punctul de
vedere al semnificaţiei subiective atribuite, acţiunea este scop în sine şi nu
mijloc pentru realizarea altor scopuri sau finalităţi şi astfel este valorizată în
sine indiferent de rezultatul produs (exemplu: comportamentul altruist,
religios ce răspunde la îndemnul “ajută-ţi aproapele” este o acţiune valoric
raţională şi nu un simplu mijloc pentru sporirea utilităţii individuale);

3. acţiune afectivă (emoţională) ale cărei semnificaţii sunt constituite de stările
afective ale actorului; o astfel de acţiune este comprehensibilă observatorului
social prin empatie şi capacitatea acestuia de a experimenta stări afective
similare actorului investigat;
4. acţiune tradiţională ale cărei semnificaţii sau sensuri sunt constituite
(preluate din) de obişnuinţe, obiceiuri, tradiţii. În sens strict acesta este un caz
limită al acţiunii semnificative, putând fiind considerat şi simplă reacţie la
stimuli ce a fost deprinsă prin învăţare; totuşi, procesul învăţării este unul
social, iar conformarea la o normă sau tradiţie, argumenteaază Weber, este
adesea susţinută evaluativ de către individ, prin internalizarea valorilor
asociate comportamentului, acţiunea devenind astfel una valoric raţională în
sensul de mai sus.
III.1.3. Acţiune socială şi instituţii sociale
În economie mai ales, dar şi în alte ştiinţe sociale (ştiinţele politice sau
sociologie), modelul actorului raţional s-a constituit ca un tip de explicaţie a fenomenelor
şi proceselor sociale, pornind de la supoziţia acţiunii instrumental raţionale, în sens
weberian, a actorilor sociali. Modelul actorului raţional împărtăşeşte supoziţiile
individualiste – un fenomen social, fie economic sau de altă natură, nu poate fi explicat
decât reducându-l la acţiunile individuale elementare care îl compun (referinţele empirice
şi explicative ultime sunt actorii individuali) – şi, în plus, asumă raţionalitatea acţiunilor;
altfel spus, modelul actorului raţional consideră că acţiunile non-raţionale sau iraţionale
sunt cazuri limită ce pot fi neglijate, considerate irelevante în analiză; echilibrele macro-
sociale sunt explicate pornind de la alegerile raţionale ale indivizilor. De exemplu,
echilibrul pieţei, soluţia optimă de alocare a resurselor în societate sau interesul coletiv,
se obţine prin urmărirea intereselor egoiste sau individuale de către fiecare actor social –
o idee originară în opera lui Adam Smith. Modelul actorului raţional poate fi o soluţie
matematică atunci când se consideră că indivizii maximizează o funcţie de utilitate;
pornind de la această asumpţie, cunoscându-se preferinţele individuale şi cunoscându-se

funcţia de transformare a acestora în utilităţi, acţiunea socială poate fi modelată
matematic. Curbele cererii şi ofertei sunt astfel de aplicaţii matematice ale unei probleme
sociale. Modelul actorului raţional şi aplicaţiile sale matematice s-au dezvoltat cu
precădere în economie fiind însă preluate şi în alte ştiinţe sociale; în sociologie, de
exemplu, J.S. Coleman este un reprezentant al aşa-zisului “imperialism economic” al
Universităţii din Chicago (alături de autori precum G. Becker, R. Coase, G. Stigler sau R.
Posner)27 ce atribuie aproape exclusiv explicaţii individual raţionale fenomenelor sociale.
Abordarea economică (instrumental raţională) a fost folosită pentru a explica probleme
sociologice precum discriminarea, relaţiile de gen, educaţia, mariajul, familia etc. Este
elocventă, în acest sens, afirmaţia lui G. Becker conform căruia “abordarea economică
este una cuprinzătoare şi este aplicabilă întregului comportamentul uman”28 şi nu doar
relaţiilor economice. Modelul actorului raţional este un model utilitarist: motivaţia
acţiunii constă în maximizarea (raţională) a utilităţii individuale.
Pe de altă parte însă, explicaţiile instituţionaliste delimitează conceptul de acţiune
socială de cel de instituţie socială dând prevalenţă explicativă acestuia din urmă. Astfel,
Parsons elaborează o teorie a acţiunii în care vorbeşte de tripla orientare a acţiunii
individuale: orientări valorice (standarde evaluative privind îndeplinirea rolurilor
sociale), orientări afective sau expresive şi orientări cognitive (idei, credinţe). Instituţiile
ar fi pattern-uri comportamentale moral sancţionate şi conforme cu orientările valorice
împărtăşite de către membrii colectivităţii.29 Instituţiile creează ordine socială integrând
un set comun de valori membrilor colectivităţii. Folosind tipologia lui Weber, concepţia
parsonsiană asupra instituţiilor este similară tipului acţiunii valoric raţionale.
Într-o altă accepţiune, R. L. Jepperson consideră instituţiile ca fiind pattern-uri
sociale cărora le este caracteristic un proces reproductiv specific; astfel de pattern-uri
devin instituţionalizate atunci când distanţarea de pattern antrenează sancţiuni, social
construite şi autoactivate, care repun lucrurile în ordinea stabilită. Instituţiile sunt astfel
27
M. Rowlinson, Organisations and Institutions. Perspectives in Economics and Sociology, 1997,
Macmillan Business Press, p. 52 – 53.
28
G. Becker, The Economic Approach to Human Behaviour, 1976, University of Chicago Press, London,
p.8.
29
T. Parsons şi E. Shills, eds., Towards a General Theory of Action, 1951, Harvard University Press,
Cambridge, p. 23.

procese repetitive, rutiniere, răspunsuri automate la situaţii definite social30. Prin opoziţie,
acţiunea este intenţională, presupune mobilizarea de resurse pentru atingerea anumitor
scopuri subiective. Acţiunea socială este o formă mult mai slabă de reproducere a unui
proces decât instituţia, dată fiind nevoia de mobilizare de resurse subiectiv semnificative
pentru apariţia ei. Comparând cu tipologia lui Weber, instituţiile în acest sens sunt
similare acţiunii tradiţionale, din obişnuinţă. Ca şi acţiunea tradiţională, instituţiile au o
determinare cognitivă (se bazează pe obişnuinţe, pe rutine) şi nu una utilitaristă.
Cogniţiile însă sunt constructe sociale, iar semnificaţia subiectivă a acţiunii capătă, în
cazul instituţiilor, un caracter social, în sensul că este împărtăşită şi luată ca atare de
membrii colectivităţii.
Mihaela Vlăsceanu defineşte instituţiile ca structuri relativ stabile de statusuri şi
roluri şi de relaţii sociale având menirea de a conduce la îndeplinirea anumitor funcţii
sociale. Instituţiile sunt normative şi constrângătoare social, definind şi generând cadrul
în care se desfăşoară interacţiunile umane31. Astfel, semnificaţiile sau justificările
instituţiilor sunt constituite la nivel social, iar nu subiectiv; aceasta ar fi deosebirea
majoră faţă de acţiunea socială a cărei semnificaţie, fie şi îndreptată către
comportamentul celorlalaţi actori, este subiectivă. Instituţiile pot fi însă internalizate de
actori sub formă de valori sau cogniţii şi pot astfel ghida acţiunea individuală. În cazuri
extreme acţiunea este ghidată în întregime de respectarea instituţiilor sociale. În astfel de
situaţii cantitatea de “social” din acţiunea individuală devine atât de mare încât acţiunea
nu mai este altceva decât un pattern instituţionalizat de comportament (sau o reacţie de
tip stimul social – răspuns) ce prezintă semnificaţii obiective, sociale ce se constituie în
funcţii sociale. Numim sociologism o astfel de abordare conform căreia întregul
comportament uman este dominat de instituţii, iar nu de alegeri raţionale; pe de altă parte,
numim utilitarism abordarea conform căreia faptele şi fenomenele sociale (instituţiile
sociale) sunt exclusiv rezultatul acţiunii raţionale a indivizilor.
30
R.L. Jepperson, Institutions, Institutional Effects, and Institutionalism, în W.W. Powell şi P.J. DiMaggio,
eds., The New Institutionalism in Organizational Analysis, University of Chicago Press, London, p. 145.
31
M. Vlăsceanu, Organizaţii şi comportament organizaţional, Polirom, Iaşi, 2003, p. 85.

III.1.4. “Obiectivitatea” cunoaşterii sociale
Problema care se pune atunci când afirmăm că acţiunea socială este obiectul
principal de studiu al sociologiei este aceea a gradului de obiectivitate ştiinţifică, dat fiind
că analiza se concentrează asupra subiectivităţii semnificaţiilor. M. Weber porneşte de la
premisa existenţei unei discontinuităţi între enunţurile factuale sau analitice care se referă
la ceea ce “este” şi enunţurile normative care vizează ceea ce “trebuie să fie”. Punctul său
de vedere era că o disciplină empirică nu poate formula în mod ştiinţific idealuri despre
ceea ce “trebuie să fie”, fără ca acest lucru să coincidă însă cu o pledoarie pentru
eliminarea integrală a judecăţilor de valoare din domeniul dezbaterii ştiinţifice. Ştiinţa
însă se concentrează asupra a ceea ce “este”, mai precis de domeniul mijloacelor adecvate
pentru realizarea scopurilor, fără a emite judecăţi de valoare cu privire la natura
scopurilor. Cercetătorul urmează deci să adopte o poziţie de “neutralitate etică” faţă de
valorile existente. Totuşi, cercetătorul nu poate face integral abstracţie de propriile valori
şi de universul său ideologic, astfel că M. Weber pledează mai degrabă pentru o
conştientizare de către cercetător a propriilor valori astfel încât acestea să nu-l conducă la
formularea de concluzii predeterminate care să afecteze obiectivitatea cercetării.
Argumentaţia lui Weber pentru punctul de vedere propus conform căruia ştiinţa
nu poate formula idealuri este următoarea. Weber afirmă că reflecţia cu privire la
elementele acţiunii umane este legată de două categorii: “scop” şi “mijloc”. Întotdeauna
vrem să realizăm ceva ca mijloc pentru atingerea unei stări sau “de dragul valorii sale
intrinseci” (a acţiunii – n.a.). Ceea ce este însă accesibil cercetării ştiinţifice este
problema conformităţii sau a adecvării mijloacelor atunci când scopurile sunt date,
întrucât putem să cântărim şansele de a atinge un scop cu mijloacele ce ne stau la
dispoziţie şi, implicit, să apreciem – indirect – şi scopul ca fiind realizabil, în condiţiile
istorice date sau lipsit de sens. “Îi putem oferi celui implicat posibilitatea de a pune în
balanţă urmările neintenţionate care se opun rezultatelor intenţionate ale faptei sale şi, ca
atare, îi oferim răspunsul la întrebarea: Care este costul atingerii scopului urmărit, în
contextul unei previzibile sacrificări a altor valori? (…) Una dintre funcţiile esenţiale ale
criticii tehnice (…) constă aşadar în a face posibilă această evaluare. Totuşi,
transformarea acestei evaluări în decizie nu mai poate fi misiunea ştiinţei, ci a individului

înzestrat cu voinţă: numai el este cel care deliberează şi care, în funcţie de conştiinţa şi de
propria sa concepţie despre lume, alege o anumită valoare din multitudinea acestora.”
Ştiinţa poate deci oferi, într-un anumit context, o cunoaştere a consecinţelor scopurilor
urmărite (ceea ce Weber numea “paradoxul consecinţelor”, adică faptul că uneori
consecinţele pot diferi şi pot fi chiar contradictorii faţă de scopurile iniţial postulate de
către actori) şi a mijloacelor propuse, a înlănţuirii şi amplorii obiectivelor pe care şi le
propune actorul, identificând astfel logica “ideilor” vehiculate fără a depăşi însă “ordinea
raţională a realităţii empirice”. Ştiinţa poate oferi o apreciere formal-logică a conţinutului
înglobat în ideile vehiculate, adică o evaluare a idealurilor pe baza “postulatului
noncontradicţiei interne” a actului intenţionat. “O ştiinţă empirică, deci, spune Weber, nu
poate să înveţe pe nimeni ce trebuie să facă, ci numai ce poate să facă şi – în anumite
împrejurări – ce vrea să facă.”32 Acesta este sensul în care spune Weber că ştiinţa se
ocupă de domeniul mijloacelor şi nu de cel al scopurilor, Deşi formulat de un adept al
sociologiei interpretative, în virtutea principiului comunicării metodologice în ştiinţele
sociale, principiul “neutralităţii etice” a fost preluat ulterior de către pozitivişti şi
transformat în ceea ce ei numeau caracterul tehnic, instrumental al sociologiei
asemănătoare unei “inginerii sociale”.
Pornind de la sociologia acţiunii afirmată în operele sociologilor germani M.

Weber şi G. Simmel şi în opoziţie cu pozitivismul sociologic de sorginte franceză (A.
Comte, E. Durkheim sau M. Mauss), principiile metodologice interpretative au fost
continuate şi extinse în orientările interacţionist simbolice, etnometodologice,
fenomenologice şi în analiza instituţională. În timp ce relaţiile fenomenologiei
sociologice dezvoltată de A. Schutz cu sociologia weberiană sunt directe, prima
considerându-se o continuare a “paradigmei interpretative”, interacţionismul simbolic şi
etnometodologia au fost formulate pornind dinspre psihologia socială. Metodologia
interacţionsit simbolică ca şi cea etnografică (ulterior denumită etnometodologie)
accentuează mai ales aspectele psihologice ale strategiilor interpretative de cercetare
sociologică. Mai târziu, analiza instituţională, de asemenea, se dezvoltă ca urmare a
32
M. Weber, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Polirom, Iaşi, 2001, p. 11 – 20.

progresului psihologiei cognitive şi a aplicaţiilor acesteia în economie, sociologie şi
ştiinţele politice.
III.2. Interacţionismul simbolic
Interacţionismul simbolic operează cu concepte cum sunt cele de: acţiune,

interacţiune, situaţie socială, semnificaţii, simboluri, reguli, rol social, preluare sau
adoptare de rol (role taking). La începutul secolului G. H. Mead a predat la Universitatea
din Chicago cursul de psihologie socială, publicat ulterior de studenţii săi. În 1938 H.
Blumer utilizează pentru prima dată expresia “interacţionism simbolic” pentru a
caracteriza influenţele psihosociologice ce au avut ca referinţă concepţia lui Mead.
Dacă acţiunea socială se referă al orice comportament subiectiv semnificativ
pentru actor, interacţiunea socială se referă la negocierea simbolică ce conduce la
împărtăşirea semnificaţiilor atribuite de doi sau mai mulţi actori ce relaţionează. Prin
interacţiune socială oamenii îşi construiesc propriile medii simbolice prin care ataşează
semnificaţii şi astfel se raportează la mediul fizic. Acţiunea este ghidată de mediul
simbolic, iar nu de stimulii mediului fizic. Considerând bunăoară un pix ca obiect fizic,
acesta reprezintă o colecţie de stimuli vizuali şi tactili; atunci când se raportează la acest
obiect oamenii îi ataşează semnificaţii care le ghidează acţiunea: obiect cu care se poate
scrie deci comunica, de asemenea pe baza acestuia se poate infera ceva despre poziţia
socială a celui care îl foloseşte sau îi putem atribui puteri magice (exemplu: “pixul meu
norocos” în examene). Astfel, de fiecare dată interpretăm lumea din jurul nostru; nu doar
experimentăm stimuli, ci procedăm la definiţii ale situaţiei. O definiţie a situaţiei
presupune interpretarea sau atribuirea de semnificaţii unei circumstanţe imediate.
Definiţia situaţiei este aşadar “realitatea percepută” de oameni. Operând cu definiţii
diferite ale aceleiaşi circumstanţe, oamenii variază după cum percep şi reacţionează în
diferite ocazii. O armă înseamnă ceva pentru un soldat, în timp ce pentru un criminal
înarmat înseamnă altceva, de asemenea are o altă semnificaţie pentru victima unui act
terorist sau pentru un vânător. Un bărbat care tunde iarba dintr-o grădină poate fi
perceput ca o persoană care îşi înfrumuseţează curtea sau care, încercând să-şi facă de

lucru, îşi evită de fapt soţia sau ca pe o persoană care îşi câştigă în acest fel existenţa.
Tocmai datorită faptului că definiţiile nu sunt univoce, interacţiunea socială presupune
negocierea semnificaţiilor pentru a se ajunge la înţelegeri comune. Acestea constituie
fundamentul acţiunii sociale, adică a acţiunii a cărei semnificaţie este ghidată în funcţie
de comportamentul celorlalţi. “Acţiunea socială este rezultatul tranzacţiilor sau al
schimburilor (…) de semnificaţie (…). Din aceste tranzacţii sau schimburi rezultă moduri
habituale de acţiune, obiceiuri, ritualuri şi rutini standardizate de reguli, adică instituţii
sociale.”33
Termenul de cultură, în sens antropologic, desemnează acele semnificaţii
împărtăşite cu care vehiculează membrii unei comunităţi sau ai unei societăţi, adică
definiţiile social acceptate ale situaţiilor, circumstanţelor fizice. Socializarea este un
proces prin care aceste definiţii ajung să fie împărtăşite. Socializarea produce ceea ce
numim în sociologia contemporană sociabilitate34, adică relaţii sociale non-conflictuale
care aduc unitatea, agregarea socială, ca urmare a împărtăşirii semnificaţiilor vehiculate.
Încrederea, toleranţa, cooperarea prezintă astfel de caracteristici.
Dorothy Thomas a formulat o propoziţie ce ulterior avea să capete rangul de
teoramă (teorema lui Thomas): “Dacă oamenii definesc situaţiile ca reale, acestea sunt
reale prin consecinţelor lor”. Odată ce un înţeles a fost atribuit unei situaţii, acest înţeles
serveşte pentru a modela ceea ce oamenii fac sau reuşesc să facă, dar şi consecinţele
comportamentului lor. Aceasta este ceea ce numim o abordare constructivistă a realităţii
ce îşi are originea în nominalismul filosofic scolastic (opunându-se realismului filosofic
clasic). Realitatea aici şi acum-ului este aşadar o construcţie socială ce se obiectivizează
prin aceea că este împărtăşită de către actorii sociali, iar nu prin vreo caracteristică
intrinsecă a situaţiei.
G.H. Mead studiază geneza sinelui şi a conştiinţei de sine în contexte
interacţionale ale căror produse sunt şi pe care, în acelşi timp, le construiesc. Formarea
sinelui este un proces central al socializării. Sinele se formează în procesul experienţei
sociale, din acţiunile altor actori cu care el se identifică (ex. tu eşti băiat, eşti băiatul meu,
eşti român, eşti un tip de treabă, faci parte din grup etc.). Sinele reprezintă ideile pe care
33
34
D. Sandu, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Polirom, Iaşi, 2003.

le avem cu privire la atributele, capacităţile şi comportamentele noastre (conştiinţa de
sine) şi este construit situaţional. Astfel, luăm rolul altuia faţă de noi înşine; asumăm
mental o dublă perspectivă: suntem simultan subiecţii şi obiectul acţiunii. Mead susţine
existenţa a trei stadii în evoluţia copilului către un sens al sinelui: stadiul “joacă”, stadiul
“joc” şi stadiul “altuia generalizat”; prin joacă copilul experimentează anumite roluri bine
delimitate (mama, tata etc.) în relaţia cu obiecte din mediul fizic, apoi jocul presupune
adoptarea, experimentarea unor roluri diferite, precum şi schimbarea rolurilor între
partenerii de joacă (interacţiunea cu alţi membrii ai societăţii), iar altul generalizat
reprezintă capacitatea de abstractizare a aşteptărilor celorlalţi faţă de sine; altul
generalizat reprezintă vehiculul care ne leagă de societate, de concepţiile societăţii cu
privire la ceea ce este şi ceea ce nu este adecvat pentru un anumit rol pe care îl îndeplinim
într-un context social dat. În acest ultim stadiu actorul ajunge să internalizeze atitudinile
organizate ale comunităţii astfel că auto-controlul ia locul controlului social.
Mead a examinat astfel felul în care concepţiile despre sine se formează în cursul
interacţiunii şi felul în care ne modelăm comportamentul în baza feed-back-ului furnizat
de ceilalţi. Unul dintre continuatorii lui Mead în paradigma interacţionsită este sociologul
american E. Goffman. În legătură cu geneza situaţională a sinelui, acesta ridică o
problemă oarecum diferită. El arată bunăoară că doar prin influenţarea ideilor altora
despre noi (ideilor pe care alţii şi le formează despre noi) putem spera să anticipăm sau să
controlăm ceea ce ni se întâmplă. Avem interesul de a ne prezenta altora în modalităţi
care ne vor pune într-o lumină favorabilă, un proces intitulat de Goffman managementul
impresiilor. Acesta presupune ascundera unor aspecte ale situaţiei şi/sau
comportamentului şi revelarea strategică a altora35. Comparaţia cu o scenă de teatru îl
face pe Goffman să numească această abordare – metoda dramaturgică.
Astfel analiza propusă iniţial de Mead şi continuată apoi de H. Blumer, E.
Goffman sau H.S. Becker, pentru a cita doar câţiva dintre autorii interacţionişti, este atât
una social psihologică, (urmărind formarea sinelui în procesele de interacţiune) cât şi una
sociologică, în măsura în care urmăreşte geneza modurilor împărtăşite, habituale de
acţiune, adică a instituţiilor sociale. În această a doua întreprindere se relevă caracterul
individualist al metodologiei interacţionist simbolice, geneza societăţii şi a instituţiilor
35
E. Goffman, Viaţa cotidiană ca spectacol, Bucureşti, comunicare.ro, 2003.

fiind rezultatul interacţiunilor micro-sociologice şi al negocierii semnificaţiilor între
actorii sociali în situaţii sociale specifice. Interacţionismul simbolic este preocupat de
procesele micro-sociologice de generare a definiţiilor social împărtăşite ale situaţiilor (ale
sociabilităţii), precum şi de modalitatea în care societatea modelează sinele prin preluarea
de către acesta a semnificaţiilor social acceptate. Interacţionismul este deci deopotrivă
preocupat de geneza societăţii şi a sinelui prin procese de negociere simbolică.
H. Blumer, continuatorul lui Mead, statuează următoarele premise fundamentale
ale interacţionismului simbolic36:
1. Oamenii se raportează la lucruri pe baza semnificaţiilor pe care acestea le au
pentru ei.
2. Semnificaţiile se constituite (derivă) în procesul interacţiunii sociale.
3. Semnificaţiile sunt modificate de interpretările utilizate de oameni în situaţiile
sociale concrete.
Aşa cum spuneam, obiectele din mediul fizic sau evenimentele sociale nu au
semnificaţii intrinsece, deoarece nu dispun de conştiinţă de sine; oamenii se raportează la
acestea şi îşi orientează acţiunea investindu-le cu semnificaţii, iar aceste semnificaţii se
constituie în interacţiunea socială. În tranzacţiile simbolice ce au loc oamenii ajung la
consensuri simbolice ce circumscriu semnificaţiile unui eveniment sau obiect,
reglementând astfel conduita acţiunii indivizilor ce se raportează într-un fel sau altul la
acel eveniment sau obiect. Iau astfel naştere comportamentele habituale, rutiniere,
standardizate ce se constituie în instituţii sociale. Acestea din urmă îşi găsesc justificarea
(accounts) în definiţiile social împărtăşite ale unei situaţii ce comandă un răspuns (o
atitudine) standard din partea membrilor societăţii. Totuşi, aceste semnificaţii comune,
împărtăşite, ce dau naştere instituţiilor sociale pot fi la rândul lor schimbate întrucât
oamenii dispun de capacităţi de interpretare în situaţiile concrete şi sunt astfel creatori de
noi semnificaţii pe care le re-negociază cu ceilalţi membrii ai grupului sau societăţii.
Atunci când semnificaţiile sunt atribuite consensual, grupul sau comunitatea dispun de
stabilitate, iar acţiunile individuale converg sub forma acţiunilor colective. În grup pot
apărea şi stări conflictuale, mai ales atunci când semnificaţiile sau regulile stabilite prin
negocieri sunt vagi, când grupul se confruntă cu o nouă perspectivă sau atunci când în
36
H. Blumer, Symbolic Interactionism, Prentice Hall Inc., New Jersey, 1969.

grup a apărut o nouă persoană. Stabilitatea grupului sau a consensului simbolic este
condiţionată şi de modul în care sinele se prezintă grupal, adică de formele de instituire în
grup a persoanelor individuale.
Sinele dispune de capacitatea de auto-instituire (self-lodging), adică de capacitatea
de identificare în raport cu el însuşi şi cu alţii. Aceasta prespune adoptarea şi performarea
unui rol care să corespundă aşteptărilor simbolice ale celorlalţi şi ale sinelui. Indicatori
empirici ai auto-instituirii sinelui într-un grup pot fi: stilurile de vorbire, apelativele
folosite, implicarea în conversaţie, gradul de conformare la aşteptările celorlalţi.
Interacţiunea este neproblematică atunci când se desfăşoară în conformitate cu modul de
auto-instituire a sinelui persoanelor participante. În caz contrar este nevoie de un proces
de negociere simbolică pentru a se ajunge la stabilirea regulilor de interacţiune. Astfel de
reguli pot fi de natură juridică, morală sau referitoare la “etichetă”. Sinele se instituie
astfel în situaţii în care se generează consensul simbolic, fiind greu de realizat în relaţii
sociale în care se vehiculează definiţii diferite, semnificaţii diferite ale obiectelor sau
evenimentelor.
L. Vlăsceanu sintetizează câteva presupoziţii teoretice cu implicaţii metodologice,
pentru cercetare, ale perspectivei interacţionist simbolice37:
1. Există o formă “manifestă”, deschisă, vizibilă a comportamentului şi una
“ascunsă”, invizibilă. Interacţiunea este deschisă vizibilă deoarece ea
angajează actori sociali în schimburi sau negocieri manifeste care dau naştere
regulilor, ritualurilor, tradiţiilor. Acestea din urmă sunt aspecte direct
observabile ale realităţii sociale. Pe de altă parte indivizii sunt creatori de
simboluri, de interpretări. Abordarea interacţionsit simbolică trebuie să ţină
cont atât de comportamentele manifeste direct accesibile ce pot avea
semnificaţii sociale comune (reguli, obiceiuri), cât şi de (re-)interpretarea
subiectivă pe care oamenii o practică, adică de aspectele ascunse, invizibile
ale comportamentului lor.
2. Cercetarea socială trebuie considerată, din punctul de vedere al cercetătorului,
ca o preluare sau adoptare de rol (role taking), ca o proiectare a cercetătorului
în rolul actorului social pentru a îi înţelege modul de implicare în interacţiuni.
37
L. Vlăsceanu, op. cit., p. 102 - 105.

Analiza nu mai este exterioară, obiectivă, ci se bazează pe implicarea directă
în situaţia interacţională în vederea înţelegerii şi interpretării introspective a
conduitelor.
3. Cercetarea trebuie să se concentreze asupra dublei ipostaze a actorului social –
creator de simboluri, dar şi performer al unor comportamente rutinizate ce
rezultă din împărtăşirea unor semnificaţii comune, standardizate, de-la-sine-
înţelese (neproblematizate). A studia construcţia simbolică înseamnă a sudia
atât consensurile, cât şi etapele demersului interpretativ şi momentele
conflictuale.
4. Orice cercetare interacţionist simbolică este orientată către identificarea şi
caracterizarea situaţiilor sociale concrete. Ca atare, situaţia concretă este o
variabilă centrală a oricărei cercetări, iar nu o stare cu presupuse calităţi de
reprezentativitate. O situaţie evoluează dezvoltând o succesiune de interpretări
ce sunt invocate în negocierea simbolică (de exemplu pătrunderea unui străin
în grup este o situaţie “digerată” de membrii grupului până la constituirea unui
consens simbolic în această privinţă). Descrierea situaţiei ar trebui să
urmărească actorii implicaţi, organizarea sau dispunerea spaţială a actorilor şi
obiectelor, semnificaţiile vehiculate în interacţiune.
În mare parte aceste principii metodologice au generat metode de cercetare specifice şi au

condus la abordări diferite faţă de metodologiile zis “obiective” sau pozitive. Metoda cea
mai des utilizată este observaţia nestructurată, metoda etnografică sau observaţia
participativă. De asemenea s-au mai folosit interviul focalizat (focus-group) sau
cvasiexperimentarea în special sub forma jocurilor de simulare a situaţiilor sociale noi,
provocatoare, pentru a testa modul de reacţie, etapele constituirii consensului simbolic şi
stabilitatea grupului.
Pornind de la premisele teoretice interacţionist simbolice anterior enunţate, H.

Blumer formulează câteva postulate38 cu privire la natura societăţii şi grupurilor umane, a
38
Blumer, Symbolic Interactionism, Prentice Hall Inc., New Jersey, 1969.

interacţiunii sociale şi obiectelor, postulate care, delimitând obiectul cercetării, au
menirea de a ghida analiza empirică:
1. Natura societăţii şi/sau a grupurilor. Grupurile şi societatea există numai în

acţiune şi trebuie privite în termeni acţionali. Înţelegem în mod obişnuit prin
cultură totalitatea obişnuinţelor, tradiţiilor şi semnificaţiilor comune,
împărtăşite de membrii unei societăţi/comunităţi, cu alte cuvinte cultura derivă
din ceea ce fac oamenii. Pe de altă parte, prin termenul de structura socială
înţelegem ansamblul poziţiilor sociale, a status-urilor, rolurilor, autorităţii şi
prestigiului disponibile în societate – acestea rezultă din felul în care oamenii
se raportează unii la alţii. Analiza structurală şi analiza funcţională sunt
orientări metodologice de tip holist care analizează legile de transformare a
structurii respectiv funcţiile culturii (normelor, valorilor) în societate
considerându-le pe acestea ca existând în sine, independent de indivizii prin
care se exercită şi considerându-le astfel unităţi referenţiale în analiza
empirică. Contestând acest principiu al holismului metodologic,
interacţionismul simbolic postulează ideea că structura socială şi cultura sunt
rezultate ale acţiunii oamenilor, derivă din ceea ce oamenii fac şi din modul în
care oamenii se relaţionează şi, în consecinţă, orice explicaţie socială trebuie
să pornească de la ideea că societatea constă în oameni angajaţi în acţiune.
2. Natura interacţiunii sociale. Viaţa de grup presupune interacţiunea între
membrii grupului; o societate constă în oameni angajaţi în acţiune.
Explicaţiile pozitiviste tipice atribuie comportamentului factori explicativi
“obiectivi”, precum poziţia socială, statusul socio-economic, prescripţiile
culturale etc. Pe de altă parte, interacţionismul simbolic consideră că
interacţiunea socială este o interacţiune între actori, iar nu între caracteristici
abstracte atribuite acestor actori; avem de-a face cu oameni reali, în
integralitatea caracteristicilor constitutive, iar nu cu indivizi statistici,
reprezentativi în baza unor caracteristici abstracte. Mai departe, interacţiunea
socială este considerată în sine un proces formativ al comportamentului (unul

dintre factorii constituivi, poate cel mai important), iar nu doar ca mijloc
pentru exprimarea comportamentului.
Blumer distinge două tipuri de interacţiune: interacţiunea non-simbolică când
un actor răspunde (reacţionează) în mod direct la acţiunea altui actor fără să o
interpreteze şi interacţiunea simbolică ce presupune interpretarea acţiunii
celuilalt actor.
3. Natura obiectelor. Lumea din jurul nostru este compusă din obiecte, iar
acetea sunt rezultatul interacţiunii, adică al procesului de atribuire, prin
negociere, de semnificaţii. Natura obiectelor consistă în semnificaţiile pe care
acestea le au pentru cei pentru care sunt obiecte. Semnificaţia obiectelor
pentru o persoană rezultă din modalitatea în care acestea sunt definite de către
ceilalţi actori cu care persoana respectivă interacţionează. Pentru a înţelege
acţiunea oamenilor trebuie identificată lumea obiectelor lor. Există astfel trei
tipuri de obiecte: a). obiecte fizice; b). obiecte sociale: studenţi, profesori,
preoţi, prieteni etc. şi c). obiecte abstracte: principii morale, doctrine
filosofice, politice, religioase, dreptatea etc.
În baza premiselor teoretice şi a postulatelor, anterior enunţate, derivate din aceste

premise, H. Blumer formulează câteva principii normative de cercetare (investigaţie
empirică) validă a realităţii sociale.
1. Cercetătorul trebuie să privească obiectele aşa cum le văd indivizii cercetaţi.

Substituirea semnificaţiilor vehiculate de actorii de către propriile semnificaţii
ale cercetătorului (observatorului social) crează o lume fictivă a cercetării ce
nu are legătura cu realitatea, nefiind deci validă. Conform primei premise
statuate de interacţionismul simbolic, oamenii acţionează asupra lucrurilor pe
baza semnificaţiilor pe care acestea le au pentru ei. Astfel, nu este simplu
pentru un cercetător ce nu e familiar cu lumea respectivă să identifice
obiectele care compun lumea unui individ sau a unei colectivităţi. Această
întreprindere presupune abilitatea de a se plasa pe sine în poziţia individului
sau a colectivităţii respective. În acest sens, date relevante ale observaţiei sunt

decrieri ale felurilor în care actorii “văd” obiectele respective, în care au
acţionat asupra lucrurilor respective în situaţii diferite şi ale felurilor în care se
referă al aceste obiecte în conversaţiile cu membrii grupului. Înţelegerea
obiectelor cheie derivă din aceste descrieri – ele fac obiectul validării de către
un grup de participanţi uzuali ai lumii respective.
2. Comportamentele oamenilor trebuie înţelese în contextul acţiunii celorlalţi cu
care ei interacţionează. Interacţionismul simbolic consideră viaţa grupului ca
un proces în care oamenii, întâlnindu-se în diferite situaţii, îşi indică linii de
acţiune unul altuia şi interpretează indicaţiile altora. Interacţiunea socială este
deci un proces formativ, oamenii îşi construiesc propriile opinii, norme, valori
în interacţiune cu (confruntându-le cu ale) ceilalţi şi nu un proces în care
acestea sunt doar revelate celorlalţi. O anchetă de opinie prin chestionar, de
exemplu, este o modalitate neadecvată de culegere a datelor privitoare la
opinie în concepţia interacţionismului simbolic, întrucât opinia nu este un dat
existent, ci rezultă dintr-un proces formativ, interacţiunea dintre cercetător şi
subiect putând fi un astfel de proces de construcţie a unei opinii.
3. Intercţionismul simbolic consideră că acţiunea socială constă în activităţi
colective şi individuale formate în lumina activităţii celorlalţi. Observând
acţiunea socială putem deriva categoriile pe care le folosim pentru a furniza
ordine conceptuală vieţii sociale. Un şef, un preot, un rol social, un aranjament
de stratificare, o instituţie reprezintă o formă sau un aspect al acţiunii sociale.
Categoria nu are însă sens dacă nu este exprimată în termeni acţionali.
Cercetătorul preocupat de acţiunea socială a unui individ sau grup trebuie să
privească acţiunea de pe poziţia celui care o întreprinde: a vedea situaţia aşa
cum este aceasta vazută de către actor, observând ceea ce actorul consideră a
fi important, cum interpretează ceea ce consideră, notând tipurile alternative
de acţiune pe care le identifică şi încercând să urmărească interpretarea care
duce la alegerea şi implementarea unui anumit curs al acţiunii. Poziţia
metodologică a interacţionismului este aceea că acţiunea trebuie considerată
(privită) în modalitatea în care este formată. Agregatele sociale (instituţii,
stratificarea socială etc.) sunt doar aranjamente de oameni inter-relaţionaţi în

acţiunile lor. Concatenarea acţiunilor ce au loc în puncte diferite constituie un
agregat social. De exemplu organizaţiile nu sunt altceva decât colectivităţi de
actori (agregate sociale) ce inter-relaţionează şi dezvoltă înţelegeri,
semnificaţii comune cu privire la aceleaşi obiecte ale mediului cu care
interacţionează.
Fazele cercetării empirice de teren sunt explorarea şi inspecţia. Explorarea constă

în identificarea actorilor, a lumii obiectelor (obiectelor cheie), a dispunerii acestora şi a
semnificaţiilor atribuite de actori obiectelor, într-un cuvânt a totalităţii instanţelor
empirice de interacţiune a actorilor. Explorarea este generală şi are un caracter pregătitor
pentru analiza ştiinţifică propriu-zisă. Inspecţia constă în urmărirea elementelor analitice
(de exemplu puterea sau stratificarea socială sau mobilitatea) prin examinarea atentă a
instanţelor empirice. Elementele analitice pot avea grade diferite de abstractizare; acestea
trebuie abordate în feluri diferite: văzute din unghiri diferite, punând multe întrebări
despre ele. Inspecţia este imaginativă, creatoare, flexibilă, nu este standardizată
rutinizată.
III.3. Etnometodologia
Etnometodologia este un tip de investigaţie a realităţii sociale ce se concentrează

pe aspectele etnografice ale limbajului, interacţiunile dintre actorii sociali care
investighează şi cei care sunt investigaţi, precum şi pe cunoaşterea comună, adică spre
semnificaţiile implicate în acţiunile cotidiene. Proiectul ştiinţific al etnometodologiei
constă în analiza metodelor şi procedurilor uzuale, obişnuite, folosite de oameni (lay
methods) pentru a îşi realiza acţiunile vieţii cotidiene. Etnometodologia este analiza
metodelor obişnuite pe care oameni obişnuiţi le folosesc pentru a îşi realiza acţiunile
obişnuite. Vom numi în continuare aceste metode obişnuite etnometode, iar investigaţia
lor sociologică – etnometodologie.
Ca metodă de cercetare, termenul de etnometodologie se referă la studiul felului
în care oamenii produc semnificaţii comune, de-la-sine-înţelese (taken-for-granted) şi

care susţin ordinea socială. Cercetătorul este interesat de felul în care se construiesc
definiţiile comune ale situaţiilor sociale, agreate de membrii unei colectivităţi.
Etnometodologia este deci examinarea sistematică a mecanismelor generatoare ale
realităţii vieţii cotidiene, respectiv studiul metodelor ordinare (obişnuite) pe care oameni
obişnuiţi le utilizează pentru a îşi realiza acţiunile. Cu alte cuvinte, etnometodologia este
o “metodă” de investigare a cunoaşterii comune, ulterior constituindu-se într-o sociologie
a cunoaşterii în opera lui P. Berger şi Th. Luckmann.
Etnometodologia este un curent sociologic lansat în universităţile americane (mai
precis californiene) în anii ’60. Făcând parte din familia paradigmei interpretative
originară în opera lui M. Weber, etnometodologia s-a dezvoltat mai apoi în cadrul
sociologiei germane, penetrând doar foarte târziu şcoala sociologică franceză încă
dominată de obiectivismul durkheimian. Harold Garfinkel este iniţiatorul acestui curent şi
cel mai de seamă exponent, fiind totodată şi cel care a propus termenul. Concepţia
teoretică generatoare a acestei practici de investigare porneşte de la ideea că limbajul
comun descrie realitatea socială, dar o şi constituie în acelaşi timp. Prin opoziţie faţă de
definiţia durkheimiană a sociologiei ca ruptură faţă de simţul comun, etnometodologia
consideră că prin capacitatea de a descrie şi justifica (accounts) ceea ce fac, oamenii îşi
organizează existenţa socială. Ordinea socială este deci construită în procese şi
interacţiuni cotidiene, folosind proceduri uzuale la dispoziţia oamenilor aici şi acum, iar
nu ca realitate în sine obiectivă, independentă de voinţa oamenilor şi decelabilă de către
sociolog prin utilizarea de metode ştiinţifice, obiective. Teoriile sociologice clasice
reflectate în mare parte în opera de sinteză a lui T. Parsons explică stabilitatea ordinii
sociale prin integrarea motivaţiilor actorilor în modele normative care reglementează
comportamentele şi aşteptările reciproce. Aşa cum considera Parsons, împărtăşim valori
care sunt mai presus de noi şi ne conduc. Respectarea acestor valori generatoare de reguli
este realizată prin internalizarea acestora în procesul de socializare, constituidu-se astfel
ceea ce el numeşte superego-ul – o instanţă interioară. Parsons consideră că această
instanţă internă ne guvernează gândirea şi comportamentul. Pentru a evita anxietatea
(sancţiunea supergo-ului) şi/sau sancţiunile celorlalţi actori produse de încălcarea
regulilor, actorii preferă să se conformeze, generând astfel, într-un mod mai puţin evident
oamenilor obişnuiţi, ordinea socială.

Etnometodolgia însă se distanţează de paradigma normativă clasică pentru a
adopta o perspectivă interpretativă: relaţia dintre actor şi situaţie nu este stabilă şi
neschimbătoare, produsă de reguli sau conţinuturi culturale, ci, dimpotrivă, este continuu
construită în procese de interpretare. Ea “nu se concentrează atât asupra ordinii sociale,
înţeleasă ca o construcţie predeterminată, cât asupra modului în care aceasta rezultă
permanent din interacţiunile simbolice ale actorilor sociali. Ordinea socială se bazează pe
reguli, norme, ritualuri, definiţii, semnificaţii împărtăşite de membrii unei colectivităţi,
dar acestea nu sunt fixe, ci presupun permanente reformulări, codificări, adaptări în
procesul dinamic al interacţiunilor directe dintre actori.”39 În consecinţă,
“etnometodologul nu se preocupă să ofere explicaţii cauzale ale acţiunilor regulate,
structurate, repetitive printr-un fel de analiză a punctului de vedere al actorului. El este
interesat de modul în care membrii societăţii realizează sarcina de a vedea, descrie şi
explica ordinea lumii în care trăiesc.”40 Nu ordinea în sine este obiectul de studiu, ci
modul în care oamenii construiesc această ordine adoptând raţionamente practice
adecvate modului comun de percepţie a realităţii sociale. Etnometodologia îşi propune
astfel să înţeleagă felul în care oamenii percep, descriu şi dezvoltă împreună definiţii ale
situaţiei.
Garfinkel consideră, contrar lui Durkheim, că faptele sociale nu se impun ca o
realitate obiectivă. Postulatul sociologic formulat de Garfinkel devine următorul: faptele
sociale trebuie considerate ca realizări practice; faptul social nu este un obiect stabil, ci
este produs de activitatea continuă a oamenilor care utilizează know-how, proceduri şi
reguli, într-un cuvânt etnometode a căror analiză constituie adevărata sarcină a
etnometodologiei. Garfinkel spune că etnometodologia încearcă să trateze activităţile
practice , circumstanţele practice şi gândirea sociologică practică ca teme pentru studiul
empiric acordând aceeaşi atenţie activităţilor ordinare (comune) ca şi celor profesionale.
Două din temele predilecte ale etnometodologiei au fost constituite de birocraţie, existând
astfel mai multe studii în spitale şi secţii de poliţie, precum şi de teoria etichetării,
39
40
D.H. Zimmerman, D. Lawrence Wieder, Ethnomethodology and the problem of order: comment on
Denzin, în J.D. Douglas (ed.) Understanding everyday life. Toward the reconstruction of sociological
knowledge, London, Routledge & Keagan Paul, 1971, p. 289.

respectiv metodele, procedurile de identificare a delincvenţei, de etichetare a
delincvenţilor şi de auto-identificare a acestora drept delincvenţi.
Etnometodologia se bazează pe câteva concepte specifice trasformate în principii
de investigaţie empirică:
1. Reflexivitatea. Etnometodologia proclamă necesitatea reflexivităţii
investigaţiei sociologice, analiza corespondenţei directe dintre cunoaşterea
sociologică şi cunoaşterea comună, considerarea interacţiunilor dintre
observator şi actorul social. Reflexivitatea se referă la practicile care descriu şi
constituie în acelaşi timp cadrele sociale (social frameworks). În cursul
activităţilor obişnuite nu suntem atenţi la faptul că în timp ce vorbim
construim sensul, ordinea şi raţionalitatea a ceea ce facem. Să descrii o situaţie
înseamnă să o constitui. Reflexivitatea se referă deci la echivalenţa între
descrierea şi producerea acţiunii şi presupune ca activităţile prin care membrii
produc şi gestionează instanţele cotidiene să fie identice cu procedurile prin
care membrii descriu şi explică aceste instanţe.
2. Indexarea. Viaţa socială este construită prin limbaj – nu limbajul lingviştilor,
ci acela al vieţii cotidiene. Oamenii vorbesc, primesc ordine, răspund la
întrebări, scriu cărţi, predau cursuri, fac cumpărături folosind de fiecare dată
aceleaşi competenţe lingvistice. În descrierile şi interpretările realităţii sociale,
sociologii utilizează aceleaşi resurse de limbaj ca şi oamenii obişnuiţi,
limbajul comun. Indexarea reprezintă suma determinărilor contextuale
implicit asociate unui cuvânt; aceasta dă măsura incompletitudinii naturale a
cuvintelor; cuvintele capătă sensuri complete doar în contextul specific în care
sunt utilizate, aşa cum sunt “indexate” într-o situaţie de schimb lingvistic. Nu
există sensuri absolut obiective ale cuvintelor, mai degrabă semnificaţia
acestora vine din factori contextuali, precum biografia vorbitorului, intenţia sa
imediată, relaţia cu auditorul şi conversaţiile anterioare. Acelaşi lucru se
întâmplă cu interviurile şi chestionarele folosite în sociologie. Cuvintele şi
propoziţiile folosite nu au aceleaşi sensuri pentru toţi şi totuşi abordarea
“ştiinţifică” a sociologilor este ca şi cum ar exista omogenitate semantică a
cuvintelor. Indexarea implică faptul că sensul cuvintelor este înotdeauna local

şi că generalizarea semnificaţiei este imposibilă. Expresii vagi, ambigui or
trunchiate sunt localizate de membrii dat fiind înţelesul lor contextual şi
dincolo de context prin simţul întâmplărilor retrospective şi prospective (A.
Cicourel).
3. Justificarea. Studiile etnometodologice analizează activităţile cotidiene ca
metode ale membrilor de a face aceste activităţi vizibile-raţionale şi justificate
pentru scopurile practice. Să spui că lumea socială este justificabilă
(accountable) înseamnă că aceasta este inteligibilă, repetabilă şi analizabilă.
Toate acestea sunt revelate în activităţile practice ale oamenilor. Zimmerman
spune că etnometodologia tratează descrierile lumii sociale realizate de către
membrii ca realizări (accomplishments), iar nu ca descrieri a ceea ce se
întâmplă în realitate. Proprietatea acestor descrieri (justificări) nu este de a
revela lumea socială, ci de a arăta felul (metodele) în care aceasta este
construită. Atunci când descriu o scenă a vieţii cotidiene, de interes nu e
faptul că descriu lumea în sine, ci faptul că această descriere “construieşte
lumea”. Făcând lumea vizibilă înseamnă să-mi fac acţiunea comprehensibilă,
deoarece, prin expunerea metodelor prin care o descriu, destăinui astfel
semnificaţiile.
Etnometodologia utilizează ca metode de culegere a datelor observaţia

participativă, interviul focalizat (focus group) şi, mai ales, metodele experimentale.
Garfinkel şi-a instruit studenţii să acţioneze ca “experimentatori cotidieni” şi să încalce
reguli uzuale pentru a forţa reacţiile oamenilor de justificare a acestor reguli şi a decela
astfel (etno-) metodele de construcţie a ordinii sociale. De exemplu, le cerea studenţilor
să nu plătească integral preţurile obiectelor cumpărate; să se comporte faţă de ceilalţi
membrii ai familiei ca şi cum ar fi chiriaşi; să solicite interlocutorilor explicarea celor mai
banale expresii. “Astfel de cvasiexperimente ar fi menite să ofere posibilitatea
problematizării unor evenimente sociale normale sau obişnuite, să pună în evidenţă
caracterul firesc, de-la-sine-înţeles, al regulilor şi ritualurilor practicate interacţional.”41
41

Un domeniu preferenţial al studiilor etnometodologice este reprezentat de limbaj.
Considerându-se limbajul drept principalul mijloc de vehiculare a semnificaţiilor, s-a
urmărit analiza amănunţită a "materialelor conversaţionale” pentru a se realiza o
“etnografie a comunicării”42 verbale şi nonverbale. Analiza conversaţiei (AC) se bazează
pe o încercare de a descrie metodele prin care oamenii urmăresc producerea interacţiunii
sociale sistematice. J. Heritage (1984, 241 – 242, apud. Silverman, 2004, p. 185 - 186)
formulează trei premise fundamentale ale AC:
1. Interacţiunea este organizată structural. Discuţia presupune nişte pattern-uri

stabile, organizate şi orientate de către participanţi într-o manieră
demonstrabilă. Aceste pattern-uri “nu depind de starea psihologică sau de alte
caracteristici ale vorbitorilor concreţi” (1984: 241). Acest lucru presupune
două implicaţii importante. Mai întâi, organizarea structurală a vorbirii trebuie
tratată la fel ca şi organizarea structurală a oricărei instituţii sociale, adică
înţelegând-o ca fiind un “fapt social”, în termenii lui Durkheim. Şi, în al
doilea rând, din aceasta rezultă că este ilegitim şi ne-necesar să explicăm acea
organizare apelând la nişte presupuse trăsături psihologice sau la alte
caracteristici ale vorbitorilor concreţi.
2. Organizarea secvenţială. Contribuţiile participanţilor la această interacţiune
sunt modelate contextual, în sensul că implicările acestora în secvenţele de
acţiuni în derulare nu pot fi adecvate în afara referirii la contextul la care
participă. Ac înţelege prin context în primul rând secvenţele anterioare ale
discuţiei: din această perspectivă, contextul unei viitoare acţiuni este mereu
reînnoit prin intermediul acţiunii curente” (1984: 242). Procesul de indexare a
formulărilor este astfel inevitabil.
3. Fundamentarea empirică a analizei. Primele două propoziţii trebuie să fie
identificate în cadrul transcrierilor detaliate ale interacţiunii, astfel că nici un
detaliu nu poate fi privit ca accidental şi se evită generalizările premature.
Heritage rezumă cele de mai sus în următorul mod (1984: 243):
42
J.J. Gumpserz, D. Hymes (eds.), Directions in sociolinguistics: the ethnography of communication, New
York, Holt, Rinehart & Winston, 1972.

În mod specific, analiza este realmente “condusă de date” – ea porneşte de la nişte fenomene care
sunt – în diverse moduri – evidenţiate de datele interacţiunii. În mod analog, există o tendinţă
destul de puternică de respingere a speculaţiilor apriorice privind orientările şi motivele personale
ale vorbitorilor şi în favoarea unei examinări detaliate a acţiunilor conversaţionale efective. În
acest fel, urmărirea empirică a vorbirii este considerată a fi resurs esenţială pentru dezvoltarea
ulterioară a unei analize pertinente.
Din punct de vedere metodologic, D. Silverman (2004: 196) consideră că, în AC, trebuie
realizate următoarele etape:
1. identificarea secvenţelor de discuţie;
2. examinarea modului în care participanţii îşi asumă anumite roluri sau identităţi pe
parcursul vorbirii (de exemplu, cel care întreabă – cel care răspunde sau client –
profesionist);
3. desprinderea anumitor rezultate concrete din discuţia în cauză (de exemplu, o cerere
de clarificare, o reparaţie, o izbucnire în râs) şi încercarea de a observa traiectoriile
urmate în producerea unor astfel de rezultate.
De asemenea, trebuie evitate următoarele greseli:

1. explicarea modului de alocare şi înlănţuire a replicilor prin referire la intenţiile
vorbitorilor;
2. explicare alocării şi înlănţuirii replicilor prin referire la rolul sau statutul vorbitorului
(de exemplu, în calitatea sa de medic, sau ca femeie, sau ca bărbat);
3. încercarea de a extrage un sens din transcrierea unei singure intervenţii sau a aunui
singur enunţ, izolate de contextul discuţiei.
III.4. Fenomenologia socială
Fenomenologia sociologică reprezintă sinteza contemporană a “sociologiei

interpretataive” propusă de Max Weber la începutul secolului trecut, a “metodei
fenomenologice” dezvoltată de E. Husserl şi a teoriei interacţionist simbolice avansată de
H. Mead şi continuată, printre alţii, de H. Blumer. Conturarea fenomenologiei sociologice
coincide cu statuarea integrală a practicii metodologice interpretative, considerată ca
alternativă a practicii metodologice “obiective”. În filosofie, termenul de fenomenologie

desemnează metoda de investigaţie dezvoltată de Husserl şi care porneşte de la o
inspectare scrupuloasă a propriilor procese conştiente, îndeosebi a celor intelectuale.
Husserl vorbşte de o investigaţie a priori a esenţelor sau semnificaţiilor comune gândirii
unor subiecţi diferiţi. Criticând empirismul, Husserl afirma că studiul utilizării cu sens a
cuvintelor trebuie să se sprijine pe intuiţie, iar nu pe generalizările din experienţă. Ţine de
esenţa obiectelor de a fi corelative unor stări mentale; nu se poate face distincţie între
percepţie şi ceea ce este perceput.
Fenomenologia socială procedează aidoma celorlalte orientări metodologice
interpretative proclamând unicitatea universului de referinţă al cercetării sociale şi anunţă
că, prin consacrarea ştiinţifică a acestei unicităţi, se va constitui nu numai ştiinţa socială,
dar se va revoluţiona şi modul de construcţie teoretică din ştiinţele naturii. Specificul
ireductibil al ştiinţelor sociale ar consta în următoarele:
1. “câmpul observaţional” din ştiinţele naturii este diferit de cel al sociologiei,
aceasta din urmă referindu-se la activitatea oamenilor şi la cultură, adică
obiecte, cunoştinţe, semnificaţii create de oameni în activitatea cotidiană
practică. Lumea naturală, studiată de cercetătorul din ştiinţele naturii nu
“semnifică” nimic pentru atomii şi moleculele care o compun, în timp ce
lumea socială are o semnificaţie specială şi o structură relevantă pentru
fiinţele umane care acţionează şi gândesc în interiorul ei. Instrumentele
investigaţiei din ştiinţele naturii se referă la obiecte care nu dispun de vreo
conştiinţă de sine, în timp ce instrumentele investigaţiei sociologice vizează
persoane înzestrate cu o cunoaştere comună despre ele şi lumea în care trăiesc.
2. Referinţele cercetării sociale nu sunt persoanele considerate ca obiecte de
studiu, ci cunoaşterea comună pe care oamenii o au despre ei şi societate.
Oamenii experimentează lumea ca realitate a vieţii lor cotidiene. Obiectele
gândite de oameni sunt cele care le determină comportamentul, motivându-l.
Obiectele construite de cercetătorul social (conceptele, teoriile) pentru a
înţelege realitatea socială trebuie bazate pe obiectele construite de gândirea
comună a oamenilor. Ca atare, constructele ştiinţelor sociale sunt, într-un fel,
constructe de gradul doi, respectiv constructe despre constructele elaborate de
actori pe scena socială. În timp ce în cercetările din ştiinţele naturii,

cercetătorul îşi defineşte câmpul său observaţional, selectează şi interpretează
el însuşi faptele, datele şi evenimentele, înţelese ca “obiecte” ale investigaţiei
care nu dispune de o “conştiinţă” a implicării în cercetare, în ştiinţa socială
cercetătorul operează cu constructe de gradul doi, respectiv cu constructe
(teoretice) despre obiectele (empirice) care au fost pre-selectate şi pre-
interpretate de actorii sociali în viaţa lor cotidiană.
Considerând specificul ireductibil al ştiinţelor sociale şi ţinând cont că aceasta se

bazează pe interpretarea subiectivă a semnificaţiilor acţiunilor umane, se pune întrebarea
în ce măsură este capabilă ştiinţa socială să ajungă la enunţuri obiective verificabile?
Schutz îşi propune să răspundă la întrebarea: “Cum este posibil să se formuleze concepte
obiective şi o teorie obiectiv verificabilă despre structurile subiective de semnificare?” În
opinia sa, obiectivitatea trebuie să fie atributul principal al cunoaşterii ştiinţifice din
sociologie şi se realizează prin:
a). aplicarea regulilor construcţiei teoretice specifice oricărei ştiinţe empirice şi
elaborarea de tipuri ideale obiective (în sens weberian), adică constructe de gradul al
doilea care incorporează ipoteze testabile;
b). analistul sau observatorul social se detaşeată de “situaţia sa biografică”, de
rolurile sale de actor social individual şi se implică într-o “situaţie ştiinţifică” definită îna
cord cu tehnica generală a muncii ştiinţifice. Sensul weberian al obiectivităţii ar consta,
după Schutz, tocmai în considerarea problemei statuate ştiinţific ca singurul determinant
al relevanţelor teoretice şi al cadrului conceptual de referinţă, în mod independent de
valorile care ar guverna comportamentul actorilor sociali. Înţelegerea, ca metodă de
investigaţie şi problemă epistemologică, nu trebuie considerată ca subiectivă în sensul că
interpretarea motivelor şi a semnificaţiilor acţiunii individuale ar depinde de intuiţia
personală necontrolabilă şi neverificabilă a observatorului. Înţelegerea este subiectivă
numai în măsura în care cercetătorul urmăreşte să redescopere semnificaţiile investite
subiectiv de actorul social în acţiunea sa. Observatorul este însă ghidat de alt sistem de
relevanţă decât actorul social, iar acest sistem nu este subiectiv;
c). demersul de cercetare are o structură specifică; acesta debutează cu observarea
faptelor şi evenimentelor asociate acţiunii umane, după care se construiesc teoretic

comportamente sau conduite tipice, modele ideale de actori sociali, demersuri structurate
de acţiuni, concepte despre acţiunea umană. Acestea sunt “tipuri ideale ale conduitei
(umane) subiective” sau “modele ale comportamentului raţional”.
Astfel de “modele” sau “tipuri ideale” constituie construcţii explicative şi
reprezintă saltul pe care cercetătorul social îl face de la nivelul observării directe la cel al
explicaţiei ştinţifice. În acest demers, Schutz consideră necesar a fi respectate 3 postulate:
1. consistenţa logică, claritatea şi distincţia cadrului conceptual cu care se
operează, precum şi respectarea riguroasă a principiilor logicii formale;
2. traducerea oricărui concept-tip de acţiune în enunţuri despre semnificaţiile
subiective pe care o acţiune sau rezultatele acesteia o au pentru actor.
3. “asigurarea adecvării în aşa fel încât fiecare termen dintr-un model ştiinţific
al acţiunii umane trebuie să fie astfel construit, încât un act uman manifestat în
“lumea vieţii” de un actor individual în felul indicat de constructul tipic este
comprehensibil pentru actorul însuşi, ca şi pentru partenerii săi, în termenii
interpretării comune a vieţii cotidiene.”43
Aceste postulate se referă la “raţionalitatea construcţiei de modele” teoretice,

distingându-se astfel între “construcţiile raţionale de modele ale acţiunilor umane” şi
“construcţiile de modele ale acţiunilor umane raţionale”. Construcţiile de modele ale
acţiunilor umane raţionale sunt frecvente în ştiinţele sociale, greşeala tipică constând în
elaborarea de modele raţionale ale acţiunilor umane iraţionale. De asemenea, la nivelul
cunoaşterii comune pot fi realizate modele iraţionale ale acţiunilor raţionale (de exemplu
fundamentarea deciziilor raţionale prin referinţă exclusivă la sentimente). Ştiinţa socială
trebuie să ajungă să formuleze “modele raţionale (ştiinţifice) ale acţiunilor umane
raţionale”. Acestea sunt “tipuri ideale” acceptabile într-o “idealitate” postulată ştiinţific şi
adaaptabile la realitate în funcţie de criterii bine delimitate. În acelaşi timp, în ştiinţa
socială trebuie formulate modele care se referă la acţiuni umane desfăşurate în situaţii
concrete definite de oameni concreţi. Acestea sunt “tipuri ideale ale conduitei subiective”
care au ca referinţă individul concret şi acţiunile sale saturate de semnificaţii subiective.
Primele se referă la comportamente standardizate sau rutinizate (“tipuri ideale
43
A. Schutz, On phenomenology and social relations, Chicago University Press, 1970, p. 279.

habituale”), la grupuri umane (“tipuri ideale despre colectivităţi”), la fenomene culturale
(“tipuri ideale despre limbaj şi obiecte culturale”). Celelalte pot lua forma “tipului
personal” sau a “tipului unui curs al acţiunii”. În timp ce primele au o semnificaţie
sociologică mai accentuată, ultimele sunt psihologizante şi saturate de concreteţe. Schutz
porneşte astfel de la premisele unei sociologii interpretative orientată către actorul social
individual şi extinde analiza sa, treptat, către alte orizonturi cognitive care se depărtează
de “unicitatea” individului uman concret subiectiv, purtător şi manipulator de semnificaţii
şi simboluri.
Într-o critică a “sociologiei formale” weberiene, A. Schutz şi-a propus să
analizeze conceptul de “semnificaţie” şi să-i evidenţieze relevanţa sociologică. După
Schutz, Weber a considerat acţiunea saturată de semnificaţii ca fiind elementul ireductibil
al realităţii sociale, când de fapt nu este decât un simplu nume pentru un domeniu care
trebuie explorat în profunzime. Ca atare, trebuie distins între “acţiunea în curs de
realizare” şi “actul finalizat”, sau între semnificaţia pe care o are un “obiect cultural”
pentru producătorul acestuia şi semnificaţia “obiectivă” care este transindividuală şi
statuată ştiinţific raţional sub forma tipurilor ideale. Din perspectiva lui Weber,
semnificaţia vehiculată social ar implica omogenitatea, în timp ce pentru Schutz este “un
sistem complex de perspectivă” care presupune armonia intersubiectivă. De aceea Weber
a creat posibilitatea importării în sociologie a unor noţiuni structurate la nivelul simţului
comun. Pentru Schutz, astfel de noţiuni nu au nimic de a face cu aparatul conceptual
statuat ştiinţific. Ieşirea din această situaţie se poate face prin adoptarea metodei
fenomenologice care permite pătrunderea la “radăcinile” fenomenelor sociale. Schutz
recurge astfel la o metodă filosofică pentru a fundamenta demersul metodologic ştiinţific
în sociologie. Acţiunea socială este punctul de plecare, datul obiectiv. Fenomenologia
postulează însă faptul că nu există obiectivitate pură, că orice obiect exterior există pentru
un subiect care îi conferă sens. Max Weber nu s-a preocupat de modul în care actorul
social conferă sens acţiunii. Pentru a înţelege sensul acţiunii sociale trebuie să o raportăm
la agenţii săi, adică la actorii sociali, cu scopul de a releva fenomenologic reţeaua de
intenţionalităţi care corelează acţiunea obiectivată şi actorul social. Intenţionalitatea se
detaşează de subiectul generator pentru a se constitui într-o realitate obiectivă
independentă.

A. Schutz distinge între două teme centrale ale fenomenologiei husserliene:
a). descrierea intenţionalităţilor constitutive ale experienţei originare a “lumii
vieţii”;
b). apelul la Ego-ul transcendental şi la interasubiectivitatea transcendentală, cu
scopul de a releva intenţaionalităţile actorului. În mod explicit, Schutz reţine prima temă,
afirmând că ştiinţele sociale şi-ar găsi fundamentul nu în fenomenologia transcendentală,
ci în fenomenologia constitutivă a atitudinii naturale. Ca atare el îşi propune să utilizeze
metoda fenomenologică pentru a scoate în evidenţă structurile fundamentale ale lumii
sociale trăite, pornind de la cunoaşterea comună pe care actorii o raportează la viaţa lor
cotidiană. Structurile sociale s-ar constitui pornind de la relaţia diadică, de tip
interacţional, între doi actori, prin complexitatea sa crescândă. Această poziţie îl conduce
pe Schutz la o analiză genetică a lumii sociale, însă una de tip descriptiv, de catalogare a
diverselor tipuri de actori şi relaţii sociale (elaborare de tipologii).
După Schutz, scopul central al investigaţiei sociologice constă în analiza
conduitei umane în termenii implicării sale esenţiale în structura densă a tipizărilor,
proiectelor, motivelor şi relevanţelor comune, cotidiene. Această analiză se finalizează în
tipuri ideale menite să pună în evidenţă interpretarea acţiunii şi caracterul subiectiv al
acesteia din punctul de vedere al actorului social. Prin concepte obiective ce iau forma
tipurilor ideale se ajunge la o pretinsă obiectivitate a cunoaşterii sociologice. O astfel de
poziţie este însă atât ambiguă, cât şi inoperantă. Schutz nu problematizează diferenţele
logice posibile între cunoaşterea comună şi teoriile ştiinţifice şi apre constrăns de o
imagine statică şi consensuală a realţiilor sociale.
Orientarea metodologică fenomenologică a reasertat principiul “individualismului
metodologic” sfârşind însă prin considerarea “tipurilor ideale” globale, similare în mare
parte, prin aspectele lor relaţionale şi globale, “structurilor”. “Unicitatea” individului
uman concret se transformă în modele ale acţiunii raţionale,”idealizând” situaţiile sociale
şi considerându-le mai degrabă în capacitatea lor relaţională decât în cea micro-
referenţială. La nivel teoretic şi metodologic, fenomenologiasociologică nu s-a
substanţializat însă în analize pertinente ample.
Pe de altă parte, obiecţia principală adusă metodologiei interpretative (mai ales a
variantei sale extreme) este următoarea: cu tot efortul investit în specificarea procedeelor

de asigurare a ştiinţificităţii cunoaşterii teoretice, ea conduce la o reconstrucţie subiectivă,
necontrolabilă, neverificabilă a fenomenelor sociale şi nu la o teorie ştiinţifică autentică.44
De cele mai multe ori însă postulatele metodologiei interpretative nu s-au aplicat
în forma lor “pură”, ci implicaţiile au fost adaptate pentru a satisface cerinţele
investigaţiilor aprofundate. Aşa s-ar explica tendinţa de consacrare teoretică a
metodologiei interpretative45 (în mare parte ulterioară analizei făcută de Max Weber
protestantismului şi capitalismului).
În analiza orientărilor metodologice conturate în ştiinţele sociale am operat cu o

distincţie fundamentală între strategiile zis “obiective” de cercetare şi cele interpretative.
Cele două strategii se diferenţiază, între altele, în funcţie de felul în care consideră
metodologic referinţele empirice ale cercetării. Acestora le sunt caracteristice principii
polare privind investigarea socialului: pe de o parte polaritatea individualism – holism
metodologic, pe de altă parte polaritatea calitativ - cantitativ (primele opţiuni din fiecare
polaritate fiind caracteristice mai degrabă metodologiilor interpretative, în timp ce
ultimele caracterizează strategiile obiective).
IV. Polarităţi metodologice
IV.1. Individualism – holism metodologic
Teoriile sociologice clasice s-au orientat cu precădere către înţelegerea şi

explicarea ordinii sau schimbării sociale globale, la nivelul societăţii în ansamblu.
Cercetările sociologice de dată mai recentă (cercetările interacţioniste, etnometodologice,
fenomenologice, dramaturgia socială) se orientează mai cu seamă pe aspectele micro-
sociologice. Interacţiunea, relaţia de schimb de semnificaţii dintre actori, este considerată
44
E. Nagel, Problems of concept and theory formation in the social sciences, în M. Natanson (ed.),
Philosophy of the social sciences, a reader, New York, Random house, 1963, p. 189 – 230.
45
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 115 - 123.

baza generativă a sistemului social şi, în consecinţă, este considerată referinţa
fundamentală a cercetării.
Individualismul metodologic este un principiu metodologic care presupune (sau
stipulează) următoarele:
1. explicaţiile fenomenelor sociale trebuie făcute în termenii indivizilor, dispoziţiilor,

intenţiilor (stărilor mentale subiective) şi acţiunilor acestora;
2. indivizii umani se manifestă în acţiuni şi interacţiuni sociale;
3. acţiunile sunt purtătoare de semnificaţii, iar în interacţiuni au loc negocieri între
indivizi privind semnificaţiile mutual agreate şi care astfel devin sursa generativă a
regulilor şi normelor;
4. structurile sociale s-ar constitui pornind de la relaţia diadică, de tip interacţional, între
doi actori, prin complexitatea sa crescândă;
5. instituţiile sociale se constituie în procese de negociere interacţională a semnificaţiilor
vehiculate individual.
Individualismul metodologic îşi are originea în sociologia interpretativă propusă de

Max Weber. Acesta consideră acţiunea socială, subiectiv semnificativă, precum şi
relaţiile sociale stabilite între actori ca referinţele ultime ale investigaţiei sociologice.
Indivizii sunt consideraţi “atomii” logici ai analizei, orice “agregat” social trebuind a fi
descompus şi explicat în termenii acţiunilor întreprinse de indivizii componenţi.
Sociologul nu poate analiza “agregatele” sociale insuficient delimitate spaţial şi temporal
şi care nu dispun de agenţi reprezentativi de acţiune. De exemplu afirmaţia că
“organizaţia X practică evaziunea fiscală” are sens teoretic, din punctul de vedere al
individualismului metodologic, întrucât subiectul propoziţiei desemnează un actor
colectiv (organizaţia) ce dispune de un agent reprezentativ – managerul sau comitetul de
conducere (acesta din urmă un actor colectiv bine delimitat spaţial şi temporal şi care ia
decizii colective pe baza unor mecanisme stabilite). Pe de altă parte propoziţia “clasa de
mijloc susţine democraţia”, dacă nu se aduc lămuriri suplimentare cu privire la subiectul

acesteia, nu are sens teoretic, conform aceluiaşi principiu, deoarece se referă la un agregat
nedelimitat spaţial şi temporal şi care nu dispune de un agent reprezentativ.
Deşi se află în legătură cu individualismul politic şi cel ontologic, individualismul
metodologic nu se confundă cu acestea. Individualismul politic este o doctrină etică ce
pune accent pe valoarea, libertatea şi bunăstarea individului în raport cu grupul,
societatea sau naţiunea. Individualismul politic este o componentă esenţială a ideologiei
liberale prin aceea că pune interesele persoanei mai presus decât interesele colectivităţii.
De asemenea, individualismul ontologic este o doctrină care consideră că numai indivizii
sunt reali în lumea socială. Teza ontologică a lui L. von Mises bunăoară consideră doar
indivizii ca fiind reali, în timp ce colectivităţile nu ar exista decât prin acţiunile
indivizilor componenţi. Alături de utilitarism, doctrină etică ce evaluează justeţea
acţiunilor individuale prin intermediul consecinţelor acestora asupra utilităţii indivizilor
(prin creşterea fericirii totale), individualismul politic poate fi considerat un precursor al
individualismului metodologic. Deşi mai restrictiv, accentuând referinţele micro-
sociologice ale strategiilor de cercetare, principiul individualismului metodologic se
dezvoltă ca urmare a constituirii doctrinare a individualismului şi utilitarismului. Într-o,
critică a utilitarismului, E. Durkheim arată în “Diviziunea muncii sociale” că idealurile
individualiste ce accentuau libertatea şi demnitatea individului sunt ele însele produse
sociale (ca urmare a creşterii densităţii sociale şi morale) şi astfel nu ar putea fi
considerate ca premise ale societăţii în general. Critica sa are şi implicaţii metodologice,
E. Durkheim fiind, în analiza pe care o întreprinde asupra fenomenului social de
diviziune a muncii, adeptul principiului opus individualismului metodologic, principiu
conform căruia faptele sociale trebuie explicate prin alte fapte sociale46.
Holismul metodologic se bazează pe premisa că proprietăţile sistemelor sau ale

întregului nu pot fi explicate în termenii proprietăţilor părţilor. Următoarele idei definesc
holismul metodologic:
1. fenomenele macro-sociale trebuie explicate prin alte fenomene macro-sociale:
cultura, norme, valori, instituţii sociale, structuri sociale, roluri, statusuri; “faptele
sociale trebuie explicate prin alte fapte sociale” spune E. Durkheim;
46
Faptul social are, în definiţia lui Durkheim, caracter coercitiv şi este mai presus de voinţa indivizilor.

2. fenomenele sociale trebuie definite ca entităţi de sine stătătoare, iar nu prin
intermediul unor concepte micro-referenţiale.
Principiul holismului metodologic se bazează pe asumpţia că totalităţile dispun de

proprietăţi ireductibile la suma părţilor. Chiar dacă orice “agregat” (sistem social) “este
compus din actori individuali, proprietăţile sale sunt specifice şi se răsfrâng asupra
persoanelor umane conferindu-le acestora acele caracteristici care n-ar putea fi detectate
prin simpla lor considerare individuală”47. Acţiunilor individuale semnificative (sau
actelor de voinţă individuală) le sunt opuse legile structurale obiective ce au forţă socială
coecitivă. E. Durkheim definea chiar faptul social ca acel fapt general ce manifestă forţă
de coerciţie asupra indivizilor, neputând fi schimbat prin simpla voinţă a acestora.
Individualismul şi holismul au fost considerate principii metodologice

incompatibile şi mutual exclusive. Disputa se reduce în ultimă instanţă la cea dintre agent
(actor) şi structură. Care sunt premisele societăţii ce ar trebui să fie şi referinţele primare
ale cercetării, actorii sau structura? Totuşi, recent polaritatea a fost depăşită prin ceea ce
G. Ritzer bunăoară numeşte relaţionism metodologic. Relaţioniştii acceptă ambele idei,
atât cea conform căreia indivizii sunt componentele de bază ale oricărui tot sau întreg
social, cât şi aceea conform căreia întregul dispune de proprietăţi ireductibile la suma
părţilor. Postulatul de bază a relaţioniştilor este acela că “explicaţiile lumii sociale trebuie
să implice relaţiile dintre indivizi, grupuri şi societate…Dacă, de exemplu, ne propunem
să explicăm cu adevărat acţiunea individuală, atunci aceasta trebuie pusă în relaţie cu
acţiunile altor indivizi relevanţi şi implicată în contextul grupurilor şi al aranjamentelor
sociale în care se desfăşoară… O explicaţie a societăţii în ansamblu presupune să luăm în
consideraţie atât relaţiile dintre indivizi şi cele între indivizi şi grupuri, precum şi relaţiile
dintre acea societate şi alte societăţi”48.
Acţiunea semnificativă a actorilor, precum şi contextul constrângerilor şi
oportunităţilor macro-sociale ar trebui să constituie referinţele atât de ordin micro- cât şi
47
48
G. Ritzer, P. Gindoff, Methodological Relationism: Lessons for and from Social Psychology, Social
Psychology Quarterly, Vol. 55, Iss. 2, (Jun. 1992), p. 128 – 140.

macro-sociale ale cercetării. Bunăoară, în orice cercetare nu este suficient să investigăm
atitudinile, opiniile, valorile sau semnificaţiile oamenilor adică universul lor mental
subiectiv, ci şi rolurile şi statusurile obiective ale acestora, mai precis poziţia pe care o
ocupă în structură, poziţie ce generează aşteptările celorlalţi faţă de acţiunea unui anumit
actor; aceste aşteptări se constituie în constrângeri şi oportunităţi obiective ale acţiunii
subiective. Acţiunea individuală nu poate fi înţeleasă decât relaţional în configuraţia
structurală în care este implicată.
Relaţionismul metodologic este esenţial în elaborarea inferenţelor de la micro la
macro referenţial. Simpla agregare a comportamentelor individuale nu poate explica
fenomenele sociale. Indivizii se relaţionează după un pattern, o anumită structură care
face astfel posibilă trecerea de la micro la macro-social. Sociologul american J.S.
Coleman vorbeşte de trei componente ale oricărei teorii a sistemelor sociale ce se bazează
pe acţiunile actorilor ca elemente componente ale sistemului: în primul rând o tranziţie de
la macro la micro social, respectiv precizarea felului în care caracteristici sistemice
influenţează caracteristici ale actorilor sociali la nivel micro: setul de roluri asumate de
către actori, fiecare rol definind interesele şi scopurile actorilor; constrângeri de ordin
normativ asupra acţiunii; condiţiile iniţiale. Al doilea component ar fi un principiu al
acţiunii ce s-ar putea traduce într-un tip ideal de acţiune în concepţia lui Max Weber – de
exemplu acţiunea instrumental raţională. În al treilea rând, teoria ar trebui să precizeze
modalitatea de combinare sau agregare a acţiunilor individuale pentru a produce
consecinţe sistemice, altfel spus o tranziţie de la micro la macro social. O astfel de teorie
ar trebui să conţină întotdeauna două tipuri de elemente: actorii, pe de o parte şi regulile
jocului (structura) care mediază tranziţiile micro-macro social, pe de altă parte.
IV.2. Pozitivare sau înţelegere a datelor empirice
În relativă legătură cu polaritatea individualism – holism metodologic, orientările

metodologice obiective şi interpretative se diferenţiază în funcţie de modul de producere
şi interpretare teoretică a datelor empirice cu care operează. Apare astfel polaritatea

dintre metodele cantitative (pozitive) şi metodele de tip calitativ (bazate pe înţelegere –
termenul german de Verstehen introdus de M. Weber).
Pozitivarea datelor constă într-un set de procedee metodologice prin care datele
empirice iau formă cantitativă. Astfel de procedee metodologice de pozitivare a datelor
includ următoarele:
1. operaţionalizarea, procedeu prin care concepte generale definite teoretic sunt

concretizate în variabile astfel încât variaţiile proprietăţilor realităţii sociale teoretic
definite pot fi înregistrate;
2. măsurarea, adică stabilirea de corespondenţe între proprietăţile fenomenelor sociale şi
o scală numerică;
3. tehnici de culegere a datelor, luând forma predominantă a chestionarelor şi
interviurilor;
4. tehnici statistice care să sintetizeze variabilitatea fenomenelor în indicatori statistici,
precum media, dispersia, maximumul etc.
Dintr-o astfel de perspectivă, sociologul nu se interesează de fiecare actor în parte,

atenţia sa fiind orientată de către un ansamblu de indivizi sau alte unităţi sociale ce
formează o populaţie în sens statistic. Cercetătorul nu este astfel interesat de variabilitatea
cazurilor în parte, ci de decelarea tendinţelor centrale; nefiind nici economic, nici
productiv ştiinţific să fie analizate toate cazurile individuale în parte se procedează la
eşantionarea acestora. Sunt vizate astfel caracteristici ale mediului social investigat,
rezultate prin agregarea statistică a datelor individuale. Procedeul tipic este acela al
abstractizării: prin abstragerea şi agregarea notelor comune ale individualităţilor
investigate se reconstruiesc caracteristicile mediilor sociale integratoare.
O astfel de analiză prin totuşi din vedere tocmai agentul social individual capabil de
acţiune intenţională care devine astfel o simplă unitate statistică, impersonalizată şi
caracterizată abstract. Principiului acţiunii care să facă comprehensibile deciziile
actorului social îi este substituit un principiu de agregare a caracteristicilor individuale

abstracte în indicatori statistici ce pot avea sens teoretic pentru cercetător, dar nu pentru
actorul social.
Metodologiile interpretative au subliniat aceste limite ale strategiilor cantitative,

propunând tipuri de cercetare specific sociologice. Metoda fundamentală a sociologiei
interpretative este înţelegerea (Verstehen). Prin observaţie şi introspecţie se caută să se
ofere posibilitatea interpretării obiective a semnificaţiilor subiective vehiculate de actorii
sociali în situaţii interacţionale. Cercetătorii interpretativi obiectează bunăoară faptul că
respondentul la un chestionar nu face altceva decât să ofere datele care i se propun prin
instrumentul de măsurare, fără ca acesta să aibe o legătură strânsă cu universul său real,
cu schimburile de semnificaţii la care el participă şi în funcţie de care acţionează.
Dimpotrivă, sociologul interpretativ produce cunoaşterea socială în procesul însuşi al
“înţelegerii” datelor pe care le culege, prin identificarea sa situaţională cu actorul
(preluare de rol) implicat în situaţii sociale concrete.
Lazăr Vlăsceanu argmentează că “este greu de admis totuşi posibilitatea elaborării
unei metodologii unitare centrată pe unilateral pe un punct de vedere sau altul, ci că ar
trebui considerată diversitatea ontologică a fenomenelor sociale. Astfel unele evenimente
sociale sunt construite subiectiv, ca urmare a schimburilor de semnificaţii în interacţiuni
definite situaţional de actorii sociali. Este cazul specific al elaborării normelor şi regulilor
morale… Există, pe de altă parte, fenomene sociale de tip demografic sau ecologic (…)
care nu pot fi caracterizate corect fără a avea în vedere dimensiunile sau atributele lor
cantitative.”49 Mai mult, am spune, chiar acţiunea individuală are determinări obiective ce
sunt cel mai bine aproximate în formă cantitativă (exemplu: nivelul veniturilor, gradul de
şcolarizare etc.). De asemenea, consecinţele acţiunii asupra sistemelor, la nivel ecologic,
sunt adeseori reprezentate cantitativ (ex. creşterea produsului intern brut). Ca şi în cazul
polarităţii micro-macro referenţial, polaritatea cantitativ – calitativ ajunge să fie depăşită
în cercetări sociale complexe ce consideră în mod diferenţiat ontologia socială. Atât
inferenţele de la micro – la macro social, cât şi inferenţele de la nivel subiectiv, mental
(aproximate prin empatie şi înţelegere) la nivelul obiectiv al comportamentelor şi
consecinţelor (aproximate cantitativ) sunt posibile cu respectarea unor principii bine
49

precizate; simpla translatare a concluziilor de la nivel micro la macro social sau de la
nivelul opiniilor, intenţiilor subiective la acela al consecinţelor obiective cuantificabile
constă în ceea ce J. Galtung a numit “falsitatea nivelului inadecvat”. Aceasta nu constă
“în a elabora inferenţe la un nivel pentru altul, ci în a face un transfer direct al
proprietăţilor ori relaţiilor de la un nivel la altul, adică în a face inferenţe prea simple”50.
Dimpotrivă inferenţele trebuie să precizeze şi modul de agregare sau de integrare a
acţiunilor individuale în structură, respectiv de materializare a intenţiilor subiective în
consecinţe (eventual la nivel sistemic) obiective.
50
J. Galtung, Theory and methods of social research, New York, Columbia University Press, 1967, în L.
Vlăsceanu, op. cit., p. 202.

Metodologia Cercetarii Sociale

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Metodologia Cercetarii Sociale

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE

Mihai Păunescu 2004 1

I. Despre teorie şi metodă în ştiinţele sociale ……………………...4

II. Metodologii “obiective” de cercetare …………………………..20

III. Practici metodologice interpretative ………………….………...35

IV. Polarităţi metodologice ……………………………………...….69

Mihai Păunescu 2004 2

Fiind prevăzut pentru semestrul I al primului an de studii în ştiinţe politice şi sociale,

În finalul cursului ne aşteptăm ca studenţii:

• să asimileze conţinuturile conceptelor de bază ale proiectării cercetării sociale,

Spre deosebire de ştiinţele naturii, în sociologie şi în ştiinţele sociale în general,

Mihai Păunescu 2004 3

I. Despre teorie şi metodă în ştiinţele sociale

I.1. Teoria socială

Teoria era în Antichitate contemplarea lumii şi în special a mişcării astrelor;

Mihai Păunescu 2004 4

A doua condiţie se referă la concordanţa cu observaţia, adică verificarea empirică

Mihai Păunescu 2004 5

Mihai Păunescu 2004 6

Sociologul american J. Coleman2 (1990) identifică trei caracteristici pe care o teorie

G. King, R. Keohane şi S. Verba3 (2000) consideră că obiectivul cercetării

Mihai Păunescu 2004 7

I.2. Ce explică teoriile sociale?

Acestea trebuie să vizeze fenomenele sociale, nu comportamentele indivizilor

Mihai Păunescu 2004 8

Mihai Păunescu 2004 9

Mihai Păunescu 2004 10

Propoziţiile formulate la nivel teoretic, explicativ, integrate în sisteme logico-

Într-o astfel de teorie, nivelul ontologic primar al realităţii sociale îl constituie

Mihai Păunescu 2004 11

De pe altă poziţie teoretică, metoda de cercetare ar fi altfel construită, iar aceasta

Metodologia cercetării sociale (ştiinţa despre metodă) se identifică aşadar cu

Mihai Păunescu 2004 12

În structura metodologia cercetării sociale includem următoarele clase de elemente

O orientare metodologică presupune o logică de cercetare ce asociază unui set

I.4. Câteva precizări terminologice

Realitatea socială. Una din chestiunile fundamentale ce i-a preocupat pe filosofii

Mihai Păunescu 2004 13

O altă modalitate de a analiza problema realităţii este în termeni de obiectivitate

Legea este o generalizare empirică cu valoare universală; ca şi generalizările

Conceptele (exemplu: status socio-economic) sunt elemente abstracte reprezentând

Mihai Păunescu 2004 14

I.5. Construirea teoriilor: metoda deductivă şi metoda inductivă.

Earl Babbie vorbeşte de două metode de construcţie teoretică în funcţie de raportul

I.5.1 Metoda deductivă

Construirea teoriilor se poate realiza pe cale deductivă în felul următor: pornindu-se

Mihai Păunescu 2004 15

H. Edward Ransford5 (1968) a vrut să explice ce a determinat violenţele ce au avut loc

I.5.2. Metoda inductivă

Adesea cercetătorii încep construirea teoriei de la observarea aspectelor realităţii

Mihai Păunescu 2004 16

S-a demonstrat în plus că fiecare variabilă identificată contribuia independent la gradul de

Mihai Păunescu 2004 17

I.6. Clasificarea orientărilor metodologice

Există criterii diferite după care clasificăm orientările metodologice conturate în

Mihai Păunescu 2004 18

În cadrul practicilor metodologice “obiective” sau pozitive se urmăreşte

Dacă pentru orientările metodologice “obiective” principalele concepte utilizate

Mihai Păunescu 2004 19

II. Metodologii “obiective” de cercetare.

Numim practici metodologice “obiective” de cercetare, acele cercetări sociale ce

Mihai Păunescu 2004 20

Auguste Comte a introdus termenul de sociologie odată cu cel de filosofie