Unităţi majore de relief ale Europei

-Referat -

Unităţi montane

a. Unităţi alpine – formate din lanţuri montane individualizate şi masive despărţite

prin depresiuni intramontane şi culoare
- Munţii Alpi – constituie cel mai important edificiu montan format în orogeneza
alpină. Are lungimea de 1200 km, este format din culmi paralele desfăşurate pe
direcţia generală vest-est între Marea Ligurică şi Câmpia Panonică. Principalele
caracteristici ale Alpilor sunt altitudinile mari de peste 4000 m (vârful Mont Blanc,
4807 m), masivitatea, relieful glaciar cu prezenţa gheţarilor actuali, iar în partea de
est relieful carstic dezvoltat pe calcare şi dolomite.
- Munţii Carpaţi – situaţi între bazinul Vienei şi Valea Timokului, au un traseu sinuos
şi sunt mai fragmentaţi decât Alpii, au multe depresiuni şi culoare de vale. Altitudini
de peste 2500 m se întâlnesc doar în Masivul Tatra (vârful Gherlakowka, 2655 m) şi
în Carpaţii Meridionali (vârful Moldoveanu, 2544 m). Alcătuirea geologică a Carpaţilor
este mai complexă decât cea a Alpilor (şisturi cristaline, roci vulcanice şi fliş) fapt
pentru care au mai multe tipuri genetice de relief.
- Munţii Pirinei – se desfăşoară între Golful Biscaya şi Marea Mediterană, au lungime
de 400 km şi altitudini ce depăşesc 3000 m. Altitudinea maximă este de 3404 m în
vârful Pic d’Anetro, au gheţari actuali şi masivitatea remarcabilă în partea centrală.
- Munţii Apenini – un lanţ montan ce se desfăşoară sub formă de culmi paralele în
lungul Peninsulei Italice. Altitudinea maximă depăşeşte 2900 m (vârful Gran Saso,
2912 m), iar la nord de Roma apar şi vulcani stinşi cu cratere şi lacuri vulcanice.
- Munţii Caucaz – se desfăşoară pe direcţie vest-est între Marea Neagră şi Marea
Caspică şi au altitudinea cea mai mare din Europa (vârful Elbrus, 5642 m). Sunt
alcătuiţi din granite, roci vulcanice, calcare şi conglomerate. Au gheţari actuali şi
prezintă un relief glaciar pleistocen şi actual.
- Munţii Alpii Dinarici – se desfăşoară pe direcţia nord-vest sud-est sub forma unor
şiruri paralele de culmi ale căror cute revărsate spre Marea Adriatică au dus la
formarea ţărmului dalmatic.
- Munţii Balcani (Stara Planina) – se desfăşoară pe direcţia generală vest-est sub
forma a două culmi paralele despărţite de Valea Tundjei. Altitudinea maximă este de
2376 m în vârful Botev.
- Munţii Pindului – situaţi în sudul Peninsulei Balcanice, orientaţi pe direcţia nord-sud,
au un relief carstic bine dezvoltat, iar altitudinea maximă este de 2911 m în vârful
Olimp.

b. Unităţi caledonice
- Munţii Scandinavici – lanţ de munţi caledonici orientaţi pe direcţia generală nord-est
sud-vest, au altitudini de peste 2000 m deoarece, după topirea gheţarului de calotă,
au fost antrenaţi în mişcări de înălţare pe verticală. Spre ţărmul atlantic se termină
abrupt şi prezintă numeroase fiorduri. Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline vechi,
puternic metamorfozate, gnaise şi granite. Altitudinea maximă este de 2469 m şi are
gheţari montani actuali. Formele de relief cele mai frecvente sunt platourile înalte,
hornurile, circurile şi văile glaciare. În Munţii Scandinavici se pot deosebi trei
sectoare: un sector sudic al fjellurilor, având extensiunea maximă în lăţime şi
altitudinile cele mai ridicate, cu podişuri de 1500-2000 m, peste care se ridică vârfuri
piramidale; un sector central mai jos de 800-1000 m şi un sector nordic care se
prezintă sub forma unei creste accidentate şi înguste.
- Munţii Cambrieni, Munţii Penini şi Munţii Cambrieni – sunt situaţi în Marea Britanie,
au altitudini reduse şi s-au format pe structuri caledonice şi hercinice faliate şi
modelate de agenţii externi. De la nord spre se desfăşoară: Munţii Caledonieni, cu
altitudinea maximă de 1182 m, Munţii Grampian, cu vârful Ben-Newis 1343 m, Munţii
Scoţiei de Sud cu înălţimi de 600-800 m, , Munţii Cambrieni cu altitudini de 400-700
m.
c. Unităţi hercinice
- Munţii Ural – este cel mai lung lanţ de munţi din Europa (peste 2000 km) situat la
limita dintre Europa şi Asia. Sunt orientaţi pe direcţia generală nord-sud, au
altitudinea medie de peste 600 m şi au înfăţişare de deal, altitudinea maximă de
1894 m (vârful Narodnaia). Relieful se desfăşoară sub formă de culmi paralele şi
cuprinde trei sectoare: sectorul nordic cu piscuri, morene şi văi glaciare; sectorul
central cu relief carstic şi vulcanic şi sectorul sudic cu aspect deluros, o peneplenă
intens fragmentată de văi.

Unităţi de podiş

a. pe structuri vechi (Podişul Doneţk, Podişul Central Rus, Podişul Dobrogei);

b. pe structuri caledonice (Podişul Norland, Podişul Smaland, Podişul Finlandei)
sunt puternic modelate de glaciaţia de calotă din pleistocen.
- Podişul Norland ocupă jumătatea nordică a Suediei, este uşor înclinat de la vest
spre est. Fundamentul precambrian este acoperit de acumulări glaciare şi de argile.
Panta generală a imprimat direcţia de scurgere a râurilor. Peisajul este dat de
pădurea de conifere şi de numeroase turbării.
- Podişul Smaland are altitudini mai coborâte (150-250 m), este acoperit de morene
glaciare şi de argile postglaciare. Peisajul este dominat de pădurile de amestec
alcătuite din conifere şi foioase.
- Podişul Finlandei, situat în partea de nord a Finlandei, are un relief uşor ondulat, cu
altitudini medii de 300-400 m, deasupra căruia se ridică masive izolate mai înalte.
Partea de sud, Podişul Lacurilor, are altitudinea cuprinsă între 120 m şi 80 m, şi este
alcătuit din culmi deluroase alungite ce corespund sectoarelor de acumulare glaciară,
între care se interpun lacurile glaciare. Peisajul dominant este cel al pădurilor de
conifere şi al turbăriilor, în partea de nord şi peisajul lacustru şi păduri de conifere în
sud.
c. Pe structuri hercinice
- Masivul Central Francez – este format în orogeneza hercinică, prezintă forme
variate de relief: relief vulcanic, carstic, tectonic, cu grabene. Altitudinea medie este
de 710 m, iar cea maximă este de 1886 m în vârful Mt. Doré;
- Podişul Boemiei – încadrat între Colinele Ceho-Morave, Munţii Metaliferi şi Munţii
Sudeţi, are altitudini reduse şi prezintă relief tectonic bine dezvoltat. Partea de nord-
vest are altitudini mai mari, 500-900 m, jumătatea sudică 700-800 m, iar partea nord-
estică este o depresiune de eroziune cu altitudinea de 200 m;
- Meseta Spaniolă – regiune formată din podişuri cu altitudini de 600-1000 m,
renumitele mesetas, platouri vălurite şi cordiliere (Munţii Cantabrici, Cordiliera
Iberică, Sierra Morena şi Cordiliera Betică). Altitudinea maximă este de 3478 m;
- Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră – sunt formaţi în orogeneza hercinică, dar au
fost separaţi de grabenul Rinului. Au altitudini medii de circa 1400 m şi sunt puternic
erodaţi de agenţii externi;
- Masivul Şistos Renan – orientat pe direcţia est-vest, are altitudini cuprinse între 600
şi 800 m. În craterele vechi ale vulcanilor din regiunea Eiffel se păstrează lacuri de
crater numite maar.
d. Relief dezvoltat pe structuri mai noi
- Piemontul Getic şi Regiunea Piemont din Italia – formate prin acumularea
depozitelor de tip piemontan (pietrişuri şi bolovănişuri) depuse pe suprafeţe uşor
înclinate în condiţii subaeriene. Altitudinal se încadrează la regiunile de podiş.

Unităţi de câmpie

a. Câmpii fluvio-glaciare
- Câmpia Nord-Europeană – situată între unităţile hercinice şi Marea Baltică şi Marea
Nordului, este intens modelată de gheţarii cuaternari. Pe cuprinsul său întâlnim
aliniamente de morene glaciare şi sandre. Altitudinile sunt cuprinse între 0-300 m. În
sectorul vestic, unde sunt poldere, câmpia este sub nivelul mării,uscatul fiind
menţinut prin îndiguiri. Câmpia este acoperită la suprafaţă de formaţiuni cuaternare
glaciare, fluvio-glaciare, fluviale, maritime şi eoliene. Este o câmpie vălurită,
acoperită cu loess, fragmentată de numeroase râuri.
b. Câmpii fluvio-lacustre
- Câmpia Română – este cea mai mare câmpie din România, se dezvoltă pe stânga
Dunării, de la Drobeta-Turnu Severin până la Galaţi. Câmpia aparţine vastei arii
depresionare dintre Platforma Moesică şi orogenul carpatic şi s-a format prin
colmatarea succesivă a unui bazin lacustru, în timpul cuaternarului timpuriu şi mediu.
O trăsătură dominantă o constituie frecvenţa loessului şi a depozitelor loessoide pe
toată întinderea câmpiei fapt care a dus la apariţia crovurilor.
- Câmpia Panonică – situată pe cursul mijlociu al Dunării, în Bazinul Panonic, s-a
format prin colmatarea Mării Panonice. Are un fundament faliat şi căzut în trepte, cu
compartimente mai joase (sub 150 m), şi mai înalte (între 150 şi 300 m) dominate de
masive cristaline şi munţi insulari (Bakony 704 m, Vertes 480 m,). Câmpia prezintă
mai multe diviziuni: Câmpia Tisei, Câmpia Dunării de Mijloc (a Cumaniei), Câmpia
Bratislavei etc. Este traversată de Dunăre şi câţiva afluenţi mai importanţi ai acesteia:
Tisa, Drava, Sava şi Morava.
- Câmpia Padului – situată în nordul Italiei, între Munţii Alpi în nord, Munţii Apenini la
sud, Marea Adriatică şi Munţii Dinarici la est. Câmpia Padului a apărut prin
colmatarea unui fost golf marin cu depozite aduse de râuri din Munţii Alpi şi Apenini.
Napoleon Bonaparte a numit-o ,,cea mai fertilă câmpie a lumii” şi reprezintă într-
adevăr principala zonă agricolă a Italiei.
c. Câmpii pe structură de podiş. Aceste câmpii nu sunt câmpii propriu-zise, ci
sunt podişuri joase pe structuri foarte vechi.
- Câmpia Europei de Est (Câmpia Rusă) – este cea mai întinsă câmpie din Europa,
are o suprafaţă de 4 mil. km2 şi este a doua câmpie din lume ca suprafaţă după
Câmpia Amazonului. Ocupă aproape întreaga jumătate estică a Europei, de la
Carpaţii Păduroşi, în vest, până la Munţii Ural, în est, şi de la Marea Neagră şi Marea
Caspică, în sud şi până la Oceanul Arctic în nord. Are altitudini cuprinse între -28 m
în Câmpia Caspică, 343 m în Podişul Valdai şi 463 m în Colinele Timan. Câmpia
apare ca o asociere de câmpii joase, coline şi podişuri vechi. Din punct de vedere
tectonic se suprapune peste Placa Est Europeană, având un fundament precambrian
larg boltit şi modelat de calota glaciară în jumătatea nordică. În nordul acestei câmpii
relieful este dominat de formele rezultate din procesul de acumulare glaciară care se
întrepătrund cu cele fluvio-glaciare. O caracteristică a acestei câmpii este şi faptul că
marile fluvii au dispunere nord-sud: Nipru, Don, Volga etc.
d. Câmpii fluvio-litorale. S-au format prin acumulările fluviatile şi submerse, dar şi
prin retragerea spre larg a liniei ţărmului
- Câmpia Precaspică – este o câmpie de şelf formată, pe de o parte, prin colmatarea
cu sedimente marine şi retragerea apelor ca urmare a coborârii nivelului cu -28 m
sub nivelul Oceanului Planetar, iar pe de altă parte, cu aportul aluviunilor aduse de
apele curgătoare care se varsă în Marea Caspică (Volga, Ural etc.). Această câmpie
este parazitată de cea mai mare deltă din Europa (Delta Volgăi). În partea de sud a
câmpiei, în sectorul dintre fluviile Volga şi Ural, apar şi forme de relief eolian (dune
de nisip).
- Câmpia Mării Negre – numită şi Câmpia Pontică, mărgineşte la nord Marea Neagră,
între Delta Dunării, la vest, şi Marea Azov, la est. La nord vine în contact cu Podişul
Volâno-Podolic şi Podişul Doneţului, iar la sud limita este dată de ţărmul Mării Negre.
Alcătuită din depozite paleogene şi neogene, la suprafaţă , câmpia este acoperită cu
depozite de loess. Altitudinea acestei câmpii scade de la nord spre sud, până la 0 m
Fâşia litorală este intersectată de văile Nistrului, Bugului şi Niprului, cu terase bine
dezvoltate, iar la vărsare formează limane.