UNIVERSITAEA VALAHIA TARGOVISTE

Facultatea de ştiinţe juridice sociale si politice

Ştiinţele educaţiei

Referat pentru
Teoria si metodologia instruirii

Tema:
Dimensiunile si caracteristicile procesului de invatamant

Coordonator : Petrescu Ana Maria Student : Dobre Marilena

Anul : II
Grupa : I
 Introducere

Procesul de predare-invatare reprezintă, un proces de cunoaştere contextualizat in

procesul de invatamant. Cunoaşterea de factura didactica se deosebeşte de cea ştiinţifica
prin anumite trasaturi distinctive, enumerate de Constantin Cucoş astfel :
a) In procesul de inavatamant se transmit cunoştinţe sistematice cunoscute de mult
de omenire. Omul de ştiinţa căuta noi adevăruri, noi explicaţii deci vizează
necunoscutul. Insa este indicat ca elevilor sa li se prezinte adevăruri verificate si
validate de comunitatea oamenilor de ştiinţa.
b) Savantul are la dispoziţie o aparatura adecvata pentru a cerceta realitatea prin
eforturi personale generând adevărurile in mod creator. Elevul este, de regula,
asistat, consiliat, îndrumat de către cadrul didactic.
c) Căile parcurse de cercetători si de elevi in accederea la adevăruri sunt diferite :
cercetătorii se apropie de adevăruri pe cai sinuoase, prin multe încercări si erori,
cu mari resurse de timp si de efort, pe când elevul este pus la curent cu
adevărurile ştiinţei pe căile cele mai scurte.
d) In predare-invatare se încearcă cu predilecţie sa se formeze capacitatile cognitive,
aptitudinale si atitudinale ale elevilor, ceea ce nu mai este cazul cercetătorilor,
care trebuie sa posede aceste capacitaţi.
e) Procesul de invatare presupune si o faza de fixare si consolidare a cunoştinţelor ce
se regăseşte in cazul cercetării ştiinţifice foarte palid.
Procesul de invatamant este forma cea mai sistematizata si raţionalizata a exercitării
influentelor educative. Fapt ce reiese si din definiţia data de Sorin Cristea in care
procesul de invatamant reprezintă principalul subsistem al sistemului de invatamant,
cadrul căruia are loc activitatea de instruire organizata conform obiectivelor educaţiei
care orientează formarea-dezvoltarea personalităţii elevului. De asemenea el afirma ca
procesul de invatamant asigura cadrul instituţional necesar pentru realizarea funcţiilor
specifice sistemului de invatamant, obiectivate la nivelul acţiunilor specializate in
socializarea celor educaţi conform programelor curriculare adoptate la scara sociala.
 Dimensiunile procesului de invatamant

Dimensiunile procesului de invatamant evidenţiază variabilele angajate in organizarea

si desfăşurarea activităţilor de instruire, variabile dependente, pe de o parte, de calitatea
sistemului, iar pe de alta parte, de calitatea activităţilor proiectate si realizate efectiv de
cadrul didactic.
După Sorin Cristea acestea sunt clasificate astfel :
a) Dimensiunea funcţionala priveşte funcţiile sistemului si traducerea lor la nivelul
unor orientări microstructurale. Această dimensiune reflectă calitatea structurii
sistemului de învăţământ: a structurii de adaptare internă, care vizează
organizarea pe niveluri – trepte – cicluri şcolare curriculare, cu programele
curriculare corespunzătoare; a structurii de conducere, a cărei valoare este
determinată de raporturile existente între conducerea managerială şi conducerea
administrativă a organizaţiei şcolare.
b) Dimensiunea structurala priveşte organizarea procesului pe niveluri, trepte, cicluri
curriculare si distribuţia resurselor pedagogice, dependenta in mare parte de
sistem. Această dimensiune reflectă structura materială şi structura de relaţie a
sistemului , care asigură: repartizarea resurselor pedagogice (materiale, umane,
financiare, informaţionale), disponibile la un anumit moment dat; atragerea
resurselor pedagogice suplimentare din direcţia agenţilor sociali (economici,
politici, sociali, etc.) interesaţi să investească în învăţământ.
c) Dimensiunea concreta a procesului de invatamant vizează variabilele dependente
exclusiv de profesor, de capacitatea sa de proiectare si realizare a activităţilor
didactice, in contextul respectării si valorificării optime a cadrului funcţional-
structural determinat la nivel de sistem. Evaluarea manageriala a activităţilor
didactice presupune astfel cunoaşterea corelaţiilor existente intre cele trei
dimensiuni ale procesului de invatamant, valorificabile in timp si spaţiu, intr-un
context pedagogic si social concret. Această dimensiune reflectă structura
materială şi structura de relaţie a sistemului , care asigură: repartizarea resurselor
pedagogice (materiale, umane, financiare, informaţionale), disponibile la un
anumit moment dat; atragerea resurselor pedagogice suplimentare din direcţia
agenţilor sociali (economici, politici, sociali, etc.) interesaţi să investească în
învăţământ.
 Caracteristicile procesului de invatamant

După Constantin Cucoş procesul de invatamant comporta următoarele caracteristici :

Suporta determinări socioculturale si prezintă o evoluţie in timp;
• Presupune o specializare de dimensiuni instructive si formative;
• Atribuie roluri bine precizate profesorilor si elevilor, chiar daca acestea pot fi,
secvenţial si temporar, interşanjabile;
• Funcţionează pe baza binomului profesor-elev si are un caracter bilateral;
• Generează cunoaştere si actualizează cunoaşterea umana;
• Constituie un sistem autoreglator si perfectibil in raport cu norme praxiologice si
de eficienta acţionara;
• Este un proces unitar, cuplând transmiterea de cunoştinţe cu asimilarea acestora si
cu validarea acestora;
• Generează autoinvatare, motivează si fortifica subiectul pentru a continua
parcursul achizitiv in mod autonom.
Astfel se observa ca aceste caracteristici vizează:
• interacţiunea subiect-obiect, proiectată şi realizată la nivelul relaţiei de
comunicare dintre emiţător şi receptor (cadru didactic-elev);
• unitatea informativ-formativ, proiectată şi realizată la nivelul conţinutului
mesajului educaţional, construit de cadrul didactic special pentru declanşarea
răspunsului comportamental al elevului;
• autoreglarea activităţii cadrului didactic în funcţie de răspunsul elevului, la nivelul
unor circuite de conexiune inversă, deschise perfecţionării.
O alta clasificare a caracteristicilor procesului de invatamant ar fi aceasta :
a) Procesul de învăţământ ca proces de cunoaştere
Această caracteristică este sintetizatoare; ea ne ajută să avem o imagine
integrală a acestui proces. În procesul didactic momentele cunoaşterii sunt
următoarele:
a) Contactul cu izvoarele cunoaşterii.
Aceste izvoare pot fi:
• contactul nemijlocit cu obiectele şi fenomenele realităţii, ca urmare
a observării şi explorării acestora - condusă, îndrumată, dirijată de
educator;
• contactul cu imaginile acestor obiecte, procese şi fenomene
(tablouri, filme, diapozitive);
• folosirea limbajului pentru transmiterea organizată, didactică a
experienţei social - istorice acumulate şi obiectivate în lucrări
ştiinţifice (cărţi, operă de artă, tehnică).
b) Efectuarea operaţiilor de generalizare şi prelucrare a cunoştinţelor
pentru a le da noi structuri. Acum are loc o prelucrare activă a informaţiilor, în
vederea aprofundării şi integrării lor în cadrul cunoştinţelor anterioare. Prelucrarea
personală constă în scoaterea în evidenţă a însuşirilor esenţiale ale cunoştinţelor,
pentru a le putea deosebi şi apoi integra în ansambluri pe baza relaţiilor dintre ele.
Are loc, de fapt, formarea noţiunilor ştiinţifice.
c) Formarea priceperilor, deprinderilor şi obişnuinţelor. Cunoştinţele
sunt achiziţii valoroase atunci când pot fi folosite în depăşirea unor dificultăţi
practice şi teoretice. Realizarea deplină a aplicabilităţii cunoştinţelor e posibilă
numai prin intermediul priceperilor, deprinderilor, obişnuinţelor.
d) Aplicarea în practică a cunoştinţelor însuşite şi a priceperilor şi
deprinderilor formate anterior constituie momentul care exprimă în cea mai mare
măsură eficienţa procesului de învăţământ, pentru că practica are în cadrul
acestui proces, atât funcţie de izvor de cunoştinţe, cât şi pe cea de criteriu al
autenticităţii lor.
e) Fixarea şi consolidarea sunt menite să asigure temeinicia cunoştinţelor
şi preîntâmpină fenomenul uitării. Acest moment se realizează prin repetare,
memorare, exerciţii aplicative.
f) Controlul şi evaluarea rezultatelor procesului de învăţământ. Prin
control şi evaluare se poate cunoaşte în ce măsură obiectivele pe care ni le-am
propus în procesul de învăţământ au fost înfăptuite. Un control care duce
la o cunoaştere clară a rezultatelor obţinute constituie un mijloc de mare eficienţă
pentru îmbunătăţirea procesului, a modului în care el a fost proiectat şi realizat.
Controlul şi evaluarea vizează direct ambele laturi ale procesului - atât predarea -
activitatea învăţătorului, cât şi învăţarea - activitatea elevului.
b) Procesul de învăţământ ca proces de comunicare
Procesul de învăţământ este, prin excelenţă, un proces de comunicare între
profesor şi elevi, având loc un permanent schimb de mesaje al căror scop principal
este realizarea unor obiective pedagogice, în condiţii optime (adică un nivel de
performanţă cât mai înalt, dar cu cheltuieli minime de energie fizică şi nervoasă, de
timp).
Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb de mesaje, cu conţinut specific ,
între profesor şi elevi. Ea se realizează oral în scris, pe cale vizuală şi chiar prin gesturi.
Scopul comunicării didactice este multiplu:
• transmiterea şi asimilarea informaţiei;
• rezolvarea de probleme;
• formarea unor capacităţi, convingeri, sentimente şi atitudini;
• adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice, tehnici de
învăţare, orientarea şcolară şi/sau profesională;
• evaluarea rezultatelor.
Pentru a fi eficientă, comunicării didactice i se cer anumite calităţi:
1. Ale profesorului:
• claritatea mesajelor;
• precizia acestora
• utilizarea unui limbaj adecvat şi accesibil elevilor;
• structurarea logică a mesajelor transmise;
• prezentarea interesantă a materiei predate;
• asigurarea unui climat adecvat comunicării.
2. Ale elevilor:
• să aibă capacitate de concentrare;
• să posede cunoştinţele anterioare necesare învăţării care urmează;
• să fie motivaţi pentru a învăţa;
• să cunoască limbajul utilizat de profesor sau de calculator .
c) Caracterul bilateral al procesului de învăţământ
Procesul de învăţământ este un proces bilateral; presupune doi factori
umani de grup: educatorii pe de o parte şi elevii - pe de altă parte.
Acţiunea celor doi factori umani se corelează cu două tipuri de acţiuni
componente ale procesului didactic: predarea, realizată de profesor şi învăţarea,
realizată de elev.
Întregul proces didactic e subordonat învăţării, inclusiv instruirea şi predarea.
Termenul de „predare” trebuie înţeles într-un sens corect. Profesorii nu
predau, nu transmit pur şi simplu cunoştinţe gata confecţionate, pe care elevul să le
memoreze ca atare şi la cererea cadrului didactic, atunci când îl examinează, acesta
să le reproducă. Dacă procesul de învăţământ ar consta în esenţă într-o astfel de
activitate, elevul ar rămâne un element pasiv, ar avea numai rolul unui aparat de
înregistrare şi reproducere. În realitate, într-un proces de învăţământ eficient, atunci
când educatorul predă, el de fapt organizează şi creează condiţii de învăţare,
antrenează elevul în activităţi care să-l conducă la însuşirea de cunoştinţe, dar şi de
operaţii, îi pune probleme asupra cărora să reflecteze, pe care să le rezolve nu
numai teoretic, dar şi practic, cu ajutorul cunoştinţelor dobândite anterior, a
experienţei proprii. Când ne referim la unitatea predare-învăţare în procesul de
învăţământ, prin „învăţare” înţelegem o asimilare de informaţie, însoţită de achiziţionarea
de către elevi de noi operaţii, de priceperi şi deprinderi.
Procesul complex al interacţiunii dintre cei doi poli „predare-învăţare”,
„profesor-elev” exprimă caracterul bilateral al acţiunii didactice. În cadrul acestei
interacţiuni profesorul are rolul de conducător. El organizează, sistematizează şi
conduce planificat asimilarea cunoştinţelor, formarea priceperilor şi deprinderilor,
a obişnuinţelor şi aptitudinilor. Dar elevul nu trebuie să fie pasiv, ci „un subiect
activ al propriei formări”, care prin eforturi proprii îşi construieşte personalitatea,
contribuie la propria lui instruire şi educare.
d) Interacţiunea informativ-formativ în cadrul procesului de învăţământ
Instrucţia şcolară ca activitate de învăţare organizată, dirijată şi controlată
este una dintre laturile procesului de învăţământ şi constă în organizarea
achiziţionării de către elevi a experienţei social-istorice obiectivată în ştiinţă, artă,
morală, literatură, tehnică, sub formă de cunoştinţe, priceperi, deprinderi,
obişnuinţe.
Cunoştinţele. Mecanismul cunoaşterii realizată de elev în procesul de
învăţământ este deosebit de cel al omului de ştiinţă. Elevul cunoaşte adevăruri care
lui îi sunt necunoscute, dar pe care ştiinţa le-a descoperit anterior. Drumul pe care-l
parcurge elevul până la cunoştinţe – deşi în timp mai scurt, fiind ajutat de profesor –
trebuie să fie asemănător cu cel al ştiinţei. Mergând pe aceleaşi drumuri cu ale
omului de ştiinţă, el îşi însuşeşte şi mijloacele necesare pentru a ajunge la cunoştinţe.
Astfel, el se pregăteşte să fie în stare să-şi însuşească cunoştinţe prin efort propriu.
Priceperile sunt definite drept capacităţi de a efectua acţiuni practice şi
operaţii intelectuale în mod rapid, precis şi conştient, pe baza cunoştinţelor
însuşite şi a experienţei personale. Priceperile se dezvoltă pe bază de cunoştinţe
teoretice solide şi îşi sporesc eficienţa în raport cu volumul şi calitatea experienţei
personale. Aceasta conduce la necesitatea unui proces de învăţământ activ, cu
participarea directă a elevului.
Prin deprinderi înţelegem acţiuni care au devenit, după multe exerciţii,
componente automatizate ale activităţii. Automatizarea nu exclude aportul
conştiinţei, ca factor de control al deprinderii. De exemplu, deprinderea scrierii
corecte, nu pretinde o permanentă concentrare asupra acţiunii, dar orice abatere sau
intervenţia unui mic obstacol determină controlul din partea conştiinţei.
Obişnuinţele. Deprinderea exprimă modul de execuţie a activităţii. Când
deprinderile se resimt ca o necesitate interioară, ele devin obişnuinţe. De exemplu:
obişnuinţa de a studia, de a face sport.
Caracterul formativ al procesului de învăţământ.
În procesul de învăţământ are loc o interacţiune între informaţiile şi influenţele exercitate
de către profesor – pe de o parte şi consecinţele pe planul dezvoltării psihice a elevului –
pe de altă parte. În acest proces elevul nu recepţionează pasiv informaţiile,
ci le prelucrează, le reorganizează şi apoi le integrează în fondul său de cunoştinţe,
priceperi, deprinderi. Ca urmare a prelucrării personale a informaţiilor şi
influenţelor primite, elevul îşi dezvoltă procesele psihice: memoria, imaginaţia,
atenţia, gândirea
Procesul de învăţământ cu prioritate formativ este astăzi mult mai eficient
decât cel cu prioritate informativ - care urmăreşte mai ales creşterea volumului de
informaţii, de cunoştinţe, fără a urmări în mod sistematic, conştient, influenţarea
prin modul de organizare a asimilării lor asupra capacităţilor mentale.
Astfel că, un învăţământ este eficient, dacă prin modul în care asigură
asimilarea informaţiilor contribuie maximal la dezvoltarea capacităţilor mentale;
adică dacă nerenunţând la informaţii se asigură, în primul rând, dezvoltarea, formarea
intelectuală.
e) Reglare-autoreglare în procesul de învăţământ
Autoreglarea acţiunii didactice angajează realizarea permanentă a
circuitelor de conexiune inversă necesare între calitatea răspunsului elevului şi cea
a activităţii cadrului didactic .Înţelegerea şi aprofundarea acestei
caracteristici a procesului de învăţământ presupune raportarea la structura acţiunii
educaţionale şi la dimensiunea creativă a personalităţii cadrului didactic.
În acest context, procesul de învăţământ acţionează ca „un sistem cu
autoreglare”, care angajează personalitatea cadrului didactic - eficientă în măsura
în care răspunde finalităţilor macrostructurale ale educaţiei, relevante la nivelul
idealului pedagogic şi la nivelul scopurilor pedagogice; determină atingerea unor
obiective pedagogice specifice şi concrete, evaluabile în termeni de competenţe
educaţionale deschise; condiţionează aprecierea propriilor sale performanţe
în funcţie de calitatea răspunsurilor comportamentale ale elevului;
operaţionalizează măsurile de (auto)perfecţionare a activităţii de predare-învăţare-
evaluare în termenii corectării-ameliorării-ajustării-restructurării corelaţiei subiect-obiect.
 Concluzii

Procesul de invatamant ce reprezintă principalul subsistem al sistemului de invatamant

este cadrul in care are loc activitatea de instruire pentru formarea si dezvoltarea propice a
personalităţii elevilor conform obiectivelor educaţiei.
Acesta are trei dimensiuni:
1. cea funcţionala care are rolul de a traduce funcţiile sistemului la nivelul unor
orientări microstructurale;
2. cea structurala care distribuie procesul pe cicluri,trepte si niveluri curriculare
totodată repartizând resursele şcolare;
3. cea concreta care se refera la capacitatea manageriala a profesorului.
Caracteristicile procesului de invatamant:
1. este un proces de cunoaştere deoarece pe parcursul procesului didactic sunt au loc
diverse momente de cunoaştere ca: contactul cu izvoarele cunoaşterii, formarea
priceperilor, deprinderilor, etc.
2. este un proces de comunicare deoarece in relatia profesor - elev au loc constant
schimburi de mesaje;
3. are un caracter bilateral deoarece susţine relaţia a doi factori umani profesorul si
elevul intre care are loc procesul de predare-invatare;
4. are o interacţiune informativ-formativa deoarece profesorul nu numai ca transmite
informaţii elevului pentru ca acesta sa le recepteze dar totodată urmăreşte sa îl
formeze ca personalitate;
5. susţine o activitate de reglare-autoreglare pentru a garanta succesul comunicării
eficiente dintre profesor - elev cat si transmiterea cunoştinţelor.
Concluzionând procesul de invatamant nu este numai cadrul in care se realizează
acţiunea de transmitere a informaţiilor ci el urmăreşte in profunzime activitatea de
instruire pentru a obţine o comunicare si colaborare eficienta in relaţia profesor-elev
parcurgând totodată cu succes toate obiectivele educaţionale.
 Bibliografie

1. Constantin C. „Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi, 2006;

2. Cristea S. „ Dicţionar de termeni pedagogici”, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucureşti, 1998;
3. Cristea S. „Studii de pedagogie generala”, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucureşti,2009.