Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
2Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Urmuz No 3

Urmuz No 3

Ratings: (0)|Views: 102|Likes:
Published by Flowerin Flow
revista de şi despre poezie, despre şi cu arte vizuale
revista de şi despre poezie, despre şi cu arte vizuale

More info:

Published by: Flowerin Flow on Apr 11, 2014
Copyright:Traditional Copyright: All rights reserved

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/22/2014

pdf

text

original

 
CÂMPINA SERIA A DOUA
No. 3
MARTIE 2014
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
FONDATĂ DE GEO BOGZA LA 1 IANUARIE 1928
EDITOR: BIBLIOTECA MUNICIPALĂ «Dr. C. I. ISTRATI»
PUBLICAŢIE DE PEDAGOGIE A LECTURII
 ÎNGRIJITĂ DE FLORIN DOCHIA
 În acest număr semnează: Constan󰁩n Hârlav, Ion Stratan, Mioara Bahna, Igor Ursenco, Raul Bribete,Octavian Mihalcea, Dan Grigorescu, Corneliu An󰁩m, Ştefan Alexandru Ciobanu,Ioana Ursu, Lucian Gruia, C. Dobrescu, Florin Dochia, Raluca Danciu Cîrstea
 
N
l‐am cunoscut pe Nichita Stănescu decât dinlectura cărţilor sale. Ca persoană, l‐aş fiidentificat, fireşte, cu relativă uşurinţă,datorită fotografiilor din reviste şi emisiunilor deteleviziune, cum, de altfel, s‐a şi întâmplat când l‐am văzut întâia oară, străbătând încet largul culoar de la un etaj alCasei Scânteii. Se îndrepta spre birourile Editurii„Albatros”. (Ştiu, pentru că l‐am urmărit indiscret cuprivirea.) Falnicul om mergea îngândurat, cu o pecete desuferinţă pe chip, prăbuşit în sine. Sper şi acum să nu fiobservat privirea insolentă, care i‐a asediat câteva clipesingurătatea.Prin urmare, nu am amintiri cu, despre şi de la NichitaStănescu: am doar o ciudată impresie, întrucâtvaobsedantă, rămasă de la o a doua vedere, petrecută la Cluj.(Era în anul omienouăsuteşaptezeci şi... cât?, înspretoamnă.) Trecerea anilor a estompat‐o sever şi ea îmiapare acum, când încerc s‐o realcătuiesc în scris, firavă şitransparentă, aproape imposibil de smuls din timpul şilocul unde s‐a petrecut împrejurarea care a provocat‐o.Aşadar, în anul o mie nouă sute şaptezeci şi... cât?, înspretoamnă, Ia Cluj, atunci şi acolo s‐a întâmplat şi ceea ce îmiamintesc şi ceea ce am uitat. Căci, aceasta este obsedantşi totodată ciudat pentru mine: am uitat aproape totul, iardintr‐un anume moment chiar totul, în afară de prezenţapoetului în acea împrejurare. Un grup de scriitori avea programată, la Casa de culturăa studenţilor, o întâlnire cu publicul cititor, organizată,desigur, cu prilejul unui eveniment însemnat. Saladestinată întâlnirii fusese pregătită să‐şi primească oaspeţiiscriitori şi cititori. Era o sală mai curând mică, având, deobicei, un aer de intimitate, dar acum părea înţepenită,rece, ostilă. Puţinii oameni dinăuntru aşteptau în liniştegrea, apăsătoare. Nici un murmur, doar un fior de nelinişte.Fiecare îşi trăia singuratic emoţia. De la etajul trei, printr‐o imensă fereastră, priveam oblic afară. Vedeam grupul descriitori care se apropia, ocolind, pe trotuar, un colţ alPieţei Păcii, puţin populată la ora aceea. Împreună cu D. R.Popescu, Fănuş Neagu (ştiu sigur) ş.a. (pentru că au maifost şi alţi scriitori, pe care, însă, nu mi‐i mai amintesc),Nichita Stănescu se îndrepta, în pas agale, spre locul întâlnirii. De sus, îi vedeam oprindu‐se, gesticulând potolit;continuau, probabil, o conversaţie. Nichita Stănescu, D. R.Popescu şi poate altcineva încă au pătruns în sală pe o uşălaterală şi s‐au aşezat pe fotolii în faţa oamenilor. Din acestmoment, începe un spaţiu gol: nu ştiu cine şi ce a spus, nuştiu ce s‐a întâmplat şi cât timp va fi trecut până când... Nuştiu dacă îmi va fi vreodată cu putinţă să descriu cum arostit poetul, atunci, de la titlu până la ultimul vers, poemul„Tocirea”. Încerc să transcriu ceea ce îmi stăruie, de atuncişi de acolo, în auz: „Soldatul măăărşăluuia, măăărşăăluuia,/ mărşăluia / pâână când / pââână la genunchi / piciorul /i se tooocea, i se tocea / i se tocea / pââână când...” Vocea‐i voalată venea, parcă vuind, din imense spaţii arse,tărăgănând vocalele, sfărâmând consoanele, între strigătşi şoaptă, într‐o ritmare de marş absolut. „...trunchiul /pââână la coaste / i se tocea, i se tocea / i se tocea /pââână când / părul lui iarbă neagră era / iarbă neagră era,iarbă neagră era. / Un cal alb venea / şi o păştea, şi opăştea. / I‐ha‐ha, i‐ha / i‐ha”. În amintire, mi‐a rămasimpresia că îl cânta. Da, îmi pare că îl cânta într‐un chipstraniu, cu accente, întinderi şi modulări, cu înălţări şiprăbuşiri ale vocii împovărate de întreaga „durere de a fi”.(Oricâte încercări am făcut, am sfârşit pur şi simplu prin atranscrie poemul în ordinea lui exclusivă, definitivată depoet.) Mi‐l amintesc aşa: în picioare, statură semeaţă,impunătoare, purtând o pecete de suferinţă pe chip, îşirostea cuvintele cu o dicţiune pulsatorie, inimitabilă,blând‐sacadată. Părea un vultur rănit („Mergeam lovit şirănit, clătinându‐mă / cu ochii roşii căutând o lege”), silitsă meargă în loc să zboare. Vorbind, deschidea o fantă sprealtă lume. Sala devenise, deodată, luminoasă şi caldă. Toţi cei deacolo respiram normal, ne auzeam inimile: eram toţi întruordine.Acestea toate stăruie în amintire, încercuite de fraza pecare Nichita Stănescu a rostit‐o la încheierea întâlnirii.Ofranda sa fusese primită. „Vă mulţumim că ne‐aţi îngăduit în preajma Dumneavoastră”, a spus el. Apoi, aieşit.
(Comunicare la COLOCVIILE „NICHITASTĂNESCU”, 10 decembrie 1985 ‐ Ploieşti)
Ceea ce îmi amintesc şi ceea ce am uitat
Constantin Hârlav 
 în loc de editorial
NO. 3 ‐ 2014VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ
2
󰁫
Vineri, 21 mar󰁩e 2014, dimineaţa, prietenulnostru Constan󰁩n Hârlav, cri󰁩c şi istoric literar,a plecat departe de noi, la cele nicicândpieritoare şi nouă inaccesibile. Poartă‐ne degrijă, de acolo, de sus, dragule de Hachi!
 
ichita Stănescu, poetul pe care ne‐am obişnuit să‐lnumim al evanescenţei, plutirii şi visului, oferă, catoţi marii creatori şi o linie de forţă coerentă într‐un regim mai puţin „luminos” al cuprinsului lumii salepoetice.Iată poezia de debut ‐ o stampă a extincţiei în care„arde spitalul cu bolnavi cu tot” şi „flăcările albe sfârâie încărnuri”. Sub aurora malefică a unui râs demonic, razelecăzute ale lumii „fulguie pe cărnuri aspre” într‐un „desfrâude flăcări şi de vis ucis”. Ce intuiţie tainică îl va fi atras petânărul de douăzeci şi patru de ani către acest tablou cuinflexiuni de purgatoriu, ce fir interior îl va fi dus „pecîmpu‐ngheţat” unde „caii mureau unul câte unul” şiprivind spre ce vor fi căzând ,,cu ochii deschişi”, iar în auzulcui vor fi „bubuit pe rând câte unul” pe‐o nesfârşită tobăde piatră? Avea 27 de ani când în mintea sa goneauumbrele pitagoreice ale numerelor, umbrele numelor şifăpturilor, aşteptând ca într‐o peşteră vărsată în sferăpâinea cuminecării şi comunicării poetice.Treapta minerală este străbătută cu mişcări sigure„crăpături pe‐un câmp de piatră /.. ./ peste care cusandaua Hercule bătu fugind” către irizările organiculuicare îi apare ca un „far” cum spune Baudelaire în periplulregnurilor întreţesute ‐ „Ah din fugă săream sub arţar /smulgându‐i o frunză cu dinţii / Pieile Roşii pe sub arţargoneau arătându‐şi toţi dinţii”.„Şi se făcea că stelele scrâşnind / îşi îmbucau / înţepenite / dinţii / Maşină infernală ce bătea un timpoprit, al conştiinţii”. În această încleştare la limita alcătuirii apar semneleextincţiei, acele jertfe şi transfigurări ale fiinţei pe care leva numi cândva „salva toarea aprindere a rugurilor”: „Dece te‐au ars pădure‐n fald de scrum / şi peste tine luna numai trece?”.Poezia sa este una a continuei întrebări deschise înaintea ploii aleargă tăcerea „cu torţe de praf”, „spărgânddinţii aburind de mirare” într‐o solie spre nu se ştie ce acuvintelor care se scufundă asemenea ploii ispăşitoareundeva unde cuvintele sunt prea mult sau prea puţin, însuşi regimul cuvântului este prins de acest inel al pieiriişi redempţiunii, esenţialul volum „Necuvintele” părând săfie o întocmai sacrificare a cuvântului pentru ceva care îltranscende. Cred că nu este vorba de „necuvinte” în sensulde „anti‐cuvinte”, ci în sensul de, să zicem, „a‐cuvinte”, deoprire a zonei lor tranzitive de influenţă pentru viziunearegnurilor uman‐vegetal aflate într‐o mitică, ancestralăcomuniune pe care până atunci comunicarea prin cuvânto mediase. Rămânem acum în singu rătatea cumplită ageneralului, care ne‐a smuls din determinări (şi ce este maimult determinare decâtcuvântul ?).Calul său saltă mai departedin lut, fumegând, asemenealui Lot în recompunerea specieidistrusă de un paroxism altrăirilor, al limitei cu vântului,apocalips moral în care lumeareinventată aduce un soarecare „izbucneşte peste lumestrigând”.Şi ce va fi fost decât ,,a fi”,formă fixă şi negramaticală pecare astrul mişcat de iubire îlrosteşte lumii întărite?Această „piatră căzătoare” „din punctul de vedere alpietrelor” adaugă în „lumina sentimentului” o continuă
criză în obiect
care se re zolvă sub regimul unei frumuseţicriptice, interioare, „scheletul alb ce‐1 ţin în mine / camarmora lui Michelangelo statuile / a început să se facăluminos, mai luminos, / vertebră de vertebră, os de os”.„Uite, strigai, pe aceste frunţi omeneşti / se sprijinălumea ideilor. / cum odinioară pământul se sprijinea / pespinările elefanţilor indici!”O dată cu „vârsta de aur a dragostei” ne aflăm chiar într‐ocosmo gonie în care asemeni etapelor din filozofiileorientale sunt traversate cele trei trepte ale „atenţiei,contemplaţiei, absorbţiei”, cum ar fi în „îmbră ţişarea”:„Când ne‐am zărit, aerul dintre noi / şi‐a aruncat dintr‐odată / imaginea copacilor indiferenţi şi goi / pe care‐o lasăsă‐l străbată // Oh, ne‐am azvârlit, strigându‐ne pe nume/ unul spre celălalt şi‐atât de iute / că timpul se turti‐ntrepiepturile noastre // şi ora, lovită, se sparse în minute //Aş fi vrut să te păstrez în braţe / aşa cum ţin trupulcopilăriei, în trecut / cu morţile‐i nerepetate / Şi săte‐mbrăţişez cu coastele‐aş fi vrut”. Aceste „morţinerepetate” îşi încetează şirul reîncarnărilor, „kharma”, odată cu apariţia „leoaicei tinere, iubirea”, care „colţii albimi i‐a înfipt în faţă”, atrăgând până la durere, în alveolacare suntem unui mare organism, atenţia asupra lui „aici”şi „acum”, luare în posesie a fiinţei şi imediatism sfâşietor,lipsit de resursele anistorice ale unei viziuni tip panteist.Asemeni lui „Crist‐tigrul”, cum spune marele săucontemporan T. S. Eliot, „leoaica tânără” îl face să simtă„muşcătura” (cum se intitula volumul conceput, din careau apărut zece poeme într‐o revistă) instau rării caresponsabilitate a deschiderii spre Celălalt, fie el semenul,fie el întruchipare a absolutului.„Apărea în stelele dinţate / chipul tău de atunci, numaicontur” într‐un „vis al unei nopţi de iarnă” unde are loc„cina de taină” a senti mentului ‐ „nu mi‐era frig /Dimpotrivă abuream tot ca o pâine albă / Stelele măpriveau curioase / O, tu, care a mea, visătoare / o, voi,fosfo rescentelor oase”. Această „muşcătură”, aceastăamprentă a divinului în lucruri pieritoare este durerearăscumpărătoare şi întărirea în cuget a împlinirii, nuntă a
«Sporind a lumii taină»
Ion Stratan
nichi󰁩ana
VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂNO. 3 ‐ 2014
3

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->