INFLUENŢA RELAŢIILOR FRATERNALE ÎN DEZVOLTAREA

SOCIO-AFECTIVĂ A PREŞCOLARULUI

EDUCATOARE: BOSÎNCEANU IONELA

GRADINITA CU P.P. NR. 1 „ALBA CA ZAPADA”
VATRA DORNEI

Nu de puţine ori răspunsul la întrebările „Ce este copilăria? Ce este copilul?” nu ne-
au satisfăcut setea de a înţelege acest mister numit „copilul”. Este el un adult în
miniatură, este preludiul unei fiinţe complexe, este el „tatăl omului”, cum spune un vechi
proverb? Toate acestea şi încă mult mai multe au incitat minţile teoreticienilor vremii şi
au sensibilizat sufletele acestora. Cu fiecare clipă trăită lângă un copil ne dăm seama că
încercarea de a descifra acest mister nu face decât să ne afunde şi mai mult în ipoteze şi
definiţii; tot ceea ce simt este că, copilul reprezintă un mod permanent de a experimenta
fericirea.
„Socializarea copilului îşi găseşte negreşit terenul de preferinţă în grădiniţă”
(Osterrieth, 1976), atât din punctul de vedere al independenţei şi încrederii în sine cât şi
din punctul de vedere al curiozităţii intelectuale. Grădiniţa este „prima ieşire” a copilului
în lume, este un mediu nou şi interesant, în care copilul este educat şi pregătit pentru viaţa
socială reală; dispunând pe de o parte de un cadru instituţionalizat şi pe de altă parte de
cei doi factori activi, colectivul de copii şi educatoarea, grădiniţa va marca semnificativ
dezvoltarea socio-afectivă a copilului. Există o vârstă potrivită pentru intrarea la
grădiniţă, considerată majoritar cea de trei ani, o experienţă prematură putând avea
consecinţe dezadaptative; adaptarea la grădiniţă nu este uşoară şi este influenţată in
principal de atitudinile parentale şi formele disciplinei familiale în care a fost crescut
copilul. Prima zi de grădiniţă este adesea interpretată ca un abandon, presupunând că ea
se realizează la trei ani şi ca să nu aibă efecte negative trebuie pregătită în prealabil de
către părinţi. Cadrul didactic, de asemenea prin personalitatea sa şi prin modul de
relaţionare cu copiii va influenţa foarte mult comportamentul copilului. De asemenea
importantă este şi relaţionare educator-părinte, ambele fiind modele pentru copii, care
trebuie să se bazeze pe o atitudine pozitivă de colaborare şi cooperare. O mare parte din
viaţa copilului se va desfăşura în grădiniţă şi de armonia dintre cele două medii
educaţionale, părintele şi cadrul didactic, va depinde mult dezvoltarea viitoare a copilului.
Copilul socializează cu cei din jurul său din nevoia imperioasă de afectivitate, de a
înlocui lipsa parentală sau de a o completa; privaţi de afectivitate, copii se dezvoltă
anormal şi ajung la comportamente antisociale, se abat de la contactul cu realitatea şi
influenţează în mod negativ adaptarea lor şcolară şi socială (Osterrieth, 1976).
Strânsa dependenţa care există între membrii unei familii, întemeiată pe relaţii
afective intense, face ca mediul familial să fie tocmai răspunsul ideal de a reacţiona la
trebuinţele copilului şi de a determina prima elaborare a personalităţii şi a imaginii sale
despre lume (Osterriecht, 1973). Această elaborare se realizează în funcţie de relaţiile
trăite de copil şi de interacţiunile la care asistă ca şi în care este cuprins ca participant
activ. În afara relaţiilor stabilite de copil cu ambii părinţi intervin şi relaţiile ce se nasc
prin apariţia unui frate, care de cele mai multe ori schimbă universul copilului.
 Primul născut joacă rolul de model, de „antrenor în procesul de creştere” pentru cel
de-al doilea născut, acesta găsind încă din primele zile ale sale încă pe cineva care să-i
arate scopul ce trebuie atins, fiind un factor de facilitare, după cum spune Osterrieth
(1973), dar şi unul de frustrare. Dacă până la vârsta de doi-trei ani copilul este îngrijit de
mamă, între trei şi şase ani, copilul trece în grija fraţilor (N. Radu, 1981).
Fratele mai mare, devenind asemenea unui „plafon”, asemenea unei bariere de
netrecut, va determina la cel de-al doilea o stare permanentă de frustrare, izvorâtă din
convingerea că nu va fi niciodată primul, că nu va reuşi să atingă performanţele şi nivelul
celui mare. Astfel el se agaţă de mamă, se comportă ca un copil care nu mai vrea să
crească sau se afirmă ca un rival agresiv şi gelos, care va încerca toată viaţa să-i întreacă
pe alţii; el îşi maschează această agresivitate prin actul tachineriei, devenind arma lui
principală de a atrage atenţia celor mari (Osterrieth, 1976). Contestându-i supremaţia, cel
mic joacă adesea rolul unui „anticonformist dezinvolt”, care conştientizând că nu va fi
niciodată vedeta familiei, va deveni gelos (Rose Vincent, 1972). El va face eforturi mari
să se impună, să-l depăşească pe predecesor, departe de a deveni pasiv, el se mobilizează,
devine ambiţios şi voluntar; necesitatea aceasta de a se depăşi, de a răzbate, se manifestă
pe toate planurile, mai ales în afara familiei, în raporturile cu ceilalţi copii de vârsta lui
(Osterrieth, 1973). El caută adesea un domeniu propriu în care să se afirme, este adeptul
modei noi, fanteziste, declanşează conflicte la şcoală; îşi îndreaptă atenţia către domenii
care-i stimulează înzestrările creatoare, astfel găsindu-se un număr mai mare de „fraţi mai
mici” în domeniile artistice: desen, decoraţiuni, muzicieni, acest lucru reflectând
independenţa lui faţă de părinţi care nu îi acordă întotdeauna atenţie (Rose Vincent,
1972).
Alfred Adler (1995), consideră că cel de-al doilea, stăpânit de un sentiment de
inferioritate încă de la început, va avea dificultăţi în reglarea drumului său în societate;
tendinţa lui va fi aceea de a neglija societatea, în beneficiul unei superiorităţi personale.
Dacă speranţa nu-i este înşelată el îşi va păstra echilibrul, dacă însă va pierde speranţa, va
deveni adversarul celorlalţi.
Primul născut este în general bine primit, fiind un copil dorit, simbol al iubirii dintre
soţi şi a dorinţei lor de a perpetua (Osterrieth, 1973). Fiind în general foarte tineri şi
neavând experienţa creşterii şi educării copiilor, ei dau dovadă de stângăcii şi erori mai
mult sau mai puţin grave, de pe urma cărora copilul poate suferi. Apariţia unui copil
aduce după sine modificări, mai ales în viaţa femeii, care experimentează pentru prima
dată sentimentul împlinirii dar totodată se confruntă şi cu obligaţii şi responsabilităţi faţă
de noul născut. Dar compensatoriu stângăciei de început îi este iubirea, bucuria şi grija cu
care este înconjurat primul născut, fiind universul de existenţă al părinţilor şi trăindu-şi
astfel „vârsta lui de aur, a cărei nostalgii o va păstra” toată viaţa (Osterrieth, 1973, p.
211).
Tot acest răsfăţ şi timp fericit se întunecă la apariţia unui frate, pierzându-şi astfel
poziţia de copil unic şi constituind de altfel o frustrare şi o lovitură adusă ego-ului său.
Noul născut cere îngrijiri şi o atenţie sporită din partea mamei, copilul mai mare
simţindu-se neglijat şi începând să simtă sentimente ostile faţă de fratele mai mic, fie
denigrându-l sau chiar negându-i prezenţa. Manifestările agresive sunt de cele mai multe
ori simbolice, copilul transferând agresivitatea blocată în comportament, datorită pedepse
iminente, în jocurile simbolice sau în imaginaţia copilului (J.Ranschburg, 1979). Astfel el
ar trebui să fie de două ori iubit, pentru a nu cădea în planul al doilea, fapt pe care nu va
ezita să-l atribuie firii sale şi sentimentelor sale urâte (Osterrieth,1976).
Evenimentul apariţiei unui nou membru în familie trebuie pregătit de părinţi, pentru a
preveni eventualele crize de gelozie, stările de anxietate şi frica de a nu mai fi iubit.
Această gelozie se poate manifesta prin invidie şi capricii, copiii având impresia că sunt
maltrataţi, persecutaţi, chiar dacă acest lucru nu este adevărat, părinţii trebuind să ia
foarte serios în seamă aceste manifestări cu substrat patologic şi să descopere remediul
împotriva zbuciumului copilului (Della Tore, 1980)
Prin cercetarea de faţă se doreste aducerea unei contribuţii la elucidarea unor
aspecte de specificitate în studierea şi funcţionalitatea afectivităţii şi socializării la copiii
de vârstă preşcolară mare care au un statut diferit în familie, de primul şi al doilea născut.
După cum se ştie familia este întemeiată pe relaţii afective intense şi acest lucru face ca
mediul familial să fie tocmai răspunsul ideal de a reacţiona la trebuinţele copilului şi de a
determina prima elaborare a personalităţii şi a imaginii sale despre lume. Relaţiile
intrafraternale constituie primii paşi ai copilului pe terenul realităţii sociale, care
conturează viitoarele modele ale socializării copilului în adaptarea sa la valorile şi
normele societăţii. S-a cuprins în această cercetare un număr de 30 de copii cu statut de
primul născut şi un număr de 30 de copii cu statut de cel de-al doilea născut în familie. S-
au utilizat urmatoarele metode şi instrumente: Chestionar CBCL (Child Behavioral
Check List), Test de stabilitate socio-morală (Sociomoral Stability), Testul familiei,
Testul Lusher, Chestionar de comportament prosocial, Observaţia, Convorbirea liberă şi
dirijată, Anamneza, Studiu de caz
Rezultatele cercetarii au relevat faptul ca primul născut se află într-o stare permanentă
de tensiune spre a-şi păstra poziţia, ameninţat de fratele cel mic; fiind primul, părinţii îi
acordă mai multă atenţie şi datorită standardelor ridicate de expectanţă, primul născut
dovedeşte rezultate foarte bune la învăţătură, dar tot datorită presiunii asupra lui, el este
mai anxios, mai vinovat şi întâmpină dificultăţi în depăşirea situaţiilor stresante,
conflictuale.
Atât în familie cât şi în mediul familial se observă tendinţa primului de a prezenta un
grad mai mare de anxietate, dar nu se remarcă diferenţe semnificative în comportamentul
său în cadrul celor două ambiente. Dacă ambiantul familial este încărcat cu tensiuni şi
conflicte, primul născut, având avantajul vârstei sau mai bine zis dezavantajul ei, înţelege
de cele mai multe ori cauzalitatea acestor fenomene, se retrage în sine, devenind astfel
mult mai anxios decât fratele său mai mic, manifestându-şi această tendinţă atât în mediul
familiei cât şi în grădiniţă.
Stăpânit de un sentiment de inferioritate încă de la început faţă de atenţia pe care
părinţii tind să o acorde celui mare, fratele mic va avea dificultăţi în reglarea drumului
său în societate; el încearcă să se afirme prin conduite anti sociale, să atragă atenţia prin
nerespectarea regulilor impuse. În cadrul jocurilor care presupun respectarea unor reguli,
cel de-al doilea, în general nu se conformează şi preferă să abandoneze jocul dacă nu i se
fac concesii.
S-a observat o tendinţă la cel de-al doilea născut de a crede că atitudinile oamenilor se
pot schimba uşor, că a fi antisocial nu reprezintă o problemă în sine, ci un mod de a fi,
considerând că agresivitatea şi respingerea celorlalţi nu constituie un lucru rău şi
consideră că stabilitatea socio-morală ar putea să schimbe comportamentul ulterior.
 Este firesc ca între fraţi să existe o anumită competiţie pentru atenţia şi preţuirea
părinţilor, dar a-i compara tot timpul între ei, a favoriza pe unul în detrimentul celuilalt,
reduce şansele fraţilor de a deveni prieteni. Relaţiile dintre aceştia vor oscila între
rivalitate şi solidaritate, căci rivalitatea este aceea care determină caracterul central al
grupului şi solidaritatea este aceea care echilibrează balanţa.
Grupul de fraţi şi surori introduce competiţia în familie, lupta pentru câştigarea
locului întâi în inima părintelui, exprimându-şi nevoia de a fi la fel de mult iubiţi.
Rivalitatea se manifestă în raport cu diferenţa de vârstă între copii; astfel cu cât diferenţa
de vârstă scade, cu atât creşte rivalitatea. Experienţa a demonstrat că doi fraţi de acelaşi
sex se înţeleg mai bine decât doi de sex diferit, de obicei cel mare iniţiind activităţile iar
cel mic îl urmărindu-l.
Dar copiii din grupul fratern în afara relaţiilor de rivalitate, tind către acţiuni
prosociale, de întrajutorare a fratelui, şi este greşit să se considere că relaţiile fraţilor din
anii de evenimentele vieţii de familie, cu bucurii şi cu supărări, schimburile continue şi
întrajutorarea reciprocă creează un sentiment de apartenenţă, membrii unei familii care
promovează solidaritatea şi înţelegerea, aparţinându-şi unul altuia, se susţin şi trăiesc
fericiţi împreună. Relaţiile dintre fraţi pregătesc terenul pentru relaţiile viitoare, astfel
dacă acestea sunt marcate de încredere şi tovărăşie, copiii vor acţiona la fel şi în relaţiile
cu colegii, cu prietenii, însă dacă relaţiile sunt încărcate de agresivitate vor influenţa
negativ viitoarele relaţii socialepreşcolaritate sunt în primul rând competitive şi negative.
Astfel se poate spune că familia este locul unde copilul învaţă să iubească şi să fie
iubit, este locul unde îşi investeşte toate resursele emoţionale, unde participă la o viaţă
socială intensă şi variată şi printr-un joc continuu şi fascinant se găseşte pe sine, în
afirmarea unicităţii sale