Boia - Mitul democratiei

LUCIAN BOIA s-a născut la 1 februarie 1944 în Bucureşti. Carieră universitară începînd din 1967 la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti; profesortitular în 1990. Secretar general (1980-1983) şi vicepreşedinte (1983-1990) alComisiei Internationale de Istorie a Istoriografiei. Director fondator (1993-) alCentrului de Istorie a Imaginarului. Bibliografie selectivă: Eugen Brote (1850-1912), Litera, Bucureşti, 1974; Relationships between Romanians, Czechs andSlovaks (1848-1914), Editura Academiei, Bucureşti, 1977; Das Jahrhundert aerMarsianer (în colaborare cu Helga Abret), Heyne, Miinchen, 1984; L'Explorationimaginaire de l'espace, La Decouverte, Paris, 1987; La fin du monde: Une histoiresans fin, La Decouverte, Paris, 1989 (ediţie japoneză, 1992; Sfîrşitul lumii: Oistorie fără sfîrşit, Humanitas, Bucureşti, 1999); La Mythologie scientifique ducommunisme, Paradigme, Caen-Orleans, 1993; ediţia a II-a, Les Belles Lettres,Paris, 2000 (Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 1999);Entre l'Ange et la Bete: Le mythe de l'Homme different de l'Antiquite a nos jours,Plon, Paris, 1995 (ediţie spaniolă, 1997); Istorie şi mit în conştiinţa românească,Humanitas, Bucureşti, 1997 (ediţie maghiară, 1999; ediţie engleză, 2001); Joculcu trecutul: Istoria între adevăr şi ficţiune, Humanitas, Bucureşti, 1998; Pour unehistoire de l'imaginaire, Les Belles Lettres, Paris, 1998 (ediţie coreană, 2000;Pentru o istorie a imaginarului, Humanitas. Bucureşti, 2000); Pour vivre deuxcents ans: Essai sur le mythe de la longevite, In Press, Paris, 1998 (Mitullongevităţii. Cum să trăim 200 de ani, Humanitas, Bucureşti, 1999); Două secolede mitologie naţională, Humanitas, Bucureşti, 1999; România. Bor-derland of Europe, Reaktion Books, Londra, 2001 (România, ţară de frontieră a Europei,Humanitas, Bucureşti, 2002); Le Mythe de la democraţie, Les Belles Lettres, Paris,2002. Volume apărute sub direcţia sa: Great Historiansfrom Antiquity to 1800. AnInternational Dic-tionary şi Great Historians ofthe Modern Age. An InternationalDictionary, Greenwood Press, New York-West-port-Londra, 1989 şi 1991; Miturilecomunismului românesc, Nemira, Bucureşti, 1998.<autor> LUCIAN BOIAMitul democraţiei Traducere din franceză realizată de autorHUMANITASBUCUREŞTICoperta serieiIOANA DRAGOMIRESCU MARDAREDescrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BOIA, LUCIANMitul democraţiei / Lucian Boia. - Bucureşti:Humanitas, 2003 (Polis)ISBN: 973-50-0343-0321.7LUCIAN BOIALE MYTHE DE LA DEMOCRAŢIE© Editions Leş Belles Lettres, 2002© HUMANITAS, 2002, pentru prezenta versiune românească ISBN 973-50-0343-0

1

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂVersiunea originală a acestui eseu a apărut în Franţa. Traducerea românească îmi aparţine, în discuţie nu este şovăielnica democraţie românească, ci modelul împlinit de democraţie, acela al lumii apusene. Judecata mea ar putea să parăunora excesiv de aspră. Doar acesta este modelul de democraţie spre care ne îndreptăm, unica noastră salvare! Să aibă chiar atîtea imperfecţiuni?Cred într-adevăr că le are. Dar asta nu înseamnă că există alternativă. Cu toatedefectele ei — defectele oricărei realităţi în raport cu condiţia ideală a lucrurilor— democraţia occidentală este nu numai cea mai bună dintre soluţii, ci singurasoluţie raţională. însă o dată ce alegem un drum, nu înseamnă că trebuie să mergem cu ochii închişi, în ce mă priveşte, nu sînt dispus să confund realitatea cu mitologia. Am încercat, şi în cazul democraţiei, să le disociez (constatînd în acelaşi timp şiinterdependenţa lor), aşa cum am procedat şi în celelalte cărţi ale mele.Mitul democraţiei se află în strînsă legătură cu Doua secole de mitologienaţională (din care a împrumutat cîteva pasaje privitoare la relaţia democraţie-naţiune) şi, pe de altă parte, cu Mitologia ştiinţifică a comunismului. Pot ficonsiderate ca formînd laolaltă o trilogie consacrată miturilor politice moderne.LUCIAN BOIA INTRODUCEREOmul nu trăieşte doar cu pîine şi apă; se hrăneşte, nu mai puţin, cu mituri şisimboluri. Este o fiinţă fundamental religioasă care aspiră la Absolut. Desigur, s-aputut constata, de două sau trei secole încoace (şi cu deosebire în spaţiuloccidental al lumii), un reflux treptat al credinţelor şi practicilor religioase.„Desacralizare" şi „dezvrăjire": iată formule adevărate şi înşelătoare totodată.Sînt mulţi cei care nu mai cred în Dumnezeu, şi chiar o bună parte din cei carecontinuă să creadă s-au îndepărtat de El. îşi duc viaţa fără să mizeze pe ointervenţie de „dincolo" şi nu par deloc tentaţi să-şi subordoneze parcursul teres-tru unui ipotetic parcurs după moarte. Cetatea oamenilor şi cetatea luiDumnezeu s-au separat. Aparent, o ruptură radicală cu o anume manieră de agîndi. în fapt însă, mai curînd un transfer. Cetatea oamenilor şi-a asumat ceea cerevenea mai înainte cetăţii lui Dumnezeu. Omul a devenit Demiurg. Cetatea per-fectă se va construi pe acest pămînt prin propriile sale forţe. Şi astfel religia nu eanulată: ea trece numai printr-un proces de secularizare.Progresul, Democraţia şi Naţiunea, iată cele trei mari mituri ale erei moderne,cele trei compartimente ale aceleiaşi religii: „religia umanităţii". In accepţiile salerestrînse, cuvîntul „mit" înseamnă fie „povestire8fabuloasă", fie, pur şi simplu, „neadevăr". Dar, într-o interpretare maicuprinzătoare, funcţia mitului este aceea de a pătrunde esenţa fenomenelorcosmice şi sociale şi de a exprima valorile şi proiectele unei comunităţi. Mitul nue nici adevărat, nici neadevărat. El defineşte, într-o manieră concentrată şisimbolică, o credinţă şi un obiectiv de atins. Şi pune în felul acesta societăţile înmişcare.Da, viitorul va fi construit de om. Progresul justifică toate speranţele. Ştiinţa şi

2

tehnologia vor ameliora fără încetare condiţia umană. Vom avea pe pămîntparadisul pe care ni-1 dorim, locuit de oameni egali şi liberi, stăpîni pe destinullor, aşa cum proclamă Democraţia. Vor trăi în fraternitate, împărţind aceleaşivalori şi idealuri, în sînul Naţiunilor, creaţii divine sau naturale, fiecare cu sufletulşi destinul ei. Iată noua religie, cam naivă în puritatea ei originară. între timp,ratîndu-şi unele obiective sau concretizîndu-le nu tocmai strălucit, a generat larîndu-i atei şi sceptici. Trebuie totuşi să constatăm că a transformat lumea. Să nu judecăm miturile în litera lor strictă. Fiecare mit are o puternică încărcăturăutopică: materializările sale vor fi mereu departe de condiţia lui ideală.Comunitatea credincioşilor nu e decît o palidă reflectare a regatului ceresc.Democraţia reală nu e decît o palidă reflectare a democraţiei imaginate. Cum săatingi orizontul? Nu ne rămîne decît să mergem spre el, atraşi irezistibil de un vis îndepărtat.MARILE PRINCIPII Procesul absolutismuluiNicăieri contrastul nu e atît de izbitor ca în Franţa între Vechiul Regim şisocietatea nouă făurită de Revoluţie. Cel puţin la nivelul simbolurilor (mai uşor dereînnoit decît structurile profunde ale societăţii). Cei doi termeni ai opoziţiei sîntabsolutismul şi democraţia: de o parte, puterea concentrată în mîinile unui singurom, de cealaltă parte, suveranitatea poporului (cuvîntul „democraţie" fiind dealtfel puţin utilizat în accepţia sa modernă în vremea Revoluţiei franceze; sevorbea mai curînd de „guvernare reprezentativă" — pentru a se distinge dedemocraţia directă cunoscută în Antichitate — şi, începînd din 1792, de„republică". Şi în America era tot republica, nu încă democraţia, însă în ambelecazuri sensul era acela al suveranităţii poporului sau a naţiunii, concept exprimatmai tîrziu prin cuvîntul „democraţie").A existat absolutismul cu adevărat? Dar există oare cu adevărat suveranitateapoporului? Să nu confundăm miturile şi simbolurile cu lumea reală. Impactul lorasupra realităţii e incontestabil, dar aparţin cu toate acestea unui registru diferit.Potrivit sensului literal al cuvintelor, nu există nici absolutism nici democraţie.Oamenii Revoluţiei aveau nevoie de un cuvînt, sau de mai multe, pentru aexprima democraţia şi de un alt cuvînt pentru a exprima principiul opus12„absolutismul" şi-a făcut intrarea în limba franceză în 1797; englezii l-au utilizatmai tîrziu, de prin 1830 — pentru ei nu mai era nici o grabă). Absolutism şi de-mocraţie: nici mai mult nici mai puţin decât două figuri ale imaginarului.Regele încarna suveranitatea, fără a o împărţi cu nimeni. Puterea sa (cum explicadeja Jean Bodin, teoreticianul unei monarhii numite de el „legitimă", în lucrareasa Leş six limes de la Republique, 1576) nu avea alte limite decît legea divină şilegea naturală. „Statul sînt eu", faimoasa formulă, probabil apocrifă, atribuită luiLudovic al XIV-lea, exprimă corect esenţa doctrinei, în plus, regele era unpersonaj sacru, servind ca intermediar între poporul său şi divinitate. Bossuet îşiimagina de altfel un fel de guvernare cosmică, socotindu-i pe regi ca miniştri ailui Dumnezeu pe pămînt.Mulţi istorici moderni s-au lăsat prinşi în cursă, amestecînd naiv simbolurile cu

3