Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword
Like this
53Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Introducere in psihologie

Introducere in psihologie

Ratings: (0)|Views: 2,100 |Likes:
Published by mkuki

More info:

Published by: mkuki on Nov 04, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/10/2013

pdf

text

original

 
INTRODUCERE
Dimpreună cu înţelesul banal de „ştiinţă a sufletului”, termenul de
 psihologie
(înrădăcinat etimologic încuvintele eline
 psyché
şi
logos
) pare să se fi născut în
cinquecento
-ul renascentist, instituirea sa fiind atribuitămarburghezul Rudolf Göckel (latinizat, Rodolphus Goclenius), care îl foloseşte în titlul tratatului
Psychologia
 
hoc est de hominis perfectione,
 
anima, ortu 
tipărit în jurul lui 1590. El figurează şi în scrierea redactată de discipolulsău, Otto Casmann,
Psychologia anthropologica sive animae humanae doctrina
(1594). Trebuie arătat că, şi laora actuală, chestiunea
 paternităţii 
unei atari denominaţii se dovedeşte controversată, dificultatea stabilirii exactea anului de apariţie a diferitelor scrieri constituind principalul impediment înălţat în faţa dezirabilei convergenţede opinii. Bunăoară, racordându-se la o anumită „tradiţie orală”, unele dicţionare atribuie lui Philipp Melanchtonutilizarea sa în premieră – pe la 1550 –, dar s-a constatat că nici una dintre numeroasele opere ale gânditoruluigerman care s-au transmis posterităţii şi au fost reeditate nu-l găzduieşte efectiv.
1
Reluat constant în veacurile baroc şi iluminist (printre alţii, de Gottfried W. Leibniz şi Chrstian Wolff),termeul
 psihologie
sfârşeşte prin a fi consacrat definitiv, fie şi la modul critic-negativ, prin Immanuel Kant.Desigur, anterior acestor momente, inexistenţa cuvântului tehnic care numeşte disciplina în atenţie nu înseamnădefel absenţa preocupărilor pentru cercetarea vieţii lăuntrice şi a manifestărilor ei exteriorizate. De altfel, îndiacronie şi fiind menţionate uneori în chiar titlul operelor făcute publice, s-au întrebuinţat apelative înrudite (declară rezonanţă arhaistică), precum „peri psyché”
,
„de anima”, „pneumatologie”, „noetică” (sau „noetologie”),„tymologie” ş.a.Potrivit fericitei expresii impuse de către Hermann Ebbinghaus, psihologia are „un trecut lung, dar oistorie scurtă”. Ca investigaţie ce vizează cunoaşterea de sine şi de celălalt, ca tentativă de răspuns la interogaţiiprivind universul sufletesc, însuşirile şi mecanismele sale, maniera de comportare proprie sau a semenilor, eatrebuie să fi apărut odată cu omul însuşi, cu închegarea conştiinţei de sine şi stabilirea contactelor interumane.Cantonate într-un asemenea perimetru, produsele observaţiilor şi generalizărilor – efectuate la nivelul simţuluicomun şi în legătunemijlocicu experienţa cotidiană s-au condensat într-o
 psihologie empirică
(„preştiinţifică”), fixată nu numai în mitologia şi folclorul tuturor popoarelor, dar şi în operele filosofilor, teologilor,moraliştilor sau literaţilor din toate timpurile.Nu lipsesc nici tentativele de abordare autonomă şi oarecum specializată, iar cu a sa lucrare intitulată
Despre suflet,
Aristotel este considerat uneori autorul primului tratat propriu-zis psihologic pe care antichitateaeuropeană l-a transmis posterităţii. Atacadin varii perspective, vreme de aproximativ două milenii,problematica sufletului în genere (bunăoară, natura sa, legătura cu divinitatea, caracterul efemer sau etern,raportul cu materia trupească), a uneia sau a alteia dintre proprietăţile, facultăţile ori funcţiile sale în special(senzaţie, reprezentare, gândire, memorie, „pasiuni”, voinţă, habitudini, vise etc.) constituie obiectul spre care sefocalizează atenţia a numeroşi gânditori, toţi găsind de cuviinţă să-i facă loc în redactările lor, indiferent dedomeniul conoscitiv particular avut în vedere (metafizică, logică, religie, etică, estetică, jurisprudenţă, politică,economie ş.a.) şi, pe alocuri, chiar structurată în scrieri de sine stătătoare.Totuşi, majoritatea istoricilor apreciază că de o disciplină ştiinţifică în sensul actual al termenului nu sepoate vorbi decât începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când se impune studiul – îndeobşte prinobservaţie şi experiment – al reacţiilor organismelor complexe la diversele condiţii de mediu înconjurător;totodată, se procedează la varierea respectivilor factori ambientali pentru a putea degaja „legi” (sau, măcar,regularităţi) ale comportamentelor umane şi animale. Fireşte, sunt avansate diferite
ipoteze
care sunt testateapoi empiric şi, pe cât posibil, de manieră obiectivă, aşa cum rezultatele confirmate se vor dori generalizate lanivel teoretic. O atare abordare
 pozitivă
se deosebeşte radical de aceea proprie
 psihologiei filosofice
tradiţionale(de factură speculativă şi recurgând privilegiat la procedeul introspecţiei), deopotrivă prin
obiect 
şi
metodă
.Destinul psihologiei este marcat de împrejurarea generală că societatea occidentală se dorea luminată,organizată şi reglată prin intermediul disciplinelor ce investighează, în variate orizonturi, omul ca atare, ele însele
1
 
 Navigând pe Internet, am avut ocazia să întâlnim un material care, dacă nu va fi fiind cumva contaminat de morbul protocronismului naţionalist ce frecventa uneori
 –
conform modelului sovietic
 –
cercurile intelectuale (raliate puterii) dinfostele state comuniste est-europene, merită atenţia istoricilor ştiinţei, fireşte, sub rezerva de a verifica autenticitateasurselor. În articolul semnat de K. Krsti
č
, se relatează despre biografia pe care un oarecare Franjo Bo
ž
i
č
evi
č
ar fi închinat-oaducerii aminte a mai vârstnicului său prieten, umanistul şi poetul croat Marko Maruli
č
din Split, biografie în care, printrealte scrieri redactate în latineşte, figurează cea intitulată
 Psichiologia de ratione animae humanae
, datând aproximativ dindeceniul al 3-lea al secolului al XVI-lea. Ni se spune că, autorul nefiind
 prea bun la ortografie” şi reproducând
doar dinmemorie”, nu este exclusă strecurarea erorii în notaţia vocabulei ce ne interesează aici, oricum apropiată de
 psychologia”.Se mai precizează că e unica menţiune disponibilă privind respectiva operă, că nu ştim dacă e vorba de un simplu manuscrissau de o lucrare publicată şi că, indiferent de formă, s-a pierdut şi nu a putut fi recuperată.1
 
calchiate după tiparele oferite de ştiinţele naturii. Empirismul afirmat viguros în veacurile anterioare îşi găseşte încoronarea în cadrul curentului pozitivist, proclamând primordialitatea faptului direct perceptibil şi necesitateatehnicilor observaţionale şi experimentale desfăşurate exclusiv în limitele sale, premisă de bază pentru evitareaaberantelor dizertaţii metafizice, prin excelenţă incontrolabile. Fenomenele şi evenimentele elementare – adică„brute”, precis localizabile spaţial şi databile temporal – vor fi cercetate spre a le surprinde regularităţile cauzalesau legice de apariţie şi funcţionare. Totodată, pe fundalul progreselor notabile înregistrate în epocă, mecanicaşi termodinamica devin modelele privilegiate de raportare, iar, aşa cum Auguste Comte înţelegea sociologiadrept o „fizică socială”, Gustav Theodor Fechner vorbeşte de „psihofizică”, în cartea (omonimă)
Elemente de psihofizică
(1860).Prin Johannes Müller, Ernst-Heinrich Weber, Hermann von Helmholtz, Ludwig Brücker, Emil Dubois-Raymond, Edward Hering, Wilhelm Wundt ş.a., procesele mentale sunt puse în relaţie indisolubilă cu celeorganic-nervoase, celebrându-se mariajul psihologiei cu fiziologia. Drept urmare, introspecţia încetează să maifie calea unică (şi
regală
) de acces spre universul subiectiv, ba încă – datorită impreciziei şi caracterului săuprivat este scrutată cu sporită mefienţă. Astfel, în 1879, din iniţiativa lui Wundt, ia fiinţă la Leipzig primullaborator de cercetări experimentale în domeniu, în cadrul acestuia urmând să se observe şi măsoare cauzele şiefectele externe (deopotrivă de manipulabile) ale fenomenelor lăuntrice. După această dată, cu deosebire înspaţiu european şi cel nord-american, „ştiinţa” psihologiei va cunoaşte o dezvoltare accelerată, cu multiple înnoiri pe făgaş teoretic şi metodologic, ceea ce, retrospectiv, echivalează cu un efort de raţionalizare şieficientizare, de expansiune şi specializare.Pilda leipzigeză va fi imitată curând în alte centre academice germane, britanice, franceze, americane,austriece, italiene etc., depunându-se eforturi în direcţia inventării sau achiziţionării unor instrumente şi aparatede detecţie şi/sau măsură (miograf, oftalmograf, cronoscop ş.a.). Menirea noii ştiinţe este nu doar să descrie, cişi să explice fenomenele studiate, eventual chiar să facă predicţii asupra evoluţiei lor. În consecinţă, va construiipoteze şi le va supune probelor confirmatoare sau infirmatoare. În Anglia, convins de existenţa unor sensibilediferenţe psihologice interindividuale (bunăoară, în materie de inteligenţă), sir Francis Galton elaborează teste(chestionare) şi procedează la măsurători antropometrice, în temeiul acestora dorind să evalueze capacităţile şiaptitudinile personale, de asemeni, însoţindu-le cu primele prelucrări statistice ale rezultatelor, in speţă,coeficientul de corelaţie calculat prin tehnica regresiei. Aprofundând studiul gradului de asociere între seriile devariaţii presupuse a fi determinate de o „cauză comună”, Karl Pearson (discipolul său) va pune la punct metodacare, ulterior, se va numi
analiză factorială
.Concomitent, acceptată cvasi-general sub denumirea de
 psihologie
, noua ştiinţă se instituţionalizează:este inclusă printre disciplinele predate în învăţământul universitar şi se constituie corpuri profesorale calificate(de obicei recrutate şi remunerate de către stat), pretutindeni sporeşte numărul studenţilor interesaţi frecventeze atari cursuri, devenite veritabilă „modă” spre finele secolului al XIX-lea. Având în vedere importanţateoretică şi aplicativă a angajamentelor legate de desluşirea problematicii minţii, creierului şi cunoaşterii umane,pe alocuri (spre exemplu, în Germania şi Franţa), înşişi miniştrii intervin pentru a stimula şi accelera dezvoltareainvestigaţiilor de profil. Personalul didactic, cercetătorii şi practicienii se grupează în societăţi naţionale
 American Psychological Association
(1892),
Société Française de Psychologie
(1901),
British Psychological Society 
(1912) şi se organizează primele congrese internaţionale: Paris (1889), Londra (1892), München(1896). Rezultatele studiilor efectuate sunt făcute publice prin reviste specializate, precum
 American Journal of Psychology 
(1887),
 Anneé Psychologique
şi
Psychological Review 
(1894),
Psychologische Studien
(1903) etc.Cum se explică tardiva constituire a disciplinei? Spre a răspunde acestei întrebări, se cuvine invocatămăcar intervenţia următorilor factori istorico-gnoseologici:
fiindcă viaţa psihică se prezintă ca dinamică, plurinivelară şi multidimensională, în multe privinţe subtilă şiinefabilă, obiectul său de studiu se arată ca deosebit de complex şi variabil (individual şi contextual), dificilde abordat şi fixat, de conceptualizat şi legiferat. În sprijinul ideii că sarcina elucidării vieţii interioare s-adovedit extrem de anevoioasă vine constatarea primii filosofi greci cel puţin la nivelul informaţiilor fragmentare ce ni s-au transmis au fost „cosmologisau „fizicieni” preocupaţi să descopere
 principiul 
(
arché
) constitutiv al lumii. Anterior momentului sofisto-socratic marcând descoperirea subiectivităţii umaneşi încetăţenirea, ca obiect de reflecţie, a experienţei sinelui, pare a fi fost necesar ocolul căutător prin studiulnaturii, al realităţii exterioare;
secole de-a rândul, psihologia a făcut corp comun cu filosofia, de aceea, presupoziţiile şi angajările de ordinmetafizic au avut mereu o pondere ridicată în cadrul ei, de exemplu chestiunea degajării unei „naturi umane”universale şi imuabile contaminează constant pe cei aplecaţi spre studierea „sufletului”. Sunt binecunoscuteezitările lui Platon până şi în legătură cu acceptarea ideii de „părţi” ale sufletului, întrucât recunoaştereavreunei diviziuni interne compromitea teza indestructibilităţii şi imortalităţii întregului atomar: orice se prezintăca entitate compusă se expune riscului dezagregării, doar ceea ce este simplu durând etern. De asemeni,mai ales începând din evul mediu, înrâurirea teologiei a fost deosebit de puternică, obligând cercetările întreprinse să adeverească setul de „adevăruri” religioase dogmatice care se pretindeau revelate. De amintit
2

Activity (53)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
1 thousand reads
Maria Dinica liked this
Daniela Cojoaca liked this
marialiag liked this
teleagadaniela liked this
Alexia Vlada liked this
Timoce Oana liked this

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->