CARTEA A DOUA

DREPTURILE REALE
Titlul I
PATRIMONIUL

Articolul 284. Noţiunea de patrimoniu

(1) Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor si obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate in
bani), privite ca o suma de valori active si pasive strîns legate intre ele, aparţinând unor persoane fizice si
juridice determinate.
(2) Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei.

(1) În aliniatul întâi al art. 284 găsim noţiunea de patrimoniu. În principiu şi majoritatea literaturii de specialitate
defineşte patrimoniul la fel. Deci, prin patrimoniu se înţelege ansamblul drepturilor şi obligaţilor unei persoane,
care au sau reprezintă o valoare pecuniară, adică se pot evalua în bani. Termenul patrimoniu mai este definit sub
două aspecte: în sens economic şi în sens juridic. În sensul economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor
ce constituie averea unei persoane, iar în sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
cu conţinut economic, evaluate în bani, care aparţin persoanei.
Deci, patrimoniul cuprinde toate drepturile şi obligaţiile ce revin unei persoane, cu condiţia ca acestea să aibă un
caracter patrimonial adică să poată să reprezinte a valoare bănească. Drepturile personale nepatrimoniale nu fac
parte din patrimoniu.
Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceia el se menţine atât pe timpul vieţii titularului
său cît şi după moartea acestuia, pînă cînd patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal.
Patrimoniul va exista şi atunci când pasivul va depăşi activul, adică şi atunci când datoriile vor fi mai mari decât
activul. Astfel, patrimoniul fiind indisolubil de titularul, îl va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind
dinamic prin schimbul conţinutului său.
Numai subiectele raportului juridic pot avea patrimoniu. Deci, pot fi titulari de drepturi doar persoanele fizice şi
persoanele juridice, lucrurile nu pot avea drepturi şi obligaţii. Legiuitorul nu indică expres necesitatea existenţii
patrimoniului la persana fizică, şi acest lucru, în principiu, nici nu este necesar, fiindcă pentru persoana fizică
existenţa patrimoniului se subînţelege, în schimb în cazul persoanei juridice legiuitorul pune existenţa persoanei
juridice în dependenţă de existenţa patrimoniului. Atât Codul Civil din 1964 (art. 23), cât şi noul Cod Civil (art. 55),
prevăd expres că persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct.
Orice persoană are doar un patrimoniu, explicaţia reieşind din faptul că fiecare individ este o singură persoană.
Patrimoniul, fiind o pură noţiune juridică, este inalienabil şi deci nu poate fi înstrăinat fiindcă este indisolubil
legat de persoană. O persoană poate să înstrăineze toate elementele componente ale patrimoniului fără ca prin
aceasta să-şi înstrăineze însuşi patrimoniul.
(2) Bunurile (care conform prevederilor art.285 alin 1 includ în sine atât lucrurile propriu zise cât şi drepturile
patrimoniale) se includ în conţinutul patrimoniului. Prin prevederea alin. 2 al acestei norme, odată în plus se
accentuează faptul că patrimoniul este o universalitate juridică.

Articolul 285. Bunurile

(1) Bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile
patrimoniale.
(2) Lucruri sînt obiectele corporale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.

(1) Sensul termenului “bun”, inclus de legiuitor în art. 285 alin 1, este că el include în sine orice element al
activului patrimonial al persoanei, adică atât lucrurile şi animalele cât şi drepturile cu privire la acestea. Deci,
termenul bun include în sine atât lucrurile cât şi drepturile patrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale. Aşa, spre
exemplu, sunt bunuri: lucrurile care au o existenţă materială şi valoare economică, operele ştiinţifice, literare,
artistice, invenţiile ect.., dacă au o valoare economică şi sunt susceptibile de drepturi patrimoniale, drepturile de
creanţă… .
(2) Prin lucru se înţelege tot ceea ce se află în natură fiind perceptibil prin simţurile noastre, având deci o
existenţă materială (terenurile, casele de locuit, alte construcţii, autoturismele…). Uzual, în drept, lucrurile iau
numele de bunuri având în vedere avantajele pe care le procură omului. De aceea în majoritatea cazurilor se
susţine că prin bunuri se înţelege lucrurile utile omului pentru satisfacerea nevoilor sale materiale şi culturale,
susceptibile de apropiere, sub forma drepturilor patrimoniale. Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic este
necesar ca acesta să fie util omului, să aibă o valoare economică şi să fie susceptibil de apropiere, sub forma unor
drepturi ce intră în compunerea unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice fie al unei persoane juridice. Pornind
 de la conţinutul art. 285 am putea susţine că orice lucru este un bun , şi nu orice bun este un lucru , deci corelaţia
dintre aceste două termene ar fi că bunul este genul iar lucrul este specia

Articolul 286. Circuitul civil al bunurilor

Bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor cînd circulaţia lor este limitată sau interzisă prin lege.

Această normă instituie prezumţia conform căreia orice bun poate circula liber, adică poate face obiectul oricărui
act juridic civil, dacă nu există o interdicţie stabilită de lege. Este important că limitarea circulaţiei bunurilor cât şi
interzicerea circulaţiei bunurilor urmează să fie stabilită doar prin lege.
Din conţinutul normei desprindem trei categorii de bunuri după regimul circulaţiei: a) bunuri care se află în
circuitul civil general; b) bunuri supuse unui regim special de circulaţie; c) bunuri care nu se află în circuitul civil.
a) Bunuri care se află în circuitul civil general – acele bunuri care pot fi dobîndite şi înstrăinate prin acte
juridice. După cum am spus, regula este că bunurile sunt în circuitul, civil, deci legea (şi numai legea) trebuie să
prevadă, în mod expres, excepţiile. Bunurile aflate în circuitul civil sunt toate bunurile alienabile, ce se pot urmări de
creditori şi se pot dobîndi şi pierde prin prescripţie. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 296 alin 1 din
Codul Civil, şi bunurile din domeniul privat al statului. (vezi comentariu la art. 296). Din categoria bunurilor aflate
în circuitul civil fac parte bunurile de consum, bunurile de uz casnic, gospodăresc … .
b) Bunuri supuse unui regim special de circulaţie – acele bunuri care deşi se află în circuitul civil totuşi au un
regim special de circulaţie în ce priveşte circulaţia lor, cu alte cuvinte circulaţia acestora este limitată. Bunurile care
sunt limitate în circuitul civil pot fi dobândite , deţinute, folosite şi înstrăinate în anumite condiţii prevăzute de lege.
În principiu restricţiile ce privesc circulaţia bunurilor se pot referi fie la subiecte de drept care pot dobîndi şi
înstrăina aceste bunuri, fie la condiţiile de încheiere a actelor juridice cu aceste bunuri. Aşa spre exemplu conform
prevederilor art. 8 din Legea cu privire la arme nr. 110/1994, dreptul de proprietate asupra armelor şi muniţiilor
(anume acestea avînd o circulaţie limitată) aferente poate fi dobîndit de persoanele fizice care au atins vîrsta de 18
ani, cărora nu le este contraindicat, din punct de vedere medical mânuirea armelor. La fel au o circulaţie limitată
monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural, în conformitate cu Legea 1530/1993.
c) Bunuri scoase din circuitul civil – acele bunuri care nu pot face obiectul actelor juridice. Bunurile scoase din
circuitul civil sunt inalienabile – nu pot fi înstrăinate. Sunt scoase din circuitul civil lucrurile care, a) prin natura lor,
nu sunt susceptibile de apropiere, sub forma dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, cum ar fi: aerul, apele
curgătoare, spaţiul cosmic… ; b) bunurile domeniului public în conformitate cu prevederile art. 296 alin. 4 din
prezentul act normativ; c) alte categorii de bunuri care prin lege sunt scoase din circuitul civil.

Articolul 287. Animalele

(1) Animalele nu sînt lucruri. Ele sînt ocrotite prin legi speciale.
(2) În privinţa animalelor se aplică dispoziţiile referitoare la lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite de
lege.

1. Alin. 1 al prezentei norme subliniază faptul că deşi animalele nu pot avea calitatea de subiect de drept,
totuşi ele nu sunt egalate cu lucrurile şi în privinţa lor se instituie reguli speciale de comportate a subiectelor de
drept cu ele. Aşa, spre exemplu, o reglementare specială găsim alin 3 al art. 325 din prezentul cod, care prevede
modalitatea de dobîndire a dreptului de proprietate asupra bunului găsit. Această particularitate constă în faptul că
dacă o persoană a dobîndit, în conformitate cu prevederile art. 325, dreptul de proprietate asupra unui animal, atunci
fostul proprietar poate, în cazul în care se va constata existenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea animalului
sau comportamentul crud al noului proprietar de animal, să ceară restituirea acestuia. (de văzut care sunt Legile care
ocrotesc animalele)
2. Deşi animalele nu sunt considerate lucruri, totuşi în ceia ce priveşte modul de dobîndire, posesie, folosinţă,
dispoziţie vor fi aplicabile regulile cu privire la lucruri, excepţie făcînd acele cazuri prevăzute de lege. Deci, şi
asupra animalelor oamenii, în principiu, pot avea aceleaşi drepturi, printre care a enumăra: dreptul de proprietate,
dreptul de arendă … , astfel ele pot fi vîndute, donate, transmise în folosinţă… .

Articolul 288. Bunurile imobile şi mobile

(1) Bunul poate fi imobil sau mobil.

(2) La categoria de bunuri imobile se raporta terenurile, porţiunile de subsol, obiectele acvatice
separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt,
precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este incorporat durabil în acestea, adică bunurile a căror
deplasare nu este posibila fără a se cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor.
(3) Rămîn bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un teren, pentru a fi
reîntrebuinţate, atît timp cît sînt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui bun imobil
care sînt detaşate provizoriu de acesta dacă sînt destinate reamplasării. Materialele aduse pentru a fi
întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile.
(4) Prin lege, la categoria de bunuri imobile pot fi raportate şi alte bunuri.
(5) Bunurile care nu sînt raportate la categoria de bunuri imobile, inclusiv banii şi titlurile de valoare,
sînt considerate bunuri mobile.

1. Divizarea cea mai importantă, asupra căreia se insistă în articolul de faţă, este cea în bunuri imobile şi
bunuri mobile. În principiu, această clasificare se face în funcţie de natura bunurilor. Bunurile imobile sunt acele
bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă. Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă fiind
susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine. Clasificarea
bunurilor în imobile şi imobile, în principiu, este întemeiată pe diferenţa de natură fizică care există între bunurile
mobile şi cele ce se caracterizează prin fixitate. Spunem în principiu, fiindcă imobile după natura lor sunt în cea mai
mare parte doar acele bunuri enumărate expres în alin 2 al articolului comentat. La categoria bunurilor imobile,
conform prevederilor alin. 3 şi 4 se atribuie şi alte bunuri care de fapt, după natura lor sunt mobile.
2. În aliniatul doi al articolului de faţă sunt enumărate principalele categorii de bunuri imobile ca terenurile,
porţiunile de subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte
lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este incorporat durabil în acestea,
adică bunurile a căror deplasare nu este posibila fără a se cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor. Enumărarea
categoriilor de bunuri imobile dată în acest aliniat nu întru totul coincide cu cele din alte legi. Spre exemplu art. 2
din Legea 1543/1998 atribuie la categoria bunurilor imobile doar terenurile, construcţiile capitale, apartamentele şi
alte încăperi izolate. În Codul Funciar, art. 2/1 la categoria bunurilor imobile sunt atribuite sectoarele de teren şi
obiectele aferente acestora ( solul, bazinele de apă închise, pădurile, plantaţiile multianuale, clădirile, construcţiile,
edificiile, etc.) strămutarea cărora este imposibilă fără a cauza piedici directe destinaţiei lor. În primul rînd imobile
sunt terenurile. Acestea se pot afla atât în proprietatea privată cât şi publică. Regimul juridic al terenurilor, în
special, este stabilit de Codul Funciar şi Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare – cumpărare a
pămîntului nr. 1308/1997. O altă categorie de bunuri imobile sunt porţiunile de subsol. În corespundere cu Legea
subsolului, subsolul este partea scoarţei terestre, situată mai jos de stratul de sol şi de fundul bazinelor de apă şi se
întinde pînă la adâncimi accesibile pentru studiere şi valorificare geologică. Conform prevederilor art. 4 din această
Lege subsolul este proprietatea Republicii Moldova care îl posedă, foloseşte, dispune de el şi îl protejează. Această
prevedere legală este deja depăşită şi urmează să fie operate modificări care ar admite posibilitatea aflării subsolului
în proprietatea privată, lucru, care de facto, există în prezent (spre exemplu subsolurile caselor de locuit, beciurile nu
mai pot fi considerate ca bunuri ale Republicii Moldova.). Nu trebuie să confundăm subsolul cu bogăţiile de orice
natură ale subsolului, care conform art. 127 alin 4 din Constituţie şi a art. 296 alin 3 din Codul Civil fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice. La fel, sunt atribuite la categoria de bunuri imobile şi obiectele acvatice separate,
regimul juridic al acestora fiind stabilit de Codul Apelor, care în art. 1 prevede că apele în Republica Moldova
constituie proprietate exclusivă a statului şi pot fi date numai în folosinţă. Această prevedere legală contravine
Constituţiei, în special art. 127. alin 4, care dispune că doar apele folosite în interes public fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice. Plantaţiile prinse de rădăcini ca bun imobil stilat la alin 2, trebuie extinse la întreaga vegetaţie
care ţine de pămînt prin rădăcini: plantele, copacii, arbuştii, pomii, seminţele puse în pămînt … . Clădirile,
construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt – cuprind orice construcţie sau lucrări, cum ar fi casele de
locuit, fabricile, magazinele, prăvăliile, tunelurile, barajele, digurile, lucrările de sondare şi exploatare a
minereurilor, canalizările de apă, gaz şi electricitate. Construcţiile care nu aderă la pămînt şi pot fi mutate din loc în
loc nu sunt considerate bunuri imobile.
3. În alin 3 din prezentul articol, sunt enumerate două categorii de bunuri, care deşi după natura lor sunt bunuri
mobile, legiuitorul le atribuie la categoria bunurilor imobile. Aceste sunt materialele separate în mod provizoriu de
un teren atît timp cît sînt păstrate în aceeaşi formă, cum ar fi spre exemplu cărămizile din ziduri cu condiţia că
acestea să fie reintrebuinţate în aceiaş construcţie şi părţile integrante ale unui bun imobil care sunt detaşate
provizoriu de acesta dacă sunt destinate reamplasării, spre exemplu unele elemente ale construcţiilor care sunt
separate pentru a fi întrebuinţate în altă construcţie. În cazul în care materialele vechi sunt înlocuite cu noi, atunci
acestea preiau locul celor vechi şi deci devin bunuri mobile. Această calificare dată unor bunuri este o ficţiune legală
necesară pentru a supune bunurile aceloraşi reguli ca şi pentru imobilul la care sunt ataşate.
Poate de enumărat particularităţile bunurilor imobile ? (vezi Com. Sub. red. lui Sadîcov)
4. Codul Civil, prin prevederea din alin 4 ale acestui articol, admite posibilitatea răsfrângerii regimului juridic al
bunurilor imobile şi asupra altor categorii de bunuri, dar cu condiţia ca acest lucru să fie expres prevăzut de lege.
5. După regula stipulată în art. 288 alin 5, toate bunurile în afară de cele pe care legea le atribuie la categoria de
bunuri imobile sunt mobile, inclusiv banii ţi titlurile de valoare. Banii sunt o categorie specială de
bunuri care datorită priorităţilor lor deosebite usnt un echivalent general al tuturor celorlalte bunuri şi constituie un
instrument general al schimbului. Titlurile de valoare sun documentele constitutive şi constatatoare, întocmite într-o
formă anumită, care incorporează un drept de creanţă.
Articolul 289. Prevederile aplicabile drepturilor reale

Prevederile referitoare la bunurile imobile şi mobile se aplica în modul corespunzător şi drepturilor

reale asupra acestor bunuri.

Drepturile reale asupra bunurilor mobile şi asupra bunurilor mobile sunt supuse regimului juridic respectiv al
bunurilor imobile şi mobile. Ţinând cont de particularităţile bunurilor imobile, cât şi de conţinutul drepturilor reale,
susţinem că sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile drepturile reale asupra lor, pe cînd celelalte drepturi
patrimoniale, acestea fiind drepturile de creanţă (mai numite şi obligaţionale), sunt supuse regulilor referitoare la
bunurile mobile. Spre exemplu, dreptul de proprietate (drept real) asupra unui bun imobil va fi dobândit din
momentul înregistrării la oficiul cadastral teritorial (vezi şi comentariu la art. 321 alin 2 din Codul Civil)…..

Articolul 290. Înregistrarea drepturilor asupra bunurilor immobile

(1) Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi,
apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrarii de stat.
(2) Înregistrarea de stat a drepturilor asupra bunurilor imobile este publică. Organul care efectuează
înregistrarea de stat este obligat sa elibereze oricărei persoane informaţii despre toate drepturile şi grevările
înregistrate asupra oricărui imobil.
(3) Organul care efectuează înregistrarea de stat este obligat sa elibereze, la cererea persoanei al cărei
drept este înregistrat, un document ce ar confirma înregistrarea sau sa aplice parafa pe documentul
prezentat spre înregistrare.

1. Interesele şi consecinţele clasificării bunurilor în mobile şi imobile sunt numeroase, de aceea Codul Civil
a stabilit două regimuri diferite pentru mobile şi imobile. După cum am spus, imobilele sunt fixe, nu se deplasează
fără a cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor; în timp ce mobilele nu posedă acest caracter. Aceste deosebiri de
regim juridic al celor categorii de bunuri determină consecinţe în ceea ce priveşte drepturile reale asupra lor,
publicitatea şi posesia bunurilor, garanţiile asupra acestor două categorii de bunuri, precum şi competenţa instanţelor
judecătoreşti de a soluţiona litigiile. În special, conform alin. 1 din norma comentată, dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale (dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul abitaţie, dreptul servitute, dreptul de superficie şi dreptul de
gaj) asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrarii
de stat în conformitate cu prevederile Legii cadastrului bunurilor imobile nr.1543/1998. Conform dispoziţiilor art.
1 alin 1 din Legea 2543/1998, cadastrul bunurilor imobile asigură recunoaşterea publică a dreptului de proprietate şi
a altor drepturi patrimoniale asupra bunurilor imobile cât şi ocrotirea de stat a acestor drepturi. Drepturile reale sura
bunurilor imobile vor lua naştere doar în cazul în care vor fi înregistrate în registrul bunurilor imobile. Aceiaşi
regulă va fi aplicabilă şi în cazurile de modificare şi încetare a acestor drepturi. Ca consecinţă drepturile reale asupra
bunurilor reale vor fi opozabile terţelor doar dacă au fost înregistrate în registrul bunurilor imobile.
2. Imobilele fiind fixe, s-a organizat un sistem de publicitate imobiliară, în baza Legii 1543/1998, care face
posibilă cunoaşterea de către terţi, a oricărei operaţii juridice privind constituirea, modificarea şi stingerea de
drepturi reale asupra imobilelor. Această publicitate este de mare importanţă. Drepturile reale sunt opozabile terţilor,
dar dobîndirea unor drepturi reale asupra unui imobil prin vînzare, donaţie, schimb, etc., trebuie să fie cunoscută de
persoanele care au interes. Datorită publicităţii imobiliare, terţii vor fi informaţi asupra operaţiunilor juridice
efectuate. Această publicitate imobiliară se asigură şi prin dispoziţia art. 6 din Legea 1543/1998 care dispune că
organul care efectuiază înregistrarea este obligat să elibereze, în termen de 3 zile, oricărei persoanei fizice care s-a
legitimat şi a depus a cerere scrisă sau persoanei juridice care l-a sesizat oficial informaţiile solicitate despre toate
drepturile înregistrate asupra oricărui bun imobil.
3. În ceea ce priveşte titulari de drepturi, înscrişi în cadastrul bunurilor imobile, apoi aceştea sunt în drept să
ceară organului de înregistrare să li se elibereze un document care ar confirma drepturile înscrise în cadastrul
bunurilor imobile, ori să aplice parafa pe documentul prezentat spre înregistrare. Conform prevederilor art. 36 alin 1
din Legea 1543/1998, înregistrarea drepturilor asupra bunului imobil este confirmată prin extrasul din registrul
bunurilor imobile. Extrasul din registrul bunurilor imobile se eliberează persoanei fizice care s-a legitimat şi a
depus a cerere scrisă sau persoanei juridice care a sesizat oficial oficiul cadastral teritorial.

Articolul 291. Bunurile divizibile şi indivizibile

(1) Este divizibil bunul care poate fi împărţit în natură fără a i se schimba destinaţia economica.
(2) Este indivizibil bunul ale cărui părţi, în urma divizării, pierd calităţile şi destinaţia lui.
(3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura sa poate fi considerat indivizibil.
 Clasificarea bunurilor în divizibile şi indivizibile are ca criteriu posibilitatea împărţirii bunurilor fără să-şi
schimbe utilitatea sau destinaţia lor economică. Urmează să precizăm că divizibilitatea bunurilor urmează să fie
privită sub două aspecte: sub aspect fizic şi sub aspect juridic. Sub aspect fizic, sunt divizibile numai bunurile
corporale, dat fiind faptul că materia în sine este totdeauna divizibilă. Divizibilitatea fizică presupune existenţa a
trei condiţii: 1) părţile din care era compus bunul să posede calităţile individule ale întregului; 2) părţile-în urma
diviziunii – să rămînă proprii pentru destinaţia economică pe care o avea întregul; 3) părţile să nu sufere o
depreciere valorică disproporţionată. Existenţa acestor condiţii depinde de însuşirile naturale ale bunului. Cu toate
acestea, conform prevederilor alin. 3 ale articolului comentat, un bun divizibil din punct de vedere al însuşirilor
naturale ale acestuia, poate fi considerat ca bun indivizibil. Deci, bunurile divizibile sunt acele bunuri susceptibile de
împărţire, fără ca prin aceasta să li se schimbe destinaţia., iar bunurile indivizibile sunt acele bunuri care se pot
împărţi fără a li se schimba destinaţia. Spre exemplu

Articolul 292. Bunul principal şi bunul accesoriu

(1) Bunul destinat în mod permanent întrebuinţării economice unui alt bun (principal) şi legat de
acesta prin destinaţie comună este un bun accesoriu atît timp cît satisface această întrebuinţare. Toate
celelalte bunuri sînt principale.
(2) Destinaţia comuna poate fi stabilita numai de proprietarul ambelor bunuri dacă în contract nu este
prevăzut altfel.
(3) Bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal dacă părţile nu convin altfel.
(4) Încetarea calităţii de bun accesoriu nu este opozabila unui terţ care a dobîndit anterior drepturi
privitoare la bunul principal.
(5) Separarea temporara a unui bun accesoriu de bunul principal nu-i înlătură aceasta calitate.
(6) Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun
accesoriu.

(1). Clasificarea bunurilor în principale şi accesorii se face în raport cu corelaţia dintre ele. Bunurile
principale sunt acele bunuri care au o existenţă de sine stătătoare, o destinaţie economică proprie, adică pot fi
folosite independent, fără a servi la întrebuinţarea unui alt bun. Şi invers, bunurile accesorii sunt acele bunuri care
sunt destinate să servească la întrebuinţarea altor bunuri principale. De exemplu, antena de la televizor, arcuşul de la
vioară, cheile de la lăcată, beţele pentru sky. Codul civil în art. 292 alin. 1 atribuie două caractere bunurilor accesorii
şi anume:
a) existenţa unei legături economice între bunul accesoriu şi principal;
b) bunul accesoriu trebuie să fie destinat în mod permanent întrebuinţării economice a bunului principal.
Starea de accesoriu poate rezulta din raportul juridic care se află în dependenţă faţă de altul, ca de exemplu în cazul
raportului de garanţie (dreptul de gaj) sau din natura lucrurilor.
(2). Pentru a fi în prezenţa bunurilor principale şi accesorii trebuie ca ambele aceste bunuri să fie în
proprietatea uneia şi aceleiaşi persoane. Aceasta înseamnă că bunul principal şi bunul accesoriu trebuie să aibă
acelaşi proprietar. Pentru a stabili dacă un bun este accesoriu sau principal urmează a fi îndeplinite următoarele
condiţii:
a) ambele bunuri să fie în proprietatea aceluiaşi proprietar;
b) titularul dreptului de proprietate trebuie să stabilească prin voinţa lui un raport cu destinaţia comună a
ambelor bunuri.
Referitor la cea din urmă condiţie, în art. 292 alin. 2 este stipulată regula că destinaţia comună a ambelor
bunuri este stabilită de proprietarul acestora. Această regulă poartă un caracter dispozitiv, admiţând posibilitatea ca
părţile unui contract prin voinţa lor să deroge de la ea.
(3). Importanţa juridică a clasificării bunurilor în principale şi accesorii constă în faptul că bunul accesoriu
urmează soarta bunului principal, dacă părţile nu au convenit altfel, fapt expres confirmat prin dispoziţia alin. 3 din
art. 292 Cod civil. Ca urmare dacă bunul principal va fi înstrăinat (vîndut, schimbat, donat) această soartă o va avea
şi bunul accesoriu, fiind şi el considerat înstrăinat. În situaţia de accesoriu se află toate raporturile de garanţie
personală (fidejusiunea) şi reale (gajul).
(4). În principiu, alin. 4 al acestei norme, constituie o precizie a prevederilor incluse în alineatul precedent,
conform cărora bunul accesoriu urmează soarta bunului principal. În aşa fel, dacă o persoană deja a dobîndit dreptul
de proprietate (situaţii de cele mai dese ori întîlnite, însă norma comentată se referă şi la alte situaţii), apoi după
acest moment încetarea calităţii de bun accesoriu nu va fi opozabilă proprietarului bunului pe motivul că el a
dobîndit bunul principal anterior încetării calităţii de bun accesoriu.
(5). Dacă un bun accesoriu temporar este separat de la bunul principal, cu condiţia că ulterior îşi va lua locul
de bun accesoriu a aceluiaşi bun principal, apoi el va rămîne a fi considerat ca bun accesoriu respectiv fiindu-i
aplicabile regulile respective. În alin. 5 art. 292 nu se specifică pe ce perioadă bunul accesoriu urmează a fi separat
de bunul principal pentru a-şi păstra calitatea de bun accesoriu, deoarece în fiecare caz concret acest termen va fi
diferit. Important este că ulterior separării bunul accesoriu să revină la bunul principal.
 (6). După cum am putut observa din comentariul alin. 1 şi 2 ale art. 292 Cod civil, regulile referitoare la bun
principal şi bun accesoriu vor putea fi aplicabile doar în cazul cînd ambele bunuri au acelaşi proprietar. Esenţa
prevederii din alin. 6 al art. 292 Cod civil constă în faptul că dacă persoana deţine un oarecare drept asupra unui bun,
iar acesta devine accesoriu la un alt bund în proprietatea altei persoane, apoi în acest caz aceste persoane vor deţine
ambii drepturi avute anterior asupra acestor bunuri.

Articolul 293. Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile

(1) Sînt fungibile bunurile care, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite cu altele fără a afecta
valabilitatea plăţii. Toate celelalte bunuri sînt nefungibile.
(2) Prin act juridic, un bun fungibil poate fi considerat nefungibil, iar un bun nefungibil poate fi
considerat fungibil.

(1). Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile se face în dependenţă de utilitatea lor. Fungibilitatea ori
nefungibilitatea bunului este determinată de faptul dacă un bun poate fi înlocuit cu altul în cadrul executării unei
obligaţiuni, spre exemplu 100 kg de grîu poate fi înlocuite cu 100 kg de grîu de aceeaşi calitate. Bunurile fungibile
sunt acelea care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii. În schimb, bunurile nefungibile sunt
acelea care nu se pot înlocui unele cu altele în executarea unei obligaţii astfel că, debitorul se va considera că a
executat obligaţia doar în cazul în care a transmis bunul datorat. Spre exemplu în categoria bunurilor fungibile
putem enumăra aşa bunuri ca: banii, alimente de un anumit fel, mese, scaune, pixuri, caiete etc., iar la categoria
bunurilor nefungibile aşa bunuri ca: o casă, un lot de pămînt, un cîine de rasă etc. Natura juridică a bunurilor
fungibile presupune că ambele bunuri (care pot fi înlocuite în exercitarea unei obligaţii) au aceeaşi valoare pentru
creditor din punct de vedere al plăţii datorate, aşa încît creditorului îi este indiferent care anume bun va primi. În
principiu, bunurile fungibile sunt şi bunuri determinate generic, fapt prevăzut expres şi în alin. 2 al art. 294 Cod
civil. Spunem în principiu, fiindcă într-o ipoteză am putea admite ca un bun determinat generic să fie fungibil, adică
să nu poată fi înlocuit cu altul asemănător în executarea unei obligaţii (vezi comentariul la art. 294 alin. 2 Cod civil).
(2). Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile poate rezulta nu numai din natura bunurilor (art. 293 alin. 1
Cod civil), ci şi din voinţa contractanţilor (art. 293 alin. 2 Cod civil). deci, părţile unui act juridic pot stabili ca
bunurile nefungibile să fie privite ca fungibile şi invers. Cu toate că conform prevederilor alin. 2 art. 293 Cod civil,
părţile unui act juridic pot prin voinţa lor să considere un bun fungibil ori nefungibil, totuşi privitor la unele bunuri
cum sunt banii, cerealele sau altele vor fi considerate aproape întotdeauna fungibile. Fungibilitatea monedei este şi o
necesitate practică, fiindcă de regulă este imposibil să întorci aceleaşi bancnote pe care le-ai primit ori să întorci
aceiaşi materie primită. Anume din aceste considerente caracterul fungibil al bunurilor impuse a face o corelaţie cu
consumptibilitatea lor, corelaţie la care ne vom opri în comentariu art. 295 Cod civil.

Articolul 294. Bunul determinat individual şi bunul determinat generic

(1) Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează prin semne,
însuşiri caracteristice doar lui.
(2) Bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnele caracteristice tuturor bunurilor
de acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cîntărire. Bunul determinat generic este
fungibil.
(3) Prin act juridic, bunurile determinate individual pot fi considerate determinate generic, iar
bunurile determinate generic pot fi considerate determinate individual.

(1) Clasificarea bunurilor în bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic se face după criteriul naturii
bunului (alin. 1 şi 2 din norma comentată), cît şi după voinţa părţilor contractante (alin. 3 din norma comentată).
Bunul este determinat individual dacă se individualizează prin însuşirile proprii caracteristice doar lor (un tablou
unic pictat de Picasso (Pablo Ruisy Picasso) – “Domnişoarele din Avignon”, o casă de locuit, un lot de teren). Deci,
aceste bunuri se deosebesc de late bunuri asemănătoare prin însuşirile lor specifice, care le fac în principiu unice.
(2) Alin. 2 art. 294 Cod civil defineşte bunul determinat generic ca fiind acel bun care se determină prin caracterele
comune bunurilor de gen şi care se individualizează prin numărare (10 mese, 5 saune, 30 cărţi, 20 telefoane),
măsurare (20 metri de stofă, 8 m de cablu electric), cîntărire (5 kg de roşii, 1 tonă de mere). Deşi, după regula
generală bunurile determinate generic sunt considerate fungibile, fapt expres prevăzut în alin. 2 al art. 294 Cod civil,
totuşi trebuie să ţinem cont de faptul că între aceste două categorii de bunuri nu întotdeauna există o perfectă
identitate. Aşa spre exemplu o carte este un bun generic şi tot odată fungibil, adică poate fi înlocuită în executarea
unei obligaţii cu o altă carte (vezi iş comentariul la art. 293 Cod civil) scrisă de acelaşi autor cu acelaşi conţinut. Însă
pot exista cazuri cînd împrumutătorul va insista să fie întoarsă anume cartea împrumutată care poartă semnătura
autorului (spre exemplu prezentul Cod civil adnotat cu semnăturile tuturor autorilor comentariului) şi în aceste
cazuri nu va mai fi vorba de un bun generic şi fungibil, ci de un bun determinat care îl deosebeşte de late bunuri din
această categorie.
(3) La voinţa părţilor un bun determinat individual poate fi considerat ca bun determinat generic şi invers, un bun
determinat generic poate fi considerat ca bun determinat individual.

Articolul 295. Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile

(1) Sînt consumptibile bunurile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea
substanţei lor. Toate celelalte bunuri sînt neconsumptibile.
(2) Prin act juridic, un bun consumptibil poate fi considerat neconsumptibil.

(1) Bunurile se clasifică în consumptibile sau neconsumptibile, după cum folosirea (întrebuiţarea) lor obişnuită
implică ori nu înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Bunurile consumptibile sunt acele bunuri a căror
întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Folosirea acestor bunuri nu se poate
realiza decît consumîndu-se fie material, fie juridic prin înstrăinarea şi ieşirea lor din patrimoniu, într-un singur act
de folosire. Includem în această categorie de bunuri produsele alimentare, materia primă, grînele, banii – acestea
îndeplinindu-şi funcţiile sale prin înstrăinare. Bunurile consumptibile nu trebuie confundate cu bunurile comestibile,
corelaţia dintre acestea fiind de gen – specie. Toate bunurile comestibile sunt şi bunuri consumptibile, însă nu toate
bunurile consumptibile sunt şi bunuri comestibile (benzina, motorina sunt bunuri consumptibile, dar nu şi bunuri
comestibile).
Bunurile neconsumptibile sunt acele care pot fi întrebuinţate în mod continuu fără a li se consuma substanţa lor sau
să fie implicată înstrăinarea. Fac parte din această categorie aşa bunuri ca terenurile, construcţiile, automobilele etc.
(2) Atribuirea bunurilor la consumptibile ori neconsumptibile poate fi făcută reieşind din natura bunului cît şi prin
voinţa părţilor exprimată într-un act juridic. Reieşind din alin. 2 al art. 295 Cod civil, părţile prin voinţa lor pot
considera un bun consumptibil ca neconsumptibil nu şi invers, şi acest lucru este firesc.

Articolul 296. Bunurile domeniului public şi bunurile domeniului privat

(1) Bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale fac parte din domeniul privat
dacă, prin lege sau în modul stabilit de lege, nu sînt trecute în domeniul public.
(2) Din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale fac parte bunurile
determinate de lege, precum şi bunurile care, prin natura lor, sînt de uz sau de interes public. Interesul
public implica afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface nevoile colectivităţii
fără a presupune accesul nemijlocit al acesteia la utilizarea bunului conform destinaţiei menţionate.
(3) Bogăţiile de orice natura ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes public,
resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri
stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile domeniului public sînt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Dreptul de proprietate
asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobîndit de terţi prin uzucapiune.

(1) Temeiul acestei clasificări al bunurilor este art. 9 din Constituţie care prevede că proprietatea este publică şi
privată. În alin. 1 al art. 296 Cod civil se instituie o regulă foarte importantă, şi anume statul şi unităţile
administrativ-teritoriale au în proprietate două categorii de bunuri cu regim diferit: bunuri publice şi bunuri private.
Această dispoziţie legală instituie prezumţia conform căreia bunul este considerat privat, dacă prin lege (şi doar prin
lege) nu este atribuit la categoria bunurilor publice. Bunurile statului şi unităţilor administrativ-teritoriale afectate
domeniului privat vor avea o circulaţie liberă, putînd fi încheiate diferite acte juridice (vezi şi comentariul la art. 286
Cod civil).
(2) Pentru ca bunul să fie afectat domeniului public este necesar ca prin lege să fie numite care anume bunuri sunt
considerate bunuri publice, ori natura bunului să fie de uz public sau de interes public. Astfel, conform prevederilor
Legii nr. 828/1991 (Codul Funciar), art. 56 terenurile destinate ocrotirii naturii (terenurile rezervaţiilor, parcurilor
naţionale, parcurilor dendrologice şi zoologice, grădinilor botanice, braniştilor, monumentelor naturii, terenurile
zonelor de protecţie şi zonelor sanitare) fac obiectul proprietăţii publice. La fel urmează a fi atribuite la categoria de
bunuri publice şi terenurile destinate necesităţilor de apărare şi trupelor de grăniceri – fîşia de protecţie a frontierei
(art. 55 din legea 828/1991). O altă lege care enumără un bun ce face parte din categoria bunurilor publice este
Legea 918/2000 (privind terenurile proprietate publice şi delimitarea lor). A două categorie de bunuri care face parte
din domeniul public sunt bunurile care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Sunt de uz public bunurile
accesibile tuturor persoanelor, cum ar fi parcurile naturale, străzile, pieţele etc. Sunt de interes public bunurile care
deşi nu pot fi folosite de orice persoană, au destinaţia de a fi folosite în cadrul unor activităţi care interesează pe toţi
membrii societăţii cum ar fi muzeele, teatrele, şcolile etc. referitor la proprietatea publică a unităţilor administrativ-
teritoriale, a se vedea Legea 523/1999.
(3) Alin. 3 art. 296 Cod civil este o reproducere a alin. 4 din art. 127 din Constituţie, care enumără principalele
categorii de bunuri care fac obiectul exclusiv al domeniului public. Enumerarea bunurilor din acest alineat nu poate
fi considerată exhaustivă, fiindcă chiar în cuprinsul acestei norme se stipulează că fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice şi alte bunuri stabilite de lege.
(4) Bunurile domeniului public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Aceste caractere ale bunurilor
domeniului public sunt enumerate şi în Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.11 sin 15.02.2001 (MO nr. 25-26/10 din
01.03.2001).

Articolul 297. Bunurile complexe

(1) Daca mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat folosinţei comune atribuite de
natura unificării, ele sînt considerate un singur bun (bun complex).
(2) Efectele actului juridic încheiat în legătură cu un bun complex se răsfrîng asupra tuturor părţilor
componente ale bunului dacă actul respectiv sau legea nu prevede altfel.

(1) Bunurile pot fi simple - atunci cînd formează o unitate indivizibilă şi sunt supuse în mod natural unui regim
juridic omogen, şi compuse – atunci cînd mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat folosirii
comune atribuite de natura unificării. Bunul complex se caracterizează prin aceea că:
a) este format din mai multe bunuri care formează un tot întreg (o bibliotecă, o turmă de animale, un serviz);
b) bunurile care formează un tot întreg, în principiu, nu sunt legate între ele (automobilul, deşi este format din
mai multe piese nu este considerat ca un bun complex, ci ca un bun simplu, în schimb un serviciu de cafea,
format din mai multe căni (ceşti) este considerat ca un bun complex);
c) totalitatea de bunuri formează un tot întreg care este destinată folosinţei comune;
d) fiecare parte a bunului complex poate fi utilizat de sine stătător în acelaşi scop (spre exemplu, o cană dintr-
un serviz poate fi folosită de sine stătător).
(2) Importanţa evidenţierii bunurilor complexe constă în faptul că toate bunurile componente ale unui tot întreg
(bun complex) sunt considerate ca un singur bun. Din aceste considerente, în cazul încheierii actului juridic
obiect al căruia sunt bunurile complexe, urmează să fie transmise toate bunurile care compun bunul complex.
Această prevedere din alin. 2 poartă un caracter dispozitiv, părţile fiind în drept să deroge de la ea. La fel şi legea
poate, în unele cazuri, deroga de la regula conform căreia actul juridic produce efecte juridice asupra tuturor
părţilor componente ale bunului complex.

Articolul 298. Universalitatea de bunuri

(1) Universalitatea de fapt este o pluralitate de bunuri corporale omogene considerate ca un tot întreg.
(2) Universalitatea de drept este o pluralitate de bunuri corporale şi incorporale de orice fel care,
privite împreună, sînt considerate ca un tot întreg.

1. O universalitate este o masă de bunuri, în care acestea ca elemente ale masei sunt supuse unor reguli
identice. Codul Civil în articolul de faţă distinge: universalitatea de fapt şi universalitatea de drept.
Universalitatea de fapt constituie o totalitate de lucruri corporale omogene care sunt considerate ca un tot
întreg (o bibliotecă, o turmă, un serviz, un set de mobilă…). Valoarea economică a acestei universalităţi trebuie pusă
în legătură cu reunirea elementelor constitutive. Un exemplu al unei universalităţi de fapt poate servi alin 2 al art.
406 din Codul Civil care prevede că „arborii care se scot din pepiniera fără degradarea acesteia nu fac parte din
uzufruct decît cu obligaţia uzufructuarului de a se conforma dispoziţiilor legale şi uzanţelor locale în ceea ce
priveşte înlocuirea lor”. Deci pepiniera se consideră ca o universalitate, din care fac parte arbori tineri care se cresc
care pentru a fi vânduţi sau transplantaţi.
Utilitatea lor este dată de ansamblul pe care îl formează. Universalităţile de fapt sunt, în principiu, fracţiuni
de patrimoniu şi se deosebesc, în esenţă, de patrimoniu prin aceea că în sânul lor nu funcţionează relaţia activ-pasiv.
Cu toate acestea universalitatea de fapt nu poate fi considerată identică cu patrimoniul. Importanţa universalităţii de
fapt constă în faptul că în caz de înstrăinare vînzare-cumpărare, sechestru, gaj, universalitatea va fi privită în bloc şi
nu separat pentru fiecare bun ce formează tot întregul – universalitatea.
2. Universalitate de drept la fel constituie o pluralitate de bunuri, numai că în acest caz, în componenţa
universalităţii de drept pot fi nu numai bunurile corporale ci şi incorporale, care privite împreună sunt considerate ca
un tot întreg. Ca universalitate de drept este considerat patrimoniul.

Articolul 299. Fructul

(1) Fruct al lucrului este venitul, sporul şi productele pe care le dă acest lucru.
(2) Fruct al dreptului este venitul şi beneficiile dobîndite în urma folosirii acestui drept.
(3) Fruct al lucrului şi al dreptului se consideră, de asemenea, veniturile şi beneficiile pe care acest
lucru sau drept le asigură prin intermediul raporturilor juridice.
 (4) Împuternicirea asupra lucrului sau dreptului oferă posibilitatea reţinerii fructului acestui lucru sau
drept în conformitate cu termenul şi volumul împuternicirii dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(5) În cazul în care este obligată să restituie fructele, persoana poate cere compensarea cheltuielilor
suportate în legătură cu aceste fructe dacă respectivele cheltuieli sînt rezultatul unei gospodăriri judicioase şi
nu depăşesc valoarea fructului.

1. Prin fruct se înţelege tot ceia ce produce un lucru , fără alterarea sau diminuarea considerabilă a substanţei
sale. Spre exemplu recoltele pe care le produce pămîntul (cereale, ierburi,…) sunt fructe, cere se produc periodic şi
care nu scad substanţa pămîntului. Majoritatea lucrurilor sunt frugifere adică au însuşirea de a produce fructe.
Legiuitorul în articolul de faţă operează cu termenii de “lucru” şi “drept”, care conform prevederilor art.285 ali. 1
sunt numite bunuri. Urmează deci să utilizăm termenul de “bun”, care este genul. În acest sens am putea spune că
produsele bunului sunt : a) fructul; b) venitul; c) productele. Ţinem să reţinem că termenul “fruct”, în sensul larg al
cuvîntului, include în sine “venitul” şi “productele”. Pentru a nu crea confuzii, şi avînd în vedere faptul că termenul
“spor” utilizat în alin 1 însemnă nu altceva decît “venit” sau “fruct” . Din aceste considerente vom spune că
produsele bunului sunt: fructul, venitul şi produsele.
Fructele sunt produsele directe şi periodice ale unui bun obţinute cu sau fără intervenţia omului cum ar fi
produsele periodice ale pămîntului: fructele de pădure, iarba, poamele din livezi, sporul animalelor: lână, laptele,
brânza, ouăle, peştele ce se pescuieşte dintr-un iaz, etc. Toate aceste fructe se mai numesc şi fructe naturale.
Productele sunt foloasele obţinute dintr-un bun prin diminuarea sau consumarea substanţei acesteia, cum ar fi
copacii unei păduri, piatra din carieră.
2. Veniturile (mai numite şi fructe civile) sunt sumele de bani sau alte produse rezultate din folosirea bunului de
către o altă persoană, precum chiriile, arenzile, dobînzile, venitul rentelor, dividendele şi partea din venitul net
distribuit, în condiţiile legii, în urma lichidării unui patrimoniu. Deci, veniturile sunt avantajele materiale care se pot
obţine de la un bun în mod periodic.
3. În conformitate cu prevederile art. 299 alin . 3, fructele şi veniturile pot surveni şi în rezultatul încheierii
actelor juridice, cum ar fi: contractul de arendă; contractul de concesiune; etc.
4. După regula generală, prevăzută în art. 317 din prezentul cod, tot ceea ce produce bunul, revine
proprietarului, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. O excepţie de la această regulă o găsim în art. 299. Astfel,
dispoziţia alin. 4 al articolului comentat, îl împuterniceşte pe posesorul (se are în vedere posesorul mijlocit, mai
denumit şi detentor precar – art. 304 alin. 2 ) bunului cu dreptul de a reţine fructul acestuia, dacă legea ori contractul
nu prevede altfel. Prin termenul “reţinere” trebuie să înţelegem nu doar reţinerea propriu zisă a fructului, ci faptul
că fructul va trece în proprietatea acelei persoane care a posedat bunul cu just titlu, dacă contrariul nu reiese din lege
ori nu este prevăzut în actul juridic civil. Aşa spre exemplu, fructele culese de arendator vor trece în proprietate
acestuia, dacă legea ori contractul nu va prevedea contrariul.
5. Sunt posibile situaţii când deţinătorul bunului cu just titlu nu va obţine dreptul de proprietate asupra fructelor
lui. În aceste cazuri, conform prevederilor alin 5 din art. 299, detentorul precar va fi în drept să ceară compensarea
tuturor cheltuielilor suportate în legătură cu aceste fructe (producerea, păstrarea, încheierea actelor de conservare)
producerea acestor. Compensarea cheltuielilor se va face doar în cazul în care acestea au survenit în rezultatul unei
gospodării judicioase a bunului, şi aceste cheltuieli nu vor depăşi valoarea fructului.

Articolul 300. Dreptul accesoriu şi dreptul limitat

(1) Drept accesoriu este dreptul legat astfel de un alt drept încît fără acesta nu poate exista.
(2) Drept limitat este dreptul derivat de la un drept mai cuprinzător care este grevat cu acel drept.

1. Vorbind de drept accesoriu trebuie neapărat să ţinem cont şi de bunuri accesorii, ori conform prevederilor
art. 285 alin. 1 drepturile patrimoniale fac parte din bunuri. Dreptul accesoriu se caracterizează prin faptul că el nu
are o existenţă de sine stătătoare, existenţa lui depinzând de existenţa unui alt drept principal. Aşa spre exemplu,
gajul este un drept accesoriu, fiindcă dreptul de gaj va apărea doar dacă a fost încheiat un contract principal,
executarea obligaţiilor căruia urmează a fi garantată prin încheierea unui contract de gaj. Stingerea dreptului
principal va duce şi la stingerea dreptului accesoriu, dar nu şi invers.
2. În alin. 2 se vorbeşte de drepturi limitate, care se mai numesc dezmembrăminte. Dezmembrămînt (drept
limitat) este dreptul derivat dintr-un drept mai cuprinzător. Spre exemplu sunt dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate următoarele drepturi reale principale: dreptul de uzufruct (art. 395-423); dreptul de uz şi dreptul de
abitaţie (art. 424-427); dreptul de servitute (art. 428-442); dreptul de superficie (art. 443-453). Toate aceste drepturi
dezmembrează un drept mai cuprinzător acesta fiind dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate fiind cel mai
complet drept real, întruneşte în sine toate atributele care conform art. 315 alin 1 sunt: dreptul de posesiune, dreptul
de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Însă este posibil ca unele atribute ale dreptului de proprietate să fie disociate şi
repartizate între titulari diferiţi. Spre exemplu în caziul dreptului de uzufruct un atribut al dreptului de proprietate -
dreptul de dispoziţie – rămîne la nudul proprietar, iar dreptul de posesiune şi dreptul de folosinţă sunt transmise
uzufructuarului (a se vedea şi comentariu la art. 395). Conform prevederilor art. 300 alin 2, dezmembrămintele
(dreptul limitat) grevează dreptul mai cuprinzător. Astfel dreptul de servitute va greva dreptul de proprietate.
Articolul 301. Rezultatele protejate ale activităţii intelectuale

(1) În cazul şi în modul stabilit de lege, se recunoaşte dreptul exclusiv al persoanei fizice şi juridice
asupra rezultatelor activităţii intelectuale şi asupra atributelor de identificare a persoanelor juridice, de
individualizare a producţiei, a lucrărilor executate sau serviciilor prestate (denumirea de firmă, emblema
comercială, marca de deservire etc.).
(2) Rezultatele activităţii intelectuale şi atributele de identificare şi de individualizare, ce constituie
obiecte ale dreptului exclusiv, pot fi utilizate de terţi doar cu consimţămîntul persoanei îndreptăţite.

1. Rezultatele activităţii intelectuale, atributele de identificare a persoanei juridice, mijloacele de individualizare

a producţiei, a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate sunt considerate ca obiecte nepatrimoniale, purtând
caracterele drepturilor personale nepatrimoniale. Natura juridică a acestor categorii de drepturi determină şi
particularităţile reglementării şi apărării lor.
În articolul de faţă sunt cuprinse reglementări cu caracter general referitor la rezultatele activităţii intelectuale ale
persoanei fizice sau persoanei juridice. De aceea reglementările propriu zise a acestor drepturi personale
nepatrimoniale le găsim în alte acte normative. Unul din aceste acte este Legea 293/1994 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, care reglementează relaţiile care apr în legătură cu crearea şi valorificarea operelor literare, de
artă, şi ştiinţifice (drept de autor), interpretărilor, fonogramelor şi emisiunilor organizaţiilor de radioteledifuziune
(drepturi conexe.). De asemenea reglementări referitoare la dreptul de autor cât şi la protecţia acestuia întâlnim în
următoarele acte normative:
- Codul cu privire la contravenţiile administrative (art. 51/2 „Încălcarea dreptului de proprietate asupra
produselor muncii intelectuale” – Legea nr. 51-XII din 14.04.1994, publicată în M.O., nr. 6, art. 7);
- Codul penal (art. 141/1 „Încălcarea dreptului de autor” – Legea nr. 51-XII din 14.04.1994, publicată în
M.O., nr. 6, art. 7);
- Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 238 din 25.11.1991 „Cu privire la Agenţia de Stat pentru
Drepturile de autor a Republicii Moldova”;
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la aprobarea Regulamentului Agenţia de Stat pentru
Drepturile de autor a Republicii Moldova” (nr. 113 din 25 februarie 1992);
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la administrarea pe principii colective a drepturilor
patrimoniale ale autorilor şi titularilor de drepturi conexe” (nr. 524 din 24. 07.1995; M.O., nr. 56-57 din
12.10.1995, art. 439);
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Privind completarea şi modificarea Hotărîrii Guvernului R.M.
nr. 113 din 25.02.1992 (nr. 594 din 28.10.1996, M.O., nr. 78-79 din 05.12.1996, art. 634);
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la instituirea Registrului Naţional (provizoriu) al
Programelor pentru Computer” (nr. 494 din 17. 07.1995; M.O., nr. 51-52 din 14.09.1995, art. 397);
- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Privind remuneraţia de autor pentru folosirea drepturilor de
autor şi conexe în Republica Moldova” (nr. 713 din 23. 10.1995; M.O., nr. 64 din 16.11.1995, art. 515);
De asemenea , menţionăm că Republica Moldova este parte la următoarele convenţii internaţionale:
- Convenţia pentru constituirea Organizaţiei Mondiale pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.I.),
adoptată la Stokholm la 14 iulie 1967 (data aderării – 25 decembrie 1991);
- Convenţia de la Berna privind protecţia operelor literare şi artistice (Actul de la Paris din 24 iulie 1971,
modificat la 28 septembrie 1979) (data aderării – 2 noiembrie 1995);
- Convenţia internaţională pentru ocrotirea drepturilor interpreţilor, producătorilor de fonograme şi ale
organizaţiilor de diviziune, adoptată la Roma la 26 octombrie 1961 (data aderării – 5 decembrie 1995);
- Convenţia Universală cu privire la dreptul de autor, adoptată la Geneva la 6 septembrie 1952 – în acţiune
pe teritoriul republicii de la data aderării la Convenţie a Uniunii Sovietice (27 mai 1973), din competenţa
căreia s-a deprins Republica Moldova.
2. În alin. 2 al articolului comentat este cuprinsă o regulă chemată să protejeze rezultatele activităţii intelectule şi
atributelor de identificare şi individualizare. Folosirea rezultatelor activităţii intelectule şi atributelor de identificare
şi individualizare poate fi efectuată de titularii acestor drepturi. Aceştea din urmă sunt în drept să transmită utilizarea
acestor drepturi şi persoanelor terţe încheind acte juridice civile în condiţiile art. 24 şi 25 din Legea 293/1994.

Articolul 302. Banii

(1) Moneda naţională, leul, constituie un mijloc legal de plată, obligatoriu pentru recepţionare conform
valorii nominale pe întreg teritoriul Republicii Moldova.
(2) Cazurile, condiţiile şi modul de efectuare pe teritoriul Republicii Moldova a plăţilor în valută
străina se stabilesc prin lege.
 1. Banii sunt o categorie specială de bunuri care datorită proprietăţilor lor deosebite sunt un echivalent general al
tuturor celorlalte bunuri şi constituie un instrument general al schimbului. Banii servesc la stingerea obligaţiilor, al
căror obiect este o sumă de bani. Banii pot fi obiect al diferitor categorii de contracte: contractul de împrumut,
contractul de donaţie, etc. Conform dispoziţiilor art. 288 alin 5 banii sunt atribuiţi la categoria bunurilor mobile.
Moneda naţională a Republicii Moldova este leul moldovenesc. Numerarul se află în circulaţie sub formă de semne
băneşti de hîrtie (bancnote) şi metalice (monede). Dreptul exclusiv la emisia monetară, conform art. 130 alin 3 din
Constituţie, aparţine Băncii Naţionale a Republicii Moldova.
Banii au caractere proprii, naturale, fizice independente de voinţa legiuitorului, dar au şi un număr de caractere
juridice care sunt atribuite prin lege. Aşa spre exemplu, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea 1232/1992 (Legea cu
privire la bani), moneda naţională, leul, este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii Moldova. După cum
am menţionat puţin mai sus banii sunt bunuri mobile corporale (art. 288 alin 5), şi deci posesia lor valorează titlu de
proprietate, iar distrugerea banilor va face imposibilă înlocuirea lor (a se vedea şi comentariul la art. 305 alin 1).
Banii sunt bunuri determinate generic (art. 294 alin 2 din Codul Civil), pieirea fortuită a lor nu va elibera debitorul
de executarea obligaţiei. Banii lafel sunt atribuiţi la categoriile de bunuri fungibile (alin. 1 din art. 293) şi bunuri
consumptibile (alin. 1 din art.295), consumându-se la prima întrebuinţare, dar nu prin deminuarea substanţei, ci prin
ieşirea lor din patrimoniul celui ce face plata, chiar dacă în materialitatea lor banii nu se consumă sau uzează, ci pot
servi unor întrebuinţări repetate.
Banii în calitate de bun pot face obiectul atât a drepturilor reale cât şi a drepturilor de creanţă. De cele mai dese
ori banii fac obiectul dreptului de proprietate şi a dreptului de uzufruct. În cazul raporturilor de creanţă, banii pot
face obiectul diferitor categorii de contracte. Spre exemplu, în contractul de vânzare – cumpărare, cumpărătorul
datorează preţul mărfii; în contractul de locaţiune locatarul datorează chiria stipulată în contract. Banii, la fel, vor
face obiectul plăţii în cazul reparării prejudiciului cauzat prin fapte ilicite.
2. Aliniatul doi din această normă stipulează că cazurile, condiţiile şi modul de efectuare pe teritoriul Republicii
Moldova a plăţilor în valută străina se stabilesc prin lege. Capitolul VII din Legea nr. 548/1995 (Legea cu privire la
Banca naţională a Moldovei.) stabileşte principiile ce stau la baza reglementării relaţiilor valutare. Conform
dispoziţiilor art. 51 din această Lege, de competenţa Băncii Naţionale în domeniukl reglementării valutare ţin:
a) emiterea de acte normative referitor la reglementarea operaţiunilor valutare ale persoanelor fizice şi juridice,
inclusiv a instituţilor financiare şi de stat;
b) eliberarea şi retragerea autorizaţiilor, supravegherea şi reglementarea activităţii unităţilor de schimb valutar,
inclusiv al băncilor;
c) stabilirea de limite ale poziţiilor valutare pentru unităţile de schimb valutar, inclusiv băncile;
d) determinarea metodei de stabilire a cursului leului moldovenesc în raport cu alte monede.
În exercitarea funcţiilor sale Banca Naţională emite instrucţiuni, care sunt chemate să reglementeze toate
operaţiunile legate de circulaţia valutei străine pe teritoriul Republicii Moldova.

T i t l u l II
POSESIUNEA

Articolul 303. Dobândirea şi exercitarea posesiunii

(1) Posesiunea se dobândeşte prin exercitarea voită a stăpânirii de fapt a bunului.

(2) Nu este posesor cel care, deşi exercită stăpânirea de fapt a bunului, o face în folosul unei alte
persoane prin împuternicirile de posesor cu care este investit de această persoană. Este posesor doar
persoana care l-a investit cu împuterniciri.
(3) Dacă posesorul a început să posede pentru o altă persoană, se prezumă că a conservat această
calitate până la proba contrară.
(4) Dacă mai multe persoane posedă în comun un bun, ele sînt considerate coposesori.
(5) Dacă mai multe persoane posedă părţi ale unui bun, ele sînt considerate posesori ai părţilor
separate.
(6) Persoanele fără capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercită posesiunea prin
reprezentantul lor legal.

1. Reglementarea relaţiilor de proprietate este precedată de reglementarea stării de fapt denumită

posesiune. De la bun început am dori să accentuăm faptul că posesiunea reglementată în titlul II din Cartea
„Drepturile reale” nu este acel drept de posesie, cunoscut majorităţii, adică nu este un atribut al dreptului de
proprietate. Dreptul de a poseda aparţine numai proprietarului sau titularului altor drepturi. Ceilalţi posesori de fapt,
posedă fără a avea dreptul de a poseda, şi drepturile care izvorăsc în favoarea lor din faptul posesiei constituie
consecinţe juridice ale posesiei, şi nu consecinţe ale dreptului de a poseda. În materie de posesiune important este
faptul exteriorizării, ceea ce face posibilă stăpânirea bunului. Este recunoscut faptul că în majoritatea cazurilor
starea de fapt corespunde situaţiei de drept, ceea ce ar înseamnă că în majoritatea cazurilor posesorul este
proprietarul bunurilor şi deci după această regulă generală posesia înseamnă stăpînire, ea indică proprietarul în
persoana posesorului. Legiuitorul a instituit o prezumţie – posesorul este prezumat proprietar pînă la proba
contrarie. O asemenea prezumţie reiese direct din prevederile art. 305 alin . 1 din Codul Civil, care dispune că
posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un altul. Această
prezumţie nu operează în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public şi nici faţă de un fost
posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din posesiune în alt mod fără voia lui, cu excepţia banilor şi
titlurilor de valoare la purtător.
Includerea acestui titlu în cartea a doua „Drepturile reale” urmăreşte scopul apărării drepturilor persoanelor
ce sunt posesori ai bunurilor, fără a impune acestora din urmă să-şi dovedească drepturile asupra bunurilor ce le
posedă, pe de altă parte un alt efect al posesiei este că posesia pe o anumită perioadă de timp, în condiţiile legii, va
duce la dobândirea dreptului de proprietate (art. 332-336 din Codul Civil), şi desigur posesorul bunului pe perioada
posesiei, în condiţiile legii, va dobândi dreptul de proprietate asupra fructelor bunului frugifer (art. 311 din Codul
Civil).
Posesia reglementată în titlul II al acestei cărţi, este un raport între persoană şi lucru, existenţa ei fiind
independentă de existenţa unui drept al posesorului de a exercita o putere asupra lucrului. După cum am afirmat
puţin mai sus, de cele mai dese ori, posesorul bunului este în acelaşi timp şi titularul dreptului care justifică puterea
sa. Anume din aceste considerente legea ocroteşte posesia în aşa fel ocrotind şi dreptul.
În aliniatul întâi al acestui articol este indicat faptul că posesiunea se dobândeşte prin exercitarea voită a
stăpânirii de fapt al bunului. În aşa fel a fost acceptată teoria obiectivă a posesiei, conform căreia pentru dobândirea
posesiei ca stare de fapt este necesar doar existenţa elementului material adică o stăpânire a bunului.
2. În alin. 2 din prezenta normă, se indică faptul că nu toate persoanele care deşi deţin stăpânirea bunului sunt
consideraţi posesori ai acestora. Astfel, legiuitorul indică că nu va fi posesor cel care, deşi exercită stăpânirea de fapt
a bunului, o face în folosul unei alte persoane prin împuternicirile de posesor cu care este investit de această
persoană. Spre exemplu nu va fi posesor vînzătorul ce realizează mărfurile în magazin, deşi el deţine stăpînirea
asupra bunurilor, la fel nu va fi posesor al strungului nici muncitorul care lucrează la acest strung. În aceste cazuri,
conform dispoziţiilor alin 2, posesor va fi considerat persoana care ia investit cu împuternicirile respective pe
vânzător şi strungar.
3. Regula stipulată în alin. 3 este caracteristică situaţiilor în care detentorii precari nu sunt consideraţi posesori.
Detentori precari sunt posesorii care deţin bunul în baza unui just titlu (arendaşul, depozitarul, uzufructuarul...).
Avănd în vedere faptul, că conform prevederilor art. 304 alin. 2 şi detentorii precari sunt consideraţi posesori, ei
fiind denumiţi posesori mijlociţi, considerăm că la practică regula din alin. 3 al art. 303 conform căreia dacă
posesorul a început să posede pentru o altă persoană, se prezumă că a conservat această calitate până la proba
contrară, va fi ineficientă.
4. Bunul poate să se afle atât în posesia unei singure persoane cât şi în posesia mai multor persoane, în ultimul
caz fiind vorba de o coposesie. Legiuitorul nu a precizat dacă în raporturile dintre coposesori sunt aplicabile integral
dispoziţiile titlului II „Posesiune” din cartea a doua. Pornind de la natura juridică a posesiei, considerăm că în
raporturile dintre coposesori nu se vor aplica dispoziţiile privind protecţia posesiei.
5. Alin. 5 din acest articol urmează a fi privit în concordanţă cu art. 297 din Codul Civil. Regula conform căreia,
dacă mai multe persoane posedă părţi ale unui bun, ele sînt considerate posesori ai părţilor separate, este o
completare a alin. 4 din art. 303. Spre exemplu, două persoane pot fi posesori a câtorva cărţi dintr-o bibliotecă. În
acest caz ei vor fi consideraţi ca posesori ai acestor cărţi care fac parte dintr-un bun complex – bibliotecă.
6. Persoanele care nu au capacitate de exerciţiu (minorii în vârstă de până la şapte ani – art. 22 din Cod Civil;
persoanele declarate incapabile conform prevederilor art. 24 din Codul Civil) nu pot singure să-şi exercite drepturile
care le aparţin. Din aceste considerente şi posedarea bunurilor lor este exercitată de către reprezentanţii lor legali. În
cazul persoanei juridice posesia este exercitată de către organele ei de conducere.

Articolul 304. Posesiunea nemijlocită şi posesiunea mijlocită

(1) Posesorul poate stăpîni bunul direct, prin putere proprie (posesiune nemijlocită), fie prin
intermediul unei alte persoane (posesiune mijlocită).
(2) Dacă persoana posedă un bun în calitate de uzufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaş, depozitar
sau în temeiul unui alt raport juridic similar în care este în drept sau obligată faţă de o altă persoană să
posede temporar un anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor mijlocit).

1. Posesia poate fi nemijlocită şi mijlocită. Posesia este nemijlocită atunci când posesorul stăpâneşte direct bunul,
adică o asemenea stăpânire este făcută pentru el însuşi, prin putere proprie. Şi invers, posesia este mijlocită atunci
când posesorul stăpâneşte bunul în baza unui act juridic (spre exemplu în baza contractului de locaţiune ori
contractului de arendă).
2. În aliniatul doi din articolul comentat sunt enumăraţi posesorii mijlociţi ca uzufructuarul, creditorul gajist,
arendaşul, chiriaşul şi depozitarul. Această enumerare nu este exaustivă, fiindcă chiar în cuprinsul acestei norme este
indicat faptul că „dacă persoana posedă un bun în calitate de uzufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaş, depozitar
sau în temeiul unui alt raport juridic similar (sublinierea ne aparţine) în care este în drept sau obligată faţă de o altă
persoană să posede temporar un anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor mijlocit).” Deci
posesori mijlociţi pot fi şi alte persoane decât cele expres enumărate în acest articol. Persoanele care posedă bunul în
baza uni act juridic se mai numesc, după cum a mai afirmat mai sus, detentori precari. Toţi aceşti detentori precari
sunt obligaţi să restituie bunul proprietarului la expirarea termenului contractului încheiat între proprietatr şi detentor
precar. De aceea am putea spune că posesia precară este întotdeauna conformă cu dreptul, pe când poseia propriu
zisă poate fi contrară dreptului. Astfel, un posesor poarte poseda fără drept, fără nici un titlu valabil la baza posesiei
sale, spre exemplu este cazul unui uzurpator. În schimb un detentor precar posedă tot timpul în baza unui titlul legal.
Aşa, chiriaşul deţine bunul în baza contractului de locaţiune , încheiat între el şi proprietar, şi anume în baza acestui
contract chiriaşul are obligaţia de a restitui bunul proprietarului, recunoscându-se în aşa fel dreptul proprietarului.
Recunoaşterea calităţi de posesor şi detentorilor precari (posesori mijlociţi) urmăreşte scopul protecţiei posesiei ca
stare de fapt, indirect protejându-se şi drepturile ce le au posesorii mijlociţi.

Articolul 305. Prezumţia proprietăţii

(1) Posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un
altul. Această prezumţie nu operează în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public
şi nici faţă de un fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din posesiune în alt mod fără voia lui,
cu excepţia banilor şi titlurilor de valoare la purtător.
(2) Se va considera că posesorul anterior a fost proprietar al bunului pe parcursul perioadei în care l-a
posedat.

1. Aliniatul 1 al art. 305 conţine o regulă conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului până la
proba contrară. Pornind de la realitatea că de cele mai multe ori , posesia, ca stare de fapt, este exercitată de însuşi
titularul dreptului de proprietate, legiuitorul a instituit o prezumţie relativă de proprietate în favoarea posesorului.
Spunem prezumţie relativă fiindcă această prezumţie poate fi răsturnată prin aducerea dovezilor care vor demonstra
dreptul persoanei asupra bunului ce este posedat de către posesor. În cazurile în care se va dovedi dreptul asupra
bunului, acesta urmează să fie întors titularului dreptului. Însă în cazul în care către posesor se va înainta o acţiune
de revendicare a bunului, acesta va fi scutit de a aduce alte probe în sprijinul dreptului său prezumat. Însă faptul
posesie va fi considerat ca o prezumţie a dreptului de proprietatea pînă în momentul dovedirii contrariului.
Contrariul trebuie dovedit de cel ce pretinde că îi aparţin careva drepturi asupra bunului deţinut de posesor.
Regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului nu operează în toate cazurile. Prezumţia
dată nu va opera în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public. În prezent este supus
înregistrării dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile. Deci, posesorul bunului imobil nu
va putea invoca în favoarea sa regula conform căreia posesorul este considerat proprietar al bunului. Însă posesorul
de bună credinţă a unui bun imobil va dobîndi dreptul de proprietate a bunului posedat în rezultatul uzucapiunii,
respectînd prevederile art.332 din prezentul Cod. De asemenea această regulă nu va opera nici în cazurile când
bunurile au fost furate, pierdute sau au ieşit într-un alt mod din posesia posesorului, fără voia lui. În toate aceste
cazuri se consideră că bunul a ieşit din posesie contrar voinţei posesorului. Faptul că bunul a fost furat, pierdut sa a
ieşit în alt mod contrar voinţei proprietarului trebuie dovedit de cel ce revendică bunul. Pînă nu va fi dovedit acest
lucru va opera regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului.
Posesorul banilor şi titlurilor de valoare la purtător în toate cazurile va putea invoca regula conform căreia
posesorul este prezumat proprietar al bunului, chiar şi atunci cănd banii şi titlurile de valoare la purtător au fost
furaţi, pierduţi sau au ieşit din posesia posesorului în alt mod fără via lui.
2. În alin. 2 din această normă se stipulează că „se va considera că posesorul anterior a fost proprietar al bunului
pe parcursul perioadei în care l-a posedat”. Pornind de la prevederile alin 1 din acest articol, constatăm că posesorul
anterior nu poate fi considerat proprietar, fiindcă posesorul nu este considerat proprietar ci doar în virtutea
dispoziţiei legii (alin. 1 al art. 305 din Codul Civil) el se prezumă a fi proprietar. De aceia alin. 2 din art. 305
urmează a fi înţeles în sensul că prezumţia de proprietate operează şi pentru un fost posesor, pentru durata posesiei.
Esenţa unei asemenea prevederi, constă în faptul că fostul posesor, fiind prezumat ca fiind proprietar, acestuia i se
vor produce toate efectele juridice ale regulii invocate mai sus.

Articolul 306. Prezumţia de posesiune neîntreruptă

Dacă persoana a posedat bunul la începutul şi la sfârşitul unei perioade, se prezumă că a posedat
neîntrerupt pe parcursul întregii perioade.

Această normă dispune că cel ce posedă la începutul şi la sfârşitul unei perioade se prezumă că a posedat
neîntrerupt. Necesitatea unor asemene reglementări apare în materie de uzucapiune, adică pentru calcularea
termenului necesar pentru a se putea dobândi dreptul de proprietate ca rezultat al posesiei de bună credinţă pe o
numită perioadă de timp.
Articolul 307. Posesiunea de bună-credinţă

(1) Este considerată posesor de bună-credinţă persoana care posedă legitim sau care se poate considera
îndreptăţită să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor
îndreptăţirii sale. Buna-credinţă este prezumată.
(2) Posesiunea de bună-credinţă încetează dacă proprietarul sau o altă persoană cu drept preferenţial
înaintează posesorului pretenţii întemeiate.

1.Posesia de bună - credinţă este considerată ca o stăpânire de calitate superioară. Buna credinţă este un element
subiectiv, şi constă în convingerea posesorului că titlul pe baza căruia posedă bunul, ale cărui fructe le culege , este
un titlu perfect valabil, nefiind afectat de vre-un viciu. Legiuitorul definind posesia de bună-credinţă a spus că
aceasta va opera în cazurile în care a) persoana posedă bunul legitim şi b) posesorul se poate considera îndreptăţit să
posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile. Prevederea „persoana care posedă legitim”
utilizată de legiuitor în art. 307, urmează a fi înţeleasă în sensul persoanei care posedă în baza unui just titlu. Din
conţinutul art. 307 alin 1 reiese că posesia de bună credinţă este mai mult decât o posesie, este o proprietate al cărei
titlu este lovit de nulitate necunoscută de posesor. Aşa va fi cazul posesorului care a dobândit un bun de la o
persoană care nu a avut dreptul să-l înstrăineze. Neavînd dreptul de proprietate, cel ce a înstrăinat bunul, nu putea
nici să-l înstrăineze, ori în baza principiului „nemo ad alium plus juris transferre potest duam ips habet” nimeni nu
poate transmite ceea ce nu-i aparţine. Posesorul care a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, a procedat în
mod just, (de aicea şi denumirea actului - just titlu ), folosind această cale pentru a dobândi dreptul de proprietate.
Anume în acest sens titlul său, adică a posesorului, este just, deşi, actul este nul dintr-o cauză determinată.
Posesorul, ignorând cauza nulităţii titlului său, este considerat în virtutea legii (alin. 1 al art.307) că este de bună
credinţă. La fel, după cum am afirmat mai sus, este considerat de posesor bună – credinţă şi acel ce se poate
considera îndreptăţit să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile. Aceasta înseamnă că
deşi posesorul nu a dobândit bunul în baza unui just titlu, totuşi el poate a fi îndreptăţit de a fi considerat ca posesor
cu bună credinţă, fiindcă comportarea lui la dobândirea bunului nu a fost contrară ordinii publice, conformându-se
esenţei, conţinutului şi naturii juridice a raporturilor juridice. Codul civil atribuie posesiei de bună credinţă mai
multe efecte juridice, care vor fi analizate ulterior (vezi în acest sens şi comentariile la art. 310- care de fapt este o
completare a acestei norme; art. 311, art. 332 şi 333 din Codul Civil).
2. După cum am văzut posesorul este de bună – credinţă în cazurile posesiei bunului în baza unui just titlu sau
când va putea fi îndreptăţit de a poseda bunurile. Buna - credinţă presupune, deci, că posesorul să nu cunoască
faptul că bunul pe care îl posedă îi aparţine altei persoane, care din diferite motive a fost lipsită de posesia acestuia.
Dacă titularul dreptului de proprietate, sau a altui drept revendică bunul de la posesor sau înaintează alte pretenzii
temeinice către acesta, atunci din acest moment posesorul bunului nu mai este considerat ca posesor de bună-
credinţă, ci va fi de rea – credinţă, fiindcă îi este comunicat că posedă un bun, pe care la dobândit de la persoane ce
nu aveau dreptul să-l înstrăineze. Deci, buna - credinţă încetează de îndată ce posesorul a cunoscut viciile titlului
său.

Articolul 308. Revendicarea de către posesorul de bună-credinţă

a bunului aflat în posesiune nelegitimă

În cazul în care este deposedat, posesorul de bună-credinţă poate să ceară noului posesor, în decursul a
3 ani, restituirea bunului. Această regulă nu se aplică în cazul în care noul posesor are dreptul preferenţial de
posesiune. Revendicarea posesiunii poate fi aplicată şi în raport cu persoana care are drept preferenţial de
posesiune dacă ea a dobîndit bunul prin violenţă sau dol.

Posesie ca stare de fapt se apără cu ajutorul acţiunilor posesorii, care nu pun în discuţie dreptul asupra lucrului ci
au ca obiect numai apărarea stării de fapt care caracterizează instituţia posesiei. Codul Civil conţine două norme cu
caracter general care au drept scop protecţia posesiei ca stare de fapt, acestea fiind art. 308 – care apără posesia de
bună credinţă în caz de deposedarea şi art. 309 – care apără posesia ca stare de fapt în cazurile cînd deşi posesorul
nu este lipsit de posesie, totuşi aceasta este tulburată. Ţinem să accentuăm faptul că legiuitorul în ambele aceste
cazuri acordă o protecţie doar posesorului de bună – credinţă.
Acţiunea posesorie este acea acţiune prin care posesorul îşi poate apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva
oricărei tulburări, pentru a menţine această stare ori pentru a redobîndi posesia când ea a fost pierdută.
După cum am afirmat puţin mai sus, ocrotirea posesiei, ca stare de fapt, prin acţiunile posesorii, se justifică prin
aceea că, în mod obişnuit, posesorul fiind şi proprietar, prin ocrotirea posesiei implicit este ocrotit şi dreptul de
proprietate.
Posesia şi proprietatea se află de obicei în mîinile aceluiaşi individ. În acest caz relaţia dintre posesie şi
proprietate nu mai este conflictuală, ci se consideră una de cooperare. Pentru un proprietar care posedă un bun al
său, protejarea posesiei este un echivalent funcţional al protecţiei proprietăţii.
În art.308 se vorbeşte despre apărarea posesiei în cazul în care posesorul a fost deposedat de bun. În aceste
cazuri, posesorul de bună credinţă are posibilitatea revendicării bunului în următoarele condiţii. Acţiunea privind
restituirea posesiei bunului trebuie înaintată în decurs de trei din momentul deposedării, adică este o acţiune
prescriptibilă. Nu trebuie să confundăm acţiunea în revendicare cu ajutorul căreia se apără dreptul de proprietate şi
această acţiune prevăzută în art. 308 cu ajutorul căreia se apără posesia ca stare de fapt. Ori, în cazul apărări
dreptului de proprietate cu ajutorul acţiunii în revendicare urmează să se demonstreze dreptul de proprietate asupra
bunului, în schimb în cazul acţiunii de restituire a posesiei (această acţiune mai este numită acţiune în reintegrare),
se a dovedi doar faptul posesiei bunului, fără dovada dreptului. Instanţa judecătorească urmează să satisfacă acţiunea
privind restituirea posesiei în cazul în care se va dovedi că persoana a posedat bunul, fără a cere dovada dreptului.
Dovada posesiei se poate face cu depoziţiile martorilor.
Legiuitorul în art. 308 a stipulat că posesorul de bună – credinţă nu va putea cere restituirea bunului „în cazul în
care noul posesor are un drept preferenţial de posesie”. În opinia noastră este vorba nu despre „un drept preferenţial
de posesie” ci despre un drept superior de posesie. Drept superior de posesie îl au acele persoane care sunt
îndreptăţite să posede bunul în baza unui just titlu cum ar fi: uzufructuarul, chiriaşul, depozitarul, precum şi acele
persoane care au devenit posesori de bună – credinţă fără a avea la bază un just titlu (spre exemplu posesorul a
abandonat bunul, acesta fiind luat în posesie de un alt posesor, iar ulterior primul posesor doreşte să-şi restituie
posesia). În ambele aceste cazuri acţiunea de restituire a posesiei urmează a fi respinsă.
Prevederea din art. 308 conform căreia „ revendicarea posesiunii poate fi aplicată şi în raport cu persoana
care are drept preferenţial de posesiune dacă ea a dobîndit bunul prin violenţă sau dol”, urmează a fi înţeleasă în
sensul că nimeni nu-şi poate face singur dreptate. De aceia în toate cazurile în care posesorul a fost lipsit de posesia
bunului în rezultatul aplicării violenţei sau a dolului posesorul va avea la dispoziţie acţiunea în reintegrare cu
ajutorul căreia îşi va redobândi posesia. O asemenea prevedere ne impune a face concluzia că acţiunile posesorii pot
fi înaintate atât asupra terţilor cât şi asupra proprietarului. Deci, proprietarul nu este îndrept să-şi ea bunul său de la
chiriaşi, sau de la uzufructuar, precum nici nu poate să-i împiedice pe aceştia să-şi exercite posesia dacă acesta se
împotrivesc. Proprietarul poate numai printr-o acţiune în revendicare să-şi restituie imobilul, sau să-l oblige pe
posesor la anumite acţiuni. Proprietarul care este şi posesor dispune de aceleaşi acţiuni împotriva terţilor, care îl
deranjează.

Articolul 309. Dreptul posesorului de bună-credinţă la posesiune netulburată

În cazul în care nu a fost lipsit de bun, dar este tulburat în orice alt mod în exercitarea posesiunii,
posesorul de bună-credinţă poate cere, ca un proprietar, încetarea tulburării, precum şi despăgubiri pentru
prejudicierea posesiunii. Pot fi cerute despăgubiri şi în cazul în care nu se cere încetarea tulburării sau
încetarea este imposibilă.

Regula cuprinsă în art. 309 constă în faptul că posesorul poate cere o pretecţie a posesiei chiar şi atunci când el
nu este lipsit de posesie. O asemenea modalitate de apărare a posesiunii de bună – credinţă are multe tangenţe cu
acea acţiune cunoscută şi Codului Civil din 1964 şi numită - acţiune negatorie. Însă după cum am spus şi mai sus în
cazul protecţiei dreptului de proprietate (spre exemplu cu ajutorul acţiunii negatorie), titularul dreptului va trebui să
dovedească şi dreptul asupra bunului, în schimb în cazul apărării posesiei nu va fi necesară dovada dreptului, fiind în
de ajuns de a demonstra numai faptul posesiei, pînă la proba contrară această posesie, fiind considerată ca o posesie
de bună-credinţă.
Acţiunea prin care se cere încetarea tulburării posesie mai poartă denumirea de acţiunea posesorie generală sau
acţiunea posesorie în complîngere. Prin acţiunea posesorie în complângere, posesorul cere terţului ca acesta să
înceteze orice tulburare a posesiei, care ar împiedica exerciţiul liber al acesteia. Tulburarea posesiei poate avea loc
în două moduri: tulburări de fapt şi tulburări de drept. Prin tulburarea posesiei de fapt se are în vedere săvârşirea de
către terţ a actelor materiale în privinţa imobilului, cum ar fi trecerea persoanei pe terenul vecinului, fără a avea
drept de servitute, sau plimbarea cânelui pe terenul vecinului. Prin tulburarea posesiei de drept se înţelege tulburarea
acestuia prin acte juridice, cum ar fi pretenţiile unui terţ către chiriaşi printr-o notificare de a se achita lui plata. Este
necesar de menţionat că nu se consideră tulburare a posesiei înaintarea acţiunii în revindecare de către o persoană,
care pretinde că este proprietar al imobilului.
Din conţinutul art.309 reiese că acţiunea prin care se va pretinde încetarea tulburării posesiei (acţiunea în
complîngere) este o acţiune imprescriptibilă, adică atâta timp cît există tulburarea, posesorul poate înainta o astfel de
acţiune (în unele ţări asemenea acţiuni se presriu).
Pe lângă cererea de încetare a tulburării posesiei, posesorul poate pretinde despăgubiri pentru daunele cauzate ca
rezultat al tulburării posesiei. Repararea daunelor va fi efectuată după regulile Capitolului XXXIV Obligaţiile ce se
nasc din cauzarea de daune, respectiv art. 1398-1431. În finalul art. 309 se stipulează faptul că despăgubirile pot fi
cerute şi în cazul în care nu se cere încetarea tulburării sau încetarea este imposibilă. De fapt prin cererea
despăgubirilor pentru prejudicierea posesiei, cel ce tulbură posesia indirect va fi impus să înceteze actele de
tulburare a posesiei, în caz contrar cu cât timpul în care posesia este tulburată este mai mare, cu atât şi despăgubirile
sunt mai mari.

Articolul 310. Posesiunea legitima

 (1) Posesorului legitim nu i se poate înainta cerere de predare a bunului. În perioada de posesiune
legitimă, fructul bunului se consideră proprietate a lui dacă în mod expres nu este stipulat altfel.
(2) Dispoziţia alin.(1) se refera şi la raporturile dintre posesorul nemijlocit şi cel mijlocit.

1. Pentru a înţelege mai bine conţinutul acestei norme, în opinia noastră, urmează să ne oprim la termenul de
„posesiune legitimă”, ori acesta poate crea confuzii, în sensul existenţei şi posesiei nelegitime. De aceea considerăm,
că mai reuşit ar fi dacă am substitui termenul „posesie legitimă” cu „posesia în baza unui just titlu”. Care sunt
persoanele ce posedă bunul în baza unui just titlu, deja au fost enumărate în art. 307 din Codul Civil. De la persoana
care deţine bunul cu just titlu, după regula generală stipulată în art. 310, bunul nu poate fi cerut. Totuşi, în acest
sens, trebuie să ţinem cont şi de prevederile art. 311 alin 1 din Codul Civil, care dispune „posesorul de bună-
credinţă care nu are dreptul să posede bunul sau care a pierdut acest drept este obligat să-l predea persoanei
îndreptăţite”. Ori, pornind de la prevederile art. 307 alin. 1 şi art. 310 alin. 1, posesorul de bună-credinţă, este
considerat anume persoana ce posedă legitim, sau după cum am mai denumit noi aceste persoane - persoane care
posedă bunul în baza unui just titlu. Pe de altă parte, nu trebuie să confundăm, dispoziţiile art. 304 alin. 2, cu cele
ale art. 307, ori posesorii enumăraţi în art. 304 alin. 2 sunt posesori care posedă în baza unui act juridic perfect
valabil, cum ar fi contractul de uzufruct, de locaţiune, iar posesorii care posedă în baza unui just titlu, după cum am
spus în comentariile la art. 307 alin. 1, sunt acele persoane care au dobîndit bunul de la o persoană ce nu era în drept
să-l înstrăineze, fapt despre care dobînditorul nu ştia şi nici nu putea să ştie, şi de acea titlul său este considerat just
titlu.
În alin. 1 al art. 310 este stipulat unul din efectele posesiei de bună-credinţă, şi anume dobândirea proprietăţii
asupra fructelor de către posesorul cu just titlu. Aceasta este regula, de la ea putând să se deroge. Legiuitorul nu
indică izvorul derogării, deci acesta poate fi fie legea, fie acordul părţilor, fie un alt fapt juridic.
2. În alin 2 din art. 310 se vorbeşte de faptul că de la posesorul mijlocit (vezi comentariu la art.304) la fel nu se
va putea cere predarea bunului, decât în cazurile în care a expirat termenul acordului în baza căruia poosesorul
mijlocit poseda bunul (spre exemplu a expirat termenul contractului de locaţiune, după care proprietarul este în drept
să ceară predarea bunului transmis în locaţiune. ). De asemenea conform dispoziţiilor acestui aliniat, posesorul
mijlocit va dobîndi dreptul de proprietate asupra fructelor, dacă contrariul nu va fi stipulat. Astfel, după regula
generală creditorul gagist, depozitarul, fiind posesori mijlociţi nu vor dobăndi dreptul de proprietate asupra fructelor,
acestea revenind proprietarului bunului (vezi şi art. 477, art. 1092 din Codul Civil).

Articolul 311. Obligaţiile şi drepturile pe care le are posesorul de bună-credinţă

în legătură cu predarea bunului

(1) Posesorul de bună-credinţă care nu are dreptul să posede bunul sau care a pierdut acest drept este
obligat să-l predea persoanei îndreptăţite. În cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar
posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare, fructul bunului şi
drepturile aparţin posesorului.
(2) Posesorul de bună-credinţă poate cere titularului de drept compensarea îmbunătăţirilor, dacă
acestea nu pot fi separate fără a se aduce prejudicii bunului, intervenţiilor, sarcinilor, impozitelor şi a altor
cheltuieli suportate pe parcursul posesiunii de bună-credinţă a bunului, care nu se compensează prin
folosirea bunului şi a fructelor obţinute, ţinîndu-se cont de fructele care nu au fost percepute din culpa lui.
Această regulă se aplică şi cheltuielilor ce au avut ca urmare sporirea valorii bunului dacă sporul valorii încă
mai exista la momentul predării bunului.
(3) Posesorul de bună-credinţă poate să nu predea bunul pînă cînd revendicările lui nu vor fi
satisfăcute.

1. Pornind de la prevederile art. 307 alin. 2, posesorul de bună-credinţă va pierde dreptul de a poseda bunul
din momentul cînd a aflat despre formularea cerinţelor întemeiate ale titularului dreptului asupra bunului. Din acest
moment posesorul de bună-credinţă se transformă în posesor de rea-credinţă. Deci, dacă titularul dreptului va cere
predarea bunului, atunci posesorul de bună-credinţă este obligat să transmită bunul persoanei îndreptăţite, în caz
contrar acesta din urmă va fi în drept să înainteze o acţiune în justiţie prin care să ceară predarea bunului,
respectându-se şi prevederile art. 375 din Codul Civil. În fraza a doua alin 1, din articolul comentat, se vorbeşte
despre un efect al posesiei de bună – credinţă şi anume - dobândirea dreptului de proprietate asupra fructelor de
către posesorul de bună - credinţă. Dispoziţia din această normă conform căreia „în cazul în care persoana
îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în
continuare, fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului”, ridică mai multe semne de întrebare. Astfel, nu este
clară necesitatea includerii prevederilor „în cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul”, fiindcă
dacă întradevăr persoana îndreptăţită nu va formula careva pretenţii întemeiate către posesorul de bună – credinţă,
atunci acesta din urmă va prelungi să fie posesor bucurîndu-se de toate drepturile acordate de această stare de fapt.
Pe de altă parte, nu este clară nici prevederea „ iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze
posesiunea în continuare”, fiindcă nu găsim răspunsul la întrebarea când posesorul va fi îndeptăţit „să păstreze
posesiunea în continuare”, dacă la începutul frazei se afirmă că cel îndreptăţit nu formulează pretenţii, ori într-o
asemenea situaţie posesorul în toate cazurile va fi îndreptăţit de a păstra posesia. Acestea fiind spuse, considerăm,
după cum am afirmat şi mai sus, că până la momentul încetării bunei credinţe posesorului îi revin fructele, şi anume
acesta trebuie considerat ca fiind efectul prevederii utilizate de legiuitor „în cazul în care persoana îndreptăţită nu-
şi realizează dreptul, iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare,
fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului”.
2. Dacă au fost satisfăcute cerinţele persoanei îndreptăţite privitor la predarea bunului de către posesorul de
bună-credinţă, urmează să se decidă şi soarta tuturor îmbunătăţirilor şi a cheltuielilor (sarcini, impozite, intervenţii şi
altele) suportate de posesorul de bună – credinţă pe perioada întreţinerii bunului, acesta din urmă fiind în drept să
ceară compensarea lor. Dacă, îmbunătăţirile pot fi separate fără a se aduce prejudicii bunului ele vor fi separate şi
vor rămâne la posesor, în caz contrar vor fi aplicabile regulile de compensare a cheltuielilor suportate de posesor. La
compensarea acestora trebuie să se ţină cont de mărimea veniturilor pe care le-a avut posesorul de bună-credinţă pe
tot parcursul posesiei bunului, incluzându-se aicea şi acele fructe care nu au fost culese din vina posesorului. Aşa,
spre exemplu, dacă posesorul a suportat la întreţinerea bunului cheltuieli în sumă de 1000 lei, iar suma venitului
obţinut din folosirea bunului şi a fructelor este de 600 lei, atunci posesorul de bună-credinţă va îndreptăţit să ceară o
compensaţie în mărime de 400 lei. În alin. 2 din art. 311 se indică faptul că se va ţine cont şi de cheltuielile ce au
avut ca urmare sporirea valorii bunului dacă sporul valorii încă mai exista la momentul predării bunului.
3. Dispoziţia alin. 3 din art. 311 acordă posesorului un drept de retenţie, drept care îl împuterniceşte pe acesta
să reţină bunul care la avut în posesie până ce nu vor fi satisfăcute cerinţele lui către persoana ce cere predarea
bunului. Regulile de exercitare a dreptului de retenţie sunt prevăzute în art.637-641 din Codul Civil.

Articolul 312. Obligaţiile pe care le are posesorul de rea-credinţă

în legătură cu predarea bunului

(1) Posesorul de rea-credinţă trebuie să predea titularului de drept atît bunul, cît şi fructul bunului. El
este obligat sa compenseze contravaloarea fructelor pe care nu le-a obţinut din culpa sa. Aceste prevederi nu
exclud alte pretenţii împotriva posesorului de rea-credinţă.
(2) Posesorul de rea-credinţă poate cere compensarea cheltuielilor aferente bunului doar în cazul în
care acestea, la momentul predării, duc la îmbogăţirea titularului de drept.

1. Legiuitorul utilizând termenul de posesor de rea-credinţă nu a enumărat după ce criterii poate fi numit
posesorul de rea-credinţă. Având în vedere faptul că posesie de rea-credinţă este opusul posesiei de bună-credinţă, şi
pornind de la prevederile art. 307 alin. 1, am putea spune că posesorul de rea-credinţă este persoana care ştia ori
trebuia să ştie că dobândeşte un bun de la o persoană care nu era în drept să-l înstrăineze. Posesorul de rea-credinţă
nu dobîndeşte proprietatea asupra fructelor, de aceea el este obligat odată cu predarea bunului să predeie şi fructul
bunului. De asemenea el este obligat să achite şi contravaloarea fructelor pe care nu le-a obţinut din culpa sa. Către
posesorul de rea credinţă pot fi înaintate şi alte pretenţii, cum ar fi spre exemplu înaintarea unei cereri de reparare a
venit ratat în conformitate cu prevederile art. 14, 1398 din Codul Civil.
2. Ca şi posesorul de bună-credinţă şi posesorul de rea-credinţă poate avea care cheltuieli legate de întreţinerea
bunului pe perioada posesiei. Dacă posesorul de bună credinţă este în drept să ceară compensarea tuturor
cheltuielilor, apoi cel de rea-credinţă, poate cere doar compensarea acelor cheltuieli care duc la îmbogăţirea
titularului de drept. Spre exemplu posesorul de rea-credinţă nu va putea cere compensarea impozitelor plătite,
fiindcă aceste plăţi nu vor duce la îmbogăţirea titularului dreptului. În schimb dacă posesorul de rea-credinţă a
efectuat careva îmbunătăţiri ale bunului, şi acestea nu pot fi separate, dar tot odată ele duc la ridicarea costului
bunului, şi respectiv la îmbogăţirea titularului de drept, (spre exemplu a fost vopsită maşina), atunci posesorul de
rea-credinţă va fi îndreptăţit valoarea cu care sa îmbogăţit titularul de drept.
Posesorul de rea-credinţă nu dispune de un drept de retenţie în cazul în care titularul dreptului va refuza plata
compensaţilor la care va fi ţinut.

Articolul 313. Transmiterea posesiunii în virtutea succesiunii

Posesiunea se transmite în virtutea succesiunii în forma în care se afla la persoana fizică sau juridică
succedată.

Posesia ca stare de fapt se mai caracterizează şi prin aceia că ea se transmite prin succesiune. Astfel după cu
putem observa din această normă posesiunea se transmite în virtutea succesiunii în forma în care se afla la persoana
fizică sau juridică succedată. Nu trebuie însă să confundăm faptul transmiterii posesiei cu transmiterea bunei sau
relei-credinţă. Nici buna, nici reaua – credinţă nu se transmit succesorilor. Buna credinţă se apreciază în persoana
posesorului actual, iar nu în persoana autorului său. Astfel, în caz de moştenire, dacă moştenitorul este de bună-
credinţă, el îşi va păstra fructele chiar dacă cel de la care a dobândit posesia era de rea-credinţă, şi invers, el nu va
putea să însuşească fructele dacă este de rea-credinţă, chiar dacă cel de la care a dobândit posesia era de bună -
credinţă.

Articolul 314. Stingerea posesiunii

(1) Posesiunea încetează dacă posesorul a renunţat definitiv şi expres la stăpânirea de fapt a bunului
sau pierde în alt mod stăpânirea de fapt asupra lui.
(2) Imposibilitatea temporară de a exercita stăpânirea de fapt a bunului nu duce la încetarea
posesiunii.

1. Posesia se pierde prin pierderea stăpânirii de fapt asupra bunului. Încetarea posesiei prin renunţarea
definitivă şi expresă este la fel o încetare a stăpânirii de fapt a bunului. Legiuitorul, însă a numit separat aceste două
căi ce pot duce la stingerea posesiei. Pentru ca renunţarea să creieze efecte juridice este necesar ca renunţarea să fie
definitivă şi expresă. Posesia se va pierde şi prin pierderea puterii materiale, spre exemplu, posesorul a pierdut lucrul
ori acesta a fost luat de o persoană terţă fără voia posesorului. Totuşi posesia nu va înceta în cazurile în care ea va fi
exercitată de altul în numele posesorului, deşi ultimul nu exercită direct puterea materială asupra bunului. De
asemenea trebuie să accentuăm şi faptul că în principiu posesorul îşi va păstra posesia asupra bunului şi atunci când
va avea posibilitatea materială de a exercita asupra lucrului acte de stăpânire materiale, chiar dacă posesorul
încetează să exercită de fapt acte materiale asupra bunului. Pentru a pierde posesia, posesorul trebuie să piardă
posibilitatea de a mai face acte de posesie, spre exemplu bunul se află în posesia altei persoane, acesta din urmă va fi
considerat ca posesor.
2. Posesia nu va înceta nici în cazurile în care posesorul se va afla în imposibilitatea temporară de a exercita
stăpânirea de fapt asupra bunului. Spre exemplu ........

T i t l u l III
PROPRIETATEA
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE

Articolul 315. Conţinutul dreptului de proprietate

(1) Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului.

(2) Dreptul de proprietate este perpetuu.
(3) Dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ.
(4) Dreptul de folosinţă include şi libertatea persoanei de a nu folosi bunul. Poate fi instituită prin lege
obligaţia de folosire dacă nefolosirea bunurilor ar contraveni intereselor publice. În acest caz, proprietarul
poate fi obligat fie să folosească el însuşi bunul ori să-l dea în folosinţă unor terţi în schimbul unei
contraprestaţii corespunzătoare.
(5) Particularităţile dreptului de folosinţă a terenurilor agricole se stabilesc prin lege.
(6) Proprietarul este obligat să îngrijească şi să întreţină bunul ce-i aparţine dacă legea sau contractul
nu prevede altfel.

1. Dreptul de proprietate este principalul drept real şi de fapt ocupă locul central în cartea a doua „Drepturile
reale”. Dreptul de proprietate de proprietate mai este considerat ca fiind cel mai complet drept real, fiindcă
întruneşte în mâinile proprietarului toate atributele acestui drept şi anume dreptul de posesiune, dreptul de folosinţă
şi dreptul de dispoziţie.
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv ce conferă titularului exercitarea în putere proprie şi în
interes propriu a atributelor de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale în limitele determinate de lege.
Ca şi alte drepturi, dreptul de proprietate este un drept subiectiv care face parte din categoria drepturilor
absolute. Fiind un drept absolut, desigur, că îi sunt caracteristice particularităţile acestor drepturi
Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile cu toţi ceilalţi care
sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietate a unei persoane ajunge
în deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare.
În afară de aceasta, dreptul de proprietate este absolut, dacă îl comparăm cu celelalte drepturi reale. Dreptul
de proprietate este cel mai absolut dintre toate drepturile reale, fiindcă ea singură dă o putere completă asupra
lucrului. Singură proprietatea reuneşte cele trei atribute: jus possidendi; jus utendi et jus frudendi; jus disponendi..
Toate celelalte drepturi reale nu comportă decât unul sau două din aceste atribute, niciodată însă pe toate, căci
totdeauna le lipseşte atributul jus disponendi, facultatea de a dispune de lucru.
 Dovadă existenţei caracterului absolut al dreptului de proprietate, mai poate fi întemeiată şi pe faptul că
odată ce dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor absolute, atunci urmează să aibă şi un caracter
absolut.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate nu trebuie înţeles în sensul că acest drept nu este limitat,
fiindcă în conţinutul său, dreptul de proprietate nu este absolut, neîngrădit, ci dimpotrivă, este limitat, îngrădit,
potrivit legii, lucru prevăzut expres în art. 315 alin 3.
Un alt caracter specific proprietăţii este caracterul exclusiv. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate
îi permite titularului să facă singur ce vrea cu bunul său, în limitele prevăzute de lege. Astfel proprietarul în
exclusivitate posedă, foloseşte şi dispune în “plena potestas” aceste atribute. În virtutea acestei puteri exclusive,
oferite de legiuitor, proprietarul poate face asupra bunurilor sale orice act, cu condiţia că aceste acte să nu contravină
legii şi să nu aducă atingere drepturilor unui terţi. În exercitarea împuternicirilor toate celelalte persoane sunt
înlăturate, având numai obligaţia de a nu împiedica proprietarului exercitarea dreptului de proprietate. Acest caracter
nu împiedică existenţa unor situaţii când atributele dreptului de proprietate vor fi exercitate împreună, de două sau
mai multe persoane. Astfel apare o modalitate a dreptului de proprietate şi anume coproprietate (dreptul de
proprietate comună).
Comparativ cu alte coduri, Codul civil al Republicii Moldova numeşte expres, în alin 1 art. 315, cele trei
atribute (împuterniciri) ce îi aparţin proprietarului.
Aşadar, împuternicirile proprietarului, conform prevederilor legale sunt: posesia (jus possidendi), folosinţa
(jus fruendi sau jus utendi) şi dispoziţia (jus abudendi sau jus disponendi).
Specific pentru dreptul de proprietate este faptul că împuternicirile proprietarului au un caracter
independent. Aceste împuterniciri nu se bazează pe dreptul altor persoane.
Posesia, folosinţa şi dispoziţia pot să-i aparţină nu numai proprietarului, ci şi altor persoane. De exemplu,
arendaşul se bucură de dreptul de a poseda şi de a folosi bunurile proprietarului, iar în unele cazuri poate chiar
dispune de aceste bunuri (spre exemplu transmiterea în subarendă cu acordul proprietarului). Depozitarul posedă
bunurile transmise de deponent spre a le păstra (Codul civil, art. 1086). Din cele expuse, vedem că pot poseda, folosi
şi dispune nu numai proprietarul, ci şi alte persoane. De aceea este necesar de a stabili care este diferenţa dintre
împuternicirile proprietarului enumerate mai sus faţă de împuternicirile corespunzătoare ale altor persoane
neproprietari.
Împuternicirile proprietarului se caracterizează prin două particularităţi. În primul rând, conţinutul
împuternicirilor proprietarului este stabilit prin lege, iar în al doilea rând, proprietarul îşi exercită de sine stătător
împuternicirile sale şi nu se bazează pe dreptul altor persoane la acest bun. Pentru caracteristica împuternicirilor
proprietarului sunt necesare ambele particularităţi. Împuternicirile altor persoane (arendaş, depozitar) se bazează atât
pe lege cât şi pe voinţa proprietarului. Volumul împuternicirilor arendaşului, depozitarului şi altor persoane
neproprietari este stabilit de lege şi de voinţa proprietarului bunului.
Posesia ca atribut al dreptului de proprietate. Posesia constă în prerogativa titularului dreptului de
proprietate de a stăpâni în fapt bunul. Altfel spus, posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-
i aparţine în materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate. Deci,
posesia îi oferă proprietarului posibilitatea de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparţine direct şi
nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu şi în putere proprie. Proprietarul însă poate conveni ca
stăpânirea de fapt să fie făcută şi de o altă persoană, dar în numele şi în interesul său.
Posesia este un important atribut al dreptului de proprietate, fiindcă în caz că proprietarul este lipsit de
posesie, el este şi lipsit de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate. Neavând bunul în posesie, de regulă,
nu îl poţi folosi, nici dispune de el.
Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate. Folosinţa este considerată acea prerogativă în temeiul
căreia proprietarul poate întrebuinţa bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile, industriale). Deci
prin dreptul de folosinţă acordă proprietarului posibilitatea de a sustrage din bun calităţile utile ale acestuia în
scopul satisfacerii necesităţilor materiale şi culturale.
Folosirea bunurilor poate fi efectuată atât nemijlocit de către proprietar cât şi de alte persoane la voinţa
proprietarului.
Însă, transmiterea către alte persoane a dreptului de folosinţă esteo exercitare a dreptului de administrare.
De regulă, folosinţa nu poate fi separată de posesie. Pentru a folosi un bun, de fapt, este necesar ca să-l
posezi. O întreprindere se va putea folosi de materia primă pentru fabricarea bunurilor numai dacă va avea în
posesie această materie primă. La fel şi o persoană fizică se va putea folosi de bunurile sale numai dacă le va avea
pe acestea în posesie.
Exercitând folosirea bunului cu ajutorul altor persoane (de exemplu, prin intermediul contractului de
muncă) proprietarul nu transmite folosirea bunurilor altor persoane. Cu atât mai mult, proprietarul nu transmite în
aceste cazuri nici posesia bunului. Ambele aceste împuterniciri ale sale (posesia, folosinţa) proprietarul le exercită
cu ajutorul altor persoane. Reflectăm aceasta printr-un exemplu: şoferul conduce automobilul, dar dreptul de posesie
nu-i aparţine lui, ci proprietarului automobilului. Ultimul primindu-l la lucru pe şofer, nu-i transmite acestuia nici
dreptul de posesie, nici dreptul de folosinţă asupra automobilului.
Deci, în concluzie, am putea spune că, de regulă, este posibilă folosirea bunului numai dacă posezi acest
bun sau, cu alte cuvinte, folosirea ca atribut al dreptului de proprietate este inseparabilă de alt atribut al dreptului de
proprietate - posesia.
 În cazul în care proprietarul transmite dreptul de folosinţă altor persoane (de exemplu, arendaşului), el
transmite odată cu folosirea bunului şi dreptul de posesie asupra acestui bun. Adică arendaşului îi sunt transmise de
către proprietar atât folosirea bunului cât şi posesia asupra acestuia, fiindcă, după cum am arătat şi mai sus, este
imposibil practic să foloseşti un bun fără ca să-l posezi.
Dacă transmiterea folosirii bunurilor, de regulă, nu poate fi realizată fără transmiterea posesiei, trebuie spus
că posesia poate fi transmisă de către proprietar altei persoane şi fără transmiterea dreptului de folosinţă. Astfel, de
exemplu, creditorul gajist este posesor al bunului transmis în gaj, dar nu are dreptul să se folosească de bunul dat în
gaj. (Codul civil, art. 477).
Într-o astfel de situaţie se află şi depozitarul (art. 1092 din Codul civil)
Dispoziţia ca atribut al dreptului de proprietate. Prin dreptul de dispoziţie se înţelege posibilitatea
stabilirii statutului juridic al bunurilor (vânzare, transmitere prin moştenire, donare). Ca rezultat al exercitării
dreptului de dispoziţie, proprietarul intră în relaţii juridice cu persoane terţe. Dreptul de dispoziţie este unul din cele
mai importante atribute ale proprietarului. Anume prin această împuternicire se deosebeşte în mare măsură
proprietarul de alţi posesori titulari (de fapt în unele cazuri şi aceştia pot dispune de bunuri, dar cu o singură condiţie
- ca această împuternicire să fie transmisă de către proprietarul bunului).
Deci, proprietarului îi aparţine dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi şi dispune de ele. Toate aceste
împuterniciri îi aparţin proprietarului, dar în anumite cazuri de unele din ele pot să dispună şi neproprietarii.
2.Un alt caracter al dreptului de proprietate, stipulat în art. 315 alin 2, este caracterul perpetuu.
Caracterul perpetuu presupune, în primul rând, că dreptul de proprietate durează atâta timp cât există bunul,
iar în al doilea rând, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.
Perpetuitatea dreptului de proprietate nu trebuie înţeleasă în sensul că dreptul de proprietate urmează să
aparţină în mod continuu aceluiaşi titular. Pe parcursul vieţii titularul dreptului de proprietate este în drept să
transmită dreptul ce-i aparţine altor persoane.
Specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este durata în timp a obiectului său, indiferent
de patrimoniul în care este cuprins într-un anumit moment al existenţei sale.
Dreptul de proprietate este transmis de la o persoană la alta prin săvârşirea de diferite acţiuni din partea
persoanelor fizice ori juridice, precum şi în baza legii. În caz de deces a persoanei fizice ori încetare a activităţii
persoanei juridice, dreptul de proprietate, ce i-a aparţinut acestora, trece în mod obligator la succesorii de drepturi.
Când spunem că proprietatea este perpetuă vrem să spunem că proprietatea asupra obiectului, în cazul
înstrăinării, se stinge în patrimoniul alienatorului numai pentru a renaşte în patrimoniul dobânditorului, astfel încât
înstrăinarea transmite proprietate fără s-o stingă; ea continuă să existe, privită în calitatea sa abstractă de drept real,
independentă de schimbarea succesivă în persoana titularilor ei.
Deci atâta timp cât va exista bunul va exista şi dreptul de proprietate. Când bunul nu mai are fiinţă fizică,
dreptul, lipsit de obiect, nu mai are dreptul să supravieţuiască..
3. În sensul art.315 alin.3 din Codul Civil dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile
unui terţi. Numai legea poate stabili unele interdicţii privind exercitarea tuturor atributelor sau numai al unuia din
atribute ce-i aparţin proprietarului. Spre exemplu pot fi considerate limitări ale dreptului de proprietate limitările
prevăzute în capitolul V „dreptul de vecinătate”, respectiv art. 377 – 394, din Titlul trei „Proprietatea”
Pornind de la aceste prevederi legale, afirmăm că nici un act normativ inferior legii (decretele Preşedintelui,
hotărârile Guvernului etc.) nu pot conţine prevederi care ar limita dreptul de proprietate.
Limitările dreptului de proprietate, chiar stipulate într-o lege, nu trebuie să îngrădească drepturile
proprietarilor de a dispune liber de bunurile proprietate privată. Într-un asemenea sens sa pronunţat şi Curtea
Constituţională în Hotărîrea sa din 25 ianuarie 1996 (M.of. 1996, nr. 10, art. 110), prin care au fost declarate nule
unele prevederi ale Codului Funciar prin care erau îngrădite drepturile proprietarilor de a dispune liber de terenurile
ce le au în proprietate privată.
4. Un atribut al dreptului de proprietate este dreptul de folosinţă, care constă în posibilitatea proprietarului de a
sustrage calităţile utile ale bunurilor. Alin. 4 din acest articol accentuiază faptul că dreptul de folosinţă iclde în sine
şi posibilitatea persoanei de a nu folosi bunul. Dreptul de a nu folosi bunul reiese din caracterul perpetuu al dreptului
de proprietate care presupune că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, adică dreptul de proprietate nu se va
stinge prin nefolosirea bunului. Obligaţia de folosire a bunului poate fi constituită doar prin lege şi doar în cazurile
când nefolosirea bunului ar contraveni intereselor publice. Interesul public urmează a fi considerat cel din Legea
exproprieri pentru cauză de utilitate publică nr. 488/1999, art.5. Spre exemplu în Codul Funciar, art.24 este stipulată
sancţiunile în caz de necultivare a terenurilor agricole. Am putea spune că din această normă reiese obligaţia
proprietarului de a cultiva terenul agricol, adică obligaţia de a exercitare a dreptului de folosinţă.
5. Legea, şi numai legea, poate stabili unele particularităţi ale folosirii terenurilor agricole, principalele dintre
acestea fiind deduse din Codul Funciar.
6. Obligaţia de a întreţine bunul aflat în proprietate poate reieşi fie din lege fie din contractul încheiat de
proprietarul bunului. Aşa spre exemplu, conform prevederilor art. 14 din Legea 1530/1993 privind ocrotirea
monumentelor, proprietarii monumentelor cu valoare istorică sunt obligaţi să îngrijească de aceste monumente.

Articolul 316. Garantarea dreptului de proprietate

 (1) Proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă.
(2) Dreptul de proprietate este garantat. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai
pentru cauză de utilitate publică pentru o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Exproprierea se efectuează în
condiţiile legii.
(3) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul oricărei proprietăţi
imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile ei.
(4) Despăgubirile prevăzute la alin.(2) şi (3) se determină de comun acord cu proprietarul sau, în caz
de divergenţă, prin hotărîre judecătorească. În acest caz, decizia de retragere a bunurilor din proprietatea
persoanei nu poate fi executată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
(5) Nu pot fi confiscate bunurile dobândite licit, cu excepţia celor destinate sau folosite pentru
săvârşirea de contravenţii sau infracţiuni. Caracterul licit al dobândirii bunurilor se prezumă.

1. Articolul în cauză conţine reguli de principiu, care în cea mai mare parte reies din articolul 46 din Constituţie.
Dacă în art. 46 din Constituţie se vorbeşte despre dreptul de proprietate privată şi protecţia acesteia, apoi în Codul
Civil, se vorbeşte despre dreptul de proprietate, fără a se face distincţie între titularii dreptului de proprietate, în
sensul proprietăţii publice şi celei private. Primul aliniat al normei comentate prevede că proprietatea este, în
condiţiile legii, inviolabilă. Am dori aicea să afirmăm că Constituţia în art. 46 nu vorbeşte de inviolabilitatea
dreptului de proprietate, ci doar de „garantarea” dreptului de proprietate. Inviolabilitatea proprietăţii nu trebuie
înţeleasă în sensul că ea este fără limite, fiindcă exerciţiul acestui drept este afectat de sarcinile ce revin
proprietarului. Conform prevederilor alin. 5 art. 46 din Constituţie dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini, care potrivit legii, revin proprietarului. Spre exemplu, proprietarul este obligat să achite impozitele pe
imobil. La fel, după cu vom vedea puţin mai jos, bunurile proprietarului pot fi expropriate în condiţiile legii.
Inviolabilitatea proprietăţii, deci, urmează a fi înţeleasă în sensul că nimeni nu va fi în drept să intervină abuziv în
exercitarea dreptului de proprietate, decât în cazurile şi în ordinea stabilită de lege. Inviolabilitatea proprietăţii poate
fi înlăturată prin: exproprierea pentru cauză de utilitate publică (art. 316 alin.2); pentru realizarea unor lucrări de
interes general (art. 316 alin. 3).
2. Potrivit alin. 2 art. 316, dreptul de proprietate este garantat. Întinderea acestei garanţii priveşte orice fel de
proprietate, imobiliară sau mobiliară. Efectele garanţiei se resfrîng în mod necesar şi asupra altor drepturi reale –
dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie, fiindcă existenţa
acestora presupun inevitabil şi existenţa dreptului de proprietate. Din conţinutul garanţiei dreptului de proprietate
reiese că:
- nici un bun nu poate fi exclus din sfera de cuprindere a dreptului de proprietate privată. Aceasta nu
impiedică însă ca în scop de protecţie socială unele bunuri să fie supuse unui regim de circulaţie limitat (a
se vedea şi comentariu la art. 286).
- limitele proprietăţii nu pot fi stabilite decât prin lege. De cele mai dese ori limitele proprietăţii privesc
sarcinile ce grevează proprietatea. Dintre principalele sarcini ce grevează proprietatea am enumăra:
sarcinile fiscale; cele legate de protecţia mediului înconjurător (art. 46 alin. 5 din Constituţie); sarcinile ce
reiese din relaţiile de vecinătate (a se vedea şi comentariu la art. 377-394)... .
- dreptul la despăgubire prevăzut la alin. 4 al acestui articol, condiţionează exproprierea sau utilizarea pentru
lucrări de interes general, a solului oricărei proprietăţi imobiliare.
Partea finală a alin. 2 se referă la exproprierea pentru cauză de utilitate publică.. Termenul de “expropriere pentru
cauza de utilitate publică” începe a fi utilizat odată cu adoptarea Constituţiei din 1994.
În prezent, temeiul legal, de principiu, al exproprierii îl constituie art. 46 alin. 2 din Constituţia Republicii
Moldova care dispune:” Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii
cu dreapta şi prealabila despăgubire” şi a Legii nr. 488/1999. Prevederi în acest sens întâlnim şi în art. 316 alin. 2
din Codul Civil.
Atât Constituţia, art. 46 (2) cât şi Codul Civil (art. 316 alin 2) stabilesc că exproprierea poate avea loc în
baza legii.
Conform art. 1 din acest Legea 488/1999, prin expropriere se înţelege transmiterea forţată a bunurilor cu
titlu de proprietate privată în proprietate publică, transmiterea forţată statului a bunurilor - proprietate publică ce
aparţine unităţii administrativ-teritoriale sau, după caz, cedarea către stat sau către unitatea administrativ-
teritorială a drepturilor patrimoniale, care în scop de utilitate publică (de interes naţional sau local) este exercitată
de organele abilitate ale autorităţilor publice, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Noţiunea de expropriere dată de acest act normativ urmează a fi privită în mod critic. Nu pot fi expropriate
bunurile aflate în proprietatea publică, fiindcă bunurile imobile aflate în proprietatea publică, prin însăşi natura
sau destinaţia lor, sunt şi pot fi oricând afectate unei utilităţi publice prin actul de putere al autorităţii
competente a statului sau unităţii administrativ-teritoriale căreia îi aparţine.
Obiectul exproprierii. Potrivit art. 2 din Legea 488/1999, obiect al exproprierii pot fi de interes naţional şi
de interes local. Pe lângă bunurile imobile, conform acestei legi, mai pot fi expropriate drepturile de folosinţă a
 bunurilor imobile pe termen de până la 5 ani, dacă părţile nu vor conveni asupra unui alt termen; valorile
cultural-istorice şi istorice de o importanţă de excepţie pentru sentimentele naţionale ale poporului; reprezentanţii
florei şi faunei, pentru care spaţiul natural al Republicii Moldova este propriu pentru dezvoltare şi reproducere, şi
care se află pe cale de dispariţie totală în lume. Considerăm, că ultimele două grupe de obiecte datorită
importanţei lor, mai corect ar fi dacă vor fi scoase din circuitul civil şi vor fi trecute prin lege în proprietatea
exclusivă publică şi astfel va decădea necesitatea exproprierii acestor bunuri.
Pentru ca bunurile să fie expropriate urmează ca exproprierea să fie bazată pe motive de utilitate publică.
Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local.
Sunt considerate lucrări de utilitate publică de interes naţional acelea care prin funcţiile sale răspund
obiectivelor şi interesului întregii societăţi sau a majorităţii ei. Iar lucrări de utilitate publică de interes local sunt
acelea care prin funcţiile sale răspund obiectivelor şi intereselor unui grup social sau ale unei localităţi, unui grup de
localităţi în cadrul unităţii administrativ-teritoriale (art. 5 din Legea 488/1999). Această Lege consideră de utilitate
publică următoarele lucrări:
prospecţiunile şi explorările geologice;
extracţia şi prelucrarea zăcămintelor minerale;
instalaţiile pentru producerea energiei electrice;
căile de comunicaţii şi clădirile aferente lor, trasarea, alinierea şi lărgirea străzilor;
sistemele de telecomunicaţii, termificare şi canalizare, alimentare cu energie electrică, apă şi gaze;
instalaţii pentru protecţia mediului;
îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulări pentru surse de apă şi atenuarea viiturilor;
staţii hidrometeorologie, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale periculoase şi
de avertizare a populaţiei;
lucrări de combatere a eroziunii de adâncime, sisteme de irigări şi desecări;
terenurile necesare construcţiilor de locuinţe din fondul de stat, edificiilor de învăţământ, sănătate, cultură,
sport, protecţie şi asistenţă socială şi altor obiective sociale ce fac parte din proprietatea publică, precum şi celor de
administraţie publică, pentru autorităţile judecătoreşti, ambasadele, consulatele, reprezentanţele ţărilor străine şi
unor organisme internaţionale;
terenurile necesare pentru organizarea grădinilor publice şi cimitirelor, acumularea şi înmormântarea
deşeurilor;
reconstruirea centrelor urbane, zonelor locative şi industriale ale ansamblurilor existente, conform
proiectelor de sistematizare detaliată;
salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, precum şi a
parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii;
prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale: cutremure, inundaţii, alunecări şi prăbuşiri de
terenuri, fenomene metereologice periculoase;
apărarea ţării, ordinea publică şi securitatea naţională;
salvarea şi protejarea valorilor cultural-artistice şi istorice de o importanţă de excepţie pentru sentimentele
naţionale ale poporului, precum şi ale celor ce atestă statalitatea ţării
salvarea, protejarea şi asigurarea reproducerii speciilor de plante, animale şi altor reprezentanţi ai naturii vii,
aflate pe cale de dispariţie.
Utilitatea publică de interes naţional se declară de Parlamentul Republicii Moldova, iar pentru lucrările de
interes local de către consiliul local al unităţii administrativ-teritoriale respective.
Actul de declarare a utilităţii publice de interes naţional se aduce la cunoştinţa publică prin afişare la sediul
consiliului local în a cărei rază este situată imobilul şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
În cazul în care expropriatul nu este de acord cu exproprierea bunurilor ce îi aparţin şi cu cuantumul
despăgubirilor, exproprierea pentru cauză de utilitate publică va fi făcută numai prin decizia instanţei de judecată
cu dreapta şi prealabile despăgubiri.
3. Dacă ca rezultat al exproprierii bunurile proprietate privată trec în proprietate publică, apoi conform
prevederilor alin. 3 din acest articol, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul
oricărei proprietăţi imobiliare. Deci, în acest caz dreptul de proprietate nu trece la un alt subiect, ci autoritatea
publică poate benefecia doar de folosinţa solului. Termenul „pentru lucrări de interes general” trebuie înţeles în
sensul lucrărilor de utilitatea publică, acestea fiind enumărate în art. 5 din Legea 488/1999. Folosind solul
proprietăţii imobiliare, autoritatea publică va fi obligată să despăgubească proprietarul solului pentru daunele
aduse acestuia., cât şi daunele aduse plantaţiilor şi construcţiilor amplasate pe acest sol. La fel autoritatea care va
folosi solul unei proprietăţi imobiliare va fi ţinută şi la plata altor daune. Spre exemplu, aceasta va plăti şi venitul
ratat (preţul roadei neobţinute de proprietarul terenului), adică vor fi aplicabile prevederile art. 14.
4. În alin 4 al acestui articol, odată în plus se accentuează faptul că fie exproprierea fie folosirea solului unei
proprietăţi imobiliare nu poate avea loc decât cu dreapta şi prealabila despăgubire, aceasta fiind şi o prevedere
constituţională (art. 46 alin. 2 din Constituţie). Mărimile despăgubirilor se determină de comun acord cu
proprietarul, iar în caz de divergenţe prin hotărâre judecătorească. Este important de menţionat că instanţa
judecătorească, de drept comun, nu va pune în dezbateri legalitatea actului de retragere a bunului, ci va dezbate doar
mărimea despăgubirilor, respectându-se art. 13-17 din Legea nr. 488/1999. La fel este important să reţinem, că în
caz de dezacord cu mărimea despăgubirilor, decizia de retragere a bunurilor din proprietatea persoanei nu poate fi
executată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. La stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa
judecătorească va numi o comisie de experţi la care pot participa câte un expert din ambele parţi. Experţii vor
determina despăgubirile ce se cuvin proprietarului separat de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale (spre
exemplu cheltuielile ce se revin uzufructuarului).
5. Conform prezumţiei instituite în alin. 5, toate bunurile pe care proprietarul le are în proprietate, sunt
considerate a fi dobândite licit şi nu pot fi confiscate, aceasta de fapt este regula din alin 3.art. 46 din Constituţie.
Excepţie de la această regulă sunt cazurile când bunurile au fost destinate sau au fost folosite pentru săvârşirea
contravenţiei sau infracţiunii. Aceste bunuri vor putea fi confiscate, confiscarea făcându-se doar în condiţiile legii.

Articolul 317. Întinderea dreptului de proprietate

Tot ceea ce produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori se incorporează în el ca urmare a
faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit, revine proprietarului dacă legea nu prevede
altfel.

Dreptul de proprietate asupra bunului se extinde şi asupra fructelor acestui bun. Regula în acest sens este că
fructele revin proprietarului bunului, dacă legea nu prevede altfel. Spre exemplu, o excepţie de la această regulă este
ceea conform căreia posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului pe
perioada posesiei sale (art. 311 alin.1 din Codul Civil). De asemenea dreptul de proprietate sa va extinde şi asupra la
tot ce se uneşte ori se încorporează în bun. O asemenea unire sau încorporare poate fi rezultatul acţiunilor însuşi a
proprietarului, a persoanei terţe sau a unui caz fortuit. Indiferent de faptul care este sursa unirii sau încorporării, tot
se va uni sau se va încorpora în bun va fi considerat că aparţine proprietarului bunului, excepţie făcând acele cazuri
când legea prevede altfel. Unirea unui bun cu un alt bun se mai numeşte accesiune, regulile acestui mod de
dobândire a dreptului de proprietate sunt prevăzute în art. 328-330 din Codul Civil.

Articolul 318. Riscul pierii sau deteriorării fortuite

Riscul pierii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul dacă legea sau contractul nu
prevede altfel.

După regula generală, stipulată în articolul de faţă, riscul pieirii sau deteriorării fortuite îl suportă proprietarul
bunului din momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului. Pieirea sau deteriorarea fortuită se
datorează unor asemenea evenimente ca inundaţii, cutremure de pământ, incendii ... . Excepţiile de la regula
conform căreia riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul pot fi stabilite fie de lege fie
de contract. Spre exemplu, în conţinutul contractului translativ de proprietate părţile pot prevedea ca riscul pieirii
fortuite a bunului să fie suportat nu de dobânditor, care a devenit proprietar al bunului primind bunul de la
transmiţător, ci de cel ce a înstrăinat bunul, adică de transmiţător.

Articolul 319. Drepturile dobîndite anterior transmiterii proprietăţii

Schimbarea proprietarului nu afectează drepturile terţilor asupra bunului, dobândite cu bună-

credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietate.

Regula din această normă va avea o aplicare largă în practică, ori ea este chemată să apere intereselor
persoanelor terţe în cazurile în care titularul dreptului de proprietate îşi exercită unul din atributele acestui drept şi
anume dreptul de dispoziţie (vezi şi comentariul la art. 315 alin.1). În conformitate cu acest important atribut,
proprietarul bunului poate să înstrăineze bunul fie cu titlu gratuit fie cu titlu oneros. Dacă bunul ce urmează a fi
înstrăinat nu este grevat, atunci dobânditorul, adică noul proprietar, va putea poseda, folosi şi dispune de bun fără
careva limitări. Însă, dacă bunul a fost grevat, spre exemplu a fost ipotecat, transmis în arendă, transmis în uzufruct,
etc. , apoi noul proprietar va fi obligat să suporte aceste grevări. Spre exemplu, în conformitate cu prevederile art.
416 nudul proprietar este în drept să înstrăineze bunul, dar în acest caz noul proprietar va fi obligat să suporte
drepturile uzufructuarului ce le are asupra acestui bun pe perioada dreptului de uzufruct. Astfel, uzufructuarul va fi
în drept să posede şi să folosească bunul transmis în uzufruct de fostul proprietar, chiar după ce acesta din urmă va
înstrăina bunul, fiindcă a dobândit dreptul de uzufruct anterior transmiterii dreptului de proprietate la un nou
proprietar. Pentru a fi aplicabilă această normă este necesar ca terţii ce au dobândit drepturi asupra bunului anterior
transmiterii dreptului de proprietate să fie de bună-credinţă, în caz contrar ei nu vor putea la protecţia acordată de
această normă.

Capitolul II
 DOBINDIREA SI INCETAREA
DREPTULUI DE PROPRIETATE
Sectiunea 1
DOBINDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 320. Modurile de dobîndire a dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoană pentru sine se dobândeşte de
către aceasta dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin ocupaţiune, act juridic, succesiune,
accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărâre judecătorească atunci când aceasta este translativă de
proprietate.
(3) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.
(4) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

1. În acest articol sunt enumărate principalele moduri de dobândire a dreptului de proprietate, care tradiţional se
clasifică în moduri originare şi moduri derivate. O asemenea clasificare a modurilor de dobândire a dreptului de
proprietate se face în funcţie de situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii. Pentru modurile originare este
caracteristic faptul că dobânditorul este primul proprietar al unui bun, adică anterior bunul nu a aparţinut nimănui,
de exemplu producerea bunului (alin. 1 al art.320). Considerăm de asemenea că mod originar este şi ocupaţiunea
(art.323).
Modurile de dobândire a drepturilor de proprietate derivate au ca obiect transmiterea dreptului de proprietate de la o
persoană la alta (ex. actul juridic civil). Toate celelalte moduri de dobândire a dreptului de proprietate enumărate în
art. 320 sunt moduri derivate, adică sunt transmisiuni ale dreptului de proprietate de la un titular la altul.
Alin. 1 reglementează unul din modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate şi anume producerea
bunului. Astfel, regula este că cel ce produce bunul pentru sine este proprietarul acestui bun. De la această regulă pot
fi excepţii, acestea fiind stabilite de lege sau contract. Aşa, spre exemplu, în cazul accesiunii imobiliare artificiale,
cel ce a construit pe terenul străin cu materialele propriii nu va deveni proprietarul acestei construcţii, proprietar va
fi proprietarul terenului unde a fost construită construcţia(a se vedea şi comentariul la art. 329 alin.3). Una din
condiţiile, stipulate în alin. 1, necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun nou este ca acesta
să fie „realizat de persoană pentru sine”. Totuşi, trebuie să constatăm, că şi în cazul în care persoana va produce
bunul pentru ca ulterior să-l vândă sau să-l doneze, la fel va fi aplicabilă regula – cel ce produce bunul este
considerat proprietarul acesteia.
2. În alin. 2 sunt enumărate următoarele moduri de dobândire a dreptului de proprietate „ocupaţiune, act juridic,
succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărâre judecătorească atunci când aceasta este translativă de
proprietate”. Ocupaţiunea, accesiunea şi uzucapiunea sunt reglementate în prezentul capitol, respectiv în art. 323,
328-330 şi 335-336. Actul juridic, succesiunea (în opina noastră urmează să înţelegem doar succesiunea legală, ori
succesiunea testamentară este tot un act juridic civil) şi hotărârea judecătorească translativă de proprietate nu ş-au
găsit o reglementare expresă în acest capitol. Actul juridic civil este cel mai răspândit şi de fapt cel mai important
mod de dobândire a dreptului de proprietate. Numai actele juridice translative de proprietate, cum sunt vânzarea-
cumpărarea (art. 753-822), schimbul (art. 823-826), donaţia (art. 827- 838), contractul de înstrăinare a bunului cu
condiţia întreţinerii pe viaţă (art. 839-846) şi succesiunea testamentară (art. 1449-1498) se includ în acest mod de
dobândire a dreptului de proprietate. Hotărârile judecătoreşti se împart în două categorii: hotărâri declarative de
drepturi şi hotărâri constitutive de drepturi. Hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi recunosc dreptul de
proprietate şi deci nu pot fi considerate ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Deci, doar hotărârea
judecătorească constitutivă de drepturi poate fi considerată ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Spre
exemplu, vom fi în prezenţa unui asemenea mod de dobândire a dreptului de proprietate în cazul definitivării
executării silite a unei hotărâri judecătoreşti constând în vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor unei persoane.
3. Actul administrativ este considerat ca mod de dobândire a dreptului de proprietate doar în cazurile prevăzute
de lege. Va fi considerat mod de dobăndire a dreptului de proprietate, spre exemplu Ordinul Ministrului de interne
prin care unii, colaboratori pentru anumite merite, vor primi arme personale.
4. După cum am afirmat puţin mai sus, în prezentul articol sunt enumărate doar principalele moduri de dobândire
a dreptului de proprietate. Pot exista însă şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate, cu condiţia ca
acestea să fie reglementate de lege. Doar legea poate conţine reglementări privind modurile de dobândirea dreptului
de proprietate. Spre exemplu, art. 325 conţine condiţiile de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului găsit,
iar art. 327 – dobândirea dreptului de proprietate asupra comoarei. La fel privatizarea este un mod de dobândire a
dreptului de proprietate reglementat în Legea 627/91.

Articolul 321. Momentul dobândirii dreptului de proprietate

 (1) Dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării bunului mobil dacă
legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) În cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte la data înscrierii în registrul
bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege.

1. Regula generală cu privire la momentul dobândirii dreptului de proprietate este – dreptul de proprietate ea
naşterre din momentul transmiterii bunului. Această normă din art. 321 alin. 1 poartă un caracter dispozitiv, ceea ce
înseamnă că părţile pot deroga de la ea. Astfel, părţile unui contract pot stipula ca dreptul de proprietate să ia naştere
anterior transmiterii bunului sau ulterior transmiterii acesteia. Asemenea prevederi le poate conţine şi o lege. Spre
exemplu art. 18 lin. 1 din Legea nr. 1134/97 cu privire la societăţile cu acţiuni dispune că dreptul de proprietate
asupra acţiunilor ia naştere din momentul înregistrării acţiunilor în registrul deţinătorilor hârtiilor de valoare a
societăţii. Deşi, la prima vedere sar părea că conţinutul art. 321 alin 1 este identic cu cel din art. 132 alin. 1 Codul
Civil din 1964, trebuie să constatăm că în art. 321 alin. 1 se vorbeşte nu doar de momentul dobândirii dreptului de
proprietate în bază de contract (aşa cum este prevăzut în Codul Civil din 1964), ci se are în vedere şi alte moduri de
dobândire a dreptului de proprietate. Desigur, regula conform căreia dreptul de proprietate este transmis
dobânditorului în momentul predării, va fi aplicabilă doar modurilor derivate de dobândire a dreptului de
proprietate. Dobândirea dreptului de proprietate din momentul transmiterii bunului este aplicabilă doar bunurilor
mobile, bunurilor imobile fiind aplicabilă regula din art. 321 ali.2.
2. Referindu-se la bunurile imobile, Codul Civil a instituit regula conform căreia dreptul de proprietate asupra
bunurilor imobile se dobândeşte din momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile. Această regulă urmează a fi
privită în context cu art. 290 din care reiese că dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile,
grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrării de stat. Dacă regula
referitoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile poartă un caracter dispozitiv,
apoi în cazul bunurilor imobile aceasta poartă un caracter imperativ, deci părţile unui contract nu pot deroga de la
ea. Derogări de la regula, conform căruia dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile apare din momentul
înregistrării în registrul bunurilor imobile, pot fi stabilite doar de lege.

Articolul 322. Predarea bunului

(1) Predare a bunului înseamnă remiterea bunului către dobînditor, precum şi către cărăuş sau oficiul
poştal pentru a fi expediat, în cazul în care acesta este înstrăinat fără obligaţia de a fi transportat.
(2) Remiterea conosamentului sau a unui alt act care da dreptul de dispoziţie asupra bunului este
echivalată cu predarea bunului.

1. Articolul 322 urmează a fi privit în strânsă legătură cu art. precedent. În art. 322 găsim noţiunea predării
conform căreia predare înseamnă remiterea bunului către dobânditor, precum şi către cărăuş sau oficiul poştal
pentru a fi expediat, în cazul în care acesta estre înstrăinat fără obligaţia de a fi transportat. Urmează să distingem
două situaţii: a) bunul este remis nemijlocit dobânditorului; şi b) bunul nu este remis dobânditorului ci este predat
organizaţiei ce urmează să-l expedieze până la dobânditor. În prima situaţie dobânditorul va deveni proprietar din
momentul primirii bunului, adică din momentul remiterii bunului de către cel ce înstrăinează bunul. În cea de a doua
situaţie dobânditorul va deveni proprietar nu din momentul când el personal va primi bunul ci din momentul
remiterii acestuia către cărăuş sau oficiului poştal pentru a fi expediat.
2. Remiterea conosamentului, (document pentru transportul mărfurilor pe apă) este echivalată cu predarea
bunului. La fel, este echivalată cu predarea bunului şi remiterea unui act care dă dreptul de dispoziţie asupra
bunului. Exemplu de un asemenea act poate servi recipisa de magazinaj, care în conformitate cu prevederile art.
1123 poate fi transmisă unui terţi prin andosare.

Articolul 323. Ocupaţiunea

(1) Posesorul unui bun mobil fără stăpân devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data
intrării în posesiune în condiţiile legii.
(2) Se consideră fără stăpân bunurile mobile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de
proprietate, bunurile abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au proprietar.

1. Ocupaţiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate care se realizează prin luarea în
posesie a unui bun care nu aparţine nimănui. Deşi acest mod a jucat un important în societăţile primitive, fiindcă cel
ce primul ocupa bunul era considerat proprietarul bunul, totuşi trebuie să constatăm că în prezent ocupaţiunea este
întâlnită mai rar, ea limitându-se la bunurile mobile. Deci, dreptul de proprietate poate fi dobândit prin ocupaţiune
doar asupra bunurilor mobile. O altă condiţie a acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate este ca bunul să
fie fără stăpân. Nu trebuie să confundăm bunurile fără stăpân de bunurile pierdute de către proprietar. Bunurile
pierdute nu se consideră fără stăpân, şi în cazul acestora vor fi aplicabile regulile din art. 324-326. La fel nu poate fi
considerat bun fără stăpân nici bunurile furate iar apoi abandonate de hoţ. În cazul ocupaţiunii dreptul de proprietate
ia naştere din momentul întrării în posesie în condiţiile legii. Anume prevederea legală din alin. 1 „în condiţiile
legii” permite a face concluzia că un bun furat nu va putea fi dobândit prin ocupaţiune. În spriginul acestei afirmaţii
pot fi aduse şi prevederile art. 375.
2. În alin. 2 legiuitorul a enumerat care bunuri urmează a fi considerate fără stăpân acestea fiind: a) bunurile al
căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate; b) bunurile abandonate; şi c) bunurile care prin natura lor
nu au proprietar.
Primele două categorii de bunuri adică bunurile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate şi
bunurile abandonate în opinia noastră sunt unele şi aceleaşi bunuri. Regulile renunţării la dreptul de proprietate
sunt expuse în art. 338 (vezi comentariu la acest articol). În principiu singurule bunuri care pot fi dobândite prin
ocupaţiune sunt bunurile care prin natura lor nu au proprietar. Am putea atribui la această categorie de bunuri aşa
bunuri ca animalele sălbatice, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi
aromatice, apa unui izvor şi altele asemenea. Întrarea în posesie a acestor bunuri trebuie să se facă în condiţiile legii
(spre exemplu nu se va putea dobândi dreptul de proprietate prin ocupaţiune dacă este interzis vânatul unor animale
sălbatice).

Articolul 324. Bunul găsit

(1) Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său.

(2) Cel care a găsit bunul este obligat să-l restituie proprietarului sau fostului posesor, ori, dacă acesta
nu poate fi identificat, să-l predea autorităţilor administraţiei publice locale sau organului de poliţie din
localitatea în care a fost găsit.
(3) Bunul găsit într-o încăpere publică sau mijloc de transport public se predă posesorului încăperii
sau mijlocului de transport, care preia drepturile şi obligaţiile celui care l-a găsit, cu excepţia dreptului la
recompensă.
(4) Cel care a găsit bunul poartă răspundere pentru pierderea sau deteriorarea acestuia doar în caz de
intenţie sau de culpă gravă şi doar în limitele preţului lui.
(5) Organul abilitat căruia i s-a predat bunul găsit afişează la sediul său un anunţ despre bunul găsit, având
obligaţia de a-l păstra timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar.

(6) Dacă, datorita împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea acestuia tinde să-i diminueze valoarea
ori devine prea costisitoare, el este vândut conform legii. În acest caz, drepturile şi obligaţiile aferente bunului
se exercită în privinţa sumei încasate din vânzare.

1. Art. 324-326 determină regimul juridic al bunurilor găsite cât şi drepturile şi obligaţiile găsitorului şi
proprietarului bunului găsit. Aceste norme se referă doar la o categorie de bunuri şi anume la bunurile mobile.
Regula generală, stipulată în alin. 1, este că cel ce a pierdut bunul este considerat proprietarul bunului pierdut. Am
putea spune că bunul găsit este acel bun mobil pe care proprietarul la pierdut iar altă persoană la găsit.
2. Pornind de la faptul că cel ce a pierdut bunul nu pierde şi dreptul de proprietate asupra acestui bun, legiuitorul
a instituit în alin. 2 obligaţiile găsitorului. Astfel acesta este obligat să întoarcă bunul găsit proprietarului sau fostului
posesor. În cazul în care găsitorul nu poate să identifice proprietarul bunului găsit (ceea ce la practică se întâmplă de
cele mai dese ori), apoi bunul găsit urmează să fie transmis autorităţilor publice locale sau organului de poliţie din
acea localitate unde a fost găsit bunul. Găsitorul la alegere poate transmite bunul găsit fie organului de poliţie fie
organului public local.
3. În alin. 3 sunt instituite unele excepţii de la regula generală conform căruia cel ce a găsit bunul trebuie să-l
transmită organului public local ori organului de poliţie. Aşa dacă bunul a fost găsit într-o încăpere sau mijloc de
transport, apoi găsitorul va transmite bunul găsit posesorului încăperii sau mijlocului de transport. Acestea din urmă
sunt obligate la rândul său să transmită bunurile găsite organului public local sau organului de poliţie. Aceste
persoane nu vor primi o recompensă de la proprietarul bunului găsit, în cazul în care acesta va fi identificat şi nici nu
vor dobândi dreptul de proprietate asupra bunului găsit în conformitate cu prevederile art. 325. Va beneficia de
aceste drepturi doar cel ce a găsit bunul pierdut.
4. Găsitorul în caz că va distruge sau va deteriora bunul va fi ţinut la plata unei despăgubiri în mărime ce nu
depăşeşte preţul bunului găsit, şi doar dacă bunul a fost distrus sau deteriorat intenţionat sau din culpă grabă. Deci
dacă bunul a fost distrus de către găsitor însă acesta să fi acţionat nu cu intenţie sau culpă gravă, riscul periei sau
deteriorării bunului va fi suportat de către proprietarul bunului pierdut.
5. Cel căruia ia fost transmis bunul găsit, adică organul public local ori organul de poliţie, sunt obligate să
întreprindă măsuri pentru a identifica proprietarul bunului găsit. În acest sens legea obligă aceste organe să afişeze la
sediul lor un aviz despre bunul găsit. La fel aceste organe sunt obligate să păstreze bunul găsit timp de şase luni fiind
aplicabile dispoziţiile privitoare la depozitul necesar. În principiu, această regulă stipulată în alin. 5 va fi aplicabilă
bunurilor neconsumptibile.
 6. Dacă vor fi găsite bunuri consumptibile şi perisabile, este evident că acestea nu vor putea fi păstrate timp de
şase luni. Aceste bunuri vor fi vândute de către organele publice locale ori de către organele de poliţie. În acest caz
preţul bunului vândut va lua locul acestuia. Respectiv acesta fie că va fi transmis proprietarului bunului găsit,
respectându-se prevederile art. 326, fie că va fi transmis găsitorului, respectându-se prevederile art. 325.

Articolul 325. Dobîndirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit

(1) Dacă proprietarul sau o altă persoană îndreptăţită nu pretinde, în termen de 6 luni, transmiterea
bunului găsit, acesta este remis, în baza unui proces-verbal, celui care l-a găsit. Procesul-verbal reprezintă
pentru acesta din urmă titlu de proprietate, opozabil şi fostului proprietar.
(2) Dacă persoana care a găsit bunul renunţă la drepturile sale, acesta trece în proprietatea statului.
(3) Dacă, în conformitate cu prezentul articol, s-a dobândit dreptul de proprietate asupra unui animal,
fostul proprietar poate, în cazul în care se va constata existenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea
animalului sau comportamentul crud al noului proprietar faţă de animal, să ceara restituirea acestuia.

1. În articolul de faţă este supus reglementării modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului
găsit. Astfel, dacă nu a fost identificat proprietarul bunului găsit, şi dacă acesta nu pretinde în termen de şase luni
transmiterea bunului găsit, bunul găsit este transmis găsitorului acesta devenind proprietarul bunului găsit.
Transmiterea bunului către găsitor se face în baza procesului-verbal, care se întocmeşte de către organul public local
sau organul de poliţie cărora le-a fost transmis bunul găsit în conformitate cu prevederile art. 324 alin. 2 şi 3.
Legiuitorul a stabilit că procesul-verbal de transmitere a bunului găsitorului reprezintă pentru acesta din urmă titlu
de proprietate. Acest proces-verbal este opozabil terţilor, inclusiv fostului proprietar. În acest context nu trebuie să
confundăm prevederile art. 375, care dă posibilitatea proprietarului să-şi revendice bunurile de la posesorul de bună-
credinţă în cazul în care bunul a fost pierdut. Dacă găsitorul a respectat prevederile art. 324 alin. 2., atunci după
expirarea termenului de şase luni de zile şi transmiterea bunului găsit în proprietatea lui, fostul proprietar nu va
putea revendica bunul de la găsitor în temeiul că el a pierdut bunul. Regula privind dobândirea dreptului de
proprietate asupra bunului găsit, stipulată în art. 325 după cum putem observa diferă de cea din Codul Civil din
1964, care prevedea că dreptul de proprietate asupra bunului găsit trece în proprietate statului şi nu în proprietatea
găsitorului.
2. Dacă găsitorul renunţă fie la dreptul de proprietate fie la suma de bani, în cazul în care bunul a fost vândut,
apoi conform art. 325 alin. 2 bunul trece în proprietatea statului. Această normă, în principiu e de presupus, că va fi
aplicabilă doar în cazurile în care cheltuielile pentru întreţinerea bunului vor fi mai mari decât costul bunului,
găsitorul fiind nevoit să renunţe la dreptul de proprietate asupra bunului găsit.
3. În alin. 3 din articolul comentat întâlnim o excepţie de la regula conform căruia cel ce a pierdut bunul (fostul
proprietar) nu poate să ceară de la găsitor bunul după ce acestuia ia fost transmis bunul în proprietate conform
prevederilor art. 325 alin. 1. Această excepţie permite o dată în plus a argumenta necesitatea includeri articolului
287 dispoziţia căreia prevede că „animalele nu sînt lucruri. Ele sînt ocrotite prin legi speciale. În privinţa
animalelor se aplică dispoziţiile referitoare la lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite de lege”. Deci, conform
art.325 alin.3, fostul proprietar al unui animal poate cere restituirea acestuia de la găsitor, care a devenit proprietar al
animalului găsit în conformitate cu art. 325 alin.1. Fostul proprietar va putea cere restituirea animalului de la găsitor
doar în următoarele cazuri : a) se va dovedi existenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea animalului; b) dacă se
va dovedi că noul proprietar se comportă crud cu animalul căreia ia fost transmis în proprietate.

Articolul 326. Obligaţia proprietarului bunului găsit de a compensa cheltuielile

şi de a plăti recompensa

(1) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să compenseze cheltuielile aferente
păstrării lui. În cazul în care bunul găsit a fost vîndut, din suma încasată se reţin cheltuielile de păstrare şi
comercializare.
(2) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să plătească celui care l-a găsit o
recompensa în proporţie de cel mult 10% din preţul sau din valoarea actuala a bunului.
(3) Dacă bunul nu are valoare comercială sau dacă plata recompensei pentru el nu a putut fi stabilită
pe cale amiabilă, cel care l-a găsit are dreptul la o suma stabilită de instanţa de judecată.
(4) În cazul în care proprietarul a făcut oferta publică de recompensă, cel care a găsit bunul are
dreptul de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin ofertă şi recompensa stabilită de lege ori de
instanţa de judecată.

1. În acest articol se reglementează situaţiile când proprietarul bunului găsit este identificat şi bunul găsit este
restituit acestuia. Regula în acest sens este că proprietarul bunului găsit urmează să suporte toate cheltuielile legate
de păstrarea bunului găsit. Dacă bunul a fost vândut, proprietarul va primi preţul bunului minus cheltuielile de
păstrare şi comercializare. Cheltuielile de păstrare (după caz şi cele legate de comercializarea bunului găsit) urmează
a fi transmise celui care le-a suportat, acesta de cele mai dese ori fiind organul public local ori organul de poliţie. Nu
este exclus faptul ca aceste din urmă organe să transmită bunurile găsite la păstrare încheind contracte respective. În
aceste cazuri cheltuielile pentru păstrare vor fi plătite şi depozitarului.
2. Dacă în alin. 1 se vorbeşte despre obligaţiile ce revin proprietarului bunului de a acoperi cheltuielile apărute în
legătură cu păstrarea ( după caz comercializarea bunului), apoi în alin. 2 se vorbeşte de o altă obligaţie ce cade în
sarcina proprietarului bunului găsit, şi anume ce a de a acorda o recompensă, în mărime de cel mult 10% din preţul
sau din valoarea actuală a bunului, găsitorului. Deşi, expres nu este indicat, se presupune că această recompensă de
până la 10% va fi stabilită pe cale amiabilă. Deci, găsitorul şi proprietarul bunului găsit vor stabili care este mărimea
recompensei fie 2%, fie 5%, fie 7% ..., însă în orice caz aceasta nu poate depăşi suma de 10% din preţul sau din
valoarea actuală a bunului. De fapt această regulă va fi aplicabilă ori de câte ori proprietarul bunului găsit nu a făcut
o recompensă publică de recompensă. Dacă găsitorul va cere o recompensă în mărime de 10%, iar proprietarul
bunului va refuza să plătească 10% şi va cădea de acord să achite doar 3%, invocând că în alin. 2 este stipulat „...de
cel mult 10%”, instanţa va trebui să-l oblice pe proprietar să plătească o recompensă de 10% şi nu de 3%.
3. Majoritatea bunurilor pot fi evaluate în bani şi deci nu vor apărea divergenţe în stabilirea preţului bunului şi
calcularea mărimii recompensei. Însă sunt o serie de bunuri care nu au o valoare economică, spre exemplu o
scrisoare, o fotografie... . Şi în aceste cazuri mărimea recompensei va fi stabilită prin acordul de voinţă a găsitorului
şi a proprietarului bunului găsit. Dacă recompensa nu va fi stabilită pe cale amiabilă (atât în cazul bunurilor ce nu
au valoare economică, cât şi în cazul bunurilor ce au valoarea economică însă există divergenţă privitor la mărimea
recompensei – 1%, 4%, 7%, .. sau 10% din preţul bunului) atunci mărimea acesteia va fi stabilită de instanţa
judecătorească.
4. Nu este exclus faptul că proprietarul bunului pierdut să anunţe o recompensă pentru cel ce a găsit bunul. În
aceste cazuri găsitorul este în drept să aleagă care recompensă să o primească – fie pe cea indicată în oferta publică,
fie pe cea stabilită de lege ori de instanţa de judecată. Este de presupus că, în principiu, găsitorul va alege cea mai
mare recompensă, şi în aceste cazuri proprietarul bunului nu va putea să aleagă care sumă să achite.

Articolul 327. Comoara

(1) Comoara este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi
identificat sau a pierdut, în condiţiile legii, dreptul de proprietate.
(2) În cazul în care într-un bun imobil, se descoperă o comoara, ea aparţine pe jumătate proprietarului
bunului imobil în care a fost descoperită şi pe jumătate descoperitorului dacă ei nu convin altfel. Acestuia din
urmă nu i se cuvine însă nimic dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţămîntul
proprietarului sau al posesorului. Consimţămîntul proprietarului sau al posesorului se prezumă pînă la
proba contrară.
(3) În cazul descoperirii unei comori constituite dintr-un bun (bunuri) recunoscut ca monument al
istoriei sau culturii, acesta este transmis în proprietatea statului. Proprietarul bunului imobil în care a fost
descoperită comoara, precum şi descoperitorul au dreptul de a primi o recompensă în proporţie de 50% din
preţul comorii. Recompensa se împarte egal între proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită
comoara şi descoperitor dacă acordul dintre ei nu prevede altfel. Recompensa se plăteşte în întregime
proprietarului dacă descoperitorul a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţămîntul
proprietarului sau al posesorului.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică persoanelor care au efectuat, în interesul unor terţi,
inclusiv în cadrul exercitării obligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost
descoperită comoara.

1. Referitor la definirea comorii noul Cod în principiu a păstrat aceleaşi caractere, spunând că comoara este
„orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în
condiţiile legii, dreptul de proprietate.” Dacă, Codul Civil din 1964 atribuia la comoară doar banii sau obiectele de
valoare, apoi după cum lesne putem observa din conţinutul art. 327 alin. 1 reiese că comoara este „orice bun mobil”.
Deci obiecte ale comorii pot fi nu doar banii şi obiectele de valoare, ci orice bun mobil, cu condiţia că proprietarul
bunului nu poate fi identificat. Am putea evidenţia următoarele caractere ale comorii: a) obiect al comorii poate fi
orice bun mobil; b) aceste bunuri mobile trebuie să fie ascunse sau îngropate – de cele mai dese ori comoara este
îngropată în pământ, însă aceasta nu înseamnă că comoara nu poate să fie ascunsă într-un bun mobil; şi c)
proprietarul bunului ascuns sau îngropat să nu poată să fie identificat.
2. Deşi în alin.2 se vorbeşte de descoperirea comorii într-un bun imobil, trebuie să spunem că aceleaşi consecinţe
se vor aplica şi cazurilor descoperirii comorii într-un bun mobil. Noul Cod Civil, comparativ cu cel din 1964,
stabileşte alte reglementări referitoare la soarta comorii. Regula generală în acest sens este că comoara se împarte -
jumătate proprietarului bunului imobil în care a fost descoperită şi pe jumătate descoperitorului. Această regulă are
un caracter dispozitiv, ceea ce permite părţilor (descoperitorului şi proprietarul bunului unde se presupune că s-ar
găsi comoara) să stabilească şi o altă proporţie, spre exemplu 80% la 20%. Comoara va aparţine ambilor acestor
persoane cu drept de proprietate comună pe cote-părţi conform regulii indicate mai sus. Concluzia deci ar fi că dacă
comoara a fost descoperită de însuşi proprietarul fundului, acesta va deveni de unul singur şi proprietar al comorii.
În schimb, dacă comoara este descoperită de o altă persoană, apoi după cum am afirmat, ea va aparţine
proprietarului fondului şi descoperitorului conform prevederilor art. 327 alin.2.
Descoperitorul nu va pretinde nici o parte din comoară, dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără
consimţământul proprietarului sau al posesorului. La dovedirea existenţei sau lipsei consimţământului se porneşte de
la prezumţia că consimţământul proprietarului a existat. Contrariul urmează să fie dovedit de către proprietarul
bunului.
Dreptul asupra comorii îl are doar proprietarul bunului nu şi uzufructuarul, chiriaşul, depozitarul şi altor persoane
asemănătoare care deţin bunul fără a avea şi dreptul de proprietate. În unele cazuri legiuitorul expres prevede acest
lucru. Spre exemplu art. 419 dispune că „dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra drepturilor nudului
proprietar cu privire la comoara descoperită în bun.”
3. În alin. 3 este stabilită o excepţie de la regula conform căreia dreptul de proprietate asupra comorii revine
descoperitorului şi proprietarului bunului unde a fost descoperită. Această excepţie se referă la o categorie specială
de bunuri şi anume atunci când comoara constituie un monument al istoriei sau al culturii. Dacă asemenea bunuri
constituie obiect al comorii, atunci bunurile date sunt transmise în proprietatea statului. La rândul său statul are
obligaţia de a plăti găsitorului şi proprietarului bunului o recompensă în mărime de 50% din preţul comorii.
Recompensa se împarte egal între proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara şi descoperitor dacă
acordul dintre ei nu prevede altfel. Descoperitorul nu va primi nimic dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el
fără consimţământul proprietarului sau al posesorului. Înn acest caz recompensa în întregime va fi acordată
proprietarului bunului unde a fost descoperită comoara.
4. Prevederile din alin. 4 impun a face concluzia că descoperitorul nu va avea dreptul la jumătate din comoară,
decât cu condiţia că descoperirea să fie efectul întâmplării. Aceasta condiţie nu este decât o condiţie specială în
virtutea căruia descoperitorul va putea primi jumătatea din comoară. Această condiţie a întâmplării nu are nici un rol
în cazul în care comoara a fost descoperită de proprietarul bunului. Comoara va aparţine în întregime proprietarului
bunului unde ea a fost descoperită indiferent de faptul dacă comoara a fost descoperită din întâmplare ori a fost
descoperită în urma unor cercetări intenţionate.
Descoperitorul, însă va avea un drept asupra comorii doar atunci când a descoperit-o din întâmplare.
Întradevăr alin. 4 dispune că dreptul asupra comorii nu îşl vor avea persoanele „care au efectuat, în interesul unor
terţi, inclusiv în cadrul exercitării obligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost
descoperită comoara”. Deci, am putea evidenţia două situaţii în cazul când descoperitorul descoperă comoara
intenţionat: a) lucrările au fost efectuate la ordinul proprietarului, şi respectiv nu va putea să aibă nici un drept
asupra comorii, aceasta revenind în întregime proprietarului; şi b) descoperitorul a întreprins acţiuni ce au dus la
descoperirea comorii fără acordul proprietarului – caz în care legea la fel nu recunoaşte nici un drept asupra comorii
la descoperitor. Totuşi trebuie să subliniem că descoperitorul nu va dobândi nici un bun asupra comorii doar atunci
când proprietarul a ordonat expres efectuarea lucrărilor de căutare a acesteia. Dacă însă descoperitorul a găsit o
comoară, în urma lucrărilor efectuate la ordinul proprietarului, dar lucrările au fost făcute cu alt scop decât cel de
descoperire a comori, atunci descoperitorul va avea dreptul la comoară în condiţiile art. 327. Concluzia, este deci, că
prin întâmplare trebuie să înţelegem descoperirea unei comori făcută în afară de cercetări expres pentru descoperirea
acesteia – condiţia dată fiind aplicabilă doar descoperitorului.

Articolul 328. Accesiunea imobiliară naturală

(1) Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului terenului riveran numai
dacă ele se formează treptat (aluviuni). Terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin
proprietarului acestor ape.
(2) Proprietarul terenului înconjurat de rîuri, heleştee, iazuri, canale sau de alte ape nu devine
proprietar al terenurilor apărute prin scăderea temporară a apelor. Proprietarul acestor ape nu dobîndeşte
nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.
(3) Proprietarul terenului din care o apă curgătoare a smuls brusc o parte importantă, alipind-o la
terenul altuia, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an
de la data cînd proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat în posesiune.
(4) În cazul în care o apă curgătoare, formînd un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran,
acesta rămîne proprietarul insulei astfel create.

1. Pe lângă noile moduri de dobândire a dreptului de proprietate se numără şi accesiunea reglementată în art. 328-
330. Prin accesiune se înţelege încorporarea unui bun la altul, cu alte cuvinte accesiunea este o unire a unui lucru
cu un alt lucru. Codul Civil reglementează accesiunea imobiliară (care la rândul său poate fi naturală sau artificială)
şi accesiunea mobiliară.
Vorbind de accesiunea imobiliară trebuie să pornim de la principiul general ce predomină această materia şi
anume – pământul este considerat ca bun principal, toate lucrurile care se încorporează în el se consideră
accesorii. În principiu această regulă poate fi dedusă şi din art. 317 (vezi şi comentariul acestei norme).
 În art. 328 se vorbeşte despre accesiunea imobiliară naturală şi anume despre accesiunea pământurilor depuse sau
create de ape, dar nimic nu se spune despre accesiunea animalelor (proiectul codului civil a cuprins asemenea
reglementări). Accesiunea pământurilor depuse sau create de ape se referă la aluviuni(alin.1), avulsiuni (alin.3) şi
insule şi albii părăsite (alin. 2,4 şi parţial alin.1).
Aluviunile se numesc acele creşteri de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile apelor curgătoare.
Conform prevederilor alin.1 aceste adausuri revin proprietarului terenului riveran. Prin adăugirile de teren stipulate
în art. 328 alin. 1 trebuie să înţelegem nu doar pământul ci tot ce solul poartă la suprafaţă şi tot ce apele curgătoare
aduc şi lasă la ţărm, precum nisipul, pietrişul etc., acestea din urmă la fel revenind proprietarului terenului riveran.
Legiuitorul a stipulat în art.328 alin.1 că „terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin
proprietarului acestor ape”. În opina noastră această prevedere urmează a fi privită critic, ea chiar fiind contrară
dispoziţiilor din art.328 alin. 2. Ori, în alin 2, deşi ar fi trebuit să se vorbească doar despre apele necurgătoare
(lacuri, heleştee...), totuşi se vorbeşte şi de apele râurilor, stipulându-se că „ proprietarul acestor ape (deci şi a
apelor râurilor (evidenţierea ne aparţine)) nu dobândeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor
revărsări sporadice”. Deci, cum trebuie să înţelegem aceste prevederi contradictorii din alin. 1 şi alin. 2 ale art.
328? În opina noastră la soluţionarea acestei contradicţii trebuie să pornim de la regula că albiile râurilor aparţin
proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care potrivit legii, aparţin domeniului public. Pornind de la aceasta ar
trebui să spunem că proprietarul terenului riveran dobândeşte terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat
de la terenul respectiv, ceea ce impune a face altă concluzie că dacă apa curgătoare se va revărsa asupra terenului
riveran, atunci proprietarul apei nu va putea deveni şi proprietarului terenului ocupat de apele curgătoare revărsate.
Trebuie să spunem că aceasta este opinia noastră privitor la conţinutul art. 328 alin. 1 şi 2., opinie care nu poate fi
dedusă din această normă, însă care va permite o înlăturare a contradicţiilor evidenţiate de noi puţin mai sus, opinie
care sperăm va uşura înţelegerea accesiunii pământurilor (aluviuni, insule şi albii părăsite). Tot odată ne-am oprit la
această problemă în speranţa că vor fi operate modificările de rigoare în art. 328.
2. Regula stipulată în alin.1 se va referi doar la aluviunile şi creşterile pricinuite de apele curgătoare, ea nefiind
aplicabilă pământurilor descoperite de lacuri, heleştee, canale şi alte categorii de ape stătătoare. În acest caz,
proprietarul terenului înconjurat de ape stătătoare ca heleştee, iazuri, canale nu devine proprietar al terenurilor
apărute prin scăderea temporară a apelor. La fel proprietarul acestor ape nu dobândeşte nici un drept asupra terenului
acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice. Cu alte cuvinte, nivelul normal al apei lacului, heleşteului etc.,
determină limita fixă a pământului ce aparţine proprietarului lor, independent de creşterile sau scăderile excepţionale
ale apei. Am spus deja, care este poziţia noastră referitor la includerea apelor râurilor în alin. 2.
3. Dacă în alin. 1 se vorbeşte despre adausurile lente, apoi alin. 3 se referă la adausurile bruşte. Datorită unor
revărsări se poate întâmpla ca un curs de apă s-ă rupă dintr-o dată o bucată mare dintr-o proprietate, care să poată s-ă
fie recunoscută şi identificată, şi s-o alipească la altă proprietate riverană. Asemenea depuneri (alipiri) de teren se
numesc avulsiuni. În cazul avulsiunii, proprietarul fondului din care apa a rupt o porţiune de teren păstrează asupra
acestei porţiuni dreptul de proprietate, cu condiţia ca să revendice trenul în decurs de un an de la data când
proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat în posesiune. Considerăm că acest termen de un an, stipulat în
alin.3, este un termen de perimare. Astfel, dacă proprietarul de la care a fost ruptă o bucată de teren nu-l va
revendica în acest termen el va pierde dreptul de proprietate asupra acestei porţiuni, respectiv proprietarul terenului
riveran la care s-a alipit această porţiune va deveni proprietarul ei.
4. Aliniatul 4, din norma comentată, reglementează situaţiile când o apă curgătore îşi schimbă în mod natural
cursul. De fapt, ar fi corect să spunem că este vorba de o singură situaţie şi anume când o apă curgătoare „formând
un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran”. Regula aicea este că proprietarul terenului riveran rămâne
a fi şi proprietarul insulei, create ca rezultat al schimbări cursului râului şi înconjurării terenului riveran.

Articolul 329. Accesiunea imobiliară artificială

(1) Construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului sînt prezumate a fi făcute de
proprietarul terenului pe cheltuiala sa şi îi aparţin acestuia pînă la proba contrară. Prin lucrări se înţeleg
plantarea, precum şi amenajările aduse unui teren care nu se incorporează în mod durabil în acesta.
(2) Proprietarul de teren care a efectuat construcţii şi alte lucrări cu materiale străine este obligat să
plătească valoarea materialelor. Dacă lucrările au fost efectuate cu rea-credinţă, proprietarul este obligat să
repare şi prejudiciul cauzat.
(3) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ, proprietarul terenului are dreptul
să le ţină pentru sine sau să oblige terţul să le ridice pe cheltuiala proprie şi să repare daunele cauzate. Dacă
păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ, proprietarul este obligat să plătească, la alegere,
valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
(4) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ de bună-credinţă, proprietarul de
teren nu poate cere ridicarea lor şi este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii
sau o sumă de bani echivalentă creşterii valorii terenului.
(5) În cazul în care construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi în parte pe un teren
învecinat, proprietarul vecin poate dobîndi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului o
despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. În acest caz, el va
dobîndi şi un drept de superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei.
Despăgubirea trebuie să acopere valoarea materialelor şi costul muncii, precum şi contravaloarea folosinţei
terenului aferent.
(6) Constructorul de rea-credinţă nu poate pretinde la o despăgubire mai mare de o treime din suma
calculată conform alin.(5) dacă nu va dovedi că persoana îndreptăţită poartă ea însăşi o parte din vinovăţie.

1. Accesiunea imobiliară artificială imobiliară reglementată în art.329, se întâlneşte în cazurile când: a) se face o
construcţie sau o plantaţie pe un fond sau b) se adaugă construcţii noi unei clădiri existente. În ambele aceste ipoteze
este nevoie ca fondul sau clădirea iniţială să aparţină unei persoane, iar materialul construcţiei sau plantaţiei să
aparţină altei persoane. Şi în cazul accesiunii imobiliare urmează să pornim de la regula superficecies solo cedit,
conform căreia accesiunea se face întotdeauna în folosul proprietarului fondului, cu alte cuvinte tot ce este pe teren
este considerat că aparţin proprietarului acestui teren. Vom vedea că acesta este regula, de la ea putând fi stabilite şi
derogări.
Alin. 1 stabileşte o dublă prezumţie, şi anume că construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului
sînt prezumate a fi făcute: a) de proprietarul terenului şi b) pe cheltuiala sa. Legiuitorul prevăzând o asemenea
prezumţie, nu a făcut altceva de cât să legifereze situaţiile de cele mai dese ori întâlnite la practică. Ori, întradevăr în
majoritatea cazurilor construcţiile sau plantaţiile făcute pe un fond sunt făcute de către proprietarul fondului şi pe
cheltuiala sa. Chiar dacă valoarea construcţiei sau a plantaţiei ar depăşi cu mult valoarea pământului pe care sunt
făcute prezumţia prevăzută în acest aliniat îşi găseşte aplicaţia. Însă, conform dispoziţiilor alin.1, această prezumţie
se poate combate prin dovada contrarie. Ca consecinţă, cel ce pretinde că a făcut el construcţia sau plantaţia pe un alt
fond, trebuie să dovedească acest lucru. Credem că în acest caz se va putea utiliza orice mijloc de probă: înscrisurile,
depoziţiile martorilor, etc. .
Alin. 1 se referă la construcţii şi lucrări. Dacă termenul „construcţii” nu ridică semne de întrebări, apoi referitor la
„lucrări” legiuitorul a indicat expres ce se înţelege prin acestea, atribuind la ele „plantarea, precum şi amenajările
aduse unui teren care nu se incorporează în mod durabil în acesta”. Trebuie să precizăm că textul alin. 1. se referă
doar la lucrări noi, dar nu şi unor îmbunătăţiri făcute anterior. De asemenea la lucrări nu se atribuie nici reparaţiile
făcute (spre exemplu înlocuirea arborilor căzuţi).
În art. 329 legiuitorul a făcut distincţie între două situaţii, în care are loc accesiunea imobiliară artificială, şi
anume: a) proprietarul fondului face el însuşi construcţii sau plantaţii utilizând materiale străine (alin. 2) şi b)
proprietarul materialelor face construcţii sau plantaţii pe terenul ce nu-i aparţine (alin. 3 şi 4). În ambele aceste
cazuri legiuitorul mai face distincţie dacă cel ce a efectua lucrările sau plantaţiile este de bună sau rea credinţă.
2. În alin. 2 este reglementată situaţia în care proprietarul fondului a efectuat construcţii sau alte lucrări cu
materiale ce nu-i aparţin. Conform dispoziţiilor art. 329 alin. 2, proprietarul terenului care a făcut asemenea
construcţii sau lucrări cu materiale străine devine prin accesiune proprietarul lucrărilor pe cere lea făcut cu acele
materiale străine. Proprietarul materialelor în acest caz nu le va putea revendica, chiar dacă lucrările au fost
efectuate cu rea – credinţă. În schimb proprietarul terenului va fi obligat să plătească o despăgubire proprietarului
materialelor egală cu valoarea acestora. Dacă proprietarul terenului este de rea-credinţă, apoi el va mai fi obligat să
repare şi prejudiciul cauzat proprietarului materialelor. Deci, pornind de la prevederile art. 329 alin. 1, trebuie să
spunem că proprietarul terenului va dobândi proprietatea construcţiilor sau lucrărilor, indiferent de faptul dacă era de
bună sau rea - credinţă, adică indiferent de faptul dacă ştia sau nu ştia că materialele sunt străine.
3. A doua situaţie referitoare la accesiunea imobiliară artificială este, după cu am spus, efectuarea lucrărilor
cu materiale proprii însă pe un teren străin. Trebuie să presupunem că pentru existenţa unei asemenea situaţii este
nevoie ca constructorul să fie posesorul terenului, doar într-un asemenea caz el va putea construi. În principiu, şi în
acest caz va fi aplicabilă regula generală conform căreia proprietarul fondului devine prin accesiune proprietarul
construcţiilor şi lucrărilor făcute de o terţă persoană. Persana terţă, care a construit cu materialele sale nu devine
proprietar al construcţiilor şi lucrărilor, el putând în unele cazuri să pretindă o despăgubire de la proprietarul
terenului. Spunem în unele cazuri fiindcă legiuitorul a făcut distincţie între constructorul de bună - credinţă şi
constructorul de rea –credinţă. În alin. 3 se vorbeşte despre constructorul de rea – credinţă care a făcut lucrări pe
ternul străin. Este considerat constructor de rea-credinţă persoana care ştia ori trebuia să ştie că nu este în drept să
facă construcţii şi lucrări pe terenul străin. În acest caz proprietarul fondului, poate la alegere: a) să păstreze
construcţia, ori b) să ceară ridicarea construcţiei. Dacă păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ,
proprietarul este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu
creşterea valorii terenului. Proprietarul terenului este în drept să aleagă ce sumă să fie achitată terţului
(constructorului) fie o sumă echivalentă cu valoarea materialelor şi costul muncii, fie o sumă echivalentă cu
creşterea valorii terenului. Este de presupus că proprietarul terenului desigur va alege suma mai mică, dar nu este
exclus şi inversul. Dacă proprietarul fondului nu va reţine pentru sine construcţiile şi lucrările efectuate de terţa
persoană, atunci constructorul este obligat să ridice construcţia sau lucrările pe cheltuiala sa. În caz că demolarea
construcţiei va cauza careva daune apoi acestea vor fi reparate de către constructorul de rea – credinţă. Daune pot fi
cauzate fie terenului fie proprietarului. Ridicarea construcţiilor şi lucrărilor va deveni chiar un drept al
constructorului în cazul în care proprietarul le va păstra dar va refuza să plătească constructorului valoarea
materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
4. Comparativ cu constructorul de rea-credinţă, situaţia constructorului de bună-credinţă este mai favorabilă,
el neputînd fi obligat să ridice construcţiile şi lucrările efectuate pe terenul străin. Aceasta este unica diferenţă între
constructorul de rea-credinţă şi cel de bună-credinţă. Şi în acest caz proprietarul terenului este obligat să achite
constructorului o despăgubire ce echivalează cu valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu
creşterea valorii terenului. După cum putem observa atât în cazul constructorului de rea-credinţă, cât şi în cazul
constructorului de bună – credinţă suma despăgubirii ce urmează să fie plătită de proprietarul ternului este aceiaşi.
După cum am spus şi în cazul constructorului de rea-credinţă, proprietarul terenului va alege totdeauna suma cea
mai mică dintre cele două sume între care poate să opteze.
Opţiunea lăsată proprietarului relativ la despăgubirea pe cere trebuie să o plătească constructorului, opţiune
expres indicată în art. 329 alin. 3 şi 4, îşi găseşte argumentarea în unul din principiile fundamentale ale dreptului
civil – „nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în paguba altuia”. Totuşi, pornind de la faptul că proprietarul
ternului va alege suma cea mai mică, nu trebuie să credem că acest principiu se va încălca. Ori, când proprietarul
terenului va plăti valoarea materialelor plus costul muncii, fiindcă acestea sunt inferioare creşterii valorii terenului,
este adevărat că proprietarul se îmbogăţeşte, însă nu pe nedrept, deoarece constructorul nu suferă nici o pagubă, lui
fiindu-i restituite toate cheltuielile suportate la efectuarea construcţiei. Ca consecinţă în acest caz ne vom afla în
situaţia în care constructorul se va îmbogăţi, dar fără a prejudicia pe cineva, ceea ce nu contravine principiului
invocat de noi puţin mai sus. La fel nu va fi violat acest principiu nici atunci când proprietarul va plăti
constructorului o sumă egală cu creşterea valorii terenului, fiindcă, deşi constructorul va suferi o pagubă (nu va
primi integral cheltuielile suportate la construcţie), totuşi proprietarul terenului nu se îmbogăţi cu nimic, deoarece el
va plăti constructorului tocmai o sumă egală cu îmbogăţirea sa. Deci, şi în acest ultim caz, vom fi în prezenţa unei
pagube a unuia, însă fără o îmbogăţire nedreaptă a altuia.
Cum va fi apărat constructorul de bună-credinţă dacă proprietarul terenului va refuza să achite despăgubirea
corespunzătoare ? În acest, caz conform prevederilor art. 637 şi 638 constructorul va avea asupra construcţiei un
drept de retenţie. La fel constructorul va avea dreptul să înainteze o acţiune prin care să ceară suma
corespunzătoare. Desigur constructorul de bună-credinţă va putea ridica construcţiile pe cheltuiala doar dacă va dori
acest lucru.
5. Art. 329 alin. 5 se referă la o situaţie specială, şi anume la aceea când construcţia este făcută pe două trenuri
având proprietari diferiţi. Dacă alin. precedente se refereau în egală măsură atât la construcţii cât şi la alte lucrări,
apoi alin. 5 se referă doar la construcţii. După cum putem observa această normă instituie şi o excepţie de la regula
consfinţită în alin. 1 al articolului de faţă. Astfel, dacă construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi
în parte pe un teren învecinat, proprietarul vecin poate dobândi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind
constructorului o despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. Dacă mai
mult de ½ din construcţie se află pe terenul constructorului apoi vor fi aplicabile regulile din alin. 3 şi 3 din acest
articol. În plus, dacă constructorul va fi de bună – credinţă, clădirea se va afla în proprietatea comună pe cote-părţi a
titularilor dreptului de proprietate asupra terenurilor. Deci, dacă constructorul (el fiind şi proprietarul terenului) va
construi o construcţie atât pe terenul său cât şi pe ternul vecinului şi mai mult de ½ din construcţie se va afla pe
terenul vecinului, el nu va deveni proprietar asupra părţii din construcţie aflată pe terenul său. Acest lucru se va
întâmpla doar dacă vecinul va dori să apeleze la alin. 5, adică doar atunci când vecinul va dori să devină proprietarul
întregii construcţii. Dacă vecinul va dori să devină proprietarul întregii construcţii, el va dobândi un drept de
superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei, dar va fi obligat să plătească
constructorului o despăgubire. Despăgubirea va include în sine atât cheltuielile suportate de constructor (acestea
fiind valoarea materialelor plus costul munci) cât şi contravaloarea folosinţei terenului aferent. O asemenea
despăgubire o va putea pretinde doar constructorul de bună-credinţă.
6. În ceea ce priveşte constructorul de rea-credinţă, el va putea pretinde doar 1/3 din despăgubire (valoarea
materialelor şi ostul muncii plus contravaloarea folosinţei terenului aferent.). Constructorul de rea-credinţă va putea
pretinde o despăgubire mai mare, dacă va dovedi că proprietarul ternului vecin este vinovat (spre exemplu
proprietarul terenului pe care se construeşte intenţionat tolerează construirea construcţiei până la final în loc s-ă
ceară încetarea efectuării lucrărilor .)

Articolul 330. Accesiunea mobiliară

(1) În cazul în care se unesc două bunuri mobile avînd proprietari diferiţi, fiecare dintre aceştia poate
pretinde separarea bunurilor dacă celălalt proprietar nu ar suferi astfel un prejudiciu.
(2) Dacă două bunuri care aparţin diferiţilor proprietari s-au unit încît nu se mai pot separa fără a fi
deteriorate sau fără muncă sau cheltuieli excesive, noul bun aparţine proprietarului care a contribuit cel mai
mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial, fiind obligat să plătească celuilalt
proprietar preţul bunului unit cu bunul principal.
(3) În cazul în care bunul accesoriu este mai de preţ decît bunul principal şi s-a unit cu acesta fără
ştirea proprietarului, ultimul poate cere despărţirea şi restituirea bunului accesoriu unit, chiar dacă din
separare ar rezulta vătămarea bunului principal.
(4) Dacă contractul nu prevede altfel, dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea
materiei aparţine proprietarului ei, care este obligat să plătească valoarea manoperei. Se consideră de
asemenea prelucrare scrierea, desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o altă transformare a
suprafeţei.
 (5) Persoana de bună-credinţă care a transformat prin manoperă materia ce nu îi aparţine dobîndeşte
dreptul de proprietate asupra bunului rezultat dacă valoarea manoperei este superioară valorii materiei,
plătind proprietarului preţul materiei.
(6) Cel care trebuie să restituie bunul rezultat din prelucrarea materiei este în drept să-l reţină pînă va
primi de la proprietarul noului bun suma datorată.
(7) În cazul în care un bun s-a format prin amestecarea mai multor materii (confuziunea) ce aparţin
diferiţilor proprietari şi nici una nu poate fi considerată ca materie principală, proprietarul care nu a ştiut
despre confuziune poate cere separarea materiilor dacă este posibil. Dacă materiile amestecate nu pot fi
separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi
valorii materiei fiecăruia.
(8) În cazul în care materia unui proprietar de bună-credinţă depăşeşte cealaltă materie prin valoare şi
cantitate, acesta poate cere bunul creat prin amestecare, plătind celuilalt proprietar preţul materiei sau
înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata
contravalorii ei.

1. Şi în cazul accesiunii mobiliare regula generală este: proprietarul lucrului principal devine prin accesiune
proprietarul noului bun format prin încorporarea la lucrul principal al unui alt lucru mai puţin important. În art. 330
sunt reglementate trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncţiunea (alin. 1-3), specificaţiunea (alin. 4-6) şi
confuziunea (art. 7-8).
Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri, care cu toate că formează un singur tot, totuşi pot fi despărţite în
aşa fel ca după aceasta să fie posibilă o utilizare normală a lor. Esenţa reglementării din alin. 1 constă în faptul că
dacă sau unit două bunuri având proprietari diferiţi, acestea pot fi separate cu condiţia ca separarea să nu
prejudicieze bunul.
2. Dacă bunurile, care au format un întreg, nu pot fi separate va fi aplicată regula din alin. 2. Legiuitorul în acest
caz a stabilit două situaţii: fie că separarea este imposibilă pe motivul că se va deteriora bunul, fie că separarea va
necesita cheltuieli excesive. În ambele aceste cazuri noul bun va aparţine proprietarului care a contribuit cel mai
mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial. Tot odată, cel ce dobândeşte dreptul de
proprietate asupra noului bun, la rândul său, este obligat s-ă achite preţul bunului unit cu bunul principal. Deci,
după regula generală proprietarul bunului mai puţin important nu va putea cere separarea bunului din bunul nou
format, ci va putea pretinde doar preţul bunului.
3. Este totuşi posibil ca proprietarul bunului accesoriu să ceară separarea bunului său din bunul principal chiar
dacă ca rezultat al separării va suferi bunul principal. O asemenea separare va fi posibilă doar în cazul în care unirea
bunului accesoriu la bunul principal a fost făcută fără ştirea proprietarului bunului accesoriu. Este de presupus că
proprietarul bunului accesoriu va putea cere separarea doar dacă aceasta nu va afecta şi bunul accesoriu. În caz
contrar vor fi aplicabile regulile din alin. 2.
4. Alin. 4 cuprinde reglementări referitoare la dobăndirea dreptului de proprietate în rezultatul specificaţiunii –
caz în care o persoană face un obiect nou cu materia străină. Spre exemplu un pictor pictează un portret utilizând
pânza şi vopselele altuia. În cazul specificaţiunii nu se unesc două bunuri materiale corporale (aşa cum este la
adjucţiune), ci se uneşte un bun corporal (materia) cu nul abstract (munca pictorului în exemplul nostru). Din
conţinutul în alin. 4, am putea deduce că bunul principal este materia şi manopera este bunul accesoriu. Regula în
cazul specicaţiunii este că dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea materiei aparţine
proprietarului ei. Această regulă, stipulată expres în alin. 4, are un caracter dispozitiv, părţile (adică proprietarul
materiei şi cel ce efectuează manopera) pot stabili contrariul (spre exemplu noul bun va aparţine lucrătorului, acesta
fiind obligat să plătească valoarea materialului) Proprietarul materialului, conform regulii generale, este obligat să
plătească valoarea manoperei. Prin prelucrare urmează să înţelegem de asemenea scrierea, desenarea, pictarea,
imprimarea, gravarea sau o altă transformare a suprafeţei.
5. Prin excepţie de la regula generală stipulată în alin. 4, este posibil ca lucrătorul să devină proprietarul noului
bunul, chiar în lipsa unei înţelegeri cu proprietarul materiei. Pentru aceasta este necesar ca lucrătorul să fie de bună –
credinţă, pe de o parte, şi valoarea manoperei să fie superioară valorii materiei (spre exemplu un pictor renumit
pictează un tablou pe o pânză ce nu-i aparţine). Trebuie să considerăm că în acest caz munca este un bun principal
iar materia un bun accesoriu, respectiv lucrătorul va avea obligaţia de al despăgubi pe proprietarul materiei
achitându-i valoarea. Deci, pentru a putea fi aplicabil art.330 alin 5 sunt necesare a fi întrunite două condiţii: 1)
persoana care a transformat prin manoperă materia ce nu-i aparţine (lucrătorul) trebuie să fie de bună – credinţă; şi
2) valoarea manoperei trebuie să fie superioară valorii materiei.
6. După caz, fie proprietarul materiei fie lucrătorul vor avea un drept de retenţie, adică vor fi în drept să reţină
bunul până la achitarea sumei datorate de cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului apărut în rezultatul
specificaţiunii (a se vedea în acest sens şi comentariu la art. 637).
7. Este posibil ca un bun să se formeze prin amestecul a două materii ce aparţin la doi proprietari diferiţi. O
asemenea situaţie poartă denumirea de confuziune şi este reglementată în alin. 7. Din conţinutul alin. 7 pot fi
desprinse trei situaţii: 1) au fost amestecate mai multe materii formând un nou bun însă una din materii poate fi
considerată principală; 2) nici una din materii nu poate fi considerată principală dar este posibilă separarea
materiilor; 3) materialele amestecate nu pot fi separate fără pagubă. Vom examina pe rând toate aceste trei situaţii.
 Dacă una din materii poate fi considerată ca principală şi alta ca accesorie (acest lucru poate fi stabilit pe diferite
criterii – valoarea fiecăruia; cantitatea; calitatea; etc..) apoi noul obiect va putea aparţine proprietarului materiei
principale, respectându-se prevederile art. 330 alin. 8.
Dacă nici una din materii nu poate fi considerată principală dar este posibilă separarea materiilor, atunci
proprietarul materiei care nu a ştiut despre confuziune poate cere separarea materiilor.
Şi în sfârşit dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor
materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei fiecăruia.
8. După cum am afirmat puţin mai sus dacă va fi posibil ca o materie să fie considerată ca principală, apoi
proprietarul materiei principale (materia acestuia depăşeşte cealaltă materie prin cantitate ori valoare) poate pretinde
ca bunul creat prin amestec să-i fie transmis în proprietate. Pentru a putea cere acest lucru proprietarul materiei
principale trebuie să fie de bună-credinţă. La rândul său proprietarul materiei principale va fi obligat să plătească
celuilalt proprietar preţul materiei sau înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi
calitate sau plata contravalorii ei.

Articolul 331. Dreptul dobînditorului de bună-credinţă asupra mobilelor

(1) Nu Dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în

cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. există bună-credinţă cînd dobînditorul ştia sau
trebuia să ştie că cel de la care a dobîndit bunul nu era proprietarul lui. Buna-credinţă trebuie să subziste
pînă în momentul intrării î posesiune inclusiv.
(2) Dobînditorul de bună-credinţă nu dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în
cazul în care bunul este furat, pierdut sau ieşit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui
sau dobînditorul l-a obţinut cu titlu gratuit. Această regulă nu se aplică în cazul dobîndirii banilor, a titlurilor
de valoare la purtător sau a bunurilor înstrăinate la licitaţie.

1. Art. 331 urmăreşte scopul apărării intereselor dobânditorilor de bună – credinţă. Norma dată va fi aplicabilă
doar în cazurile în care dobânditorul este de bună-credinţă, respectiv nu va fi aplicabilă cazurilor în care
dobânditorul este de rea-credinţă. La fel norma dată este aplicabilă doar bunurilor mobile. Regula generală din acest
articol este: dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în
care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. Spre exemplu, dobânditorul a procurat un bun de la arendator,
acesta nefiind în drept să înstrăineze bunul arendat. Dobînditorul va deveni proprietar al bunului vândut de arendaş
doar dacă nu va şti şi nici nu putea să ştie că arendaşul nu este proprietarul bunului şi deci nu este în drept s-ă
înstrăineze bunul. Buna - credinţă a dobânditorului se presupune, contrariul urmează să fie dovedit de cel ce îl
invocă. Buna sau reaua – credinţă a dobânditorului se va determina în dependenţă de faptul dacă ştia ori nu ştia,
trebuia să ştie sau nu trebuia să ştie, că cel ce înstrăinează bunul nu este proprietarul acestuia. Reaua credinţă nu
poate fi acoperită nici printr-un act. Spre exemplu, reaua credinţă nu va putea fi acoperită prin faptul că dobânditorul
a dobândit bunul de la licitaţie organizată de instanţa judecătorească întru executarea unei hotărâri judecătoreşti,
dacă dobânditorul ştia că cel înstrăinează bunul nu este proprietarul bunului (la licitaţie adevăratul proprietar a
comunicat dobânditorului că bunul este al său). Important este ca buna-credinţă trebuie să subziste până la
momentul întrării în posesie.
2. Dacă regula este că dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în
cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui, apoi excepţiea de la această regulă este prevăzută în
alin. 2 conform căreia dobânditorul de bună-credinţă nu dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor
mobile în cazul în care bunul este furat, pierdut sau ieşit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui
sau dobînditorul l-a obţinut cu titlu gratuit. Deci dobânditorul de bună-credinţă nu va dobândi dreptul de proprietate
asupra bunului mobil dacă bunul a ieşit din posesia proprietarului contrar voinţei sale (furt, pierdere, alt mod). La
fel, el, nu va deveni proprietar al bunului mobil dacă la dobândit cu titlu gratuit. Totuşi dobânditorul de bună-
credinţă va dobândi dreptul de proprietate asupra banilor, titlurilor da valoare la purtător şi asupra bunurilor
dobândite la licitaţie chiar dacă aceste bunuri au ieşit din posesia proprietarului contrar voinţei sale. Banii şi titlurile
de valoare la purtător nu vor putea fi revendicate de la posesorul de bună - credinţă nici într-un caz, ceea ce
înseamnă că dobânditorul de bună-credinţă în toate cazurile (avem în vedere acele cazuri când cel ce înstrăinează nu
este proprietarul acestor bunuri) va deveni proprietar al banilor şi al titlurilor de valoare la purtător.

Articolul 332. Uzucapiunea imobiliara

(1) Dacă o persoană, fără să fi dobîndit dreptul de proprietate, a posedat cu bună-credinţă sub nume
de proprietar un bun imobil pe parcursul a 15 ani, aceasta devine proprietarul bunului respectiv.
(2) Dacă un bun imobil şi drepturile asupra lui sînt supuse înregistrării de stat, dreptul de proprietate
se dobîndeşte în temeiul alin.(1) din momentul înregistrării.
 1. Uzucapiunea este un mod nou de dobândire a dreptului de proprietate, esenţa căruia constă în faptul că o
persoană poate deveni proprietar al bunului dacă îl posedă pe o perioadă expres stabilită de lege, în condiţiile
stipulate de lege. Referitor la termen acesta diferă în dependenţă de faptul dacă bunul este mobil sau imobil. În
schimb alte condiţii necesare uzucapiunii sunt identice la toate bunurile, ele fiind prevăzute expres în art. 335.
Art. 332 se referă la uzucapiunea imobilelor. Pentru ca imobilele să fie dobăndite prin uzucapiune este necesar ca
cel ce posedă bunul s-ă fie de bună - credinţă şi să posede bunul imobil timp de 15 ani. Buna-credinţă presupune că
posesorul să nu ştie şi nici să nu poate şti că posesia sa este ilegală (a se vedea şi com. la art. 307) . Acest termen
începe să curgă din momentul în care posesia întruneşte toate condiţiile necesare uzucapiunii, acestea după cum am
spus mai sus, sunt indicate în art. 335. Conţinutul art. 332 alin 1 permite a face concluzia că vor putea fi dobândite
prin uzucapiune doar bunurile imobile neînregistrate în registrul bunurilor imobile. Spunem acest lucru, fiindcă o
dată ce bunul este înregistrat în registrul bunurilor imobile se prezumă că toţi au cunoştinţă de acest fapt, şi ca
rezultat cel ce va poseda un bun imobil înregistrat în registrul bunurilor imobile nu va putea dobândi dreptul de
proprietate asupra acestui bun, fiindcă el va considerat că este de rea-credinţă. În aşa fel, într-o asemenea redacţie
art. 332 va avea puţină aplicaţie la practică, ori în majoritatea cazurilor bunurile imobile se înregistrează în registrul
bunurilor imobile. În art. 332 nimic nu se vorbeşte despre faptul cum se va înregistra dreptul de proprietate asupra
bunului imobil în cazul în care vor fi întrunite condiţiile necesare uzucapiunii. Considerăm că cel care timp de 15 ani
a posedat sub nume de proprietar un bun imobil care nu este înregistrat în registrul bunurilor imobile, va putea
dobândi dreptul de proprietate asupra acestui imobil în baza unei cereri adresate instanţei judecătoreşti. În aşa fel vor
fi înlăturate posibilele litigii ce vor putea apărea ca rezultat al dobândirii dreptului de proprietate în urma
uzucapiunii.
2. În conformitate cu prevederile art. 290 dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor
imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrării de stat. Art.332 alin.
2 în principiu spune acelaş lucru. Pornind de la faptul că dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile tot timpul
trebuie înregistrat în registrul bunurilor imobile, şi în cazul uzucapiunii dreptul de proprietate urmează a fi
înregistrat în registrul bunurilor imobile.

Articolul 333. Uzucapiunea mobilelor

Persoana care posedă cu bună-credinţă timp de 5 ani un bun mobil al altuia, comportându-se ca un
proprietar, dobândeşte dreptul de proprietate asupra acestui bun.

1. Referitor la bunurile imobile termenul necesar uzucapiunii este de 5 ani. Şi în cazul bunurilor mobile
posesorul pentru a putea uzurpa trebuie să fie de bună-credinţă. Deşi această regulă se pare extrem de simplă, totuşi
este necesar de a o corela cu cea din art. 331. Astfel, după cum am putut observa, în art. 331 se indică că
dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a
dispus de bun nu era proprietarul lui. Întrebarea, în acest sens, ar fi, care normă urmează să fie aplicată, spre
exemplu în cazul când o persoană a procurat un bun de la o persoană care nu avea dreptul să-l înstrăineze, adică nu
era proprietarul bunului ? Este oare necesar ca într-o asemenea situaţie dobânditorul să posede bunul pe parcursul a
5 ani de zile pentru a putea dobândi dreptul de proprietate, ori va putea apela la art. 331 şi ca rezultat va deveni
proprietar al bunului din momentul primirii bunului în posesie ? Pentru a răspunde la această întrebare urmează să
apelăm şi la conţinutul art. 307 alin. 1. Respectiv, pornind de la conţinutul art. 307 alin. 1, conchidem că regula din
art. 331 va fi aplicabilă ori de câte ori dobânditorul va deveni posesor al bunului mobil în baza unui act juridic
(vânzare-cumpărare; donaţie, moştenire testamentară, schimb etc.). În schimb în cazurile în care posesorul se poate
considera îndreptăţit să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor
îndreptăţirii sale, vom apela la termenul de 5 ani prevăzut de art. 333, şi deci într-o asemenea situaţie posesorul unui
bun mobil va deveni proprietarul acestui bun după expirarea termenului necesar uzucaăiunii.

Articolul 334. Unirea posesiunilor

Pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria posesiune cu cea a autorului
său.

1. În literatura de specialitate unirea posesiilor mai poartă denumirea de joncţiunea posesiilor. Joncţiunea
posesiilor constă în adăugirea la termenul posesiei actuale a posesorului, a termenului de posesie a autorului său,
adică a autorului anterior. Spre exemplu, o persoană a posedat un bun imobil zece, neînregistrat în registrul
bunurilor imobile zece ani, după care au prelungit să posede acest bun moştenitorii posesorului. Conform
dispoziţiilor art. 334 moştenitorii posesorului (în exemplu nostru), vor putea uni posesia predecesorului lor cu a lor
pentru a putea uzurpa bunul imobil. În exemplu de mai sus moştenitorii vor putea deveni proprietar după ce vor
poseda bunul pe parcursul a 5 ani de zile, adică la posesia anterioară (10 ani) se mai adaugă 5 ani necesari împlinirii
termenului de uzucapiune prevăzut de art. 332 alin. 1.
 Regula stipulată în art. 334 referitoare la joncţiune posesiilor, poartă un caracter dispozitiv, lăsând posesorului
actual posibilitatea de a se prevala de posesiunea predecesorului său. După cum am văzut pentru ca posesia să ducă
la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat este necesar ca posesorul să fie de bună-credinţă (art.
332 şi 333). Deşi în art. 335 nu este expres indicat acest lucru trebuie să spunem că posesorul actual va putea uni
posesia sa cu cea a predecesorului (adică se va putea prevala de posesia acestuia) său, doar în cazul în care autorul
posesiei (predecesorul) a posedat bunul cu bună-credinţă. Posesia de rea-credinţă, conform codului civil, nici într-un
caz unu va duce la dobândirea dreptului de proprietate.
Pentru ca unirea posesiilor să, poată avea loc este necesar ca posesorul posterior să fie un succesor al primului
posesor, adică să deţină posesia de la autorul său pe baza unui raport juridic. Aceasta ar însemna că nu va fi posibilă
joncţiunea posesiei atunci când posesorul actual a uzurpat bunul de la posesorul anterior, fără nici un titlu şi fără nici
un drept. O asemenea concluzie se bazează pe faptul că între aceşti doi posesori nu există nici o legătură juridică
care ar face posibilă unirea posesiilor. Dacă nu va exista o asemenea legătură noul posesor va trebui să înceapă o
nouă posesie.
Este de presupus, că regula din art. 335 de cele mai dese ori va fi aplicabilă uzucapiunii imobilelor, fiindcă în
cazul bunurilor mobile posesorul, în cazurile corespunzătoare, va avea posibilitatea să apeleze la regula din art.
331care dispune că dobînditorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în
cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui.

Articolul 335. Posesiunea necesara uzucapiunii

(1) Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decît posesiunea
utilă. Pînă la proba contrară, posesiunea este prezumată a fi utilă.
(2) Nu este utilă posesiunea discontinuă, tulburată, clandestină sau precară.
(3) Posesiunea este discontinuă atît timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu
natura bunului.
(4) Posesiunea este tulburată atîta timp cît este dobîndită sau conservată prin acte de violenţă, fizică
sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană.
(5) Posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încît nu poate fi cunoscută.
(6) Posesiunea este precară cînd nu se exercită sub nume de proprietar.
(7) Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană interesată.
(8) Numai persoana faţă de care posesiunea este tulburată sau clandestină poate invoca aceste vicii.
(9) Posesiunea viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.

1. În articolul de faţă sunt numărate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a putea produce
efecte juridice, în particular condiţiile necesare uzucapiunii. Regula generală, în acest sens, este că va produce efecte
juridice doar posesia utilă. Posesia va fi utilă dacă va fi continuă, netulburată, publică şi neprecară. Se prezumă că
posesia este utilă, până la proba contrară. Contrariul urmează să fie dovedit de cel ce îl invocă.
2. Viciile posesiei sunt contrariul calităţilor acesteia şi expres sunt numărate în alin. 2 din articolul comentat.
Astfel, posesia este viciată dacă este discontinuă, tulburată, clandestină şi precară.
3. Discontinuitatea posesiei ca viciu al acesteia este contrariu calităţii ca posesia să fie continuă. Posesia trebuie
să fie continuă, adică posesorul trebuie să exercite acte de stăpânire asupra bunului cu o frecvenţă normală potrivit
naturii bunului. Posesia nu trebuie să fie exercitată cu intervale prea mari, adică actele de posesie trebuie să fie
făcute la intervale normale şi într-o succesiune regulată. În caz contrar se va considera că posesie este discontinuă.
În alin. 3 expres este indicat că posesiunea este discontinuă atât timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe
anormale în raport cu natura bunului. Bineînţeles că continuitatea posesiei va depinde de natura bunului, fiind
posibile cazuri când nu va nu va fi necesară o interacţiune permanentă cu bunul. Spre exemplu, posesia nu va fi
discontinuă, în cazul când o persoana va poseda o păşune, care, în principiu, poate fi exploatată nu pe tot parcursul
anului ci numai sezonier. Deci, actele de posesie trebuie să fie făcute la intervale normale în raport cu natura
bunului, cu alte cuvinte să fie exercitate în momentele în care le-ar exercita în mod normal adevăratul proprietar al
bunului.
Continuitatea se prezumă până la proba contrară. Când posesorul dovedeşte că a posedat la un moment dat
anterior şi mai posedă în prezent, se prezumă că a posedat în mod continuu în intervalul dintre aceste două
momente. Acest lucru este expres prevăzut în art. 306.
4. O altă condiţie necesară posesiei pentru ca bunul să fie uzurpat este ca posesia să fie netulburată, adică să fie
paşnică. Dacă posesia este tulburată ea nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat.
Alin. 4 dispune că posesiunea este tulburată atâta timp cît este dobândită sau conservată prin acte de violenţă,
fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană. După cum putea observa conţinutul acestei norme este
greu de înţeles. Într-adevăr, ce înseamnă ca posesia este tulburată atunci când este dobândită sau conservată prin
acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană ? Trebuie să înţelegem că posesia va
fi viciată atunci când este dobândită sau conservată prin acte de violenţă ale posesorului. Acest viciu al posesiei
(adică violenţa) poate exista atât la momentul dobândiri posesiei cât şi în timpul exercitării acesteia. Spunem acest
lucru, fiindcă în art. 335 alin. 4 se indică că posesia este tulburată atunci când este dobândită sau conservată prin
acte de violenţă. Ce înseamnă că posesia să fi dobândită prin acte de violenţă credem că este clar pentru toţi. Dar,
ce înseamnă ca posesia să fie conservată prin acte de violenţă ? Dispunând în aşa fel, legiuitorul a considerat că
posesorul nu-şi va putea face singur dreptate atunci când va fi deposedat de bun, respectiv nu va avea dreptul de a
recurge la acte de violenţă pentru aşi reîntoarce posesia asupra bunului, adică a conserva posesia, ci va putea
recurge la acţiunile posesorii pentru a obţine încetarea tulburării.
5. Pentru ca posesia să fie utilă la fel este necesar ca ea să fie publică, adică să nu fie clandestină. Lin. 5 din
norma comentată arată că posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută. Deci,
posesorul trebuie să exercite actele de posesia ca proprietarul, adică public fără a căuta să la ascundă. Când
posesorul caută să ascundă actele sale, este natural să presupunem că posesia lui este clandestină. Reieşind din faptul
că bunurile imobile prin natura lor nu pot fi susceptibile de acte de posesie clandestină, adică ascunse, urmează să
facem concluzia că clandestinitatea posesiei va fi aplicabilă proprietăţii mobilelor.
6. Alin. 6 cere ca posesia să fie exercitată sub nume de proprietar, adică să nu fie precară. Posesia este precară
atunci când posesorul posedă pentru altul şi nu pentru el însuşi. Sunt consideraţi detentori precari aşa posesori ca
locatarii, depozitarii, uzufructuarii .... . Toate aceste persoane deţin bunul în baza unui titlu, şi sunt obligate la
expirarea termenului actului, în baza căruia deţin bunul, să-l restituie proprietarului. Deci, un detentor precar nu
poate uzucapa bunul care îl deţine în baza unui act juridic.
7. Discontinuitatea este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de către orice
persoană care are un interes să conteste posesia. Un asemenea caracter al discotinuităţii este expres prevăzut în alin
7.
8. Spre deosebire de clandestinitate, posesia tulburată şi posesia clandestină sunt considerate vicii relative. Spre
exemplu, în cazul posesiei tulburate, acest viciu al posesiei va putea fi invocat doar de cel care a fost deposedat de
bun prin violenţă şi nu va putea fi invocat de late persoane. Cu alte cuvinte doar victima violenţei poate invoca acest
viciu al posesiei, respectiv pentru toate celelalte persoane, posesia nu este viciată, şi ele nu pot invoca împotriva
posesorului violenţa care nu a fost îndreptată împotriva lor. Astfel, după cum se explică în surse de specialitate, cu
care suntem solidare, când posesorul actual, pentru a se pune în posesia, a întrebuinţat violenţa împotriva unui
posesor anterior, care nu era nici acesta adevăratul proprietar, numai primul posesor poate opune viciul de violenţă
posesorului actual, fiindcă doar el a fost victima violenţei. Violenţa poate fi atât fizică cât şi morală (art. 335 ali.4).
La fel ca şi violenţa, după cum am spus, şi clandestinitatea este un viciu relativ. Aceasta înseamnă că posesia
clandestină nu se consideră viciată decât faţă de persoana căreia posesorul ia ascuns posesia sa. Persoanele, faţă de
care posesia a fost exercitată în mod public, nu pot invoca acest viciu de posesie.

Articolul 336. Întreruperea termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii

(1) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii (prescripţia achizitivă) nu poate începe,
iar dacă a început nu poate continua, în perioada în care este suspendată curgerea termenului de prescripţie
extinctivă a acţiunii de revendicare.
(2) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii se întrerupe dacă a fost înaintată o
acţiune de revendicare faţă de persoana care posedă sub nume de proprietar sau faţă de posesorul mijlocit.
În acest caz, cursul prescripţiei se întrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea.
(3) În cazul în care cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt, timpul scurs pînă la întrerupere nu se
calculează. După întrerupere poate să înceapă un nou termen.

1. Dreptul de proprietate asupra bunurilor se va dobândi prin uzucapiune, doar dacă posesorul va poseda
bunul într-un interval de timp stipulat de lege: 15 ani pentru bunurile imobile şi 5 ani pentru bunurile mobile.
Dacă înăuntrul acestui termen survine o împrejurare, prevăzută expres şi exaustiv în art. 336, atunci termenul
necesar pentru invocarea uzucapiunii se întrerupe.
Din conţinutul art. 336 se desprind două temeiuri de întrerupere a termenului de prescripţie achizitivă: a)
temeiurile ce duc la suspendarea termenului de prescripţie extinctivă; şi b) înaintarea unei acţiuni de
revendicare a bunului de la posesor. Pentru ca ambele aceste temeiuri să aibă efect de întrerupere a
termenului de prescripţie achizitive este necesar ca ele să se petreacă înăuntrul acestui termen, adică
înăuntrul termenului de 15 ani – în cazul bunurilor imobile şi 5 ani în cazul bunurilor mobile.
În alin. 1 expres nu sunt numite cazurile de întrerupere, ci se face trimitere la cazurile de suspendare a
curgerii termenului de prescripţie extinctivă. Cazurile de suspendare a termenului de prescripţie extinctivă
sunt numărate în art. 274. De asemenea urmează să avem în vedere şi temeiurile de suspendare a termenului
de prescripţie prevăzute în art. 275 şi 276. Deci, termenul necesar pentru invocarea uzucapiunii se va
întrerupe dacă:
- înaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră;
- executarea obligaţiilor este amânată;
- creditorul sau debitorul face parte din rândul forţelor armate puse pe picior de război;
- creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu şi nu are un reprezentant legal;
- este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic litigios;
 - activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine soluţionarea litigiului dintre părţi
este suspendată;
- sunt întrunite condiţiile stipulate în art. 275 şi 276.
2. Când un terţ cheamă pe posesor în judecată, înaintând o acţiune de revendicare, prescripţia posesorului
se află întreruptă prin efectul înaintării cererii în judecată. Acest temei de întrerupere a termenului de
prescripţie achizitivă este prevăzut în alin. 2 al normei comentate. Dacă acţiunea în revendicare este
satisfăcută, posesorul pierde posesia şi nu mai putem vorbi de o curgere a termenului uzucapiunii. Dacă
acţiunea în revendicare a fost respinsă, posesorul va rămâne în posesie şi se va considera că posesia lui este
valabilă. După cum putem observa soarta prescripţiei şi efectul întreruptiv al cererii în judecată depind de
hotârărea instanţei judecătoreşti prin care se va admite sau se va respinge acţiunea în revendicare. Apare
întrebarea dacă simpla înaintare a acţiunii de revendicare va avea efect de întrerupere a prescripţiei achizitive.
Răspunsul îl găsim în propoziţia finală din alin. 2 conform căreia în cazul înaintării acţiunii de revendicare,
cursul prescripţiei se întrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea. Ce urmează să înţelegem
prin prevederea că în cazul înaintării acţiunii de revendicare, cursul prescripţiei se întrerupe numai faţă de
persoana care a înaintat acţiunea ? Această prevedere legală impune a face concluzia că simpla înaintare a
acţiunii de revendicare nu va avea efect de întrerupere a termenului de prescripţie în toate cazurile. Înaintarea
acţiunii în revendicare va avea efect doar către cel ce înaintează o asemenea acţiune, şi respectiv nu va putea
afecta pe posesorul bunului. Cel ce înaintează acţiunea în revendicare va putea apela la acest temei de
întrerupere a termenului de prescripţie achizitive doar în următorul caz. Spre exemplu termenul, de 5 ani,
necesar uzucapiunii a început să curgă pe 1 ianuarie 2003 şi se va sfârşi pe 1 ianuarie 2008. Acţiunea în
revendicare a fost înaintată pe 30 noiembrie 2007. Hotărărea prin care a fost satisfăcută acţiunea în
revendicare a devenit definitivă şi irevocabilă la 30 noiembrie 2008. Observăm că între înaintarea acţiunii şi
pronunţarea hotărârei a trecut un interval de timp. Dacă prescripţia ar înceta să curgă numai prin efectul
hotărârei care dă câştig de cauză reclamantului(aşa cum este în exemplul nostru), se va întâmpla că termenul
prescripţiei achizitive să se împlinească în cursul procesului, în intervalul dintre înaintarea cererii şi
rămânerea definitivă a hotărării judecătoreşti, în cazul nostru termenul necesar uzucapiunii trebuia să se
împlinească la 1 ianuarie 2008, adică în perioada în care acţiunea de revendicare se examina în instanţele
judecătoreşti. În acest caz, hotărîrea nu ar mai avea nici un efect, şi reclamantul ar pierde bunul numai din
cauza îndeplinirii termenului prescripţiei achizitive în timpul examinării litigiului, deşi acţiunea lui era
fondată şi deşi acţiunea a fost înaintată până la împlinirea prescripţiei. Dispoziţia din art. 336 alin. 2 a
înlăturat acest rezultat nedrept, şi a considerat că prescripţia achizitivă, în acest caz, se va considera întreruptă
chiar din momentul înaintării acţiunii de revendicare. Tot odată, dacă în exemplul nostru, acţiunea va fi
respinsă, termenul de prescripţie achizitivă va fi considerat că sa împlinit la 1 ianuarie 2008, şi deci înaintarea
cererii la 30 noiembrie nu va întrerupe curgerea prescripţiei.
3. În alin. 3 sunt prevăzute consecinţele întreruperii termenului de prescripţie achizitive. Principalul efect
al întreruperii prscripţiei este acela de a şterge, cu caracter retroactiv termenul scurs până atunci. După
întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie care are aceeaşi natură şi aceleaşi caractere, ca şi cea
întreruptă. Dacă vom fi în prezenţa întreruperii prescripţiei datorită înaintării acţiunii de revendicare, atunci
hotărârea judecătorească, prin care se va pronunţa asupra acestei acţiuni, va avea tot timpul un caracter
retroactiv, fiindcă în caz că acţiunea a fost respinsă, se consideră că ea nu a existat, şi ca consecinţă
prescripţia se continuă fără întrerupere, iar în caz că acţiunea a fost admisă, prescripţia se consideră întreruptă
din ziua înaintării acţiunii. Efectele întreruperii prescripţiei achizitive poartă un caracter relativ, adică se
referă doar la cel ce a înaintat acţiunea în revendicare şi posesorul bunului şi nu se vor răsfrânge asupra altor
persoane. Spre exemplu dacă se va înainta ulterior către posesor o nouă acţiune de revendicare, posesorul se
va putea opune invocând faptul că o asemenea cauză a fost deja judecată, adică va opune puterea lucrului
judecat. Pe de altă parte dacă o altă persoană va înainta către posesor o acţiune de revendicare, posesorul nu
va putea opune puterea lucrului judecat, fiindcă după cum am afirmat efectele hotărârei prin care sa pronunţat
asupra acţiuni de revendicare sunt relative.

S e c t i u n e a a 2-a
INCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 337. Temeiurile încetării dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate încetează, în condiţiile legii, în urma consumării, pieirii fortuite sau
distrugerii bunului, înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunţării la dreptul de proprietate, precum şi
în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa, cu excepţia cazurilor cînd, conform legii, se
efectuează:
a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului;
b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate;
 c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea;
d) privatizarea proprietăţii de stat;
e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
f) rechiziţia;
g) confiscarea;
h) alte acţiuni prevăzute de lege.

1. În acest articol legiuitorul a enumărat principalele moduri de încetare a dreptului de proprietate, lista acestora
nefiind exaustivă. Deşi , expres nu este indicat, dreptul de proprietate încetează şi prin modurile de dobândire
reglementate în art. 320-326. Ori, orice mod de dobândire a dreptului de proprietate este pentru dobânditor un mod
de dobândire a dreptului de proprietate iar pentru cel ce înstrăinează un mod de încetare a dreptului de proprietate.
Astfel, vânzarea – cumpărarea este pentru cumpărător un mod de dobândire a dreptului de proprietate iar pentru
vânzător un mod de încetare a dreptului de proprietate. Convenţional, toate modurile de încetare a dreptului de
proprietate, numărate în norma comentată, pot fi clasificate în următoarele grupe: a) încetarea benevolă a dreptului
de proprietate; b) încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voinţa
proprietarului; şi c) încetarea dreptului de proprietate contrar voinţei proprietarului. Primele două grupe de moduri
de încetare a dreptului de proprietare sunt prevăzute în alin.1 din norma comentată, lista lor nefiind exaustivă.
Încetarea benevolă a dreptului de proprietate poate avea loc ca rezultat al consumării bunului de către proprietar,
distrugerii bunului de către proprietar, încheierii unui act juridic translativ de proprietate (vânzare – cumpărare,
donare, schimb, moştenire testamentară ...), cât şi în alte cazuri prevăzute de lege. La fel benevol dreptul de
proprietate încetează şi ca rezultat al renunţării la dreptul de proprietate (vezi de asemenea şi comentariul la art.
338). Urmează a fi considerat ca mod benevol de încetare a dreptului de proprietate şi privatizarea proprietăţii de
stat, mod atribuit de legiuitor la categoria celor forţate şi enumărat în alin.2 din această normă.
Încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voinţa proprietarului poate
avea loc ca rezultat al pieirii fortuite a bunului. La fel am putea atribui la acest mod de încetare a dreptului de
proprietate şi pierderea bunului, dacă au fost respectate prevederile art. 324 şi 325, adică a fost dobândit dreptul de
proprietate asupra bunului pierdut, cât şi în cazul dobândirii dreptului de proprietate în rezultatul uzucapiunii (a se
vedea şi com. la art. 332-336).
2. În alin. 2 sunt enumerate modurile de încetare a dreptului de proprietate contrar voinţei
proprietarului. O astfel de încetare a dreptului de proprietate poate avea loc doar cu respectarea prevederilor art. 46
din Constituţie conform cărora „1. Dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt
garantate. 2. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru a cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Cedarea forţată a dreptului de proprietate poate avea loc doar în cazurile
prevăzute de lege. Astfel de cazuri pot fi: a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului – art. 339;
b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate – art. 340; c) răscumpărarea
animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea – art.341; d) privatizarea proprietăţii de
stat – conform Legii cu privire la privatizare; e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică – în conformitate cu
Legea 488/1999; f) rechiziţia – art.342; g) confiscarea – art. 343;h) alte acţiuni prevăzute de lege.

Articolul 338. Renunţarea la dreptul de proprietate

(1) Proprietarul poate renunţa oricând la dreptul de proprietate printr-o declaraţie în acest sens sau în alt
mod care atestă cu certitudine că a renunţat la bun fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra
lui.
(2) Obligaţiile proprietarului în legătură cu bunul la care a renunţat încetează atunci când un terţ dobândeşte
dreptul de proprietate asupra bunului.
(3) Renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se face printr-o declaraţie autentificată
notarial şi înscrisă în registrul bunurilor imobile.

1. În acest articol este descris mecanismul renunţării la dreptul de proprietate. Renunţarea poate fi făcută doar de
proprietarul bunului şi nu şi de alte persoane care deţin bunul cu dreptul de posesie şi folosinţă. Nici persoana căreia
ia fost transmis şi dreptul de dispoziţie (spre exemplu un arendaş care este împuternicit cu dreptul de a transmite
bunul în subarendă) tot nu este în drept să renunţă la bun. Pot renunţa la dreptul de proprietate asupra bunului atât
persoanele fizice şi juridice cât şi statul şi unităţile administrativ teritoriale. Renunţarea la dreptul de proprietate de
către stat şi organele publice locale poate avea loc doar dacă acest lucru va fi permis acestora prin acte normative
corespunzătoare. Aceste acte normative trebuie să determine categoria de bunuri de la care statul poate renunţa.
Renunţarea de la dreptul de proprietate poate fi făcută fie printr-o declaraţie , fie prin săvârşirea de acţiuni prin care
se va atesta voinţa proprietarului de a renunţa la dreptul de proprietate aspra bunului concret. Legiuitorul nu ne
vorbeşte nimic, în alin. 1 al acestui articol, despre forma declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate, ceea ce ar
însemna că declaraţia poate fi făcută atât în formă scrisă cât şi în formă verbală. Bunurile de la care proprietarul a
renunţat la dreptul de proprietate sunt considerate bunuri fără stăpân şi vor fi dobândite în proprietate conform
prevederilor art. 323.
 2. Important este că renunţarea propriu zisă la dreptul de proprietate nu are drept efect direct şi stingerea
dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate va aparţine celui ce a renunţat la dreptul de proprietate până în
momentul în care o persoană terţă nu va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului. În aşa fel, proprietarul
bunului ce a renunţat la dreptul de proprietate va îndeplini toate obligaţiile apărute în legătură cu bunul de la care a
renunţat – va achita impozitele, va răspunde pentru prejudiciul cauzat de bun ... . Pe de altă parte proprietarul care a
renunţat la dreptul de proprietate poate în orice moment să-şi schimbe intenţia şi să preia bunul în posesie, folosinţă
şi dispoziţie. Acest drept poate fi exercitat până în momentul dobândirii dreptului de proprietate de către o persoană
terţă asupra bunului de la care proprietarul a renunţat.
3. Alin. 3 face o excepţie de la regula stipulată în alin. 1 din prezentul articol, şi cere ca renunţarea la dreptul de
proprietate asupra bunurilor imobile să îmbrace forma autentică şi să fie înscrisă în registrul bunurilor imobile. Însă,
şi în cazurile bunurilor imobile, înregistrarea renunţării de la dreptul de proprietate în registrul bunurilor imobile nu
va stinge acest drept din momentul înregistrării renunţării. Şi în cazul bunurilor imobile va fi aplicabilă regula
stipulată în art. 338 alin. 2. Dreptul de proprietate în acest caz va înceta, în persoana celui ce renunţă, din momentul
dobândirii acestuia de o altă persoană. Mecanismul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile de la
care proprietarul a renunţat urmează să fie prevăzut în Legea cadastrului bunurilor imobile. Totuşi, ar fi posibil, ca şi
în cod să fie înserată regula, conform căreia, dacă mai multe persoane terţe doresc să dobândească dreptul de
proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul a renunţat, prioritate trebuie să aibă cel ce posedă bunul
la momentul renunţării. Iar, dacă nici o persoană terţă nu este posesor, prioritate urmează să aibă cel ce primul a
înaintat cererea acceptare şi de înregistrare a dreptului de proprietate.

Articolul 339. Urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului

(1) Înstrăinarea bunurilor proprietarului prin aplicarea procedurii de urmărire a proprietăţii în

legătură cu obligaţiile acestuia poate fi efectuata doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti dacă o altă
modalitate nu este stabilita prin lege sau contract.
(2) Proprietarul pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor urmărite în momentul dobândirii
dreptului de proprietate asupra acestora de către persoana îndreptăţită căreia îi sînt transmise bunurile.

1. Bunurile domeniului privat pot face obiectul urmării, excepţie făcând acele bunuri care conform legislaţiei nu
pot fi urmărite. Dieci, proprietarul răspunde pentru obligaţiile sale cu bunurile ce le are în proprietate. Bunurile
proprietarului pot fi înstrăinate fie prin acordul proprietarului fie în baza unei hotărâri judecătoreşti. Procedura
urmăririi bunurilor proprietarului în legătură cu executarea obligaţiei poate fi făcută forţat doar în baza unei hotărâri
judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este stabilită prin lege sau contract. În alin. 1 este stipulată posibilitatea
părţilor de a stabili o modalitate de urmărire a bunurilor în legătură cu executarea obligaţilor. Spre exemplu, părţile
conform prevederilor art. 665 pot stinge o obligaţie prin înlocuirea ei cu alta (a se vedea şi comentariul art. 665).
Înstrăinarea forţată a bunurilor are loc în conformitate cu prevederile CPC (acestea se vor analiza după publicarea
noului CPC) .
2. În alin. 2 se specifică faptul că din momentul ce dobânditorul va dobândi dreptul de proprietate aspra bunurilor
înstrăinate conform procedurii de urmărire a proprietăţii în legătură cu obligaţiile proprietarului, acesta din urmă va
pierde dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. Dacă se înstrăinează un bun imobil vor fi aplicabile regulile
registrului bunurilor imobile, adică dreptul de proprietate va apărea la dobânditor din momentul înregistrării.

Articolul 340. Înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate

avea în proprietate

(1) Daca, in temeiurile prevăzute de lege, persoana a dobîndit dreptul de proprietate asupra unui bun
care, conform legii, nu poate să-i aparţină cu drept de proprietate, proprietarul este obligat să înstrăineze
bunul timp de un an din momentul dobîndirii dreptului de proprietate sau în alt termen stabilit de lege.
(2) Dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în termenul stabilit la alin.(1), instanţa de judecată, la
cererea autorităţii administraţiei publice locale, poate dispune, după caz, înstrăinarea bunului şi remiterea
sumei obţinute către fostul proprietar, cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare, sau transmiterea bunului în
proprietate statului şi despăgubirea proprietarului în cuantumul stabilit de instanţa de judecată.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi în cazurile în care persoana a dobîndit în proprietate, în
temeiurile prevăzute de lege, un bun pentru care este nevoie de o autorizaţie specială şi i-a fost refuzată
eliberarea unei atare autorizaţii.

1. Norma dată se referă la o anumită categorie de bunuri care au un circuit limitat, spre exemplu armele de
vânătoare se află în circuitul civil cu respectarea unor cerinţe ale Legii 110/1994, (a se vedea şi com. la art. 286). La
fel ea este aplicabilă la o anumită categorie de persoane, care nu pot avea în proprietate o numită categorie de
bunuri. Spre exemplu, conform dispoziţiilor art. 38 din Legea 459/1991, în Republica Moldova se admite
proprietatea cetăţenilor şi a persoanelor juridice ale altor state ..... cu excepţia proprietăţii asupra trenurilor cu
destinaţie agricolă şi ale fondului silvic. Totuşi, se poate întâmpla ca o persoană în temeiurile prevăzute de lege să
dobândească dreptul de proprietate asupra unui bun care conform legii nu poate să-i aparţină (spre exemplu un
cetăţean străin va moşteni un teren agricol). În aceste cazuri, conform dispoziţiilor art. 340 alin. 1, persoanele care
au dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor pe care nu le pot avea în proprietate, urmează să înstrăineze
bunurile date în decurs de un an de zile din momentul dobândirii dreptului de proprietate. Printr-o lege poate fi
stabilit şi un alt termen, care poate fi mai mare sau ,mai mic de un an.
2. În alin. 2 sunt stabilite consecinţele nerespectării prevederilor alin. 1. Astfel, dacă proprietarul nu înstrăinează
bunul în decurs de un an de zile, acesta poate fi înstrăinat printr-o hotărâre a instanţei judecătoreşti. Doar instanţa
judecătorească este în drept să dispună înstrăinarea bunurilor. Instanţa judecătorească poate dispune înstrăinarea
bunului prin petrecerea licitaţiei. Suma obţinută din realizarea bunului va fi remisă fostului proprietar cu reţinerea
cheltuielilor de înstrăinare. La fel instanţa judecătorească poate dispune transmiterea bunului în proprietatea statului.
În acest caz statul va fi obligat să achite o despăgubire în mărimea stabilită de instanţa judecătorească. La adoptarea
unei asemenea încheieri instanţa judecătorească va ţine cont şi de prevederile art. 46 din Constituţie, adică
despăgubirea trebuie să fie corespunzătoare (să reflecte valoarea reală a bunului) şi prealabilă.
3. După cum am mai menţionat la alin. 1, unele categorii de bunuri au un circuit limitat. Astfel, conform art. 26
alin 1 din Legea 110/1994, persoana fizică care doreşte să aibă în proprietate o armă de vânătoare se adresează
organului de poliţie la domiciliu, care în decurs de două luni decide asupra eliberării autorizaţiei de achiziţionare a
armelor şi muniţiilor aferente. Dacă, persoana fizică va procura o armă de vânătoare cu încălcarea acestei dispoziţii
legale, adică fără a primi autorizaţia specială, pe motivul că ia fost refuzată eliberarea acestei autorizaţii (Legea
110/1994 în art. 26 alin. 2 enumără categoriile de persoane cărora nu li se va elibera autorizaţia de achiziţionare a
armei), atunci vor fi aplicabile prevederile alin. 1 şi 2 din norma comentată. Persoana în cauză va trebui în decurs de
un an să înstrăineze arma, în caz contrar ea va fi înstrăinată printr-o dispoziţie a instanţei judecătoreşti.

Articolul 341. Răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării

regulilor de comportare cu ele

În cazul în care proprietarul de animale domestice se comportă cu ele încălcînd evident regulile
stabilite prin lege sau prin normele de comportare umană cu animalele, orice persoană are dreptul să solicite
predarea animalelor. Preţul se stabileşte prin acordul părţilor sau prin hotărîre judecătorească.

În art. 287 este stipulat că animalele nu sunt lucruri, ele fiind ocrotite prin legi speciale. O prevedere legală, în
acest sens, ce urmăreşte protecţia animalelor este şi norma comentată. Această normă, fiind nouă legislaţiei, are
drept scop protejarea animalelor, în cazurile când stăpânii lor se comportă cu cruzime faţă de ele. Prevederile art.
341 vor fi aplicabile doar animalelor domestice, şi nu se va aplica în cazul animalelor sălbatice. Totuşi, această
normă poate fi aplicabilă în cazul animalelor, care deşi nu sunt considerate domestice, totuşi le-a fost îngrădită
posibilitatea de a se mişca liber (spre exemplu animalele din grădinile zoologice, sau animalele sălbatice ce sunt
dresate).
Pentru ca această normă să fie aplicabilă, este necesar ca proprietarul animalelor să încalce regulile stabilite prin
lege sau prin normele de comportate umană cu animalele. Dacă proprietarul animalelor va considera că nu încalcă
regulile de comportare cu animalele, litigiul va fi soluţionat de instanţa de judecată la cererea persoanelor ce doresc
să răscumpere animalele domestice. Acest drept îl are orice persoană. Persoana care se va adresa cu asemenea cereri
va fi obligată în şedinţele judiciare să dovedească că proprietarul animalelor se comportă cu cruzime faţă de animale
şi încalcă evident regulile de comportare cu animalele.
Preţul de răscumpărare se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe prin hotărâre judecătorească.

Articolul 342. Rechiziţia

(1) În caz de calamitate naturală, epidemie, epizootie sau în o altă situaţie excepţională, proprietarul
poate fi deposedat de bun în temeiul unei decizii a autorităţii publice, în modul şi în condiţiile stabilite de lege.
(2) Persoana al cărei bun a fost rechiziţionat poate cere restituirea lui dacă, după încetarea situaţiei
excepţionale, acesta s-a păstrat în natură.
(3) Preţul bunului sau preţul folosirii lui, în cazul în care s-a păstrat în natură şi a fost restituit
proprietarului, se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţă, prin hotărîre judecătorească.

1. Rechiziţia este un mod de încetare a dreptului de proprietate, conform căreia bunurile proprietarului se retrag
în interesul societăţii în modul şi în condiţiile stabilite de actele legislative. Particularităţile acestui mod de încetare a
dreptului de proprietate constau în faptul că bunurile proprietarului se retrag pentru a fi folosite în folosul societăţii
în cazuri excepţionale. Principalele cazuri, care pot servi drept temei de rechiziţie a bunurilor sunt enumărate în art.
342 alin. 1, de regulă acestea fiind calamităţi naturale, epidemii, epizootii. Scopul rechiziţiei este de a garanta
securitatea cetăţenilor, de a salva bunuri sau de a distruge careva bunuri în caz de epidemii sau epizootii. În cazul
rechiziţiei bunurile proprietarului se retrag în baza unei hotărâri a organului competent. Modul şi condiţiile
rechiziţiei, cât şi organul abilitat de a decide rechiziţia, urmează să fie determinate prin lege, care urmează să fie
adoptată de Parlament.
2. Bunurile retrase proprietarului în rezultatul rechiziţiei sunt folosite de stat în perioada necesară. Dacă, după ce
situaţia excepţională care a servit drept temei de rechiziţionare a bunurilor, a încetat, iar bunurile rechiziţionate sau
păstrat în natură şi mai pot fi folosite după destinaţie, atunci persoana al cărei bun a fost rechiziţionat este în drept să
ceară restituirea bunului.
3. În alin. 3 din norma comentată sunt stipulate consecinţele retragerii bunului în rezultatul rechiziţiei. Pot exista
două situaţii: a) bunul nu sa păstrat – în acest caz statul urmează să achite costul bunului rechiziţionat; b) bunul sa
păstrat şi a fost restituit celui de la care a fost rechiziţionat - în acest statul urmează să achite o plată pentru folosirea
bunului. În ambele aceste cazuri mărimea plăţii este determinată prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe de
instanţa judecătorească. La stabilirea preţului instanţa trebuie să reiasă din preţul real al bunului rechiziţionat, putând
numi şi o expertiză pentru determinarea preţului bunului rechiziţionat.

Articolul 343. Confiscarea

(1) Confiscarea bunurilor se permite printr-o hotărîre judecătorească în cazurile şi în condiţiile

prevăzute de lege.
(2) În cazurile prevăzute de lege, bunurile proprietarului pot fi confiscate printr-un act administrativ.
Actul administrativ cu privire la confiscare poate fi atacat în instanţa de judecată.

1. Prin confiscare se înţelege trecerea fără plată către stat a unui bun ca sancţiune pentru săvârşirea unei fapte
ilicite, în baza deciziei instanţei judecătoreşti sau altui organ de stat competent. Cazurile şi condiţiile confiscării
bunurilor pot fi stipulate doar în lege. Poate fi confiscată doar averea dobândită ilicit. Bunurile dobândite licit,
conform art. 46 alin.3 din Constituţie, nu pot fi confiscate, iar caracterul licit al dobândirii se prezumă.
Codul Penal (din 2002) în art. 106 enumără categoriile de bunuri ce pot fi supuse confiscării cât şi persoanele
către care poate fi aplicată această sancţiune.
La fel art. 28 din Codul cu privire la contravenţiile administrative stabileşte ca sancţiune confiscarea obiectului
care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al contravenţiei administrative.
Ca sancţiune civilă confiscarea averii este prevăzută în art. 40 alin. 4 şi 5 din Legea 837/1996, care dispune că
bunurile asociaţiei obşteşti lichidate prin hotărârea instanţei judecătoreşti, datorită temeiurilor indicate le art. 40 alin.
4 din legea sus numită, rămase după satisfacerea creanţelor creditorilor, pot fi trecute cu titlu gratuit în proprietatea
statului.
2. Bunurile proprietarului pot fi confiscate şi în baza unui act administrativ doar în cazurile prevăzute de lege. Un
asemenea caz este prevăzut de Codul Vamal, care admite confiscarea bunurilor în condiţiile şi în ordinea stabilită de
acest act normativ. Dacă proprietarul bunului nu este de acord cu actul administrativ de confiscare, acesta poate fi
atacat în instanţa de judecată.

Capitolul III
PROPRIETATEA COMUNA
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE

Articolul 344. Proprietatea comuna. Temeiurile apariţiei ei

(1) Proprietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept de proprietate doi sau mai
mulţi titulari.
(2) Proprietatea comună poate apărea în temeiul legii sau în baza unui act juridic.

1. Dreptul de proprietate comună este acea modalitate juridică a dreptului de proprietate care se caracterizează prin
aceea că toate prerogativele conferite în acest drept aparţin împreună şi concomitent mai multor titulari.
Fiind cea mai importantă modalitate a dreptului de proprietate, proprietatea comună se caracterizează prin aceea
că prerogativele dreptului aparţin împreună şi concomitent la mai mulţi titulari (coproprietari).
Subiecţi ai dreptului de proprietate comună pot fi persoanele fizice şi persoanele juridice. Obiecte ale dreptului de
proprietate comună pot fi atât bunurile mobile cât şi cele imobile.
Subiecţii dreptului de proprietate comună, ca şi orice proprietar, posedă, foloseşte şi dispun la propria dorinţă de
bunurile pe care le au în proprietate. Însă posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor le exercită în comun.
Dreptul de proprietate comună se caracterizează prin următoarele trăsături: a) titulari ai dreptului de proprietate
sunt cel puţin două persoane; b) întinderea dreptului fiecărui titular este precis delimitată sub forma cotei – părţi în
cazul proprietăţii comune pe cote-părţi iar în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, aceasta este determinată
numai cu ocazia împărţiri bunurilor comune; c) bunul ce constituie obiectul dreptului de proprietate comună nu este
divizat în materialitatea sa, şi ca consecinţă drepturile coproprietarilor se extind asupra întregului bun. Cu alte
cuvinte, în cazul dreptului de proprietate comună, dreptul fiecărui coproprietar se răsfrânge asupra celei mai mici
părţi componente ale bunului, întâlnindu-se în fiecare din această parte cu drepturile concurente ale celorlalţi
coproprietari.
2. Temei de apariţie a dreptului de proprietate comună poate servi atât legea cât şi actul juridic civil. De regulă,
dreptul de proprietate comună pe cote – părţi apare în baza actului juridic civil, printre care cele mai frecvente sunt:
succesiunea, vânzarea – cumpărarea, donarea ... Regula este diametral opusă în cazul proprietăţii comune în
devălmăşie, care de regulă apare în baza legii. Spre exemplu art. 371 dispune că bunurile dobândite de soţi în
timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună în devălmăşie dacă contrariul nu reiese din lege sau contractul
încheiat între ei. Prevederi asemănătoare întâlnim şi în Codul Familiei art. 20. Şi proprietatea comună în devălmăşie
poate lua naştere în baza actului juridic civil, însă acest lucru este mai rar întâlnit.

Articolul 345. Formele proprietăţii comune

(1) Proprietatea comună poate fi caracterizată prin delimitarea cotei fiecărui proprietar (proprietate
pe cote-părţi) sau prin nedelimitarea cotelor-părţi (proprietate în devălmăşie).
(2) Daca bunul este comun, proprietatea pe cote-părţi se prezumă pînă la proba contrară.
(3) Coproprietarii devălmaşi pot atribui bunurilor comune regimul proprietăţii comune pe cote-părţi.

1. Codul Civil cunoaşte două forme ale proprietăţii comune: proprietatea comună pe cote-părţi şi
proprietatea comună în devălmăşie.
Specific pentru proprietatea comună pe cote-părţi este faptul că obiectul rămâne nefracţionat în
materialitatea sa, pe când dreptul de proprietate se fracţionează pe cote-părţi aritmetice ideale, egale sau inegale. Iar
în cazul proprietăţii comune în devălmăşie dreptul de proprietate comună aparţine nefracţionat tuturor titularilor
devălmaşi şi au ca obiect bunuri comune.
În raporturile juridice civile ale dreptului de proprietate comună avem atât relaţii interne între
coproprietari cât şi relaţii externe. Relaţiile externe poartă un caracter absolut, adică coproprietarilor unui bun le
aparţine dreptul de proprietate asupra acestui bun şi nimeni nu este în drept de a încălca dreptul acestor coproprietari
în exercitarea dreptului de proprietate.
În dependenţă de relaţiile lăuntrice dintre coproprietari avem dreptul de proprietate pe cote-părţi şi în
devălmăşie.
Deci, există două forme ale dreptului de proprietate comună: a) proprietatea comună pe cote – părţi şi b)
proprietatea comună în devălmăşie (fără stabilirea cotelor - părţi).
Dreptul de proprietate comună pe cote – părţi. Dreptul de proprietate comună pe cote - părţi, este acel drept de
proprietate care aparţine la două sau mai multe persoane, exprimat în cote ideale, (o jumătate, o treime, o pătrime
etc.) asupra unui bun nefracţionat în materialitatea sa.
Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se caracterizează, în primul rând, prin faptul că nici unul dintre
coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun. Aceasta înseamnă că bunul nu este fracţionat
în materialitatea lui, în caz contrar nu va exista proprietate comună pe cote-părţi, ci va exista o proprietate exclusivă.
În al doilea rând, fiecare dintre coproprietari este titular exclusiv al cotei părţi ideale, abstracte din dreptul de
proprietate.
Felurile proprietăţii comune pe cote-părţi. Codul Civil enumără două feluri de proprietate comună pe cote-
părţi: proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară şi proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi
perpetuă.
Criteriul ce stă la baza acestei clasificări este durata existenţei dreptului de proprietate comună pe cote-
părţi. În cazul proprietăţii comune pe cote-părţi obişnuite se admite încetarea acesteia prin împărţeală (partaj), iar în
unele cazuri şi prin separare. În schimb proprietatea comună pe cote-părţi forţată nu poate fi împărţită între
coproprietari datorită destinaţiei pe care o are bunul aflat în coproprietate.
Cea mai răspândită formă a proprietatea comună pe cote-părţi este proprietatea comună pe cote-părţi
obişnuită sau temporară. În cea ce priveşte proprietatea comună pe cote-părţi forţată, aceasta este întâlnită mai rar şi
de regulă temei de apariţie a acesteia serveşte legea. Asemenea prevederi legale există şi în codul civil. Spre
exemplu art. 355 alin. 1 dispune că dacă într-o clădire există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu o altă
destinaţie avînd proprietari diferiţi, fiecare dintre aceştia deţine drept de proprietate comună pe cote-părţi, forţată
şi perpetuă, asupra părţilor din clădire, care, fiind destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fi folosite decât în comun.
Proprietatea comună pe cote părţi forţată mai poate exista şi în următoarele cazuri: a) coproprietatea loturilor
comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile comune, temei de apariţie a acesteia fiind acordul părţilor;
b) coproprietatea despărţiturilor dintre două imobile (zidul, şanţul şi gardul – art. 356Arti); c) coproprietatea asupra
unor bunuri considerate de familie (tablouri de familie, cavouri şi alte lucrări funerare).
Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară. Obiecte ale dreptului de proprietate
comună pe cote-părţi a cetăţenilor pot fi orice bun, în afară de acelea care, conform legii, nu pot fi în proprietatea
acestora. De obicei, astfel de bunuri sunt: casele de locuit, vitele, diferite obiecte preţioase. De reglă în proprietatea
cmună pe cote – părţi se află bunuri indivizibile. Raporturi de proprietate comună pe cote-părţi există între persoane
fizice, între persoane juridice, între persoane fizice şi persoane juridice, între persoane fizice şi stat sau unităţi
administrativ-teritoriale. Între persoane fizice şi stat coproprietatea poate să apară în mai multe situaţii: cota-parte a
unui coproprietar a trecut la stat ca urmare a inexistenţei moştenitorilor sau aceştia au renunţat la succesiune;
dobândirea prin confiscare sau act juridic a cotei-părţi a unui coproprietar etc.
Dreptul de proprietate comună în devălmăşie. Dreptul de proprietate în devălmăşie este cea de a doua formă sub
care se înfăţişează dreptul de proprietate comună. Această formă a dreptului de proprietate se caracterizează prin
aceea că titularii acestui drept nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunului comun şi nici
bunurile în materialitatea lor ce aparţin fiecăruia în parte (a se vedea şi comentariu la art. 366).
2. În alin. 2 din această normă se instituie prezumţia conform căreia, dacă bunul este comun, apoi el aparţine
titularilor cu drept de proprietate comună pe cote-părţi. Această dispoziţie poartă un caracter dispozitiv, ceea ce
înseamnă că legea sau acordul părţilor pot să deroge de la această regulă. Spre exemplu, conform prevederilor art.
371 alin. 1, în cazul bunurilor soţilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ele aparţin cu drept de
proprietate comună în devălmăşie până la proba contrarie.
3. În cazul proprietăţii comune în devălmăşie coproprietarii, pot prin acord comun, să decidă ca asupra bunurilor
lor, să se aplice regimul proprietăţii comune pe cote – părţi. O asemenea înţelegere poate fi făcută în orice formă,
fie scris fie verbal. Dacă vor exista divergenţe referitor la atribuirea bunurilor din proprietatea comună în devălmăşie
regimul juridic al proprietăţii comune pe cote-părţi, atunci litigiul se va soluţiona de către instanţa judecătorească.

S e c t i u n e a a 2-a
PROPRIETATEA COMUNA PE COTE-PARTI

Articolul 346. Cota-parte în proprietatea comună pe cote-părţi

(1) Fiecare coproprietar este proprietarul exclusiv al unei cote-părţi ideale din bunul comun. Cotele-
părţi sînt prezumate a fi egale pînă la proba contrară. Dacă bunul a fost dobîndit printr-un act juridic, nu se
va putea face proba contrară decît prin înscrisuri.
(2) Coproprietarul care a făcut din contul sau, cu acordul celorlalţi coproprietari, bunului comun
îmbunătăţiri inseparabile are dreptul să ceară modificarea respectivă a cotelor-părţi sau compensarea
cheltuielilor.

1. În cadrul proprietăţii comune bunul aparţine la mai mulţi titulari, fără ca bunul însuşi să fie fracţionat în
materialitatea sa, în schimb dreptul de proprietate este divizat în cote – părţi. Fiecare coproprietar în cazul
proprietăţii comune pe cote-părţi îşi cunoaşte mărimea cotei - părţi. Asupra cotei – părţi coproprietarul are un drept
exclusiv, ceea ce înseamnă că dreptul de a dispune cu această cotă parte îi aparţine în exclusivitate coproprietarului.
Mărimea cotelor – părţi din proprietatea comună este determinată fie prin lege fie prin acordul proprietarilor. În lipsa
unei prevederi legale, sau lipsă a acordului dinte coproprietari privind mărimea cotelor-părţi, va fi aplicabilă
prezumţia stipulată în art. 346 alin. 1, conform căreia cotele – părţi vor fi considerate egale. Această prezumţie va
putea fi înlăturată prin proba contrariului. O asemenea probă poate fi legea sau actul juridic încheiat între
coproprietari. Dacă bunul a fost dobândit în baza unui act juridic, apoi mărimea cotelor – părţi din proprietatea
comună pe cote-părţi, va putea fi dovedită doar prin înscrisuri. Această prevedere legală, stipulată în alin. 1, va fi
aplicabilă şi în cazurile în acre actul prin care a fost dobândit bunul în proprietate, a fost încheiat în formă verbală.
Aceasta înseamnă, că în toate cazurile când în baza unui act juridic, se va dobândi un bun în proprietate comună pe
cote-părţi, , coproprietarii printr-un înscris urmează să determină mărimea cotelor - părţi. În lipsa unui asemenea
înscris va fi aplicată prezumţia – mărimea cotelor – părţi sunt egale.
2. Fiecare coproprietar poate aduce careva îmbunătăţiri bunului, care pot fi separabile sau inseparabile şi care pot
fi făcute cu sau fără acordul celorlalţi coproprietari. Dacă îmbunătăţirile pot fi separate, atunci cel ce le-a făcut le
poate separa, fără a fi necesar acordul celorlalţi coproprietari. Coproprietarii pot decide ca îmbunătăţirile separabile,
să nu fie separate şi celui ce le-a făcut să i se restituie cheltuielile, fără a fi modificate mărimea cotelor – cărţi. La fel
coproprietarii pot decide a mări corespunzător cota – parte celui care a făcut aceste îmbunătăţiri. Alta va fi soarta
îmbunătăţirilor inseparabile. Dacă acestea au fost făcute cu acordul celorlalţi coproprietari, atunci cel care le-a făcut
din contul său, poate cere modificarea corespunzătoare a mărimii cotelor-părţi sau compensarea cheltuielilor. În caz
de litigiu, mărimea cotelor-părţi (mărimea compensaţiilor ce urmează să fie achitate celui ce a făcut îmbunătăţiri) va
fi determinată de instanţa judecătorească. Dacă, îmbunătăţirile sunt inseparabile şi au fost făcute fără acordul
celorlalţi coproprietari, apoi cel ce a efectuat asemenea îmbunătăţiri nu va fi în drept să ceară nici modificarea
cotelor-părţi şi nici nu va fi în drept să ceară compensarea cheltuielilor.

Articolul 347. Folosinţa bunului proprietate comună pe cote-părţi

 (1) Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul proprietate comună pe cote-părţi în măsura care
nu schimbă destinaţia lui şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari.
(2) Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor sau, în caz de
divergenţe, prin hotărîre judecătorească în baza unei aprecieri echitabile a intereselor tuturor
coproprietarilor.
(3) Coproprietarul este în drept să ceară în posesiune şi folosinţă o parte din bunul comun
corespunzător cotei sale, iar în caz de imposibilitate, să ceară coproprietarilor care posedă şi folosesc bunul
plata unei compensaţii echitabile.
(4) Coproprietarul care exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comun fără acordul celorlalţi
coproprietari poate fi obligat la plata unei despăgubiri.

1. Atributul folosinţei, care intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate comună pe cote-părţi, constă în
dreptul coproprietarilor de a utiliza bunul comun în propriul lor interes. Modul de exercitare a dreptului de folosinţă
a bunului comun este stabilit în art. 347. Anume prin intermediul acestui atribut coproprietarii îşi satisfac necesităţile
proprii pe care le poate produce bunul proprietate comună. Regula generală referitoare la folosirea bunului
proprietate comună pe cote-părţi este prevăzută în alin. 1, care impune la respectarea următoarelor două condiţii: a)
cel ce foloseşte bunul proprietate comună pe cote-părţi nu este în drept să schimbe destinaţia bunului; şi b) acest
coproprietar folosind bunul proprietate comună nu trebuie să aducă atingere drepturilor celorlalţi coproprietari, adică
nu este în drept să împiedice exerciţiul concurent şi simultan al atributului de folosinţă al celorlalţi coproprietari.
2. Dacă în alin. 1 se prevede posibilitatea fiecărui coproprietar de a folosi bunul comun, apoi în alin. doi este
reglementat modul de folosinţă a bunurilor comune. Regula generală, în acest sens este, că modul de folosinţă este
stabilit prin acordul coproprietarilor. Dispoziţia din alin. 2, impune a concluziona că la stabilirea modului de
folosinţă este necesar să existe acordul tuturor coproprietarilor, adică trebuie să existe consens. Deşi această regulă
pare a avea un caracter imperativ, urmează să spunem că Legea 913/2000 (condominiului), conţine alte prevederi
referitoare la modul de folosire a bunurilor comune. Modul de folosire a bunurilor comune din condominium nu se
stabileşte cu acordul tuturor coproprietarilor ci cu majoritatea din cei prezenţi la adunarea generală a membrilor
asociaţiei de proprietari. Astfel art. 27 din această lege stabileşte că „adunarea generală este deliberativă dacă la ea
sunt reprezentate cel puţin 2/3 din numărul total de voturi”. De competenţa adunării generale a membrilor
asociaţiei de proprietari ţine şi stabilirea modului de folosire a bunurilor comune (a se vedea şi art. 26 din Legea
913/2000). Dacă coproprietarii nu vor ajunge la un numitor comun referitor la stabilirea modului de folosire a
bunului comun, acesta va fi stabilit prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărui coproprietar. Instanţa
judecătorească la adoptarea hotărârei va ţine cont de aptul că folosirea bunului comun trebuie să fie echitabilă şi să
corespundă intereselor tuturor coproprietarilor.
3. Bunul proprietate comună pe cote-părţi poate fi folosit de coproprietari proporţional mărimei cotelor – părţi.
Spre exemplu, o casă cu patru odăi, care a trecut prin moştenire la doi moştenitori, poate fi folosită proporţional
mărimei cotelor–părţi – ambii moştenitori vor folosi câte două odăi. Dacă bunul ce alcătuieşte obiectul dreptului de
proprietate comună pe cote-părţi este folosit în exclusivitate de către un singur coproprietar apoi ceilalţi
coproprietari sunt îndreptăţiţi să ceară echivalentul lipsei de folosinţă conform cotei lor părţi . Compensaţia pentru
nefolosirea bunului trebuie să fie echitabilă. O asemenea compensare coproprietarii pot cere în cazul când bunul nu
poate fi folosit de către toţi coproprietarii. Dacă bunul poate fi folosit de către toţi coproprietarii proporţional
mărimei cotei lor părţi, atunci fiecare coproprietar poate folosi într-un asemenea mod bunul comun. Cel ce de unul
singur foloseşte bunul va fi obligat să achite o compensaţie celorlalţi coproprietari, chiar dacă folosinţa în comun a
bunului este posibilă, dar el a acceptat folosirea de unul singur a întregului bun. În aceste cazuri între coproprietari
trebuie să fie încheiate acte cu privire la modul de folosire a bunului comun. În aceste acte juridice civile urmează să
se indice mărimea compensaţiilor.
4. Din conţinutul alin. 1-3, reiese că folosinţa bunului comun de un singur coproprietar poate avea loc cu acordul
celorlalţi coproprietar, iar în caz de divergenţe rin hotărâre a instanţei judecătoreşti. Dacă, totuşi unul din
coproprietari va folosi bunul de unul singur, fără a avea acordul celorlalţi coproprietari, atunci el va fi ţinut şi la
plata unei despăgubiri.

Articolul 348. Fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi

(1) Fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi se cuvin tuturor coproprietarilor
proporţional cotei-părţi deţinute dacă aceştia nu au stabilit altfel.
(2) Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile de producere sau de culegere a fructelor are
dreptul la compensarea acestor cheltuieli de către
coproprietari proporţional cotei lor părţi.

1. Art. 348 urmează a fi privit în concordanţă cu 1rt. 299 (a se vedea şi acest comentariu). În art. 348 alin. 1 este
întărită regla conform căruia „fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi se cuvin tuturor
coproprietarilor proporţional cotei-părţi deţinute”. Însă această regulă poartă un caracter dispozitiv, coproprietarii
putând deroga de la ea. Astfel coproprietarii pot decide ca fructele să fie repartizate în mod egal tuturor fără să se
ţină cont de mărimea cotei-părţi a fiecărui coproprietar, sau să fie repartizate într-un alt mod, spre exemplu toate
fructele vor reveni celor ce nu posedă şi folosesc bunul.
2. De regulă pentru a obţine careva fructe este necesar şi de suportat careva cheltuieli. Cheltuielile pot apărea fie
la producerea fructelor fie la culegerea lor, şi pot fi suportate de toţi coproprietarii sau doar de unul. Cheltuielile
suportate la producerea sau culegerea fructelor bunurilor comune urmează să fie împărţite între toţi coproprietarii
proporţional cotei lor părţi. Dacă aceste cheltuieli au fost suportate doar de un singur coproprietar, atunci el este în
drept să ceară de la ceilalţi coproprietari compensarea acestora.

Articolul 349. Beneficiile şi sarcinile proprietăţii comune pe cote-părţi

Coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile proprietăţii comune pe cote-părţi
proporţional cotei lor părţi.

Bunul comun poate aduce venituri şi poate impune careva sarcini. Beneficiile aduse de bunul comun vor fi
împărţite între coproprietari proporţional mărimei cotei-părţi. Acelaş principiu va fi aplicat şi sarcinilor care vor
apărea în legătură cu întreţinerea şi administrarea bunului comun. Astfel, fiecare din coproprietarii unei proprietăţi
comune pe cote-părţi are obligaţia de a participa la efectuarea plăţii impozitelor, taxelor şi altor plăţi obligatorii,
precum şi la acoperirea cheltuielilor pentru întreţinerea şi păstrarea bunurilor comune. Aceste cheltuieli sunt
proporţionale cotelor-părţi ce aparţin fiecărui coproprietar.

Articolul 350. Actele de conservare a bunului proprietate comuna pe cote-părţi

Fiecare coproprietar poate să efectueze acte de conservare a bunurilor proprietate comună pe cote-
părţi fără acordul celorlalţi coproprietari şi să le pretindă compensarea cheltuielilor proporţional cotei lor
părţi.

Reglementările din art. 350 nu au fost cunoscute legislaţiei civile anterioară prezentului cod. De fapt pentru
prima dată codul civil determină natura juridică a actelor de conservare, stipulând expres în art. 198 alin. 1 că „act
juridic de conservare este actul prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil”. Actele
de conservare au ca scop de a salva un bun de la un pericol iminent, adică se urmăreşte menţinerea bunului în starea
lui actuală. Aşa spre exemplu, va fi un act de conservare, măsurile întreprinse de coproprietari pentru repararea unei
case de locuit , care ameninţă să se prăbuşească dacă asemenea reparaţii nu vor fi efectuate. Trebuie să precizăm, că
mărimea cheltuielilor ce urmează să fie suportate la reparaţia casei de locuit trebuie să fie infime în raport cu preţul
casei de locuit. Sunt, de asemenea acte de conservare şi actele prin care se întrerupe o prescripţie, cererea de
inventar, înscrierea unei ipoteci (gajul bunului imobil).
Pentru a şti dacă un act este sau nu act de conservare este necesar ca el să întrunească în sine următoarele
condiţii: a) să existe un pericol care ameninţă pieirea unui bun sau încetarea unui drept; b) actul săvârşit să necesite
o cheltuială minimă în raport cu valoarea bunului sau dreptului salvat. Prin natura lor, aceste acte sunt indispensabile
pentru însăşi existenţa bunului şi de ele beneficiază toţi coproprietarii. Anume din aceste considerente, legiuitorul în
norma comentată , a prevăzut că actele de conservare pot fi făcute de un singur coproprietar, fără a se cere acordul
celorlalţi coproprietari.
În art. 350 este prevăzut nu doar dreptul oricărui coproprietar de a face acte de conservare fără a cere acordul
celorlalţi coproprietari, ci şi dreptul celui ce a făcut asemenea acte să pretindă de la ceilalţi coproprietari
compensarea cheltuielilor. Aceste cheltuieli vor fi suportate de coproprietari proporţional cotei lor părţi.

Articolul 351. Actele de dispoziţie privind bunurile proprietate comuna

pe cote-părţi

(1) În privinţa bunurilor proprietate comună pe cote-părţi nu se pot încheia acte de dispoziţie decît cu
acordul tuturor coproprietarilor.
(2) Actele de dispoziţie încheiate în lipsa unanimităţii sînt lovite de nulitate relativa dacă se
demonstrează că terţul este de rea-credinţă. În acest caz, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la
data cînd coproprietarul care nu şi-a dat acordul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenta cauzei de
nulitate.
(3) Coproprietarul poate să înstrăineze cota sa parte, respectînd dreptul de preemţiune al celorlalţi
coproprietari.

1. Referindu-ne la dreptul de dispoziţie asupra bunului proprietate comună trebuie să distingem între dispoziţia
întregului bun şi dispoziţia cu cota-parte din proprietatea comună pe cote-părţi. Alin. 1 şi 2 din norma de faţă se
referă la dispoziţia întregului bun, pe când alin 3 din art. 352 şi art. 353 se referă la dispoziţia cotei-părţi din
proprietatea comună pe cote părţi.
Pornind de la faptul că în cazul proprietăţii comune, bunul nu se fracţionează, legiuitorul a instituit în alin. 1
regula conform căreia actele de dispoziţie asupra bunurilor comune pot fi încheiate doar dacă a fost acordul tuturor
coproprietarilor. Instituirea unei asemenea reguli se justifică prin aceea că fiecare coproprietar având asupra bunului
comun numai o cotă-parte din dreptul de proprietate, nu poate să dispună de părţile din bun ce nu-i aparţin. Prin
încheierea actelor de dispoziţie coproprietarii pot înstrăina bunul comun (vânzare-cumpărare, schimb, donare), îl pot
transmite în folosinţă, pot institui un drept de uzufruct.
2. De cele mai dese ori bunul comun se află în posesia unui singur coproprietar. Fiind unicul posesor al bunului
comun , coproprietarul încălcând prevederile alin. 1 din acest articol, poate să dispună de bunul comun. Deci, vom
fi în prezenţa actelor de dispoziţie efectuate de un singur coproprietar asupra bunului comun, fără consimţământul
celorlalţi coproprietari. Asemenea acte de dispoziţie sunt pasibile de a fi lovite de nulitate. În art. 351 alin. 2 se
instituie o regulă specială de nulitate a actului juridic. Astfel, actele de dispoziţie, privind bunul comun, încheiate în
lipsa unanimităţii pot fi lovite de nulitate relativa dacă se demonstrează că terţul este de rea-credinţă. Valabilitatea
sau nulitatea unui asemenea act va depinde de faptul dacă dobânditorul va fi de bună sau de rea credinţă. Dacă
dobânditorul este de bună-credinţă (nu ştia şi nici putea să ştie că bunul este comun şi nu este acordul tuturor
coproprietarilor la înstrăinare ) , actul de dispoziţie a bunului comun, nu va fi lovit de nulitate. În acest caz, ceilalţi
coproprietari vor fi în drept ş-ă înainteze pretenziile către acel coproprietar, care a înstrăinat bunul cu încălcarea
dispoziţiilor art. 351 alin. 1. Dacă însă dobânditorul este de rea-credinţă, actul de dispoziţie va fi lovit de nulitate,
bunul înstrăinat fiind restituit coproprietarilor.
O altă regulă specială cuprinsă în art. 351 alin. 2, se referă la începerea cursului termenului de prescripţie
extinctivă, acesta începând să curgă de la data când coproprietarul care nu şi-a dat acordul a cunoscut sau trebuia să
cunoască existenta cauzei de nulitate. Dreptul de a cere nulitatea actului de dispoziţie, care a fost încheiat cu
încălcarea prevederilor art. 351. alin. 1, îl au oricare din coproprietari, în decurs de trei (termenul de prescripţie
general prevăzut de art. 267 alin.1) ani de zile din momentul când au aflat sau trebuia să afle că bunul a fost
înstrăinat.
3. Cota parte din dreptul de proprietate comună pe co-părţi reprezintă măsura în care dreptul de proprietate al
fiecărui coproprietar se întinde asupra întregului bun. Deoarece cota-parte reprezintă o fracţiune din dreptul de
proprietate asupra bunului comun, dreptul de dispoziţie al fiecărui coproprietar se va răsfrânge doar asupra cotei sale
părţi. Fiecare coproprietar al unei proprietăţi comune pe cote-părţi are dreptul de a înstrăina, cu titlu gratuit sau
oneros, unei alte persoane cota sa din bunul comun. O asemenea înstrăinare nu necesită acordul celorlalţi
coproprietari. Astfel cote parte va putea fi donată, schimbată, fiind destul doar acordul celui ce doreşte să încheie un
asemenea act. De asemenea cota-parte poate fi grevată cu drepturi reale (spre exemplu cota-parte poate fi gajată).
Dacă cota-parte se vinde, ceilalţi coproprietari au un drept preferenţial în condiţiile stipulate la art. 352.

Articolul 352. Dreptul de preemţiune

(1) În cazul vînzării unei cote-părţi din bunurile proprietate comună pe cote-părţi, cu excepţia vînzării
la licitaţie, ceilalţi coproprietari au dreptul preferenţial de a cumpăra cota la preţul cu care se vinde şi în
aceleaşi condiţii.
(2) Vînzătorul cotei-părţi este obligat să notifice ceilalţi coproprietari că intenţionează să-şi vîndă cota,
indicînd preţul şi celelalte condiţii de vînzare. Dacă ceilalţi coproprietari renunţă să-şi exercite dreptul de
preemţiune sau nu îl exercită în decursul unei luni din ziua notificării în cazul bunului imobil şi în decursul a
10 zile în cazul bunului mobil, vînzătorul are dreptul să vîndă oricărei persoane cota sa parte. Dacă mai mulţi
coproprietari îşi manifestă intenţia de a dobîndi cota-parte, vînzătorul are dreptul să aleagă dintre aceştia
cumpărătorul.
(3) Cînd cota-parte se vinde fără respectarea dreptului de preemţiune, oricare coproprietar poate
intenta, în decursul a 3 luni, acţiune în instanţa de judecată pentru a i se atribui drepturi şi obligaţii de
cumpărător.
(4) Cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi din proprietatea comuna nu se
admite.

1. O particularitate a dreptului de proprietate comună pe cote-părţi constă în aceea că ea presupune existenţa

raporturilor juridice atât cu participarea persoanele terţe cât şi cu participarea coproprietarilor. De regulă,
proprietatea comună apare între subiecte bine cunoscute, care au relaţii mai vechi, şi de acea lor nu le este indiferent
cine va lua locul celui coproprietar care doreşte să înstrăineze cota-parte. Pornind de la această particularitate, a fost
instituit dreptul preferenţial al coproprietarilor de a cumpăra cota –parte din dreptul de proprietate comună pe cote
părţi.
În cazul vânzării unei cote-părţi din proprietatea comună către o persoană străină, ceilalţi coproprietari ai
proprietăţii comune pe cote-părţi beneficiază de dreptul preferenţial de a cumpăra cota la preţul la care se vinde
aceasta, în aceleaşi condiţii, cu excepţia cazului de vânzare la licitaţiile publice. Coproprietarii au dreptul
preferenţial doar în cazul înstrăinării cotei-părţi prin vânzare, în toate celelalte cazuri de înstrăinare dreptul
preferenţial nu va fi aplicat. La fel nu se va aplica dreptul preferenţial în cazul în care bunul proprietate comună se
va vinde la licitaţie.
2. Coproprietarul cotei-părţi din proprietatea comună pe cote părţi, care doreşte să vândă cota-parte, este obligat să
înştiinţeze în scris pe ceilalţi coproprietari ai proprietăţii comune pe cote-părţi că intenţionează să vândă cota sa unei
persoane străine indicând preţul, precum şi celelalte condiţii de vânzare. În cazul în care ceilalţi coproprietari ai
proprietăţii comune pe cote-părţi vor renunţa să-şi exercite dreptul de cumpărare preferenţial sau nu vor exercita
acest drept în curs de o lună din ziua înştiinţării, în cazul înstrăinării unui bun imobil, şi în curs de zece zile, în cazul
unui bun mobil, vânzătorul are dreptul să-şi vândă cota-parte oricărei alte persoane. Termenele de 30 de zile şi de
10 zile este un termene de perimare şi nu pot fi suspendate, întrerupte şi nici repuse în termen.. Coproprietarul poate
să beneficieze de dreptul preferenţial doar în cazurile în care el este de acord să procure cota-parte la condiţiile
indicate în notificare. Anume în aceste condiţii el are faţă de persoanele terţe un drept preferenţial. Dacă
coproprietarul nu va fi de acord cu preţul propus, atunci cota pate va putea fi vândută persoanei terţe. Tot odată,
dacă coproprietarul va numi un preţ ireal, nedorind ca cota parte să fie procurată de un alt coproprietar, iar ulterior,
după ce coproprietarul a refuzat să o procure, o va vinde persoanei terţe, acest fapt va servi drept temei pentru
aplicarea măsurilor indicate la alin. 3 din această normă.
Dacă un proprietar va dori să-şi vândă cota-parte unuia dintre coproprietari, acesta, în calitate de vânzător, poate
numi pe oricine dintre coproprietari. Legea nu prevede careva priorităţi pentru coproprietari în acest caz.
3. Când cota-parte se vinde fără respectarea dreptului de cumpărare preferenţial, oricare coproprietar al proprietăţii
comune pe cote-părţi poate să intenteze, în decurs de trei luni, o acţiune la instanţa judecătorească, cerând să i se
atribuie drepturile şi obligaţiile de cumpărător. Dreptul preferenţial poate fi încălcat prin neînştiinţarea celorlalţi
coproprietar, prin vinderea cotei-părţi înainte de expirarea termenului de 30 sau 10 zile, prin vinderea cotei-părţi
către o persoana terţă în condiţii mai favorabile decât cele propuse coproprietarilor. Termenul de trei luni de zile,
înăuntrul căruia poate fi apărat dreptul de preemţiune, este un termen de prescripţie. Acest termen de prescripţie
începe să curgă din momentul când coproprietarii au aflat sau trebuia de încălcarea acestui drept. Fiind un termen de
prescripţie el poate fi suspendat, întrerupt şi repus în termen în condiţiile stipulate a art. 27-279.
4. Pornind de la faptul că dreptul preferenţial de cumpărare a cotei-părţi din proprietatea comună pe cote-părţi, se
referă doar la coproprietari, cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi din proprietatea
comuna nu se admite. În cazul în care se va admite cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi,
vor fi negate drepturile celorlalţi coproprietari.

Articolul 353. Urmărirea cotei-părţi din bunurile proprietate comună pe cote-părţi

(1) Creditorii unui coproprietar pot urmări cota-parte ideală a acestuia din bunurile proprietate
comună pe cote-părţi sau pot cere instanţei de judecată împărţirea bunului, caz in care urmărirea se face
asupra părţii din bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului.
(2) În cazul vînzării silite a unei cote-părţi, executorul judecătoresc va notifica pe ceilalţi coproprietari
cu cel puţin 10 zile înainte de data vînzării. La preţ egal, coproprietarii vor avea dreptul de preemţiune la
adjudecarea cotei-părţi.
(3) Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului proprietate comună pe cote-părţi ori cei a
căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia au dreptul să urmărească silit
bunul comun ori sumele rezultate din împărţire.
(4) Actele de suspendare a împărţirii pot fi opuse creditorilor dacă sînt autentificate sau, după caz, sînt
îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege.
(5) Creditorii personali ai unui coproprietar pot, de asemenea, să intervină pe cheltuiala lor la
împărţirea cerută de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă ataca o împărţire săvîrşită, decît în
cazul cînd aceasta a avut loc în lipsa lor, fără a se ţine seama de opoziţia pe care au făcut-o şi în cazul cînd
împărţirea este simulată ori se efectuează astfel încît creditorii nu pot face opoziţie.
(6) Dispoziţiile alin.(5) sînt aplicabile şi în cazul creditorilor care au drept de garanţie asupra bunului
proprietate comună pe cote-părţi ori al celor a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau
administrarea bunului.

1. Cota-parte din proprietatea comună pe cote-părţi poate fi înstrăinată, respectându-se dreptul preemţiune, cu
alte cuvinte ea se află în circuitul civil. Ca şi alte bunuri, cota-parte din proprietatea comună pe cote-părţi, fiind în
circuitul civil poate fi urmărită pe baza pretenţiilor creditorilor. Creditorii unui coproprietar, în cazul în care
creanţele lor au ajuns la scadenţă, pot fie să ceară înstrăinarea cotei-părţi, ce aparţine coproprietarului debitor, fie
sunt în drept să ceară instanţei judecătoreşti împărţirea bunului din coproprietatea comună. Împărţirea bunului
comun va putea avea loc doar dacă nu se cauzează prejudicii acestuia. Dacă va fi posibilă împărţirea atunci creanţele
creditorilor vor fi satisfăcute din această parte a bunului, care nu mai face parte din bunul comun, ci devine o
proprietate exclusivă a debitorului.
2. În alin. 2 este reglementată procedura înstrăinării silite a cotei-părţi. În cazul unei asemenea înstrăinări
executorul judecătoresc este obligat să notifice pe toţi ceilalţi coproprietari că va avea loc vânzarea cote-părţi.
Coproprietarii trebuie înştiinţaţi cu cel puţin 10 zile înainte de petrecerea vânzării. Executorul judiciar urmează de
asemenea să înştiinţeze coproprietarii şi despre condiţiile vânzării, în deosebi urmează să indice preţul vânzării
cotei-părţi. În condiţii egale coproprietarii vor avea un drept preferenţial faţă de persoanele terţe.
3. Bunul proprietate comună poate fi gajat, ipotecat. Gajarea bunului proprietate comună are loc conform
prevederilor art. 454-495. Conform dispoziţiilor art. 457 alin. 5 bunurile care se află în proprietatea comună pot fi
depuse în gaj doar cu acordul tuturor coproprietarilor. Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului aflat în
proprietatea comună pe cote-părţi, în virtutea dreptului pe care îl deţin sunt în drept să urmărească silit fie bunul
comun, fie sumele rezultate din împărţire. Legiuitorul a acordat aceste drepturi şi acelor creditori a căror creanţă s-a
născut în legătură cu conservarea sau administrarea bunului comun. Natura juridică a actelor de conservare şi a
actelor de administrare este determinată în art. 198 (a se vedea comentariu la această normă).
4. Proprietatea comună pe cote-părţi poate înceta prin împărţire în conformitate cu prevederile 357-365.
Împărţirea pate fi amânată, adică suspendată, în condiţiile art.359. Alin. 4 din norma comentată dispune, că
contractul privind amânarea împărţirii, încheiat între coproprietari, va fi opozabil creditorilor doar dacă a fost
autentificat, iar în cazurile prevăzute de lege au mai fost îndeplinite şi formalităţile de publicitate. Spre exemplu, în
cazul bunurilor imobile, înţelegerea privind amânarea împărţirii urmează să fie înregistrată în registrul bunurilor
imobile.
5. Legiuitorul a acordat creditorilor personali ai unui coproprietar să intervină la împărţirea bunului proprietate
comună, împărţire care poate avea loc în condiţiile art. 357-365. Cheltuielile legate de intervenţia la împărţirea
bunului comun vor fi suportate de creditorii personali. Creditorii personali ai unui proprietar nu vor putea contesta o
împărţire care deja a avut loc. Totuşi, ei vor putea contesta o împărţire săvârşită în următoarele două cazuri:
a) împărţirea bunului comun a avut loc în lipsa lor, fără a se ţinea seama de opoziţia pe care au făcut-o la
împărţire. Acesta înseamnă că creditorii personali, în cazul în care vor dori să intervină la împărţire urmează să
comunice coproprietarilor despre opţiunile lor referitoare la împărţirea bunului comun. Dacă nu se va ţine
seamă de aceste opţiuni şi creditorii personali ai unui coproprietar nu au participat la împărţirea bunului
comun, atunci ei vor fi în drept să conteste o asemenea împărţire.
b) împărţirea este simulată ori se efectuează astfel încât creditorii nu pot face opoziţie. Împărţirea va fi
considerată ca fiind simulată atunci când a fost făcută cu intenţia de a ascunde un alt act juridic civil (a se
vedea şi comentariu la art. 221).
6. Creditorii care au drept de garanţie asupra bunului proprietate comună pe cote-părţi ori al celor a căror creanţă
s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea bunului, sunt în drept la fel ca şi creditorii personali ai unui
coproprietar să intervină la împărţirea cerută de coproprietari sau de un alt creditor, în condiţiile prevăzute la alin. 5
din acest articol.

Articolul 354. Excluderea coproprietarului

(1) Coproprietarii pot solicita instanţei de judecată excluderea coproprietarului care, prin fapta sa,
prin fapta celor cărora le-a cedat folosinţa bunului ori a celor pentru care este ţinut să răspundă, încalcă în
mod grav drepturile celorlalţi coproprietari.
(2) În cazul prevăzut la alin.(1), coproprietarul este obligat la înstrăinarea cotei sale. În caz de refuz,
vînzarea ei silită se dispune prin hotărîre judecătorească.

1. În art. 354 găsim o sancţiune care poate fi aplicată către un coproprietar al proprietăţii comune pe cote-părţi.
Această sancţiune poate fi aplicată doar către un coproprietar din proprietatea comună pe cote-părţi şi nu poate fi
aplicată în cazul proprietăţii comune în devălmăşie. Coproprietarul care prin fapta sa, sau prin fapta celor cărora le-a
cedat folosinţa bunului ori a celor pentru care este ţinut să răspundă, încalcă în mod grav drepturile celorlalţi
coproprietari, poate fi exclus din proprietatea comună pe cote-părţi la cererea oricărui coproprietar. Cererea privind
excluderea coproprietarului se înaintează instanţei judecătoreşti, care este unicul organ competent de a decide
excluderea. Încălcarea drepturilor coproprietarilor trebuie să fie dovedită de cei ce cer excluderea. Încălcarea
drepturilor coproprietarilor poate avea loc prin săvârşirea de fapte nemijlocit de către coproprietar, fie prin
săvârşirea de acte, de către persoana către care coproprietarul ia cedat folosinţa, care prejudiciază starea bunului
comun.
2. Dacă în şedinţa judiciară se va dovedi că coproprietarul încalcă grav drepturile celorlalţi coproprietari, atunci
el va fi silit să înstrăineze cota sa parte. Înstrăinarea trebuie să fie făcută cu titlu oneros la preţul real al cotei-părţi.
Dacă coproprietarul va refuza să înstrăineze cota sa parte, atunci instanţa judecătorească va dispune vânzarea ei
silită.

Articolul 355. Proprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu multe

etaje sau cu apartamente

(1) Dacă într-o clădire există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu o altă destinaţie având proprietari
diferiţi, fiecare dintre aceştia deţine drept de proprietate comună pe cote-părţi, forţată şi perpetuă, asupra
părţilor din clădire, care, fiind destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fi folosite decât în comun.
 (2) Raporturile prevăzute la alin.(1) se reglementează prin lege.

1. Articolele 355 şi 356 se referă la cea de-a doua formă a proprietăţii comune pe cote-părţi şi anume –
proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă. Această formă a proprietăţii comune pe cote-părţi are ca obiect
un bun, care prin natura sa poate fi folosit în mod permanent de mai mulţi proprietari, fiind imposibil de al împărţi.
Articolul 355 instituie o regulă cu caracter general, care se referă la proprietatea asupra părţilor comune din clădirile
cu multe etaje sau cu apartamente, şi constă în aceea că părţile din clădire, care, sunt destinate folosinţei spaţiilor,
nu pot fi folosite decât în comun. Conform art. 5 din Legea 913/2000, astfel de părţi-comune din clădirile cu multe
etaje sunt: zidurile, acoperişul, terasele, coşurile de fum, casele scărilor, holurile, subsolurile, pivniţele şi etajele
tehnice, tubulaturile de gunoi, ascensoarele, utilajele şi sistemele inginereşti din interiorul sau exteriorul locuinţelor.
Asupra acestor părţi comune proprietarii apartamentelor, au un drept de proprietate comună pe cote-părţi forţată şi
perpetuă.
2. Modul de posesie, folosinţă şi dispoziţie cu bunurile ce fac obiect al proprietăţii comune pe cote-părţi forţată şi
perpetuă se stabileşte prin Legea 913/2000.

Articolul 356. Proprietatea comună pe cote-părţi asupra despărţiturilor comune

(1) Orice zid, şanţ sau altă despărţitură între două terenuri care se află în intravilan este prezumată a
fi în proprietatea comună pe cote-părţi a vecinilor dacă nu rezultă contrariul din titlu, dintr-un semn de
necomunitate conform regulamentelor de urbanism ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate
exclusivă prin uzucapiune.
(2) Cota-parte din drepturile asupra despărţiturilor comune se va considera un bun accesoriu.
Înstrăinarea sau ipotecarea cotei-părţi nu se poate face decît o dată cu dreptul asupra terenului.

1. O categorie specială de coproprietate forţată constituie coproprietatea despărţiturilor comună . În conformitate

cu prevederile art. 356 termenul „despărţituri comune” se referă la zidul, şanţul şi alte despărţituri ce separă două
proprietăţi învecinate, cu alte cuvinte se referă la semnele ce sunt aşezate pe hotarul a două proprietăţi vecine. Zidul,
şanţul şi alte despărţituri ce separă două proprietăţi învecinate sunt prezumate a se află în proprietatea comună pe
cote-părţi forţată şi perpetuă. Această regulă se referă doar la despărţiturile dintre două imobile aflate în intravilan.
Prezumţia stabilită de art. 356 poate fi combătută prin proba contrară, şi anume prin acte juridice din care să rezulte
că zidul aparţine unui singur proprietar. Această prezumţie poate fi combătută şi printr-un „semn de necomunitate
conform regulamentelor de urbanism”. Prin semn de necomunitate se înţelege acel semn când culmea zidului este
dreaptă şi perpendiculară despre peretele de o parte, iar despre cealaltă înfăţişează un plan înclinat. În acest caz,
zidul se presupune că aparţine exclusiv proprietarului despre care există planul înclinat. Cu o asemenea reglementare
urmează să fie completat Regulamentul general de urbanism (HG nr. 5di 1998 – MO nr nr.14-15/1998). Şi în sfârşit
prezumţia de comunitate a despărţiturilor mai poate fi răsturnată şi prin uzucapiune, dacă se dovedeşte că un singur
proprietar le-a dobîndit pe această cale.
2. În proprietatea comună asupra despărţiturilor comune fiecare coproprietar are o cotă-parte, mărimea căreia este
stabilită conform art. 346. Proprietatea comună asupra despărţiturilor comune este o proprietate comună pe cote-
părţi forţată şi perpetuă, de aceea cota-parte se va putea înstrăina doar dată cu înstrăinarea dreptului asupra bunului
comun, în particular, dată cu înstrăinarea dreptului asupra terenului. La fel ipotecarea unei asemenea cote-părţi va
putea avea loc doar odată cu ipotecarea întregului bun

Articolul 357. Încetarea proprietăţii comune pe cote-părţi prin împărţire

(1) încetarea proprietăţii comune pe cote-părţi prin împărţire poate fi cerută oricînd dacă legea,
contractul sau hotărîrea judecătorească nu prevede altfel.
(2) Împărţirea poate fi cerută chiar şi atunci cînd unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul,
afară de cazul cînd l-a uzucapat, în condiţiile legii.
(3) Împărţirea poate fi făcută prin înţelegere a părţilor sau prin hotărîre judecătorească.

1. Unul din cele mai răspândite moduri de încetare a dreptului de proprietate comună pe cote – părţi este
împărţirea. În cazul împărţirii bu nul aflat în proprietate comună pe cote-părţi se împarte materialmente între
copărtaşi, fiecare dintre aceştia devenind proprietarul exclusiv asupra unei anumite părţi determinate din bunul care
a format obiectul proprietăţii comune pe cote-părţi. Ca rezultat al împărţirii bunului se face o repartizare concretă a
unor părţi din bunul comun, adică fiecare coproprietar primeşte o parte determinantă din bun în locul părţii
nedeterminante.
Împărţirea bunului comun poate fi cerută oricând dacă legea, contractul sau hotărârea judecătorească nu prevede
altfel. Aceasta înseamnă, că în lipsa unor prevederi legale, sau în lipsa unei înţelegeri dintre coproprietari, sau în
lipsa unei hotărâri judecătoreşti care ar interzice sau amâna împărţirea, acesta poate fi făcută oricând. Cererea de
împărţire poate fi înaintată atât de coproprietari cât şi de creditorii unuia din coproprietar (a se vedea şi comentariul
la art. 353).
2. Împărţirea bunului comun poate fi cerută chiar dacă bunul a fost folosit în exclusivitate de un singur
coproprietar. Folosirea bunului de un singur coproprietar poate avea loc în baza înţelegerii dintre coproprietar cu
respectarea prevederilor art. 346. Dacă, un coproprietar, va poseda bunul proprietate comună, întrunind condiţiile
necesare uzucapiunii, el va deveni proprietar exclusiv al întregului bun. În acest caz, nu se va putea cere împărţirea
bunului, fiindcă acesta nu mai este un bun comun ci aparţine în exclusivitate unui singur proprietar.
3. Proprietatea comună pe cote-părţi poate înceta prin două forme de împărţeală: a) prin înţelegerea părţilor,
adică pe cale amiabilă; şi b) prin hotărâre judecătorească. Împărţirea amiabilă se efectuează în baza unui act juridic
încheiat între toţi coproprietarii, act care poate fi încheiat în orice formă: scris sau verbal. Un asemenea act de
împărţire va fi valabil doar, dacă la el vor participa toţi coproprietarii şi toţi vor cădea de acord cu realizarea
împărţirii pe această cale, precum şi cu clauzele actului de împărţire. Dacă unul din coproprietar este limitat sau
lipsit în capacitatea de exerciţiu, atunci împărţirea voluntară se va putea realiza numai cu încuviinţarea autorităţii
tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, după caz (a se vedea şi comentariul la art. 360). Împărţirea judecătorească se
efectuează de către instanţele judecătoreşti la cererea persoanei îndreptăţite de a cere partajul, asemenea persoane
după cum am menţionat, pot fi coproprietarii şi creditorii acestora. Dacă bunul a fost partajat benevol, atunci cererea
de partaj va fi respinsă de către instanţa de judecată ca inadmisibilă. Partajul judiciar de cele mai dese ori poate avea
loc în următoarele cazuri; a) la împărţire nu sunt prezenţi toţi titularii dreptului de proprietate comună; b)
coproprietarii nu ajung la o înţelegere privind împărţirea bunului comun; c) unul din coproprietari este lipsit sau
limitat în capacitatea de exerciţiu şi autoritatea tutelară, după caz a ocrotitorului legal, a refuzat încuviinţarea unui
partaj voluntar.

Articolul 358. Inadmisibilitatea împărţirii

(1) Împărţirea este inadmisibilă în cazurile la care se refera art. 355 şi 356, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege.
(2) Împărţirea poate fi efectuată în cazul părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau
apartamente atunci cînd există acordul tuturor coproprietarilor ori cînd bunurile în cauză nu mai sînt
destinate folosirii în comun.

1. În principiu, toate bunurile de orice natură pot face obiectul unei împărţiri. Excepţiile de la această regulă pot
fi stipulate doar în lege. În alin. 1 expres sunt numărate două categorii de bunuri care nu pot face obiectul împărţiri:
a) părţile comune din clădirile cu multe etaje sau cu apartamente – art. 355; şi b) despărţiturile comune ale două
imobile vecine – art-356. Legea poate stabili şi alte cazuri în care împărţirea va fi inadmisibilă.
2. Este posibil ca părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente să fie împărţite, doar dacă este
acordul tuturor coproprietarilor ori dacă aceste bunuri nu mai sunt destinate folosinţei comune. Important este că
dacă nu va fi acordul unuia din coproprietari, împărţirea părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau
apartamente nu va putea avea loc. Este de presupus că în lipsa acordului de voinţă a unuia din coproprietari,
împărţirea nu va putea avea loc nici în baza hotărârei judecătoreşti.

Articolul 359. Amînarea împărţirii

(1) Contractele privind amînarea împărţirii nu pot fi încheiate pentru o perioada mai mare de 5 ani. În
cazul imobilelor, contractele trebuie încheiate în formă autentică şi înscrise în registrul bunurilor imobile.
(2) Pentru motive temeinice, instanţa de judecată poate dispune, la cererea oricărui coproprietar,
împărţirea chiar înainte de perioada stabilita prin contract.
(3) Instanţa de judecată poate dispune amînarea împărţirii dacă aceasta s-ar impune în vederea
protecţiei intereselor celorlalţi coproprietari. Instanţa poate dispune împărţirea dacă împrejurările avute în
vedere la data pronunţării hotărîrii de amînare s-au modificat.

1. Coproprietarii unei proprietăţi comune pe cote-părţi pot încheia un contract prin care să amâne împărţirea
bunului comun. Pe lângă condiţiile generale de valabilitate a contractelor, contractul de amânare a împărţiri mai
trebuie să cuprindă o condiţie specială şi anume cea referitoare la termen. În alin. 1 se indică că termenul
contractului de amânare a împărţiri nu poate fi mai mare de 5 ani. Dacă, un asemenea contract, va fi încheiat pe un
termen mai mare de 5 ani apoi el va lovit de nulitate. Contractul de reînnoire a amânării împărţirii poate fi încheiat
doar după expirarea primului termen. Forma contractul de amânare a împărţirii depinde de faptul dacă bunul comun
este mobil sau imobil. Dacă bunul comun este mobil apoi contractul de amânare a împărţirei poate fi încheiat atât în
formă scrisă cât şi în formă verbală. În schimb dacă bunul comun este imobil, contractul de amânare a împărţirii va
putea fi încheiat doar în formă autentică. În cazul bunurilor imobile contractul de amânare a împărţirii va fi
opozabil terţelor doar din momentul înregistrării în registrul bunurilor imobile.
 2. Dacă coproprietarii au încheiat u contract prin care au amânat împărţirea, apoi împărţirea nu va putea avea loc
decât după expirarea termenului acestui contract. Cu toate acestea, oricare din coproprietari poate cere instanţei
judecătoreşti să dispună împărţirea bunului chiar şi înaintea expirării termenului contractului de amânare a
împărţirii. Instanţa judecătorească va dispune împărţirea bunului, înaintea expirării termenului contractului de
amânare a împărţirii, dacă va considera că există motive întemeiate. Legiuitorul, în alin. 2 nu a numit expres care
motive sunt considerate întemeiate, de acea în fiecare caz concret instanţa judecătorească va trebui să reiasă din
circumstanţele cauzei şi să analizeze dacă motivele invocate de unul (sau câţiva) coproprietari pot fi considerate ca
temeinice sau nu.
3. Amânarea împărţirii poate avea loc prin încheierea unui acord dintre toţi coproprietarii, fie prin hotărâre
judecătorească. Amânarea împărţirii va avea loc prin hotărâre judecătorească în cazurile în care unul sau câţiva
coproprietari vor cere împărţirea bunului comun, în conformitate cu prevederile art. 357 alin. 3. Instanţa de
judecată va putea dispune, la cererea unuia din coproprietari, amânarea împărţirii, doar dacă va constata că o
asemenea amânare va avea drept efect o protecţie a intereselor celorlalţi coproprietari. Totuşi, dacă la dată
pronunţări hotărărei de amânare a împărţirii, se vor modifica temeiurile invocate pentru amânarea împărţirii, instanţa
judecătorească va fi în drept să dispună împărţirea bunului comun.

Articolul 360. Împărţirea în cazul în care coproprietarul este lipsit de sau

limitat în capacitatea de exerciţiu

Dacă un coproprietar este lipsit de sau limitat în capacitatea de exerciţiu, împărţirea poate fi făcută
prin înţelegerea părţilor numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, după caz.

Norma comentată instituie o cerinţă suplimentară faţă de înţelegerea cu privire la împărţirea bunului comun în
cazul în care un coproprietar este lipsit (art. 24) sau limitat (art.25) în capacitatea de exerciţiu. Aceste reguli vor fi
aplicabile şi persoanelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, adică persoanelor care nu au capacitate de exerciţiu
deplină, excepţie fiind cei care au încheiat căsătoria până la atingerea majoratului (art. 20alin. 2) şi persoanele
emancipate (art. 20 alin.3). Dacă asemenea persoane vor fi coproprietari atunci împărţirea poate fi făcută prin
înţelegerea părţilor numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, după caz. Dacă aceste
persoane abilitate să încuviinţeze împărţirea vor fi contra împărţirii bunului comun, acesta va putea fi împărţit doar
prin hotărâre judecătorească la cererea oricărui coproprietar.
Instituirea unor asemenea reglementări îşi găseşte argumentul şi în faptul că în principiu împărţirea bunului
constituie un act de dispoziţie.

Articolul 361. Modul de împărţire a bunului proprietate comună pe cote-părţi

(1) Împărţirea bunului proprietate comună pe cote-părţi se face în natură, proporţional cotei-părţi a
fiecărui coproprietar.
(2) Dacă bunul proprietate comună pe cote-părţi este indivizibil ori nu este partajabil în natură,
împărţirea se face prin:
a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unui ori a mai multor coproprietari, la
cererea lor;
b) b) vînzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie şi distribuirea
preţului către coproprietari proporţional cotei-părţi a fiecăruia dintre ei.
(3) În cazul în care unui dintre coproprietari îi este atribuită o parte reala mai mare decît cota sa
parte, celorlalţi coproprietari li se atribuie o sultă.
(4) Împărţirea se efectuează în modul stabilit de lege.
(5) Părţile reale stabilite de instanţa de judecată pot fi distribuite prin tragere la sorţi, după caz.

1. În cazurile în care bunul proprietate comună pe cote-părţi este divizibil, împărţirea se face în natură. La
împărţirea în natură a bunului comun trebuie să se ţină cont de mărimea cotei-părţi ce aparţine fiecărui proprietar.
Drept rezultat al împărţiri bunului în natură, fiecărui coproprietar i se poate atribui o parte din bun care poate
coincide cu mărimea cotei-părţi, dar se poate întâmpla ca parte ce îi revine din bunul comun să nu corespundă cu
mărimea cotei-părţi. În acest ultim caz vor fi aplicabile prevederile art. 361 alin. 3.
2. Am văzut că dacă bunul este divizibil el se va împărţi în natură. Dar, dacă bunul este indivizibil sau dacă nu
este comod partajabil atunci împărţirea bunului se va face pe alte căi. În opinia noastră, partajarea într-un alt mod
decât cel prevăzut la alin. 1, poate avea loc în următoarele două cazuri: a) bunul este indivizibil; sau b) bunul deşi
este divizibil, însă nu poate fi comod partajabil în natură. După cum putem observa în alin. 2 se indică doar o
singură situaţie, fiindcă termenii „indivizibil” şi „nu este partajabil” au acelaşi sens. De aceea considerăm cuvintele
„nu este partajabil” din prima propoziţie a alin. 2 trebuie înţelese în sensul „nu este comod partajabil” . Deci, dacă
bunul comun este indivizibil ori nu este comod partajabil, el poate fi atribuit în proprietatea exclusivă a unuia din
coproprietari. O asemenea atribuire poate fi făcută doar cu acordul coproprietarilor. Acel coproprietar, care va
deveni proprietar exclusiv al bunului, va fi ţinut la plata unei sulte celorlalţi coproprietar. Legiuitorul nu a
reglementat situaţia în care toţi coproprietarii vor dori ca bunul să fie atribuit lor în natură. Credem că într-un
asemenea caz litigiul urmează a fi soluţionat de instanţa judecătorească, care poate aplica prevederile art. 361 alin. 5.
O altă posibilitate de împărţire a bunului indivizibil sau a bunului care nu este comod partajabil, este vânzarea
bunului. Modul de vânzare a bunului este stabilit de coproprietari, iar dacă aceştia nu vor ajunge la un numitor
comun, bunul comun va fi vândut la licitaţie. Preţul obţinut va fi distribuit între coproprietari ţinându-se cont de
mărimea cotelor-părţi.
3. Ca rezultat al împărţirii bunului în natură se poate întâmpla ca partea ce îi revine unui coproprietar să fie mai
mare sau mai mică decât cota sa parte. În aceste cazuri, cl ce a primit o parte mai are decât cota sa parte va trebui să
compenseze pe acei coproprietari car au primit real o parte mai mică decât cota lor parte.
4. Pentru unele categorii de bunuri prin lege poate fi stabilit modul de împărţire a bunului comun. Asemenea
bunuri de regulă sunt bunurile imobile.
5. Împărţirea bunului comun în natură poate fi efectuată şi pe cale judecătorească. În acest caz fiecărui
coproprietar îi va fi repartizată o parte reală din bunul comun. Dacă vor fi divergenţe privitor la aceea care parte şi
cui trebuie repartizată instanţa judecătorească poate să distribuie părţile din bunul comun prin tragere la sorţi. Un
asemenea procedeu este nou, şi nu a fost cunoscut legislaţiei, dar poate fi util în cazurile când, spre exemplu la o
parte din bunul comun vor pretinde mai mulţi coproprietari. Tragerea la sorţi poate avea loc doar dacă la ea participă
toţi coproprietarii.

Articolul 362. Stingerea datoriilor în cazul împărţirii

(1) Oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor, născute în legătură cu proprietatea
comună pe cote-părţi, care sînt scadente ori devin scadente în cursul anului în care are loc împărţirea.
(2) Suma necesară stingerii obligaţiilor care decurg din alin.(1) va fi preluată, în lipsa unei stipulaţii
contrare, din preţul vînzării bunului comun cu ocazia împărţirii şi va fi suportată de către coproprietari
proporţional cotei-părţi a fiecăruia.

1. În legătură cu exercitarea dreptului de proprietate comună pe cote-părţi pot apărea careva cheltuieli de
întreţinere sau păstrare a bunului comun. La fel coproprietarii sunt obligaţi să participe la plata impozitelor, taxelor
şi a altor plăţi obligatorii necesare a fi plătite pentru unele categorii de bunuri (spre exemplu impozitul pe bunurile
imobile). Toate aceste plăţi pot fi achitate de către toţi coproprietarii, dar unul din coproprietar poate achita suma
integral ca ulterior să ceară de la ceilalţi plăţile respective care sunt proporţionale mărimei cotelor lor părţi. Dacă
coproprietarii vor decide împărţirea bunului, ei sunt în drept să ceară şi stingerea tuturor datoriilor, născute în
legătură cu proprietatea comună pe cote-părţi, care sînt scadente ori devin scadente în cursul anului în care are loc
împărţirea. Aceste datorii vor fi suportate de către toţi coproprietarii proporţional mărimei cotelor lor părţi (a se
vedea şi art. 349).
2. Dacă coproprietarii nu au stins datoriile, născute în legătură cu proprietatea comună pe cote-părţi, care sînt
scadente ori devin scadente în cursul anului în care are loc împărţirea, până la împărţirea bunului comun, apoi aceste
sume vor fi achitate din preţul vânzării bunului comun, vânzare care va avea loc în legătură cu împărţirea bunului
comun. Coproprietarii pot stabili prin acordul comun şi o altă modalitate de stingere a datoriilor născute în legătură
cu proprietatea comună pe cote-părţi.

Articolul 363. Efectele împărţirii proprietăţii comune

(1) Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunului sau al sumei de bani atribuite numai
de la data împărţirii, cu excepţia bunurilor imobile asupra cărora dreptul de proprietate apare la data
înscrierii în registrul bunurilor imobile.
(2) Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar asupra bunului proprietate comuna pe cote-
părţi rămîn valabile şi sînt opozabile celui care a dobîndit bunul în urma împărţirii.
(3) Garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părţi se strămută de drept asupra
bunului sau a sumei de bani atribuite prin împărţire.
(4) Împărţirea care a avut loc înaintea termenului stipulat în acordul coproprietarilor nu este
opozabilă creditorului care deţine o ipoteca asupra unei cote-părţi dacă acesta nu a consimţit la împărţire sau
dacă debitorul său nu conserva dreptul de proprietate a cel puţin asupra părţii respective din bun.

1. Regula, consacrată efectelor împărţirii, din art. 363 alin. 1, prevede că din momentul împărţirii fiecare
coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunului sau al sumei de bani atribuite. Actul de împărţire a bunului
comun este un act declarativ de drepturi, aceasta înseamnă că în cazul împărţirii nu are loc un transfer de drepturi
între titularii dreptului de proprietate comună pe cote-părţi, ci acestora le este recunoscut dreptul pe care ei l-au avut
în proprietatea comună. După regula generală instituită în alin. 1, coproprietarul va deveni proprietar exclusiv al
bunului mobil din momentul împărţirii bunului. Dacă sunt împărţite bunurile imobile, atunci dreptul de proprietate
asupra părţii din bunul comun, apare din momentul înregistrării împărţirii în registrul bunurilor imobile, respectiv o
asemenea împărţire va fi opozabilă terţelor din momentul înregistrării în registrul bunurilor imobile.
2. Bunul proprietate comună poate fi transmis în folosinţă persoanelor terţe, sau chiar poate fi gajat cu
respectarea prevederilor legislaţiei. Asemenea acte de înstrăinate a bunului comun vor fi considerate valabile doar
dacă a fost acordul tuturor coproprietarilor (a se vedea şi art. 351). În afară de aceasta fiecare coproprietar în
conformitate cu prevederile art. 350 poate să efectueze acte de conservare a bunului proprietate comună. Dacă aceste
acte încheiate de un coproprietar (sau de mai mulţi coproprietari) sunt valabile apoi ele vor fi opozabile şi pentru
acele persoane care vor dobândi bunul în urma împărţirii. Această regulă va fi aplicabilă atât în cazurile când bunul
a fost dobândit în proprietate exclusivă de unul din coproprietari, cât şi în cazurile când bunul ca rezultat al
împărţirii va fi vândut persoanelor terţe (art. 361 alin.2 lit. a).
3. Dacă bunul proprietate comună poate fi înstrăinat doar cu acordul tuturor coproprietarilor, apoi cota-parte din
proprietatea comună pe cote-părţi, poate fi înstrăinată fără a fi necesar acordul celorlalţi coproprietari.
Coproprietarul poate să garanteze cu cota sa o obligaţie proprie cât şi o obligaţie străină. În alin. 3 din norma
comentată, se indică, că odată cu împărţirea bunului comun, nu se va stinge garanţia constituită de un coproprietar
asupra cotei sale părţi. Această garanţie se va strămuta de drept asupra bunului sau a sumei de bani atribuite prin
moştenire. Spre exemplu, dacă un coproprietar a gajat cota sa parte din proprietatea comună pe cote-părţi, atunci,
după ce bunul comun a fost împărţit, dreptul de gaj al creditorului gajist va trece asupra bunului sau a sumei de bani
atribuite prin împărţire.
4. Coproprietari prin acord comun pot amâna împărţirea bunului comun (a se vedea şi art. 359). În cazul
imobilelor, contractele de amânare a împărţirii, trebuie încheiate în formă autentică şi înscrise în registrul bunurilor
imobile. În cazurile în care coproprietarii vor decide de a împărţi bunul comun înainte de expirarea termenului
indicat în acordul de împărţire, ei vor trebui să ţină seama de existenţa garanţiilor reale constituite de unul (unii)
coproprietari asupra cotelor părţi ce le aparţin. Pentru ca împărţirea bunului comun efectuată înaintea termenului
stipulat în acordul coproprietarilor, să aibă efect juridic, este necesar ca să existe acordul creditorului care deţine o
ipoteca asupra unei cote-părţi din bunul proprietate comună. Dacă un asemenea acord nu va exista, apoi împărţirea
care a avut loc înaintea termenului stipulat în acordul coproprietarilor nu va fi opozabilă acestui creditor. Totuşi,
împărţirea, care a avut loc înaintea termenului stipulat în acordul coproprietarilor, va fi valabilă şi respectiv va fi
opozabilă şi creditorului care deţine o ipotecă aspra unei cote-părţi, chiar dacă nu a fost acordul lui la împărţire, dacă
debitorul său va conserva dreptul de proprietate a cel puţin asupra părţii respective din bun.

Articolul 364. Obligaţia de garanţie a coproprietarilor

(1) Coproprietarii îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse,
dispoziţiile privitoare la obligaţia de garanţie a vînzătorului aplicîndu-se în modul corespunzător.
(2) Fiecare din coproprietari este obligat să despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul
evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va
suporta proporţional de ceilalţi coproprietari.
(3) Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei săvîrşite de un alt
coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de împărţire.

1. Având în vedere faptul că în rezultatul împărţirii încetează dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi ca
rezultat dreptul de proprietate asupra bunului comun trece în exclusiv în proprietatea unei singure persoane,
coproprietarii sunt obligaţi să garanteze transferul unui drept de proprietate neafectat. Astfel, legiuitorul în art. 364 a
stabilit obligaţia, fiecărui coproprietar, în limita cotelor lor părţi, de garanţie pentru evicţiune (pierderea dreptului de
posesie asupra bunului) şi pentru viciile ascunse. Coproprietari bunului comun în cazul împărţirii, fiind consideraţi
vânzători, vor avea şi obligaţiile de garanţie ce aparţin acestuia şi care în special sunt prevăzute în art. 758-767.
2. Dacă obligaţia de garanţie a coproprietarilor, prevăzută la alin. 1, nu va îndeplinită, atunci coproprietarul, care
nu şi-a îndeplinit această obligaţie, va fi obligat să despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii
sau al viciului ascuns. Aşa, spre exemplu, dacă un terţi în temeiul dreptului său asupra bunului comun, va intenta o
acţiune de evicţiune, atunci coproprietarul care a constituit în favoarea terţului dreptul ce îi permite acestuia să
înainteze o acţiune de evicţiune, va despăgubi pe coproprietarul prejudiciat prin evecţiune. Dacă unul dintre
coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va suporta proporţional de ceilalţi coproprietari.
3. Dacă prejudiciu, pentru care coproprietarul conform alin. 1 şi 2 este obligat să răspundă, a fost cauzat de un alt
coproprietar, atunci coproprietarul nu va datora o garanţie. De asemenea coproprietarul nu va datora o garanţia, dacă
prin actul de împărţire, el a fost scutit de o asemenea garanţie.

Articolul 365. Nulitatea împărţirii

(1) Împărţirea poate fi desfiinţată pentru aceleaşi cauze ca şi actele juridice.

(2) Împărţirea făcută fără participarea tuturor coproprietarilor este lovită de nulitate absolută.
 (3) Împărţirea este valabilă chiar dacă nu cuprinde toate bunurile proprietate comună pe cote-părţi.
Pentru bunurile omise se poate face oricînd o împărţire suplimentară.
(4) Nu poate invoca nulitatea relativă a împărţirii coproprietarul care, cunoscînd cauza de nulitate,
înstrăinează total sau parţial bunurile atribuite.

1. Actul de împărţire a bunului proprietate comună pe cote-părţi, este un act juridic civil, care este guvernat de
regulile referitoare la actul juridic, cu excepţiile prevăzute în art. 357-365. Referitor la nulitatea actului de partaj
(împărţire ) vor fi aplicabile aceleaşi temeiuri ca şi la actele juridice (a se vedea şi 216-233). Deci, actul de
împărţire a bunului comun, poate fi lovit de nulitate absolută şi relativă conform dispoziţiilor art. 216-233.
2. În alin. 2 se conţine o cauză specială de nulitate absolută a actului de împărţire, care nu se conţine în art. 216-
233. Actul de împărţire este considerat un act de dispoziţie, la încheierea căruia conform prevederilor art. 351 alin. 1
trebuie să fie acordul tuturor coproprietarilor. Dacă la împărţirea bunului comun nu vor participa toţi coproprietarii,
atunci o asemenea împărţire este lovită de nulitate absolută. Totuşi, împărţirea făcută prin hotărâre judecătorească,
va fi valabilă, chiar şi în cazurile în care unul din coproprietari nu va fi de acord cu împărţirea bunului comun. În
aceste cazuri vom fi în prezenţa situaţiilor în care un coproprietar (sau mai mulţi) au participat la împărţirea bunului
comun, însă nu au fost de acord cu decizia celorlalţi coproprietari privitori la împărţirea bunului comun (a se vedea
şi art. 357 alin.3).
3. Alin. 3 reglementează situaţiile în care în proprietatea comună pe cote-părţi sunt mai multe bunuri şi nu toate
au fost supuse împărţiri. Dacă la împărţirea unor bunuri comune au fost respectate toate cerinţele legale, apoi
asemenea împărţire va fi considerată valabilă, chiar dacă ea nu a cuprins toate bunurile proprietate comună. Bunurile
care nu au fost împărţite vor putea fi ulterior împărţite prin înţelegerea părţilor sau prin hotărâre judecătorească.
4. După cum am spus şi mai sus, ca rezultat al împărţirii, bunul poate fi transmis în proprietatea exclusivă a
unuia din coproprietari. Dacă acest coproprietar la momentul împărţirii cunoştea careva temeiuri care pot duce la
nulitatea împărţirii, apoi el poate cere ca o asemenea împărţire să fie desfiinţată pentru cauză de nulitate. Totuşi
acest coproprietar nu va putea cere nulitatea împărţirii, dacă a înstrăinat total sau parţial bunul comun, care ia fost
atribuit în proprietate exclusivă ca rezultat al împărţirii. Deci, coproprietarul care cunoştea cauza de nulitate va putea
cere desfiinţarea pentru această cauză, doar dacă nu a înstrăinat total sau parţial bunul comun, care ia fost atribuit în
proprietate exclusivă ca rezultat al împărţirii.

S e c t i u n e a a 3-a
PROPRIETATEA COMUNA IN DEVALMASIE

Articolul 366. Dispoziţii generale cu privire la proprietatea comună în devălmăşie

(1) În cazul în care dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna
dintre ele să fie titularul unei cote-părţi ideale din bunul comun, proprietatea este comună în devălmăşie.
(2) Proprietăţii comune în devălmăşie se aplică în modul corespunzător dispoziţiile cu privire la proprietatea
comuna pe cote-părţi dacă prezenta secţiune nu prevede altfel.

1. A doua formă a dreptului de proprietate comună este dreptul de proprietate comună în devălmăşie. Pornind de
la prevederile art.344, 345, 366, am putea spune că dreptul de proprietate comună în devălmăşie, este acel drept ce
aparţine la două sau mai multe persoane asupra bunurilor ce le deţin în proprietate, acestea rămânând nefracţionate
în materialitatea lor, de asemenea nefiind determinată nici cota-parte ideală din dreptul de proprietate.
Drept formă a proprietăţii comune, proprietatea în devălmăşie se destinge prin aceea că aparţine nefracţionat
tuturor titularilor devălmaşi şi are ca obiect bunuri comune nefracţionate în materialitatea lor. În cazul acestei
forme de proprietate comună titularii nu au determinată nici măcar o cotă-parte ideală, matematică în dreptul de
proprietate. Caracteristica principală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie o constituie faptul că titularii
acestui drept nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunului comun şi nici bunurile în
materialitatea lor, ce aparţin fiecăruia în parte. Devălmăşia ţine de anumite relaţii existente între titularii dreptului,
în primul rând relaţii de familie. De obicei, odată cu încetarea relaţiilor ce au determinat-o încetează şi proprietatea
comună în devălmăşie.
În ceea ce priveşte temeiurile de dobândire a dreptului de proprietate comună în devălmăşie, apoi aceasta poate
apărea atât în baza legi, lucru cel mai des întâlnit, spre exemplu proprietatea soţilor, cât şi în baza actului juridic
civil. Deci, devălmăşia poate rezulta din lege şi din convenţia părţilor. Apariţia proprietăţii devălmaşe în baza
actului civil, pentru prima dată a fost expres prevăzută în art. 344 alin.2. Astfel, bazându-ne pe prevederile legale şi
pe principiul că este permis tot ce nu este interzis am putea conchide că părţile încheind un act juridic civil pot
decide ca bunurile dobândite să le aparţină cu drept de proprietate comună în devălmăşie. Deşi Codul Civil admite
posibilitatea apariţiei proprietăţii comune în devălmăşie în baza unui act juridic civil, totuşi trebuie să afirmăm, că
având în vedere faptul că în cazul proprietăţii comune în devălmăşie nu este cunoscută nici măcar cota ideală din
dreptul de proprietate, ea poate apărea între persoane foarte apropiate.
 2. În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor aflate în
proprietatea comună în devălmăşie cât şi împărţirea şi încetarea acesteia, vor fi aplicabile regulile de la proprietatea
comună pe cote-părţi, ţinându-se cot de reglementările speciale referitoare la proprietatea comună în devălmăşie
cuprinse în art. 366-373.

Articolul 367. Folosinţa bunului proprietate comuna în devălmăşie

Fiecare coproprietar devălmaş are dreptul de a folosi bunul comun potrivit destinaţiei acestuia, fără a
limita dreptul celorlalţi coproprietari dacă în contract nu este prevăzut altfel.

Obiectul dreptului de reprezentare al proprietarilor devălmaşi îl constituie atributele de folosinţă, posesie şi

dispoziţie. Atributul folosinţei, care întră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate comună în devălmăşie, dă
posibilitatea titularilor dreptului de proprietate comună în devălmăşie să utilizeze bunul în propriul lor interes,
dobândind în proprietate fructele pe are le pot obţine de la acest bun. Exercitarea atributului de folosinţă poate fi
făcută de oricare din proprietarii devălmaşi, cu condiţia ca o asemenea exercitare să nu limiteze dreptul celorlalţi
coproprietari devălmaşi. Regula dată, stipulată expres în art. 367, poartă un caracter dispozitiv, dând posibilitate
coproprietarilor devălmaşi să stabilească şi un alt mod de folosire a bunului comun. Spre exemplu aceştia prin
încheierea unui act juridic pot stabili că folosinţa bunului comun să fie exercitate în exclusivitate de un singur
coproprietar devălmaş.
Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate prezintă o importanţă deosebită, prin intermediul său asigurându-se
însuşi procesul de utilizare a însuşirilor bunului pentru satisfacerea nevoilor de ordin patrimonial ale proprietarilor
devălmaşi. Anume din aceste considerente, legiuitorul în art. 367 a stipulat că folosinţa bunului comun trebuie să se
facă potrivit destinaţiei acestuia.
Dacă ca rezultat al exercitării atributului de folosinţă, bunului comun i-au fost produse degradări sau i-a fost
schimbată destinaţia, apoi fiecare din titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie este în drept să ceară
repararea daunelor cauzate.

Articolul 368. Actele de conservare şi administrare a bunului proprietate

comuna în devălmăşie

Oricare dintre proprietarii devălmaşi este prezumat a avea consimţămîntul celorlalţi pentru
efectuarea oricăror acte de conservare şi administrare a bunului proprietate comuna în devălmăşie dacă
legea sau contractul nu prevede altfel.

Pentru a asigura o folosire mai eficientă a bunurilor comune şi pentru a înlătura pericolul pieirii bunului comun,
titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie sunt îndreptăţiţi să efectueze acte de conservare. Actele de
conservare au drept scop de a salva bunul comun de la un pericol iminent, în schimbul unor cheltuieli de importanţă
redusă, adică au scopul de a menţine bunul în starea actuală. De aceste acte beneficiază toţi titularii dreptului de
proprietate comună în devălmăşie, de acea în art. 368 a fost instituită regula conform căruia oricare di proprietarii
devălmaşi pot efectua acte de conservare. Acordul celorlalţi proprietari devălmaşi, la săvârşirea actelor de
conservare, este prezumat. Excepţii de la regula dată se pot conţine în lege ori în contractul încheiat între proprietarii
devălmaşi. Cele comentate la această normă se referă în egală măsură şi la actele de administrare care pot fi
efectuate de oricare din proprietarii devălmaşi. Actele de administrare sunt acele operaţiuni juridice de exploatare
normală a bunurilor, menite să la facă productive, fără a le diminua sau compromite valoarea lor printr-o folosire
neraţională. Am putea atribui la această categorie de acte administrative aşa acte ca perceperea fructelor şi a
veniturilor aduse de bun; efectuarea de reparaţii; valorificarea unor bunuri perisabile; gospodărirea şi întrebuinţarea
bunurilor pentru satisfacerea nevoilor de trai.

Articolul 369. Actele de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună

în devălmăşie

(1) Fiecare din coproprietarii devălmaşi poate dispune de bunul mobil proprietate comuna în
devălmăşie dacă acordul încheiat între ei nu prevede altfel.
(2) Pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie este necesar
acordul scris al tuturor coproprietarilor devălmaşi.
(3) Actul juridic de dispoziţie încheiat de unul dintre coproprietarii devălmaşi poate fi declarat nul
dacă se face dovada că cealaltă parte ştia sau trebuia să ştie despre acordul care limitează dreptul de
dispoziţie, despre faptul ca ceilalţi coproprietari devălmaşi sînt împotriva încheierii actului juridic sau că nu
a fost cerut acordul la înstrăinarea imobilelor.
 1. Referitor la exercitarea actelor de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună
în devălmăşie, art. 369 face distincţie după cum acestea se referă la bunuri mobile sau la bunuri imobile. În
conformitate cu prevederile alin. 1, oricare dintre coproprietarii devălmaşi poate săvârşi acte de dispoziţie cu privire
la bunurile proprietate comune, mobile, dacă acordul încheiat între ei nu prevede altfel. O precizare pe care trebuie
să o facem în legătură cu actele de dispoziţie, pe care le poate face oricare din coproprietarii devălmaşi, se referă la
aceea că aceste acte trebuie să fie cu titlu oneros. Deşi din textul art. 369 alin.1 nu rezultă o atare precizare, totuşi,
natura juridică a acestor acte impune a face asemenea concluzii, fiindcă mandatul prezumat trebuie exercitat în toate
cazurile numai în interesele comunităţii de bunuri ce aparţin coproprietarilor devălmaşi. O asemenea prevedere
legală o întâlnim în art. 21 alin. 3 din Codul Familiei conform căreia actul juridic prin care se micşorează ori se
suprimă comunitatea de bunuri a soţilor este declarată nulă de către instanţa de judecată. Respectiv, în ceea ce
prieşte actele de dispoziţie cu titlu gratuit, acestea vor putea fi făcute de unul din coproprietarii devălmaşi doar cu
consimţământul celorlalţi, indiferent de faptul dacă aceste se referă la bunuri mobile sau imobile. Coproprietarii
devălmaş pot să stabilească prin acord comun şi un alt mod de săvârşire a actelor de dispoziţie asupra bunurilor
proprietate comună în devălmăşie. Spre exemplu, coproprietarii devălmaşi pot decide ca toate actele de dispoziţie
vor putea fi încheiate doar cu acordul tuturor, acord care poate fi, fie în formă scrisă, fie în formă verbală.
2. Dispoziţiile alin. 2 prevăd unele cerinţe speciale pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile
proprietate comună în devălmăşie. Pentru ca aceste acte de dispoziţie să fie valabile este necesar acordul scris al
tuturor coproprietarilor devălmaşi. Consimţământul expres la care se referă dispoziţiile legale din art. 369 alin.2, se
poate realiza, fie prin participarea personală a tuturor coproprietarilor devălmaşi la încheierea actului juridic de
dispoziţie, fie în baza unui mandat special prin care coproprietarul devălmaşi împuterniceşte o persoană terţă (ori un
alt coproprietar) să încheie acte de dispoziţie, fie prin eliberarea unei recipise din conţinutul căreia să reiasă acordul
la săvârşirea actelor de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie.
Lipsa consimţământului unuia din coproprietarii devălmaşi la încheierea unui act juridic de dispoziţie cu privire la
bunuri imobile comune nu poate fi suplinită nici chiar printr-o hotărâre judecătorească.
3. Alin. 3 stabileşte consecinţele încheierii actelor de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună în
devălmăşie contrare prevederilor art. 369 alin.1 şi 2. Problema valabilităţii actelor de dispoziţie asupra bunurilor
proprietate comună în devălmăşie este pusă în dependenţă de faptul dacă cealaltă parte a acestui act ştia sau trebuia
să ştie că coproprietarul devălmaşi nu are dreptul să înstrăineze bunul proprietate comună în devălmăşie. Regula
cuprinsă în alin. 3 este că, dacă cealaltă parte a acestui act ştia sau trebuia să ştie că coproprietarul devălmaşi nu are
dreptul să înstrăineze bunul proprietate comună în devălmăşie, atunci actul de dispoziţie încheiat de unul din
coproprietarii devălmaşi este lovit de nulitate relativă. Coproprietarul care invocă nulitatea actului de dispoziţie
asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie trebuie să dovedească că cealaltă parte, a actului de dispoziţie
încheiat de către unul dintre coproprietarii, ştia sau trebuia să ştie despre acordul care limitează dreptul de dispoziţie,
despre faptul ca ceilalţi coproprietari devălmaşi sînt împotriva încheierii actului juridic sau că nu a fost cerut acordul
la înstrăinarea imobilelor. Până la proba contrară se va considera că cel ce a încheiat actul de dispoziţie asupra
bunurilor proprietate comună în devălmăşie cu nul din coproprietarii devălmaşi este de bună – credinţă, adică nu ştia
şi nici nu putea să ştie că coproprietarul devălmaşi nu este în drept să încheie actul de dispoziţie.
Deci, sancţiunea prevăzută de art. 369 alin. 3, ce trebuie să se aplice actelor de dispoziţie, încheiate contrar
prevederilor art. 369 alin. 1 şi 2, este nulitatea relativă, nulitate ce poate fi confirmată de ceilalţi coproprietari: - care
au limitat dreptul de dispoziţie încheind în acest sens un acord; care au fost împotriva încheieri actului de dispoziţie,
precum şi de cei de la care nu sa cerut acordul la înstrăinarea imobilelor.

Articolul 370. Împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie

Împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie între coproprietarii devălmaşi se va face

proporţional aportului fiecăruia la dobîndirea bunului. Pînă la proba contrară, aportul coproprietarilor
devălmaşi este prezumat a fi egal.

La împărţirea bunului proprietate comună pe cote părţi vor fi aplicabile regulile împărţirii bunurilor proprietate
comună cote-părţi, ţinându-se cont de particularităţile stipulate în art. 366-373. Astfel la împărţirea bunului
proprietate comună în devălmăşie între coproprietarii devălmaşi se va porni de la prezumţia - aportul
coproprietarilor devălmaşi este egal. Acei coproprietari devălmaşi, care vor considera că aporturile coproprietarilor
la dobândirea bunului nu au fost egale, vor trebui să facă această dovadă. În aceste cazuri împărţirea bunului
proprietate comună în devălmăşie între coproprietarii devălmaşi se va face proporţional aportului fiecăruia la
dobândirea bunului.

Articolul 371. Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor

(1) Bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmăşie dacă, în
conformitate cu legea sau contractul încheiat între ei, nu este stabilit un alt regim juridic pentru aceste
bunuri.
 (2) Orice bun dobîndit de soţi în timpul căsătoriei se prezumă proprietate comună în devălmăşie pînă
la proba contrară.

1. Dreptul de proprietate comună în devălmăşie al soţilor este de natură legală. Regulile stipulate în art. 371 şi
372 urmează a fi aplicate ţinându-s cont şi de capitolele 5 şi 6 din Codul Familiei, respectiv art. 19-32, care
determină regimul juridic al bunurilor soţilor. Codul Civil din 1964 nu cuprindea reglementări exprese referitor la
proprietatea comună în devălmăşie a soţilor, în schimb reglementa proprietatea gospodăriei de colhoznic, care la fel
era considerată proprietate comună în devălmăşie. Noul Cod Civil cuprinde reglementări exprese doar a proprietăţii
comune în devălmăşie a soţilor. Acest cod, în principiu, a păstrat regimul juridic al bunurilor soţilor. Regula
generală privind regimul juridic al bunurilor soţilor o desprindem din art. 371 alin. 1 conform căruia bunurile
dobândite de soţi în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmăşie. Această regulă poartă un caracter
dispozitiv, dând posibilitate soţilor să stabilească un alt regim al bunurilor comune. Astfel putem distinge două
regimuri al bunurilor soţilor: a) regimul legal al bunurilor soţilor şi b) regimul contractual al bunurilor soţilor. Art.
371 a preluat reglementările din Codul Familiei, care la fel distinge între aceste două regimuri al bunurilor soţilor –
Capitolul 5 „Regimul legal al bunurilor soţilor” şi Capitolul 6 „Regimul contractual al bunurilor soţilor ”. Codul
Familiei a dat posibilitate soţilor să încheie contract matrimonial, contract ca le va permită să deroge de la regimul
legal a bunurilor soţilor. Contractul matrimonial poate fi încheiat până la înregistrarea căsătoriei cât şi în timpul
căsătoriei. Contractul matrimonial se încheie în formă autentică, nerespectarea căreia duce la nulitatea unui
asemenea contract. Dacă contractul matrimonial a fost încheiat până la înregistrarea căsătoriei, atunci el va avea
putere juridică doar din momentul înregistrării căsătoriei.
Deci, regla generală referitoare la proprietatea comună în devălmăşie a soţilor este că, bunurile dobândite de soţi
în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmăşie dacă, în conformitate cu legea sau contractul
încheiat între ei, nu este stabilit un alt regim juridic pentru aceste bunuri. Este considerat bun comun şi salariul
soţilor. Spunem acest lucru fiindcă în art. 372 salariul nu este enumerat la categoria bunurilor proprii ale fiecăruia
din soţi. Problema care se pune, în acest sens, este dacă salariul neincasat constituie bun comun. Pornind de la
faptul că obiect al dreptului de proprietate sunt bunurile corporale, considerăm că salariul constituie obiect al
dreptului de proprietate comună în devălmăşie din momentul incasării lui, fiindcă din acest moment el se transformă
într-un bun corporal susceptibil de a fi apropriat sub forma dreptului de proprietate.
Exercitarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie a soţilor, adică posesia folosinţa şi dispunerea cu
bunurile proprietate comună în devălmăşie, se va face în conformitate cu prevederile art. 366-370.
2. Reglementările din alin. 2 constituie o excepţie de la regula din art. 345 alin.2, conform căruia dacă bunul este
comun, proprietatea se prezumă a fi pe cote-părţi. În cazul proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor prezumţia este
că orice bun dobândit de soţi în timpul căsătoriei va fi supus regimului proprietăţii devălmaşe. Această prezumţie va
putea fi înlăturată dacă se va face dovada contrariului. Dovada contrară soţii o pot face cu ajutorul contractului
matrimonial. La fel nu vor face parte din proprietatea comună în devălmăşie bunurile enumărate la art. 372.

Articolul 372. Proprietatea personala a fiecăruia dintre soţi

(1) Bunurile care au aparţinut soţilor înainte de încheierea căsătoriei, precum şi cele dobîndite de ei în
timpul căsătoriei în baza unui contract de donaţie, prin moştenire sau în alt mod cu titlu gratuit, sînt
proprietatea exclusivă a soţului căruia i-a aparţinut sau care le-a dobîndit.
(2) Bunurile de folosinţă individuală (îmbrăcăminte, încălţăminte şi altele asemenea), cu excepţia
bijuteriilor şi a altor obiecte de lux, sînt bunuri personale ale soţului care le foloseşte, chiar dacă sînt
dobîndite în timpul căsătoriei din contul mijloacelor comune ale soţilor.
(3) Bunurile fiecăruia dintre soţi pot fi declarate proprietate a lor comună în devălmăşie dacă se
constată că în timpul căsătoriei s-au făcut din mijloacele lor comune investiţii care au sporit simţitor valoarea
acestor bunuri.

1. Ca derogare de la regula instituită în art. 371, în art. 372 sunt prevăzute categoriile de bunuri ce constituie
proprietatea personală a fiecăruia din soţi. O parte din aceste din urmă bunuri, deşi sunt dobândite în timpul
căsătoriei, sunt, totuşi, prin excepţie, bunuri proprii, caracterul de excepţie al acestora urmând a fi dovedit. Bunurile
proprietate personală a fiecăruia din soţi nu fac parte din comunitatea de bunuri, şi fiecare din soţi pot dispune liber
de ele, fără a fi necesar consimţământul celuilalt soţ. Categoriile de bunuri care fac obiectul proprietăţii personale a
fiecăruia din soţi sunt expres şi exaustiv enumerate în art. 372 alin.1 şi 2.
Convenţional, toate bunurile proprietate personală a fiecăruia din oţo pot fi clasificate în următoarele trei grupe: a)
bunuri dobândite de soţi înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite de ei în timpul căsătoriei în baza unui
act cu titlu gratuit; şi c) bunurile de folosinţă individuală.
Bunurile dobândite de soţi înainte de încheierea căsătoriei sunt constituie proprietate personală a fiecăruia
dintre soţi. După regula generală, stipulată în art. 371, bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt
proprietatea lor comună în devălmăşie. Pornind de la faptul că bunurile care au aparţinut soţilor înaintea de
încheierea căsătoriei nu au fost dobândite în timpul căsătoriei, acestea nu fac parte din comunitatea de bunuri. Dacă
anterior soţii au trăit în concubinaj, bunurile dobândite în această perioadă sunt bunuri propriii ale acelui care le-a
achiziţionat, afară de cazul când la dobândirea lor au contribuit ambii concubini, caz în care fiecare dintre ei are o
cotă-parte din dreptul de proprietate, mărimea căruia depinde de aportul fiecărui concubin.
Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei în baza unui contract de donaţie, prin moştenire sau în alt mod
cu titlu gratuit la fel sunt proprietatea exclusivă a celui soţi care le-a dobândit. Dovada donării bunului unuia din soţi
poate fi făcută prin orice mijloc de probă. Darurile de nuntă trebuie să fie considerate bunuri comune, dacă nu se va
face dovadă că ele au fost adresate doar unuia din soţi. Donaţiile făcute de unul din soţi celuilalt, atât înaintea
căsătoriei, cât şi în timpul căsătoriei, vor fi bunuri proprii ale soţului cărui-a iau fost oferite. În afară de moştenire şi
donaţie se mai consideră acte cu titlu gratuit şi privatizarea bunurilor (în catzul în care aceasta are loc cu titlu
gratuit), precum şi dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit, şi asupra comorii.
2. De asemenea, nu fac parte din proprietatea devălmaşă lucrurile de folosinţă individuală. Din categoria
bunurilor de uz personal fac parte aşa bunuri ca obiectele de îmbrăcăminte, cele necesare igienei personale, bunuri
afectate exclusiv păstrării sau îmbunătăţirii sănătăţii unui din soţi (o proteză dentară de aur)etc. Aceste lucruri fac
parte din proprietatea acelui soţ care le foloseşte. Însă bunurile (bijuteriile şi alte obiecte de lux), procurate în timpul
căsătoriei pe mijloace comune, sunt considerate bunuri în devălmăşie, indiferent de faptul cine le foloseşte.
Legea nu stabileşte ce se atribuie la obiecte de lux, de fapt acest lucru este cu neputinţă. În stabilirea caracterului
de bun propriu ori comun obiectelor de lux ce constituie bun de uz personal trebuie avută în vedere în afara
destinaţiei şi valoarea acestora raportată la veniturile soţilor şi la nivelul lor de viaţă. Pentru o familie un bun poate fi
socotit obiect de lux, iar pentru altă familie nu. Aceasta depinde de starea materială a fiecărei familii. În caz de
litigii, problema e soluţionată în dependenţă de starea materială concretă a familiei.
3. În alin. 3 sunt cuprinse condiţiile necesare a fi întrunite pentru declararea bunurilor proprii a fiecăruia din soţi
bunuri proprietate comună în devălmăşie. Aceste condiţii sunt cuprinse şi în art. 23 din Codul Familiei. Astfel,
bunurile fiecăruia dintre soţi vor putea fi declarate proprietate a lor comună în devălmăşie dacă se va dovedi că în
timpul căsătoriei s-au făcut din mijloacele lor comune investiţii care au sporit simţitor valoarea acestor bunuri
(reparaţie capitală, reconstrucţie reutilare, etc.). În caz de litigiu, acesta va fi de competenţa instanţei judecătoreşti,
care va stabili dacă investiţiile făcute în bunurile proprii din mijloacele comune au sporit simţitor valoarea bunurilor
proprii.

Articolul 373. Determinarea părţilor din proprietatea comună în devălmăşie

a soţilor în caz de împărţire a bunurilor

(1) În cazul împărţirii bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor, părţile lor se consideră
egale.
(2) Bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor pot fi împărţite atît la divorţ, cît şi în timpul
căsătoriei. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei nu afectează regimul juridic al bunurilor care
vor fi dobîndite în viitor.

1. Reglementările din art. 373 urmează a fi privite în strânsă legătură cu cele din art. 25-
2. 26 Codul Familiei, care, în principiu, nu diferă esenţial. Împărţirea bunurilor proprietate comună în
devălmăşie va fi guvernată de regulile cuprinse în art.357-365, luându-se în consideraţie particularităţile
proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor. Unele din aceste particularităţi le găsim în art. 373. Astfel, în
cazul împărţirii bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor, părţile lor se consideră egale. Prin
contractul matrimonial soţii pot stabili că la împărţirea bunurilor proprietate comună, părţile să nu fie
egale. În acest caz, la împărţirea bunurilor comune, se va avea în vedere prevederile contractului
matrimonial.
2. Încetează proprietatea comună în devălmăşie a soţilor odată cu desfacerea căsătoriei. Desfacerea căsătoriei are
ca efect şi împărţirea bunurilor comune. Dar e posibilă împărţirea bunurilor comune şi în timpul căsătoriei: în
primul rând, la cererea oricăruia dintre soţi; în al doilea rând, la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi;
în al treilea rând, în cazul confiscării averii unuia dintre soţi. În timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi, pot
fi împărţite bunurile comune care există la data când a avut loc partajul. Bunurile ce vor fi dobândite de soţi după
împărţire se vor considera bunuri comune.
În cazul în care nu se ajunge la un partaj voluntar al bunurilor comune, se va sesiza instanţa de judecată, fie odată
cu acţiunea de divorţ, fie după desfacerea căsătoriei prin divorţ. Deci, instanţa de judecată va stabili cota fiecărui soţ,
cotă ce se presupune a fi egală. Însă, în unele cazuri, instanţa judecătorească poate să se abată de la principiul
părţilor egale ale soţilor, având în vedere interesele copiilor minori sau interesele, ce merită atenţie, ale unuia dintre
soţi (art. 26 alin.2 din Codul familiei).
Decesul unuia dintre soţi are drept efect încetarea proprietăţii comune în devălmăşie. În acest caz, bunurile
soţului decedat trec la moştenitori.

Capitolul IV
APARAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
Articolul 374. Revendicarea de către proprietar a bunurilor sale

(1) Proprietarul este în drept să-şi revendice bunurile aflate în posesiunea nelegitima a altuia.
(2) Posesorul poate refuza să predea bunul dacă el sau posesorul mijlocit pentru care poseda are
dreptul preferenţial de posesiune în raport cu proprietarul. Revendicarea bunului poate fi aplicată în raport
cu cel care are un drept superior dacă acesta a obţinut bunul prin violenţă sau prin dol.
(3) De la momentul încetării bunei-credinţe, iar în cazul posesorului de rea-credinţă de la momentul
dobîndirii posesiunii, posesorul răspunde faţă de proprietar pentru prejudiciul cauzat prin faptul că din vina
lui bunul s-a deteriorat, a pierit sau nu poate fi restituit din alt motiv.
(4) În legătură cu revendicarea bunului proprietarului se vor aplica în modul corespunzător
prevederile art. 307, 310-312.
(5) Dacă a dobîndit posesiunea prin samavolnicie sau prin săvîrşirea unei infracţiuni, posesorul
răspunde faţă de proprietar în conformitate cu normele privind răspunderea delictuală.

(1) Apărarea dreptului de proprietate se realizează printr-o serie de mijloace juridice. Prin mijloace de apărare
a dreptului de proprietate se înţeleg acele acţiuni, prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse
dreptului său şi asigură exercitarea lui în condiţii normale. În funcţie de caracterul încălcărilor dreptului de
proprietate, mijloacele civile de apărare a dreptului de proprietate sunt de două feluri: mijloace juridice nespecifice
(sau indirecte) şi mijloace juridice specifice (sau directe).
Mijloacele juridice specifice sau directe de apărare a dreptului de proprietate constau în acele acţiuni care îşi
au fundamentul direct pe dreptul de proprietate. În caz de încălcare nemijlocită a dreptului de proprietate (de
exemplu, furtul bunurilor proprietarului) intră în vigoare apărarea absolută de la orice atentare, care are ca şi dreptul
de proprietate un caracter absolut. Având ca temei însuşi dreptul de proprietate, ca drept real, acţiunile din această
categorie sunt acţiuni reale. În rândul acestor acţiuni locul central îl ocupă acţiunea în revendicare. În afară de
acţiunea în revendicare (art. 374 şi 375), legislaţia noastră mai cunoaşte şi acţiunea negatorie (art.376), ca acţiune
reală cu ajutorul căruia se apără dreptul de proprietate.
Acţiunea în revendicare este unul din cele mai răspândite mijloace de apărare a dreptului de proprietate, prin
care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Deci, acţiunea în revendicare este acţiunea, prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de
proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Acţiunea proprietarului neposesor către posesorul
neproprietar (acţiunea în revendicare) este îndreptată spre restabilirea dreptului de posesie ce-i aparţine
proprietarului şi de care acesta a fost lipsit. Proprietarului îi aparţine din totdeauna dreptul de posesie asupra
bunurilor sale, dar el nu-şi poate exercita împuternicirile, deoarece bunul se află în posesia altor persoane. Anume în
virtutea acestei împuterniciri (dreptul de a poseda) proprietarul are dreptul să înainteze acţiunea în revendicare. În
cazul satisfacerii acţiunii, proprietarului (reclamantului) i se restituie bunurile, înlăturând astfel încălcările dreptului
de posesie. Odată cu apărarea dreptului de posesie, acţiunea în revendicare apără şi dreptul de folosinţă şi de
dispoziţie, întrucât proprietarul, neavând în posesie bunul, nu are posibilitatea de a-l folosi şi a dispune de el.
Dreptul de a înainta acţiunea în revendicare îl are proprietarul. De asemenea, are dreptul de a înainta
acţiunea în revendicare şi posesorul neproprietar, care posedă bunurile proprietarului pe un temei juridic
(depozitarul, arendaşul, cărăuşul).
Reclamaţi în aceste cauze sunt posesorii ilegali, care posedă bunul la momentul înaintării acţiunii fără a
avea vreun drept asupra bunului.
Obiect al revendicării pot fi numai bunurile individual determinate şi care sunt în natură la momentul
înaintării acţiunii de revendicare. Nu pot fi obiect al revendicării lunurile determinate generic. Această teză reiese
din conţinutul acţiunii în revendicare, care constă în restabilirea posesiei asupra bunului, şi nu în înlocuirea bunului
cu altul asemănător. De asemenea, nu pot fi obiect al revendicării acele bunuri care nu s-au păstrat în natură ori au
suferit schimbări esenţiale. În toate aceste cazuri (când nu există obiectul revendicării) se poate înainta o acţiune de
reparare a daunei. Acţiunea în revendicare este prescriptibilă, ea putând fi înaintată în decurs de trei ani, din
momentul în care proprietarul a cunoscut sau trebuia să cunoască despre încălcarea dreptului său
Deci, înaintarea acţiunii în revendicare presupune următoarele condiţii:
a) pierderea de către proprietar a posesiei asupra bunului;
b) determinarea individuală a bunului;
c) aflarea bunului în posesie străină şi neapărat ilegală.
În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii, proprietarul este în drept să-şi revendice bunul de la acel
care l-a lipsit nemijlocit de posesie. Dar de cele mai multe ori însă problema se complică prin aceea că bunul ce
urmează a fi revendicat nu se află în posesia persoanelor care l-au deposedat nemijlocit pe proprietar. Aceste bunuri
pot fi vândute unor terţe persoane, deci acţiunea în revendicare trebuie înaintată respectiv către aceste persoane, care
de fapt deţin bunul. Revendicarea bunurilor proprietarului ieşite din posesia acestuia depinde de faptul dacă
dobînditorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. De la posesorul (dobânditorul) de rea-credinţă bunurile se
revendică în toate cazurile. Dobânditorul de rea-credinţă este recunoscut de către instanţa de judecată, cu
examinarea tuturor acelor condiţii în care a fost încheiată convenţia. La soluţionarea problemei, dacă posesorul este
de bună credinţă ori de rea credinţă, organul competent va reieşi din prezumţia că posesia este de bună-credinţă
până la momentul când va fi dovedit contrariul ( art. 307 alin.2). Dovada posesiunii ilegale (de bună ori de rea-
credinţă) trebuie să fie dovedită de către reclamant, adică de proprietarul acestui bun. În afară de aceasta,
proprietarul este obligat să dovedească faptul că anume lui îi aparţine dreptul de proprietate asupra bunului
revendicat. De la dobânditorul de bună credinţă bunurile pot fi revendicate doar în cazurile expres prevăzute în art.
375.
(2) Acţiunea în revendicare va putea fi satisfăcută doar dacă bunurile proprietarului se află într-o posesiune
nelegitimă. Dacă posesia este legitimă, adică posesorul posedă bunul în baza unui act juridic (spre exemplu contract
de arendă, gaj, uzufruct...), atunci proprietarul nu va putea cere restituirea bunului în proprietate în baza acţiunii în
revendicare. În prima propoziţie din alin. 2 este utilizat termenul „drept preferenţial de posesie”, care considerăm,
că nu corespunde esenţei şi scopului reglementărilor din alin. 2. Drept preferenţial înseamnă a avea preferinţă, în
unele şi aceleaşi condiţii, faţă de cineva, spre exemplu, de un asemenea drept beneficiază coproprietarii unei
proprietăţi comune pe cote-părţi (a se vedea şi comentariul la art. 352). În art. 374 alin. 2 este vorba nu de un drept
preferenţial de posesie ci de un drept de posesie faţă de proprietar, ori arendaşul nu are un drept preferenţial de
posesie, ci are doar un drept de posesie în raport cu proprietarul. Deci, posesorul care are un drept de posesie în
raport cu proprietarul, va putea refuza să transmită bunul în cazul în care proprietarul va înainta o acţiune în
revendicare. În asemenea cazuri instanţa de judecată trebuie să refuze în satisfacerea acţiunii în revendicare. Cu
toate acestea, acţiunea în revendicare urmează să fie satisfăcută, dacă se va dovedi, că posesorul (arendaşul,
depozitarul, uzufructuarul, creditorul gajist ...), care are un drept de posesie în raport cu proprietarul (drept superior)
a obţinut posesia asupra bunului prin violenţă sau prin dol.
(3) Legiuitorul obligă atât dobînditorul de bună-credinţă, cît şi cel de rea-credinţă să asigure integritatea bunurilor
aflate în posesia lor. Obligaţia respectivă ia naştere pentru dobînditorul de bună-credinţă din momentul încetării
bunei-credinţe. Buna-credinţă încetează în momentul în care acesta a aflat sau trebuia să afle că posesiunea este
nelegitimă sau când a primit o citaţie în urma acţiunii intentate de către proprietar prin care i se cere restituirea
bunurilor. Pentru dobînditorul de rea-credinţă obligaţia de a asigura integritatea bunurilor survine din momentul
dobândirii posesiunii. Dacă posesorul de bună-credinţă sau de rea-credinţă sunt culpabili de neexecutarea obligaţiei
de asigurare a integrităţii bunurilor, atunci ei răspund faţă de proprietar pentru deteriorarea, pieirea bunului, precum
şi de survenirea altor consecinţe datorită cărora bunul nu poate fi restituit.
(4) Intentarea acţiunii de revendicare de către proprietar creează anumite efecte juridice, în dependenţă de faptul
dacă este sau nu admisă. În cazul respingerii acţiunii în revendicare pârâtul posesor al bunului va continua să-l
deţină, astfel încât acţiunea în revendicare intentată nu va produce nici un efect juridic. În cazul în care acţiunea va fi
satisfăcută, se va recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului mobil sau imobil. În acest, al
doilea, caz va trebui hotărâtă soarta veniturilor obţinute sau care ar fi putut fi obţinute, ca rezultat al folosirii bunului
revendicat. De asemenea, în cazul satisfacerii acţiunii în revendicare urmează să se decidă şi soarta tuturor
cheltuielilor necesare pentru întreţinerea şi reparaţia bunului, precum şi soarta îmbunătăţirilor făcute de posesor e
perioada posesiei. Comparativ cu Codul Civil din 1964, în acest act normativ normele respective sunt cuprinse nu în
capitolul dedicat apărării dreptului de proprietate ci în cadrul capitolului dedicat posesiei ca stare de fapt, respectiv
în art. 310-312 (a se vedea comentariul articolelor 310- 312).
(5) Cel ce a dobândit posesia prin samavolnicie sau prin săvârşirea unei infracţiuni este un posesor de rea-credinţă,
de acea răspunderea unui asemenea posesor faţă de proprietar este mai dură. Legiuitorul a stabilit posibilitate de a
cere de la posesorul, care a dobândit posesia prin samavolnicie sau prin săvârşirea unei infracţiuni, şi repararea
tuturor prejudiciilor în conformitate cu normele privind răspunderea delictuală. Astfel, de la un asemenea posesor,
proprietarul poate cere şi repararea venitului ratat.

Articolul 375. Revendicarea de către proprietar a bunurilor aflate în

posesiunea unui dobînditor de bună-credinţă

(1) Dacă un bun a fost dobîndit cu titlu oneros de la o persoana care nu a avut dreptul să-l înstrăineze,
proprietarul poate sa-l revendice de la dobînditorul de bună-credinţă numai în cazul în care bunul a fost
pierdut de proprietar ori de persoana căreia bunul a fost transmis de proprietar în posesiune sau dacă i-a fost
furat unuia ori altuia, sau a ieşit în alt mod din posesiunea acestora, fără voia lor.
(2) Dacă bunurile au fost dobîndite cu titlu gratuit de la o persoana care nu avea dreptul să le
înstrăineze, proprietarul este în drept să-şi revendice bunurile în toate cazurile.
(3) Banii, titlurile de valoare la purtător şi bunurile dobîndite la licitaţie nu pot fi revendicate de la un
dobînditor de bună-credinţă.

(1) Revendicarea bunurilor de la dobînditorul, care a încălcat dreptul de proprietate (de exemplu a furat bunul
de la proprietar, şi-a însuşit bunul găsit, care a fost pierdut de către proprietar etc.), adică de la dobânditorul de rea-
credinţă, se admite în toate cazurile. Dar de cele mai dese ori, bunurile ieşite din posesia proprietarului trec ulterior
de la o persoană la alta. În acest caz posibilitatea de revendicare depinde de faptul dacă ultimul dobînditor este de
bună-credinţă sau de rea-credinţă. Prin urmare, legiuitorul îngrădeşte dreptul proprietarului de a-şi revendica
bunurile sale. Necesitatea introducerii unor asemenea limitări este condiţionată de asigurarea protecţiei intereselor
participanţilor la circuitul civil şi anume îl protejează pe dobînditorului de bună-credinţă. Dobînditor de bună-
credinţă este considerată persoana care întruneşte condiţiile art. 307. Modalitatea de revendicare a bunurilor de la
dobânditorii de bună-credinţă este în dependenţă de caracterul cu care a fost dobîndit bunul, fie cu titlu oneros, fie
cu titlu gratuit. Dacă bunul a fost dobîndit cu titlu oneros, apărarea dreptului de proprietate se determină în
dependenţă de faptul dacă bunul a ieşit din posesiune cu voia sau fără voia proprietarului sau din posesiunea
persoanei căreia i s-a încredinţa bunul. Legiuitorul în art. 375 a considerat că bunurile au ieşit din posesiunea lor fără
voia acestora în următarele trei cazuri:
- bunul a fost pierdut de către proprietar sau de persoana căreia acesta i-a fost transmis de proprietar în posesie;
- bunul a fost furat de la unul sau de la altul;
- bunul a ieşit din posesia acestora în alt mod, fără voia lor.
Ieşirea bunurilor din posesia proprietarului sau din posesia persoanei căreia acest bun i-a fost transmis de
proprietar cu voinţa lor, exclude posibilitatea revendicării bunurilor de la dobînditorul de bună-credinţă care l-a
dobîndit cu titlu oneros. Dacă iniţial bunul a ieşit din posesia proprietarului cu acordul lui (de exemplu, a fost
transmis în arendă, iar pe urmă vândut de arendaş unei terţe persoane ilegal, adică neavând acordul proprietarului),
el nu poate fi obiect al revendicării, deoarece proprietarul în situaţia dată a greşit în alegerea contragentului (în
exemplu nostru - în alegerea arendaşului), şi în acest caz proprietarul poartă personal răspundere de consecinţele
negative care au survenit ca rezultat al acţiunilor săvârşite (darea în arendă). Dobânditorul de bună-credinţă,
procurând bunul de la arendaş în mod ireproşabil.
Astfel, conchidem că dacă proprietarul a transmis bunul în posesie altei persoane în baza unui contract de arendă sau
de depozit, iar ultimul a abuzat de încrederea proprietarului şi a înstrăinat bunul unei persoane care este dobînditor
de bună-credinţă, atunci proprietarul nu poate să-şi revendice bunul din posesia dobînditorului. În acest caz,
proprietarul este în drept să intenteze acţiune în judecată şi să ceară de la persoana căreia i-a încredinţat bunul
recuperarea prejudiciului cauzat.
(2) Prin intermediul alin. 2 legiuitorul a instituit regula de revendicare a bunurilor din posesia dobînditorului de
bună-credinţă, care le-a dobîndit cu titlu gratuit. Astfel, dacă în cazul dobândirii bunurilor cu titlu oneros
revendicare este posibilă doar în anumite cazuri strict stabilite în lege, pentru bunurile dobândite cu titlu gratuit (cum
ar fi prin moştenire, donare etc.) este instituită o altă regulă. Regula constă în faptul că bunurile dobândite cu titlu
gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să-l înstrăineze, pot fi revendicate de către proprietar, chiar dacă
dobînditorul este de bună-credinţă. Deci, posesorul de bună-credinţă, care a dobândit bunul cu titlu gratuit este
obligat în toate cazurile, cu respectarea termenelor de prescripţie, să restituie bunul proprietarului.
(3) Conform prevederilor alin.3 sunt prevăzute temeiurile când proprietarului i se interzice revendicarea
bunurile sale de la dobînditorul de bună-credinţă. Imposibilitatea de revendicare de către proprietar a bunurilor sale
de la dobînditorul de bună-credinţă operează numai în privinţa următoarelor bunuri:
- banii;
- titlurile de valoare la purtător;
- bunurile dobîndite la licitaţie.
Revendicarea banilor şi titlurilor de valoare la purtător este admisă numai în cazurile în care aceste bunuri sunt
individualizate. Individualizarea acestor bunuri se face prin fixarea numărului, seriei sau altor date de identificare. În
acest caz regimul juridic al banilor şi titlurilor de valoare la purtător este analogic regimului juridic al bunurilor
individual-determinate. Prin urmare, dacă banii şi titlurilor de valoare la purtător n-au fost individualizate, ele nu pot
fi revendicate, dar proprietarul este în drept să ceară repararea prejudiciului.
Trebuie de accentuat că imposibilitatea de revendicare de către proprietar a acestor bunuri are loc numai în cazul
în care dobînditorul este de bună-credinţă, indiferent de modalitatea de dobândire a acestora, fie cu titlu oneros fie
cu titlu gratuit. Buna-credinţă se prezumă până la proba contrarie. Sarcina probaţiunii revine reclamantului, adică
proprietarului în cazul intentării acţiunii în revendicare.

Articolul 376. Cererea privind înlăturarea încălcărilor care nu sînt legate

de privarea de posesiune

(1) Dacă dreptul proprietarului este încălcat în alt mod decît prin uzurpare sau privare ilicită de
posesiune, proprietarul poate cere autorului încetarea încălcării. El poate cere, de asemenea, despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat. Pot fi solicitate despăgubiri şi în cazul în care nu se cere încetarea încălcării sau
executarea acestei cerinţe este imposibilă.
(2) Dacă există temei de a presupune ca se vor face încălcări ulterioare, proprietarul poate intenta o
acţiune negatorie.
(3) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) nu se aplică dacă proprietarul trebuie, în temeiul legii şi al drepturilor
unor alte persoane, să admită influenţă asupra bunului.

(1) Dreptul de proprietate poate fi încălcat nu numai ca rezultat al lipsirii proprietarului de posesia bunului
său. Persoanele terţe pot săvârşi asemenea acţiuni care, deşi nu-l lipsesc pe proprietar de posesia bunului, totuşi îl
împiedică pe ultimul să-şi exercite în deplinătate prerogativele dreptului de proprietate. În conformitate cu
prevederile articolului comentat, proprietarul este în să ceară înlăturarea încălcărilor dreptului de proprietate chiar
dacă asemenea încălcări nu au ca efect lipsirea proprietarului de posesie. Apărarea dreptului de proprietate în aceste
cazuri se face cu ajutorul acţiunii negatorie, prin care se înţelege cerinţa proprietarului posesor al bunului către
persoanele terţe privind înlăturarea piedicilor privind, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor ce îi aparţin.
Acţiunea negatorie ca şi acţiunea în revendicare este o acţiune reală. Acţiunea negatorie va putea fi înaintată
numai atunci când între proprietarul bunului şi persoana terţă nu există un raport obligaţional. În cazul existenţei
unui asemenea raport obligaţional, acţiunea negatorie nu va mai putea fi înaintată.
În cazul acţiunii negatorii, reclamant este proprietarul bunului. De asemenea, au dreptul de a înainta acţiunea
negatorie şi persoanele, care, deşi nu sunt proprietari, însă deţin în posesie bunurile în baza legii sau a unui contract.
Iar pârâţii sunt considerate persoanele care împiedică exercitarea folosirii şi dispoziţiei bunurilor proprietarului.
Pentru ca acţiunea negatorie să fie satisfăcută, este destul faptul săvârşirii acţiunilor ce împiedică exercitarea
folosirii şi dispoziţiei bunurilor şi ca aceste acţiuni să fie ilegale, în caz contrar proprietarul nu este în drept să
înainteze acţiunea negatorie. De exemplu, nu se va putea înainta o acţiune negatorie în cazul în care lângă o casă de
locuit a fost săpat, în conformitate cu hotărârea organului de resort, un şanţ. În acest caz poate fi contestată
legalitatea hotărârii organului de resort, dar nu prin acţiunea negatorie, ci printr-o altă acţiune.
În aceste acţiuni, obiectul revendicărilor constă în înlăturarea piedicilor aduse proprietarului, ca rezultat al
săvârşirii acţiunilor ilegale din partea persoanelor terţe. Aceste încălcări trebuie să existe la momentul înaintării
acţiunii negatorii. De aceea acţiunea negatorie este imprescriptibilă, adică termenul de prescripţie nu are efect asupra
acestor raporturi juridice.
Proprietarul bunului va fi îndreptăţit de asemenea să ceară şi repararea prejudiciului cauzat în legătură cu
încălcările dreptului de proprietate. Despăgubirile pot fi cerute chiar şi în cazurile în care acţiunea negatorie nu se
înaintează, ori înaintarea acestea nu este posibilă (spre exemplu acţiunile ce prejudiciau exercitarea normală a
dreptului de proprietate au încetat).
(2) Acţiunea negatorie poate fi intentată nu numai în cazurile în care piedicile sunt deja real create, dar şi în
cazurile în care sunt create asemenea situaţii care dau temei de a presupune că ulterior vor fi create piedici în
exercitarea dreptului de proprietate. Astfel, acţiunea negatorie este îndreptată şi asupra eventualelor încălcări care
pot apărea pe viitor. Asemenea acţiune poate fi intentată spre exemplu în temeiul art. 380, cînd proprietarul poate
cere vecinului să ia măsurile necesare pentru prevenirea pericolului de prăbuşire a construcţia pe terenul
proprietarului.
(3) Proprietarul nu este îndreptăţit să recurgă la intentarea acţiunii negatorii în cazurile în care conform legii
şi a drepturilor unor persoane proprietarul este obligat să admită influenţa asupra bunurilor sale, precum ar fi în
cazul dreptului de vecinătate art. 378, 381-385, 391-392 etc.

Capitolul V
DREPTUL DE VECINATATE

Articolul 377. Obligaţia de respect reciproc

Proprietarii terenurilor vecine sau ai altor bunuri imobile învecinate, pe lângă respectarea drepturilor
şi obligaţiilor prevăzute de lege, trebuie să se respecte reciproc. Se consideră vecin orice teren sau alt bun
imobil de unde se pot produce influenţe reciproce.

Dreptul de proprietate este după conţinutul său cel mai larg drept real, care conferă titularului dominaţia totală
asupra bunurilor sale, fiind un drept absolut, perpetuu şi exclusiv. Conform alin. 1 al art. 315, proprietarul are
dreptul de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunurilor sale şi le exercită în mod exclusiv, în nume şi
interes propriu, fără intervenţia altor persoane. În virtutea dreptului de proprietate, proprietarul este îndreptăţit să
efectueze cu bunurile sale, în principiu, orice acţiuni. Dar realizarea prerogativelor proprietarului în deplinătatea lor
poate să se reflecte negativ asupra intereselor altor membri ai societăţii, precum şi asupra societăţii în întregime. Din
aceste considerente legiuitorul a recurs la stabilirea unor îngrădiri în exercitarea dreptului de proprietate. Astfel,
temelia îngrădirilor dreptului de proprietate se conţine la art. 46 alin. 5 din Constituţie, conform căruia proprietarul
este obligat la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum
şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului, precum şi la art. 315 alin. 3, care prevede
că dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ. Scopul principal în stabilirea
îngrădirilor dreptului de proprietate constă în crearea condiţiilor necesare pentru a face posibilă o conlocuire a
membrilor societăţii. Printre îngrădirile dreptului de proprietate se enumără şi dreptul de vecinătate, care reprezintă
o limitare legală a dreptului de proprietate şi cu o sferă de aplicare redusă. Acesta se explică prin faptul că normele
dreptului de vecinătate sunt aplicabile numai între proprietarii terenurilor sau bunurilor imobile vecine. Vecinătatea
este o stare de fapt care generează anumite drepturi şi obligaţii pentru proprietarii terenurilor sau altor bunuri
imobile de unde se pot produce influenţe reciproce. Pentru asemenea situaţii legea instituie pentru proprietarii
terenurilor vecine sau a altor bunuri imobile obligaţia generală de a se respecta reciproc.
Articolul 378. Influenţa vecină admisibilă

(1) Proprietarul terenului sau al unui alt bun imobil nu poate interzice influenţa pe care o exercită
asupra bunului său gazul, aburul, mirosul, funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă
similară provenită din terenul vecin dacă nu împiedică proprietarul în folosirea bunului sau dacă încalcă
nesemnificativ dreptul acestuia.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care influenţa este considerabilă, dar este produsă de
folosirea obişnuită a unui alt teren şi nu poate fi înlăturată prin măsuri justificate economic. Dacă este obligat
să suporte o asemenea influenţă şi dacă aceasta depăşeşte folosirea recunoscută obişnuită în localitatea
respectivă şi limitele economice admisibile, proprietarul poate cere proprietarului de teren care cauzează
influenţă o compensaţie corespunzătoare în formă bănească.

(1) În conformitate cu prevederile aliniatului 1 al articolului 378 legiuitorul obligă proprietarul terenului sau a
altui bun imobil să suporte influenţa pe care o exercită asupra bunului său o serie de factori, precum: gazul, aburul,
mirosul, funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă similară provenită din terenul vecin, dar
numai cu condiţia că aceste influenţe nu împiedică proprietarul în folosirea lucrului. Totodată, proprietarul terenului
sau a unui alt bun imobil va fi obligat să suporte aceste influenţe şi în cazul în care acestea încalcă dreptul lui, dar
încălcarea este nesemnificativă. Adică proprietarul are posibilitate în continuare să posede şi să folosească lucrul
său, fiindu-i create unele incomodităţi nesemnificative.
(2) Proprietarul terenului sau altui bun imobil este obligat să suporte influenţele pe care le exercită asupra
bunului factorii menţionaţi la alin. 1 din prezentul articol şi în cazul în care influenţa este considerabilă, dar este
produsă de folosirea obişnuită a unui alt teren şi nu poate fi înlăturate prin măsuri justificate economic, ca exemplu
poate servi aflarea terenului sau imobilului proprietarului în apropierea unei uzine care activează permanent şi
provoacă zgomot puternic în procesul de lucru. Dar esenţial este faptul că zgomotul este provocat de exploatarea
obişnuită a uzinei şi nu poate fi înlăturat ca rezultat al unor măsuri economic justificate, fiindcă în caz contrar ar fi
imposibilă sau dificilă funcţionarea uzinei. Proprietarul de teren sau alt bun imobil este obligat să suporte şi acele
influenţe considerabile care depăşesc folosirea recunoscută obişnuită în localitatea respectivă, precum şi limitele
economice admisibile. Dar în schimbul suportării unor asemenea influenţe el poate cere de la proprietarul care
cauzează influenţele respective o compensaţie corespunzătoare în formă bănească. Calificarea influenţelor ca fiind
nesemnificative sau considerabile, precum şi stabilirea cuantumul compensaţiei revine instanţei de judecată, ca
rezultat al cercetării circumstanţelor cauzei, precum şi a argumentelor aduse de părţi.

Articolul 379. Atentarea inadmisibilă

(1) Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau exploatării unor construcţii sau instalaţii despre
care se poate afirma cu certitudine că prezenţa şi utilizarea lor atentează în mod inadmisibil asupra terenului
său.
(2) Dacă construcţia sau instalaţia a fost ridicată respectîndu-se distanţa de la hotar stabilită de lege,
demolarea sau interzicerea exploatării acestora poate fi cerută doar în cazul în care afectarea inadmisibilă s-a
produs în mod evident.

(1) În temeiul prevederilor aliniatului 1 al art. 379, proprietarul terenului sau altui bun imobil nu este obligat
să suporte influenţa provenită din terenul vecin, cu condiţia că această influenţă atentează în mod inadmisibil asupra
utilizării terenului său. Prin urmare, proprietarul este în drept să ceară interzicerea ridicării sau expluatării unor
construcţii sau instalaţii despre care se poate afirma cu siguranţă că atît prezenţa acestora cît şi utilizarea lor
atentează în mod inadmisibil asupra terenului său. Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau expluatării unor
construcţii sau instalaţii prin înaintarea unui aviz celui care intenţionează să ridice sau să exploateze construcţii sau
instalaţii, iar în cazul în care avizul este lăsat fără răspuns şi acţiunile nu sunt încetate, proprietarul este în drept să
recurgă la intentarea unei acţiuni negatorii în conformitate cu prevederile alineatului 2 al art. 376.
Astfel, amplasarea unui atelier de tinichigerie, împreună cu o rampă de reparaţie auto, în imediata apropriere
a locuinţei vecinului şi exploatarea acestuia, cu efectul producerii unor zgomote, gaze şi mirosuri poluante sunt fapte
care întrec limitele unei vecinătăţi tolerabile şi ca consecinţă instanţa de judecată va dispune desfiinţarea
construcţiilor.
(2) Ridicarea unei construcţii sau instalaţii cu respectarea distanţei de la hotar nu pot fi respectiv demolată
sau interzisă exploatarea, chiar dacă se exercită o influenţă inadmisibilă, cu excepţia cazurilor cînd afectarea
inadmisibilă s-a produs în mod evident (vădit). În cazul în care afectarea deşi este inadmisibilă, dar nu s-a produs în
mod evident, proprietarul nu va fi în drept să ceară demolarea construcţiei sau interzicerea exploatării instalaţiilor.

Articolul 380. Cererea de înlăturare a pericolului de prăbuşire

 Dacă există pericolul prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin peste terenul său, proprietarul poate
cere vecinului să ia măsurile necesare pentru prevenirea acestui pericol.

În temeiul prevederilor articolului comentat, proprietarul este în dreptul, în cazul existenţei pericolului
prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin, să ceară vecinului să ia măsurile necesare pentru a preveni acest pericolul.
Legiuitorul i-a conferit proprietarului acest drept pentru a-i da posibilitate să se apere împotriva unor eventuale
prejudicieri. Din conţinutul normei rezultă că legiuitorul acordă posibilitate vecinilor să soluţioneze diferendele pe
cale amiabilă, iar în cazul în care nu se ajunge la un numitor comun – să recurgă la intervenţia instanţei de judecată.
Astfel, în cazul în care proprietarul a cerut vecinului să ia măsurile necesare pentru a preveni pericolului de
prăbuşire, dar vecinul nu a întreprins nici o acţiune în acest sens, proprietarul este în drept să se adreseze în instanţa
de judecată cu a acţiune negatorie conform prevederilor alin. 2 al art. 476. Prin intermediul acţiunii negatorii
proprietarul are posibilitate să se apere nu numai în cazul în care îi sunt create piedici în exercitarea dreptului de
proprietate, dar şi atunci cînd există temei a presupune că se vor face încălcări ulterioare ale dreptului de proprietate.

Articolul 381. Folosirea apelor

(1) Cursurile de apa şi pînza freatică din mai multe terenuri nu pot fi deviate sau manipulate de
proprietarul oricărui teren astfel încît cantitatea sau calitatea apei să fie modificată în dezavantajul
proprietarului unui alt teren.
(2) Proprietarul terenului inferior nu poate împiedica în nici un fel curgerea firească a apelor
provenite de pe terenul superior.
(3) Dacă curgerea apei de pe terenul superior cauzează prejudicii terenului inferior, proprietarul
acestuia din urmă poate cere autorizarea instanţei de judecată de a face pe terenul său lucrările necesare
schimbării direcţiei apelor, suportînd toate cheltuielile aferente. La rîndul său, proprietarul terenului
superior este obligat să nu efectueze nici o lucrare de natură să agraveze situaţia terenului inferior.

(1) Prevederile alin. 1 instituie interdicţia pentru proprietarul oricărui teren să efectueze asemenea lucrări care
ar duce la devierea sau manipularea cursurile de apă şi a pînzei freatică (apa care se află pe primul strat impermiabil
de la suprafaţa pămîntului şi care alimentează frecvent izvoarele, fîntînile, etc.) din mai multe terenuri şi ca rezultat
să se modifice cantitatea sau calitatea apei în dezavantajul proprietarului unui alt teren.
(2) Proprietarul terenului inferior nu este obligat să suporte scurgerea apelor provenite de pe terenul superior
decît dacă curgerea este firească, adică este rezultatul unui fenomen natural. Prin curgere firească a apelor se au în
vedere apele care rezultă din configuraţia locurilor, cum ar fi scurgerea apelor rezultate din ploi, din topirea zăpezii,
din infiltraţie, apele rezultate dintr-un izvor natural, adică curgerea apelor să nu fie rezultatul activităţii
proprietarului terenului superior, în caz contrar se vor aplica prevederile art. 382. Prin urmare, pentru ca scurgerea să
fie firească (naturală) sunt necesare realizarea următoarelor condiţii:
a) apele să fie naturale, adică să provină din ploaie sau din izvoare. Apele murdare sau menajere nu sunt ape
naturale.
b) apele naturale să fi căzut pe terenul superior şi numai apoi să se scurgă , fără intervenţia omului, pe terenul
inferior, datorită pantei naturale a terenului.
Proprietarul trebuie să sufere nu numai scurgerea apelor, dar şi a materialelor duse de apă: nisip, nămol etc.
Legiuitorul obligă proprietarul terenului inferior să primească curgerea apelor naturale. În scopul realizării
acestei obligaţii el nu are dreptul să pună vreun obstacol la scurgerea naturală a apelor din fondul superior.
Proprietarul terenului inferior nu poate prin lucrările care le-ar face nici să împiedice, nici să îngreuieze scurgerea în
paguba terenului superior. Dacă proprietarul terenului inferior uzează de dreptul de a se îngrădi, el este obligat să
lase în zid sau îngrădire deschideri suficiente pentru trecerea apei. Proprietarul terenului inferior nu are nici o
obligaţie pozitivă, cum ar fi cea de a face lucrări pentru asigurarea scurgerii. Dacă, contrar prevederilor legii,
proprietarul terenului inferior creează obstacole la curgerea naturală a apelor de pe terenul superior, proprietarul
terenului superior are dreptul să ceară înlăturarea obstacolelor, piedicilor pe cheltuiala proprietarului terenului
inferior, precum şi obligarea acestuia la daune-interese, dacă este cazul. În cazul în care pe terenul superior este un
iaz, care se revarsă pe terenul inferior prin creşterea apelor în caz de ploaie, proprietarul terenului inferior are dreptul
să facă lucrările necesare pentru a împiedica revărsarea, cu condiţia că aceste lucrări să nu provoace revărsări pe
terenurile vecine. Nu este exclus faptul producerii anumitor piedici naturale pe terenul inferior care opresc scurgerea
apelor de pe terenul superior. În acest caz piedicile trebuie înlăturate de pe terenul inferior de către proprietarul
terenului inferior, dacă ele sunt urmări ale unui fapt imputat acestuia. În caz contrar, el este obligat să permită
proprietarului terenului superior să înlăture piedicile.
Terenurile care fac parte din domeniul public tot sunt obligate să suporte povara scurgerii apelor naturale.
(3) Proprietarul inferior are dreptul să facă pe terenul său orice lucrare pentru a uşura sarcina sa, cu condiţia
de a nu vătăma vecinii săi sau pe proprietarul terenului superior. Cu atît mai mult, proprietarul terenului inferior are
dreptul de a efectua lucrările necesare pentru a schimba direcţia apelor în cazul în care curgerea apei de pe terenul
superior cauzează prejudicii terenului inferior. Schimbarea direcţiei cursului apei se efectuează doar cu permisiunea
prealabilă a instanţei de judecată. Toate cheltuielile legate de schimbarea cursului apelor sunt suportate de
proprietarul terenului inferior. Dacă proprietarul terenului inferior este obligat să nu împiedice scurgerea în dauna
terenului superior, la rîndul său proprietarul terenului superior nu poate face nici o lucrare pentru a agrava povara
terenului inferior. Aceasta este o consecinţă a caracterului natural al limitării: omul nu poate interveni în crearea sau
agravarea acestei poveri. De aici rezultă şi consecinţa, că proprietarul superior nu poate nici infecta apa, nici
modifica cursul ei, aşa încît să provoace scurgerea, pe fondul inferior, a unui volum mai mare sau a unui curent mai
puternic de apă. În asemenea situaţii proprietarul inferior este în drept să refuze primirea unei asemenea agravări a
sarcinii sale, obligînd pe proprietarul superior să-i pună capăt sau ar putea să ceară despăgubiri.

Articolul 382. Regulile speciale de folosire a apei

(1) Proprietarul terenului inferior nu poate împiedica curgerea provocată de proprietarul terenului
superior sau de alte persoane, aşa cum este cazul apelor care ţîşnesc pe acest din urmă teren, datorită unor
lucrări subterane întreprinse de proprietarul terenului superior, cazul apelor provenite din secarea
terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite într-un scop casnic, agricol sau industrial, însă numai dacă această
curgere precedă vărsarea într-un curs de apă sau într-un şanţ.
(2) În cazul prevăzut la alin.(1), proprietarul terenului superior este obligat să aleagă calea şi
mijloacele de scurgere care ar aduce prejudicii minime terenului inferior, rămînînd obligat la plata unei
despăgubiri juste şi prealabile către proprietarul acestuia din urmă.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) nu se aplică atunci cînd pe terenul inferior se află o construcţie, împreună
cu grădina şi curtea aferentă, sau un cimitir.

(1) Art.382 face excepţie de la prevederile art. 381 şi se referă nu la curgerea firească a apelor, ci la scurgerea
provocată de către proprietarul terenului superior. În temeiul prevederilor aliniatului 1 al articolului 382 proprietarul
terenului inferior este obligat să suporte şi să nu împiedice curgerile de apă provocate atît de proprietarul terenului
superior, cît şi de alte persoane, precum ar fi de exemplu uzufructuarul. Proprietarul terenului inferior este obligat să
suporte curgerea apelor care ţîşnesc la suprafaţă de pe terenul superior care rezultat al unor lucrări subterane
efectuate de persoanele indicate, precum şi cursurile de apă care au provenit ca rezultat al secării terenurilor
mlăştinoase, al apelor folosite în scop casnic, agricol sau industrial. Proprietarul terenului inferior este obligat să
suporte această povară dar numai în cazul în care curgerea precedă vărsarea apelor într-un curs de apă sau într-un
şanţ. În caz contrar, proprietarul terenului inferior nu este obligat să suporte povară scurgerilor de apă provocate de
proprietarul terenului superior.
(2) Dacă se realizează condiţiile aliniatului 1 al articolului dat, proprietarul terenului superior este obligat să
întreprindă o serie de acţiuni care ar diminua povara proprietarului terenului inferior. Astfel, proprietarul terenului
superior este obligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere care ar aduce prejudicii minime proprietarului
terenului inferior, fiind obligat să-i plătească ultimului despăgubiri juste şi prealabile. Cuantumul despăgubirilor se
stabileşte la acordul comun al proprietarilor, iar în caz de divergenţe prin hotărîre judecătorească.
(3) Prin intermediul alin. 3 se instituie excepţia de la regulile speciale de folosire a apelor. Astfel, chiar dacă
se realizează condiţiile alineatelor 1 şi 2, proprietarul terenului inferior nu va fi obligat să suporte povara scurgerii
apelor în cazul în care pe terenul inferior este amplasată o construcţie împreună cu grădina şi curtea aferentă sau un
cimitir.

Articolul 383. Captarea apei

Proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apele naturale şi artificiale de care
poate dispune în mod efectiv are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveran opus lucrări
utile de captare a apei.

În conformitate cu prevederile art. 383, proprietarul unui teren este investit cu dreptul a efectua unele lucrări
pe terenul vecin riveran pentru a folosi cît mai efectiv terenul său. Proprietarul beneficiază de acest drept în cazul în
care vrea să folosească apele naturale sau artificiale de care poate să dispună în mod efectiv pentru irigarea terenului
său. Pentru aceasta el este în drept să facă pe terenul riveran opus, exclusiv pe cheltuiala sa, lucrările utile pentru
captarea apei.

Articolul 384. Surplusul de apa

(1) Proprietarul căruia îi prisoseşte apa pentru necesităţile curente este obligat ca, în schimbul unei
juste şi prealabile despăgubiri, să ofere acest surplus proprietarului care nu poate procura apa necesară
terenului său decît cu o cheltuială excesivă.
 (2) Proprietarul nu poate fi scutit de obligaţia menţionată la alin.(1) pretinzînd că ar putea da
surplusului de apa o altă destinaţie decît satisfacerea necesităţilor curente. El poate însă cere proprietarului
aflat la nevoie despăgubiri suplimentare cu condiţia că va dovedi existenţa reală a destinaţiei pretinse.

(1) Conform prevederilor alin.1 al art. 384, proprietarul, care are surplus de apă utilizate pentru necesităţile
curente, este obligat să ofere acest surplus proprietarului care nu poate procura apa necesară terenului său decît cu
cheltuieli excesive. Proprietarul este obligat să ofere surplusul de apă, dar această oferire nu este gratuită, deoarece
cel care va beneficia de acest surplus este obligat să-l despăgubească în mod prealabil şi just pe proprietar.
Prevederile acestei norme se aplică numai în privinţa apelor, utilizarea cărora este legată de necesităţile curente.
Utilizarea apei pentru necesităţi curente se are în vedere folosirea acestora în calitate de apă potabilă, pentru
adăpatul vitelor etc., adică pentru necesităţile gospodăreşti.
(2) Proprietarul este obligat să ofere surplusul de apă utilizat pentru necesităţile curente şi în cazul în care are
posibilitatea să dea surplusului de apă o altă destinaţie, decît cea de satisfacere a necesităţilor curente. În acest caz,
proprietarul are dreptul să ceară de la proprietarul care duce lipsă de apă pentru necesităţile curente despăgubiri
suplimentare. Proprietarul va fi îndreptăţit la despăgubiri suplimentare pentru oferirea surplusului de apă numai cu
condiţia că va dovedi existenţa reală a destinaţiei pretinse.

Articolul 385. Conservarea drepturilor dobîndite ale proprietarului

terenului inferior

(1) Proprietarul poate acorda orice întrebuinţare izvorului de pe terenul său cu condiţia de a nu aduce
atingere drepturilor dobîndite de proprietarul terenului inferior.
(2) Proprietarul terenului pe care se află izvorul nu poate să-i schimbe cursul dacă prin această
schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi de apă pentru necesităţile curente.

(1) Alin. 1 al art. 385 dispune că cel ca are un izvor pe proprietatea sa poate face orice întrebuinţare cu el.
Este vorba despre o simplă chestiune de proprietate: proprietarul terenului are un drept de proprietate asupra
izvorului. Astfel, el este proprietarul absolut al izvoarelor aflate pe proprietatea sa şi a apelor care izvorăsc din ele.
Art. 385 alin. 1 reflectă principiul potrivit căruia proprietarul este şi proprietarul a tot ce se găseşte ascuns în pămînt.
Proprietarul care are un izvor pe proprietatea sa îl poate întrebuinţa după bunul său plac. Chiar dacă apele izvoarelor
nu i-ar folosi la nimic, nici chiar pentru agrement, proprietarul are dreptul să dispună de ele cum va crede de
cuviinţă. Proprietarul are dreptul să întrebuinţeze apele lui la orice lucrări agricole sau industriale, însă dacă apoi le
dă drumul să curgă pe fondul inferior el nu are dreptul să le altereze, ci să le dea drumul în starea lor de curăţenie
iniţială, sub sancţiunea în caz contrar de a repara prejudiciul cauzat. Însă exercită acestor drepturi asupra izvorului
său nu este nelimitată, deoarece proprietarul terenului nu poate prejudicia drepturile pe care un proprietar le-a putut
dobîndi asupra izvorului, prin titluri sau prescripţie. Restricţia introdusă ţine de domeniul reglementării unei servituţi
dobîndite prin titlu sau prescripţie, adică prin fapta omului, şi nu se referă la instituirea unei limitări a dreptului de
proprietate.
(2) Alin. 2 al art. 385 se referă propriu-zis la o limitare, restricţie a dreptului de proprietate. Conform
prevederilor acestui alineat, proprietarul terenului pe care se află izvorul nu poate să-i schimbe cursul dacă prin
această schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi de apa necesară pentru necesităţile curente. Regula instituită
trebuie interpretată în mod larg, aşa încît proprietarul nu va putea nu numai să schimbe cursul, dar în genere, nu va
putea face nimic pentru i-a lipsi pe locuitori de folosinţa apei, infectînd-o de exemplu cu substanţe vătămătoare.
Prin necesităţi curente se are în vedere faptul ca apa să fie de absolută trebuinţă, necesară pentru trebuinţele casnice
ale locuitorilor şi pentru adăpatul vitelor, nu şi pentru alte necesităţi. Locuitorii unei localităţi nu vor putea invoca
prevederile alin. 2 art. 385 sub motivul că apa le este necesară pentru proprietăţile ei curative. Prevederile alin. 2 se
aplică şi în cazul în care locuitorii localităţii ar putea să-şi procure apa necesară prin săparea unei fîntîni. Dispoziţia
alin. 2 are în vedere orice fel de izvoare, indiferent de debitul lor şi se referă numai la apa curgătoare, dar nu se
referă la apele de fîntîni, iazuri, mlaştini etc. Astfel, legiuitorul a instituit o limitare a proprietarului cu scopul
protejării intereselor unei colectivităţi. Prin urmare, dreptul de a se folosi de apele izvorului nu va putea fi revendicat
de către unul sau mai mulţi locuitori izolaţi numai în folosul lor.

Articolul 386. Picătura streşinii

Acoperişul trebuie să fie construit astfel încît apa, zăpada sau gheaţa să cadă exclusiv pe teritoriul
proprietarului.

Conform prevederilor art. 386 proprietarul este obligat să-şi construiască acoperişul astfel încît streaşina să
nu permită ca apa, zăpada sau gheaţa să cadă pe teritoriul vecin. Rezultă că un proprietar nu are dreptul să facă ca
streaşina să intre pe teritoriul vecinului. Pentru a se conforma cerinţei legale, el trebuie să lase între peretele său şi
fondul vecin o bucată de teren suficientă pentru a face posibil ca apa, zăpada sau gheaţa să cadă de pe streaşină
exclusiv pe teritoriul său. Odată ce apa, zăpada sau gheaţa au căzut de pe streaşină pe terenul său, proprietarul nu
mai este ţinut de careva obligaţii, precum ar fi obligaţia de a împiedica răspîndirea lor pe terenul vecin. Această
concluzie rezultă din prevederile alin. 2 al art. 381, prin care proprietarul terenului inferior nu poate împiedica în
nici un fel curgerea firească a apelor provenite de pe terenul superior, adică este obligat să suporte scurgerea
naturală a apelor. În schimb, proprietarul trebuie să ia măsuri ca apa, zăpada sau gheaţa prin infiltrare să nu cauzeze
vreun prejudiciu construcţiei vecinului său (de exemplu pavarea spaţiului pe care se scurge apa de pe streaşină).
Proprietarul are dreptul să facă să cadă apa, zăpada sau gheaţa de pe streaşina sa pe un teren care este
coproprietatea sa şi a vecinului său.
Proprietarul unei clădiri este prezumat că este şi proprietarul terenului cuprins între zidul casei sale şi linia
verticală ce cade de la capătul straşinei casei pînă la pămînt. Însă aceasta este o prezumţie simplă care poate fi
combătută prin proba contrară.
Nu este exclus faptul că proprietarul să lase ca apa, zăpada sau gheaţa să cadă pe proprietatea vecină, aceasta
fiind posibil doar numai în cazul în care proprietarul iniţial a dobîndit acest drept prin titlu, adică prin înţelegere cu
proprietarul vecin constituie o servitute de scurgere a apelor.
Prevederile art. 386 au o aplicare generală, în sensul că sunt aplicabile atît localităţilor rurale cît şi celor
urbane, fiindcă textul legii nu face nici o deosebire.
Prin prisma prevederile articolul 386 legiuitorul a reflectat unul din principiile generale în materie de
proprietate, conform căruia cineva are dreptul să facă orice pe proprietatea sa cu unica condiţie ca să nu lezeze
drepturile vecinilor.

Articolul 387. Fructele căzute

Fructele căzute din pomi sau arbuşti pe terenul vecin se consideră fructe de pe acel teren.

Conform prevederilor art. 387 legiuitorul recunoaşte dreptul de proprietate asupra fructelor căzute din pomi
sau arbuşti după proprietarul terenului pe care acestea au căzut. Soluţia dată de lege în situaţia respectivă rezultă din
principiul accesiunii în temeiul căruia tot ceea ce uneşte bunul ori se încorporează în el revine proprietarului.
Excepţia de la această regulă rezultă din prevederile alin. 3 al art. 391, în temeiul căruia proprietarul terenului vecin
trebuie să permită accesul pe terenul său pentru ridicarea fructelor care datorită unei forţe naturale sau majore au
căzut pe terenul vecin.
Prevederile articolului dat se aplică doar fructelor căzute, deoarece fructele care atîrnă pe ramurile care trec
pe proprietatea vecinului, aparţin proprietarului arborelui. Dacă proprietarul terenului nu recurge în acest caz la
prerogativele conferite de art. 388, el este obligat, în condiţiile prevăzute la alin. 1 al art. 391, să permită accesul
proprietarului plantaţiei pe terenul său pentru ca acesta să efectueze lucrările necesare, adică culegerea fructelor.

Articolul 388. Rădăcinile şi ramurile de pe terenul vecin

(1) Proprietarul terenului poate să taie şi să-şi oprească rădăcinile de arbori şi de arbuşti care au
pătruns la el de pe terenul vecin. Aceeaşi regulă se aplică şi ramurilor de arbori şi de arbuşti ce atîrnă de pe
terenul vecin.
(2) Dreptul prevăzut la alin.(1) nu se acordă proprietarului în cazul în care rădăcinile şi ramurile nu
împiedică folosirea terenului său.

(1) Prevederile articolului 388 se aplică în cazul în care proprietarul vecin cu toate că a respectat distanţa de
sădire a arborilor prevăzută la alin.2 art. 389 sau chiar dacă nu este prevăzută vreo distanţă, dar nu a depăşit linia de
hotar (de exemplu pentru sădirea arborilor mai mic de doi metri, a plantaţiile sau gardurile vii), dar totuşi ramurile şi
rădăcinile acestora trec la proprietarul terenului. În această situaţie proprietarul terenului este înzestrat cu dreptul de
a tăia şi a-şi menţină rădăcinile de arbori şi de arbuşti care au pătruns de pe terenul vecin, precum şi ramurile
arborilor şi arbuştilor care atîrnă de pe terenul vecin.
(2) Legiuitorul condiţionează exercitarea acestuia drept de către proprietarul terenului. Astfel, proprietarul va
putea să taie rădăcinile şi ramurile numai dacă acestea nu-i împiedică să folosească terenul său.

Articolul 389. Distanţa pentru construcţii, lucrări şi plantaţii

(1) Orice construcţie, lucrare sau plantaţie se poate face de către proprietarul terenului numai cu
respectarea unei distanţe minime faţă de linia de hotar, conform legii, regulamentului de urbanism sau, în
lipsă, conform obiceiului locului, astfel încît să nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin.
(2) Arborii, cu excepţia celor mai mici de doi metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii, trebuie sădiţi la
distanţa stipulată de lege, de regulamentul de urbanism sau de obiceiul locului, dar care să nu fie mai mică de
2 metri de linia de hotar.
 (3) În caz de nerespectare a distanţei prevăzute la alin. (1) şi (2), proprietarul vecin este îndreptăţit să
ceară scoaterea ori tăierea la înălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor ori gardurilor pe cheltuiala
proprietarului terenului pe care acestea sînt ridicate.

(1) În virtutea dreptului de proprietate care conferă cele mai largi prerogative, titularul dreptului de
proprietate poate oricînd să construiască cava pe terenul său, să efectueze anumite lucrări sau să facă plantaţii.
Există doar o singură restricţie la realizarea acestui drept, şi anume aceea de a nu aduce atingeri drepturilor
proprietarilor vecini. În acest context legiuitorul obligă proprietarul să efectueze construcţiile, lucrările sau
plantaţiile cu respectarea distanţei minime faţă de linia de hotar, în conformitate cu prevederile legii, regulamentului
de urbanism, iar în lipsa acestora, conform obiceiului locului. Obiceiul locului presupune existenţa în localitatea
respectivă a unor tradiţii constante, recunoscute de majoritatea şi aplicate a perioadă îndelungată de timp. Dovada
existenţei obiceiurilor constante şi recunoscute se face prin mărturii. Obiceiuri constante şi recunoscute sunt tradiţii
care se repetă de mai multe ori şi sunt respectate ca o regulă de drept, dar nu numai îngăduite. Dacă într-o localitatea
există obiceiul de a nu respecta nici o distanţă, se va aplica prevederile legii.
(2) Proprietarul este obligă să sădească arborii, fie ei fructiferi, fie ne fructiferi la distanţa prevăzută de lege,
regulamentul de urbanism sau obiceiul locului, distanţă care să nu fie mai mică de 2 metri de linia de hotar. Excepţie
de la regula generală a constituie arborii mai mici de 2 metri, plantaţiile şi gardurile vii, pentru care legiuitorul nu
instituie obligativitatea respectării distanţei minime de la hotar. Astfel, arborii mai mici de 2 metri, plantaţiile şi
gardurile vii pot fi sădite chiar la hotar. Distanţa minimă de 2 metri este obligatorie numai în mod subsidiar, adică în
lipsă de alte prevederi legale, de regulamentul de urbanism sau de obiceiul locului. Constatarea existenţei unor
obiceiuri locale constante, adică cunoscute şi aplicate ca o regulă generală, ţine de competenţa instanţei de judecată.
Obligaţia de a respecta distanţa dispare cînd proprietarul terenului a dobîndit o servitute contrarie, adică dreptul de a
sădi arbori la o distanţă inferioară. Această servitute încetează şi vor fi aplicabile prevederile alin. 2 al art. 389 cînd
arborii se usucă sau sunt scoşi.
(3) Alineatul 3 conţine sancţiunea nerespectării de către proprietarul terenului a prevederilor aliniatelor (1) şi
(2). În acest caz proprietarul vecin la discreţia sa are dreptul că ceară fie scoaterea, fie tăierea la înălţimea cuvenită a
arborilor, plantaţiilor ori gardurilor vii la înălţimea cuvenită. Proprietarul nu are nevoie să dovedească că suferă
vreun prejudiciu pentru a invoca dreptul de a cere scoaterea ori tăierea arborilor, plantaţiilor, gardurilor vii.
Cheltuielile suportate în legătură cu efectuarea acestor lucrări sunt puse în sarcina proprietarului terenului pe care
sunt amplasate.

Articolul 390. Depăşirea hotarului terenului învecinat în cazul construcţiei

(1) Dacă proprietarul unui teren, cu ocazia ridicării unei construcţii, a construit dincolo de limita
terenului său, fără a i se putea imputa premeditarea sau culpa gravă, vecinul trebuie să tolereze încălcarea
hotarului dacă nu a obiectat pînă sau imediat după depăşirea limitei.
(2) Vecinul prejudiciat prin situaţia prevăzută la alin.(1) trebuie despăgubit cu o rentă în bani, plătită
anual, cu anticipaţie.
(3) Cel îndreptăţit la rentă poate pretinde oricînd ca debitorul său să-i achite preţul porţiunii de teren
pe care s-a construit în schimbul transmiterii proprietăţii asupra acesteia.

(1) Prevederilor alineatului 1 obligă vecinul să tolereze încălcarea hotarului în cazul în care acesta a fost
depăşit de către proprietarul unui teren cu ocazia ridicării unei construcţii. Vecinul este obligat să suporte această
povară numai în cazul în care proprietarul terenului care a ridicat construcţia este de bună-credinţă, adică nu poate fi
învinuit de premeditare sau de culpă gravă, iar vecinul, la rîndul său este de rea-credinţă, fiindcă a observat
depăşirea hotarului, dar nu a făcut obiecţii înainte sau imediat după depăşirea limitei pentru a-i comunica
constructorului depăşirea limitei şi a stopa construcţia.
(2) Dacă totuşi proprietarul terenului cu bună-credinţă a depăşit limita terenului cu ocazia ridicării unei
construcţii, iar vecinul a tolerat această încălcare. În aceste condiţii proprietarul terenului care a ridicat construcţia se
foloseşte de terenul vecinului în temeiul dreptului de superficie, pentru o plată corespunzătoare drept despăgubiri
sub forma unei rente băneşti, plătită anual, cu anticipaţie.
(3) Vecinul obligat să suporte povara proprietarului care a construit peste limita de teren are la dispoziţie şi
altă alternativă. Ea constă în posibilitatea acestuia ca oricînd să ceară de la debitor să achite preţul porţiunii de teren
pe care s-a construit în schimbul transmiterii proprietăţii asupra acestuia. În acest context se pune problema care va
fi preţul porţiunii de teren, care poate fi acceptat, preţul de piaţă, care ar fi plătit. În viziunea unor practicieni, preţul
de piaţă nu poate fi acceptat, deoarece el poate genera o modalitate de înstrăinare ascunsă a terenurilor. Din acest
considerent vînzarea acestei porţiuni ar trebui să poarte şi un caracter de pedeapsă pentru cel care a depăşit hotarul,
de aceea ar fi oportună ideea ca preţul de vînzare să fie egal cu preţul dublu celui de piaţă. Dar deoarece legiuitorul
nu specifică expres careva îngrădiri referitor la preţul terenului, rezultă că preţul terenului este acel preţ la care au
convenit păţile.
Articolul 391. Accesul pe terenul altuia

(1) Orice proprietar este obligat ca, după primirea unui aviz scris sau verbal, să permită vecinului
accesul pe teritoriul său, după caz, pentru efectuarea şi întreţinerea unei construcţii, plantaţii şi efectuarea
unor alte lucrări pe terenul vecin.
(2) Proprietarul care este obligat să permită accesul pe teritoriul său are dreptul la compensarea
prejudiciului cauzat doar prin acest fapt şi la restabilirea terenului în starea anterioară.
(3) În cazul în care, datorită unei forte naturale sau forte majore, un bun a pătruns pe un teren străin
sau a fost transportat acolo, proprietarul terenului trebuie să permită căutarea şi ridicarea bunului, dacă nu
a purces el însuşi la căutare sau nu-l restituie. Bunul continuă să aparţină proprietarului său, cu excepţia
cazului cînd acesta renunţă la el. Proprietarul terenului poate cere ridicarea bunului străin şi aducerea
terenului în situaţia anterioară.
(4) Proprietarul terenului care efectuează şi întreţine construcţii, plantaţii sau execută alte lucrări pe
teritoriul său nu are dreptul să pericliteze terenul vecin sau să compromită trăinicia construcţiilor, lucrărilor
sau plantaţiilor situate pe acesta.

(1) Pentru a face posibilă conlocuirea vecinilor, în conformitate cu prevederile alin. 1, proprietarul este
obligat să permită accesul vecinului pe teritoriul său. Obligarea proprietarului de a permite vecinului accesul pe
terenul său este posibilă doar numai după ce proprietarul a fost înştiinţa printr-un aviz fie verbal, fie în scris prin
care vecinul solicită accesul pentru a îndeplini anumite lucrări, precum efectuarea şi întreţinerea unei construcţii,
plantaţii sau alte lucrări pe terenul vecin.
(2) Accesul vecinului pe terenul unui alt proprietar constituie o prerogativă pe care primul o exercită în mod
gratuit. Doar numai în cazul în care proprietarului terenului i se cauzează careva prejudicii ca rezultat al accesului pe
terenul său, el va putea cere compensarea prejudiciului, precum şi restabilirea terenului în starea anterioară.
(3) Conform prevederilor art. 317, care constituie regula generală, tot ce produce bunul, precum şi tot ceea ce
uneşte bunul ori se încorporează în el ca urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit,
revine proprietarului, dacă legea nu prevede altceva. Astfel, conţinutul alin. 3 din articolul comentat constituie
excepţia de la regula generală, deoarece dacă un bun din cauza forţei naturale sau forţei majore a pătruns sau a fost
transferat pe terenul unui alt proprietar, acesta continuă să aparţină proprietarului său, cu condiţia că acesta nu a
renunţat la el. Prin urmare, proprietarul terenului pe care se află bunurile altui proprietar este obligat în primul rînd
el însuşi să-l caute sau să-l restituie proprietarului bunului, sau să-i permită ultimului singur căutarea şi ridicarea
bunului.
(4) În temeiul dreptului de proprietate, titularul dreptului de proprietate în vederea exercitării prerogativelor
sale, este în drept pe terenul său să efectueze şi să întreţină construcţii, plantaţii sau alte lucrări. Însă, conform
prevederile alin. 4 al articolului comentat, proprietarul terenului este obligat să respecte dreptul vecinilor. Obligaţia
proprietarului terenului care întreprinde asemenea acţiune este de a nu pune în pericol (pereclita) terenul vecin sau a
nu compromite trăinicia construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor situate pe acesta.

Articolul 392. Trecerea prin proprietatea străină

(1) Dacă terenul este lipsit de comunicaţie prin orice cale de acces de folosinţă comună, conducte de
alimentare cu apă, conducte de energie electrică, gaze, telecomunicaţii şi altele asemenea, proprietarul poate
cere vecinilor să-i permită utilizarea terenurilor lor pentru instalarea comunicaţiei necesare.
(2) Trecerea urmează a se face în condiţii de natură să aducă o minimă atingere exercitării dreptului
de proprietate asupra terenului. Vecinului al cărui teren este folosit pentru acces trebuie să i se plătească o
justă şi prealabilă despăgubire care, prin acordul părţilor, poate fi efectuata sub formă de plată unică.
(3) Despăgubirea datorată conform alin.(2) se dublează atunci cînd lipsa accesului este o urmare a
faptei proprietarului care pretinde trecerea.

(1) Art. 392 alin. 1 reglementează dreptul de trecere prin proprietatea străină, care constituie o restricţie a
dreptului de proprietate, justificată de o utilitate generală. Necesitatea instituirii unui asemenea drept pentru
proprietarul unui terenului şi obligarea vecinilor să suporte această povară este dictată de situaţia naturală a terenului
şi anume situarea acestuia într-un loc înfundat. Prin teren înfundat se are în vedere un lot care este înconjurat din
toate părţile de alte loturi şi care nu are nici o ieşire directă la calea de acces comună pentru folosirea conductelor de
alimentare cu apă, conductelor de energie electrică, gaze, telecomunicaţii, precum şi alte instalaţii asemănătoare. Un
teren se consideră înfundat nu numai atunci cînd nu are nici o ieşire la calea de acces comună, ci şi atunci ieşirea
este insuficientă pentru necesităţile exploatării terenului sau cînd ieşirea nu se poate face direct fără inconveniente
grave, precum ar fi de exemplu suportarea unor cheltuieli excesive. Aprecierea gravităţii inconvenientelor revine
instanţei de judecată. Proprietarul a cărui trecere este incomodă, nu poate obţine dreptul de trecere.
Dreptul de trecere poate fi cerut numai de către proprietarul terenului înfundat sau cel puţin de către cel care
are asupra terenului un drept real. Astfel, uzufructuarul, uzuarul unui teren înfundat are dreptul să ceară o asemenea
trecere. Arendaşul nu are dreptul să ceară trecere prin proprietatea străină. El are numai o acţiunea împotriva
proprietarului pentru ca ultimul să-i creeze condiţiile de trecere, în caz contrar arendaşul are dreptul să ceară
rezilierea contractului de arendă sau plata daune-interese.
Proprietarul terenului înfundat nu dobîndeşte proprietatea terenului pe care exercită trecere. Proprietarul
terenului pe care se exercită trecerea la un teren înfundat, are dreptul de a îngrădi terenul, de a dispune de el, dar cu
respectarea condiţiei de a nu crea piedici în exercitarea trecerii.
Prevederile alin. 1 se aplică la oricare teren înfundat, fie el îngrădit sau neîngrădit, clădit sau neclădit, urban
sau rural. Povara suportării trecerii poate exista de asemenea în sarcina oricărui fond alăturat cu un loc înfundat,
chiar şi în sarcina unui fond care aparţine domeniului public.
(2) Trecerea trebuie să se facă astfel încît să cauzeze cît mai puţine incomodităţi, tulburări proprietarului
terenului pe care se exercită. Aceasta înseamnă că trecerea trebuie să fie făcută pe traseul cel mai scurt între locul
înfundat şi calea publică. Dacă trecerea pe traseul cel mai scurt cauzează mai multe pagube proprietarului terenului
vecin, atunci trecerea ar trebui să se facă prin locul pe unde se pricinuiesc mai puţine pagube, chiar dacă traseul ar fi
mai lung.
Trecerea pe proprietatea străină nu este gratuită. Astfel, proprietarul care solicită trecerea pe proprietatea
străină este obligat să despăgubească proprietarul, terenul căruia este folosit pentru trecere. Despăgubirea trebuie să
corespunde anumitor cerinţe şi anume: ea trebuie să fie justă şi prealabilă, care poate fi achitată eşalonat în timp, iar
prin acordul părţilor poate fi efectuată sub formă de plată unică.
(3) Pentru solicitarea dreptului de trecere pe terenul vecinilor este necesar ca proprietarul să fie lipsit de
accesul la comunicaţiile de folosinţă comună, lipsirea dată trebuie să fie străină proprietarului care solicită trecerea,
adică să nu provină din vina lui. Dacă înfundarea terenului se datorează faptului proprietarului însuşi (ex.: a clădit
dea curmezişul ieşirii, a înstrăinat o parte din teren), el va putea solicita trecerea, dar va fi obligat la plata unei
despăgubiri duble. De exemplu un teren nu era înfundat, dar s-a împărţit între mai mulţi proprietari prin vînzarea lui.
Ca rezultat al împărţirii unul din terenuri este lipsit de ieşire la drum. În asemenea condiţii, proprietarul terenului are
la dispoziţie două alternative: fie să solicite trecerea de la vecin, fiind obligat în acest caz la plata unei despăgubiri
duble; trecerea nu va putea fi solicitată de la vecini, ci numai copărtaşilor, care o vor datora fără dreptul de
despăgubire şi fără a o pune în sarcina celorlalţi vecini, fiindcă ceilalţi copărtaşi sunt obligaţi să-şi garanteze
reciproc deplina folosinţă a fondului. Numai dacă trecerea pe fondul copărtaşilor nu este suficientă, se va putea
reclama trecerea prin terenurile vecinilor.

Articolul 393. Instalarea liniei de demarcare a hotarului

(1) Proprietarul de teren poate cere proprietarului de teren vecin să ia parte la instalarea unui hotar
stabil de demarcare sau la restabilirea unui hotar deteriorat.
(2) Cheltuielile pentru demarcare se împart între vecini în mod egal dacă din raporturile existente
între ei nu reiese altfel.

(1) Grăniţuire sau hotărnicie, fixarea hotarului, adică fixarea, prin semne exterioare şi vizibile, a liniei de
separaţie dintre două proprietăţi vecine. Fixarea hotarului este o operaţie utilă, deoarece permite determinarea cu
precizie a suprafeţei terenului, se pune capăt divergenţelor apărute sau chiar împiedică şi previn conflictele între
vecini. Din cauza utilităţii grăniţuirii şi a interesului pe care ea o reprezintă pentru orice proprietar, art. 393 alin. 1
stabileşte că orice proprietar de teren poate cere de la proprietarul de teren vecin să participe la instalarea unui hotar
stabil sau la restabilirea celui deteriorat. Grăniţuirea este în acelaşi timp un drept şi o obligaţie pentru fiecare
proprietar faţă de vecinul său. Chiar statul poate fi obligat să procedeze la grăniţuire.
Dreptul fiecărui proprietar de a obliga pe vecinul său să participe la instalarea liniei de demarcare este o pură
facultate, pe care proprietarul poate să o exercite sau să n-o exercite în orice moment. Din acest considerent acest
drept nu se prescrie, chiar dacă proprietarul nu va uza de el un timp îndelungat. Acesta se datorează faptului că
proprietatea nu se stinge prin neuz, iar grăniţuirea nu este alt ceva decît un atribut al proprietăţii şi este
imprescriptibilă ca şi proprietatea.
Dreptul de a obliga pe vecin la instalarea liniei de demarcare hotarului aparţine proprietarului terenului,
precum şi uzufructuarului, care posedă şi foloseşte bunul întocmai ca şi proprietarul. Acest drept nu aparţine
locatarilor, care pot numai să ceară de la proprietar crearea condiţiilor necesare pentru exercitarea dreptului de
locaţiune.
Grăniţuirea poate să fie efectuată prin buna înţelegere a vecinilor. Cînd însă unul din proprietari refuză să ia
parte la grăniţuire, celălalt poate să recurgă la instanţa de judecată şi să oblige pe vecinul său să participe instalarea
hotarului. În acest caz se exercită acţiunea în grăniţuire. Scopul acţiunii în grăniţuire constă în stabilirea hotarului şi
de regulă nu ridică chestiunea de revendicare de proprietate. Hotărîrea pronunţată de instanţa de judecată într-o
cauză de grăniţuire este declarativă, şi nu atributivă de drepturi. Ea nu are puterea de a prejudeca chestiuni de
proprietate. Dar un proprietar poate, chiar în urma unei grăniţuiri, să pornească ulterior o acţiune în revendicare,
pârâtul neputînd invoca autoritatea lucrului judecat în acţiunea în grăniţuire, obiectul revendicării fiind diferit de
acel al grăniţuirii.
(2) Instalarea liniei de demarcare a hotarului, adică aşezarea semnelor despărţitoare, comportă o serie de
operaţiuni: examinarea titlurilor de proprietate pentru a stabili întinderea terenurilor; măsurarea; tragerea hotarului
pe teren, care necesită suportarea anumitor cheltuieli. În acest scop legiuitorul a stabilit că cheltuielile pentru
demarcare se împart între vecini în mod egal, indiferent de întinderea comparativă a terenurilor, dacă din raporturile
dintre vecini nu rezultă altfel. În cazul în care grăniţuirea implică şi o chestiune de proprietate, regula stabilită la
alineatul 2 nu mai este valabilă. În acst caz este necesar să se determine în prealabil suprafaţa exactă a fiecărei
proprietăţi prin arpentaj (întocmirea planurilor topografice, evaluarea suprafeţei de teren). Cheltuielile acestor
operaţiuni pot fi foarte ridicate, care sunt proporţionale cu suprafaţa fondului

Articolul 394. Litigii privind hotarul

(1) Dacă în urma unei dispute este imposibilă determinarea hotarului adevărat, atunci pentru
demarcare este decisivă posesiunea de fapt a vecinilor. Dacă posesiunea de fapt nu poate fi determinată,
fiecărui teren îi este anexata o jumătate din porţiunea disputată.
(2) Dacă determinarea hotarului în conformitate cu prevederile alin.(1) duce la un rezultat ce
contravine faptelor stabilite, în particular aduce atingere mărimii stabilite a terenului, hotarul se stabileşte, la
cererea unei părţi, de către instanţa de judecată.

(1) În cazurile în care între vecini apar divergenţe referitor la determinarea hotarului terenurilor acestora,
vecinii au posibilitate singuri să soluţioneze divergenţele apărute în virtutea prevederilor alineatului respectiv.
Astfel, în condiţiile în care este imposibilă determinarea hotarului adevărat, prima soluţie care intervine este
determinată de posesiunea de fapt. Adică decisivă este posesiunea de fapt a vecinilor şi hotarul se va stabili în
dependenţă de faptul care vecin a posedat de fapt terenul disputat în calitate de limită de hotar. Dar dacă nu poate fi
determinată posesiunea de fapt a vecinului, intervine altă soluţie şi anume cea de anexare la fiecare teren a o
jumătate din porţiunea de teren disputată.
(2) Vecinii au posibilitate să apeleze la instanţa de judecată în cazul în care determinarea hotarului conform
prevederilor alinatului (1) duc fie la un rezultat care contravin faptelor stabilite, fie aduc atingere mărimii stabilite a
terenului. În acest caz instanţa de judecată este competentă să pronunţe pe marginea litigiului corespunzător.

T i t l u l IV
ALTE DREPTURI REALE
Capitolul I
UZUFRUCTUL

Articolul 395. Noţiunea de uzufruct

(1) Uzufructul este dreptul unei persoane (uzufructuar) de a folosi pentru o perioadă determinată
sau determinabilă bunul unei alte persoane (nudul proprietar) şi de a culege fructele bunului,
întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa. Uzufructuarul are
dreptul de a poseda bunul, nu şi de a-l înstrăina.
(2) Uzufructul poate fi limitat prin excluderea anumitor folosinţe.
(3) Uzufructul se poate constitui, conjugat sau succesiv, în favoarea unei sau mai multor persoane
existente la data deschiderii uzufructului.

(1) Articolul 395 constituie dreptul subiectiv al unei persoane (uzufructuar) de a poseda, de a folosi şi culege
fructele unui bun neconsumptibil aflat în circuit (art. 396 (3) ce aparţine cu drept de proprietate altei persoane
(nudul proprietar), cu îndatorirea de a-i păstra substanţa, adică de a nu-l specifica sau de a nu-i schimba destinaţia.
Termenul uzufruct este compus din cuvintele latine uzus, ceea ce înseamnă dreptul de a folosi şi fructus
de a culege fructele.
Dreptul instituit prin prezentul articol este un drept subiectiv:
a) Personal, dat fiind că nu poate fi transmis altei persoane (art.398 (1));
b) real, dat fiind că are în calitate de obiect un lucru (res – reales);
c) absolut, graţie opozabilităţii sale unui cerc nedeterminat de persoane, inclusiv şi nudului
proprietar;
d) cu titlu gratuit, dat fiind că posedarea obiectului folosirea şi însuşirea fructelor acestuia nu are loc
contra plată;
e) limitat în timp, fiind instituit pe un termen determinat (de 10,20,30 de ani) sau determinabil (până
la epuizarea valorii de consum a obiectului, până la decesul uzufructului-persoană fizică sau până la
lichidarea persoanei juridice – uzufructuar în condiţiile art. 397).
 Dreptul de a culege fructele de la bunul dat în uzufruct trebuie înţeles lato sensu, adică în sens larg, fiind un
drept subiectiv al uzufructului de a percepe toate fructele şi a obţine toate beneficiile (fructele naturale şi civile) pe
care este în stare să le dea obiectul în conformitate cu destinaţia sa economică, obţinând asupra acestora dreptul de
proprietate (art. 401)
Situaţia juridică de “nudul proprietar”, care provine de la sintagma din limba latină nuda proprietas, rezultă
din faptul că proprietarului bunului, asupra căruia este instituit un uzufruct, îi aparţine doar titlul gol (nud) de
proprietar fără aşa elemente ale conţinutului dreptului subiectiv de proprietate (art. 315) ca: dreptul de a poseda, de a
folosi şi culege fructele sau a obţine careva alte beneficii de la obiectul uzufructului. Excepţie de la aceasta fac unele
elemente de a dispune de obiectul uzufructului (de a-l înstrăina, (art.398 (1)), de a-şi exprima sau nu acordul în cazul
când uzufructuarul vrea să transmită obiectul în arendă (chirie) în condiţiile art.398 (3).
Iar conform aliniatului (2) al prezentului articol, uzufructuarul poate fi limitat prin exluderea anumitor folosinţe şi
atunci aceste exluderi îi revin nudului proprietar.
(3)Conform aliniatului (3) uzufructul poate fi instituit în favoarea unei sau mai multor persoane concrete, cu
condiţia ca aceste persoane să existe la momentul instituirii uzufructului.
În cazul când uzufructul este instituit în favoarea mai multor persoane, exercitarea dreptului de uzufruct
poate fi efectuată în mod conjugat sau succesiv. În primul caz toţi titularii acestui drept folosesc obiectul şi percep
de la el fructele împreună, în acelaşi timp şi în egală măsură, iar în al doilea – în mod succesiv, adică folosesc
obiectul şi percep fructele într-o anumită ordine succesivă. De exemplu, dacă uzufructul este instituit în favoarea
mai multor persoane în formă succesivă asupra unei vaci mulgătoare concrete din cireada ce aparţine cu drept de
proprietate altei persoane, apoi prima poate percepe laptele de dimineaţă, a doua – de la amează, iar a treia – de
seară.
La fel poate fi instituită ordinea succesivă de percepere a laptelui în zilele săptămânii, de decadele lunii etc,
sau în privinţa generaţiei ce o produce acest animal în primul an, în al doilea, în al treilea şi a. m.d.
Cu acelaşi succes şi în aceleaşi modalităţi (conjugat sau succesiv) poate fi instituită ordinea de percepere a
dividendelor de la un pachet de acţiuni ce aparţin cu drept de proprietate altei persoane.

Articolul 396 Constituirea uzufructului

(1) Uzufructul se poate constitui, prin lege sau act juridic, dispoziţiile privind registrul bunurilor
imobile fiind aplicabile pentru bunurile imobile. În cazurile prevăzute de lege, uzufructul poate
fi constituit prin hotărîre judecătorească.
(2) La constituirea uzufructului se aplică aceleaşi reguli ca şi la înstrăinarea bunurilor care fac
obiectul uzufructului.
(3) Obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care se află în circuit civil, mobil sau
imobil, corporal sau incorporal, inclusiv un patrimoniu sau o parte din el.
(4) Uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi asupra a tot ce
se uneşte sau se încorporează în acesta.

Prezentul articol este consacrat condiţiilor de fond şi de formă ale constituirii uzufructului.
Conform alin (1) al acestui articol, uzufructul poate fi consacrat în baza:
a) legii;
b) actului juridic;
c) hotărârii judecătoreşti în cazurile prevăzute de lege.
a) În cazul când uzufructul este constituit prin lege, legiuitorul singur determină condiţiile, conţinutul
şi termenul uzufructului.
b) Când la baza constituirii stă un act juridic, condiţiile, conţinutul şi termenul uzufructului sînt
determinate prin actul juridic respectiv. Alin (1) al prezentului articol nu dispune expres prin care acte
juridice poate fi constituit un uzufruct. Prin urmare , uzufructul poate fi constituit prin orice act juridic,
numai că acest act juridic să nu contravină legislaţiei în vigoare şi să fie de regulă, cu titlul gratuit.
Practica demonstrează că în cele mai frecvente cazuri uzufructul se constituie printr-un testament (art.1449, art.
1487). Însă de aici nu rezultă că uzufructul nu poate fi constituit şi printr-un act juridic între vii (inter vivos), special
consacrat constituirii acestuia. Şi într-un caz, şi în altul actele juridice, care stau la baza constituirii uzufructului,
trebuie să corespundă prevederile capitalelor 1,2,şi 3 al titlului 3 din prezentul Cod. În cazurile prevăzute de lege,
uzufructul poate fi constituit prin hotărârea judecătorească. În asemenea cazuri conţinutul şi durata uzufructului sunt
determinate de instanţa ce adoptă hotărârea respectivă.
c) Când obiect al uzufructului este un bun imobil (art. 288 (2)), se aplică dispoziţiile înregistrări de
stat în conformitate cu articolele 289 şi 290 din prezentul Cod şi art.4 şi 5 din Legea cadastrului bunurilor
imobile nr. 1543 din 25.02. 1998, cu modificările şi completările ulterioare (M.O. al R.M. nr.44-46/318 din
21.05.1998):
(2) Prevederile acestui aliniat accentuează asupra respectării uzufructului care sunt analogice celor de la înstrăinarea
bunurilor ce fac obiectul uzufructului (vezi comentariul alin.(1) ).
(3) Obiect al uzufructului caracterizat de acest aliniat poate fi orice bun care :
a) Este neconsumptibil (art. 295) cu excepţia prevăzută de art. 402
b) Se află în circuitul civil (art. 286),
c) Este mobil sau imobil (art.288);
d) Este corporal sau incorporal (art. 285(2) şi art.401 (1));
e) Este un patrimoniu al anumitei persoane (art. 284);
f) Este o parte a patrimoniului ce aparţine unei anumite persoane;
(4) Conform acestui aliniat, uzufructuarului îi aparţine aceleaşi drepturi şi asupra tuturor bunurilor accesorii ca si
asupra bunului principal (art. 292) ce constituie obiect al uzufructului.

Articolul 397 Termenul uzufructului.

(1) Uzufructul se instituie cel mult pînă la decesul persoanei fizice sau la lichidarea persoanei
juridice dacă un termen mai scurt nu este stabilit prin lege sau prin act juridic.

(2) Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice nu poate depăşi 30 de ani.
(3) Uzufructul încetează la decesul persoanei fizice sau la lichidarea persoanei juridice în al cărei
folos a fost stabilit uzufructul.
(4) Orice act juridic prin care se constituie un uzufruct perpetuu şi transmisibil pentru cauză de
moarte sau lichidare este lovit de nulitate absolută.

Prezentul articol este consacrat limitelor duratei în timp a uzufructului şi ordinii determinării acestor limite.
(1) Uzufructul, având un caracter strict personal, durata maximă a acestuia este determinată de durata vieţii
uzufructuarului, existenţei persoanei juridice, uzufructuar sau de durata existenţei obiectului uzufructului dacă
un termen mai scurt nu este prevăzut prin lege sau actul juridic ce stă la baza constituirii acestuia.
(2) Acest aliniat prevede cazul când un termen mai scurt al uzufructului poate fi stabilit prin lege şi anume:
uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice nu poate depăşi 30 de ani.
(3) Acest aliniat stipulează temeiurile stingerii uzufructului care se reduc la decesul persoanei fizice sau la
lichidarea persoanei juridice, în a căror favoare a fost constituit uzufructul.
Considerăm că în sintagma “în a cărei” s-a strecurat o greşală de tipar, expresia corectă a căreia ar trebui să
fie “în a căror”, dat fiind că se referă la ambele categorii de subiecte.
(4) Aliniatul (4 ) declară nulitatea absolută a oricăror acte juridice ( art. 216(1) ), prin care ar putea fi constituit un
uzufruct perpetuu, transmisibil pentru cauză de moarte, a persoanei fizice sau lichidare a persoanei juridice.

Articolul 398 Inalienabilitatea uzufructului.

(1) Uzufructul nu poate trece de la uzufructuar la o altă persoană prin acte juridice sau prin
succesiune.
(2) Uzufructuarul poate închiria sau arenda altuia, integral sau în parte, bunul mobil obiect al
uzufructului dacă, la momentul constituirii uzufructului, nu a fost stabilit altfel.
(3) Dacă la momentul constituirii uzufructului imobilul nu era dat în chirie sau arendă,
uzufructuarul nu are dreptul să-l dea în chirie sau arendă fără acordul nudului proprietar sau fără
autorizaţia instanţei de judecată dacă acest drept nu i-a fost acordat expres la momentul constituirii
uzufructului.
(4) La stingerea uzufructului, nudul proprietar este obligat să menţină contractele de locaţiune
sau de arendă, încheiate în modul stabilit. El poate totuşi să refuze menţinerea în cazul în care:
a. termenul contractului de locaţie sau de arendă depăşeşte, fără consimţămîntul lui,
termenul obişnuit în conformitate cu uzanţele locale;
b. spaţiul comercial a fost dat în chirie pe un termen mai mare de 5 ani;
c. întreprinderea agricolă a fost dată în arendă pe un termen mai mare de 12 ani;
d. un teren agricol a fost dat în arendă pe un termen mai mare de 6 ani;
e. contractul de locaţiune sau de arendă stipulează condiţii neobişnuite, excesive pentru
nudul proprietar.
(5) Nudul proprietar pierde dreptul de a refuza menţinerea contractului cînd locatarul sau arendaşul i-a
stabilit un termen rezonabil în care nudul proprietar trebuia să declare despre menţinerea sau refuzul de
a menţine, iar el a omis să facă aceasta în termenul stabilit.
(1) Din prevederile acestui aliniat rezultă caracterul personal al uzufructului, în baza căruia aceasta nu poate trece
de la uzufructuar la o altă persoană prin acte juridice sau prin succesiune.
(2) În cazul când obiectul uzufructului este un bun mobil, uzufructuarul îl poate da în chirie sau în arendă oricând,
integral sau parţial, dacă la momentul constituirii uzufructului nu a fost stipulat altfel.
Sintagma “chirie sau arendă” întâlnită în aliniatele (1) şi (2) trebuie înţeleasă că ea exprimă echivalenţă între
aceste noţiuni, dat fiind faptul că aceste instituţii juridice sunt de aceeaşi natură, numai că contractul de închiriere se
întâlneşte în practică mai frecvent la bunurile mobile (art.875-910), iar arenda-la bunurile imobile (art. 911-922).
Aceasta însă nu este o regulă imperativă.
(3) Dacă în condiţiile alin (1) uzufructuarul are dreptul să dea obiectul uzufructului în chirie sau arendă în toate
cazurile, cu excepţia limitărilor stipulate la constituirea uzufructului, apoi în cazurile când obiectul uzufructului
este un bun imobil, uzufructuarul, de regulă, nu are dreptul de a da bunul în chirie sau arendă, decât în condiţiile
când:
a) Bunul imobil este dat în chirie sau arendă la momentul constituirii uzufructului;
b) Obţine acordul nudului proprietar sau autorizaţia instanţei de judecată. Conjuncţia “sau”
pune aceste două condiţii în raport de alternativă: sau “acordul”, sau autorizaţia. Ultima poate fi obţinută şi
în pofida voinţei nudului proprietar în cazurile când:
a) Contractul de arendă existent la momentul constituirii uzufructului este lovit de nulitate,
dar nimeni până la solicitarea uzufructuarului n-a iniţiat un asemenea proces judiciar:
b) Refuzul nudului proprietar este recunoscut neîntemeiat de către instanţa judecătorească la
iniţiativa uzufructuarului.
c) Acest drept i-a fost acordat uzufructuarului la momentul constituirii. Probabil că
prevederile stipulate în p. “c” pot fi realizate doar în condiţiile prevederilor punctului “a”.
(4) La stingerea uzufructului în condiţiile art. 297(3) nudul proprietar este obligat să menţină contractele de
locaţiune (art. 875-910) sau de arendă (art. 911-922), încheiate în modul stabilit de alineatele (2)şi (3) ale
prezentului articol. Sintagma “nudului proprietar” este folosită convenţional în acest aliniat, pentru a nu pierde
legătura dintre subiecţii uzufructului ce s-a stins. Însă din momentul stingerii uzufructului nudul proprietar se
repune integral în dreptul de proprietate asupra obiectului uzufructului stins. Consider că mai corect ar fi de
întrebuinţat aici sintagma “fostul nud proprietar”. Totuşi fostul nud proprietar are dreptul să refuze menţinerea
contractelor indicate în cazul în care.:
a) Termenul contractului de locaţiune sau de arendă, încheiat fără consimţământul lui,
depăşeşte termenul obişnuit în conformitate cu uzanţele locale;
b) Spaţiul comercial a fost dat în chirie pe un termen mai mare de 5 ani;
c) Întreprinderea agricolă a fost dată în arendă pe un termen mai mare de 12 ani;
d) Un teren agricol a fost în arendă pe un termen mai mare de 6 ani;
e) Contractul de locaţiune sau de arendă stipulează condiţii neobişnuite, excesive pentru
nudul proprietar (fostul).
Condiţii (clauze) neobişnuite pot fi clauzele (condiţiile) care vin în contradicţie cu modul de viaţă şi
obişnuinţele tradiţionale ale “nudului proprietar” .
Excesive pot fi acele clauze (condiţii) care depăşesc sau modul obişnuit de folosire a bunului în cadrul
contractului respectiv, sau plata de arendă (chirie) este mai mică de cât cotele minime existente la moment,
reducând substanţial interesul proprietarului în menţinerea unui asemenea contract.
(5) Dreptul de a refuza menţinerea contractului de locaţiune sau arendă poate fi pierdut în urma omiterii termenului
rezonabil, stabilit de locatar sau arendaş fostului nud proprietar, pentru ca acesta să-şi exprime refuzul.

Articolul 399 Determinarea stării bunului.

(1) Uzufructuarul preia bunurile în starea în care acestea se află.

(2) La stabilirea uzufructului asupra unei universalităţi de bunuri, uzufructuarul şi nudul
proprietar sînt obligaţi să-şi acorde asistenţă reciprocă în vederea întocmirii inventarului.
(3) Inventarul trebuie să conţină menţiunea despre data întocmirii, să fie semnat de ambele părţi,
iar la cererea unei din părţi semnătura trebuie autentificată.
(4) Fiecare parte are dreptul să ceară ca inventarul să fie întocmit de către organul competent.
(5) Partea care cere întocmirea inventarului în condiţiile alin.(4) sau autentificarea semnăturii
suportă cheltuielile aferente.

Prevederile prezentului articol se referă la condiţiile de fond şi de formă ale determinării stării obiectului
uzufructului la momentul constituirii acestuia.
(1) Dat fiind că dreptul subiectiv de uzufruct este, de regulă, un drept cu titlul gratuit, (art. 400(1)) legea nu prevede
careva obligaţii pentru nudul proprietar relative la calitatea obiectului, ca, de exemplu, la contractul de vânzare
- cumpărare (art.763,764,765).Uzufructuarul trebuie să preia obiectul uzufructului în starea în care el se află la
momentul constituirii uzufructului. Nudului proprietar i se impune doar obligaţia prevăzută de art. 417, care
apare după constituirea uzufructului.
(2) În cazurile când obiectul uzufructului constituie o universalitate de bunuri, uzufructuarul şi nudul proprietar
sunt obligaţi să-şi acorde asistenţa reciprocă în vederea întocmirii inventarului. Această obligaţie survine
după principiu general de conduită a părţilor la exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor prevăzut în art.9
al prezentului Cod.
(3) Inventarul întocmit trebuie să conţină:
a) Menţiunea despre data întocmirii;
b) Semnătura ambelor părţi;
c) Autentificarea semnăturii, dacă una din părţi o cere.
(4) Alături de posibilitatea oferită părţilor de a întocmi singure inventarierea prevăzută în alin.(2), prezentul aliniat
oferă dreptul fiecăreia din părţi să ceară, ca inventarierea să fie efectuată de către un organ competent, adică de
o companie de audit sau de expertiză merceologică (după caz).
(5) Partea care cere întocmirea inventarului în condiţiile alin. (4) sau autentificarea semnăturii suportă cheltuielile
aferente.

Articolul 400. Preţul, sarcinile şi cheltuielile uzufructului.

(1) Uzufructul este gratuit în cazul nestipulării exprese a caracterului oneros.

(2) Cheltuielile şi sarcinile proprietăţii revin nudului proprietar, cu excepţiile prevăzute de lege sau
de contract.
(3) Uzufructuarul este ţinut pentru obligaţiile de plată (impozite, taxe) faţă de stat pentru obiectul
uzufructului.

(1) Uzufructul este gratuit, cu excepţia cazurilor când titlul oneros este expres prevăzut de lege sau contract.
Legea nu prevede metodica determinării şi limitele preţului uzufructului pentru cazurile când titlul oneros al
acestuia este stabilit prin lege sau printr-un act juridic. În opinia noastră, preţul ar putea fi stabilit sau de însuşi
legiuitorul, sau prin acordul părţilor la constituirea uzufructului, sau de către testator, dacă la baza uzufructului
cu titlul oneros stă un testament.
(2) În prezentul aliniat este vorba de cheltuieli şi sarcini ale proprietarului care sînt prevăzute în articolele 315(6) şi
318, dacă prin lege sau contract nu este stabilit altfel.
(3) Cât priveşte plata impozitelor şi careva alte taxe pentru obiectul uzufructului faţă de stat, aceste sunt suportate
de uzufructuar.

Articolul 401. Drepturile uzufructuarului asupra fructelor.

(1) Uzufructuarul se bucură de toate fructele pe care le produce obiectul uzufructului dacă nu este
stipulat altfel. Fructele obiectului uzufructului trec în proprietatea uzufructuarului la data
culegerii lor.
(2) Fructele neculese în momentul deschiderii dreptului la uzufruct sînt ale uzufructuarului, iar cele
neculese la sfîrşitul perioadei de uzufruct sînt ale nudului proprietar dacă actul prin care s-a
instituit uzufructul nu prevede altfel. Veniturile se consideră percepute zi cu zi şi se cuvin
uzufructuarului proporţional duratei uzufructului său. Aceste prevederi sînt aplicabile arenzii,
chiriei imobilelor, dividendelor şi dobînzilor obţinute.

Prezentul articol determină regimul juridic al fructelor obiectului uzufructului.

(1) Uzufructuarul are dreptul să perceapă toate fructele pe care le produce obiectul uzufructului. Termenul “fructe”
trebuiesc înţelese în sensul art. 299 şi a comentariului la art.395. Uzufructuarul, percepând fructele de la
obiectul uzufructului, obţine asupra acestora dreptul de proprietate.
(2) Prezentul aliniat este consacrat ordinii perceperii fructelor de la obiectul uzufructului şi anume:
a) Fructele neculese la momentul constituirii uzufructului le culege uzufructuarul;
b) Fructele neculese la momentul stingerii uzufructului le culege fostul nud proprietar:
Veniturile (fructele) se consideră percepute zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului proporţional duratei
uzufructului. Aceste prevederi sunt aplicabile arenzii (art. 911-922),chiriei (locaţiunii) (art. 875-910), dividendelor şi
dobânzilor obţinute

Articolul 402. Dreptul de a dispune de bunurile consumptibile.

Dacă uzufructul cuprinde şi bunuri consumptibile, uzufructuarul are dreptul să dispună de ele, însă
cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare sau, dacă este imposibil, să restituie
contravaloarea lor de la data stingerii uzufructului.
 Prezentul articol determină soarta juridică a bunurilor consumptibile în cazurile când ele fac parte din obiectul
uzufructului (fie că acestea fac parte dintr-o universalitate de bunuri, fie că ele sunt nişte accesorii, fie că cu alt
titlu ).
Dat fiind că bunurile consumptibile nu pot fi folosite în alt mod, decât să li se schimbă substanţa, neputând fi
întoarse nudului proprietar la stingerea uzufructului precum cele neconsumptibile (art.409), prezentul articol îi şi
oferă uzufructuarului dreptul de a dispune de ele adică dreptul de proprietate. Concomitent, acest articol prevede
obligaţia uzufructuarului de a întoarce aceeaşi cantitate de bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi valoare, care
au avut aceste bunuri la momentul constituirii uzufructului. Dacă restituirea nu este posibilă, uzufructuarul
compensează contravaloarea acestor bunuri la data stingerii uzufructului. Conform doctrinei, în cazul de faţă avem
de a face cu un cvaziuzufruct.

Articolul 403. Plata creanţelor scadente.

(1) Dacă uzufructul se răsfrînge asupra unei creanţe care devine scadentă în timpul uzufructului,
plata se face uzufructuarului, care eliberează chitanţă.
(2) La încheierea uzufructului, tot ceea ce a fost primit ca plată se transmite nudului proprietar.

Prezentul articol este consacrat regimului juridic al plăţilor pentru creanţele ce devin scadente în timpul
existenţei uzufructului.
(1) În cazul când uzufructul se răsfrânge asupra creanţelor care devin scadente în timpul uzufructului, plăţile se fac
uzufructuarului, drept dovadă pentru care acesta eliberează chitanţa pentru fiecare plată.
(2) Plăţile primite de uzufructuar pentru creanţele de venite scadente în timpul uzufructului urmează a fi transmise
de către uzufructuar nudului proprietar la stingerea uzufructului.
Sintagma “la încheierea” din alin (2 )al prezentului articol urmează a fi înţeleasă “la stingerea”.

Articolul 404 Dreptul de vot.

(1) Dreptul de vot acordat de o acţiune sau de o altă valoare mobiliară, de o fracţiune din
coproprietate sau de un alt bun aparţine uzufructuarului.
(2) Dreptul de vot aparţine nudului proprietar dacă are ca efect modificarea substanţei bunului
principal, cum ar fi capitalul social ori bunul deţinut în coproprietate, schimbarea destinaţiei
acestui bun sau lichidarea persoanei juridice.

Prezentul articol prevede temeiurile apariţiei şi limitele exercitării dreptului la vot al uzufructuarului, care
rezultă din natura şi specificul folosirii obiectului uzufructului.
(1) Uzufructuarul obţine dreptul la vot, dacă obiect al uzufructului este:
a) O acţiune (un pachet de acţiuni) sau o altă valoare mobiliară;
b) O fracţiune din coproprietate sau un alt bun.
a) În conformitate cu art. 25 al Legii privind societatea pe acţiuni (M.O. al R.M. 1997,
nr.38-39, art. 332), deţinatorul unei acţiuni (unui pachet de acţiuni), alături de alte drepturi, are dreptul să
voteze la adoptarea hotărârilor de către organele de conducere ale societăţii pe acţiuni, cu excepţia
cazurilor prevăzute în alin.(2) al prezentului articol.
b) Dacă obiect al uzufructului este o fracţiune din coproprietate sau o cotă-parte din fondul
social al unei societăţi comerciale, uzufructuarului îi aparţine dreptul la vot, respectiv, în condiţiile
art.347(2) şi art.115 (1).
(2) Aliniatul (2) al prezentului articol prevede cazurile când dreptul la vot nu poate aparţine uzufructuarului, ci
numai nudului proprietar. Acestea sunt cazurile când se adoptă hotărârile cu privire la:
a) Modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul social al unei societăţi
comerciale sau bunul deţinut în coproprietate;
b) Schimbarea destinaţiei economice a acestui bun sau lichidarea persoanei juridice.

Articolul 405. Dreptul creditorilor.

(1) Creditorii uzufructuarului pot urmări drepturile acestuia sub rezerva drepturilor nudului
proprietar.
(2) Creditorii nudului proprietar pot urmări drepturile acestuia sub rezerva drepturilor
uzufructuarului.
 Prezentul articol este consacrat delimitării drepturilor uzufructuarului şi nudului proprietar care pot fi
urmărite de către creditorii acestora.
(1) Drepturile care aparţin uzufructuarului pot fi urmărite de către creditorii acestuia, cu excepţia celor ce aparţine
nudului proprietar.
(2) Drepturile care aparţin nudului proprietar pot fi urmărite de către creditorii acestuia, cu excepţia celor ce aparţin
uzufructuarului.

Articolul 406. Dreptul uzufructuarului de a se folosi de arbori.

(1) Uzufructuarul nu are dreptul să taie arborii care cresc pe terenul grevat cu uzufruct, cu excepţia
reparării, întreţinerii sau exploatării terenului. El poate dispune de cei care au căzut ori s-au
uscat natural.
(2) Uzufructuarul este obligat să înlocuiască, în conformitate cu uzanţele locale sau obişnuinţele
nudului proprietar, arborii care au fost distruşi.

Prezentul articol determină regimul juridic al arborilor care se află pe terenul grevat cu uzufruct, destinaţia
terenului fiind alta de cît cea de a creşte şi a folosi arbori.
(1) Conform acestui aliniat, uzufructuarul nu are dreptul să taie arborii care creşteau pe terenul grevat cu uzufruct
la momentul constituirii uzufructului şi continue să crească în timpul existenţei acestuia. El are dreptul să taie
unii arbori doar în scopul:
a) Reparării terenului, când unii arbori s-au uscat sau au fost distruşi de fenomene naturale
sau frauduloase;
b) Întreţinerii terenului, când tăierile sunt condiţionate de crearea condiţiilor de dezvoltare a
lor sau dezvoltarea excecivă a arborilor influenţează negativ asupra folosirii normale a terenului;
c) Exploatării terenului, când tăierile sunt condiţionate de necesitatea exploatării normale la
zi şi în perspectivă a terenului în conformitate cu destinaţia acestuia.
Uzufructuarul poate să dispună doar de arborii care au căzut sau uscat în urma unor fenomene naturale.
(2) În conformitate cu uzanţele locale sau obişnuinţele nudului proprietar, uzufructuarul este obligat să înlocuiască
arborii care au fost distruşi. Această obligaţie are la fel scopul de a menţine destinaţia şi folosirea normală a
terenului-obiect al uzufructului.

Articolul 407 Dreptul uzufructuarului asupra pădurilor destinate tăierii.

(1) Dacă uzufructul cuprinde păduri destinate de proprietarul lor unor tăieri periodice,
uzufructuarul este dator să păstreze ordinea şi cantitatea tăierii, potrivit regulilor stabilite de
lege, de nudul proprietar sau potrivit uzanţelor locale, fără ca uzufructuarul să poată pretinde
vreo despăgubire pentru părţile lăsate netăiate în timpul uzufructului.
(2) Arborii care se scot din pepinieră fără degradarea acesteia nu fac parte din uzufruct decît cu
obligaţia uzufructuarului de a se conforma dispoziţiilor legale şi uzanţelor locale în ceea ce
priveşte înlocuirea lor.
(3) Uzufructuarul poate, conformîndu-se dispoziţiilor legale şi uzanţei obişnuite a nudului
proprietar, să exploateze părţile de păduri înalte care au fost destinate tăierii regulate, fie că
aceste tăieri se fac periodic pe o întindere determinată, fie că se fac numai pentru un număr de
arbori aleşi pe toată suprafaţa terenului. În celelalte cazuri, uzufructuarul nu poate tăia arborii
înalţi. Va putea însă întrebuinţa, la reparaţiile la care este obligat, arbori căzuţi accidental, chiar
să taie arborii trebuincioşi, cu îndatorirea însă de a demonstra, în prezenţa proprietarului,
această trebuinţă.

Prezentul articol prevede condiţiile de obţinere şi de exercitare a drepturilor uzufructuarului asupra pădurilor
destinate tăierii, când acestea devin obiect al uzufructului.
(1) Uzufructuarul obţine dreptul asupra pădurilor destinate tăierii în următoarele condiţii:
a) Dacă pădurile indicate devin obiect al uzufructului.
b) Dacă destinaţia şi ordinea tăierii sînt stabilite prin:
- Lege;
- Voinţa nudului proprietar;
- Uzanţele locale. Aceste uzanţe urmează a fi existente, cunoscute, acceptate de majoritatea
populaţiei regiunii şi folosite timp îndelungat în această regiune (art.4) al prezentului Cod) înaintea
constituirii uzufructului.
Uzufructuarul îşi exercită dreptul asupra pădurilor destinate tăierii în următoarele condiţii:
a) Să respecte ordinea şi cantitatea tăierii;
 b) Să nu pretindă la vre-o despăgubire pentru părţile de păduri destinate tăierii, dar netăiate
de către uzufructuar în timpul uzufructului, acestea urmând a fi întoarse nudului proprietar la stingerea
uzufructului.
(2) Uzufructuarul are dreptul de a scoate arborii din pepinieră în condiţiile:
a) Nedegradării acestea;
b) De a înlocui arborii scoşi, respectând prevederile legale şi uzanţele locale relative la
această înlocuire.
(3) Conformându-se prevederilor legale şi uzanţei obişnuite a nudului proprietar, uzufructuarul are dreptul să
exploateze părţile de păduri înalte destinate tăierii regulamentare, fie că aceste tăieri se fac pe suprafaţa unui
sector determinat, fie că se fac numai pentru un număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa terenului de păduri. În
celelalte cazuri uzufructuarul nu are dreptul de a tăia arborii înalţi.
În virtutea executării obligaţiei sale de reparare şi de întreţinere (art. 412), păstrându-le substanţa,
uzufructuarului are dreptul:
a) De a întrebuinţa arborii căzuţi accidental;
b) De a tăia chiar arbori înalţi în caz de trebuinţă, purtând îndatorire de a demonstra, în
prezenţa nudului proprietar, această trebuinţă

Articolul 408. Dreptul asupra carierelor.

(1) În condiţiile legii, uzufructuarul se foloseşte întocmai ca nudul proprietar de carierele care se
aflau în exploatare la constituirea dreptului de uzufruct.
(2) Uzufructuarul nu are nici un drept asupra carierelor nedeschise.

Prezentul articol se referă la regimul juridic al carierelor, când ele singure constituie obiectul unui uzufruct
sau se află pe un anumit teren-obiect al uzufructului.
(1) Uzufructuarul are dreptul de a se folosi în condiţiile legii doar de carierele care erau deschise la momentul
constituirii uzufructului.
Uzufructuarul are dreptul de a folosi aceste cariere întocmai ca nudul proprietar, adică în acelaşi volum, cu
aceiaşi intensitate.
(2) Dacă pe acelaşi teren, în apropierea celor aflate în exploatare, mai sunt zăcăminte subterane, pentru
valorificarea cărora pot fi deschise sau a fost deschise de către proprietarul terenurilor noi cariere, uzufructuarul
nu are nici un drept asupra carierilor nedeschise la momentul constituirii uzufructului .

Articolul 409. Uzura obiectului uzufructului.

Dacă uzufructul poartă asupra unor bunuri care, fără a fi consumptibile, se uzează ca urmare a
utilizării lor, uzufructuarul le va folosi ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei lor. El nu este obligat să le
restituie decît în starea în care se află la data stingerii uzufructului.

Prezentul articol prevede condiţiile determinării gradului de uzură a obiectului uzufructului, când acesta, fiind
un obiect neconsumptibil, în procesul utilizării, se uzează .
În condiţiile prezentului articol uzufructuarul întoarce bunul în starea în care el se află la data stingerii
uzufructului, dacă uzufructuarul:
a) A folosit bunul ca un bun proprietar;
b) A folosit bunul potrivit destinaţiei acestuia.

Articolul 410. Obligaţia de informare.

(1) Dacă bunul este deteriorat, distrus sau dacă sînt necesare lucrări de reparare, îmbunătăţire a lui
ori măsuri de preîntîmpinare a unor pericole, uzufructuarul este obligat să-l informeze imediat
pe nudul proprietar.
(2) Uzufructuarul este obligat să denunţe de îndată nudului proprietar orice uzurpare a terenului şi
orice contestare a dreptului de proprietate, sub sancţiunea obligării la plata de daune-interese.

Prezentul articol prevede obligaţia uzufructuarului de a-l informa pe nudul proprietar despre starea obiectului
uzufructului, cazurile în care trebuie imediat să-l informeze şi efectele juridice ale neinformării.
(1) Uzufructuarul este obligat să informeze nudul proprietar în cazurile când:
a) Bunul (obiectul uzufructului) este deteriorat;
b) Bunul este distrus (de fenomene naturale sau acţiuni frauduloase);
 c) Sunt necesare lucrări de reparare, înbunătăţire a bunului, atât în cazurile prevăzute la
punctele “a” şi “b” al comentariului la prezentul aliniat, cît şi în alte cazuri;
d) Există necesitatea de a lua măsuri de preîntâmpinare a unor pericole de deteriorare sau
distrugere a obiectului uzufructului (a bunului).
(2) Uzufructuarul este obligat să denunţe imediat (să aducă la cunoştinţă) nudul proprietar despre:
a) Orice uzurpare a terenului (obiect al uzufructului) de către oarecare persoană terţă.
b) Orice contestare a dreptului de proprietate asupra obiectului uzufructului.
Neinformarea nudului proprietar despre situaţiile prevăzute la punctele “a ” şi “b”ale alin (2), aduc la
aplicarea faţă de uzufructuar a sancţiunii de plată a daunelor interese. Sancţiunea indicată poate fi aplicată la
iniţiativa nudului proprietar.

Articolul 411. Obligaţia de păstrare a destinaţiei bunului.

Uzufructuarul este obligat în exercitarea dreptului său să respecte destinaţia dată bunului de nudul
proprietar.

Prezentul articol prevede obligaţia uzufructuarului de a păstra destinaţia bunului în procesul exercitării
dreptului de uzufruct.
Din conţinutul prezentului articol rezultă că uzufructuarul, la exercitarea dreptului de uzufruct (art.395 (1)),
este obligat să respecte (să păstreze) destinaţia bunului dată de nudul proprietar. Aceasta înseamnă că, dacă nudul
proprietar a decis destinaţia terenului (obiect al uzufructului ) pentru efectuarea lucrărilor agricole, uzufructuarul nu
are dreptul să construiască iazuri sau să deschidă cariere pe acest teren ; dacă pentru cultivarea culturilor anuale,
uzufructuarul nu are dreptul de a sădi pe acest teren culturi multianuale .

Articolul 412. Obligaţia efectuării reparaţiilor

(1) Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului.

(2) În cazul în care uzufructuarul face în legătură cu bunul cheltuieli pe care nu era obligat să le
facă, obligaţia nudului proprietar de a le restitui se determină în funcţie de regulile privind
gestiunea de afaceri.
(3) Reparaţiile capitale sînt în sarcina nudului proprietar, fără ca acesta să poată fi obligat să le
facă.
(4) Reparaţiile mari sînt în sarcina uzufructuarului atunci cînd se datorează neefectuării
reparaţiilor de întreţinere.
(5) Uzufructuarul este obligat să-l înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor
mari.
(6) Atunci cînd nudul proprietar nu efectuează la timp reparaţiile capitale, uzufructuarul le poate
face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea acestora la
stingerea uzufructului.

Prezentul articol prevede distribuirea obligaţiilor de reparare a obiectului uzufructului între uzufructuar şi
nudul proprietar în scopul de a-i păstra substanţa pe parcursul existenţei uzufructului.
(1) Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului în conformitate cu natura bunului şi
modul obişnuit de întreţinere a bunului în condiţiile art. 395 (1) şi art. 411.
(2) Dacă în procesul de folosire a obiectului uzufructului uzufructuarul face cheltuieli pe care nu era obligat să le
facă, obligaţia nudului proprietar de a le restitui să determină conform regulilor privind gestiunea de afaceri fără
mandat (art. 1378-1385).
(3) Reparaţiile capitale a obiectului uzufructului sînt sarcina nudului proprietar. Fiind o obligaţie prevăzută expres
prin lege, nu este nevoie de a obliga nudul proprietar în alt mod la constituirea uzufructului.
(4) Obligaţia uzufructuarului de a efectua reparaţii mari poate apărea în condiţiile neexecutării reparaţiilor
prevăzute la alin (1) al prezentului articol.
(5) Obligaţia uzufructuarului prevăzută la acest aliniat apare şi în condiţiile aliniatului(4), dat fiind că nudul
proprietar este cointeresat în efectuarea calitativă a reparaţiilor mari.
(6) În cazul când nudul proprietar nu-şi îndeplineşte la timp obligaţia prevăzută la aliniatul (3 ) al prezentului
articol, uzufructuarul poate efectua aceste reparaţii pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie
contravaloarea cheltuielilor la stingerea uzufructului.
Acesta în cazurile când uzufructul este gratuit (art. 400). Însă, conform aceluiaşi art. 400, uzufructul poate fi
constituit şi cu titlu oneros. În acest caz uzufructuarul poate atribui aceste cheltuieli la plăţile cuvenite pentru
uzufruct.
 Articolul 413. Executarea obligaţiei de reconstruire.

Uzufructuarul şi nudul proprietar nu sînt obligaţi să reconstruiască ceea ce s-a distrus datorită
vechimii ori unui caz fortuit.

Din conţinutul acestui articol rezultă că atât uzufructuarul, cât şi nudul proprietar nu sînt obligaţi să
reconstruiască ceea ce s-a distrus datorită vechimii sau unui caz fortuit. În asemenea caz soarta uzufructului se
determină prin prevederile art. 422. Însă din aceasta nu rezultă că lucrările de reconstrucţie nu pot fi efectuate în
baza unui acord dintre părţi sau la iniţiativa uneia dintre părţi.

Articolul 414. Plata primelor de asigurare.

Dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sînt plătite de uzufructuar.

Plata primelor de asigurare a obiectului uzufructului este pusă pe seama uzufructuarului . Întrucât prezentul articol
nu specifică cazurile apariţiei acestei obligaţii, uzufructuarul suportă plata primelor de asigurare în toate cazurile: şi
în cazul când obiectul uzufructului a fost asigurat până la deschiderea uzufructului şi termenul asigurării continuie,
şi când obiectul a fost asigurat în momentul deschiderii uzufructului, şi când obiectul a fost asigurat după
deschiderea uzufructului.

Articolul 415 Modificarea sau stingerea dreptului grevat.

Dreptul grevat cu uzufruct poate fi modificat sau stins prin act juridic numai cu acordul uzufructuarului.

Prezentul articol determină condiţiile modificării sau stingerii dreptului subiectiv grevat cu uzufruct.
Din conţinutul articolului rezultă că, dacă modificarea sau stingerea dreptului subiectiv grevat cu uzufruct se
efectuează printr-un act juridic, nudul proprietar poate efectua aceste acţiuni numai cu acordul uzufructuarului.

Articolul 416. Dreptul de dispoziţie şi de exercitare a acţiunilor de apărare.

Nudul proprietar este în drept să înstrăineze bunul, să-l greveze cu sarcini şi să exercite toate acţiunile de
apărare a dreptului de proprietate.

Păstrând după sine dreptul subiectiv de proprietate asupra obiectului uzufructului, şi, deci, de a dispune de el, nudul
proprietar este în drept să-l înstrăineze şi să-l greveze cu sarcini în condiţiile art. 415. Cât priveşte exercitarea
acţiunilor de apărare a dreptului de proprietate (art. 374 şi 376), acestea pot fi exercitate fără abţinerea acordului
uzufructuarului.

Articolul 417. Obligaţia nudului proprietar de a garanta drepturile uzufructuarului.

Nudul proprietar este obligat să se abţină de la orice act juridic şi faptă prin care ar împiedica sau ar tulbura
uzufructuarul în exerciţiul liber şi deplin al dreptului său, să garanteze uzufructuarul împotriva evicţiunii, să
despăgubească uzufructuarul în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat valoarea uzufructului.

Prezentul articol este consacrat obligaţiei nudului proprietar de a garanta uzufructuarului exercitarea dreptului
de uzufruct.
 Din conţinutul prezentului articol rezultă că nudul proprietar este obligat:
a) Să se obţină de la orice act juridic şi fapt prin care ar împiedica sau ar tulbura
uzufructuarul în exerciţiul liber şi deplin al dreptului său de uzufruct;
b) Să garanteze uzufructuarul împotriva evicţiunii;
c) Să despăgubească uzufructuarul în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat valoarea
uzufructului.

Articolul 418. Plata datoriilor aferente patrimoniului grevat cu uzufruct

(1) Dacă uzufructuarul universal ori cu titlu universal plăteşte datoriile aferente patrimoniului sau
părţii de patrimoniu grevate cu uzufruct, nudul proprietar trebuie să restituie, la stingerea
uzufructului, sumele avansate fără nici o dobîndă.
(2) În cazul în care uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la alin.(1), nudul proprietar poate,
la alegere, să le plătească sau să vîndă o parte suficientă din bunurile date în uzufruct. Dacă
nudul proprietar plăteşte aceste datorii, uzufructuarul datorează dobînzi pe toata durata
uzufructului.
(3) Dacă plata datoriilor nu se face în modul prevăzut la alin.(1) şi (2), creditorii pot urmări
bunurile date în uzufruct.

Prezentul articol determină regimul juridic al sumelor achitate de uzufructuar în contul datoriilor obiectului
uzufructului.
(1) În conţinutul prezentului aliniat întâlnim 3 sintagme, asupra interpretării cărora trebuie să ne oprim în primul
rând. Aceste sintagme sânt:
a) uzufruct universal;
b) uzufruct cu titlu universal;
c) sumele avansate.

Uzufruct universal este uzufructul constituit în condiţiile art. 395 (1) asupra unei universalităţi de bunuri (art.
399 (2)).
I. Uzufruct cu titlu universal este uzufructul constituit în condiţiile art. 395 asupra unei anumite cote - părţi
din obiectul uzufructului sau asupra unui lucru concret dintr-o universalitate de bunuri.
Sumele avansate trebuie înţelese ca sume achitate de uzufructuar în contul datoriilor aferente obiectului
uzufructului (art. 412-414) pentru segmentul de timp care depăşeşte data stingerii uzufructului. De exemplu,
datoriile aferente sânt achitate, pentru termenul de un an, iar uzufructul a fost stins peste şase luni. Prin urmare, la
stingerea uzufructului nudul proprietar este dator să restituie uzufructuarului sumele avansate pentru cele şase luni
rămase.
Aceste sume se întorc uzufructuarului fără nici o dobândă, indiferent de dobânda care ar putea fi adusă de aceste
sume în termenul rămas.
(2) dacă uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la aliniatul (1), nudul proprietar are dreptul:
a) să le achite din propriile resurse;
b) să vândă o parte din bunurile date în uzufruct, achitând datoriile uzufructuarului din suma
obţinută. De subliniat că nudul proprietar obţine dreptul de a vinde “o parte suficientă” adică doar
atâta cât este necesar pentru achitarea datoriilor neplătite de uzufructuar.
În asemenea caz uzufructuarul întoarce nudului proprietar sumele cu dobânzi pe toată durata uzufructului.
(3) dacă plata datoriilor nu se face nici în modul prevăzut la alin. (1), nici în modul prevăzut la alin. (2), creditorii
pot urmări bunurile date în uzufruct.

Articolul 419. Descoperirea unei comori

Dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra drepturilor nudului proprietar cu privire la comoara

descoperită în bun.

Prezentul articol este consacrat regimului juridic al comoarei, descoperite în obiectul uzufructului.
 Uzufructuarul este în drept să folosească obiectului uzufructului în condiţiile art. 395 (1), art. 401 şi art.411.
Comoara (art.327) nu este fruct al obiectului uzufructului. Prin urmare, dreptul uzufructuarului ne se extinde asupra
drepturilor nudului proprietar cu privire la comoara descoperită în bunul grevat cu uzufruct. Relaţiile dintre
uzufructuar şi nudul proprietar cad sub incidenţa art. 327 al prezentului Cod.

Articolul 420. Stingerea uzufructului

(1) Uzufructul se stinge la expirarea termenului pentru care este constituit, prin întrunirea în
aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi a celei de uzufructuar, prin renunţarea
uzufructuarului la dreptul său, prin moartea sau, după caz, lichidarea uzufructuarului.
(2) Uzufructul încetează şi în cazul în care instanţa de judecată a pronunţat rezoluţiunea sau
nulitatea actului juridic prin care cel care a instituit uzufructul a dobîndit titlul de proprietate.

Prezentul articol prevede anumite fapte juridice care stau la baza stingerii uzufructului.
(1) Uzufructul se stinge prin:
a) expirarea termenului pentru care el a fost constituit;
b) întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi uzufructuar;
c) renunţarea uzufructuarului la dreptul său;
d) moartea uzufructuarului – persoană fizică;
e) lichidarea uzufructuarului –persoană juridică.
(2) Dat fiind că uzufructul poate fi constituit asupra unui bun ce aparţine unui subiect cu drept de proprietate,
uzufructul se stinge şi în cazurile când instanţa de judecată a pronunţat rezoluţiunea sau nulitatea actului juridic,
prin care cel ce a constituit uzufructul a dobândit dreptul de proprietate.

Aricolul 421. Stingerea uzufructului la cererea nudului proprietar

Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de
folosinţa bunului, îi aduce stricăciuni ori îl lasă să degradeze.

Nudul proprietar este în drept să ceară stingerea uzufructului în cazurile când uzufructuarul:
a) abuzează de folosinţa bunului. În sensul acestei prevederi uzufructuarul depăşeşte limitele folosirii
bunului prevăzute la articolele 395,406,407 şi 409.
b) Îi aduce sticăciuni obiectului uzufructului. Acesta înseamnă că uzufructuarul în mod activ cauzează
prejudiciu bunului ca în cazul prevăzut la art. 1398 sau întreprinde acţiuni ce contravin prevederilor
art. 395,406, 407,409, plus nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 395 (1) şi 411.
c) Lasă obiectul uzufructului să degradeze. Această prevedere ar trebui înţeleasă în sensul ca
uzufructuarul nu respectă în mod pasiv prevederile articolelor indicate la punctele “a” şi “b” ale
comentariului la prezentul articol.

Articolul 422. Stingerea uzufructului în cazul distrugerii bunului

(1) Uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în întregime într-un caz fortuit. Dacă
bunul este distrus în parte, uzufructul continuă asupra părţii rămase.
(2) Uzufructul va continua asupra indemnizaţiei de asigurare dacă aceasta nu este folosită pentru
repararea bunului.

Prezentul articol prevede condiţiile stingerii uzufructului în urma distrugerii bunului.

(1) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că uzufructul se stinge doar în cazul când obiectul uzufructului a fost
distrus în întregime în urma unui caz fortuit. Şi invers, dacă obiectul uzufrucrului a fost distrus în urma unui
fapt culpabil, obiectul uzufructului urmează a fi restabilit de către delicvent şi uzufructul continuă.

Iar dacă obiectul uzufructului a fost distrus parţial în urma aceluiaşi caz fortuit, uzufructul continuie să existe asupra
părţii rămase.
(2) Uzufructul continue să existe şi asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă sumele respective nu sunt
folosite la repararea bunului
Prevederile alin. (2) îşi pot realiza efectul în cazurile când:
a) bunul a fost distrus integral în urma unui caz fortuit, dar, fiind asigurat, s-au primit indemnizaţiile de
asigurare, asupra cărora continue dreptul de uzufruct,
b) bunul a fost distrus parţial în urma aceluiaşi caz fortuit, iar sumele indemnizaţiilor de asigurare au fost
folosite pentru repararea bunului, uzufructul continuând să continuie asupra bunului reparat.

Articolul 423. Efectul stingerii uzufructu lui

(1) La stingerea uzufructului, uzufructuarul este obligat să restituie nudului proprietar, în starea
corespunzătoare, bunurile pe care le deţine în virtutea dreptului său de uzufruct.
(2) În cazul pieirii sau al deteriorării bunului din culpa uzufructuarului, acesta este obligat să
despăgubească proprietarul.
(3) În cazul imobilelor, stingerea uzufructului trebuie înscrisă în registru.

(1) Obligaţia uzufructuarului de a restitui nudului proprietar bunurile care le deţine în virtutea dreptului de uzufruct
în starea în care ele se află se referă la toate cazurile de stingere a uzufructului, cu excepţia cazului de moarte a
uzufructuarului şi distrugerii integrală a bunului în urma unui caz fortuit. În caz de moarte bunul se întoarce de
câtre moştenitori, iar în cazul distrugerii integrale, riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă nudul proprietar.
(2) Dacă uzufructul se stinge în baza pieirii sau deteriorării bunului din culpa uzufructuarului, acesta este obligat să
restituie pagubele proprietarului.
(3) Dacă obiectul uzufructului este un imobil, trebuie respectate regulile de înregistrare în registrul cadastral.

Capitolul II
DREPTUL DE UZ SI DREPTUL DE ABITATIE

Articolul 424. Dispoziţii generale cu privire la dreptul de uz şi la dreptul de abitaţie

(1) Uz este dreptul real asupra bunului altuia, în virtutea căruia uzuarul poate folosi bunul şi culege
fructele lui necesare pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
(2) Titularul dreptului de abitaţie are dreptul să locuiască în locuinţa unei alte persoane împreună
cu soţul şi copiii săi chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit
abitaţia.
(3) Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic ori al legii, dispoziţiile privind registrul
bunurilor imobile fiind aplicabile pentru bunurile imobile.
(4) Actul prin care este instituit uzul poate limita sau extinde dreptul de uz. Uzuarul nu poate
pretinde la mai multe fructe decît la cele care se cuvin pentru nevoile proprii şi ale familiei sale
dacă actul nu prevede altfel.

Articolul este consacrat definirii noţiunii şi temeiurilor de constituire a dreptului de uz şi de abitaţie.

(1) Din conţinutul acestui aliniat dreptul de uz este un drept subiectiv :
a) Real, dat fiind drept obiect un lucru (res-reales), absolut, dat fiind că el este opozobil unui cerc
nedeterminat de persoane, inclusiv şi proprietarului bunului grevant cu drept de uz ;
b) Constituit asupra unui bun ce aparţine cu drept de proprietate altei persoane ;
c) Care îi asigură uzuarului folosirea bunului şi posibilitatea de a culege fructele de la el (naturale şi
civile) (?), necesare pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
După cum rezultă din conţinutul aliniatului (1), dreptul de uz este un drept real de aceeaşi natură ca şi cel de
uzufruct, numai că primul are o întindere mai limitată. În virtutea dreptului de uz, uzuarul are dreptul de a culege
fructele de la obiectul acestui drept doar în limitele necesităţilor personale şi ale familiei sale. Fructele care rămân
după satisfacerea acestor necesităţi aparţin proprietarului bunului.
(2) Dreptul de obitaţie este un drept subiectiv de aceiiaşi natură juridică ca şi dreptul de uz. Titularul acestui
drept are dreptul de a locui în locuinţa care aparţine altei persoane cu dreptul de proprietate. Deci obiect al
 dreptului subiectiv de abitaţie poate fi un apartament, o anumită cameră sau anumite camere dintr-un
apartament, o casă de locuit sau anumite camere dintr-o casă de locuit.
Conform prezentului aliniat, titularul dreptului subiectiv are dreptul de a locui împreună cu soţul şi copii săi,
chiar dacă nu era căsătorit sau era căsătorit şi nu avea copii la data constituirii abitaţiei. Deci din conţinutul
sintagmei “împreună cu soţul şi copii săi” rezultă că alţi membri ai familiei titularului abitaţiei nu au dreptul să
locuiască în obiectul acestui drept. Asta în cazul interpretării restrictive.
Consider că printr-o interpretare extensivă, instanţa, în cazuri şi circumstanţe concrete, ar putea decide
posibilitatea de a locui, împreună cu titularul abitaţiei, şi altor membri ai familiei (părinţii soţului sau ai soţiei).
(3) uzul şi abitaţia se constituie în temeiul :
a) unui act juridic ;
b) legii.
La instituirea uzului şi abitaţiei este necesar de respectat dispoziţiile legale privind registrul bunurilor imobile
pentru cazurile când obiect al acestor drepturi este un bun imobil. Dacă obiect al abitaţiei în toate cazurile este un
bun imobil, apoi obiect al uzului pot fi atât bunurile mobile, cât şi imobile.
(4) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că prin actul juridic care stă la baza instituirii uzului, acesta poate fi
limitat sau extins
Cât priveşte extinderea uzuarul nu poate pretinde la mai multe fructe, decât i se cuvine pentru nevolile proprii şi
ale familiei sale. Acesta pe de o parte. Pe de altă parte, proprietarul este în drept să ofere uzuarului prin actul juridic
de constituire posibilitatea de a culege fructe într-o cantitate ce depăşeşte nevoile de consum ale uzuarului şi ale
familiei sale, restul percepându-le şingur.
Cât priveşte limitarea dreptului de uz, proprietarul, pe de o parte nu poate limita dreptul uzuarului de a culege
fructele în cantităţile necesare pentru îndestularea nevoilor de consum ale uzuarului şi ale familiei lui. Pe de altă
parte, uzuarul este în drept să dovedească de ce cantitate de fructe el are nevoie pentru satisfacerea necesităţilor
proprii şi ale familiei sale.

Articolul 425. Exercitarea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie

(1) Dreptul de uz şi de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul care face obiectul acestor drepturi nu
poate fi închiriat sau arendat.
(2) Uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie suportă cheltuielile de cultură sau de întreţinere
proporţional părţii de care se foloseşte.

Articolul este consacrat determinării condiţiilor şi limitelor exercitării dreptului de uz şi de abitaţie.

(1) Fiind ca şi uzufructul un drept personal (o servitute personală), dreptul de uz şi de abitaţie nu poate fi cedat
altei persoane. Nici bunul ce constituie obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau arendat.
(2) Titularul dreptului de uz şi al celui de abitaţie este ţinut să suporte cheltuielele de cultură sau de întreţinere
proporţional părţii obiectului de care se foloseşte. Din aceasta rezultă că dacă uzul sau abitaţia este
instituită integral asupra unui bun, atunci titularul acestor drepturi este obligat să suporte toate cheltuielele
ce ţin de întreţinerea şi bunăstarea obiectului. Dacă aceste drepturi sunt instituite asupra unei cote-părţi din
obiectul respectiv, titularii suportă cheltuielele indicate în raport direct poporţional cu cota – parte asupra
căreia se extind aceste drepturi.

Articolul 426. Dreptul de folosire a facilităţilor comune

Uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie al cărui drept poartă numai asupra unei părţi din bun are
dreptul să folosească facilităţile destinate uzului comun.

Din conţinutul acestui articol rezultă că uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie, al cărui drept se extinde doar
asupra unei cote-părţi din obiectul acestor drepturi, are dreptul să folosească facilităţile destinate uzului comun. De
exemplu, dacă dreptul de abitaţie se extinde asupra unor anumite odăi din apartamentul altei persoane, titularul are
dreptul să se folosească de ascensor, de baia din apartament, plita de gaz, veceu etc.

Articolul 427. Aplicarea dispoziţiilor privitoare la uzufruct

Dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în modul corespunzător uzului şi abitaţiei.

Prezentul articol determină corelaţia dintre reglementările privitoare la uzufruct cu cele ce se referă special
la uz şi abitaţie. Această corelaţie se manifestă prin aceea că dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică atunci
şi în acea măsură, când şi în ce măsură lipsesc normele special consacrate uzului şi abitaţiei. De exemplu,
normele special consacrate uzului şi abitaţiei nu prevăd termenul acestora. Prin urmare, la stabilirea
termenului uzului şi abitaţiei se aplică art. 397. Alt exemplu; determinarea stării bunului asupra căruia se
instituie uzul sau abitaţia se efectuează conform art. 399 etc.

Capitolul III
SERVITUTEA

Articolul 428. Dispoziţii generale cu privire la servitute.

(1) Sevitute este sarcina care grevează un imobil (terenul aservitut) pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar (terenul dominant). Utilitatea poate constata în sporirea
confortului terenului dominant ori poate rezulta din destinaţia lui economică.
(2) Obligaţia de a face ceva poate fi conexată la o servitute şi impusă proprietarului terenului
aservitut. Această obligaţie este accesorie servituţii şi nu poate fi stipulată decât în favoarea sau
pentru exploatarea imobilului.

Conţinutul alin.(1) al acestui articol este consacrat definirii servitutei şi determinării scopului acestei instituţii
juridice.
Din analiza conţinutului primului alineat rezultă că servitutea, întâi de toate, se aplică asupra relaţiilor
privind bunurile imobile, în special terenurile, iar în al doilea, instituind “sarcina care grevează” un imobil (terenul
aservit) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (terenul dominant), face aparentă iluzia precum că se
instituie un raport juridic între două terenuri (cel dominant şi ce aservit) sau între terenul aservit şi proprietarul
terenului dominant. Doctrina însă a depăşit demult această aparenţă (iluzie), afirmând cu certitudine că raporturile
juridice nu pot apărea între lucruri (obiecte), sau între acestea şi subiecţii de drept. Prin urmare, conţinutul alin (1)
trebuie înţeles că “sarcina care grevează,” ea grevează nu terenul aservit propriu zis, ci dreptul subiectiv de
proprietate asupra acestui teren, având scopul de a crea condiţii cât mai eficiente sau cât mai e pentru proprietarul
terenului dominant în procesul de exercitare a dreptului subiectiv de proprietate ce îi aparţine asupra acestui teren.
Deci, servitutea instituie raporturile juridic dintre proprietarul terenului aservit şi între proprietarul terenului
dominant.
Această situaţie se confirmă şi prin conţinutul aliniatului (2) al acestui articol care prevede că “obligaţia de
a face ceva …” poate fi impusă proprietarului terenului aservit, această obligaţie fiind accesorie servituţiei putând fi
stipulată doar în favoarea sau pentru exploatarea imobilului, rezultatele acestei exploatări aparţinându-i în ultima
instanţă proprietarului lotului dominant.
Aceiaşi situaţie se confirmă şi prin prevederile alin. (2) şi (3) ale art.429 al prezentului Cod.

Articolul 429. Condiţiile servituţii

.
(1) La realizarea servituţii, persoană împuternicită trebuie să respecte interesele proprietarului
terenului aservit.
(2) Proprietarul terenului dominant poate fi obligat să plătească, la anumite perioade, o recompensă
(dispăgubire) proprietarului terenului aservit.
(3) Shimbarea proprietarului terenului dominant sau al terenului dominant sau al terenului
aservit, precum şi împărţirea terenurilor, nu afectează dreptul de servitute.
(4) Sevitutea se poate constitui în vederea asigurării unei utilităţi viitoare a terenului dominant.
(5) Servitutea constituie asupra unei construcţii ce se va edifica ori asupra unui teren ce va fi
dobândit se naşte numai la data edificării ori dobândirii.
(6) Un teren grevat cu uzufruct sau superficie poate fi grevat cu servitute numai cu acordul
uzufructuarului sau al superficiarului.

Prezentul articol este consacrat condiţiilor de existenţă şi de realizare a dreptului subiectiv de servitute.
(1) Conform alin. (1) al acestui articol, la exercitarea (realizarea) dreptului subiectiv de servitute titularul
acestui drept este obligat să respecte interesele proprietarului lotului aservit, adică să nu facă abuz de
dreptul ce îi revine şi să îl exercite ţinând cont de prevederile art. 9 al prezentului Cod.
 (2) În alin. (2) al prezentului articol se subliniază caracterul oneros al dreptului subiectiv de servitute,
proprietarul lotului dominant putând fi obligat să plătească o recompensă (despăgubire) proprietarului
terenului aservit. Însă sintagma “poate fi obligat să plătească” nu îi dă servituţii caracter oneros
obligatoriu, el survenind în mod logic din conţinutul patrimonial al acestui raport juridic. Totul însă
depinde de condiţiile faptelor juridice prevăzute la art. 431 (1) care stau la baza constituirii servituţii.
(3) După cum s-a menţionat în comentariul articolului precedent, raportul juridic de servitute se constituie
între proprietarul lotului aservit şi proprietarul lotului dominant, drepturile şi obligaţiile ne având
caracter personal. Deaceea schimbarea proprietarului terenului dominant sau al terenului aservit,
precum şi împărţirea terenurilor, nu influenţează dreptul de servitute; cine devine proprietar al
terenului aservit, asupra aceluia cade sarcina care grevează dreptul de proprietate asupra acestui teren.
Cine devine proprietar al lotului dominant, acela beneficiază de efectele dreptului subiectiv de
servitute.
(4) Conform alin (4), servitutea poate fi constituită atât în favoarea unei utilităţi curente, cât şi în favoarea
unei utilităţi viitoare a terenului dominant.
(5) Acest aliniat are strânsă legătură cu alin. precedent, dat fiind că, dacă se constituie servitutea asupra
unei construcţii ce se va edifica sau asupra unui teren ce va fi dobândit, ea se naşte la data edificării
construcţiei sau a dobândirii terenului.
(6) Acest aliniat prevede cazurile când un teren grevat cu uzufruct sau superficie poate fi grevat cu
servitute. Acesta poate avea loc “numai cu acordul uzufructuarului sau al superficiarului.”

Articolul 430. Clasificarea servituţilor .

(1) Apatente sînt servituţile care se cunosc prin semne exterioare, iar neaparente — cele care nu se
atestă prin astfel de semne.
(2) Continue sînt servituţile al căror exerciţiu este sau poate fi continuu fără a fi necesară fapta
omului, iar necontinue — cele pentru a căror existenţă este necesară fapta omului.
(3) Pozitive sînt servituţile care îndreptăţesc pe proprietarul terenului dominant să facă în mod
direct anumite acte de folosinţă pe terenul aservit, iar negative — cele care impun proprietarului terenului
aservit anumite restricţii în exerciţiul dreptului său de proprietate.

Prezentul articol stabileşte clasificarea servituţilor după modul lor de manifestare.

(1) Aliniatul (1) al acestui articol clasifică servituţile în aparente şi neaparente.
Cele aparente sunt servitutile care se cunosc prin semnele lor exterioare, cum ar fi un canal, un
apeduct, a fereastra. Însemnătatea acestei categorii de clasificare constă în aceea că numai servituţile
aparente pot fi constituite prin uzucapiune ( a se vedea art. 431(1);i comentariul la el ).
Cele neaparente sunt servituţile care nu se manifestă în exterior prin nici un semn vizibil, cum ar fi
interzicerea de a construi un gard, un zid.
(2) Acest aliniat clasifică servituţile în continue şi necontinue.
Servituţile continue sunt acelea, exerciţiul cărora este sau poate fi continuu, fără a fi necesară fapta
omului, cum ar fi servitutea de apeduct sau de scurgere a apelor de ploae peste terenul vecinului.
Servituţile necontinue sunt acelea care, spre a fi exercitate, implică fapte reale ale titularului, cum este
servitutea de trecere, servitutea de a lua apă din bazinul aflat pe terenul vecinului.
(3) Acest aliniat clasifică servituţile în cele pozitive şi cele negative.
Pozitive sunt servituţile care îndreptăţesc proprietarul terenului dominnt să facă în mod direct
anumite acte de folosinţă pe terenul aservit: să treacă pe terenul aservit cu orice mijloace de transport
sau numai cu anumite din ele, să ia apă din bazinul ce se află pe terenul aservit etc.
Negative sunt servituţile “care impun proprietarului terenului aservit anumite restricţii în exerciţiul
dreptului său de proprietate: de a nu construi pe terenul ce-i aparţine careva clădiri mai înalte de cât
înălţimea stipulată, de a nu construi ceva mai aproape de o anumită distanţă de la hotarul ce desparte
terenul aservit de cel dominant etc. ”

Articolul 431. Constituirea servituţii

(1) Servitutea poate fi constituită prin destinaţia stabilită de proprietar. prin acte juridice ori prin
uzucapiune.
(2) Actul juridic prin care se constituie servitutea se încheie în formă autentică.
(3) Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă după înscriere în registrul bunurilor imobile.

Acest articol determină condiţiile de fond şi de formă ale constituirii servituţii.

(1) Aliniatul (1) prevede faptele juridice care pot sta la baza constituirii servituţii. Ele sunt:
a) destinaţia stabilită de proprietar. Acesta poate fi cazul când proprietarul a două terenuri alăturate a
construit un apeduct peste unul din terenuri pentru a uda celălant teren. Aceste acţiuni trebuiesc
efectuate cu respectarea condiţiilor prevăzute la art.432 al prezentului Cod. Dacă terenul pentru udarea
căruia a fost construit apeductul devine obiect al dreptului de proprietate al altei persoane, ultima
obţine dreptul de servitute asupra terenului peste care este construit apeductul, adică acest teren devine
teren aservit, iar terenul noului proprietar-teren dominant. În baza unui asemenea fapt juridic poate fi
constituit o servitute continuie şi aparentă.
b) Actele juridice. Legea nu stabileşte anume acte juridice prin care se poate constitui o servitute, ele
putând fi diverse (contract, testament), principalul e că ele trebuie să corespundă condiţiilor de
validitate ale acestora, prevăzute la articolele 199-215 ale prezentului Cod.
c) Uzucapiunea , ceea ce înseamnă dobândirea dreptului de servitute în condiţiile art.433.
(2) În cazul când servitutea se constituie în baza unui act juridic , acest act juridic se încheie în formă autentică.
Concomitent el trebuie să corespundă tuturor condiţiilor de valabilitate a actului juridic prevăzute în art.
199-215 ale prezentului Cod, iar de vreme ce dreptul de servitute este un drept real legat de u n bun imobil,
acest drept trebuie înregistrat în registrul bunurilor imobile ţinut de unitatea cadastrală teritorială unde se
află imobilul în conformitate cu articolele 497 şi 499 ale prezentului Cod.
(3) Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă terţilor persoane, inclusiv şi proprietarului lotului
aservit, din momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile în conformitate cu prevederile articolelor
496,497 şi 499 ale prezentului Cod.

Articolul 432. Constituirea servituţii prin destinaţia stabilită de proprietar

Servitutea prin destinaţia stabilită de proprietar este constatată printr-un înscris al proprietarului de
teren care, în vederea unei eventuale parcelări, instituie imediat natura, scopul şi situaţia servituţii unei părţi
din teren în favoarea altor părţi.

Acest articol stipulează condiţiile de fond şi de formă ale constituirii unei servituţii prin destinaţia stabilită de
proprietar.
Constituirea servituţii în baza art.432 în mare măsură se aseamănă cu constituirea acesteea în baza unui act
juridic (a se vedea comentariul alin. (2) şi (3) ale art.431). Înscrisul întocmit de însuşi proprietarul terenului , fiind
un act juridic unilateral, trebuie să fie întocmit în conformitate cu prevederile art. 196 alin (1)şi (2) şi cu respectarea
condiţiilor de valabilitate prevăzute la art. 199-215. Diferă însă prin aceea că :
a) înscrisul – este întocmit “în vederea unei eventuale parcelări” a terenului ;
b) acest înscris - determină destinaţia viitoarelor părţi de teren care vor apărea în rezultatul parcelării;
c) acest înscris – “instituie imediat natura ,scopul şi situaţia unei părţi de teren în favoarea altor părţi ” de
teren .
E necesar de subliniat că sintagma “instituie imediat” se referă doar la “natura, scopul şi situaţia” viitoarei
servituţii. Servitutea nu apare imediat, dat fiind că înscrisul, întocmit de proprietar “în vederea unei eventuale
parcelări” a terenului, este un act juridic unilateral întocmit sub condiţie (art.234 şi 236 (2)), aceasta fiind o condiţie
suspensivă (art.239). Deci, servitutea propriuzisă cu “natura , scopul şi situaţia ” servituţii unei părţi de teren în
favoarea altor părţi va apărea cu condiţia parcelării terenului şi cu condiţială părţile terenului, - cea destinată de
proprietar de a fi aservită şi cea sau cele destinate de a fi dominante, - vor nimeri în proprietatea diferitelor persoane.
O altă interpretare a acestui articol ar veni în contradicţie cu prevederile articolelor 428 (1) şi 440 lit.a)

Articolul 433. Dobândirea servituţilor prin uzucapiune

(1) Servituţile continue şi aparente, precum şi cele neaparente şi pozitive, se pot dobândi prin
uzucapiune, în condiţiile legii.
(2) Actele materiale corespunzătoare unor servituţi necontinue sînt prezumate a fi exercitate cu
simpla îngăduinţa a proprietarului terenului aservit. Proprietarul terenului dominant va putea prescrie
dovedind contrariul.
(3) Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobândi prin uzucapiune.

Prezentul articol stabileşte care servituţii pot fi dobândite prin uzucapiune şi în ce mod şi care servituţii nu
pot fi dobândite prin uzucapiune.
(1) Aliniatul (1) al prezentului articol prevede că prin uzucapiune pot fi dobândite următoarele servituţii:
- continue şi aparente;
- neaparente şi pozitive.
Caracteristica fiecărei categorii din servituţile indicate la alin (1) al art. 433 o găsim în comentariul art. 430 al
prezentului Cod.
Aliniatul (1) al art. 433 mai prevede că servituţiile indicate pot fi dobândite prin uzucapiune “… în condiţiile
legii.”
Dat fiind că în normele instituţiei juridice de servitute nu găsim norme care direct ar conţine noţiunea de
uzucapiune şi condiţiile dobândirii servituţii prin uzucapiune, este necesar să ne adresăm la alte norme ale Codului
Civil care prevăd noţiunea de uzucapiune şi condiţiile dobândirii drepturilor subiective în baza acestui temei. Cu alte
cuvinte, suntem impuşi să recurgem la analogia legii (art.5 al prezentului Cod).
În cazul de faţă este necesar de a porni de la natura juridică a dreptului subiectiv de servitute care este un
drept subiectiv real, care se instituie asupra unui bun imobil şi care este supus înregistrării (a se vedea art. 290 al
prezentului Cod).
Pornind de la acest deziderat, găsim art.332 al prezentului Cod, îl aplicăm la dobândirea servituţii prin
uzucapiune, soluţionând cauza prin analogia legii (a se vedea art.5 al prezentului Cod).
(2) Alin (2) al acestui articol stipulează că actele materiale corespunzătoare unor servituţii necontinuie sunt
prezumate a fi exercitate cu simpla îngăduinţă a proprietarului terenului aservit.
Din conţinutul primei faze a acestui aliniat rezultă că dacă “actele materialele…” sânt exercitate “cu simpla
îngăduinţă a proprietarului terenului aservit” care se prezumă, atunci servitutea necontinuă se dobândeşte nu în baza
uzucapiunii, ci în baza unui alt temei, care în cazul de faţă ar putea fi calificat drept act juridic încheiat prin acţiuni
concludente.
Fraza a doua a acestui aliniat stipulează că pentru a dobândi servitutea necontinue anume prin uzucapiune, ale
cărei acte materiale au fost exercitate, proprietarul lotului dominant va dovedi contrariu. Cu alte cuvinte, proprietarul
lotului dominant va fi ţinut să dovedească că actele materiale corespunzătoare servituţii în cauză au fost exercitate în
pofida simplei îngăduinţe a proprietarului lotului aservit în termenul prevăzut de lege. Şi dacă proprietarul lotului
aservit nu s-a îngrijit de apărarea purităţii dreptului său de proprietate asupra terenului prin judecată în acest termen,
el devine impus de a suferi mai departe exercitarea actelor materiale corespunzătoare servituţii în cauză din partea
proprietarului lotului dominant.
(3) Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobândi prin uzucapiune.

Articolul 434. Exercitarea servituţii

(1) Sarcina pe care o instituie servitutea asupra terenului aservit constă în obligaţia proprietarului
de a permite efectuarea anumitor acţiuni pe terenul său, deasupra acestuia sau sub pământ.
Servitutea poate consta şi din obligaţia proprietarului de a se abţine de la anumite acţiuni în
favoarea proprietarului terenului dominant.
(2) Servitutea se extinde asupra a tot ceea ce este necesar pentru exercitarea ei.
(3) Dacă servitutea s-a exercitat benevol şi fără obiecţii în termen de cel puţin 3 ani, atunci, în cazul
apariţiei unor litigii între proprietari, această modalitate de exercitare poate servi ca temei determinant la
soluţionarea litigiului.
(4) Proprietarul terenului aservit este obligat să se abţină de la orice act care limitează oii împiedică
exerciţiul servituţii. Astfel, nu va putea schimba starea locurilor ori strămuta exercitarea servituţii în alt loc.
(5) Proprietarul terenului aservit poate indica, pentru exercitarea dreptului de servitute, o altă
parte a terenului decât cea indicată la alin. (3), dar numai în cazul în care o astfel de transferare
nu prejudiciază proprietarul terenului dominant. Cheltuielile aferente transferării sînt suportate
de proprietarul terenului aservit.
(6) Dreptul de servitute al proprietarului terenului dominant trebuie să fie exercitat astfel încât să
creeze cît mai puţine dificultăţi proprietarului terenului aservit.

Acest articol determină modalităţile şi condiţiile de exercitare a servituţii.

(1) Acest aliniat stipulează că sarcina pe care o instituie servitutea asupra terenului aservit constă în
obligaţia proprietarului terenului aservit de a permite proprietarului terenului dominant efectuarea
anumitor acţiuni:
 a) pe terenul aservit, de exemplu, de a trece peste acest teren, de a lua apă din fântâna sau bazinul
aflat pe acest teren etc;
b) deasupra terenului aservit, de exemplu, pătrunderea unor elemente ale anumitei construcţii
(balconului sau terasei) în spaţiul de deasupra terenului aservit sau a unui cablu de aprovizionare
cu energie electrică etc;
c) sub terenul aservit, de exemplu, construirea unui apeduct, a unei conducte de gaz, de energie
termică sau un cablu de telecomunicaţie.
Servitutea poate consta şi în obligaţia proprietarului terenului aservit de a se obţine de la anumite acţiuni în favoarea
proprietarului terenului dominant. Drept exemplu de asemenea obligaţie ar putea servi obligaţia de a nu construi în
genere pe acest teren aservit, de a nu construi vre-un zid, de a nu construi vre-o clădire care ar depăşi o anumită
înălţime etc.
(2) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că servitutea se extinde şi asupra oricărui accesoriu necesar
pentru exercitarea ei. De exemplu, dacă servitutea oferă titularului dreptul de a lua apă din fântâna sau
bazinul ce se află pe terenul aservit, da pentru a scoate apa din fântână sau bazin se folosesc pompe şi
alte instalaţii, ele fiind accesorii, dreptul de servitute se extind şi asupra lor.
(3) Prevederile acestui aliniat se referă la efectul juridic al terenului de 3 ani de exercitare a servituţii într-o
anumită modalitate. Adică, dacă în termen de 3 ani proprietarul terenului dominant a exercitat
“benevol şi fără obiecţii” servitutea de a trece pe jos peste terenul aservit, iar apoi, procurându-şi
tractor sau automobil, trece şi cu acest tractor sau automobil, trece şi cu acestea peste terenul
aservit, în urma cărui fapt între proprietari apare litigiu, atunci modalitatea folosită (trecerea pe jos
peste terenul aservit) “poate servi ca temei determinant la soluţionarea litigiului” . Altfel spus,
proprietarul lotului dominant poate trece pe jos peste terenul aservit şi în viitor, da pentru a trece cu
tractorul sau cu maşina, trebuie de obţinut bunăvoinţa (acceptul) proprietarului lotului aservit.
(4) Acest aliniat este corelat cu alin (1) al art. 429 şi se reduce la obligaţia proprietarului lotului aservit să
se obţină de la orice act care limitează ori împiedică exerciţiul servituţii, inclusiv de a nu schimba
starea locului ori strămuta exercitarea servituţii în alt loc.
(5) Conform prezentului aliniat, în procesul de exercitare a servituţii proprietarul lotului aservit poate
indica o altă parte a terenului decât cea pe care s-a exercitat servitutea până la anumit moment, dar
numai cu condiţia că o astfel de transferare nu prejudiciază proprietarul lotului dominant.
Din cele prevăzute rezultă, că dacă proprietarul lotului dominant, exercitând, de exemplu, servitutea de trecere
cu mijloace de transport pe o anumită parte a terenului aservit, a suportat cheltuieli pentru amenajarea părţii
corespunzătoare de pe terenul său, în cazul permutării locului de exercitare a acestei servituţi, proprietarului
terenului dominant i se cauzează prejudiciu. Mărimea acestuia se determină prin costul demontării amenajărilor şi
transferarea lor în alt loc sau, dacă transferarea este imposibilă,- cu costul distrugerii lor şi costul amenajărilor în altă
parte a terenului dominant. În acesz caz proprietarul lotului aservit nu are dreptul de a indica o altă parte a terenului
pentru exercitarea servituţii.
În caui când indicarea unei alte părţi a terenului aservit nu prejudiciază proprietarul terenului dominant,
proprietarul terenului aservit este îndreptăţit să o facă, dar să suporte cheltuielile aferente terenului aservit.
(6) Prevederile acestui aliniat sunt racordate cu prevederile alin (1) al art. 429 şi impun condiţia că
proprietarul lotului dominant, la exercitarea dreptului de servitute, trebuie să creeze cât mai puţine
dificultăţi proprietarului terenului aservit.

Articolul 435. Abandonarea terenului aservit

In toate cazurile în care, conform contractului, cheltuielile lucrărilor de exercitare şi conservare a

servituţilor revin proprietarului terenului aservit, acesta se va putea exonera de obligaţie abandonând în
folosul proprietarului ternului dominant partea din terenul aservit necesară exercitării servituţii.

Acest articol stipulează temeiul exonerării proprietarului lotului aservit de la cheltuielile legate de efectuarea
lucrărilor de exercitare şi conservare a servituţii, în cazurile când, conform contractului ce stă la baza apariţiei
servituţii, proprietarul lotului aservit este obligat să le suporte.
Întâii de toate, atragem atenţia la discordanţa dintre denumirea şi nutul acestui articol. În denumire abandonarea
se referă la întregul teren aservit, pe când în conţinut abandonarea se referă doar la partea terenului necesară
exercitării servituţii.
Din conţinutul prezentului articol rezultă că drept temei de exoner a proprietarului lotului aservit de la
cheltuielile necesare exercitării şi conservării servituţii serveşte abandonarea de către acesta a părţii terenului aservit
necesare exercitării servituţii în favoarea proprietarului terenului dominant.
 Articolul 436. Drepturile proprietarului terenului dominant

(1) Proprietarul terenului dominant este în drept să se folosească de servitute, să efectueze pe

terenul aservit orice lucrare necesară exercitării dreptului de servitute, să conserve dreptul de servitute dacă
contractul nu prevede altfel.
(2) In lipsa unei prevederi contrare, proprietarul terenului dominant poate lua toate măsurile şi
poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările de exercitare şi conservare a servituţii. Cheltuielile de efectuare a
acestor lucrări revin celor doi proprietari, proporţional avantajelor pe care le obţin, în măsura în care
lucrările efectuate pentru exerciţiul servituţii sînt necesare şi de ele profită inclusiv terenul aservit.
(3) Proprietarul terenului dominant poate înlătura toate construcţiile şi plantaţiile pe care le-a
amplasat pe terenul aservit, în cazul necesităţii de readucere a acestuia la stare normală pentru exploatare, şi
trebuie să o facă la cererea proprietarului terenului aservit.

Acest articol stipulează drepturile proprietarului terenului dominant şi condiţiile de exercitare a acestora.
(1) Conform acestui aliniat, proprietarul terenului dominant este în drept:
a) să se folosească de servitute;
b) să efectueze pe terenul aservit orice lucrare necesară exercitării dreptului de servitute;
c) să conserve dreptul de servitute, adică să ia toate măsurile pentru a menţine servitutea în stare ne
alterată, dacă contractul nu prevede altfel.
(2) Conform acestui aliniat, în lipsa unei prevederi contrare în actul de constituire a servituţii, proprietarul
lotului dominant poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările şi lua toate măsurile de exercitare şi
conservare a servituţii. Ulterior, însă , cheltuielile de efectuare a acestor lucrări pot fi împărţite între
proprietarii celor două terenuri în condiţiile:
a) când de lucrurile efectuate pentru exerciţiul servituţii profită şi proprietarul terenului aservit;
b) proprietarul lotului aservit participă la împărţirea numai acelor cheltuieli care se referă la costul
lucrărilor necesare pentru exerciţiul servituţii.
c) Cheltuielile necesare pentru exerciţiul servituţii se împart între proprietarii celor două terenuri în
raport proporţional direct cu avantajele care le revin .
(3) Din conţinutul alin.(3) al acestui articol rezultă, că, în cazul necesităţii de readucere a părţii terenului
aservit destinate exercitării servituţii în starea ei normală pentru exploatare, proprietarul lotului
dominant este ţinut să înlăture toate construcţiile şi plantaţiile pe care le-a amplasat pe terenul aservit,
dacă această înlăturare o cere proprietarul terenului aservit. În caz contrar proprietarul terenului dominat
poate să nu facă aceste lucrări.

Articolul 437. Obligaţiile proprietarului terenului dominant

(1) Proprietarul terenului dominant este obligat să întreţină construcţiile şi plantaţiile amplasate
pe terenul aservit în măsura în care asigură prin aceasta interesele terenului aservit.
(2) Proprietarul terenului dominant este obligat să repare daunele aduse proprietarului terenului
aservit.
(3) Dacă dreptul de servitute este instituit în favoarea a doi sau mai mulţi proprietari de terenuri
dominante, obligaţia de întreţinere a construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe terenul aservit şi de reparare
a daunelor, cauzate proprietarului terenului aservit, aparţine proporţional beneficiului fiecărui proprietar
de teren dominant dacă legea sau actul prin care s-a constituit servitutea mi prevede altfel.

Acest articol prevede obligaţiile proprietarului terenului dominant şi condiţiile exercitări acestora când titular al
servituţii este un singur subiect şi când sânt mai mulţi subiecţi.
(1) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că proprietarul terenului dominant esteţinut să întreţină
construcţiile şi plantaţiile amplasate pe terenul aservit în măsura în care prin aceasta asigură interesele
proprietarului terenului aservit. Conţinutul acestui aliniat este armonizat cu alin. (6) al art. 434 şi cu
alin (1) al art. 429 ale prezentului Cod.
(2) Aliniatul (2)Prevede că proprietarul terenului dominant este obligat să repare daunele aduse
proprietarului lotului aservit.
Acest aliniat nu leagă expres daunele aduse cu exercitarea servituţii. Dar din interpretarea logică şi sistematică a
acestei norme ajungem la concluzia că este vorba despre daunele aduse proprietarului terenului aservit în procesul
de exercitare a serviţii. În caz contrar această normă nu-şi găsea locul anume aici, da să fie prevăzută în alt loc nu
are nici un sens, dat fiind că repararea daunelor cauzate atât din raporturile juridice contractuale, cât şi din cele
delictuale sânt prevăzute la alte capitole.
 (3) Acest aliniat prevede modalitatea de distribuire a obligaţiei de întreţinere a construcţiilor şi plantaţiilor
amplasate pe terenul aservit şi de reparare a daunelor, cauzate proprietarului aservit, în cazul când
dreptul de servitute este constituit în favoarea proprietarilor a două sau mai multe terenuri dominante.
În asemenea caz, dacă legea sau actul juridic prin care a fost constituită servitutea nu prevede altfel,
obligaţia indicată aparţine proprietarilor terenurilor dominante în raport direct proporţional cu
beneficiul obţinut în urma exercitării servituţii.

Articolul 438. Drepturile asupra construcţiilor şi plantaţiilor

Proprietarul terenului aservit nu are nici un drept asupra construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe
terenul său de proprietarul terenului dominant.

Conţinutul acestui articol logic survine din conţinutul art.436 şi al aliniatului (1) al art.437 din prezentul Cod.

Articolul 439. Concurenţa mai multor drepturi

Dacă servitutea unui teren concurează cu o altă servitute sau cu un alt drept real de folosire a imobilului,
astfel încât aceste drepturi nu pot fi exercitate concomitent, total sau parţial, având acelaşi grad de
prioritate, fiecare persoană îndreptăţită poate cere stabilirea unei ordini de exercitare care ar corespunde în
mod echitabil binelui tuturor persoanelor interesate.

Articolul 440. Temeiurile de stingere a servituţii

Servitutea se stinge prin radierea ei din registrul bunurilor imobile în caz de:
a) consolidare, când ambele terenuri ajung să aibă acelaşi proprietar;
b) renunţare a proprietarului terenului dominant;
c) expirare a termenului;
d) răscumpărare;
e) imposibilitate de exercitate;
f) neuz pentru o perioadă de 10 ani;
g) dispariţie a oricărei utilităţi a lor:
h) expropriere a terenului aservit dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va
fi afectat bunul expropriat.

Prezentul articol prevede temeiurile, forma şi momentul stingerii dreptului de servitute.

Conform art. 440, dreptul de servitute se stinge în baza următoarelor temeiuri:
a) prin consolidare, adică în cazul când proprietarul terenului dominant devine proprietar şi al terenului aservit.
Consolidarea poate avea loc în baza diverselor acte juridice întocmite în condiţiile legii asupra terenului aservit sau
prin moştenire acestuia în baza legii.
b) prin renunţarea în condiţiile legii la dreptul de servitute a proprietarului terenului dominant.
c) prin expirarea termenului servituţii fixat în actul juridic care stă la baza constituirii servituţii.
d) prin răscumpărarea în condiţiile art. 442, respectându-se celelalte condiţii impuse de lege vizând actul de
răscumpărare.
e) prin imposibilitatea de exercitare. Drept exemplu ar putea aservi stingerea servituţii de a lua apă din fântâna ce a
secat sau o altă pieire fortuită a obiectului aservit.
f) prin neuz într-o perioadă de zece ani în condiţiile art. 441.
g) prin dispariţia oricărei utilităţi a lor.
În cazul de faţă este vorba despre dispariţia utilităţii pentru titularul servituţii şi dispariţia utilităţii nu trebuie
să fie creată de proprietarul terenului aservit.
h) prin exproprierea terenului aservit, dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat bunul
expropriat.
 Drept exemplu putem lua exproprierea în condiţiile legii a unei păşuni private, asupra căreea era constituită o
servitute de a paşte un anumit număr de animale, în scopul construirii unui teren de fotbal şi a altor obiecte cu
destinaţie publică.
Stingerea servituţii în toate temeiurile prevăzute la art. 440 are loc prin radierea servituţii din registrul bunurilor
imobile în condiţiile art. 499 (2) şi se consideră stinsă din momentul radierii.

Articolul 441. Calcularea termenului de neuz

(1) Termenul prevăzut la art.440 lit.f) începe să curgă de la data ultimului act de exerciţiu al
servituţilor necontinue ori de la data unui act contrar servituţiloi continue.
(2) Exercitarea servituţii de către un coproprietar ori de către un
uzufructuar face să se întrerupă termenul faţă de ceilalţi coproprietari ori faţă de nudul
proprietar.

Acest articol fixează momentul din care începe scurgrea termenului prevăzut la art. 440 lit (f) şi prevede
condiţiile de întrerupere a acestui termen.
Conform art. 441 (1) termenul de neuz începe să curgă de la data ultimului act de exerciţiu al servituţiilor
necontinuie sau la data unui act contrar servituţiilor continuie
(2) Prevederile alin (2) al art. 441 sunt destinate cazurilor când asupra terenului dominant sunt mai mulţi
proprietari sau servitutea aparţine mai multor uzufructuari, apoi exercitarea servituţii măcar de unul
din coproprietari sau cauzufructuari întrerupe scurgerea termenului de neuz al servituţii faţă de toţi
ceilanţi coproprietari ai lotului dominant ori faţă de nudul proprietar.

Articolul 442. Răscumpărarea servituţii de trecere

(1) Servitutea de trecere poate fi răscumpărată de proprietarul terenului aservit dacă există o
disproporţie vădită între utilitatea pe care o procură terenului dominant şi inconvenientele sau
deprecierea provocată terenului aservit.
(2) In caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată poate suplini consimţământul
proprietarului terenului dominant. La stabilirea preţului de răscumpărare, instanţa va ţine cont
de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două terenuri.

Acest articol stabileşte posibilitatea răscumpărării servituţii de trecere de către proprietarul terenului
aservit.
(1) Din conţinutul acestui aliniat rezultă:
a) Subiect al răscumpărării este proprietarul lotului aservit;
b) Prin răscumpărare poate fi stinsă doar servitutea de trecere,
c) Există o disproporţie vădită între utilitatea pe care o procură terenul dominant şi
inconvenienţele sau deprecierea provocată terenului aservit.
(2) Prezentul aliniat prevede că între părţi nu este posibilă o înţelegere, proprietarul lotului aservit se poate
adresa instanţei de judecată, aducând probe în justificarea existenţei disproporţiei. Examinând litigiul,
instanţa poate suplini prin hotărârea sa consimţământul proprietarului lotului dominant. În acest caz
judecata, stabilind preţul de răscumpărare, va ţine cont de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii
celor două terenuri. Ultima condiţie urmează a fi înţeleasă în aşa mod, că dacă prin exercitarea
servituţii în cauză timp îndelungat s-a produs deprecieri terenului aservit, preţul răscumpărării va fi
mai mic. Altfel spus, mărimea preţului de răscumpărare este în raport invers proporţional cu vechimea
exercitării servituţii şi avantajele obţinute de terenul dominant.

Capitolul IV
SUPERFICIA

Articolul 443. Noţiunea de superficie

 (1) Superficie este dreptul real imobiliar de a folosi terenul altuia in vederea edificării si exploatării
unei construcţii, deasupra si sub acest teren, sau a exploatării unei construcţii existente. Acest
drept este alienabil, se transmite prin succesiune si poate fi obiect al unui contract de locaţiune.
(2) Daca nu se prevede altfel, dreptul de superficie nu se poate exercita decât asupra suprafeţei
construite sau asupra suprafeţei pe care urmează sa se ridice construcţia, precum si asupra
suprafeţei neconstruite, necesare, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, exploatării ei
normale.
(3) Întinderea dreptului superficiarului de a folosi terenul grevat este stabilita prin contract sau
lege. In lipsa unor prevederi contractuale, terenul este grevat cu servitutea necesara exercitării
dreptului de superficie. Servitutea încetează la stingerea dreptului de superficie.
(4) Asupra dreptului de superficie se aplica in modul corespunzător regulile dreptului de
proprietate asupra imobilelor daca legea nu prevede altfel.
(5) Construcţia este o parte componenta esenţiala a dreptului de superficie.
(6) Dreptul de superficie nu poate fi constituit sub condiţie rezolutorie.
(7) Dreptul de superficie nu poate fi limitat la o parte din construcţie.

Acest articol defineşte superficia, stabileşte obiectul şi caracterele acesteia.

(1) Potrivit acestui aliniat superficia este un drept real, absolut, cu titlu gratuit sau oneros, de lungă durată,
alienabil şi imobiliar al unei persoane (superficiar) de a folosi terenul altei persoane (proprietar) în
vederea edificării şi exploatării unei construcţii deasupra şi sub acest teren sau exploatării unei
construcţii existente la momentul constituirii superficiei.
Din definiţie desprindem că obiect al superficiei poate fi un teren, pe care urmează a fi edificată şi
exploatată o construcţie, sau pe care există o construcţie şi aceasta urmează a fi exploatată.
Din conţinutul aceluiaşi aliniat rezultă că dreptul de superficie, fiind un drept de lungă durată şi
alienabil, poate fi transmis prin moştenire şi poate fi obiect al unui contract de locaţiune.
Considerăm necesar de a comenta în mod special sintagma “deasupra şi sub acest teren.” Din
interpretarea gramaticală a acestei sintagme rezultă că, fiind legate prin conjuncţia “şi”, aceste circumstanţe
pot fi privite numai împreună şi numai în limitele suprafeţei terenului cuprinse de perimetrul construcţiei, i-
ar sub teren,-numai în limitele necesare edificării construcţiei, potrivit naturii şi destinaţiei acesteea,
respectându-se regulile şi normele de construcţie. Cu alte cuvinte , ne impune o interpretare restrânsă, din
care rezultă că folosirea de către superficiar a altor suprafeţe “deasupra” sau “sub”, ale terenului grevat
este posibilă în condiţiile alin (2) şi (3) ale prezentului articol.
Însă din interpretarea logică a acestei sintagme rezultă că în baza dreptului de superficie nu s-ar
putea efectua şi exploata careva construcţii sub terenul altuia. Ce-i drept, normele consacrate superficiei
nici nu interzic direct acest lucru . Prin urmare, s-ar putea proceda conform principiului: “Se admite totul ce
direct nu se interzice”. Dar, în opinia noastră, mai raţional ar fi de îmbunătăţit redacţia acestui aliniat pe
două căi: sau de înlocuit conjuncţia “si” prin conjuncţia “sau,” sau după sintagma “deasupra şi sub acest
teren” de adăugat cuvintele “sau sub acest teren” şi mai departe după text. Aceasta ar face conţinutul
acestui aliniat mai adecvat naturii superficiei.
(2) Acest aliniat concretizează şi mai precis obiectul superficiei, indicând că, dacă în actul de constituire
nu se prevede de altfel, dreptul de superficie nu poate fi exercitat decât:
a) asupra suprafeţei construite sau asupra suprafeţei pe care urmează să se ridice construcţia;
b) asupra suprafeţei neconstruite, dar necesare exploatării ei normale, potrivit naturii sau destinaţiei
acesteia.
(3) Acest aliniat stipulează temeiurile de stabilire a întinderii superficiei asupra terenului grevat, ele
putând fi contractul sau legea.
Dacă la baza constituirii superficiei stă un contract, limitele întinderii dreptului superficiarului asupra
terenului grevat se stabilesc prin clauzele acestui contract. Dacă aceste limite nu sunt stipulate în contract, ele se
stabilesc în baza prevederilor din fraza a doua a acestui aliniat, instituindu-se asupra terenului grevat o servitute
necesară exercitării dreptului de superficie. Însă dreptul de servitute în cazul dat este accesoriu celui de superficie,
dat fiind că, conform frazei a treia a acestui aliniat, servitutea încetează la stingerea dreptului de superficie.
(4) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că asupra dreptului de superficie se aplică condiţiile de
înregistrare prevăzute la Titlul V (art. 498-511) al prezentului Cod.
(5) Considerăm că ar fi mai corect de exprimat acest aliniat în următoarea redacţie: “Construcţia este o
parte componentă esenţială a superficiei ca instituţie juridică deoarece construcţia nu poate fi parte
componentă a unui drept subiectiv. ”
Edificarea şi exploatarea construcţiei sau exploatarea unei construcţii existente la momentul constituirii
dreptului de superficie îi demonstrează scopul şi îi determină natura acestuia, dat fiind că grevarea unui teren în alt
scop ar fi sau un uzufruct, sau o servitute, sau o emfiteză, ultima ne fiind cunoscută legislaţiei ţării noastre.
(6) Acest aliniat stipulează că dreptul de superficie nu poate fi constituit sub condiţie rezolutorie (art. 240
al prezentului Cod), dat fiind că el are propriile temeiuri de stingere stipulate la art.450 al prez. Cod.
(7) Acest aliniat stipulează condiţia că dreptul de superficiu nu poate fi limitat la o parte din construcţie,
dar trebuie să fie constituit asupra întregii construcţii.
Articolul 444. Constituirea dreptului de superficie

(1) Dreptul de superficie se naşte in temeiul unui act juridic sau al unei dispoziţii legale, fiind
opozabil terţilor din momentul înscrierii in registrul bunurilor imobile.
(2) ) Dreptul de superficie se constituie pentru un termen de 99 de ani daca nu a fost stabilit un alt
termen.
(3) Dreptul de superficie nu poate fi limitat printr-o condiţie suspensiva

Acest articol determină termenul constituirii superficiei şi limitele extinderii în timp a acesteia.
(1) Acest aliniat stipulează că dreptul de superficie poate lua naştere în baza unei dispoziţii
legale, el fiind opozabil terţilor din momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile.
(2) Dacă prin actul juridic sau dispoziţiile legale n-a fost stabilit altfel, dreptul de superficie poate
fi constituit pe un termen maxim de 99 de ani.
(3) Dreptul de superficie nu poate fi limitat printr-o condiţie suspensivă (art.239 al prezentului
Cod).
(4)

Articolul 445. Dreptul de superficie in cazul demolării sau pieirii construcţiei

Dreptul de superficie nu se stinge prin demolarea sau pieirea construcţiei.

Acest articol stipulează soarta juridică a superficiei în caz de demolare sau pieirii construcţiei.
Dreptul de superficie nu se stinge prin demolarea sau pieirea construcţiei .
Deşi construcţia este o parte componentă esenţială a obiectului dreptului de superficie (art.443(5) şi comentariul la
el), superficia este un drept “de a folosi terenul altuia” (art.443(1) şi comentariul la el), de aceea soarta dreptului de
superficie nu se leagă de soarta construcţiei.

Articolul 446. Rangul superficiei

Dreptul de superficie se înscrie in registrul bunurilor imobile numai cu rangul întâi. Rangul nu poate fi
modificat.

Acest articol determină rangul sub care se înscrie superficia în registrul bunurilor imobile şi imposibilitatea
schimbării ulterioare a acestuia.
Dreptul de superficie se înscrie în registrul bunurilor imobile numai cu rangul întâi, acesta ne putând fi
schimbat ulterior.

Articolul 447. Exercitarea dreptului de superficie

Superficiarul poate dispune in mod liber de dreptul sau. In cazul unei construcţii existente, superficia
se poate înstrăina ori ipoteca numai o data cu aceasta. In caz de înstrăinare a construcţiei de către
superficiar, proprietarul terenului are dreptul de preemţiune.

Acest articol stipulează modalităţile de exercitare a dreptului de superficie .

Superficiarul este îndreptăţit să dispună liber de dreptul ce-i aparţine prin orice act juridic ce nu contravine
legii. În cazul când superficia este constituită asupra unei construcţii existente, superficia se poate înstrăina sau
ipoteca numai împreună cu aceasta.
În cazul înstrăinării construcţiei de către superficiar, proprietarul terenului are dreptul de preemţiune. Este
necesar de subliniat că dreptul de preemţiune proprietarul îl are doar în cazul când superficia a fost constituită asupra
unei construcţii existente.

Articolul 448. Obligaţia superficiarului de a plăti o redevenţă

(1) Daca actul juridic nu prevede altfel, superficiarul datorează proprietarului terenului, sub forma de rate
lunare, o suma egala cu chiria stabilita pe piaţă, ţinând seama de natura terenului, de zona in care se afla
el, de destinaţia construcţiei, precum si de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosinţei.
Redevenţa se determina la data constituirii superficiei.
(2) Redevenţa poate fi ajustata la cererea uneia din părţi, in cazul in care condiţiile economice fac ca
neajustarea sa fie inechitabila. Măsura ajustării se va aprecia ţinându-se seama de schimbarea condiţiilor
economice si de principiul echităţii.
(3) In cazul in care superficiarul nu plăteşte redevenţa timp de 3 ani, proprietarul terenului are dreptul sa
ceara vânzarea superficiei la licitaţie. Proprietarul terenului are dreptul de a participa la licitaţie.
(4) In cazul in care superficia aparţine mai multor persoane in relaţiile cu proprietarul, acestea răspund
solidar pentru plata redevenţei.

Acest articol prevede condiţiile de plată a unei redevenţe, pe care superficiarul o datorează proprietarului
terenului, ordinea achitării, metodele de stabilire a mărimii acesteia, precum şi consecinţele juridice ale neachitării
ei.
(1) (1) Superficiarul datorează proprietarului terenului o sumă egală cu chiria stabilită pe piaţă, ţinând
seama de natura terenului, de zona în care se află el, de destinaţia construcţiei, precum şi de orice alte
criterii de determinare a contravalorii folosinţei.
Redevenţa se determină la data constituirii superficiei şi se plăteşte în rate lunare, dacă actul juridic nu
prevede altfel.
(2) La cererea uneia din părţi, redevenţa poate fi ajustată, adică mărimea redevenţei poate fi schimbată,
dacă condiţiile economice ulterioare fac ca neajustarea (neschimbarea ) să o pună pe partea respectivă
în situaţie inechitabilă.
Ajustarea se va efectua în măsura schimbării condiţiilor economice, ţinându-se cont de principiu echităţii.
(3) În cazul în care superficiarul nu plăteşte redevenţa în timp de 3 ani, proprietarul terenului obţine
dreptul de a cere vânzarea superficiei la licitaţie, obţinând concomitent dreptul să participe la această
licitaţie.
(4) Dacă dreptul de superficie aparţine mai multor persoane, acestea răspund solidar pentru plata
redevenţei în faţa proprietarului terenului.

Articolul 449. Stingerea dreptului de superficie

Dreptul de superficie se stinge:

a) la expirarea termenului;
b) prin consolidare, daca terenul si construcţia devin proprietatea aceleiaşi persoane;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.

Prezentul articol prevede temeiurile stingerii dreptului de superficie.

La lit. a) acest articol prevede că dreptul de superficie se stinge la expirarea termenului. Termenul
superficiei poate fi fixat prin actul juridic ce stă la baza constituirii acesteia, durata căreia nu poate fi mai mare decât
cea indicată la art. 444 al prezentului Cod.
La lit. b) acest articol prevede că dreptul de superficie se stinge prin consolidare, adică în cazul când
proprietarul terenului devine proprietar şi al construcţiei.
Consolidarea poate avea loc în cazurile când proprietarul terenului obţine dreptul de proprietate şi asupra
construcţiei sau prin moştenire în condiţiile art. 1432, 1449,1449, sau reorganizării persoanei juridice în condiţiile
art. 70 (1) şi (2), sau în condiţiile art.447, art. 448 (3) ale prezentului Cod, sau în baza altor acte juridice întocmite în
condiţiile legii.
La lit. c) acest articol prevede alte cazuri prevăzute de lege. Acestea pot fi:
a) cazul prevăzut la art. 450;
b) cazul declarării nulităţii actului juridic (art.216-233) ce stă la baza constituirii dreptului de superficie.

Articolul 450. Stingerea dreptului de superficie la cererea proprietarului terenului

Daca superficiarul nu a ridicat construcţia în termenul specificat în actul juridic privind instituirea
superficiei sau daca încalcă obligaţia privind conservarea construcţiei, proprietarul terenului are dreptul sa
ceara stingerea dreptului de superficie.

Acest articol stabileşte temeiurile de stingere a dreptului de superficie la cererea proprietarului terenului.
Proprietarul terenului poate avea dreptul să ceară stingerea dreptului de superficie în cazurile când:
a) superficiarul nu a edificat construcţia în termenul specificat în actul juridic ce stă la baza construirii
dreptului de superficie;
b) superficiarul încalcă obligaţia privind conservarea (păstrarea) construcţiei.

Articolul 451. Efectele stingerii dreptului de superficie

 (1) La stingerea dreptului de superficie, construcţia aflata pe teren se transmite de drept
proprietarului acestuia.
(2) Proprietarul terenului trebuie să plătească superficiarului o despăgubire corespunzătoare
pentru construcţie. Despăgubirea nu este corespunzătoare daca nu acoperă cel puţin două treimi
din valoarea de piaţa a construcţiei.
(3) Proprietarul terenului se poate elibera de plata despăgubirii daca prelungeşte dreptul
superficiarului, înaintea expirării acestui drept, pe durata previzibilă de exploatare a
construcţiei. În cazul în care refuza prelungirea, superficiarul pierde dreptul la despăgubire.
(4) Superficiarul nu are dreptul, la stingerea dreptului de superficie, să ridice construcţia sau părţi
ale ei.

Prezentul articol stipulează efectele juridice ale stingerii dreptului de superficie.

(1) Acest aliniat prevede că la stingerea dreptului de superficie construcţia ce se află pe teren se transmite
cu drept de proprietate proprietarului terenului.
(2) La stingerea dreptului de superficie în condiţiile alin (1) al prezentului articol proprietarul terenului
este dator să plătească superficiarului o despăgubire corespunzătoare pentru construcţie.
Corespunzătoare poate fi doar despăgubirea care cuprinde cel puţin două treimi din valoarea de piaţă
a construcţiei.
(3) Dacă înainte de expirarea dreptului de superficie proprietarul terenului prelungeşte dreptul
superficiarului pe durata previzibilă de exploatare a construcţiei, el, proprietarul terenului, se poate
elibera de plata despăgubirii. În cazul în care superficiarul refuză prelungirea, acesta pierde dreptul la
despăgubire.
(4) Superficiarul nu are dreptul, la stingerea dreptului de superficie, să ridice construcţia sau părţi ale ei.

Articolul 452. Garanţia pentru despăgubire

(1) Superficiarul are dreptul de retenţie a construcţiei până la plata despăgubirii.

(2) Pretenţia in despăgubire este garantată cu teren în loc de superficie si cu rangul acesteia.
(3) Dacă dreptul de superficie la stingerea acesteia mai este grevat cu o ipotecă, creditorii ipotecari
au un drept de gaj asupra despăgubirii.

Prezentul articol prevede modalităţile de garanţie a exercitării de către superficiar a dreptului de superficie.
(1) Superficiarul are dreptul de a reţine posesia şi exploatarea construcţiei, la stingerea dreptului de
superficie, până când proprietarul va plăti despăgubirea corespunzătoare prevăzută la art. 451 al
prezentului Cod.
(2) Dreptul superficiarului de a primi despăgubirea corespunzătoare la stingerea dreptului de superficie
este garantat cu teren în loc de superficie, acest drept fiind de rangul întâi (art.446).
Din conţinutul sintagmei “este garantat cu teren în loc de superficie”, în opinia noastră, rezultă că, dacă
proprietarul terenului nu plăteşte despăgubirea în condiţiile art. 451 (1) şi (2) şi nici nu prelungeşte dreptul de
superficie în condiţiile art. 451 (3), superficiarul poate dispune de a cea parte de teren, asupra căreia a fost instituită
superficia, pentru a-şi compensa despăgubirea prevăzută la art. 451 (1) şi (2).
(3) Dacă dreptul de superficie este ipotecat, la stingerea acestui drept creditorii superficiarului obţin
dreptul de gaj asupra despăgubirii.

Articolul 453. Subrogarea în contractele în curs de executare

La stingerea dreptului de superficie, proprietarul terenului se subrogă superficiarului în contractele

de locaţiune şi arendă în curs de executare.

Prezentul articol prevede temeiurile şi ordinea de subrogare a superfiaciarului de către proprietarul

terenului.
Dacă în timpul exercitării dreptului de superficie superficiarul a transmis acest drept unei persoane terţe
printr-un contract de locaţiune în condiţiile art. 443 (1) şi art 447 şi la stingerea dreptului de superficie contractul
de locaţiune rămâne în curs de executare, proprietarul terenului se subrogă superficiarului în raportul juridic apărut
în baza acestui contract.

Capitolul V
GAJUL
 Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE

Articolul 454. Noţiunea de gaj

(1) Gajul este un drept real în al cărui temei creditorul (creditorul gajist) poate pretinde satisfacerea
creanţelor sale cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor depuse în gaj în
cazul în care debitorul (debitorul gajist) nu execută obligaţia garantată prin gaj.
(2) Gajul se află în legătură cu obligaţia garantată prin gaj, reprezintă un raport de drept accesoriu faţă de
obligaţia principală şi este condiţionat în timp de durata acesteia dacă legea sau contractul de gaj nu prevede
altfel.

Alineatul 1
„Gajul” este însă folosit în legislaţia moldoveană ca termin generic de garanţie reală. În accepţiunea lui largă,
termnul „gaj” este folosit pentru a determina o garanţie reală atît asupra mobilelor cît şi asupra imobilelor. Termenul
de „gaj” este folosit în sens îngust atunci cînd determină o garanţie reală asupra bunurilor mobile. În textul Codului
civil termenul de gaj este îndeosebi folosit în accepţiunea lui largă, cu excepţia cazului în care se prevede în mod
expres sau implicit accepţiunea lui îngustă. „Gajul” desemnează de asemenea un bun grevat, adică atît dreptul de gaj
asupra unui bun cît şi lucrul (în cazul bunurilor corporale) care constituie obiectul acestui drept de gaj. Termenul de
„gaj” mai desemnează şi obligaţia care grevează un bun pentru a asigura îndeplinirea unei obligaţiei către un
creditor.
Gajul se constituie pentru a garanta o creanţă (vezi comentariu la art. 461). Cel în favoarea căruia se constituie gajul
(creditorul gajist) are un drept de preferinţă faţă de alţi creditori ai debitorului gajist asupra aplicării valorii bunului
gajat în contul plăţii creanţei pentru garantarea căreia a fost constituit gajul. Astfel, creanţa unui creditor gajist are
un drept de preferinţă faţă de creanţa unui creditor ordinar (chirografar), indiferent de timpul şi temeiul apariţiei
acesteia din urmă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Între creanţele mai multor creditori gajişti, dreptul de
preferinţă (grad de prioritate, ordine de preferinţă, rangul gajului, rangul creanţei asigurate cu gaj) o are creanţa
pentru garantarea căreia gajul a fost constituit primul în timp (vezi art. 481). Creditorul gajist îşi poate satisface
creanţa garantată cu gaj cu preferinţă faţă de alţi creditori doar din valoarea bunului gajat. Creditorul gajist nu are
nici un rang de preferinţă faţă de alte bunuri ale debitorului gajist.
Satisfacerea cu preferinţă din contul valorii gajului poate avea lor doar strict în condiţiile prevăzute de acest cod
(vezi art. 487. În alin. 2 al art. 487, cuvintele „prezentei secţiuni” trebuie interpretate în sensul „prezentului cod”.
Prevederile art. 487 sunt de drept imperativ, drepturile prevăzute de acest articol pezintă o enumerare completă ale
drepturilor pe care le conferă gajul înregistrat. Prevederile art. 487 nu pot fi eludate prin contract sau în alt mod,
adică creditorul gajist nu poate exercita cu privire la bunul gajat alte drepturi (cum ar fi vînzarea bunului către
creditorul gajist sau darea în plată a bunului către creditorul gajist), decît cele prevăzute de art. 487). În acest sens
este şi prevederea art. 13 alin. 7 din Legea gajului. Prezentul articol specifică că satisfacerea se face din „contul
valorii”, ceea ce (în mod implicit) nu înseamnă în mod neapărat (sau nu doar) din contul preţului bunului gajat.
Astfel, în cazul în care creditorul gajist ia bunul gajat în posesiune în scopul administrării lui, el va aplica productele
şi fructele bunului gajat în contul plăţii datoriei. În cazul în care bunul gajat este vîndut, preţul obţinut va fi distribuit
cu preferinţă asupra creanţei garantate conform rangului de prioritate a acesteia. Prevederile Codului civil nu permit
darea în plată a bunului gajat în contul executării obligaţiei garantate prin gaj.
Alineatul 1 stipulează că satisfacerea creditorului gajist din valoarea bunului gajat are loc doar în cazul în care
debitorul obligaţiei principale nu execută această obligaţie. Art. 487 alin. 1 enumără temeiurile exercitării de către
creditorul gajist a dreptului de gaj. Prevederea alin. 1 al art. 487 trebuie totuşi interpretată în sensul că creditorul
poate să exercite dreptul de gaj în cazul în care debitorul obligaţiei principale nu şi-a executat obligaţia şi nu în cazul
în care debitorul gajist nu şi-a executat obligaţia. Aceasta devine relevant în cazul în care debitorul obligaţiei
principale şi debitorul gajist sunt persoane diferite, caz în care debitorul gajist nu are obligaţia să aducă la
îndeplinire obligaţia (principală) garantată prin gaj, ci are obligaţiile prevăzute de acest capitol şi de contractul de
gaj (sau clauza de gaj). Doar creditorul obligaţiei principale (garantate) se obligă personal, pe cînd debitorul gajist se
obligă doar cu bunul gajat.
Gajul se constituie în temeiul contractului sau a legii (vezi art. 466 alin. 1). În cazul gajului constituit în baza
contractului, denumirea contractului (tranzacţiei) nu este relevantă pentru a şti dacă dispoziţiile prezentului capitol şi
în general a legislaţiei cu privire la gaj se aplică. Aplicabilitatea normelor cu privire la gaj se va determina mai
curînd în baza realităţii economice a tranzacţiei. Astfel, de exemplu, un contract poate fi denumit de părţi ca o
vînzare sau un leasing a bunurilor, dar dacă în realitatea economică a fost creat un gaj asupra bunurilor, se vor aplica
prevederile acestui capitol şi a Legii cu privire la gaj. La fel, sunt asimilate gajului clauzele de inalienabilitate a
bunului gajat, clauzele de rezervă a proprietăţii sau clauzele de răscumpărare. De asemenea, nu depinde de
terminologia folosită de părţi, dacă în realitate a fost creat un gaj asupra bunurilor. Nu depinde nici de forma
contractului încheiat între parţi, dacă prin contract a fost creat în realitate un gaj. Deci toate contractele şi
operaţiunile care au drept scop, direct sau indirect, garantarea executării unei obligaţii cu un bun, nu sunt opozabile
terţilor care au dobîndit drepturi asupra acelui bun, decît dacă sunt înscrise în registrele prevăzute la art. 470, în
conformitate cu regulile stabilite pentru gaj.
Gajul creat în străinătate nu are efecte în Moldova decît dacă se spune prevederilor prezentului capitol, Legii cu
privire la gaj şi altor norme relevante, în mod special prevederilor cu privire la înregistrarea gajului. De asemenea,
vînzarea cu rezerva proprietăţii (pactul sau clauza de rezervare a proprietăţii) nu are efecte în Moldova pentru un
bun importat/introdus în Moldova, decît dacă este înregistrat în conformitate cu prezentul capitol. Pactul de
rezervare a proprietăţii va fi deci interpretat (în acest caz) ca fiind din punct de vedere a realităţii economice un
contract de gaj, avînd efectele acestuia.
În cazul în care creditorul gajist se adresează în instanţa de judecată cu privire la transmiterea bunului gajat în
posesia lui, instanţa va examina cerea în cadrului procedurii de ordonanţă judecătorească (procedură simplă), în
conformitate cu art. 345 a Codului de procedură civilă.
Alineatul 2
Gajul este un accesoriu al creanţei garantate. Independent de temeiul naşterii gajului, în baza legii sau contractului,
gajul garantează o obligaţie principală (obligaţia garantată), care se poate naşte atît în baza legii, cît şi a contractului.
Gajul poate fi prevăzut în contractul în baza căruia s-a născut obligaţia principală sau într-un contract separat
(contractul de gaj). În cazul unui contract de gaj, acesta trebuie să stipuleze şi să descrie obligaţia principală
garantată într-un mod rezonabil de detaliat.
Caracterul accesorial al gajului îi determină existenţa: gajul subzistă numai atît cît există obligaţia pe care o
garantează. Dreptul de gaj apare doar la momentul naşterii obligaţiei principale (vezi şi comentariu la art. 466 alin. 2
şi 3). În cazul cesiunii creanţei garantate prin gaj, gajul urmează creanţa (vezi art. 484 şi 558 alin. 2).Volumul
răspunderii debitorului gajist şi executarea asupra bunului gajat depinde de obligaţia principală (garantată). Totuşi
legea conţine anumite limitări ale principiului accesorialităţii gajului. Astfel, de exemplu, prescrierea unei creanţe
garantate prin gaj nu înlătură dreptul de gaj al creditorului gajist (vezi art. 282 alin. 1 din prezentul cod, limitat la
rîndul lui prin alin. 3).
Temei pentru stingerea gajului serveşte în orice caz: (a) stingerea în orice mod a obligaţiei garantate, şi (b)
neîndeplinirea sau îndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea sau stingerea obligaţiei garantate. Părţile pot
însă să convină ca gajul să fie păstrat pentru garantarea unei obligaţii determinate sau determinabile, fără a putea
înlătura însă drepturile asupra bunului gajat dobîndite de alte persoane, inclusiv un drept de gaj. Acesta poate fi, de
exemplu, cazul unei linii de finanţare care derulează un termen îndelungat.
Gajul se poate stinge şi independent de existenţa obligaţiei principale. Astfel, temei pentru stingerea gajului este: (a)
neîndeplinirea sau îndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ori stingerea gajului; (b) renunţarea
creditorului gajist la gaj; (c) întrunirea în aceeaşi persoană a calităţilor de creditor gajist şi proprietar al bunului
gajat; (d) pieirea bunului gajat; (e) punerea obiectului gajului înafara circuitului civil; (f) alte cazuri prevăzute de
lege sau contract. Independent de temei, gajul se stinge prin radierea din registru, în cazul gajului înregistrat, sau
prin remiterea amanetului către debitorul gajist sau a reprezentantului lui. La consumarea evenimenului care
serveşte temei pentru stingerea gajului, creditorul gajist trebuie să ia acţiunile necesare pentru eliberarea de gaj a
bunului, inclusiv pentru radierea din registru sau, după caz, pentru remiterea amanetului.

Articolul 455. Tipurile de gaj

(1) Gajul este de două tipuri: gajul înregistrat (gajul fără deposedare) şi amanetul (gajul cu deposedare).
(2) În cazul gajului înregistrat, obiectul gajului ramîne în posesiunea debitorului gajist sau a unui terţ care
acţionează în numele debitorului gajist. În cazul amanetării, obiectul gajului se transmite în posesiune
creditorului gajist sau unui terţ care acţionează în numele creditorului gajist. Conform contractului dintre
creditorul gajist şi debitorul gajist, obiectul gajului, sigilat de către creditorul gajist, poate fi lăsat la debitorul
gajist.
(3) După natura raporturilor de drept, în categoria de gaj înregistrat intra:
a) ipoteca - gajarea pamîntului, construcţiilor, altor imobile legate nemijlocit de pamînt, împreună cu terenul
aferent necesar asigurării funcţionale a obiectului gajat sau cu dreptul de folosinţă a acestui teren. Constituie
ipotecă şi grevarea chiriilor, prezente şi viitoare, pe care le produce un imobil. Ipoteca trebuie înscrisă în
registrul bunurilor imobile;
b) ipoteca de întreprinzator - gajul întreprinderii, care se extinde asupra întregului ei patrimoniu, inclusiv
asupra fondurilor fixe şi circulante, asupra altor bunuri şi drepturi patrimoniale reflectate în bilanţul
întreprinderii, dacă legea sau contractul nu prevede altfel;
c) gajul mărfurilor care se află în circulaţie sau în proces de prelucrare;
d) gajul bunurilor pe care debitorul gajist le va dobîndi în viitor.

Alineatul 1
Alineatul 1 reglementează tipurile gajului. În condiţiile legislaţiei moldovene pot exista doar două timpuri de gaj,
gajul înregistrat (gajul fără deposedare) şi amanetul (gajul cu deposedare). Asupra bunurile mobile pot fi constituite
ambele tipuri de gaj. Asupra bunurilor imobile poate fi constituit doar gajul înregistrat – ipoteca. Creanţa garantată
printr-o ipotecă rămîne în continuare bun mobil.
Alineatul 2
În cazul gajului înregistrat, bunul gajat rămîne în posesia debitorului gajist. Bunul gajat rămîne în posesiunea
debitorului gajist din raţiuni economice şi practice. Drepturile debitorului gajist cu privire la bunul gajat sunt însă
limitate de prevederile legii (a prezentului cod şi a Legii gajului), precum şi de prevederile contractului în condiţiile
legii (vezi art. 476 şi următoarele, precum şi art. 48 şi următoarele din Legea gajului). Astfel, debitorul gajist trebuie
să păstreze bunul gajat ca un bun proprietar şi să ia toate măsurile pentru a-l proteja de influenţele negative care
depăşesc uzura normală a a acestuia. Debitorul gajist poate folosi bunul conform destinaţiei sale şi dobîndi fructele,
veniturile şi productele acestuia dacă din natura gajului nu rezultă altceva (vezi art. 477). Debitorul gajist poate
greva bunul gajat cu un gaj ulterior sau îl poate transmite în folosinţă sau în arendă unui terţ (vezi art. 477 alin. 2).
Dacă debitorul gajist înstrăinează bunul gajat, cel către care s-a înstrăinat bunul (noul proprietar) devenind astfel
debitor gajist, cu excepţiile prevăzute de art. 478. Bunul gajat poate fi transmis în posesia unui terţ care acţionează
din numele debitorului gajist. În acest caz trebuie să existe un acord în scris între debitorul gajist şi terţ, că acesta din
urmă deţine bunul pentru creditorul gajist.
În cazul amanetului, bunul este transmis creditorului gajist în posesiune. Amanetul se constituie prin remiterea
bunului sau a titlului către creditor sau, în cazul în care bunul se află la creditor, prin menţinerea posesiunii
creditorului cu consimţămîntul debitorului gajist. La momentul executării obligaţiei principale de către debitor,
bunul se remite debitorului gajist sau reprezentantului acestuia. În cazul în care amanetul a fost vîndut de către
debitorul gajist iniţial, bunul este remis noului proprietar al bunului, care este şi debitorul gajist. Drepturile şi
obligaţiile creditorului gajist în calitate de posesor al amanetului sunt reglementate de către art. 458 al prezentului
cod şi 20-23 din Legea gajului). Rangul de preferinţă în cazul amanetului este stabilit în dependenţă de data remiterii
obiectului gajului sau data la care creditorul a început să menţină obiectul gajului cu acordul debitorului gajist.
Transmiterea în posesiune a amanetului valorează publicitatea acestuia. În cazul în care amanetul se transmite în
posesiune unui terţ, acesta are obligaţiile cu provire obiectul amanetului, pe care le are şi creditorul gajist în calitate
de deţinător.
Obiectul amanetului poate rămîne în posesia debitorului gajist, el nu are însă un drept de folosinţă sau de înstrăinare
a acestuia. Un asemenea acord trebuie întocmit în scris. Obiectul gajului se sigilează în prezenţa părţilor. Asemenea
cazuri se prezintă totuşi dificile şi conţin un risc pentru creditorul gajist. Astfel, în cazul înstrăinării obiectului
amanetului care a rămas în posesiunea debitorului, terţul va dobîndi bunul negrevat de gaj, deoarece cu privire la un
asemenea bun, gajul nu a fost făcut public. Publicitatea poate fi făcută doar prin remiterea bunului către creditorul
gajist sau către un terţ care acţionează din numele creditorului gajist sau prin înregistrarea gajului (vezi art. 466 alin.
2 şi 3).
Alineatul 3 lit. a
Alineatul 3 prevede care sunt speciile gajurilor care fac parte din gajul înregistrat: ipoteca, ipoteca de întreprinzător,
gajul mărfurilor şi gajul bunurilor viitoare. De notat, că această enumerare nu este exhaustivă. Pe de altă parte
prevederea acestui alineat nu se armonizează întru totul cu prevedea art. 470. În caz de dubiu se va lua în
considerare prevederea art. 470.
Ipoteca este constituită la data înregistrării în registrul imobilelor. Ipoteca este valabil constituită doar în cazul în
care bunul ipotecat este determinat în mod expres şi exact. Aceasta se referă mai ales la ipotecarea loturilor de
pămînt. Lotul ipotecat trebie să fie descris cu exactitate, în deosebi cu privire la hotarele şi mărimea acestuia. În
cazul în care nu toată construcţia este ipotecată, trebuie să fie specificat cu exactitate care încăperi sau obiecte sunt
grevate cu ipotecă.
Actul juridic prin care debitorul gajist se obligă faţă de creditorul gajist să nu folosească, să nu arendeze sau să nu
ipotecheze mai departe imobilul este nul. Efectele actelor juridice între debitorul gajist şi terţi cu privire la folosinţă,
arendă sau ipotecare nu pot fi dependente de acordul creditorului gajist. În cazul înstrăinării bunului ipotecat, noul
proprietar dobîndeşte bunul grevat de ipotecă, cu excepţiile prevăzute de prezentul cod şi de Legea gajului.
Cesiunea creanţei garantate cu ipotecă produce efecte faţă de debitorul gajist cînd noul creditor este înscris în
registrul bunurilor imobile.
Cu privire la imobilul ipotecat terţii ar putea să aibă anumite drepturi (de exemplu, dreptul de preemţiune, etc.).
Orice terţ căruia îi este lezat un drept sau a cărui situaţie juridică se înrăutăţeşte prin constituirea ipotecii asupra unui
imobil are dreptul să achite creanţa garantată faţă de creditorul ipotecar (gajist) şi să devină el însuşi creditor
ipotecar faţă de debitorul ipotecar. Calitatea sa de creditor ipotecar va trebui înscrisă în registrul bunurilor imobile în
locul creditorului ipotecar creanţa căruia a fost satisfăcută. La fel, terţii a căror drepturi sunt prejudiciate prin
licitaţia bunului ipotecat au dreptul să satisfacă creanţa garantată şi să prevină licitaţia bunului ipotecat. Creditorul
ipotecar are obligaţia să primească plata de la aceşti terţi.
Creditorului gajist îi stau la dispoziţie dreptul de a vinde bunul gajat (să îl vîndă el însuşi sau prin intermediul
instanţei) sau de a-l administra (vezi art. 487 alin. 2). În anumite circumstanţe poate apărea ca rezonabil luarea
bunului imobil în posesiune în scopul administrării acestuia. Se va lua în consideraţie faptul dacă veniturile
administrării vor depăşi cheltuielile curente ale acesteia. Toate veniturile din administrarea bunului imobil, cu
excepţia cheltuielilor de administrare, vor fi distribuite asupra satisfacerii creanţei garantate. Administratorul
bunului va prezenta un plan de distribuire a veniturilor. În cazul în care creanţa creditorului gajist este satisfăcută, el
va ridica dreptul de administrare asupra bunul imobil. Modificările respective vor trebuie introduce în registrul
imobilelor.
În cazul în care a fost constituit un drept de ipotecă asupra chiriei (rentei, sau altor plăţi sistematice la care este
îndreptăţit proprietarul bunului ipotecat în baza legii sau contractului cu un terţ, creditorul gajist poate decide să
încaseze aceste plăţi în contul executării creanţei garantate. În preavizul cu privire la exercitarea dreptului de gaj se
va menţiona încasarea acestor plăţi în contul executării creanţei garantate.
Alineatul 3 lit. b
Ipoteca de întreprinzător este un drept de gaj asupra anumitor bunuri ale unei întreprinderi sau asupra tuturor
bunurilor unei întreprinderi Grevarea cu gaj a unei părţi din bunurile întreprinderii se face astfel, încît să cuprindă
bunurile necesare şi capabile să funcţioneze ca o întreprindere. În cazul în care creditorul gajist îşi va exercita
drepturile de gaj, bunurile grevate prin ipoteca de întreprinzător ar putea trece în mîinile unui alt proprietar. Bunurile
grevate trebuie să poată funcţiona separat de bunurile negrevate cu ipotecă de întreprinzător ale întreprinderii. În
sensul prezentului articol, prin întreprindere nu se înţelege forma juridică de organizare sau o persoană juridică, ci
un patrimoniu separat sau un complex patrimonial care aparţine unei persoane juridice, unei societăţi comerciale sau
unui întreprinzător. Astfel, de exemplu, în cazul în care o societate comercială are în proprietate linii de producţie în
mai multe localităţi, ea poate greva prin ipotecă de întreprinzător una din aceste linii de producţie pentru a garanta
un credit (o linie de credit) necesar finanţării unui nou produs sau cumpărării de nou echipament. Cu privire la
ipoteca de întreprinzător se aplică îndeosebi art. 27 – 31 din Legea gajului.
În conformitate cu art. 470 alin. 2 lit. b, ipoteca de întreprinzător se înregistrează la biroul notarial în a cărui rază
teritorială se află întreprinderea. În practică, funcţionarea unui astfel de mecanism a înregistrării ipotecii de
întreprinzător ar putea să se lovească de cîteva dificultăţi. În primul rînd, o întreprindere se poate află în raza
teritorială a mai multor birouri notariale şi deci va fi dificil sau imposibil de verificat, dacă a fost sau nu înregistrată
o ipotecă de întreprinzător. În al doilea rînd, asupra bunurilor grevate cu ipotecă de întreprinzător ar putea să existe
un drept de gaj înregistrat în registrul gajului bunurilor mobile sau în registrul imobilelor.
În cazul în care s-au părţile contractului de gaj prevăd restricţii asupra dreptului de dispoziţie a bunurilor grevate
prin ipoteca de întreprinzător, acestea nu trebuie să cuprindă producţia, mărfurile, materia primă, etc. De asemenea,
restricţiile nu trebuie să afecteze capacitatea societăţii comerciale sau a întreprinzătorului de a menţine în stare
funcţională bunurile grevate.
Alineatul 3 lit. c
Gajul asupra mărfurilor poate fi constituit numai de către un antreprenor. Gajul care grevează bunuri în stoc va
subzista asupra bunurilor noi care le vor înlocui pe cele care au fost vîndute. Dacă bunurile vîndute nu sunt înlocuite
cu altele, gajul subzistă (se strămută de drept) asupra produsului (sumei) obţinut la vînzare. Cumpărătorul nu trebuie
să verifice registrul gajului sau alt registru unde a fost înregistrat gajul, dacă bunurile sunt vîndute în cursul
activităţii normale ale unei întreprinderi. Echipamentul unei întreprinderi nu face obiectul prevederii alin. 3 lit. c. Nu
este fixat un termen pentru înlocuirea mărfurilor vîndute cu altele noi. Termenul depinde de procesul de producere,
de prelucrare, etc. Cu privire la particularităţile gajării mărfurilor vezi art. 459 din prezentul cod. Cu privire la
grevarea cu gaj a titlurilor reprezentative ale mărfurilor vezi art. 778 din Legea gajului.
Alineatul 3 lit. d
Această prevedere se aplică bunurilor care vor fi create în viitor, precum şi bunurilor care există în prezent, dar vor
intra în proprietatea debitorului gajist în viitor. Gajul asupra bunurilor viitoare poate fi constituit în conformitate cu
art. 466 alin. 2, totuşi momentul ataşării dreptului de gaj la un bun viitor are loc în momentul în care debitorul gajist
dobîndeşte proprietatea asupra bunului care corespunde descrierii stabilite în contract. Cu privire la ataşarea
dreptului de gaj vezi comentariu la art. 466. Gradul de prioritate asupra bunurilor viitoare se stabileşte în dependenţă
de momentul constituirii gajului şi nu de la momentul dobîndirii proprietăţii de către debitorul gajist.

Articolul 456. Creditorul gajist şi debitorul gajist

(1) Creditorul gajist este persoana obligaţiile faţă de care sînt garantate prin gaj.
(2) Debitor gajist este proprietarul sau un alt posesor şi uzufructuar legal al bunurilor depuse în gaj care are
dreptul de a înstrăina aceste bunuri.
(3) Gajul poate fi constituit atît de debitorul obligaţiei garantate, cît şi de un terţ.

Alineatul 1
Noţiunile juridice de creditor şi debitor se aplică unei varietăţi largi de relaţii sociale. O persoană cui i se datorează
ceva ce poate fi urmărit în instanţa de judecată şi transformat într-o hotărîre judecătorească (cu caracter pecuniar)
este creditorul părţii care datorează. „Creditorul” cuprinde o varietate de caracteristici într-o multitudine de
circumstanţe. Cu excepţia cazului în care un creditor contractează cu debitorul un statut de creditor gajist sau un
creditor dobîndeşte în condiţiile legii statutul de creditor gajist, creditorul va fi un creditor ordinar (creditor
chirografar). Un creditor gajist este deci o persoană care deţine creanţe garantate prin gaj. În exercitarea drepturilor
sale cu privire la gaj, creditorul gajist poate fi reprezentat de un administrator sau de către un terţ.
Calitatea de creditor gajist apare din momentul constituirii (perfectării) gajului (vezi art. 466). Pînă la momentul
constituirii gajului, creditorul care a încheiat un contract de gaj nu are un drept prioritar faţă de alţi creditori la
satisfacerea din valoarea bunului prevăzut pentru a fi gajat.
Alineatul 2
Un debitor este o persoană care datorează plata sau executarea obligaţiei. Un debitor gajist este o persoană care are
dreptul de proprietate asupra bunului care a fost gajat în scopul garantării executării unei obligaţii. Acest alineat de
asemenea prevede, că debitor gajist este de asemenea o persoană care posedă bunuri depuse în gaj şi care are dreptul
de înstrăinare a acestor bunuri. În fine, alineatul prevede că debitor gajist este o persoană care în favoarea căreia s-a
constituit un uzufruct legal, în cazul în care această persoană are dreptul de a înstrăina aceste bunuri. Cu privire la
posesorul şi uzufructuarul bunului se impun însă largi limitări, care sunt descrise mai jos.
O persoană poate întruni calitatea de debitor a obligaţiei principale şi de debitor gajist. Debitorul obligaţiei
principale şi debitorul gajist pot însă fi persoane diferite. Astfel, de exemplu, un terţ poate garanta cu bunul său o
obligaţie a debitorului unui contract de credit. De asemenea, prin dobîndirea proprietăţii asupra unui bun gajat, noul
proprietar devine debitor gajist, sub rezerva prevederilor legale (vezi art. 478 şi 486). În aceste caz, proprietarul
bunului gajat (debitorul gajist) nu are obligaţia să aducă la îndeplinire obligaţia garantată prin gaj, ci are obligaţiile
prevăzute de acest capitol şi de contract. Debitorul gajist are însă dreptul să satisfacă creanţa creditorului gajst atunci
cînd creanţa a devenit scadentă faţă de acesta sau cînd debitorul obligaţiei garantate are dreptul să-şi execute
obligaţia (să efectueze prestaţia). În acest caz, creanţa creditorului gajist trece la debitorul gajist în măsura în care
debitorul gajist a executat această creanţa. La solicitarea debitorului gajist, creditorul gajist va înmîna acestuia actele
necesare pentru înscrierea (radierea) respectivă în registru unde a fost înregistrat gajul.
Bunul care se află în coproprietate poate fi gajat doar cu acordul tuturor coproprietarilor, fiecare de ei devenind în
acest caz co-debitor gajist. În baza principiului indivizibilităţii gajului, aceşti codebitori gajişti răspund în mod
solidar faţă de creditorul gajist. Astfel, în cazul în care unul dintre aceşti codebitori gajişti plăteşte contravaloarea
părţii sale în bunul proprietate comună, partea sa rămîne în continuare gajată, cu excepţia cazului în care creditorul
gajist îşi dă acordul asupra terminării gajului asupra acestei părţi. Acordul trebuie să fie făcut în formă scrisă.
Deşi alin. 2 prevede că un posesor al bunului este debitor gajist, dacă el are dreptul de înstrăina bunul. Această
prevedere vine însă în contradicţie cu multe norme ale prezentului cod, astfel încît o reduc la ineficienţă. În primul
rînd, nu sunt debitori gajişti acei posesori care nu pot înstrăina bunul gajat din nume propriu. Astfel, de exemplu, un
titular al unei procuri care îi dă dreptul să înstrăineze un bun nu poate fi debitor gajist. În al doilea rînd, nu sunt
debitori gajişti acei posesori, care pot înstrăina bunul în nume propriu, dar pe contul şi riscul străin. Astfel, de
exemplu, nu este debitor gajist un comisionar. Se desprinde concluzia, că doar cazul în care posesorul poate
înstrăina bunul în nume propriu, pe contul propriu şi riscul propriu s-ar putea pune problema. În legislaţia curentă un
asemenea posesor este întreprinderea de stat. Însă şi în cazul întreprinderii de stat se impun o limitare importantă.
Mai întîi, în cazul grevării cu gaj în baza unui contract, întreprinderea de stat trebuie să aibă autorizaţia fondatorului,
deci a proprietarului. Prin extensiune, autorizarea fondatorului este necesară şi atunci, cînd întreprinderea de stat
procură bunuri gajate.
Ca şi în cazul întreprinderilor de stat, unii proprietari pot deveni debitori gajişti doar în cazul în care contractul de
gaj este în prealabil autorizat (aprobat) de către un terţ. Astfel, de exemplu, în cazul minorilor şi a persoanelor cu
capacitate de exerciţiu restrînsă, gajarea bunurilor acestora se face doar cu acordul autorităţii de tutelă sau curatelă.
Posesorul bunului gajat, care are dreptul de înstrăinare a acestui bun este mai curînd un terţ. Contra terţului la care se
află sau care deţine bunul gajat, creditorul gajist îşi poate exersa drepturile în conformitate cu prezentul capitol, cu
excepţia cazului în care terţul deţine un drept de gaj de rang superior.
Deşi alin. 2 prevede că un uzufructuar este debitor gajist, în condiţiile legislaţiei în vigoare, uzufructuarul nu are
poziţia juridică necesară şi suficientă pentru a putea fi debitor gajist. Astfel, conform prevederilor prezentului cod,
uzufructuarul nu poate înstrăina bunul (vezi art. 395 alin. 1). Înstrăinarea bunurilor de către uzufructuar ar
contraveni şi prevederilor art. 398 alin. 1, 405 alin. 1, 416 şi 423 alin. 1. S-ar pune întrebarea, dacă uzufructuarul
poate pune în gaj bunurile consumptibile pe care el le poate înstrăina în conformitate cu art. 402. S-ar părea, că în
scopul protejării circuitului civil nici aceste bunuri nu pot fi puse în gaj de către uzufructuar. De asemenea, gajarea
bunurilor acordă creditorului gajist dreptul de urmărire a lor sau a produsului vînzării acestora, iar la momentul
restituirii acestora sau a contravalorii lor de uzufructuar către nudul proprietar, proprietarul devine debitor gajist fără
să fi consimţit la aceasta.
Există o situaţie diferită atunci cînd un bun gajat devine ulterior obiectul unui uzufruct. În acest caz debitor gajist
rămîne în continuare (şi după crearea uzufructului) proprietarul bunului gajat. Exercitarea dreptului de gaj în acest
caz se face însă în mod simultan contra nudului proprietar şi contra uzufructuarului şi ambii trebuie notificaţi pînă la
exercitarea dreptului. Nudul proprietar poate greva cu gaj bunurilor aflate la uzufructuar, cu excepţia cazului în care
el s-a obligat să nu le greveze sau dacă din actul de constituire a uzufructului reiese altceva.
În conformitate cu art. 26 a Legii cu privire la gaj este debitor gajist şi persoana care a depus în gaj o creanţă
garantată printr-un gaj înregistrat pe care o deţine contra unui terţ.
În general nu este necesar ca debitorul gajist să aibă bunul gajat în posesiunea lui atît la momentul constituirii
gajului cît şi ulterior. Bunul gajat poate fi în posesiunea unui terţ, însă în acest caz trebuie să existe un acord în scris
între debitorul gajist şi terţ, că acesta din urmă deţine bunul pentru creditorul gajist.
Alineatul 3
Alineatul 3 prevede, că debitor gajist poate fi atît debitorul obligaţiei garantate, cît şi un terţ. În cazul în care debitor
gajist este un terţ, acesta nu are obligaţia să aducă la îndeplinire obligaţia garantată prin gaj ca atare, ci are obligaţiile
prevăzute de acest capitol şi de contractul de gaj.
Articolul 457. Obiectul gajului

(1) Obiect al gajului (bun gajat) poate fi orice bun, inclusiv o universalitate de bunuri, titluri de valoare şi
drepturi confirmate prin certificate de acţiuni.
(2) Nu pot constitui obiect al gajului bunurile retrase din circuitul civil, bunurile inalienabile sau insesizabile.
(3) Prin contract poate fi prevăzută extinderea gajului asupra bunurilor care vor fi dobîndite în viitor.
(4) Bunurile care, conform legii, nu pot fi transmise separat nu pot fi grevate separat cu un gaj. Nu poate fi
obiect al gajului o parte a bunului indivizibil.
(5) Bunurile care se află în proprietate comună pot fi depuse în gaj doar cu acordul tuturor coproprietarilor.
(6) Unul dintre coproprietari poate depune în gaj cota sa din bunurile proprietate comună pe cote-părţi fără
acordul celorlalţi coproprietari dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În cazul imobilelor, menţiunea cu
privire la necesitatea unui asemenea acord urmează a fi înscrisă în registrul bunurilor imobile.
(7) Dreptul de gaj se extinde asupra accesoriilor bunului principal obiect al gajului dacă în contract nu este
prevăzut altfel.
(8) Dreptul de gaj se extinde asupra fructelor bunurilor gajate doar în cazurile prevăzute de contract.
(9) Cel care are asupra bunului un drept afectat de modalităţi sau susceptibil de nulitate poate constitui doar
un gaj afectat de aceleaşi modalităţi sau condiţii de nulitate.

Alineatul 1
Obiect al gajului pot fi toate bunurile mobile şi imobile, corporale şi incorporale, cu excepţiile stabilite de acest
articol. Pot fi obiect al gajului de asemenea bunurile accesorii (corporale şi incorporale) unui imobil. Obiect al
gajului pot servi animalele, stocurile de mărfuri, echipamente, instalaţii, maşini agricole. Titlurile de valoare pot fi
obiect al gajului, cum ar fi certificatul de depozit, warantul, conosamentul, gajul asupra lor constituindu-se de regulă
prin amanetarea acestora. Poate fi obiect al gajului chiria pe care o produce un imobil închiriat sau arendat (vezi art.
17 alin. 2 din Legea gajului). Acţiunile şi părţile sociale în societăţile pe acţiuni şi cu răspundere limitată pot fi
obiect al gajului, precum şi drepturile confirmate prin certificate de acţiuni. Drepturile de proprietate intelectuală
(drepturile de autor, de proprietate industrială, cum ar fi drepturile din invenţii, brevete şi mărcile comerciale) şi
comercială pot fi constitui obiecte ale gajului. Anumite drepturi pot constitui obiect al unui gaj. În condiţiile legii
poate fi depus în gaj un drept exclusiv, care reiese dintr-o licenţă sau autorizaţie. Obiect a gajului poate servi şi o
creanţă garantată printr-un gaj (vezi art. 26 din Legea gajului), precum şi o creanţă negarantată. Obiect al gajului
poate servi şi o universalitate de bunuri mobile, care poate include bunuri circulante şi bunuri viitoare. Obiect al
gajului pot fi bunurile viitore, cum ar fi lemnul copacilor sau recolta agricolă. S-ar pune şi problema grevării cu gaj a
bunurilor mobile care fac obiectul unui contract de leasing.
Gajul asupra unui bun se extinde şi asupra produselor obţinute în urma dispoziţiei bunului prin vînzare, schimb sau
în alt mod, fructelor bunului gajat dacă este prevăzut în contract, sumelor obţinute prin operaţiunile ulterioare,
precum şi asupra pretenţiilor din pierderea, folosirea non-conformă, împiedicarea folosirii sau deteriorarea bunului
gajat. Gajul se extinde asupra despăgubirilor de asigurare pentru pieirea, pierderea sau deteriorarea bunului gajat,
indiferent în a cărui favoare bunul a fost asigurat, cu excepţia cazului în care pieirea, pierderea sau deteriorarea
bunului se datorează actului sau acţiunilor (sau omisiunii) culpabile ale creditorului gajist.
Soft-ul este un program de computer şi include informaţia de suport adecvată. Soft-ul încorporat într-un bun este în
mod normal considerat parte a bunului şi este tratat în conformitate cu prezentul capitol. Soft-ul care nu este
incorporat într-un bun, poate fi obiect separat al unui contract de gaj.
Ipoteca poate fi constituită şi asupra dreptului de superficie. Dacă şi în măsura în care dreptul de uzufruct poate fi
înstrăinat, el poate fi grevat cu gaj.
Bunul imobil care face obiectul unei ipoteci trebuie să fie descris cu precizie suficientă pentru a-l determina, pentru
ca să nu existe nici o îndoială asupra identificării bunului gajat. Aceasta se referă mai ales la loturile de pămînt care
fac obiectul ipotecii.
Alineatul 2
Sub prevederile alin. 2 cad în primul rînd bunurile care fac parte din domeniul public (vezi art. 296). Bunurile care
sunt interzice în circuitul civil nu pot face obiectul gajului. Nu pot servi obiect al gajului bunurile din patrimoniul
cultural. S-ar părea că nu pot constitui obiectul gajului bunurile care servesc în mod direct necesităţile vitale
persoanei fizice şi de care persoana fizică nu poate lipsită, cum ar fi mobilierul şi obiectele casnice aflate în locuinţa
principală a debitorului gajist.
Alineatul 3
Bunurile care vor fi dobîndire în viitor de către debitorul gajist pot face obiectul gajului. Astfel, recolta agricolă
viitoare, inclusiv cea ce se va recolta de pe pomi fructiferi, viţa de vie, tufari, etc., copacii pentru lemn, mineralele
care urmează să fie extrase, animalele nenăscute. Aceste bunuri pot face doar obiectul unui gaj convenţional (prin
contract). Chiar dacă un gaj asupra unor bunuri viitoare a fost înregistrat, dreptul de gaj se va ataşa bunului dat doar
la momentul în care debitorul gajist va dobîndi proprietatea asupra bunului (vezi comentariu la art. 466). Gradul de
prioritate se stabileşte în dependenţă de momentul constituirii gajului asupra bunurilor viitoare şi nu din momentul
dobîndirii proprietăţii de către debitorul gajist.
În unele situaţii, contractul de gaj este formulat astfel încît să cuprindă bunurile prezente cît şi bunurile care for fi
procurate şi vor intra în proprietatea debitorului gajist în viitor. Ar putea apărea probleme cu privire la faptul dacă
toate bunurile viitoare vor fi grevate cu gaj sau doar anumite bunuri. Aceste probleme vor ţine de interpretarea
contractului. Cînd terţii sunt în conflict cu privire la bunurile care au intrat ulterior în proprietatea debitorului gajist,
important este conţinutul menţiunii cu privire la gaj care s-a înregistrat în registrul respectiv.
Alineatul 4
Scopul alineatului 4 este de a face eficientă exercitarea de către creditorul gajist o drepturilor de gaj. În cazul în care
bunul gajat nu poate fi înstrăinat separat, pentru că legea nu o permite, valoarea gajului se diminuează. La fel, în
cazul gajului asupra unei parţi a bunului indivizibil, valoarea gajului va fi diminuată prin dificultatea sau chiar
imposibilitatea exercitării dreptului de gaj. S-ar pune problema, dacă, în cazul în care un bun şi-a pierdut
individualitatea după grevarea lui cu gaj, gajul subzistă asupra bunului in care bunul gajat a fost incorporat.
Alineatul 5
Bunul care se află în coproprietate poate fi gajat doar cu acordul tuturor coproprietarilor, fiecare coproprietar
devenind în acest caz co-debitor gajist. În baza principiului indivizibilităţii gajului, aceşti codebitori gajişti răspund
în mod solidar faţă de creditorul gajist. În cazul în care unul dintre aceşti codebitori gajişti plăteşte contravaloarea
părţii sale în bunul proprietate comună, partea sa rămîne în continuare grevată prin gaj, cu excepţia cazului în care
creditorul gajist îşi dă acordul asupra terminării gajului asupra acestei părţi. Acordul trebuie să fie făcut în formă
scrisă.
În cazul partajării (împărţelii) bunului gajat care se află în proprietate comună, gajul va subzista asupra fiecărui bun
rezultat din partajare sau a sumelor de bani atribuite. Creditorul gajist are dreptul să se opună partajării bunului
gajat. În cazul în care asupra bunului care a rezultat din partajare este înregistrat un nou gaj, acest nou gaj va avea un
grad de preferinţă inferior faţă de gajul înregistrat anterior, cînd bunul făcea parte dintr-un bun proprietate comună.
Alineatul 6
Alineatul 6 dispune că o cotă-parte poate fi grevată de gaj fără acordul celorlalţi coproprietari ai bunului. Dacă însă
coproprietarii au convenit că fiecare din ei poate greva bunul prin gaj doar cu acordul celorlalţi coproprietari, atunci
un asemenea acord trebuie înregistrat în registrul bunurilor imobile. Prevederea propoziţie 2 se aplică doar cu privire
la bunurile imobile. Un acord înregistrat le este opozabil terţilor. Astfel, dacă există un asemenea acord înregistrat în
registrul bunurilor imobile şi un coproprietar a gajat cota sa parte contrar prevederilor acordului, terţul în favoarea
căruia a fost creat gajul nu se consideră a fi de bună credinţă şi va trebui să înfrunte existenţa acordului între
coproprietari. În ce priveşte bunurile mobile, coproprietarii pot conveni ca fiecare din ei să gajeze cota parte doar cu
acordul celorlalţi. Nu este necesar şi nici posibil înregistrarea unui asemenea acord (care priveşte bunurile mobile).
În cazul în care există un asemenea acord, iar unul dintre coproprietari a gajat cota sa parte fără consimţămîntul
celorlalţi coproprietari, el va răspund doar în faţa celorlalţi coproprietari pentru încălcarea acordului. Gajul va fi
considerat, în lipsa altor impedimente, valabil creat şi terţul în favoarea căruia a fost gajat bunul nu va fi afectat de
acordul coproprietarilor prin care fiecare se obligă reciproc să nu gajeze fără acordul celorlalţi. Se pune problema,
dacă o prevedere legală ar putea să se opună grevării unei cote-părţi fără acordul coproprietarilor. O asemenea
prevedere ar limita dreptul coproprietarului de a dispune de cota sa parte. Asemenea limitări ar putea să existe doar
în cazul în care interesul celorlalţi coproprietari ar fi considerat net superior dreptului coproprietarului, ceea ce ar
putea fi doar un caz extrem.
În cazul împărţelii (partajării) bunului proprietate comună, gajul care grevează o cotă parte din bun se menţine
asupra bunului rezultat din partajare şi asupra sumelor de bani atribuite la partajare. În cazul în care asupra bunului
care a rezultat din partajare este înregistrat un nou gaj, acest nou gaj va fi un grad de preferinţă inferior faţă de gajul
înregistrat asupra cotei părţi, cînd bunul făcea parte dintr-un bun comun.
Alineatul 7
Gajul se extinde asupra accesoriilor bunului gajat. Dacă asupra unui accesoriu al bunului gajat a fost constituit în
mod separat un drept de gaj, acesta primează. Bunurile mobile gajate care sunt accesorii unui imobil, dar nu sunt
incorporate în acesta şi nu şi-au pierdut individualitatea, sunt considerate în scopul executării obligaţiei garantate ca
bunuri care şi-au conservat caracterul de bunuri mobile. Ipoteca se întinde si asupra bunurilor mobile accesorii
imobilului ipotecat, chiar dacă acestea din urmă nu erau afectate exploatării imobilului la data constituirii ipotecii.
Alineatul 8
Bunul asupra căruia s-a constituit un drept de gaj rămîne în folosinţa debitorului gajist, acesta dobîndind fructele şi
veniturile bunului gajist. În cazul în care creditorul gajist şi debitorul gajist convin prin contract, gajul poate greva şi
fructele bunului gajat.
Cînd bunul gajat este la creditor, creditorul este obligat să culeagă fructele bunului gajat. În cazul în care părţile au
convenit, creditorul gajist va trece valoarea fructelor în contul stingerii obligaţiei garantate prin gaj (vezi art. 477).
Ordinea în care loc achitarea este următoarea: mai întîi se achită costurile, în al doilea rînd dobînzile şi în ultimul
rînd a datoriei propriu-zise.
Alineatul 9
Debitorul gajist care are asupra bunului gajat un drept anulabil sau afectat de o condiţie poate consimţi doar un gaj
afectat de aceleaşi nulităţi sau condiţii. El trebuie să îl informeze pe creditorul gajist cu privire la condiţiile sau alte
circumstanţe care ar putea afecta dreptul lui de proprietate asupra bunului.
Articolul 458. Amanetarea bunurilor la lombard

(1) Amanetarea bunurilor la lombard se realizează în conformitate cu legea.

(2) Pentru bunul preluat se emite chitanţa de amanetare, care confirma încheierea contractului de amanet.
(3) Lombardul este obligat ca, în momentul transferării posesiunii, sa asigure bunul amanetat pe propria
cheltuiala, în favoarea debitorului şi corespunzător valorii evaluate, care se determina în funcţie de preturile
de piaţă pentru categoriile şi calitatea obiectelor amanetate. Este nula clauza care exclude obligaţia de
asigurare.
(4) Lombardul nu are dreptul sa folosească şi sa dispună de bunurile amanetate şi răspunde pentru pierderea
sau deteriorarea lor în măsura în care nu poate dovedi ca pierderea sau deteriorarea este urmare a unei
situaţii de forţă majora.
(5) În cazul în care creditul garantat prin amanetarea bunurilor la lombard nu va fi restituit în termen,
lombardul are dreptul, în baza unui act notarial cu caracter executoriu, sa vîndă, după expirarea termenului
de gratie de o luna, bunul amanetat conform regulilor de valorificare a patrimoniului amanetat. Creanţele
lombardului fata de debitor se sting şi atunci cînd cîştigul din vînzare nu acoperă datoria.
(6) Condiţiile contractului de amanetare la lombard prin care se limitează drepturile debitorului în raport cu
cele conferite prin prezentul cod şi prin alte legi sînt nule. În locul unor astfel de condiţii se aplica dispoziţiile
legale corespunzătoare.

Lombardul este un împrumutător de bani. Lombardul împrumută bani contra constituirii unui amanet asupra
bunurilor personale ale unui debitor gajist, deci ale unui consumator, nu şi asupra bunurilor care fac obiectul
activităţii de antreprenoriat. Amanetarea bunurilor la lombard, ca de altfel amanetarea bunurilor de către alţi
creditori gajişti, este supusă prevederilor Codului civil şi Legii cu privire la gaj. Deşi prezentul articol se referă doar
la amanetarea bunurilor la lombard, comentariul de mai jos cuprinde toate cazurile de amanetare, indiferent de
calitatea creditorului gajist şi debitorului gajist.
Amanetul se constituie prin remiterea lucrului sau titlului către creditor sau, în cazul în care lucrul sau titlul se află la
creditor, prin menţinerea posesiunii creditorului, cu consimţământul debitorului gajist, în scopul garantării creanţei.
Dacă titlul negociabil se transmite prin andosare sau prin tradiţiune, remiterea bunului către creditor are loc prin
andosare sau, după caz, prin tradiţiune. Amanetul este făcut public şi deci este opozabil terţilor prin faptul posesiunii
de către creditor a lucrului sau titlului. Publicitatea determină gradul de prioritate a amanetului în conformitate cu
art. 481. Amanetul există numai atâta timp cât posesiunea exercitată de creditor este continuă. Posesiunea lucrului
rămîne continuă chiar dacă exercitarea posesiunii este împiedicată de un terţ, fără consimtământul creditorului, sau
chiar dacă exercitarea posesiunii este întreruptă, temporar, prin remiterea lucrului sau a titlului către debitorul gajist
sau către un terţ pentru a-l evalua, repara, transforma ori ameliora. Creditorul gajist care este împiedicat să deţină
lucrul poate revendica bunul de la persoana care-l deţine, afară numai dacă această împiedicare rezultă din exerciţiul
de către un alt creditor a drepturilor rezultând dintr-un gaj (amanet). Creditorul poate, cu acordul debitorului gajist,
exercita posesiunea sa prin intermediul unui terţ, însă posesiunea exercitată de terţ nu asigură opozabilitatea gajului
decît din momentul în care a primit înscrisul constatator al amanetului. Creditorul gajist este obligat să elibereze, la
cererea debitorului gajist, o recipisă cu privire la caracterul şi, în măsura în care este posibil, la mărimea obligaţiei,
executarea căreia este garantată de bunul amanetat.
Amanetul care grevează bunurile reprezentate printr-un conosament (bill of lading) sau printr-un alt titlu negociabil
ori asupra creanţelor este opozabil (deci este constituit) celorlalţi creditori ai debitorului îndată ce creditorul a
executat prestaţia sa, dacă titlul îi este remis în următoarele zece zile. Dacă titlul este negociabil prin andosare şi
remitere sau numai prin remitere, transmiterea lui către creditorul gajist are loc prin andosare şi remitere sau numai
prin remitere.
În cazul în care creditorului gajist i-a fost predat un bun, care nu este proprietatea debitorului gajist, asupra
dobîndirii dreptului de amanet se aplică în mod corespunzător dispoziţiile cu privire la dobîndirea cu bună credinţă.
În cazul în care bunul amanetat este grevat cu un drept al unui terţ, amanetul are prioritate faţă de acest drept, cu
excepţia cazului în care creditorul gajist nu a fost de bună credinţă în momentul constituirii amanetului în ceea ce
priveşte acest drept. Astfel, în cazul în care bunul amanetat este grevat de un gaj fără deposedare (gaj înregistrat),
creditorul gajist nu se consideră de bună credinţă.
În cazul în care creditorul gajist nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător obligaţiile ce îi revin cu privire la
conservarea şi întreţinerea corespunzătoare a bunului amanetat, debitorul are dreptul la satisfacerea creanţei şi
restituirea acestui obiect sau poate să solicite predare bunului unui terţ pe cheltuiala creditorului gajist. În cazul în
care există pericolul dispariţiei bunului sau a diminuării apreciabile a valorii acestuia, debitorul poate solicita
restituirea bunului, dar trebuie să ofere un alt mijloc de garantare a creanţei. Dacă debitorul nu oferă creditorului
gajist o altă garanţie într-un termen stabilit de ultimul, atunci creditorul gajist are dreptul să valorifice obiectul
amanetat. În dependenţă de circumstanţe, valorificarea bunului trebuie făcută la momentul şi de o maniera, care ar
rezulta în obţinerea valorii maxime. Valorificarea bunului se va face în condiţiile dispoziţiilor cu privire la
valorificarea bunului gajat. Dacă bunul este vîndut, suma de bani rezultată din vînzare (adică produsul) înlocuieşte
obiectul amanetului şi va fi păstrată pînă la expirarea termenului contractului efectuîndu-se totodată compensarea
corespunzătoare.
Creditorul gajist răspunde pentru pierderea completă sau parţială sau pentru deteriorarea totală sau parţială a
obiectului amanetului în măsura în care nu poate dovedi că, conform dispoziţiilor prezentului Cod şi a Legii cu
privire la gaj este eliberat de răspundere pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor. Creditorul gajist nu
răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bunului gajat, survenită în urma unei circumstanţe de forţă majoră sau
rezultată din maturarea bunului, perisabilitatea lui sau din utilizarea lui normală şi autorizată. În cazul în care
obiectul amanetării s-a deteriorat din vina creditorului gajist, astfel încît nu mai poate fi folosit conform destinaţiei
sale directe, debitorul gajist are dreptul să renunţe la acest bun şi să solicite repararea prejudiciului.
Creditorul gajist trebuie să facă toate actele necesare conservării şi întreţinerii bunului pe care îl are în posesie.
Debitorul gajist este obligat să ramburseze creditorului cheltuielile necesare făcute de acesta pentru conservarea şi
întreţinerea bunului. În cazul în care creditorul gajist efectuează alte cheltuieli decît cheltuielile necesare făcute de
acesta pentru conservarea şi întreţinerea bunului amanetat, obligaţia debitorului gajist de acoperire a cheltuielilor se
reglementează conform dispoziţiilor prezentului cod referitoare la gestiunea de afaceri.
Creditorul gajist nu are dreptul să folosească obiectul amanetat, în măsura în care contractul nu prevede altceva.
Creditorul gajist, care foloseşte bunul amanetat cu acordul debitorului trebuie să prezinte debitorului gajist o dare de
seamă. Dacă contractul nu prevede altceva, cîştigul obţinut din utilizarea bunului se foloseşte pentru achitarea
costurilor, dobînzilor şi a datoriei, în ordinea descrisă aici.
În cazul cesiunii creanţei garantate prin amanet, noul creditor preia amanetul. El poate pretinde fostului creditor
gajist transferarea posesiei obiectului amanetului. Dreptul de amanet se stinge dacă la cesiunea creanţei s-a convenit
că dreptul de amanet nu trebuie transmis. Nu este posibilă transferarea dreptului de amanet fără creanţa garantată.
Pe lîngă temeiurile menţionate la art. 495 din prezentul cod şi a art. 80 din Legea gajului , dreptul de amanet se
stinge atunci cînd creditorul gajist pierde dreptul de posesie asupra bunului şi nu poate pretinde bunul sau cînd
creditorul gajist restituie debitorului bunul amanetat (în acest ultim caz, excepţie face cazul în care bunul amanetat
este remis debitorului gajist sau unui terţ în scopul evaluării, reparării, transformării sau ameliorării lui).
În cazul în care amanetul se stinge, creditorul gajist trebuie să restituie debitorului obiectul amanetului. Creditorul
gajist are dreptul să ia bunurile cu care a dotat obiectul amanetului, dacă acestea pot fi separate fără a deteriora
bunul.

Articolul 459. Particularităţile gajării mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare

(1) În cazul gajării mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare, debitorul gajist este în
drept să modifice componenţa şi forma naturală a obiectului gajului (stocurilor de mărfuri, materiei prime,
materialelor, semifabricatelor, produselor finite etc.) cu condiţia ca valoarea lor totala sa nu se reducă faţă de
valoarea menţionată în contractul de gaj.
(2) Reducerea valorii mărfurilor gajate care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare se admite
proporţional cu partea executată a obligaţiei garantate prin gaj dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(3) Mărfurile ce se află în circulaţie şi în proces de prelucrare înstrăinate de debitorul gajist încetează a fi
obiect al gajului în momentul trecerii dreptului de proprietate asupra lor câtre persoana care le-a cumpărat,
iar mărfurile cumpărate de debitorul gajist, menţionate în contractul de gaj, devin obiect al gajului în
momentul în care debitorul gajist dobândeşte dreptul de proprietate sau de gestiune asupra lor.
(4) Debitorul gajist al mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare este obligat să înscrie în
registrul gajului condiţiile gajării mărfurilor şi datele despre toate operaţiunile ce conduc la modificarea
componenţei şi formei naturale a mărfurilor gajate.

Gajul asupra mărruilor poate fi constituit doar de către un debitor gajist care este antrenat într-o activitate de
întreprinzător. În cazul gajării mărfurilor, nu este necesar individualizarea fiecărui bun în parte. Gajul asupra
mărfurilor vîndute nu subzistă în cadrul activităţii obişnuite, dar se extinde asupra mărfurilor noi care le înlocuiesc
pe cele vîndute. Dacă mărfurile au fost pierdute, iar debitorul gajist le înlocuieşte, gajul subzista asupra mărfurilor
înlocuitoare, ţinînd seama de natura acestor mărfuri şi de termenul în care ele au fost înlocuite. Dacă şi în măsura în
care valoare mărfurilor se reduce, gajul se extinde de drept asupra sumelor de bani provenite din vînzarea
mărfurilor.
Creditorul gajist poate să solicite debitorului gajist să întocmească dări de seamă despre folosirea şi modul de
dispoziţie asupra mărfurilor gajate. În acest sens debitorul gajist are obligaţia să ţină un registru al mărfurilor gajate.
În registru se înscriu condiţiile de gajare a mărfurilor şi toate actele juridice, care contribuie la modificarea
inventarului (contractele prin care mărfurile sunt înstrăinate şi contractele prin care se achiziţionează mărfurile) şi a
formei naturale, inclusiv procesul de prelucrare din ziua ultimei operaţiuni sau a ultimului act juridic. Deşi alin. 4
prevede înregistrarea acestor operaţiuni în registrul gajului, o astfel de înregistrare va fi dificil de realizat şi va spori
costurile debitorului gajist, fără însă a spori şi garanţiile creditorului gajist. Se pare că este suficient pentru debitorul
gajist să ţină un registru intern de strictă evidenţă, şnuruit şi stampilat, din care să se poată cu uşurinţă urmări toate
operaţiunile care au avut drept obiect mărfurile înregistrate.
Între un gaj constituit asupra unui stoc de mărfuri, inclusiv asupra mărfurilor viitoare, şi un gaj constituit asupra unor
anumite bunuri individualizare generic din acelaşi stoc, are prioritate gajul care a fost înregistrat primul.
Articolul 460. Particularităţile gajării titlurilor de valoare

(1) Titlurile de valoare pot fi gajate în temeiul contractului de gaj. Gajarea titlurilor de valoare prin
andosament se efectuează în conformitate cu legea.
(2) Gajarea titlurilor de valoare care confirma dreptul asupra unor anumite bunuri (titluri reprezentative ale
bunurilor) înseamnă şi gajarea bunurilor respective.
(3) Acţiunile gajate nu dau creditorului gajist dreptul de a participa ca acţionar la adunările generale,
dreptul de participare fiind rezervat acţionarului.
4) Certificatele cu privire la dobânzi, dividende şi la alte venituri obţinute în temeiul dreptului exprimat în
titlul de valoare constituie obiectul gajului doar în cazul în care contractul nu prevede altfel.

Alineatul 1
Grevarea titlurilor de valoare, cum ar fi valori mobiliare, titluri reprezentative de mărfuri sau bunuri, inclusiv
certificatele de depozit şi conosamentele negociabile, precum şi cecuri şi bilete la ordin, are loc de regulă prin
remiterea acestora sau prin remitere şi andosare, după cum transferul titlului în cauză necesită doar posesia sau
posesia şi andosarea. Valorile mobiliare, care potrivit regulilor pieţei de valori mobiliare unde sunt comercializate
(vîndute) pot fi transferate prin simpla înregistrare în registrele respective, vor fi grevate din acest moment. Asupra
gajării titlurilor de valoare care se remit creditorului gajist se aplică şi regulile specifice amanetului, dacă regulile
speciale cu privire la gajarea titlurilor de valoare nu prevăd ceva deosebit.
Prevederea alin. 1 nu trebuie interpretată în sensul că gajul asupra valorilor mobiliare se constituie în mod exclusiv
în temeiul contractului. Titlurile de valoare nu justifică un tratament diferenţiat de alte bunuri mobile şi drepturi sub
aspectul temeiului constituirii gajului. Gajul asupra valorilor mobiliare poate fi constituit în temeiul art. 467 lit. a) şi
c).
Alineatul 2
Gajarea titlurilor de valoare care confirmă dreptul asupra unor anumite mărfuri este rezervată doar persoanelor care
sunt antrenate în activitate de întreprinzător. Aceste alineat prevede că grevarea cu gaj a titlurilor de valoare, care
confirmă dreptul asupra unor mărfuri (titluri reprezentative ale mărfurilor) se extinde de drept şi asupra mărfurilor
respective. În cazul în care în completarea titlului de valoare există un warant şi dacă pe titlul de valoare este trecută
o menţiune cu privire la gaj, cu privire la valoarea datoriei şi cu privire la scadenţa creanţei, atunci la constituirea
gajului asupra mărfii este suficientă gajarea warantului. În cazul gajării unui titlu de valoare la purtător, precum şi a
unei cambii sau a unui alt titlu de valoare, care poate fi transferat prin andosare, creditorul gajist are dreptul să
pretindă creanţa ce rezultă din titlurile de valoare menţionate, indiferent de scadenţa creanţei pe care debitorul
trebuie să o execute faţă de creditorul gajist.
Dacă creditorul gajist este îndreptăţit sa îşi exercite dreptul său de gaj asupra unui titlu de valoare negociabil, el
poate exercita dreptul de gaj împotriva girantului sau avalistului.
Alineatul 3
Cu privire la grevarea cu gaj a valorilor mobiliare corporative, vezi Regulamentul privind gajul valorilor mobiliare
corporative, aprobat prin hotărîrea nr. 4/4 din 06.02.2003 a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (M.O. nr. 46-
47 din 19.03.2003). Dreptul de participa la adunarea generală, de a vota, de a înainta candidaţi pentru consiliul
societăţii şi pentru alte organe ale societăţii pe acţiuni, de a solicita documente, de a acţiona în judecată sunt
exercitate de acţionar, fără ca creditorul gajist să aibă un drept de înrâurire asupra acestor aspecte.

Articolul 461. Creanţa garantată prin gaj

(1) Gajul poate garanta una sau mai multe creanţe legale, existente sau viitoare, pure şi simple sau afectate de
modalităţi. Creanţa garantată prin gaj trebuie sa fie determinată sau determinabilă.
(2) Gajul poate fi constituit şi astfel încît doar suma maximă pentru care bunul trebuie să garanteze să fie
determinată prin înscriere în registru.
(3) Gajul este constituit valid numai dacă creanţa garantată este exprimată într-o sumă bănească.
(4) Dacă în contract nu se prevede altfel, gajul garantează creanţa în volumul existent la momentul
satisfacerii, inclusiv capitalul, dobînzile, cheltuielile de urmărire şi cheltuielile de întreţinere a bunului gajat.
Prin contract, părţile pot extinde garanţia şi asupra penalităţilor şi prejudiciului cauzat prin neexecutare.
(5) O creanţă poate fi garantată cu mai multe bunuri (gajul comun) şi de mai multe persoane.
(6) Cu acordul creditorului gajist şi al debitorului gajist, în locul creanţei pentru care este constituit gajul
poate fi pusă o altă creanţă. Înlocuirea creanţei garantate nu trebuie să afecteze drepturile creditorilor gajişti
cu grad de prioritate inferior. Cerinţele de formă şi de înregistrare se vor respecta în modul corespunzător.

Generalităţi
Acest articol este aplicabil creanţelor care pot grevate prin gaj convenţional. În cazul gajului legal, natura obligaţiei
garantate este determinată la art. 467. O creanţă garantată cu gaj se satisface cu preferinţă faţă de celelalte creanţe
din valoarea bunului grevat cu gaj în cazul în care debitorul nu a executat. Prioritatea între creanţele garantate prin
gajul asupra aceluiaşi bun se stabileşte în conformitate cu art. 481 din prezentul cod şi art. 57 al Legii cu privire la
gaj. În cazul insolvabilităţii debitorului gajist, creanţa garantată cu gaj are prioritate faţă de alte creanţe la
satisfacerea capitalului împrumutat, a dobînzii şi a cheltuielilor aferente în condiţiile Legii cu privire la
insolvabilitate.
Gajul poate garanta capitalul şi dobînda creanţei garantate. El poate de asemenea să garanteze costurile pentru
recuperarea şi conservarea obiectului gajului. Se pune problema, dacă în costurile de recuperare se includ şi
cheltuielile de judecată într-un proces contra unui terţ. S-ar părea că „costurile” includ atît cheltuielile de judecată cît
şi costurile extrajudiciare. Gajul poate de asemenea să garanteze şi penalităţile sau prejudiciul cauzat prin
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei garantate. În orice caz, obligaţia garantată trebuie să fie
suficient de determinată pentru a putea fi garantată. La fel şi obligaţiile viitoare trebuie să fie determinate sau
determinabile. În cazul în care părţile contractului nu au specificat întinderea obligaţiei garantate prin gaj, gajul va
garanta capitalul şi dobînzile împrumutului, precum şi cheltuielile de urmărire şi de întreţinere a bunului gajist, dacă
asemenea au fost făcute de către creditorul gajist. Cheltuielile de întreţinere includ şi costul asigurării bunului şi
plata oricăror taxe suportate de către creditorul gajist.
Actul în baza căruia se constituie gajul trebuie să prevadă în mod cert suma pentru care gajul se constituie. Mărimea
trebuie să fie precizată, pentru a permite terţilor să cunoască în ce sumă creditorul gajist poate fi satisfăcut din bunul
gajat. Nu este necesar însă ca actul în baza căruia se constituie gajul să prevadă şi suma exactă a obligaţiei principale
(a creanţei garantate), este de ajuns indicarea sumei maxime.
Părţile contractului de gaj pot prevedea ca locul unei creanţe garantate prin gaj să îl ia o altă creanţă. Spre exemplu,
debitorul a rambursat un credit şi creditorul convine cu debitorul gajist că un nou credit va fi garantat de acelaşi gaj.
Asemenea înlocuire a creanţelor nu poate însă înlătura drepturile de gaj asupra aceluiaşi bun dobîndite de alte
persoane. Aceasta înseamnă că gradul de prioritate a creanţei noi care a înlocuit o creanţă anterioară apare de la
momentul acordului părţilor cu privire la înlocuirea uneia cu alta. Pentru certitudine, părţile trebuie să înregistreze
gajul asupra noii creanţe la data la care au convenit înlocuirea lor şi gradul de prioritate a gajului astfel constituit va
fi acel de la acea dată şi nu la data la care a fost înregistrat gajul care garanta creanţa care a fost înlocuită (prima
creanţă).

Articolul 462. Gajul constituit pentru garantarea plăţii unei sume de bani

(1) Gajul constituit pentru garantarea plăţii unei sume de bani este valabil chiar dacă, la momentul
constituirii lui, debitorul gajist încă nu a primit sau a primit doar parţial prestaţia pentru care se obligă.
Această regula se aplică în special la acordarea unui credit sau la emiterea obligaţiilor sau altor titluri de
împrumut.
(2) Dacă creditorul gajist refuză să predea sumele de bani pe care s-a obligat să le dea cu împrumut şi în a
căror garantare deţine un gaj, debitorul gajist poate obţine, pe cheltuiala creditorului, reducerea (cu excepţia
ipotecii) sau radierea gajului, plătind, în ultimul caz, doar sumele care i-au fost predate efectiv.

Aceste articol se aplică doar cu privire la gajul convenţional. Prevederile lui trebuie interpretate ţinându-se cont de
importanţa ataşării dreptului de gaj la bunul respectiv (vezi comentariul la articolul 466). Astfel, gajul care se
constituie pentru garantarea unui credit, emiterea obligaţiunilor sau unui titlu de împrumut pe care creditorul gajist
s-a obligat să îl transmită debitorului gajist va fi valabil şi va determina ordinea de prioritate de la momentul
înregistrării gajului în registrul respectiv. Ataşarea dreptului de gaj la bunul în cauză va avea loc însă doar atunci
cînd creditorul gajist va acorda creditul debitorului gajist (sau va emite oblgaţiunea sau titlu de împrumut respectiv).
În practică acordarea creditului are loc la o dată ulterioară constituirii (perfectării) gajului şi ataşarea gajului la bunul
specificat pentru a garanta creditul din momentul acordării creditorului permite eliminarea abuzurilor şi
inconsistenţelor eventuale din partea creditorului gajist.

Articolul 463. Indivizibilitatea gajului

(1) Gajul este indivizibil şi subzista integral asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi
asupra tuturor părţilor lor chiar şi în cazul în care bunul sau obligaţia sînt divizibile.
(2) Ipoteca asupra construcţiilor capitale, apartamentelor sau încăperilor izolate situate pe terenul care
aparţine unui terţ se extinde asupra dreptului de folosinţă (superficie, arenda etc.) a terenului sau cotei ideale
respective.
(3) Ipoteca se extinde asupra tuturor ameliorărilor bunului grevat dacă în contract nu este prevăzut altfel.

Gajul este indivizibil chiar dacă bunul grevat prin gaj sau obligaţia principală sunt divizibile. Acest principiu se
aplică asupra ambelor tipuri de gaj, gajul cu deposedare (gajul înregistrat) şi amanetul. Principiul indivizibilităţii
gajului nu permite stingerea (radierea) parţială a gajului dacă, de exemplu, una din obligaţii a fost executată sau o
obligaţie a fost executată într-o proporţie mare, dar totuşi nu integral. Doar în cazul în care şi în măsura în creditorul
gajist o permite, o parte dintr-un bun gajat poate fi eliberat de gaj.
Articolul 464. Transformarea bunurilor

Gajul subzistă asupra bunului mobil nou care rezultă din transformarea unui bun gajat. Gajul se extinde
asupra a ceea ce rezultă din confuziunea (amestecul) sau unirea mai multor bunuri mobile dintre care cel
puţin unul a fost gajat.

Prevederea articolului 464 reglementează cazurile de transformare, confuziune sau unire a două sau mai multe
bunuri dintre care cel puţin unul a fost grevat cu gaj. Articolul cuprinde bunurile care şi-au pierdut identitatea în
procesul de producere (de exemplu, făina s-a transformat într-un produs de panificaţie) sau bunuri care şi-au pierdut
identitatea prin unire sau confuziune, astfel încît ele nu mai pot fi distinse. Gajul nu se stinge ca urmare a
transformării, confuziunii şi unirii, el subzistă asupra bunului rezultat. Persoana care dobîndeşte proprietatea bunului
mobil nou este ţinută de acest gaj. Dacă mai multe bunuri au fost gajate pînă la transformare, confuziune sau unire,
rangul de preferinţă asupra bunului transformat va depinde de data la care a fost înregistrat gajul asupra bunurilor.
Astfel, de exemplu, în cazul în care bunul A a fost gajat la o dată anterioară gajării bunului B şi ulterior ambele
bunuri au fost unite şi a rezultat bunul C, creditorul gajist care a înregistrat gajul asupra bunului A va avea un rang
de preferinţă superior faţă de creditorul care a înregistrat gajul asupra bunului B. Dacă gajul a fost înregistrat la
aceiaşi dată, rangurile de preferinţă a celor doi creditori sunt egale şi fiecare are un drept de gaj în bunul C în mod
proporţional valorii gajului la momentul cînd bunurile gajate A şi B s-au unit, amestecat sau transformat. Dată fiind
structura actuală a registrelor în care se înregistrează gajul conform legislaţiei în vigoare, ar putea apărea
problematică aplicare prevederii prezentului articol asupra determinării rangului de prioritate a gajului asupra
bunului C, dacă gajul asupra bunurilor A şi B au fost înregistrate în diferite registre.

Articolul 465. Despăgubirea de asigurare

Creditorul gajist are dreptul de a fi satisfăcut în mod prioritar din contul despăgubirii de asigurare pentru
pieirea, pierderea sau deteriorarea bunului gajat, indiferent de faptul în a cui favoare a fost asigurat bunul
gajat, daca pieirea, pierderea sau deteriorarea nu se datorează culpei creditorului gajist sau dacă în
contractul de gaj nu este prevăzut altfel.

Indemnizaţiile de asigurare vor fi plătite de către asigurător direct creditorului gajist la prezentarea creanţei
respective. Debitorul gajist are dreptul să aducă obiecţii asupra plăţii indemnizaţiei sau a modului în care
asiguratorul trebuie să o plătească creditorului sau creditorilor gajişti.

Secţiunea a 2-a
TEMEIUL APARIŢIEI GAJULUI. REGISTRUL GAJULUI

Articolul 466. Constituirea gajului

(1) Gajul se constituie în virtutea legii sau a contractului.

(2) Gajul înregistrat apare în momentul înregistrării sale, conform normelor stabilite de prezentul cod.
(3) În caz de amanet, gajul apare în momentul transmiterii obiectului gajului dacă în contractul de gaj nu
este prevăzut altfel.

Generalităţi
Atît înregistrarea gajului, cît şi transmiterea amanetului constituie forme de publicitate, adică forme prin care se
aduce la cunoştinţă publicului cu privire la constituirea unui drept de gaj asupra bunului respectiv. Obligaţia de a
înregistra gajul sau de a transmite bunul care face obiectul amanetului se naşte în baza contractului sau legii. În
dependenţă de temeiul naşterii, gajul este convenţional sau legal. Gajul care se naşte în temeiul unei hotărîri
judecătoreşti este gaj legal.
Alineatul 1
Temei pentru constituirea gajului poate servi o prevedere legală, o clauză contractuală sau dispoziţia unei hotărîri
judecătoreşti. Gajul deci nu se constituie prin însăşi lege, contract sau hotărîre judecătorească, acestea servind doar
temeiuri pentru constituirea (sau perfectarea) gajului. Contractul poate obliga debitorul gajist să constituie un gaj,
însuşi contractul nu are însă efecte constitutive. Nici hotărîrea judecătorească nu are efect constitutiv ea însăşi, ci
constituie temeiul pentru acţiunile de constituire a gajului. Dacă nu a fost constituit (perfectat), gajul nu există.
Procedura constituirii (perfectării) gajului este prevăzută în prezentul capitol, precum şi în Legea gajului. Tipul
gajului determină procedura constituirii (perfectării) gajului (vezi alin. 2 şi 3).
Alineatul 2
Constituirea (perfectarea) gajului înregistrat se face prin înregistrare. Înregistrarea are loc la momentul înscrierii în
registrul respectiv lui în conformitate cu prezentul capitol. Înregistrarea este importantă pentru a determina ordinea
de preferinţă asupra bunului gajat în conformitate cu art. 481. Înregistrarea nu are însă în mod automat efectul
ataşării dreptului de gaj asupra bunului în cauză. Pentru ataşarea dreptului de gaj asupra bunului indicat este necesar
ca:
creditorul gajist (sau altcineva în numele acestuia) să fi transmis debitorului valoarea pentru care debitorul gajist
garantează cu bunurile gajate (de exemplu, creditul);
debitorul gajist să aibă (să fi dobîndit) dreptul de proprietate asupra bunului (vezi comentariu la art. 456 alin. 2), iar
în cazul art. 26 din Legea gajului, debitorul trebuie să fie titularul creanţei garantate prin gaj;
să existe un contract semnat de către debitorul gajist care conţine descrierea rezonabilă a bunului gajat. Descrierea
bunului trebuie să fie făcută pentru a permite identifica bunul din mai multe puncte de vedere: categoria, tipul,
cantitatea sau altă formulă pentru calculare, standardul, listarea bunului, locul aflării, etc.
Ataşarea este momentul în care dreptul de gaj se leagă bunului în cauză. De la momentul ataşării dreptului de gaj
asupra bunului indicat, gajul devine în principiu executoriu contra debitorului gajist. Pînă la acel moment, gajul nu
este executoriu contra debitorului gajist, chiar dacă ar putea să existe în mod teoretic un temei de exercitare a
dreptului de gaj enumerat la art. 487 alin. 1. În mod normal, dacă cele trei condiţii enumerate mai sus sunt prezente
la data înregistrării, dreptul de gaj se ataşează asupra bunului de la momentul înscrierii. Însă în cazul în care se
înregistrează un gaj asupra bunurilor viitoare, ataşarea dreptului de gaj asupra bunului are loc la momentul
dobîndirii de către debitorul gajist a dreptului de proprietate asupra bunului (şi nu la momentul înretgistrării, deşi
ordinea de prioritate se stabileşte la momentul înregistrării). Tot aşa, în cazul în care creditorul gajist transmite
valoarea (de exemplu, un credit), pentru garantarea căreia a fost înregistrat un gaj, la o dată mai tîrzie înregistrării
gajului, ataşarea gajului asupra bunului în cauză are lor la momentul transmiterii valorii.
Prevederile art. 462 trebuie interpretate ţinându-se cont de importanţa ataşării dreptului de gaj la bunul respectiv.
Astfel, gajul care se constituie (se perfectează) pentru garantarea unui credit, emiterea obligaţiunilor sau unui titlu de
împrumut pe care creditorul gajist s-a obligat să îl transmită debitorului gajist va fi valabil şi va determina ordinea
de prioritate de la momentul înregistrării gajului în registrul respectiv. Ataşarea dreptului de gaj la bunul în cauză va
avea loc însă doar atunci cînd creditorul gajist va acorda creditul debitorului gajist (sau va emite oblgaţiunea sau
titlu de împrumut respectiv). În practică acordarea creditului are loc la o dată ulterioară constituirii (perfectării)
gajului şi ataşarea gajului la bunul specificat pentru a garanta creditul din momentul acordării creditorului permite
eliminarea abuzurilor şi inconsistenţelor eventuale din partea creditorului gajist.
Alineatul 3
Constituirea (perfectarea) amanetului se face prin remiterea bunului sau titlului, ori prin menţinerea posesiei bunului
sau titlului, în cazul în care creditorul gajist are bunul în posesie. Momentul remiterii sau menţinerii posesiei este
important pentru a determina ordinea de preferinţă asupra bunului gajat în conformitate cu art. 481. Remiterea
bunului sau menţinerea posesiei bunului nu are însă în mod automat efectul ataşării dreptului de gaj (amanetului)
asupra bunului în cauză. Pentru ataşarea dreptului de gaj (amanetului) asupra bunului remis sau menţinut în posesie
sunt necesare următoare condiţii:
creditorul gajist (sau altcineva în numele acestuia) să fi transmis debitorului valoarea (de exemplu, un credit) pentru
care debitorul gajist garantează cu bunurile gajate;
debitorul gajist să aibă dreptul de proprietate asupra bunului (vezi comentariu la art. 456 alin. 2);
amanetul să fie cu învoirea debitorului în posesiunea creditorului gajist sau în posesiunea unui administrator sau terţ
determinat de creditorul gajist sau creditorul gajist să controleze în alt mod bunul amanetat.
De la momentul ataşării dreptului de gaj (amantului) asupra bunului indicat, gajul devine în principiu executoriu
contra debitorului gajist. Pînă la acel moment, gajul nu este executoriu contra debitorului gajist, chiar dacă ar putea
să existe în mod teoretic un temei de exercitare a dreptului de gaj enumerat la art. 487 alin. 1. În general, dacă cele
trei condiţii enumerate mai sus sunt prezente la momentul remiterii bunului sau menţinerii posesiei, dreptul de gaj
(amanetul) se ataşează asupra bunului de la acel moment. Însă, în cazul în care se remite un bun sau se menţine
posesia asupra unui bun dreptul de proprietatea asupra căruia va apărea la debitorul gajist doar în viitor, ataşarea
dreptului de gaj (amanetului) asupra acestui bun are loc la momentul dobîndirii de către debitorul gajist a dreptului
de proprietate asupra bunului respectiv (şi nu la momentul remiterii sau menţinerii posesiunii, deşi ordinea de
prioritate se stabileşte la momentul remiterii sau menţinerii posesiunii). La fel, în cazul în care creditorul gajist
transmite valoarea (de exemplu, un credit), pentru garantarea căreia a fost constituit un amanet, la o dată ulterioară
remiterii bunului sau menţinerii posesiei, ataşarea gajului (amanetului) asupra bunului în cauză are lor la momentul
transmiterii valorii (creditului).

Articolul 467. Creanţele din care se poate naşte gajul legal

Dacă legea nu prevede altfel, pot da naştere unui gaj legal creanţele:
a) statului, pentru sumele datorate conform legislaţiei fiscale;
b) persoanelor care au participat la construcţia imobilelor;
c) care rezultă dintr-o hotărîre judecătorească.
Generalităţi
Enumerarea creanţelor care dau naştere gajului legal este limitativă. Unul din motivele pentru care doar aceste
creanţe au fost stabilite de legiuitor pentru a da naştere gajului legal pare a fi valoarea pe care lipsa executării lor ar
putea-o aduce sporirii (îmbogăţirii) patrimoniului debitorului. Exercitarea dreptului de gaj în cazul gajului legal se
face în conformitate cu prezentul capitol şi cu Legea cu privire la gaj.
Litera a)
În cazul creanţelor statului în conformitate cu legislaţia fiscală, gajul legal nu este constituit decît dacă este
înregistrat în registrul respectiv. Pot fi gajate atît bunuri mobile, cît şi imobile. Cererea de înregistrare se face prin
prezentarea unui aviz în care se indică bunurile pe care creditorul intenţionează să le valorifice, cauza şi mărimea
creanţei. Creditorul gajist are obligaţia să aducă la cunoştinţa debitorului gajist avizul înregistrat. Acest instrument
este în mod special eficient pentru stat în cazul în care debitorul este în pragul insolvabilităţii sau chiar insolvabil,
pentru că în cadrul insolvabilităţii, creanţele statului au un rang inferior creanţelor garantate cu gaj.
Literal b)
Ipoteca legală în favoarea persoanelor care au participat la construcţia unui imobil nu poate greva decît acel imobil.
Prin construcţie trebuie de înţeles atît construirea unui imobil nou, cît şi o reconstrucţie fundamentală a unui imobil
existent. Lucrările de construcţie sau de reparare care au adus imobilului doar o valoare nesemnificativă nu vor
cădea sub incidenţa acestui articol. Ipoteca nu se constituie decît în favoarea arhitectului, inginerului, furnizorilor de
materiale, muncitorilor-constructori, antreprenorului sau subantreprenorului, în temeiul lucrărilor solicitate de către
proprietarul imobilului sau în temeiul materialelor sau serviciilor pe care ei le-au furnizat sau le-au pregătit pentru
aceste lucrări. Cu excepţia muncitorilor-constructori, doar persoanele (fizice sau juridice) care au avut un contract cu
proprietarul imobilului pot constitui o ipotecă legală asupra imobilului. Schimbarea proprietarului care a avut loc
după începerea lucrărilor nu afectează constituirea ipotecii legale asupra imobilului. Nu pot constitui o ipotecă cei
care au avut un contract cu locatarul (arendaş, etc) imobilului. Ipoteca legală în favoarea persoanelor care au
participat la construcţia unui imobil apare în temeiul înregistrării unui aviz indicînd imobilul grevat şi mărimea
creanţei (soldul). La aviz se depun copiile documentelor justificative: copia contractului, copiile documentelor care
dovedesc prestarea lucrărilor sau serviciilor sau livrarea materialelor de construcţie. Avizul trebuie să identifice
imobilul. Aceasta este important mai ales în cazul în care proprietarul are în construcţie mai multe imobile sau în
cazul în care persoanele care au dreptul să constituie ipoteca legală au prestat proprietarului servicii, lucrări sau
materiale care nu sunt legate de imobilul în cauză. Avizul trebuie adus la cunoştinţa proprietarului imobilului. Nu
este suficientă proba trimiterii avizului, proprietarul imobilului trebuie să fi primit avizul. Nu pot fi grevate de cu
ipotecă bunurile care fac parte din domeniul public.
Ipoteca legală înregistrată în favoarea persoanelor care au participat la construcţia imobilului se stinge în şase luni
de la finalizarea lucrărilor. Aceasta subzistă, dacă creditorul ipotecar depune o acţiune contra proprietarului
imobilului sau dacă a înregistrat un preaviz de exercitare a dreptului de ipotecă. Finalizarea lucrărilor înseamnă
finalizarea tuturor lucrărilor (ansamblului de lucrări) asupra imobilului şi nu a fiecărui fel de lucrări în parte. Se are
în vedere momentul cînd imobilul este pregătit pentru a fi ocupat sau exploatat. Ocuparea de facto a imobilului
poate constitui un reper important pentru a determina finalizarea lucrărilor. Totuşi, întreruperea de lungă durată sau
abandonarea lucrărilor din iniţiativa proprietarului poate fi interpretată servi ca temei pentru înregistrarea avizului.
Această ipotecă garantează (se limitează doar la) plusvaloarea dată imobilului prin lucrările, materialele sau
serviciile respective, furnizate sau pregătite pentru aceste lucrări. Plusvaloarea nu echivalează în mod necesar preţul
lucrărilor, totuşi un creditor gajist nu poate să obţină o sumă mai mare decît creanţa sa, chiar dacă plusvaloarea este
mai mare. Dobînzile asupra preţului lucrărilor sau preţului materialelor nu dau plusvaloare imobilului şi de aceea nu
sunt obiect al ipotecii. Totuşi, cheltuielile de judecată şi alte cheltuieli vor fi acoperite de ipotecă. În cazul în care cei
în favoarea cărora există ipoteca nu au contractat ei înşişi cu proprietarul, ipoteca este limitată doar la lucrările,
materialele şi serviciile furnizate după notificarea contractului proprietarului. Astfel, doar preţul care este conform
contractului poate fi acoperit de ipotecă. Totuşi în cazul muncitorilor-constructori nu este necesar să se facă proba
preţului manoperei sau a lucrărilor prin contractul lor de muncă sau civil.
Litera c)
Orice creditor în favoarea căruia o instanţă judecătorească a pronunţat o hotărîre cu privire la încasarea unei sume de
bani, poate obţine un gaj sau ipotecă legală asupra unui bun al debitorului său. Trebuie să fie o hotărire cu privire la
sume datorate în trecut, cu care debitorul este în arierat (în întîrzere) şi nu sume pe care debitorul are să le plătească
în viitor, cum ar fi cazul pensiei alimentare pentru viitor. Numai hotărîrile cu privire la încasarea unei sume de bani
pot constitui temei de constituire a gajului. Creditorul obţine gajul sau ipoteca legală prin înregistrarea unui aviz, în
care se indică bunul grevat de gaj sau ipotecă şi mărimea obligaţiei, iar în cazul pensiei de întreţinere, mărimea
plăţilor periodice şi coeficientul de indexare. Avizul este prezentat împreună cu o copie autentificată a hotărîrii
instanţei judecătoreşti şi cu dovada aducerii la cunoştinţa debitorului a avizului.
Instanţa judecătorească poate, la cererea proprietarului bunurilor grevate de un gaj sau ipotecă legală, să determine
bunurile care ar putea fi gajate sau ipotecate, să reducă numărul acestor bunuri sau să permită reclamantului
substituirea gajului sau ipotecii legale o altă garanţie suficientă pentru a garanta plata creanţei. Instanţa
judecătorească poate în acest caz să hotărască radierea gajului sau ipotecii legale.

Articolul 468. Contractul de gaj

 (1) Contractul de gaj, cu exceptia contractului de amanet, se incheie in scris. In cazul in care pentru
transmiterea bunului se cere forma autentica, contractul de gaj se incheie in forma autentica.
(2) Contractul de ipoteca se incheie in forma autentica. Nerespectarea formei atrage nulitatea
contractului.
(3) Orice modificare sau completare a contractului de gaj se efectueaza in forma prevazuta pentru
incheierea contractului.
(4) In contractul de gaj trebuie sa se indice: numele sau denumirea partilor, domiciliul sau sediul lor,
acordul expres al debitorului gajist de a constitui gajul in favoarea creditorului gajist, tipul gajului,
descrierea bunului gajat, estimarea bunului gajat si locul aflarii lui, esenta, scadenta creantei garantate
prin gaj si valoarea maxima a acesteia fara dobinzi si alte cheltuieli, permiterea sau interzicerea
gajului ulterior, precum si alte conditii stabilite cu acordul partilor.
(5) Clauza privind gajul poate fi inclusa in contractul in a carui baza apare obligatia garantata prin gaj.

1. Gajul convenţional aparte în virtutea contractului încheiat între creditorul obligaţiei garantate şi titularul dreptului
asupra bunul oferit ca garanţie. După caracteristicile sale contractul de gaj este:
a) accesoriu faţă de raportul principal pe care îl garantează (art.454 alin.(2). Caracterul accesoriu rezultă natura
juridică a gajului, acesta avînd menirea să garanteze executarea unei obligaţii;
b) unilateral, pentru că dă naştere unor obligaţiuni de păstrare şi conservare a bunului în sarcina celui care va deţine
bunul. Dacă bunul se află în posesia creditorului gajist (gaj cu deposedare), acesta mai are obligaţia să restituie
bunul la executarea obligaţiei. O obligaţie implicită a debitorului gajist este de a ţine bunul la dispoziţia creditorului
pentru a putea fi urmărit, or aceasta este raţiunea finală a constituirii gajului.
c) real (în cazul amanetului) sau consensual (în cazul gajului fără deposedare). Astfel, contractul de amanet se
consideră încheiat din momentul transmiterii bunului către creditor sau terţul desemnat de acesta, dacă în contract nu
este prevăzut altfel (art.466 alin.(3). Pentru ca contractul de gaj înregistrat să se considere încheiat, nu este necesară
transmiterea fizică a posesiunii bunului către creditor, ci doar respectarea cerinţelor de formă.
2. Contractul de gaj fără deposedare trebuie să îmbrace forma scrisă. Spre deosebire de Legea cu privire la gaj,
Codul civil nu mai consideră forma scrisă a contractului de gaj drept o condiţie de valabilitate. Totuşi, contractul va
fi nul dacă părţile au convenit că nerespectarea formei scrise atrage nulitatea (art.211 alin.(2)
Contractul de gaj poate fi încheiat sub forma unui singur înscris, semnat de ambele părţi sau în alt mod prevăzut de
art.210 alin.(2). La acordul părţilor, contractul poate fi încheiat la distanţă, în particular prin folosirea mijloacelor
tehnice accesibile şi acceptabile prin reglementările în vigoare. La încheierea contractului cu utilizarea telefaxului
sau a tehnicii electronice, o deosebită importanţă o prezintă posibilitatea probaţiunii semnăturilor. Semnătura
electronică (digitală) poate fi aplicată dacă părţile au convenit în prealabil asupra modului de identificare a acesteia.
3. Clauza privind gajul poate fi inserată în contractul din care rezultă obligaţia garantată. În acest caz nu este
necesară încheirea unui înscris separat pentru a constitui gajul, cu condiţia că în contratul din care rezultă creanţa
garantată au fost incluse toate elementele contractului de gaj prevăzute de art.468 alin.(4).
Omiterea înscrierii în contractul din care rezultă obligaţia garantată a clauzei privind gajul nu are nici un efect
asupra valabilităţii gajului constituit printr-un înscris separat. În practică creditorul gajist ar putea încheia un contract
de gaj cu un terţ chiar fără ca debitorul obligaţiei garantate să fi avut cunoştinţă de aceasta. O astfel de posibilitate
este importantă în special în ipoteza debutării în activitatea economică a unor întreprinderi mici sau începătoare,
care nu dispun de garanţii suficiente, dar există persoane terţe (în special organizaţii specializate de susţinere a
antreprenoriatului) care ar putea oferi garanţii, fără însă ca debitorii să cunoască acest lucru şi să conteze pe el.
4. Contractul de amanet poate fi încheiat atît în formă scrisă, cît şi prin simpla transmitere a bunului. În cazul în care
bunul este deja în posesiunea creditorului gajist, amanetul apare prin menţiunea posesiunii, dacă debitorul gajist
consimte în mod expres grevarea lui cu titlu de garanţie.
Amanetul bunului corporal se constituie prin remiterea lui conform tradiţiei materiale a lucrului, ca şi în cazul
înstrăinării, cu diferenţa că lipseşte intenţia de strămutare a proprietăţii (nuda traditio în dreptul privat roman).
Creditorul gajist care deţine amanetul acţionează în calitate de detentor precar (vezi comentariul la art.477 alin.(6)
5. Creanţele sunt amanetate prin remiterea către creditor a titlului. Gajul asupra valorilor mobiliare nominative se
constituie prin contract în formă scrisă şi se înscrie în registrul deţinătorilor de valori mobiliare (vezi comentariul la
art.470). Dacă dreptul la acţiuni sau obligaţiuni este confirmat prin certificat, acesta urmează a fi transmis în
posesiunea creditorului gajist (art.28 alin.(3), Legea 199/1998). Transmiterea valorii mobiliare creditorului fără
încheierea contractului de gaj nu constituie dreptul de gaj (art.165 alin.(2). Gajul se consideră constituit numai după
ce sunt întrunite două condiţii stabilite de lege: efectuarea înscrierilor respective în registru şi transmiterea către
creditorul gajist a certificatelor asupra valorilor mobiliare (art.28 alin.(4), Legea 199/1998). Nerespectarea acestor
condiţii atrage nulitatea gajului.
Cambiile sunt grevate prin încheierea unui contract în scris. Cambia este transmisă în posesiunea creditorului,
făcîndu-se un gir cu menţiunea gajului. La constituirea gajului, creditorul are dreptul să ceara avalul deplin sau
parţial a cambiei de către bancă (art. 73 alin.(2), Legea 1527/1993).
Amanetul bunurilor în lombard se constituie prin emiterea unei chitanţe de lombard, care este transmisă debitorului
gajist. Regulile de emitere şi circulaţie a chitanţelor de lombard sunt stabilite prin Regulamentul cu privire la modul
de organizare, funcţionare si licenţiere a activităţii lombardurilor aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.204 din
28.03.95 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.23 din 27.04.1995)
6. În cazul în care bunul gajat este înmagazinat, adică predat la un depozit de mărfuri, pe lîngă recipisa de magazinaj
va fi întocmită şi o recipisă de gaj al înmagazinării. Transmiterea gajului în acest caz se produce prin andosarea şi
remiterea recipisei de gaj (art.1127).
Crearea circuitului cambial şi al warrantelor (recipiselor de gaj al înmagazinării) este o premisă juridică importantă
pentru catalizarea procesului de reproducţie şi creştere economică în societate, iar utilizarea largă a warrantelor ar
permite producătorilor agricoli să obţină mijloace circulante la sezon fără a fi nevoiţi să comercializeze producţia
agricolă înainte ca preţul acesteia să fie satisfăcător. Astfel, după depozitarea roadei şi primirea recipiselor de
magazinaj şi de gaj, debitorul va putea obţine finanţare contra gajului producţiei depozitate. În acest caz debitorul va
transmite ambele recipise creditorului (cea de magazinaj – în custodie, iar cea de gaj – prin gir), acesta fiind obligat
să i le restituie după stingerea obligaţiei garantate. Menţionăm că proprietarul poate cere magazinerului eliberarea
mai multor recipise pe părţi ale bunului şi le va utiliza pentru acoperirea necesităţilor de finanţare periodică. Pentru
reglementarea circuitului recipiselor de înmagazinare şi de gaj, se impune necesitatea elaborării unui act normativ
special.
7. Contractul de gaj se încheie în formă solemnă (autentică) atunci cînd transmiterea proprietăţii bunului se face prin
formă autentică. Remarcăm că din rîndul cerinţelor legale privitor la transmiterea bunului, numai cerinţa faţă de
formă este obligatorie în cazul gajului. Alte cerinţe sunt aplicabile doar în virtutea principiului analogiei dreptului
(art.5 alin.(1), dacă nu contravin esenţei gajului.
Nu se cere ca contractul de gaj să urmeze forma actului juridic care dă naştere obligaţiei garantate. Astfel, nu se cere
a fi autentificat gajul doar pe motiv că obligaţia garantată rezultă dintr-un act autentic. Totuşi, dacă obligaţia
principală şi gajul autentificat rezultă dintr-un singur contract (ex. împrumut garantat cu ipotecă), acesta va fi
încheiat în formă autentică (vezi nota 3 supra).
Urmează a fi autentificate următoarele gajuri:
a) ipoteca (art.468 alin.(2), inclusiv ipoteca drepturilor reale (în virtutea art.289): uzufructul (art.369 alin.(2), uzul şi
abitaţia (art.427), servitutea (art.431), superficia (art.443 alin.(4);
b) ipoteca de întreprinzător, dacă în componenţa obiectului grevat sunt imobile sau alte bunuri transmisibile prin act
autentic. S-a considerat la acest capitol că ipoteca de întreprinzător ar putea lua naştere din mai multe contracte de
gaj, fiecare făcut după forma ce-i este aplicabilă. O astfel de opinie nu este corectă pentru că în acest caz s-ar nega
specificul acestei forme a gajului, rezultat din conţinutul ei (art.27, Legea 449/2001).
c) gajul părţilor sociale din societatea cu răspundere limitată (art.152 alin.(9), coroborat cu art.468 alin.(1).
8. Autentificarea contractelor de gaj se face de notar. Consulii sau funcţionarii abilitaţi cu autentificarea actelor ai
autorităţilor publice locale nu sunt în drept să autentifice contracte de gaj (art.36 şi art.37, Legea 1453/2002). Părţile
se pot adresa oricărui notar, indiferent de locul de amplasare a bunului (art.35 alin.(1), Legea 1453/2002).
Contractul va fi semnat în faţa notarului de către părţi sau reprezentanţii acestora, împuterniciţi prin procură
generală sau specială, autentificată notarial (art.252 alin.(2). Dacă contractul a fost semnat anterior prezentării pentru
autentificare, semnatarul trebuie să confirme personal că documentul a fost semnat de el.
Notarul va stabili identitatea părţilor şi reprezentanţilor, va verifica capacitatea de exerciţiu şi va solicita prezentarea
documentelor necesare pentru autentificare. Notarul este obligat să verifice dacă contractul este în conformitate cu
intenţiile reale ale părţilor şi dacă nu este în contradicţie cu legislaţia. Alte cerinţe faţă de procedura autentificării
sunt stabilite de Legea nr.1453-XV din 08.11.2002 cu privire la notariat.
9. Încălcarea cerinţei faţă de forma solemnă a contractului atrage nulitatea absolută a acestuia. Dacă creditorul a
executat obligaţiile ce cad în sarcina lui, iar debitorul se opune autentificării, creditorul poate cere instanţei de
judecată validarea contractului de gaj (Dec. Col.Civil al Curt.Apel, nr.2r-470 din 10.08.1999). Contractul validat de
judecată produce efecte juridice fără a mai fi autentificat (art.213 alin.(2).
10. Contractul de ipotecă poate fi încheiat şi odată cu încheierea contractului de vînzare-cumpărare a imobilului, ca
gaj asupra bunurilor viitoare (art.11, Legea 449/2001). În acest caz dreptul de preferinţă a creditorului gajist apare de
la momentul înregistrării dreptului de proprietate şi de ipotecă în registru.
11. Conform regulii generale (art.208 alin.(5), orice modificare sau completare a contractului de gaj va fi făcută în
forma prevăzută pentru contract.
12. Alineatul (4) stabileşte clauzele esenţiale ale contractului de gaj. Acestea sunt.
a) numele sau denumirea creditorului şi debitorului gajist. Numele persoanei fizice va include numele de familie şi
prenumele (art.28 alin.(2), iar denumirea persoanei juridice – forma juridică de organizare şi denumirea individuală
(art.66). Atunci cînd părţile vor fi reprezentate de o altă persoană, se vor indica acelaşi date despre reprezentant şi se
va face referire la actul de reprezentare.
b) domiciliul (art.30) sau sediul (art.67) părţilor. Cu toate că răspunderea pentru comunicarea datelor false rămîne a
celui care le-a prezentat, creditorul gajist este încurajat să verifice documentar domiciliul sau sediul debitorului
gajist, în particular în ipoteza adresării în judecată pentru deposedarea silită.
c) exprimarea acordului debitorului gajist de a constitui gajul în favoarea creditorului. Acordul trebuie să fie expres
şi necondiţionat şi să întrunească condiţiile de valabilitate a consimţămîntului (art.199).
d) tipul gajului – gaj înregistrat (cu deposedare) sau amanet (fără deposedare). Pentru motive practice, tipul gajului
poate fi indicat şi în titlul contractului de gaj.
e) descrierea bunului gajat, cerinţă care reiese din principiul specializării gajului. Este recomandabil a insera
următoarele date:
(i) în cazul ipotecii – destinaţia bunului (este preferabil a se conduce de nomenclatorul utilizat de oficiile cadastrale
teritoriale ale Agenţiei de Stat Relaţii Funciare şi Cadastru), adresa (localitatea, strada şi numărul poştal – dacă
există), componenţa şi suprafaţa imobilului, numărul cadastral şi data înregistrării dreptului de proprietate a
debitorului gajist;
(ii) în cazul bunurilor mobile corporale – denumirea, datele de înmatriculare (dacă bunul este supus înmatriculării de
stat), cantitatea şi asortimentul (după caz);
(iii) în cazul unei universalităţi de bunuri – caracteristicile de gen (individualizarea părţilor componente nu este
necesară – art.24, Legea 449/2001);
(iv) în cazul creanţelor – debitorul, cuantumul creanţei, scadenţa, modalităţile ce o afectează (după caz). Indicarea
numărului contului bancar în cazul grevării depozitului bancar nu este obligatorie.
f) estimarea bunului gajat. Părţile pot conveni ca estimarea (evaluarea) să fie făcută de creditorul gajist sau de un
terţ, în ambele cazuri debitorul gajist fiind în drept să o conteste pînă la includerea ei în contract. Valoarea
estimativă a bunului gajat este de regulă inferioară valorii reale, or la stabilirea ei se va ţine cont de amortizarea
(uzura) viitoare şi cheltuielile de urmărire posibile. Băncile care acordă credite trebuie să dispună de instrucţiuni
detaliate care să prevadă modalităţi de evaluare adecvată a gajului şi indicatori relativi de acoperire a creditelor cu
gaj (pct.4.2.2.1, Hotărîrea CA al BNM 153/1997).
g) locul aflării bunului gajat, atît în cazul cînd acesta se află în posesiunea debitorului gajist, cît şi a creditorului. De
regulă, prin contract debitorul va fi oprit a deplasa bunul gajat în alt loc fără acordul creditorului, cel puţin din
raţiunea asigurării posibilităţii controlului gajului.
h) esenţa şi scadenţa obligaţiei garantate, cuantumul obligaţiei pecuniare şi valoarea altor obligaţiei garantate fără
dobînzi şi cheltuieli. În cazul în care debitorul gajist este debitor al obligaţiei garantate, clauza privind obligaţia
poate fi inserată prin referire la contractul din care rezultă obligaţia principală, iar modificarea obligaţiei principale
nu obligă la modificarea contractului de gaj. Dacă debitorul gajist nu este debitor al obligaţiei garantate, modificarea
obligaţiei determină modificarea corespunzătoare a contractului de gaj. În caz contrar modificarea nu-i va fi
opozabilă debitorului gajist, iar gajul constituit pentru un anumit termen se stinge la expirarea acestui termen (pct.4,
Hot. Plen. Curt.Supr.Just. 11/1999).
i) clauza privind permiterea sau interzicerea gajului următor (art.480). Interdicţia de a constitui gaj următor fără
acordul creditorului poate fi depăşită prin obţinerea unui atare acord, fără a fi necesară modificarea contractului de
gaj.
13. Pe lîngă clauzele esenţiale, părţile pot insera în contract şi alte stipulaţiuni, care ar proteja adecvat interesele lor.
Următoarele clauze facultative sunt recomandabile:
a) indicarea temeiului apariţiei dreptului de proprietate a debitorului gajist asupra obiectului gajului. Verificarea
actelor care au dat naştere dreptului debitorului asupra gajului face ca creditorul să fie cunoscut cu drepturile terţilor
asupra gajului, coproprietarii, eventualele nereguli în actele de proprietate, protejîndu-se astfel de nulitatea gajului (a
se vedea de ex. Deciziile Col.Civil al Curt.Supr.Just nr.2r/a-420/2001 din 14.11.2001, nr.2r/o-179/2001 din
11.05.2001, nr.2r/a-383/2001 din 14.11.2001; Hot Plen Curt.Supr.Just nr.4-2r/a-64/2000).
b) declaraţii ale debitorului gajist prin care acesta ar confirma că el este proprietar legitim al gajului şi dreptul său nu
este contestat sau viciat. Declaraţiile false care au determinat cauzarea unor prejudicii creditorului atrag răspunderea,
inclusiv penală, a debitorului gajist;
c) modul de acoperire a cheltuielilor de constituire a gajului (autentificarea contractului, înregistrarea gajului etc.); a
cheltuielilor de predare, transportare, întreţinere, păstrare şi conservare a amentului; a cheltuielilor aferente
controlului şi inspectării gajului fără deposedare;
d) întinderea gajului;
e) modul şi temeiurile modificării sau rezolvirii contractului (art.668 alin.(3);
f) drepturile şi obligaţiunile părţilor (vezi comentariul la art.476).
14. În cazul în care aceeaşi persoană constituie mai multe gajuri, prin contract părţile pot stabili o prioritate a
urmăririi.

Articolul 469. Informarea creditorului cu privire la drepturile tertilor

La incheierea contractului de gaj, debitorul gajist este obligat sa notifice in scris creditorul gajist cu
privire la drepturile tertilor asupra obiectului gajului cunoscute de el la momentul constituirii gajului.
Neexecutarea acestei obligatii acorda creditorului gajist dreptul de a cere executarea anticipata a
obligatiei garantate prin gaj sau modificarea conditiilor contractului de gaj daca drepturile tertilor
diminueaza garantia creditorului.

1. Gajul, ca un drept real (ius in re), conţine două caracteristici esenţiale care îl definesc – dreptul de urmărire şi
dreptul de preferinţă. Dreptul de preferinţă, definit ca dreptul de a fi plătit cu preferinţă faţă de alţi creditori din
produsul exercitării dreptului de gaj, este un drept absolut, opozabil tuturor. Valoarea practică a dreptului de
preferinţă este diminuată însă de viciile juridice ale bunului gajat (art.764).
Pentru aprecierea corectă a conţinutului cantitativ al garanţiilor oferite de gaj, creditorul trebuie să cunoască toate
drepturile reale, care grevează un bun propus ca garanţie. Acestui drept îi este corelată obligaţia debitorului gajist de
a-l informa pe creditor privind drepturile terţilor, despre care el are cunoştinţă. Obligaţia numită nu se consideră
încălcată dacă debitorul gajist a omis să notifice creditorul despre acele drepturi asupra bunului, care nu-i erau
cunoscute (ex. un drept de restituţie obţinut de un terţ în temeiul unei decizii judiciare).
2. Notificarea se face în scris şi poate îmbrăca forma unei clauze a contractului de gaj sau poate fi emisă separat. În
ultimul caz debitorul trebuie să dispună de probe că ea a fost adusă la cunoştinţa creditorului gajist.
3. Dacă în perioada acţiunii contractului de gaj creditorul va afla despre existenţa la momentul constituirii gajului a
unor drepturi ale terţilor asupra gajului, el are opţiunea alternativă să ceară executarea anticipată a obligaţiei
garantate sau modificarea contractului. Dacă drepturile reale s-au născut fără cunoştinţa creditorului după
constituirea gajului, ultimul este în drept să exercite opţiunile numite doar dacă aceasta a fost prevăzut de contract.
Executarea anticipată poate fi cerută numai în situaţia cînd debitorul gajist este şi debitor al obligaţiei garantate, în
caz contrar debitorului nefiindu-i imputabilă încălcarea comisă de debitorul gajist (art.603). Totuşi, dacă în
contractul ce dă naştere obligaţiei garantate va fi prevăzută răspunderea debitorului pentru încălcarea debitorului
gajist, creditorul îşi va putea exercita dreptul de a cere executarea anticipată.
Creditorul nu va fi îndreptăţit să ceară executarea anticipată a obligaţiei dacă drepturile tăinuite nu diminuează
garanţia.
Cu toate că nu este prevăzut expres, creditorul gajist care cere executarea anticipată pe motivul stabilit la art.469
poate iniţia şi exercitarea dreptului de gaj, prin analogie cu art.483, dar numai atunci cînd drepturile terţilor nu
determină stingerea dreptului de proprietate a debitorului asupra gajului.

Articolul 470. Inregistrarea gajului

(1) Gajul fara deposedare trebuie sa fie inscris, in modul prevazut de lege, intr-un registru public.
(2) Gajul se inregistreaza in modul urmator:
a) ipoteca se inregistreaza conform legislatiei privind cadastrul bunurilor imobile la organul
cadastral teritorial in a carui raza teritoriala este amplasat bunul imobil ipotecat. Contractul de gaj se
prezinta pentru inregistrarea ipotecii in termen de 3 luni de la data incheierii lui. Nerespectarea
termenului atrage nulitatea contractului. Daca contractul de vinzare-cumparare si contractul de gaj sint
incheiate concomitent, dreptul de proprietate si ipoteca trebuie sa fie inregistrate consecutiv;
b) ipoteca de intreprinzator se inregistreaza, in conformitate cu prezentul cod, la biroul notarial in a
carui raza teritoriala se afla intreprinderea;
c) gajul titlurilor de valoare nominative se inscrie in registrul detinatorilor titlurilor de valoare
nominative;
d) gajul titlurilor de valoare ale statului se inscrie in registrul detinatorilor titlurilor de valoare ale
statului;
e) gajul celorlalte bunuri mobile se inscrie in registrul gajului bunurilor mobile;
f) gajul drepturilor de proprietate intelectuala se inscrie in registrul proprietatii intelectuale.
(3) Particularitatile inscrierii gajului in registrele mentionate la alin.(2) se reglementeaza de legislatia
privind functionarea registrelor respective.

1. În virtutea principiului publicităţii gajului fără deposedare, acesta urmează a fi înscris într-un registru public.
Aceasta este atît o condiţie de constituire a gajului (ad validatem), cît şi una care determină exercitarea dreptului de
preferinţă faţă de terţi (ad probationem).
La originea apariţiei sale gajul fără deposedare a fost ocult (clandestin). Aceasta permitea proprietarului să comită
fraude, cele mai întîlnite fiind grevarea repetată a aceluiaşi bun şi antedatarea constituirii gajului. În acest mod
creditorul nu era suficient de bine protejat, ceea ce-l determina să fie refractar ideei de gaj fără deposedare, îngustînd
astfel sfera de aplicare a lui. Evoluţia istorică a luat calea afirmării principiului publicităţii, care a fost aplicat iniţial
ipotecii pentru ca ulterior să se extindă asupra altor gajuri fără deposedare.
2. Gajul fără deposedare se înscrie în unul dintre registrele în care este ţinută evidenţa bunurilor sau persoanelor în
conformitate cu prevederile Legii cu privire la registre nr.1320-XIII din 25.09.1997 (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.77-78 din 27.11.1997). Accesul la informaţia despre gaj înscrisă în registru este publică,
orice persoană fiind în drept a solicita şi primi informaţia ce-l interesează sub formă de extras din registru.
În funcţie de caracterul bunului, legea stabileşte proceduri distincte pentru înregistrarea drepturilor în diferite
registre.
3. Modul şi procedura de înregistrare a ipotecii se stabileşte de Codul civil (Cartea a doua, Titlul V), Legea
cadastrului bunurilor imobile nr.1543-XIII din 25.02.98 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.44-46 din
21.05.1998) şi Instrucţiunea cu privire la înregistrarea bunurilor imobile şi a drepturilor asupra lor, aprobată prin
Ordinul nr.16 A din 23.10.1998 a Agenţiei Naţionale Cadastru, Resurse Funciare şui Geodezie (Cadastrul bunurilor
imobile, Culegere..., Chişinău, 1999).
Ipoteca este înregistrată de registratorul oficiului cadastral teritorial în raza cărui este amplasat imobilului la cererea
creditorului sau debitorului gajist. Raza de acţiune a fiecărui oficiu teritorial este stabilită de autoritatea publică
ierarhic superioară. Ipoteca se înregistrează în baza cererii debitorului gajist sau a creditorului gajist, la care se
anexează contractul de gaj împreună cu o copie a acestuia şi documentele indicate în contract.
Cererea de înregistrare împreună cu actele numite poate fi depusă în limita termenul de trei luni de la data încheierii
contractului de gaj, sub sancţiunea nulităţii. Ipoteca se înscrie în subcapitolul trei din capitolul respectiv al
Registrului bunurilor imobile, prin inserarea datelor despre creditorul gajist, obiectul ipotecii şi termenul de acţiune
al acesteia (dacă acesta a fost stabilit), valoarea obligaţiei garantate sau modul de determinare a ei. Înscrierea se
confirmă prin aplicarea parafei pe contractul de ipotecă şi eliberarea, la cerere, a extrasului din registru. Ipoteca se
consideră înregistrată de la data depunerii cererii de înregistrare.
Dacă contractul de ipotecă se încheie odată cu contractul de vînzare-cumpărare a imobilului, registratorul va înscrie
mai întîi dreptul de proprietate şi apoi ipoteca.
4. În conformitate cu Codul civil ipoteca de întreprinzător se înregistrează de notarul în a cărui rază teritorială se află
întreprinderea. Norma prezintă inconveniente majore legate de restrîngerea competenţei generale atribuite notarului
la înregistrarea gajului şi mai ales de confuzia legată de registrul în care urmează a fi înscrisă ipoteca de
întreprinzător. Pentru că nu este un act notarial, înregistrarea ipotecii de întreprinzător nu poate fi înscrisă în
registrul actelor notariale, ţinut de fiecare notar. O soluţie practică pentru depăşirea confuziei date ar fi înscrierea de
către notar a ipotecii de întreprinzător în registrul gajului bunurilor mobile, atîta timp cît obiectul gajului sînt bunuri
mobile. Dacă în componenţa obiectului ipotecii de întreprinzător sînt şi bunuri susceptibile înregistrării în alte
registre, gajul urmează a fi înscris şi în fiecare din aceste registre. Aceasta soluţie corespunde Legii cu privire la gaj,
din care rezultă că gajul (ipoteca) de întreprinzător se înscrie în toate registrele în care se ţine evidenţa bunurilor din
care se compune obiectul gajului.
5. Reglementarea modului de constituire a gajului titlurilor de valoare nominative se conţine în Legea cu privire la
piaţa valorilor mobiliare nr.199-XIV din 18.11.98 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27-28 din
23.03.1999) şi Regulamentului privind gajul valorilor mobiliare corporative aprobat prin Hotărîrea Comisiei
Naţionale a Valorilor Mobiliare nr.4/4 din 6.02.2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.46-47 din
19.03.2003).
Gajul titlurilor de valoare corporative se înscrie în registrul deţinătorilor titlurilor de valoare în temeiul contractului
de gaj la cererea creditorului sau debitorului gajist. Registratorul va efectua înscrierea gajului în rubrica respectivă
(art.164 alin.(4) în termen de cel mult trei zile din ziua primirii cererii de înregistrare a gajului. Efectuarea
înregistrării va fi confirmată printr-un extras din registru.
6. Gajul titlurilor de valoare ale statului este reglementat de dispoziţiile Legii privind datoria de stat si garanţiile de
stat nr.943-XIII din 18.07.96 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.75-76 din 21.11.1996) şi ale
Regulamentului cu privire la sistemul electronic de înscrieri în conturi ale hîrtiilor de valoare de stat dematerializate
aprobat prin Hotărîrea Consiliului de Administraţie a BNM nr.9/08 din 02.02.96 (Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.26-27 din 02.05.1996).
Gajul bonurilor de trezorerie, a bonurilor de acoperire a decalajului de casa şi a obligaţiunilor de stat emise în formă
de înscriere în conturi se înscrie într-un registru special numit „Sistemul de înregistrare în conturi”. Conform
definiţiei, acesta este un sistem în formă de înscrieri în conturi prin intermediul căruia titlurile de valoare numite sînt
înregistrate şi menţinute de către Banca Naţională a Moldovei - agent fiscal al statului. Sistemul este compus din
două nivele. În primul nivel, care se află nemijlocit la Banca Naţională a Moldovei, evidenţa operaţiunilor
participanţilor (instituţii financiare autorizate şi participanţi indirecţi) se ţine în trei conturi. În contul nr. III este
ţinută evidenţa titlurilor de stat grevate cu gaj în favoarea BNM. În mod similar este organizat şi nivelul al doilea,
delegat băncilor participante pentru evidenţa titlurilor de stat ale clienţilor săi. Gajul titlurilor de stat se înregistrează
în baza formularelor speciale, iar în cazul împrumuturilor acordate statului de către BNM cu garanţia titlurilor de
stat - printr-un certificat global.
7. De rînd cu Legea cu privire la gaj, Codul civil prevede că gajul obiectelor proprietăţii intelectuale urmează a fi
înregistrat în registrul proprietăţii intelectuale.
8. Înregistrarea gajului altor bunuri mobile, decît cele menţionate mai sus, inclusiv a universalităţii de lucruri sau
creanţe, se efectuează în registrul gajului bunurilor mobile. Acesta este ţinut de Ministerul Justiţiei prin intermediul
reţelei de notari. Cererea (demersul) de înregistrare este înaintat oricărui notar conectat la registrul gajului, care are
acces activ (drept de a opera modificări) la registru. Înregistrarea gajului se efectuează de notar prin înscrierea
datelor din formularul cererii de înregistrare direct în registrul unic al gajului. Notarul remite solicitantului o
confirmare semnată de el a înscrierii gajului, care va conţine informaţia din cerere şi momentul înregistrării. Datele
din registrul computerizat al gajului sunt transcrise în registrul ţinut în formă manuală prin completarea cărţilor
registrului (pct.16, HG 849/2002).
Orice persoană interesată poate avea acces pasiv continuu la registrul gajului. Acesta se efectuează în bază de
contract încheiat cu deţinătorul registrului gajului. Creditorii, în special băncile, vor avea de optat între a consulta ei
însăşi registrul gajului, contractînd un acces continuu, şi a solicita notarilor eliberarea extraselor din registru. Ultima
opţiune pare a fi mai sigură, cel puţin în aspect de probaţiune, fiind recomandabilă totuşi utilizarea paralelă a
ambilor opţiuni.

Articolul 471. Efectele inregistrarii

 (1) Faptul ca informatia cu privire la gaj este inscrisa in registrul gajului constituie o prezumtie legala a
veridicitatii ei.
(2) Inregistrarea gajului nu confera validitate unui gaj lovit de nulitate.
(3) Din momentul inregistrarii gajului nimeni nu poate invoca necunoasterea informatiei inscrise in
registrul gajului.
(4) In raport cu tertii de buna-credinta, debitorul gajist sau creditorul gajist nu poate invoca
incorectitudinea informatiei inscrise in registrul gajului.

1. Efectele principale ale publicităţii gajului sunt naşterea gajului şi opozabilitatea lui faţă de terţi (vezi comentariul
la art.470). În cazul în care a respectat cerinţele faţă de forma contractului, creditorul gajist trebuie să fie sigur că a
obţinut o garanţie valabilă şi exercitabilă.
Din efectele principale ale înregistrării decurg şi alte efecte, cu caracter secundar, unele dintre care manifestîndu-se
în relaţiile dintre părţi, altele – în raport cu terţii.
2. În raporturile dintre părţi înregistrarea gajului înseamnă întrunirea condiţiilor de formă ale constituirii unui gaj
valabil. Aceasta nu are însă incidenţă asupra condiţiilor de fond, adică cele care se referă la persoana creditorului şi
debitorului gajist, creanţa garantată şi obiectul gajului şi care sînt condiţii care ţin de acordul de voinţă a părţilor.
Aceste din urmă condiţii sunt de substanţă, iar nerespectarea lor poate atrage nulitatea absolută sau relativă a
contractului (art.216).
Nulitatea absolută a gajului nu poate fi înlăturată prin confirmarea de către părţi a contractului, iar nulitatea relativă
poate fi acoperită numai prin voinţa persoanei în a cărei interes este stabilită. Nulitatea gajului nu este înlăturată nici
prin înregistrarea acestuia, or respectarea cerinţelor de formă nu are impact asupra cerinţelor de fond.
3. În raport cu terţii înregistrarea gajului face să se constituie două prezumţii legale – a veridicităţii şi a cunoaşterii
generale.
Prezumţia veridicităţii informaţiei înscrise în registru este absolută. Aceasta poate fi desfiinţată cu proba contrară,
adusă de oricare din părţile raportului de gaj. Conţinutul greşit al informaţiei din registru nu poate fi însă invocat în
faţa terţului care nu ştia şi nu trebuia să ştie despre existenţa unor atare greşeli. Buna-credinţă a terţului se prezumă
pînă la proba contrară (art.9).
Remarcăm că sub acest aspect terţele persoane sunt protejate suficient, ceea ce oferă o credibilitate înaltă sistemului
de înregistrare a gajului. Codul civil a făcut un pas înainte faţă de Legea cu privire la gaj, care nu recunoştea
prezumţia veridicităţii informaţiei înscrise în registrul gajului (art.44).
Mai puţin protejat este creditorul gajist, care trebuie să manifeste o prudenţă deosebită faţă de modul în care
condiţiile gajului convenite cu debitorul gajist au fost corect reproduse în registrul gajului.
4. Cea de-a doua prezumţie care operează în raport cu terţii se referă la opozabilitatea înregistrării gajului, care
este şi ea absolută. Nimeni nu poate invoca necunoaşterea informaţiei despre gaj odată ce aceasta a fost înregistrată
în mod corespunzător. Prezumţia îi este favorabilă creditorului gajist, fiind deosebit de importantă în cazul bunurilor
care se transmit prin tradiţia materială a lucrului, fără înregistrarea transmiterii dreptului de proprietate şi
confirmarea dreptului de proprietate printr-un extras din registru. Prezumţia cunoaşterii gajului creează premise
reale pentru exercitarea ambelor componente esenţiale ale dreptului real de gaj - dreptul de urmărire şi dreptul de
preferinţă.

Articolul 472. Inregistrarea executarii obligatiei garantate prin gaj

Documentele care confirma executarea totala sau partiala a obligatiilor garantate prin gaj prezinta
temei pentru inregistrarea modificarii corespunzatoare a datelor din registrul gajului.

Articolul 473. Radierea din registrul gajului a informatiei cu privire la gaj

(1) In urma stingerii gajului, informatia cu privire la gaj urmeaza a fi radiata din registrul gajului.
(2) Pot solicita radierea informatiei cu privire la gaj:
a) creditorul gajist;
b) debitorul gajist, in baza unui demers semnat de ambele parti, a declaratiei scrise a creditorului cu
privire la renuntarea la gaj sau a hotaririi judecatoresti;
c) tertul care a dobindit obiectul gajului, in baza declaratiei scrise a creditorului gajist cu privire la
radierea gajului din registrul gajului, a certificatului eliberat de executorul judecatoresc prin care se
confirma ca bunul a fost dobindit in cadrul procedurii de executare silita, a certificatului eliberat de
instanta de judecata pentru confirmarea faptului ca bunul a fost dobindit in cadrul procesului de
insolvabilitate, a hotaririi judecatoresti cu privire la expirarea gajului, chiar daca nu a fost parte la
proces.
(3) In cazul radierii gajului se aplica in modul corespunzator prevederile referitoare la procedura
de inregistrare a lui. Creditorul gajist este obligat sa asigure inregistrarea incetarii gajului imediat dupa
executarea obligatiei garantate prin gaj.
La articolele 472 şi 473
1. Acordul de voinţă a părţilor contractului de gaj privind naşterea, modificarea şi stingerea dreptului de gaj fără
deposedare produce efecte juridice numai cu condiţia publicităţii lui, adică înscrierii într-un registru cu acces public.
Modificării şi stingerii gajului le sunt aplicabile în egală măsură cerinţele de publicitate înaintate faţă de constituirea
gajului. Astfel, modificările operate de părţi la contractul de gaj nu vor produce efecte juridice şi nu vor fi opozabile
terţilor dacă nu vor fi înscrise în acelaşi registru în care a fost înscris gajul. Nu orice modificări ale contractului de
gaj însă vor determina modificarea corespunzătoare a înregistrării gajului, ci doar acele care se referă la informaţiile
înscrise în registru. De exemplu, dacă părţile convin să modifice clauza privind asigurarea gajului, ele nu sunt ţinute
să opereze modificări ale datelor din registru, or astfel de informaţie nu urmează a fi înregistrată. Sînt supuse
înregistrării modificările clauzelor esenţiale ale contractului de gaj (art.468 alin.(4), în măsura în care sunt sau ar
putea fi atinse drepturile terţilor.
Modificarea înregistrării gajului nu desfiinţează înscrierea iniţială, ci face ca aceasta să subziste şi să fie accesibilă în
continuare, sub rezerva modificării.
2. Stingerea dreptului de gaj pentru oricare din motivele prevăzute de lege trebuie urmată de radierea înregistrării
gajului. Prin radiere nu se înţelege că inscripţia este ştearsă în mod material din registru. Radierea este operată
printr-o menţiune pe marginea inscripţiei, făcută de persoana care ţine registrul. Dacă radierea este anulată,
inscripţia renaşte, iar în registru se va face o nouă menţiune privind anularea radierii.
3. Radierea poate fi voluntară sau judecătorească.
Radierea voluntară poate fi operată doar cu consimţămînul titularului dreptului de gaj. El se poate adresa nemijlocit
persoanei care ţine registrul sau o poate face mijlocit, prin semnarea unui demers comun de radiere sau eliberînd
debitorului gajist ori terţului dobînditor o declaraţie scrisă din care să rezulte consimţămîntul său pentru radiere.
Demersul sau declaraţia pot fi semnate de creditorul gajist personal sau prin reprezentant. Nu se cere ca procura de
împuternicire a reprezentantului să fie autentificată, chiar dacă se solicită radierea unui gaj constituit prin contract
autentic (art.252 alin.(2).
Creditorul nu se poate opune fără temei radierii gajului, dacă debitorul a executat obligaţia garantată. Dacă se va
eschiva îndeplinirii formalităţilor de radiere, creditorul poate fi obligat să despăgubească partea care a fost
prejudiciată prin omisiune.
Pentru a consimţi radierea, creditorul gajist trebuie să îndeplinească condiţiile relative la capacitatea sa de a da un
consimţămînt valabil. Astfel, dacă radierea este determinată de executarea creanţei garantate, este suficient ca
creditorul să fie capabil de a primi executarea obligaţiilor. Dacă executarea nu s-a produs, radierea echivalează cu o
renunţare la garanţie şi în acest caz creditorul trebuie să aibă capacitatea de a renunţa şi de dispune de un drept real
(ex. tutorele va putea solicita radierea doar cu permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare – art.42).
4. Legea nu oferă un răspuns cert la întrebarea dacă gajul poate fi radiat fără consimţămîntul expres al creditorului,
în temeiul documentelor ce confirmă executarea obligaţiei garantate. Pornind de la principiul enunţat la art.473 alin.
(2) lit.b), conform cărui cererea de radiere înaintată de debitor trebuie să fie bazată pe un demers sau declaraţie cu
semnătura creditorului sau pe un act judiciar, rezultă că debitorul nu va putea cere radierea în lipsa lor, chiar dacă
executarea creanţei garantate poate fi confirmată cu certitudine (ex. prin act de recepţie, act de verificare). Pentru
motivele expuse este recomandabil ca debitorul care solicită creditorului confirmarea executării obligaţiei, să solicite
suplimentar acordul creditorului pentru radierea gajului.
5. Radierea judecătorească operează în temeiul unei hotărîrii judecătoreşti definitive care dispune stingerea gajului
sau fapte juridice care sunt temei pentru stingerea gajului. Sunt echivalente hotărîrilor judecătoreşti alte acte
judiciare, prin care se constată sau se confirmă existenţa unor temeiuri de stingere a gajului.
6. Radierea poate fi anulată:
a) în cazul radierii judecătoreşti – prin desfiinţarea hotărîrii sau altui act judecătoresc în baza căror s-a radiat
înregistrarea;
b) în cazul radierii voluntare – dacă creditorul a fost incapabil a consimţi radierea, dacă consimţămîntul a fost viciat,
dacă s-a comis un fals sau executarea creanţei garantate a fost întoarsă.
În rezultatul anulării radierii, inscripţia despre gaj renaşte cu efect retroactiv. Totuşi, ea nu poate fi repusă în rangul
iniţial decît în faţa creditorilor înscrişi înainte de radiere (care cunoşteau existenţa gajului). Inscripţia renăscută nu
este opozabilă creditorilor gajişti înscrişi după radiere, dar înainte de anulare, precum şi dobînditorilor bunului.
7. Procedura modificării sau radierii informaţiilor despre gaj este corespunzătoare celei aplicabile constituirii gajului
(vezi comentariul la art.470).

Articolul 474. Caracterul public al informatiei din registrul gajului

(1) Orice persoana poate lua cunostinta de registrul gajului, poate obtine informatie despre
inregistrarea gajului si extrase din registrul gajului in termen de 3 zile de la data solicitarii.
(2) Debitorul gajist poate cere interzicerea accesului tertilor la informatia din registrul gajului cu
privire la gajul asupra bunurilor sale. In acest caz, se prezuma ca intregul patrimoniu al debitorului gajist
este grevat cu gaj.
1. Scopul normei date este de a crea un regim real al publicităţii gajului, în virtutea cărui orice persoană interesată
are acces la informaţia despre gaj înscrisă în registru. Principiul publicităţii este aplicabil ţinerii tuturor registrelor
publice sau private (art.20, Legea 1320/1997) şi permite protejarea atît a intereselor creditorului gajist, cît şi a
oricărui terţ. Beneficiul acordat terţului rezidă în posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de drepturile reale care
grevează un bun faţă de care el are un interes. În acest mod terţul se protejează de viciile juridice ale bunului.
2. Accesul la informaţia din registrul gajului se realizează prin două modalităţi – accesul pasiv şi primirea extraselor
din registru. Accesul pasiv permis la informaţia din registrul gajului bunurilor mobile se poate efectua în temeiul
contractului încheiat cu deţinătorul registrului, contra unui abonament. Accesul la registrul computerizat se
realizează la distanţă prin mijloace de transport electronic a datelor. Această formă de obţinere a informaţiei cu
privire la gaj este deosebit de propice băncilor sau altor instituţii de credit, cheltuielile aferente justificîndu-se pe
deplin.
În cazul în care persoana nu este conectată cu acces pasiv la registrul gajului sau cînd doreşte să obţină o informaţie
certificată de registrator, ea poate apela la modul obişnuit de informare, prin depunerea unei cereri. Registratorul
este obligat sa furnizeze informaţii (sa elibereze extrase) din registru în volumul solicitat din momentul în care
informaţiile vor fi disponibile, dar nu mai tîrziu de 3 zile lucrătoare de la data depunerii cererii (art.20 alin.(1),
Legea 1320/1997). De regulă, informaţia se eliberează contra plată, mărimea cărei se stabileşte de persoana care ţine
registrul în conformitate cu legislaţia. Extrasul din registru va fi semnat de registrator sau în numele acestuia de
persoana responsabilă de înscrierea datelor în registru, indicîndu-se data întocmirii extrasului.
3. Ca şi art.46 al Legii 449/2001, norma comentată conţine o excepţie de la principiul publicităţii gajului. Aceasta
operează în cazul în care proprietarul gajului doreşte să oprească accesul altor persoane la informaţia despre gajurile
sale, din motive personale, economice, de securitate sau de altă natură. Menţionăm că pentru a institui prohibiţia
debitorul gajist ne este obligat să prezinte o justificare. Este suficientă depunerea unei cereri registratorului, care este
obligat săi dea curs imediat.
Exercitarea dreptul la interzicerea accesului la informaţia despre gaj nu aduce atingere drepturilor creditorului gajist
sau a terţilor. Prezumţia gajului asupra întregului patrimoniu al debitorului, care operează în acest caz, face ca
creditorul să fie protejat de invocarea inexistenţei gajului său. Prezumţia se desfiinţează prin proba contrară.
În practică se poate face uz de dreptul de interdicţie numit în special în cazul debitorilor – persoane fizice, care în
acest mod vor opri accesul altor persoane la informaţia despre starea lor patrimonială, asigurînd secretul vieţii
private. Facultatea numită nu este de o largă aplicabilitate în cazul comercianţilor, care în cadrul acte de comerţ
tranzacţionează bunuri, drepturile asupra cărora trebuie cunoscute partenerilor.

Articolul 475. Contestarea actiunilor sau inactiunilor registratorului gajului

Orice persoana are dreptul sa atace in instanta de judecata respingerea cererii de inregistrare a
gajului, inregistrarea ilegala, eliberarea de informatie eronata, prezentarea tardiva sau refuzul
neintemeiat de a i se prezenta informatia necesara referitoare la inregistrarea gajului.

1. Scopul normei date este de a crea un regim real de apărare judiciară a persoanei, drepturilor subiective ale cărei
le-a fost adusă atingere prin fapta registratorului. În virtutea principiului apărării judiciare a drepturilor lezate
(art.10) persoana care se consideră lezată în drepturi este în drept să cheme în judecată persoana vinovată şi să
pretindă înlăturarea încălcărilor şi obligarea reparării prejudiciului (art.14).
Art.475 conţine o enumerare a cazurilor cînd persoana se poate adresa instanţei pentru apărarea dreptului lezat.
Aceste cazuri sînt:
a) respingerea cererii de înregistrare a gajului. Pot cere obligarea registratorului să înscrie gajul atît creditorul, cît şi
debitorul gajist, dacă consideră că cererea de înregistrare a fost respinsă fără temei.
b) înregistrarea ilegală: înscrierea gajului în alt registru decît cel indicat în lege, încălcarea procedurii de înregistrare,
înregistrarea unui gaj inexistent, înregistrarea gajului în favoarea altui creditor sau pe numele altei persoane decît
debitorul gajist, comiterea unor incorectitudini la înregistrare (referitoare la obiectul gajului, creanţa garantată,
permisiunea sau interdicţia gajului repetat etc.), înscrierea unui gaj repetat dacă acesta a fost interzis prin contractele
anterioare, primirea şi satisfacerea cererii de înregistrare dacă aceasta trebuia conform legii respinsă, alte încălcări
ale legii. Acţiunea poate fi înaintată de părţi sau orice terţ care se consideră lezat.
c) eliberarea de informaţie eronată, cu întîrziere sau refuzul neîntemeiat de prezentare a informaţiei despre gajurile
înregistrate. Pentru că accesul la registru este public, orice persoană poate contesta acţiunile sau omisiunile
registratorului în legătură cu încălcarea obligaţiilor de informare.
2. Acţiunea se înaintează la instanţa de la domiciliul sau sediul persoanei care ţine registrul (art.38, Cod.Proc.Civ.).
Acţiunea se examinează după procedura contenciosului civil sau, după caz, administrativ. În cazul în care legea
prevede soluţionarea prealabilă pe cale extrajudiciară a litigiului, reclamantul este ţinut să o respecte, sub sancţiunea
restituirii cererii de chemare în judecată (art. 170, Cod.Proc.Civ.).
3. Prejudiciul cauzat persoanei lezate în drepturile ei va fi determinat de instanţă conform probelor prezentate.
Prejudiciul se repartă integral din contul persoanei care ţine registrul. Aceasta are dreptul la acţiune în regres faţă de
persoana din vina cărui a fost cauzat prejudiciul.
În scopul reparării prejudiciului cauzat prin fapta funcţionarilor oficiilor cadastrale teritoriale a fost creat un fond de
garanţie, administrat de Agenţia de Stat Relaţii Funciare şi Cadastru (art.49, Legea 1543/1998). Efectuarea plăţilor
din fondul de rezervă se efectuează în baza deciziei unei comisii create de Guvern (art.50 alin.(5), Legea
1543/1998 ).
4. Dreptul de contestare prevăzut la art.475 nu aduce atingere altor drepturi ale persoanelor interesate sau
prezumţiilor legale. Astfel, în cazul apariţiei unui litigiu în legătură cu prezentarea unor informaţii incorecte de către
registrator, beneficiarul informaţiei este protejat prin prezumţia veridicităţii informaţiei înscrise în registru (art.471),
dacă creditorul gajist nu va proba că persoana căreia i-a fost prezentată informaţie incorectă ştia sau trebuia să ştie
că aceasta nu este veridică.

S e c t i u n e a a 3-a
DREPTURILE SI OBLIGATIILE
PARTILOR CONTRACTULUI DE GAJ

Articolul 476. Dispozitii generale cu privire la drepturile si obligatiile partilor contractului de gaj

(1) Debitorul gajist si creditorul gajist sint liberi sa stabileasca, prin acord de vointa, drepturile si
obligatiile fiecaruia dintre ei daca legea nu prevede altfel.
(2) Creditorul gajist poate desemna un gestionar al gajului. Gestionarul actioneaza in numele
creditorului gajist si intreprinde orice actiune in legatura cu obiectul gajului, in limitele drepturilor
acestuia, cu exceptia dreptului de a transmite obligatia garantata prin gaj. Debitorul gajist ori tertul la
care se afla bunul este obligat sa urmeze indicatiile gestionarului gajului.
(3) In caz de amanetare, o data cu incetarea dreptului de gaj, creditorul gajist este obligat sa
restituie imediat debitorului gajist bunul gajat.

1. Conţinutul raportului juridic de gaj este reglementat prin lege şi prin acordul părţilor exprimat în conformitate cu
legea. Drepturile şi obligaţiile părţilor raportului de gaj rezultă din caracterul de drept real al gajului, care însă este
un drept real imperfect.
S-a arătat în doctrină că gajul se află la hotarul drepturilor reale şi obligaţionale. Argumentele sunt următoarele:
a) în virtutea unui drept real titularul este în drept să folosească bunul, însuşind produsul exploatării lui. Scopul
constituirii gajului este însă altul – de a crea un mecanism de compensare a creditorului în caz de neexecutare a
obligaţiei garantate, precum şi a preveni (preîntîmpina) neexecutarea ei de către debitor şi a stimula prin iminenţa
survenirii unor efecte nefavorabile;
b) gajul are un caracter limitativ, proprietarul bunului fiind de regulă limitat în dreptul de dispoziţie, iar în cazul
amanetului – deposedat cu titlu provizoriu şi condiţionat;
c) în cazul unor construcţii specifice, cum ar fi gajul universalităţii de bunuri, a bunurilor în circulaţie şi proces de
prelucrare, nu se respectă principiului specializării gajului şi nu este exercitabil dreptul de urmărire.
2. Pornind de la principiul libertăţii contractuale (art.1) părţile contractului de gaj sunt libere să stabilească
conţinutul contractului în limitele normelor imperative de drept. Odată încheiat legal, contractul obligă părţile atît la
ceea ce au stipulat direct, cît şi la ceea ce rezultă din natura gajului în conformitate cu lege, uzanţele sau principiul
echităţii (art.668).
Părţile nu pot include în contract clauze care contravin legii, iar dacă au fost incluse acestea sunt lovite de nulitate
absolută. Astfel, este prohibit expres pactul comisoriu (contractul pignorativ), adică clauza privind transmiterea
dreptului de proprietate a gajului către creditorul gajist în cazul încălcării obligaţiunii principale (art.13 alin.(7),
Legea 449/2001). Estre nulă şi clauza prin care părţile stabilesc un alt mod de repartizare a cheltuielilor de judecată
în caz de litigiu, decît cel prevăzut imperativ de lege (art.94, Cod.Proc.Civ.).
3. Pe lîngă drepturile şi obligaţiile stabilite de lege, părţile ar putea să includă în contract stipulaţiuni privind:
a) asigurarea gajului, care este deopotrivă interesantă creditorului şi debitorului gajist. Creditorul gajist prin
asigurare se protejează de pericolul pieirii şi distrugerii bunului gajat, iar debitorul gajist va reduce în acest mod
riscurile aferente activităţii şi, implicit, executării obligaţiei garantate. Părţile pot conveni ca dreptul la despăgubirea
de asigurare să fie cesionat către creditor sau ca acesta să fie desemnat în calitate de co-beneficiar al asigurării
(art.1308), dreptul căruia se naşte în caz de încălcare a dreptului de gaj.
b) prezentarea de către debitor a rapoartelor periodice despre starea şi schimbările în structura bunurilor gajate.
Clauza este importantă în special în cazul bunurilor supuse transformării (ex. o construcţie în curs de execuţie) sau
prelucrării (ex. cereale, struguri, ţesături, hîrtie poligrafică).
c) modul şi condiţiile de efectuare de către creditor a controlului şi inventarierii bunurilor gajate, precum şi de
acoperire a cheltuielilor aferente;
d) obligaţia de informare, debitorul gajist urmînd să notifice creditorul despre oricare fapte (ex. sechestru, acţiune de
revendicare, decizie a autorităţii publice) care îi sunt cunoscute şi creează pericolul diminuării sau pierderii
garanţiei. Debitorului i se va cere prezentarea fără întîrziere a tuturor actelor obţinute după constituirea gajului, prin
care se modifică regimul juridic al bunului sau din care iau naştere unele drepturi asupra bunului (ex. actul de
recepţie finală – în caz de finalizare a unei construcţii, decizia organului administraţiei publice locale privind
schimbarea destinaţiei imobilului).
4. Creditorul gajului fără deposedare este în drept să delege exercitarea drepturilor şi obligaţiilor sale unui gestionar
al gajului. Delegarea poate fi parţială sau deplină şi cuantumul ei este stabilit de comun acord de creditor şi
gestionar. Obiect al delegaţiei poate fi oricare drept sau obligaţie ale creditorului gajist, inclusiv dreptul de a exercita
gajul şi de primi produsul vînzării gajului. Desemnarea se poate produce prin contractul de gaj sau mai tîrziu, în
limita termenului de acţiune a contractului de gaj.
Pentru ca desemnarea gestionarului gajului să fie opozabilă terţilor informaţia despre gestionar trebuie înscrisă în
registrul în care este înscris gajul. Regula este prevăzută expres doar pentru registrul bunurilor mobile (art.39 alin.
(2), Legea 449/2001), dar se aplică prin analogie a legii pentru toate alte registre în care se înscrie gajul.
Din momentul înscrierii gestionarului în registru nimeni nu poate invoca necunoaşterea faptului desemnării acestuia,
iar gestionarul înlocuieşte creditorul gajist în relaţiile cu debitorul gajist şi terţii.
5. În practică rolul gestionarului gajului este de o relevanţă deosebită atunci cînd gajul este constituit în favoarea mai
multor creditori (cum este cazul băncilor care oferă un credit consorţial sau al deţinătorilor de obligaţiuni garantate
cu gaj) sau cînd creditorul gajist nu are domiciliu sau sediu în ţară. Legea nu instituie cerinţe speciale faţă de
persoana gestionarului, acesta poate fi atît unul dintre creditori gajişti sau un terţ.
După ce desemnarea gestionarului este făcută publică, creditorul gajist nu mai este în drept să exercite el însuşi
drepturile şi să execute obligaţiile sale care au fost delegate gestionarului, dacă contractul nu prevede altfel.
Debitorul gajist şi terţii vor avea relaţii cu gestionarul, fiind obligaţi să se conducă de indicaţiile făcute de gestionar
în exercitarea atribuţiilor sale. Gestionarul gajului este responsabil pentru prejudiciul cauzat terţilor prin faptele sale,
ceea ce nu exclude însă responsabilitatea creditorului gajist în numele cărui acesta acţionează. Persoana prejudiciată
va putea pretinde despăgubiri gestionarului sau nemijlocit creditorului gajist, relaţiile dintre aceştia în legătură cu
acoperirea prejudiciului cauzat terţilor fiind reglementate prin contract şi lege.
Gestionarul gajului nu trebuie confundat cu terţul desemnat de creditor pentru exercitarea posesiunii amanetului
(art.455 alin.(2).
6. În cazul amanetului, creditorul gajist posedă bunul nu ca un proprietar (animo domini), ci cu titlu particular
(animo pignoris). În virtutea caracterului accesoriu al gajului, posesiunea amanetului se stinge odată cu stingerea
obligaţiei de bază, creditorul gajist fiind obligat să restituie bunul debitorului gajist sau terţului indicat de acesta.
Dacă bunul se află în posesiunea terţului desemnat de creditorului gajist, acesta din urmă este ţinut responsabil
pentru prejudiciile cauzate debitorului gajist prin restituirea tardivă sau necorespunzătoare a bunului.
Debitorul gajist nu poate revendica amanetul din posesiunea creditorului pînă la executarea deplină a obligaţiei
garantate.

Articolul 477. Dreptul de folosinta si dispunere asupra obiectului gajului. Asigurarea integritatii lui

(1) Debitorul gajist are dreptul sa foloseasca obiectul gajului conform destinatiei si sa dobindeasca
fructele acestuia daca din contract sau din esenta gajului nu reiese altfel.
(2) Bunul cu care se garanteaza poate fi grevat cu drepturi reale sau dat in arenda ori in folosinta
tertilor ulterior constituirii gajului, instiintindu-se in prealabil creditorul gajist. Drepturile constituite
ulterior fara acordul creditorului gajist pe un termen care depaseste data scadentei obligatiei garantate
tertul le pierde la expirarea termenului de o luna de la data notificarii acestuia de catre creditorul gajist
despre intentia de a exercita dreptul de gaj. Aceasta regula nu se aplica asupra constituirii gajului.
(3) Debitorul gajist nu este in drept sa instraineze bunurile gajate, cu exceptia cazurilor cind dispune
de autorizatie in acest sens, eliberata de creditorul gajist (de toti creditorii gajisti in cazul gajului
ulterior).
(4) Acordul care limiteaza dreptul debitorului gajist de a lasa prin testament bunul gajat este nul.
(5) Creditorul gajist este in drept sa foloseasca obiectul gajului doar in cazurile prevazute de
contract, urmind sa prezinte debitorului gajist o dare de seama despre utilizarea lui. Creditorul gajist poate
fi obligat prin contract sa obtina fructele din obiectul gajului pentru a stinge obligatia principala
garantata prin gaj.
(6) Debitorul gajist sau creditorul gajist, in functie de faptul care dintre ei detine bunul gajat, este obligat
sa-l pastreze si sa-l intretina, respectind dreptul de folosire a acestuia. Daca apare pericolul pierderii sau
deteriorarii bunului gajat, partea care il detine este obligata sa informeze imediat cealalta parte, iar partea
care nu-l detine este in drept sa-l examineze.

1. Raţiunea finală a constituirii dreptului de gaj este de a crea creditorului gajist o garanţie suplimentară că prestaţia
debitorului va fi executată. În cazul în care la scadenţă prestaţia nu va fi executată benevol, creditorul gajist va
dispune de posibilitatea de a fi satisfăcut din produsul vînzării silite a gajului.
Modul de conservare a facultăţii menţionate, care implică reglementarea aspectelor de exercitare a folosinţei şi
posesiunii bunului gajat, sunt stabilite în funcţie de tipul şi obiectul gajului, precum şi de caracterul relaţiilor dintre
creditorul şi debitorul gajist.
2. În calitate de proprietar al bunului, debitorul gajului înregistrat va continua posesiunea şi, de regulă, folosirea
bunului grevat cu gaj. Permiterea folosirii bunului gajat are argumentare practică, or acesta este de regulă un factor
de producţie antrenat în procesul economic al întreprinzătorului sau un mijloc de întreţinere a persoanei fizice. Prin
folosirea bunului de către debitorul gajist conform destinaţiei sunt create premise reale pentru executarea creanţei, în
scopul garantării căreia a fost constituit gajul. În cazul în care bunul va fi folosit contrar destinaţiei, contractul ar
trebui să acorde creditorului dreptul să interzică folosinţa şi să ceară repararea prejudiciului.
Creditorul nu va permite folosirea bunurilor consumtibile (ex. produse petroliere, cărbune, gaz), el riscînd să piardă
garanţia.
Debitorul gajului înregistrat va obţine şi fructul lucrului sau dreptului grevat de gaj în virtutea calităţii sale de
proprietar. Prin contract el poate fi obligat să îndrepte fructul dreptului (dobînzi, dividende, alte plăţi) la achitarea
dobînzii aferente creanţei garantate, iar dacă aceasta nu produce dobînzi, a capitalului.
3. Creditorul gajist care deţine un bun în amanet poate fi îndreptăţit prin contract să-l folosească şi să obţină fructul
acestuia. Dacă dreptul de folosinţă a debitorului gajului înregistrat este o regulă şi este îndreptată spre obţinerea unor
avantaje economice, atunci folosinţa creditorului asupra obiectului amanetului este o excepţie şi urmăreşte reducerea
obligaţiei garantate. Fructul obţinut de creditor va fi remis debitorului gajist, cu excepţia venitului pe care îl produce
lucrul sau dreptul gajat, care poate fi îndreptat la reducerea creanţei garantate în următoarea consecutivitate:
cheltuieli, dobînzi, capital (art.51 alin.(3), Legea 449/2001).
O altă obligaţie a creditorului care foloseşte bunul gajat este de a informa periodic proprietarul despre utilizarea
bunului. Darea de seamă va cuprinde informaţii despre acţiunile creditorului, modul în care bunul a fost utilizat,
schimbările şi starea bunului, fructul obţinut şi partea obligaţiei stinsă prin compensare cu acesta, alte date relevante.
Dacă, în urma examinării informaţiilor primite sau a bunului, proprietarul constată că acesta este folosit cu
încălcarea condiţiilor stabilite în contract, el poate interzice folosinţa şi cere repararea prejudiciului.
4. Spre deosebire de Legea cu privire la gaj, care interzicea, în lipsa unor stipulaţiuni contractuale contrare,
transmiterea în arendă sau folosinţă gratuită a bunului grevat cu gaj, Codul civil cere doar înştiinţarea prealabilă a
creditorului despre constituirea unor garanţii reale asupra bunului gajat sau darea lui în arendă (locaţiune) ori
folosinţă cu titlu gratuit (comodat). Creditorul gajist nu se poate opune acestor acţiuni decît dacă opoziţia sa se
bazează pe temeiuri ce ţin de natura dreptului de gaj şi esenţa gajului, precum şi atunci cînd garanţia ar fi diminuată
(ex. chiriile se plătesc anticipat pe un termen lung).
Construcţia propusă de Codul civil nu avantajează nici terţii dobînditori, ai căror drepturi ce depăşesc scadenţa
obligaţiei garantate se sting în legătură cu iniţierea de către creditor a exercitării gajului. Stingerea se produce la
expirarea termenului de o lună de la data notificării despre executarea dreptului de gaj (art.488).
5. Pentru că bunul gajat este afectat executării unei obligaţii, debitorul gajist nu este în drept să-l înstrăineze atîta
timp cît contractul este în vigoare. Notăm că Codul civil, ca şi de altfel Legea cu privire la gaj, interzic transmiterea
atît cu titlu oneros, cît şi cu titlu gratuit (art.52 alin.(3), Legea 449/2001), spre deosebire de normele anterioare, care
prohibeau doar alienarea (transmiterea oneroasă) a gajului.
Interdicţia privind înstrăinarea gajului nu este universală, ea nu operează în cazul gajului mărfurilor în circulaţie şi
proces de prelucrare (vezi comentariul la art.459).
Interdicţia de înstrăinare a bunului gajat nu ţine de natura gajului, ci este una juridică. Creditorul gajist poate deroga
de la această regulă, dacă consideră că prin înstrăinare nu vor fi prejudiciate drepturile sale. Pentru ca înstrăinarea să
fie legală, debitorul trebuie să dispună de o autorizaţie a creditorului sau a tuturor creditorilor, în cazul în care gajul
este constituit în favoarea mai multor creditori. Autorizaţia se poate conţine în contractul de gaj sau poate fi
solicitată şi primită după încheierea acestuia, în orice moment în limita termenului de acţiune a contractului de gaj.
Autorizaţia acordată poate fi necondiţionată sau afectată de condiţie, care însă nu va depinde de voinţa părţilor
(art.234).
Creditorul poate autoriza înstrăinarea bunului gajat şi fără degrevarea lui. În acest caz el va face o menţiune distinctă
şi explicită în acordul său, astfel încît dobînditorul să nu poată pretinde că nu a cunoscut rezerva. În cazul în care
creditorul permite înstrăinarea bunului cu menţinea grevării, achizitorul va rămîne în continuare obligat să execute
obligaţiile rezultate din contractul de gaj încheiat cu debitorul iniţial, fiind succesorul acestuia (art.319). Nu se cere
încheierea unui nou contract între creditor şi achizitorul gajului, iar substituirea debitorului gajist se va înregistra în
temeiul actului juridic de înstrăinare.
În practică posibilitatea înstrăinării bunului cu acordul prealabil al creditorului gajist determină mobilizarea
resurselor debitorului şi crearea unor premise adecvate pentru executarea obligaţiei garantate. Exercitarea acestei
posibilităţi (ex. la transmiterea bunului în calitate de aport în natură în capitalul social, la transmiterea unui terţ care
desfăşoară activitate legată de specificul bunului, la transmiterea către o altă societate comercială în legătură cu
dificultăţi financiare ale debitorului) permite îmbunătăţirea garanţiei de executare a obligaţiei principale şi
fluidizează procesele economice.
Înstrăinarea bunului gajat fără autorizaţia creditorului atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare (art.220) şi
îndreptăţeşte creditorul să ceară repararea prejudiciului. În caz dacă dreptul de proprietate a bunului gajat nu este
supus înregistrării publice, va fi necesară prezentarea probelor care să demonstreze cu certitudine că a fost înstrăinat
anume bunul gajat (Dec.Col.Civ. al Curt.Supr.Just. nr.2r/o-67/2002 din 27.02.2002).
6. Creditorul gajist nu se poate opune dreptului debitorului gajist de a lăsa bunul prin testament. Acest drept al
debitorului nu aduce atingere dreptului de urmărire a creditorului gajist, care poate fi exercitat în raport cu
moştenitorii bunului (1540), cu respectarea cerinţelor legale aplicabile (art.1544).
7. Scopul şi funcţiile gajului determină şi o altă obligaţie a părţilor în raport cu bunul gajat – cea de conservare a
substanţei bunului pentru ca garanţia să fie într-adevăr reală şi să permită satisfacerea efectivă a creanţei
creditorului. Debitorul gajist sau creditorul gajist, în funcţie de faptul care dintre ei posedă bunul gajat, sunt obligaţi
să păstreze şi să întreţină bunul. Obligaţia de păstrare implică conservarea bunului şi îngrijirea de integritatea
acestuia. Obligaţia de întreţinere presupune menţinerea obiectului în stare cel puţin corespunzătoare celei în care se
afla la momentul constituirii gajului, cu excepţia uzurii (amortizării) normale, efectuarea unor lucrări de reparaţie,
achitarea plăţilor aferente bunului (impozite, taxe, plata pentru utilităţi), înlăturarea consecinţelor faptelor oamenilor
şi fenomenelor naturale care au înrăutăţit starea fizică a bunului etc.
Executarea acestor obligaţii poate fi pusă în sarcina terţului care posedă amanetul în numele creditorului sau care
posedă gajul înregistrat în numele debitorului, cu toate că în aceste cazuri creditorul şi, respectiv, debitorul nu sunt
eliberaţi de răspundere. Obligaţia de păstrare şi întreţinere este pusă şi în sarcina terţului care foloseşte bunul
transmis de debitor, dacă contractul nu prevede altfel.
Partea care deţine bunul gajat nu este în drept să-l distrugă total sau parţial, decît în caz de necesitate (art.48, Legea
449/2001). Necesitatea şi legătura cauzală a pericolului cu consecinţele negative urmează a fi probate prin probe
pertinente. În caz de apariţie a pericolului pierderii sau distrugerii bunului gajat, partea care îl deţine va lua toate
măsurile care se cer pentru a înlătura pericolul şi va fi ţinută să informeze cealaltă parte în vederea luării unor măsuri
şi decizii adecvate. Aceasta din urmă va examina informaţia prezentată şi bunul, fiind în drept să propună soluţii de
remediere.
Dacă debitorul gajist sau terţul care acţionează în numele acestuia nu au asigurat păstrarea şi întreţinerea gajului şi,
ca efect, bunul a fost pierdut sau deteriorat, creditorul gajist este în drept să ceară substituirea sau, după caz,
completarea gajului. Pe lîngă aceasta, dacă în urma deteriorării bunul nu mai poate fi utilizat conform destinaţiei,
creditorul este în drept să ceară debitorului gajist achitarea valorii bunului stabilită în contract şi a daunelor-interese
compensatorii pînă la concurenţa creanţei, chiar dacă aceasta nu este scadentă (art.49, Legea 449/2001).
Creditorul gajist care a admis pierderea sau deteriorarea amanetului va fi ţinut să compenseze debitorului valoarea
reală a acestuia sau suma reală a deteriorării, indiferent de estimarea gajului făcută în contract. Creditorul va fi ţinut
să repare prejudiciul direct, iar prin contract el poate fi obligat să plătească şi venitul ratat. Debitorul gajist poate
cere compensarea sumei despăgubirii cu o parte corespunzătoare a creanţei garantate. Dacă în urma deteriorării
bunul gajat nu mai poate fi utilizat conform destinaţiei, debitorul gajist poate pretinde despăgubiri băneşti în locul
restituirii bunului.
Creditorul gajist care exercită posesiunea gajului, poate cere acoperirea cheltuielilor făcute în legătură cu păstrarea şi
întreţinerea gajului. Plata poate fi cerută atît cu ocazia exercitării dreptului de gaj, cît şi în cursul deţinerii (art.51
alin.(1), Legea 449/2001). Debitorul va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat creditorului detentor prin viciile bunului
gajat (ex. animalul bolnav care le-a contaminat pe cele aparţinînd creditorului). Dacă creanţa garantată este
executată fără ca debitorul gajist să fi plătit cheltuielile de păstrare şi întreţinere şi, după caz, să fi reparat
prejudiciul, creditorul va fi în drept să reţină bunul, dacă aceasta este prevăzut de contract.
8. Creditorul care se află în posesia amanetului, cu toate că îl deţine cu titlu de detentor precar, este în drept să
exercite toate atribuţiile posesorului legitim, inclusiv în raport cu terţul care încalcă dreptul său. Dacă a fost lipsit de
posesiune, creditorul poate exercita dreptul de revendicare a bunului din posesiune nelegitimă, inclusiv a debitorului
gajist (art.308). Dacă este tulburat în exercitarea posesiunii, creditorul poate cere înlăturarea tulburării, precum şi
despăgubiri pentru prejudicierea posesiunii (art.309). Menţionăm că aceste acţiuni pot fi exercitate şi de debitorul
care a constituit un amanet (art.304 alin.(2).

Articolul 478. Autorizatia de instrainare a bunului gajat

(1) Creditorul gajist poate, cu exceptia cazurilor de amanetare, sa acorde debitorului gajist o
autorizatie de instrainare a obiectului gajului liber de gaj. O astfel de instrainare trebuie sa fie facuta cu
titlu oneros si in modul stabilit pentru inlocuirea obiectului gajului.
(2) Acordarea de autorizatie poate fi prevazuta in contractul de gaj. In acest caz, persoana care incheie
contractul cu debitorul gajist procura bunurile grevate de gaj libere de gaj.
(3) In cazul gajarii marfurilor care se afla in circulatie si in proces de prelucrare, debitorul gajist
poate instraina unele marfuri din rezervele sale de marfuri grevate prin gaj, vinzindu-le in cadrul unei
activitati comerciale obisnuite.
(4) Autorizatia de instrainare a bunului care face obiectul gajului se suspenda o data cu inregistrarea
preavizului cu privire la urmarirea bunului gajat, pina la data radierii acestui preaviz.
(5) Autorizatia de instrainare a obiectului gajului devine nula o data cu transformarea gajului inregistrat
in amanet.

1. Autorizaţia de înstrăinare a bunului gajului cu menţinerea grevării, care poate fi eliberată debitorului gajist în
condiţiile art.477, nu aduce atingerea dreptului esenţial al creditorului gajist – dreptul de a urmări bunul în mîinile
oricui nu s-ar afla. Totuşi, în practică ar putea apărea situaţii cînd este binevenită şi este în interesul ambelor părţi
degrevarea necondiţionată a bunului, pentru ca acesta să nu mai fie afectat executării obligaţiei principale. Motivele
pot fi diverse, iar iniţiativa poate veni atît de la debitor cît şi de la creditorul gajist.
Cîteva aspecte prezintă un interes sporit sub acest aspect:
a) eliberarea de gaj poate fi totală sau parţială. Atunci cînd autorizaţia de înstrăinare se referă la tot gajul, acesta se
stinge, iar informaţia despre gaj va fi radiată din registru. Eliberarea parţială degrevează numai acea parte a gajului
care a fost expres menţionată de creditor. În acest caz creditorul poate face ca gajul să fie divizibil, degrevînd o parte
din el. În practică aceasta facultate are o importanţă particulară în cazul executării parţiale a obligaţiei garantate (ex:
stingerea unei părţi a creditului), acordînd debitorului facilitatea de a dispune liber de bunul său şi de a-l folosi
eventual pentru garantarea altor obligaţii.
b) bunul degrevat va fi înlocuit, cu înregistrarea gajului asupra bunului substituent. Nimic nu se opune ca creditorul
să accepte degrevarea bunului fără înlocuirea lui în cazul în care el dispune de alte garanţii reale sau personale. Dacă
totuşi părţile convin la substituirea gajului, aceasta se va efectua în modul stabilit la art.479.
c) creditorul nu poate degreva bunului fără a obţine o contraprestaţie, esenţa şi cuantumul căreia va fi stabilit de
părţi. De regulă părţile vor conveni ca produsul vînzării bunului sau o parte a acestuia să fie îndreptată la plata
creanţei garantate. Dacă în schimbul degrevării creditorul va obţine un alt folos patrimonial, decît executarea
obligaţiei, el poate autoriza înstrăinarea fără careva condiţii.
2. Autorizarea nu urmează să îmbrace neapărat forma contractului de gaj. Astfel, pentru a degreva un imobil,
creditorul nu va fi ţinut să autentifice autorizaţia. Autorizaţia poate face corp comun cu declaraţia de radiere a
înscrierii despre gaj din registru sau poate fi exprimată separat. Autorizaţia poate fi absolută, fiind opozabilă oricărui
terţ, sau poate permite înstrăinarea bunului către o anumită persoană indicată în prealabil de debitorul gajist.
Creditorul gajist poate permite numai vînzarea bunului sau înstrăinarea lui în alt mod.
În cazul în care autorizaţia de degrevare se conţine în textul contractul de gaj, terţul dobînditor obţine bunul liber de
gaj.
3. Prin derogare de la interdicţia de înstrăinare a gajului, debitorul care a constituit un gaj asupra mărfurilor care se
află în circulaţie şi proces de prelucrare (art.459) este în drept să înstrăineze o parte a lor. Înstrăinarea se poate
produce numai prin vînzarea mărfurilor gajate în cadrul activităţii comerciale desfăşurate în mod obişnuit de către
debitorul gajist. Dacă debitorul nu tranzacţionează de obicei mărfuri din aceeaşi categorie cu cele gajate, el nu este
în drept să exercite dreptul de înstrăinare, chiar dacă bunurile gajate în esenţă sunt din categoria mărfurilor în
circulaţie şi proces de prelucrare (ex: o societate de brokeraj nu va putea vinde fără autorizaţia creditorului grîul
gajat). De asemenea, debitorul gajist nu va fi în drept să înstrăineze bunuri gajate, care nu fac parte din stocul de
mărfuri a acestuia (ex. mobilier de birou, utilajele şi echipamentele de producere etc.) Exercitarea de către debitorul
gajist a dreptului de a înstrăina mărfuri în circulaţie şi proces de prelucrare poate fi supusă unor condiţii agreate în
prealabil (vezi comentariul la art.479).
4. Creditorul gajist care a emis autorizaţia de înstrăinare a gajului o poate suspenda sau retrage. Suspendarea şi
retragerea operează dacă debitorul nu a exercitat încă dreptul autorizat. Dacă oferta debitorului de a contracta bunul
degrevat a fost acceptată, retragerea autorizaţiei nu este opozabilă co-contractantului. Nu este opozabilă terţului de
bună-credinţă nici retragerea autorizaţiei acordate prin contractul de gaj, dacă retragerea nu a fost făcută publică.
Autorizaţia se suspendă ipso jure din momentul înscrierii în registru a preavizului cu privire la urmărirea gajului. În
cazul cînd preavizul este ulterior radiat, autorizaţia renaşte.
5. Dacă, în timpul acţiunii contractului de gaj, bunul gajat se transmite în posesiunea creditorului gajist, autorizaţia
de înstrăinare a gajului devine nulă ab initio. Este mai reuşită soluţia oferită pentru un astfel de caz de Legea cu
privire la gaj, care prevedea că la transformarea gajului înregistrat în amanet autorizaţia încetează (art.60 alin.(4). În
practică diferenţa este relevantă pentru situaţii cînd debitorul gajist a promis în mod irevocabil contractarea bunului
degrevat, promisiune care nu va putea fi îndeplinită în virtutea alin.(5) al art.478, iar beneficiarul promisiunii nu va
putea cere creditorul gajist repararea prejudiciului.

Articolul 479. Inlocuirea obiectului gajului

(1) Partile pot conveni asupra conditiilor de inlocuire sau substituire a obiectului gajului. Inlocuirea
sau substituirea obiectului gajului reprezinta un nou gaj.
(2) In cazul in care, din motivul si in modul stabilit de lege, se stinge dreptul debitorului gajist asupra
bunului, iar debitorului i se pune la dispozitie un alt bun sau i se restituie o suma corespunzatoare, dreptul
de gaj se transfera asupra bunului pus la dispozitie sau, in modul respectiv, creditorul gajist are
dreptul la satisfacerea cu prioritate a pretentiilor sale din suma la care are drept debitorul. In acest caz,
creditorul gajist poate solicita indeplinirea inainte de termen a obligatiilor garantate prin gaj.

1. Obligaţia debitorului gajist de a înlocui (substitui) obiectul gajului se poate naşte din lege sau contract. Obligaţia
legală apare în cazul mărfurilor în circulaţie şi proces de prelucrare, cînd debitorul va înlocui partea înstrăinată a
gajului cu alte bunuri de aceeaşi natură (art.24 alin.(2), Legea 449/2001. Obligaţia contractuală de înlocuire a gajului
poate fi inserată în contractul de gaj sau poate apărea ulterior, în temeiul unei înţelegeri suplimentare.
Unele din circumstanţe care ar putea fi reflectate în contractul de gaj ca temei pentru înlocuirea deplină sau parţială
a obiectului gajului sunt:
a) gajul se deteriorează (degradează fizic) sub influenţa unor factori interni sau externi;
b) valoarea reală a gajului se diminuează sub influenţa factorilor de natură exogenă;
c) gajul a fost pierdut sau distrus;
d) obiectul gajului a fost folosit contrar destinaţiei;
e) creditorul gajist nu a fost înştiinţat despre constituirea unor drepturi reale, de arendă (locaţiune) sau folosinţă
gratuită asupra bunului gajat sau fiind înştiinţat nu acceptă întemeiat constituirea lor;
f) terţul a anunţat un drept real prioritar dreptului creditorului gajist;
g) creanţa gajată a ajuns la scadenţă;
h) obiectul amanetului cauzează prejudicii creditorului gajist care îl deţine.
2. În cazul în care au convenit asupra substituirii gajului, părţile vor stabili condiţiile acesteia. Condiţiile de
substituire vor fi stabilite în contractul de gaj sau într-un acord separat. Amanetul poate fi înlocuit prin transmiterea
bunurilor substituente către creditor, fără semnarea unui înscris.
Creditorul gajist se va îngriji ca contractul de gaj care prevede cazurile de substituire a gajului să indice descrierea
generală sau concretă a bunurilor substituente, modul de estimare a lor, termenii în care gajul va fi înlocuit,
sancţiunile pentru încălcarea obligaţiei de substituţie. Dacă în locul descrierii bunurilor substituente în contract se va
rezerva creditorului dreptul de a determina el însuşi bunurile substituente, determinarea se va face conform regulii
aprecierii echitabile (art.676).
Clauza de substituire din contractul de gaj va îmbrăca forma contractului. Nu se cere ca ea să îmbrace forma cerută
pentru contractul de gaj a bunului substituent (ex. într-un contract de gaj mobiliar încheiat în formă scrisă se poate
prevedea că în anumite circumstanţe gajul va fi înlocuit printr-o ipotecă).
Înlocuirea propriu-zisă a gajului se va face prin încheierea unui contract care va respecta atît cerinţele de fond cît şi
cele de formă prevăzute de lege.
3. Un caz special de înlocuire a gajului apare atunci cînd dreptul proprietarului gajului asupra bunului încetează, iar
în schimb acestuia îi este oferit un alt bun sau i se restituie o sumă corespunzătoare valorii bunului. În aceste cazuri
(exproprierea pentru cauză de utilitate publică, rechiziţia (art.342), răscumpărarea animalelor domestice în cazul
încălcării regulilor de comportare cu ele (art.341), înstrăinarea bunului pe care persoana nu le poate avea în
proprietate (art.340), împărţirea proprietăţii comune (art.363) ş.a.) dreptul de gaj subzistă şi se transferă de drept
asupra bunurilor puse la dispoziţia debitorului. Gajul asupra bunurilor care înlocuiesc aceste bunuri urmează a fi
înscris în registru.
Dacă în schimbul bunului ieşit din proprietatea debitorului gajist acestuia i se oferă o sumă de bani, gajul grevează
aceste sume, iar creditorul va putea să exercite asupra lor dreptul de urmărire şi de preferinţă. Creditorul poate alege
între a păstra gajul sau a cere executarea anticipată a obligaţiilor garantate.

Articolul 480. Gajul ulterior

(1) Darea in gaj a bunului gajat deja se admite daca nu este interzisa prin contractele de gaj precedente.
(2) Debitorul gajist are obligatia de a informa fiecare creditor gajist urmator despre toate grevarile
existente asupra bunului, raspunzind pentru prejudiciile cauzate creditorului gajist prin neindeplinirea
acestei obligatii.

1. Scopul normei date este de a constitui condiţii juridice pentru ca raportul de gaj să fie unul dinamic şi flexibil.
Importanţa practică a construcţiei gajului ulterior (următor) rezidă în a rezerva proprietarului dreptul de a utiliza
acelaşi bun în calitate de garanţie pentru mai multe obligaţiuni. Sunt frecvente situaţiile cînd bunul oferit ca garanţie
este indivizibil, iar valoarea lui depăşeşte cu mult valoarea creanţei garantate. Pentru că de regulă astfel de bunuri
sunt elementele valorice principale ale patrimoniului unei persoane, nu ar fi justificată şi ar diminua valoarea de
garanţie a bunului limitarea ca acesta să poată servi pentru garantarea doar unei obligaţii. Pentru a depăşi aceste
inconveniente, a fost instituită construcţia gajului repetat, cînd bunul poate fi grevat de gaj în repetate rînduri pentru
garantarea mai multor obligaţii.
Creditorul gajist este în drept să se opună prin contractul de gaj grevării repetate a bunului dacă consideră că prin
aceasta ar fi diminuată propria garanţie. La fel gajul ulterior poate fi interzis de unul din creditorii succesivi, în acest
caz interdicţia fiind operantă chiar dacă creditorul precedent a admis gajul repetat. În sfîrşit oricare din creditori se
poate opune gajului ulterior pe parcursul acţiunii contractului de gaj, fără ca interdicţia să fie opozabilă creditorilor
care au obţinut gaj pînă la înregistrarea interdicţiei.
2. În cazul în care în registru a fost înscrisă interdicţia gajului ulterior, contractul de gaj repetat este lovit de nulitate
absolută (art.56 alin.(2), Legea 449/2001), fiind desfiinţat din momentul încheierii (Dec. Col.Civil al Curt.Apel
nr.2r-430 din 24.02.2000). Creditorul gajist care a emis interdicţia este în drept să pretindă debitorului repararea
prejudiciului şi să ceară executarea anticipată a obligaţiei garantate, iar în caz de neexecutare - să pună sub urmărire
obiectul gajului. La rîndul său, creditorul în folosul căruia a fost constituit un gaj nul poate cere debitorului repararea
prejudiciului. De rînd cu debitorul poate fi sancţionată şi persoana care ţine registrul în care fusese înscrisă
interdicţia şi în care a fost înscris un gaj ulterior.
3. Debitorul gajist este ţinut să informeze fiecare creditor gajist următor despre toate gajurile existente, aceştia fiind
în drept să solicite şi informaţii despre cuantumul şi scadenţa creanţelor garantate. În caz contrar creditorul următor
este în drept să ceară debitorului gajist despăgubiri.
 Articolul 481. Ordinea de preferinta a gajului fara deposedare

(1) Consecutivitatea satisfacerii creantelor ce decurg din citeva drepturi de gaj asupra unuia si
aceluiasi bun se stabileste in functie de consecutivitatea aparitiei drepturilor de gaj.
(2) Creantele creditorului gajist ulterior se satisfac numai dupa satisfacerea deplina a creantelor
creditorului gajist precedent. Creditorul de grad superior este tinut sa compenseze cheltuielile
suportate de creditorul de grad inferior daca, fiind avizat cu privire la exercitarea unui drept de gaj de
catre acest alt creditor, omite sa invoce intr-un termen rezonabil prioritatea drepturilor sale.
(3) Creditorul gajist de grad inferior poate sa-si satisfaca creanta din bunul gajat inaintea creditorilor
de grad superior numai cu acordul scris al fiecarui creditor de grad superior.

1. Construcţia juridică a gajului ulterior se întregeşte prin constituirea unui mecanism echitabil şi coerent de
realizare a dreptului de preferinţă a creditorilor gajişti. Criteriul unic care determină gradul (rangul) preferinţelor
este cel cronologic (prior tempore, potior iure). Menţionăm că nici un alt criteriu, cum ar fi calitatea creditorilor sau
a creanţelor sau temeiul apariţiei gajului (legea sau contractul), nu are importanţă pentru stabilirea priorităţii, ceea ce
este o reflectare a principiului egalităţii subiectelor în raportul de drept civil.
Dacă bunul a fost dobîndit grevat de gaj, gajul constituit de proprietarul anterior are prioritate faţă de cele constituite
de dobînditor.
Ordinea de preferinţă se aplică în primul rînd la distribuirea preţului bunului gajat, obţinut atît cu ocazia urmăririi
gajului, cît şi a înstrăinării gajului cu autorizaţia creditorilor gajişti. Ordinea priorităţii rămîne aceeaşi asupra
sumelor transmise creditorului în schimbul bunului ieşit din proprietatea debitorului (art.479 alin.(2) şi asupra
despăgubirii de asigurare pentru pieirea sau distrugerea bunului gajat (art.9, Legea 449/2001).
Gajurile constituite în aceeaşi zi au acelaşi grad de prioritate, cu excepţia celor înscrise în registrul bunurilor mobile
(art.39 alin.(8), Legea 449/2001) şi în registrul deţinătorilor de titluri de valoare nominative (pct.4.9, Hotărîrea
CNVM 4/4/2003), cînd confirmarea înregistrării gajului conţine timpul precis (ora şi minutul) înscrierii gajului. În
aceste cazuri prioritatea este determinată de timpul exact al înscrierii gajului.
2. Fiecare creditor gajist ulterior va primi executarea creanţei sale numai după satisfacere deplină a creanţelor
creditorului precedent.
Primul creditor gajist este în drept să iniţieze exercitarea dreptului de gaj fără a cere permisiunea creditorilor de rang
inferior chiar şi dacă creanţele acestor din urmă nu sunt încă exigibile. Creditorul de rang inferior care iniţiază
exercitarea dreptului de gaj va aviza fiecare din creditorii superiori. Aceştia sunt în drept să invoce prioritatea
drepturilor sale şi să se opună urmăririi gajului. În caz dacă nu va invoca într-un termen rezonabil prioritatea,
opoziţia va putea fi făcută numai cu condiţia acoperirii cheltuielilor suportate de creditorul cu rang inferior.
3. Atît în cazul exercitării dreptului de gaj, cît şi cu ocazia altor situaţii enumerate mai sus (vezi nota 1 supra),
creditorul gajist de grad inferior va putea avansa în rangul priorităţilor numai cu condiţia obţinerii acordului în scris
a creditorului de rang superior. Dacă va obţine acordul tuturor creditorilor, acesta va deveni creditor de rangul întîi.

Articolul 482. Cedarea gradului de prioritate

(1) Creditorul gajist poate ceda unui alt creditor gajist gradul de prioritate in marimea creantei
garantate cu gaj, astfel incit ultimul sa treaca in locul primului in marimea creantei creditorului care a
cedat gradul de prioritate.
(2) Creditorul gajist care a cedat gradul de prioritate are obligatia ca, in termen de 3 zile de la cedare,
sa instiinteze despre aceasta pe debitor si pe debitorul gajist cind acesta este un tert.
(3) Cedarea gradului de prioritate al gajului este posibila numai in cadrul aceluiasi registru public si
pentru acelasi bun.
(4) Cedarea gradului de prioritate este posibila in masura in care nu sint lezate astfel drepturile unui alt
creditor gajist care detine un gaj pentru acelasi bun.
(5) Cedarea gradului de prioritate se inregistreaza in baza cererii creditorului gajist in acelasi mod ca si
inregistrarea gajului si produce efecte de la data inregistrarii.

1. Ordinea de prioritate a gajurilor constituite de aceeaşi persoană în favoarea mai multor creditori este de natură
contractuală. Legea nu face decît să stabilească cadrul general pentru stabilirea priorităţilor, stabilirea în continuare
a rangului creditorilor garantaţi cu acelaşi gaj fiind la latitudinea acestora. Cesiunea poate fi deplină, în mărimea
creanţei garantate, sau parţială, în mărimea unei părţi a creanţei.
Dacă sunt mai mult de doi creditori gajişti, creditorul de rang superior nu poate ceda gradul său decît celui care îl
urmează (ex. cînd sunt trei creditori, primul nu poate ceda rangul său celui de-al treilea). Soluţia dată nu se conţine
expres în lege, însă ea rezultă din necesitatea protejării intereselor creditorului gajist, rangul căruia este între
rangurile creditorilor cedent şi cesionar, care la constituirea gajului său a luat în calcul gajurile existente aşa cum ele
existau.
Creditorul gajist de rang superior nu poate ceda rangul său unui creditor chirografar.
2. Cesiunea gradului de prioritate nu este supusă acceptului debitorului obligaţiei garantate sau debitorului gajist.
Regula este cea aplicabilă cesiunii de creanţă (art.557). Creditorul gajist cedent se va limita la înştiinţarea
debitorului creanţei garantate şi debitorului gajist cu privire la faptul cesiunii, indicînd cesionarul şi cuantumul
creanţei în care a fost cedată prioritatea. Înştiinţarea se face în termen de trei zile de la data cedării, fără ca cel cărui
îi este adresată înştiinţarea să poate face opoziţie. În cazul cînd creditorul de rang superior nu execută obligaţia de
informare, debitorul gajist va efectua în continuare prestaţiile rezultate din contractul de gaj (ex. îndreptarea
fructului bunului gajat la stingerea creanţei garantate) în favoarea cedentului.
3. Pentru a produce efecte atît între părţi, cît şi faţă de terţi, inclusiv faţă de ceilalţi creditori care nu participă la
schimbarea rangului priorităţilor, cesiunea gradului de prioritate urmează a fi înregistrată în registrul public în care
au fost înregistrate gajurile. Cesiunea se înscrie în baza cererii creditorului gajist cedent sau cesionar, care va
menţiona fiecare din bunurile gajate pentru care a fost schimbată ordinea de prioritate. Modul şi procedura de
efectuare a înscrierii în registru sunt analogice celor aplicabile înregistrării gajului. După efectuarea înscrierii
creditorul gajist poate solicita un extras din registru în care gajurile vor fi expuse conform ordinii noi de priorităţi.
4. Creditorul gajist sau terţul care se consideră lezat în drepturi prin schimbarea ordinii de preferinţă a gajului poate
invoca nulitatea sau cere anularea schimbării şi poate cere repararea prejudiciului.

Articolul 483. Executarea inainte de termen a obligatiei garantate prin gaj

(1) Creditorul gajist este in drept sa ceara executarea inainte de termen a obligatiei garantate prin gaj
in cazul in care a incetat dreptul debitorului gajist asupra obiectului gajului in temeiurile prevazute de
legislatie, precum si in cazul confiscarii obiectului gajului respectiv
ca sanctiune pentru savirsirea unei contraventii sau comiterea unei infractiuni.
(2) Creditorul gajist este in drept sa ceara executarea inainte de termen a obligatiei garantate prin
gaj, iar in cazul neexecutarii creantei sale, sa puna sub urmarire obiectul gajului daca debitorul
gajist:
a) a incalcat regulile gajului urmator;
b) a instrainat obiectul gajului incalcind prevederile art.477 alin.(3);
c) nu a executat obligatiile prevazute la art.477 alin.(6);
d) nu se afla in posesiunea obiectului gajului, contrar conditiilor contractului de gaj;
e) a incalcat regulile de inlocuire a obiectului gajului;
f) a incalcat termenul de efectuare a platilor scadente.

1. Articolul prevede două categorii de circumstanţe în care creditorul gajist este în drept să pretindă executarea
anticipată a obligaţiei garantate:
- cînd dreptul debitorului gajist asupra bunului s-a stins şi urmărirea gajului nu este posibilă;
- cînd gajul poate fi urmărit.
2. În prima situaţie creditorul gajist poate cere executarea înainte de termen a obligaţiei dacă dreptul de proprietate a
debitorului gajist asupra bunului s-a stins în cazurile prevăzute de lege (art.337). În cazurile în care debitorul gajist
este îndreptăţit să primească în schimbul bunului care i-a aparţinut alte bunuri sau bani (înstrăinarea bunului pe care
nu-l putea avea în proprietate (art.340), răscumpărarea animalelor domestice (art.341), rechiziţia (art.342),
exproprierea pentru cauză de utilitate publică), creditorul gajist va putea urmări creanţa garantată din bunurile sau
suma substituente, exercitînd prioritatea conferită de dreptul de gaj. În caz de confiscare a gajului în temeiul
prevăzut de lege, dreptul de gaj se stinge.
3. În cea de-a doua situaţie creditorul gajist este în drept să pună sub urmărire bunul gajat în cazul în care debitorului
i s-a cerut executarea anticipată a obligaţiei şi aceasta nu s-a produs.
Următoarele încălcări ale contractului îndreptăţesc creditorul să pună sub urmărire gajul:
a) a fost constituit un gaj ulterior interzis prin contract (art.480). În acest caz creditorul gajist poate alege între a
exercita dreptul de urmărire sau a se limita la contestarea gajului ulterior;
b) fără acordul (autorizaţia) creditorului gajist sau a tuturor creditorilor, în cazul gajului următor, bunul gajat a fost
înstrăinat. Încălcarea oferă creditorului aceeaşi opţiune ca şi cea menţionată mai sus;
c) debitorul gajist a încălcat sau a executat necorespunzător obligaţia de păstrare şi întreţinere a bunului gajat sau nu
a informat creditorul la timp despre pericolul pierderii sau deteriorării bunului;
d) obiectul gajului înregistrat nu se află în posesiunea debitorului gajist, indiferent de faptul dacă deposedarea s-a
făcut cu sau fără vina debitorului. Nu se consideră încălcată obligaţia de posesie dacă bunul lăsat iniţial în deţinere
unui terţ care acţiona în numele debitorului gajist este preluat de către acesta.
e) debitorul gajist nu a înlocuit bunul gajat sau l-a înlocuit cu încălcarea condiţiilor stabilite în contract. Obligaţia se
consideră încălcată dacă debitorul a executat-o necorespunzător: a fost înlocuită numai o parte a bunurilor, înlocuire
a fost tardivă, bunurile substituente nu corespund condiţiilor de înlocuire etc.
f) debitorul obligaţiunii pecuniare principale a întîrziat plata datoriei sau a unei părţi din ea.
Creditorul poate apela la executarea anticipată a creanţei garantate şi urmărirea gajului şi în alte cazuri prevăzute de
lege (art.469 – în caz de neinformare despre drepturile terţilor asupra gajului existente la data constituirii lui, art.576
– cînd debitorul a redus garanţia sau nu a prezentat garanţiile convenite). Nimic nu se opune ca părţile să stabilească
prin contract şi alte clauze care ar îndreptăţi creditorul gajist să iniţieze urmărirea gajului.
4. Creditor gajist nu este obligat să acorde debitorului un termen pentru executarea anticipată a obligaţiei garantate.
El va putea proceda la urmărirea gajului fără întîrziere, cu condiţia că a înaintat debitorului cererea de executare
anticipată.
Faptul înaintării cererii va fi notificat debitorului gajist odată cu iniţierea urmăririi gajului. La primirea notificării
despre urmărirea gajului pentru motive care nu-i sunt imputabile debitorului gajist, acesta se poate opune urmăririi,
executînd obligaţia garantată şi eliberînd gajul.

S e c t i u n e a a 4-a
PARTICIPAREA UNOR TERTI LA RAPORTUL DE GAJ

Articolul 484. Cesiunea creantei garantate prin gaj

(1) Gajul si creanta care sta la baza acestuia pot fi transmise doar impreuna si simultan.
(2) In cazul cesiunii creantei garantate prin gaj, noul creditor dobindeste dreptul de gaj. Debitorul
gajist ramine obligat fata de creditorul cesionar.
(3) In cazul cesiunii unei parti a creantei garantate, noul creditor dobindeste dreptul de gaj
proportional acestei parti daca in contractul de gaj nu este prevazut altfel.
(4) Substituirea creditorului gajist se inregistreaza conform art.470. Valabilitatea inregistrarii precedente
nu este afectata pina la inregistrarea noului gaj.
(5) Gajul si creanta garantata trec asupra noului creditor asa cum existau la creditorul anterior.

1. Gajul este un raport juridic accesoriu raportului obligaţional principal, pe care îl garantează (art.454). În virtutea
caracterului accesoriu, gajul urmează soarta creanţei garantate. Astfel, dacă creditorul încheie un contract de cesiune
a creanţei garantate, împreună cu aceasta ipso legi va fi cesionat şi gajul.
Alin.(1) al art.484 reglementează transmiterea dreptului de gaj de către titularul acestuia – creditorul gajist. Norma
nu are incidenţă asupra transmiterii bunului gajat de către proprietarul acestuia către o altă persoană, care se poate
produce în conformitate cu art.477 alin.(3) şi art.478. Atunci cînd dispune de autorizaţia creditorului, debitorul gajist
este în drept să transmită bunul gajat independent de transmiterea creanţei garantate.
2. Cesiunea creanţei garantate se efectuează în temeiul unui contract (art.556) încheiat între titularul creanţei
(cedent) şi un terţ (cesionar). Creanţa poate fi transmisă altei persoane şi în alte temeiuri, decît contractul de cesiune
(ex. succesiunea legală), cu menţinerea în continuare a dreptului de gaj după noul titular al creaţei.
Obiect al cesiunii poate fi creanţa în întregime sau o parte a acesteia. În cazul cesiunii creanţei în întregime,
creditorul cesionar va deveni titular al dreptului de gaj în mărimea în care acesta exista la momentul cesiunii. Astfel,
dacă pînă la încheierea contractului de cesiune debitorul gajist a înstrăinat o parte a gajului cu autorizaţia
creditorului iniţial, cesionarul nu se va putea opune acesteia. Creditorul cesionar nu va putea nici revoca autorizaţia
eliberată de cedent, chiar dacă debitorul nu i-a dat curs.
Dacă obiect al cesiunii este o parte din creanţa garantată, creditorul cesionar devine titular al dreptului de gaj în
mărime proporţională părţii cesionate a creanţei. Părţile ar putea modifica această situaţie, prin majorarea sau
reducerea, după caz, a cuantumul gajului cesionat, sau prin stabilirea unui alt mod de divizare (ex: cesionarul devine
titular al gajului în mărime necesară pentru satisfacerea creanţei garantate, dar nu mai mult de o mărime stabilită în
contract). Modul de divizare a gajului este relevant în ultimă instanţă pentru cazul în care se va ajunge la exercitarea
dreptului de gaj. În cazul în care produsul urmăririi gajului nu va acoperi în întregime creanţele garantate, cedentul
şi cesionarul vor fi satisfăcuţi proporţional cotelor stabilite de ei.
3. Temeiul juridic al transmiterii gajului este contractul de cesiune a creanţei garantate. Pentru transmiterea gajului,
nu este obligatorie nici referirea despre aceasta în contractul de cesiune a creanţei, nici cesiunea separată a gajului.
Totuşi creditorul cesionar este motivat a solicita inserarea în contractul de cesiune a clauzei privind transmiterea
gajului, cel puţin pentru a fi sigur că gajul nu a fost stins pînă la cesiune.
Pentru încheierea contractului de cesiune a creanţei garantate nu se cere acordul debitorului sau al debitorului gajist,
dacă acesta este o altă persoană. Aceştia vor fi însă notificaţi în vederea executării în continuare a prestaţiilor ce
decurg din contractul de gaj către creditorul cesionar.
4. La transmiterea gajului creditorul cedent va transmite cesionarului actele prin care a fost constituit gajul
(contractul de gaj, confirmarea înregistrării gajului (art.39 alin.(8), Legea 449/2001) etc.) şi alte acte aferente
gajului. Cesionarul nu va putea însă cere cedentului transmiterea actelor solicitate de acesta sau întocmite de el în
legătură cu constituirea şi gestiunea gajului (acte de estimare, de control, de aprobare internă, avize juridice etc.),
precum şi cele de validare a contractului (aprobări ale organelor interne de conducere sau autorizaţii ale altor
organe).
Cesiunea creanţei garantate prin amanet va fi însoţită de transmiterea bunului în posesia creditorului cesionar sau a
reprezentantului acestuia. Dacă în calitate de reprezentant în continuare se va produce cedentul, acest fapt trebuie
menţionat în contract, în caz contrar cedentul fiind lipsit de temei pentru exercitarea posesiunii amanetului după
cesiunea creanţei. Dacă amanetul nu a fost transmis în posesiunea creditorului cesionar şi nu s-a convenit asupra
transmiterii ulterioare sau împuternicirii cedentului de a deţine în continuare bunul, amanetul se stinge din momentul
încheierii contractului de cesiune.
5. Transmiterea gajului nu aduce atingere drepturilor debitorului gajist. Acesta este în drept să opună creditorului
cesionar toate excepţiile pe care le-a avut faţă de creditorul iniţial. Dacă nu a fost notificat despre cesiune, prestaţia
făcută de debitorul gajist către cedent se consideră efectuată în mod corespunzător.
Transmiterea gajului nu validează un gaj lovit de nulitate absolută sau anulabil. Cedentul este responsabil în faţa
cesionarului pentru valabilitatea gajului (art.559) şi va fi ţinut să-l despăgubească în cazul în care gajul transmis va
fi declarat nul. Cedentul nu va fi ţinut responsabil dacă creanţa cesionată nu va putea fi stinsă din produsul
exercitării dreptului de gaj pe motiv de piere, pierdere sau deteriorare a gajului sau pe motiv de insuficienţă a
acestuia.
6. Creditorul cesionar devine titular al dreptului de gaj din momentul încheierii contractului de cesiune a creanţei
garantate. Cu toate că valabilitatea gajului nu este afectată de cesiune, cesionarul este motivat să înscrie substituirea
creditorilor în registrul în care a fost înscris gajul, în special în ipoteza şi către momentul exercitării dreptului de gaj.
Substituirea creditorilor se înregistrează în temeiul cererii creditorului cedent sau a celui cesionar, în modul stabilit
pentru modificarea înscrierii despre gaj. Pînă la înscrierea cesionarului în calitate de creditor gajist, se va menţine
înscrierea iniţială.

Articolul 485. Preluarea datoriei garantate prin gaj

(1) Datoria garantata prin gaj poate fi preluata de o alta persoana doar cu acordul creditorului gajist,
iar in cazul in care debitorul obligatiei garantate si debitorul gajist sint persoane diferite, si cu
acordul acestuia din urma de a raspunde pentru noul debitor.
(2) Datoria garantata prin gaj poate fi preluata de o alta persoana si fara acordul debitorului gajist (daca
acesta este o alta persoana decit debitorul obligatiei garantate). In cazul respectiv gajul se stinge.
(3) In cazul in care debitorul obligatiei garantate si debitorul gajist reprezinta una si aceeasi
persoana, gajul se mentine, cu exceptia cazului in care creditorul gajist este de acord cu o alta garantie sau
cu stingerea gajului.

1. Dacă cesiunea creanţei garantate se realizează în temeiul unui contract între creditorul iniţial şi creditorul
cesionar, atunci preluarea datoriei de regulă îmbracă forma unui contract între debitorul iniţial şi cel nou. Spre
deosebire de cesiunea de creanţă, care produce efecte fără acordul debitorului, preluarea de datorie este supusă
acceptului creditorului, aceasta pornind de la caracterul intuitu personae al raporturilor dintre creditor şi debitor.
Legea nu stabileşte exact momentul în care trebuie solicitat acordul creditorului (în prealabil sau ulterior), iar din
analiza art.568 rezultă că acceptul poate fi obţinut şi după încheierea contractului de preluare a datoriei, fără ca pînă
la acel moment preluarea să producă efecte.
Datoria garantată poate fi preluată şi în temeiul unui contract încheiat între terţ şi creditorul gajist (art.567).
Debitorul obligaţiei principale se va putea însă opune transmiterii datoriei în acest mod, prin executarea obligaţiei.
Astfel, creditorul nu va putea obţine substituirea debitorul într-o obligaţie, dacă acesta execută în mod corespunzător
obligaţia rezultată din contract.
2. Subzistenţa gajului în cazul transmiterii datoriei garantate se află în funcţie de faptul dacă debitorul obligaţiei
principale este şi debitor gajist. În cazul în care ambele calităţi sunt întrunite de aceeaşi persoană (ex. o persoană a
contractat un împrumut şi a grevat cu gaj un bun al său), la transmiterea obligaţiei gajul se menţine. Regula numită
exprimă caracterul real al gajului (ius in re), care rămîne afectat executării unei obligaţii cunoscute şi acceptate de
debitorul gajist. Transmiterea datoriei de către debitorul obligaţiei principale, care este şi debitor gajist, nu
degrevează obiectul gajului. În continuare debitorul gajist va rămîne să garanteze obligaţia transmisă în calitate de
terţ (art.456 alin.(3).
Totuşi, în practică sunt numeroase cazurile cînd persoana care transmite o datorie garantată de ea însăşi nu este
motivată să garanteze în continuare executarea acesteia de către noul debitor. Pentru aceste situaţii debitorul va
negocia în prealabil cu creditorul gajist degrevarea de gaj a bunului afectat executării obligaţiei. Creditorul gajist
care acceptă degrevarea o poate face necondiţionat sau va condiţiona degrevarea de constituirea unui gaj asupra altor
bunuri. Prin contract se va stabili dacă garanţia de substituţie va fi constituită pînă la eliberarea gajului iniţial sau
urmare a acesteia, în ultimul caz promitentul fiind responsabil în faţa creditorului gajist pentru prejudiciul cauzat
prin încălcarea promisiunii de a contracta. În cazul în care substituirea se face printr-o ipotecă, creditorul gajist care
a îndeplinit prestaţia sa mai dispune şi de mecanismul validării judiciare a acesteia, dacă constituentul ei se
eschivează de la autentificarea contractului care dă naştere ipotecii (art.213 alin.(2).
3. Soluţia oferită pentru menţinerea gajului este cu totul diferită în cazul cînd în calitate de debitor gajist s-a produs
o altă persoană decît debitorul obligaţiei principale. Pentru că debitorul gajist s-a obligat să garanteze pentru o
anumită persoană, gajul se stinge dacă datoria garantată este preluată de către un alt debitor. Pentru ca gajul să
subziste nu este suficient ca debitorul gajist să fie doar notificat cu privire la preluarea datoriei. Creditorul gajist
trebuie să se asigure că a fost obţinut acordul debitorului gajist pentru menţinerea gajului în scopul garantării
obligaţiei preluate.
Acordul debitorului gajist de a garanta pentru noul debitor poate îmbrăca forma unui nou contract de gaj, a
modificării contractului de gaj iniţial sau a unei clauze a contractului de preluare a datoriei. Indiferent de opţiunea
preferată, se vor respecta cerinţele de formă înaintate faţă de tipul respectiv de gaj.

Articolul 486. Procurarea de catre tert a bunului grevat cu gaj

(1) Orice tert dobindeste dreptul de proprietate sau de gestiune asupra bunului grevat cu gaj tinind
cont de gaj, cu exceptia cazurilor prevazute la art.478 si in prezentul articol.
(2) Bunul grevat cu gaj se considera liber de gaj in cazul in care dobinditorul considera cu buna-
credinta ca nu exista gaj si nu sint circumstantele in a caror virtute ar fi trebuit sa stie despre existenta
gajului.
(3) Dobinditor de buna-credinta este prezumata persoana care:
a) dobindeste bunuri grevate cu gaj sub forma de marfuri care se afla in circulatie si in proces de
prelucrare;
b) dobindeste bunuri grevate cu gaj, a caror vinzare la licitatie a fost anuntata in mijloacele de
informare in masa, cu exceptia bunurilor imobile si a drepturilor asupra bunurilor imobile;
c) dobindeste documente de plata, conosamente, actiuni, titluri de creanta, valori mobiliare grevate cu
gaj cotate la bursa.
(4) Legea poate prevedea si alte cazuri de recunoastere a dobinditorului de buna-credinta.

1. Dreptul real de gaj conferă titularului acestuia două atribute importante – dreptul de preferinţă (vezi comentariul
la art.469 şi art.481) şi dreptul de urmărire. Cel din urmă, definit ca facultatea recunoscută creditorului de a urmări
bunul în mîinile cui acesta nu s-ar afla (re, non persona debet), oferă cea mai bună protecţie creditorului în ipoteza
executării creanţei garantate din valoarea bunului gajat. În virtutea dreptului de urmărire gajul subzistă la
transmiterea bunului către o altă persoană, iar creditorul gajist va putea opune dreptul de gaj achizitorului şi va putea
exercita dreptul său indiferent de faptul cine este proprietarul actual al gajului. Regula numită operează şi în cazul
cînd gajul a fost constituit de o persoană care, deşi nu este proprietar al bunului, dispune de dreptul de a-l înstrăina
în calitate de posesor sau uzufructuar legal (art.456 alin.(2).
Subzistenţa gajului la transmiterea bunului către un terţ face ca creditorul gajist să nu fie refractar posibilităţii de
înstrăinare a bunului, ceea ce va determina menţinerea acestuia în circuitul economic şi valorificarea cît mai
adecvată a calităţilor lui lucrative. De exemplu, o unitate economică care se reprofilează va fi îndreptăţită să
transmită un echipament grevat de gaj către o altă unitate de profil cu menţinerea gajului şi respectiv a dreptului
creditorului gajist de a fi satisfăcut din valoarea bunului gajat, bineînţeles dacă creditorul va accepta transmiterea.
Pentru subzistenţa gajului nu este relevant dacă bunul se transmite cu titlu oneros sau gratuit şi nici dacă persoana
care transmite bunul continuă să existe sau nu. Nu are relevanţă nici faptul dacă dobîndirea s-a făcut în temeiul unui
contract sau în ordine de succesiune (reorganizarea sau lichidarea persoanei juridice, succesiunea testamentară sau
legală a persoanei fizice). În sfîrşit, gajul se menţine indiferent de faptul dacă bunul a fost dobîndit de o persoană sau
cîteva persoane. În cel din urmă caz fiecare din dobînditori va răspunde în faţa creditorului gajist în mărimea părţii
care i-a revenit din bunul gajat, iar în caz de urmărire a gajului creditorul gajist va putea alege între a-şi exercita
dreptul faţă de ambii dobînditori sau faţă de unul din ei.
2. Persoana care dobîndeşte un bun grevat cu gaj poate opune creditorului gajist toate excepţiile pe care le-a avut
debitorul gajist iniţial, inclusiv nulitatea gajului sau a înregistrării acestuia. În cazul în care creditorul iniţiază
procedura de exercitare a dreptului de gaj, dobînditorul se va putea opune plătind creanţa garantată şi cheltuielile de
urmărire (art.489 alin.(1). Această soluţie este favorabilă dobînditorului în special atunci cînd mărimea creanţei este
inferioară valorii bunului gajat. Dobînditorul care a plătit creanţa garantată poate pretinde recuperarea acestor
cheltuieli de la debitorul gajist care i-a transmis bunul numai în cazul cînd asupra acestui fapt s-a convenit în actul
juridic în a cărui temei s-a făcut transmiterea. În cazul în care preţul gajului transmis este plătit în rate, părţile ar
putea să convină că cheltuielile făcute de achizitor pentru plata creanţei garantate vor compensa o parte din suma
supusă plaţii către debitorul gajist care a înstrăinat bunul.
Legea oferă soluţii diferite pentru cazurile cînd transmiterea bunului grevat de gaj se face cu consimţămîntul
creditorului gajist sau fără acesta. În primul caz, atunci cînd autorizaţia de înstrăinare a bunului cu menţinerea
gajului a fost acordată de creditor prin contractul de gaj sau ulterior, acesta va păstra calitatea sa şi va putea exercita
dreptul de gaj faţă de dobînditor (Dec. Col.Civ. al Curt.Supr.Just. nr.2r/o-284/2001 din 14.11.2001). În cel de-al
doilea caz, cînd transmiterea s-a făcut contrar interdicţiei de înstrăinare (art.477 alin.(3), actul de transmitere este
lovit de nulitate absolută, care poate fi invocată la orice moment de creditorul gajist care a fost lezat în drepturi
(art.217).
3. Persoana care intenţionează să achiziţioneze un bun aflat în circuitul civil pentru a se proteja de viciile juridice a
acestuia poate să verifice la orice moment existenţa unor drepturi ale terţilor prin consultarea registrelor publice în
care se înscriu drepturile care grevează bunul. În plus proprietarul bunului este obligat să predea bunul fără vicii
juridice sau să informeze achizitorul despre acestea pentru a-i oferi posibilitatea să decidă dacă acceptă preluarea
bunului grevat cu drepturile terţilor (art.764). Stabilind în mod clar în contract răspunderea pentru comunicarea
datelor false şi avînd acces liber la informaţia privind drepturile înregistrate în registrele publice şi private (art.20,
Legea 1320/1997), persoana care achiziţionează un bun dispune de premise reale pentru a se proteja de drepturile
terţilor asupra bunului dobîndit. În cazul în care îşi va exercita cu bună-credinţă drepturile rezervate de lege,
achizitorul se va putea proteja contra creditorului gajist, care ar invoca dreptul său de gaj, născut pînă la momentul
achiziţiei.
Situaţii cînd dreptului de proprietate sau posesiune a achizitorului i se opune dreptul de gaj se pot naşte în special
din motive care nu sînt imputabile nici dobînditorului, nici creditorului gajist (de exemplu din vina persoanei care
ţine registrul). În astfel de circumstanţe urmează a se decide, de regulă pe care judiciară, din vina cui s-a produs
conflictul de drepturi şi cine urmează să despăgubească partea lezată în drepturi.
La stabilirea circumstanţelor care permit atribuirea persoanei care a achiziţionat bunul gajat la categoria de
dobînditori de bună-credinţă se ţine cont dacă persoana a examinat cu diligenţa necesară în raporturile civile
temeiurile îndreptăţirii sale (art.art.307, 374 alin.(4). Astfel, nu este suficient a se invoca că persoana a considerat cu
bună-credinţă că bunul nu este gajat, ci vor fi verificate şi circumstanţele în a căror virtute aceasta ar fi trebuit să ştie
despre existenţa gajului. De exemplu, nu va putea pretinde bună-credinţa achizitorul care nu s-a preocupat să
consulte registrul în care se înscrie gajul, chiar dacă în contractul de vînzare-cumpărare a bunului vînzătorul a făcut
declaraţia că bunul este liber de drepturile terţilor. De asemenea se va ţine cont dacă diligenţa achizitorului a fost
una reală, ci nu simulată (ex. verificarea existenţei gajului s-a făcut prin consultarea directă a registrului, ci nu prin
acceptarea unei informaţii din registru, eliberată în trecut).
Buna-credinţă a dobînditorului se prezumă. Pentru desfiinţarea ei, creditorul gajist trebuie să probeze existenţa
circumstanţelor în a căror virtute dobînditorul ar fi trebuit să cunoască despre existenţa gajului.
4. Legea indică anumite situaţii cînd bunul gajat, care a fost înstrăinat, nu poate fi revendicat de la dobînditor.
Acestea sunt:
a) dobîndirea măfurilor gajate care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare (vezi art.459 şi comentariul la el).
Debitorul gajist poate înstrăina mărfuri din rezerva sa în cadrul unei activităţi comerciale obişnuite în temeiul
autorizaţiei legale (art.478 alin.(3). Dacă prin contractul de gaj s-a stabilit că mărfurile înstrăinate trebuie substituite
cu altele, iar debitorul gajist încalcă această obligaţiune, încălcarea nu-i este opozabilă dobînditorului, acesta fiind
protejat prin prezumţia bună-credinţei sale. Menţionăm că prezumţia operează numai în privinţa stocurilor de
mărfuri în circulaţie şi proces de prelucrare şi nu se referă la vînzarea altor bunuri ale întreprinderii (ex. mobilier de
birou, automobile, utilaj şi echipament etc.). În mod similar prezumţia nu operează dacă mărfurile înstrăinate nu
constituie obiect al activităţii comerciale obişnuite a debitorului gajist (art.59 alin.(3), Legea 449/2001).
b) dobîndirea bunului în cadrul licitaţiilor publice. Pornind de la caracterul public al vînzării prin licitaţie, se
prezumă că creditorul gajist ar fi trebuit să ştie despre anunţarea ei şi, respectiv, a avut posibilitatea să să-şi invoce
dreptul de gaj. Dacă creditorul gajist invocă dreptul de gaj şi interdicţia înstrăinării gajului, adjudecătorul nu este în
drept să adjudece bunul expus vînzării. Spre deosebire de Legea cu privire la gaj, dar la fel ca şi Codul civil vechi,
Codul civil nou exceptează vînzarea prin licitaţie a bunului imobil sau drepturilor asupra lui de la aplicarea
prezumţiei de bună-credinţă a achizitorului, excepţia fiind rezultată din regimul juridic distinct al bunurilor imobile.
c) dobîndirea documentelor negociabile şi instrumentelor negociabile, precum şi a valorilor mobiliare cotate la
bursă. Titlul asupra documentelor şi instrumentelor negociabile se transferă prin transmiterea posesiunii acestora, de
aceea legea îl protejează pe deţinător, prezumînd bună-credinţa acestuia. Prezumţia dobîndirii libere de gaj a
acţiunilor şi altor valori mobiliare care circulă pe piaţa organizată creează premise favorabile circuitului capitalurilor
şi funcţionării pieţei secundare a valorilor mobiliare. Norma comentată se referă numai la valorile mobiliare înscrise
în listing - Cota Bursei de Valori (art. 47, Legea 199/1998 şi cap.IV, Hotărîrea CNVM 17/5/2000), deşi Legea cu
privire la gaj (art.59 alin.(3) extindea prezumţia vînzării bunului liber de gaj şi asupra valorilor mobiliare care deşi
nu sunt incluse în Cotă se tranzacţionează de regulă în cadrul bursei.
5. Pornind de la principiile de recunoaştere a caracterului de bună-credinţă a persoanei care achiziţionează un bun,
legea ar putea să conţină şi alte cazuri în care achizitorul unui bun gajat ar fi fost considerat de bună-credinţă. Un
astfel de exemplu a fost adus mai sus şi se referă la prezumţia de bună-credinţă a achizitorului unor valori mobiliare
care nu sunt incluse în listingul bursei de valori, dar cu ele de regulă se fac tranzacţii bursiere.

S e c t i u n e a a 5-a
EXERCITAREA DREPTULUI DE GAJ
SI INCETAREA GAJULUI

Articolul 487. Dispozitii generale cu privire la exercitarea dreptului de gaj

(1) Creditorul gajist poate sa exercite dreptul de gaj daca debitorul gajist nu a executat conform
contractului sau a executat in mod necorespunzator obligatia garantata ori o parte a acesteia, precum si
in alte cazuri prevazute de lege si contract.
(2) In conditiile prezentei sectiuni, creditorul gajist poate exercita urmatoarele drepturi: sa vinda el
insusi bunurile gajate, sa le vinda sub controlul instantei de judecata si sa le ia in posesiune spre a le
administra.
(3) Creditorul gajist isi exercita dreptul de gaj indiferent de faptul cine detine bunul gajat.
 (4) Procedura exercitarii dreptului de gaj, precum si specificul exercitarii dreptului de gaj in
privinta unor categorii de bunuri, in masura in care nu sint prevazute de prezenta sectiune, se
reglementeaza prin lege.
(5) Satisfacerea creantelor creditorilor din valoarea bunurilor gajate ale debitorului in privinta caruia a
fost intentat procesul de insolvabilitate se efectueaza in modul stabilit prin legislatia cu privire la
insolvabilitate.

1. Cel mai important atribut al dreptului real de gaj, care pune în valoare conţinutul acestuia, este dreptul persoanei
în favoarea căruia a fost creat gajul de a pretinde satisfacerea creanţei garantate din valoarea bunurilor pe care le-a
acceptat în calitate de garanţie. Acest drept (ius distrahendi) conferă finalitate construcţiei garanţiei reale şi
determină aplicarea ei largă în relaţiile obligaţionale. Modul şi procedura de exercitare a dreptului de gaj, stabilită
prin Codul civil şi Legea cu privire la gaj, oferă o protecţie adecvată atît persoanei în favoarea cărui a fost constituit
gajul, cît şi celui care l-a constituit.
Dreptul creditorului gajist de a cere executarea obligaţiei garantate din valoarea bunului gajat poate fi exercitat în
cazurile stabilite de lege şi contract. Datorită caracterului său accesoriu, dreptul de gaj va fi exercitat atunci cînd
obligaţia principală nu este executată în conformitate cu condiţiile acesteia. Este vorba despre o neexecutare lato
senso care include şi executarea necorespunzătoare sau tardivă a obligaţiei.
După regula generală gajul poate fi pus sub urmărire dacă obligaţia principală nu este executată la scadenţă. Totuşi,
în anumite circumstanţe stabilite de lege creditorul gajist este îndreptăţit să ceară executarea înainte de termen a
obligaţiei (art.479 alin.(2), art.483 alin.(2), art.576). Eşecul debitorului de a îndeplini cerinţele creditorului îl
îndreptăţeşte pe acesta din urmă să ceară executarea din valoarea bunului gajat. Alte cazuri în care creditorul va fi în
drept să iniţieze exercitarea dreptului de gaj pot fi stabilite prin contractul din care se naşte obligaţia principală.
Acestea pot fi: obţinerea creditului sau determinarea creditorului de a contracta prin înşelăciune, lipsirea debitorului
de dreptul de desfăşura anumite activităţi sau retragerea licenţei, schimbarea proprietarului debitorului persoană
juridică, scăderea veniturilor debitorului şi apariţia unor dificultăţi financiare de natură să pericliteze executarea
obligaţiei garantate, pornirea unui proces judiciar patrimonial de proporţii contra debitorului sau depunerea cererii
de dizolvare, reorganizarea debitorului fără acordul creditorului şi altele.
2. Creditorul gajist care iniţiază exercitarea dreptului de gaj are tripla opţiune: să obţină gajul în posesiune pentru a-l
administra, să-l vîndă el însuşi sau să se adreseze instanţei de judecată pentru vînzarea gajului.
Luarea în posesiune în scop de administrare operează în special în cazul ipotecii de întreprinzător, cînd scopul
creditorului este nu atît de a vinde rapid bunul gajat, cît de a-l administra eficient pentru a-l păstra în calitate de
complex lucrativ care să producă venituri pentru achitarea creanţei garantate. Creditorul care a intrat în posesiunea
ipotecii de întreprinzător poate administra el însuşi gajul sau poate desemna un terţ pentru acest scop. Creditorul sau
terţul delegat va exercita drepturile şi va executa obligaţiile de administrator fiduciar în conformitate cu art.art.1053-
1060 ale Codului civil şi art.art.29-31 ale Legii cu privirea la gaj.
Creditorul gajist poate opta în favoarea posesiunii în scop de administrare şi în cazul altor bunuri gajate. Dacă va
obţine administrarea unui bun determinat individual (ex. a unui imobil), creditorul gajist va exercita orice acţiuni de
dispoziţie cu acesta, urmărind obţinerea unor venituri care vor fi îndreptate la stingerea datoriei. În cazul în care
veniturile realizate nu permit stingerea obligaţiei, creditorul va putea să renunţe la administrare şi să procedeze la
vînzarea bunului. Din considerentele indicate creditorul gajist care solicită instanţei de judecată deposedarea silită a
debitorului gajist este interesat să solicite atît administrarea, cît şi dreptul de a vinde bunul dacă administrarea nu va
da rezultat.
Creditorul gajist nu este în drept să exercite dreptul de gaj prin preluarea bunului în proprietatea sa. Enumerarea
drepturilor pe care el le poate exercita în caz de neexecutare a obligaţiei principale este exhaustivă şi nu poate fi
extinsă prin contract. Totuşi, nimic nu se opune ca părţile să convină asupra transmiterii obiectului gajului în
proprietatea creditorului prin încheierea unui contract de vînzare-cumpărare, cu îndreptarea preţului la stingerea
obligaţiei garantate, sau prin novaţie.
3. Faptul că bunul gajat a fost înstrăinat cu menţinerea grevării (vezi nota 1 din comentariul la art.486) sau a fost
transmis în posesiunea unui terţ nu opreşte creditorul de a-l pune sub urmărire. Urmărirea gajului nu anulează titlul
terţului expropriat, iar creditorul va fi îndreptăţit să pună sub urmărire bunul indiferent de faptul dacă actualul
deţinător al gajului a ţinut cont sau nu despre existenţa gajului la momentul dobîndirii bunului. Totuşi, achizitorul se
va putea opune exercitării dreptului de gaj, dacă la momentul dobîndirii bunului nu a ştiut şi nu ar fi trebuit să ştie
despre existenţa gajului.
4. Datorită importanţei deosebite a normelor care reglementează exproprierea silită a bunurilor gajate, acestea sunt
valabile numai dacă sunt stabilite prin lege. Rezultă că părţile nu pot exercita drepturi, iar instanţa nu va aplica
norme, dacă acestea sunt prevăzute de acte normative subordonate legii care reglementează exercitarea dreptului de
gaj (ex. cap.7, Hotărîrea CNVM 4/4/2003).
Reglementări aplicabile modului şi procedurii de exercitarea a dreptului de gaj se conţin în art.458 Cod Civil,
precum şi în alte legi (cap.VIII, Legea 449/2001; art.28, Legea 199/1998; art. 70 alin.(2), Legea 549/1995). Aceste
norme se vor aplica numai în măsura în care nu contravin art.art.487-494 ale Codului Civil.
5. În cazul în care debitorului gajist i-a fost intentată procedura de insolvabilitate, urmărirea obiectului gajului se va
face în conformitate cu Legea insolvabilităţii nr.632-XV din 14.11.2001 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.139-140 din 15.11.2001). Spre deosebire de reglementările anterioare, care nu includeau bunurile gajate în masa
debitoare, legea numită le include, deşi face o distincţie clară între drepturile creditorilor garantaţi şi ale celor
chirografari. Bunurile gajate vor fi administrate sau vîndute silit de către administratorul insolvabilităţii, numit de
creditori. Creditorul gajist se va îngriji să formuleze creanţele garantate cu ocazia adunării creditorilor de validare şi
este în drept să propună administratorului posibilităţile mai avantajoase de valorificare a gajului, iar administratorul
este obligat să ţină cont de ele. Creditorul gajist va obţine suma rezultată din valorificarea gajului, după deducerea
cheltuielilor de validare şi valorificare.

Articolul 488. Masurile prealabile exercitarii dreptului de gaj

(1) Creditorul gajist care intentioneaza sa-si exercite dreptul de gaj trebuie sa notifice acest lucru
debitorului creantei garantate si, dupa caz, debitorului gajist si tertului detinator al bunului gajat.
(2) Dupa notificare, creditorul gajist depune la registrul in care a fost inregistrat gajul un preaviz, la
care anexeaza dovada notificarii debitorului gajist.
(3) Preavizul trebuie sa indice marimea creantei garantate, temeiul inceperii urmaririi, dreptul pe care
creditorul gajist intentioneaza sa-l exercite, sa contina descrierea bunului gajat si somatia ca debitorul
gajist sa transmita, in termenul acordat de creditorul gajist, bunul gajat. Preavizul se semneaza de
creditorul gajist.
(4) Termenul acordat de creditorul gajist pentru transmiterea bunului nu va fi mai mic de 10 zile pentru
un bun mobil, de 20 de zile pentru un bun imobil si de 10 zile pentru un bun luat in posesiune spre a fi
administrat, incepind cu data inregistrarii preavizului.

1. Procedura exercitării dreptului de gaj debutează prin notificarea debitorului obligaţiei garantate şi a debitorului
gajist, dacă acesta este o altă persoană, despre iniţierea exercitării gajului. Dacă bunul este deţinut de un terţ,
creditorul îl va notifica, iar terţul va fi în drept să facă uz de dreptul său de a executa creanţa garantată, luînd locul
creditorului (art.582).
Notificarea se face în scris, prin trimiterea sau înmînarea unui preaviz. Creditorul va utiliza acele mijloace de
comunicaţii care îi vor asigura posibilitatea de a proba primirea preavizului de către destinatar. Preavizul va fi trimis
pe adresa indicată în contract sau notificată ulterior creditorului gajist. În cazul persoanelor juridice se va ţine cont
de regula stabilită la art.67 alin.(4).
2. Un exemplar al preavizului împreună cu dovada notificării debitorului gajist se depune la registrul în care a fost
înscris gajului în termenul stabilit de creditor. Registratorul va înscrie fără întîrziere informaţia din preaviz în
registru şi va elibera creditorului, la cerere, un extras din registru în care se va conţine informaţia înscrisă.
Funcţionarul care recepţionează preavizul pentru a fi înscris în registru nu va verifica corectitudinea notificării
debitorului gajist sau informaţia din preaviz şi nici faptul dacă a fost notificat debitorul obligaţiei principale sau
terţul. Registratorul va înscrie informaţia aşa cum ea a fost prezentată. Refuzul sau întîrzierea de a înscrie preavizul
pot fi contestate în modul stabilit (art.475).
Creditorul poate în orice moment cere radierea din registru a informaţiei din preaviz. El este obligat să o facă în caz
dacă preavizul a fost invalidat de instanţa de judecată.
3. Preavizul va conţine:
a) numele (denumirea) creditorului gajist şi a debitorului gajist;
b) mărimea creanţei garantate pentru stingerea căreia este iniţiată exercitarea gajului. Creditorul poate indica şi
cuantumul iniţial al creanţei.
c) referire la temeiul începerii urmăririi (art. 487);
d) referire la dreptul pe care creditorul intenţionează să-l exercite vis-à-vis de obiectul gajului: posesiunea în scopul
administrării, vînzarea de el însuşi sau vînzarea sub controlul instanţei de judecată. În cazul în care la data înaintării
preavizului creditorul nu va fi decis care din drepturi intenţionează să exercite, el poate indica alternativ două sau
toate trei drepturi.
e) descrierea corectă şi suficientă a bunului gajat (vezi nota 12 din comentariul la art.468);
f) somaţia adresată debitorului gajist de a transmite bunul în posesiunea creditorului şi termenul în care bunul
trebuie transmis;
g) în cazul ipotecii de întreprinzător – numele (denumirea) şi domiciliul (sediul) administratorului, dacă acesta este o
altă persoană decît creditorul gajist.
Prin preaviz creditorul gajist poate interzice grevarea repetată a bunului sau înstrăinarea lui, dacă acestea au fost
permise anterior.
Preavizul va fi semnat de creditorul gajist sau de reprezentantul acestuia. Nu se cere ca procura eliberată pentru
exercitarea gajului asupra ipotecii sau altui gaj constituit prin contract autentificat să fie făcută în formă autentică.
Semnarea preavizului, precum şi alte acţiuni de exercitare a dreptului de gaj, pot fi efectuate de gestionarului gajului
(art.476 alin.(2) sau de administratorul ipotecii de întreprinzător (art.30, Legea 449/2001), în cazul în care aceştia
dispun de împuternicirile respective.
4. Creditorul gajist va acorda debitorului gajist un termen rezonabil pentru ca acesta să-i transmită bunul, care nu va
fi mai mic decît termenele indicate în lege. Calcularea termenului începe cu data înscrierii preavizului în registru.
Legea acordă un termen mai mare proprietarului unui imobil pentru a-i oferi acestuia şanse mai mari de a identifica
posibilităţi de stingere a datoriei şi degrevare a gajului.
5. În cazul amanetului, creditorul gajist nu este ţinut să respecte formalităţile legate de preaviz şi poate proceda la
vînzarea bunului dacă a notificat debitorul gajist privind intenţia sa de exercitare a dreptului de gaj şi privind dreptul
pe care urmează să-l exercite.
Creditorul gajist, care are calitatea de participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare, poate proceda la vînzarea
titlurilor de valoare luate în gaj fără înaintarea preavizului. Acest drept, care constituie o derogare de la regula
generală, trebuie însă prevăzut de contractul de gaj şi va fi exercitabil dacă nu este interzis de normele aplicabile
circulaţiei valorilor mobiliare (art.67 alin.(7), Legea 449/2001). Totuşi, atunci cînd debitorul gajist este o altă
persoană decît debitorul obligaţiei garantate, este recomandabil ca creditorul gajist să notifice despre exercitarea
dreptului de gaj debitorul şi, după caz, terţul deţinător al gajului, aceasta în ipoteza unor acţiuni de apărare a
drepturilor debitorului gajist

Articolul 489. Drepturile debitorului gajist

(1) Debitorul gajist se poate opune urmaririi de catre creditorul gajist a bunului gajat, platind
creanta garantata sau, dupa caz, inlaturind incalcarile mentionate in preaviz si cele ulterioare, platind in
ambele cazuri cheltuielile aferente inregistrarii preavizului.
(2) Dreptul mentionat la alin.(1) poate fi exercitat de catre debitorul gajist pina la momentul
vinzarii bunului luat in posesiune de creditorul gajist.

1. O construcţie juridică este reuşită şi are şanse să-şi găsească aplicarea în practică numai dacă în cadrul ei sînt
protejarea drepturile tuturor părţilor participante. Chiar dacă obligaţia garantată a fost încălcată, debitorul gajist
trebuie să dispună de mijloace de apărare care i-ar permite să păstreze bunul în proprietatea sa. În practică bunurile
gajate pot prezenta pentru proprietarii acestora nu numai valoare patrimonială, iar pierderea lor ar constitui nu numai
o reducere a activului (este cazul apartamentelor, bunurilor personale sau de valoarea artistică, istorică etc.). Dar şi
atunci cînd acestea sunt elemente valorice ordinare, debitorul gajist poate face opoziţie vînzării silite a bunului.
Dacă exercitarea dreptului de gaj a fost determinată de încălcarea obligaţiei de plată a creanţei garantate, debitorul se
va opune urmăririi plătind-o şi acoperind cheltuielile aferente făcute de creditor. În acest scop debitorul va mobiliza
resursele sale, apelînd la contractarea unui împrumut sau chiar la vînzarea altor bunuri din patrimoniul său. În cazul
cînd exercitarea gajului a fost iniţiată din cauza comiterii altor încălcări, opoziţia va lua forma înlăturării încălcărilor
indicate în preaviz şi acoperirii cheltuielilor.
Dacă nu este şi debitor al obligaţiei principale, debitorul gajist care a plătit creanţa, degrevînd în acest mod bunurile
sale, va ocupa locul creditorului în obligaţia principală. Deşi regula nu este expres stabilită în lege, ea este aplicabilă
prin analogie cu dispoziţia articolului 582, conform cărui terţul care a satisfăcut creanţa creditorului, oprind astfel
urmărirea unui bun, îi ia locul.
2. Întinderea în timp a dreptului de opoziţie a debitorului gajist este limitată de acţiunile creditorului gajist. Din
momentul cînd bunul gajat a fost vîndut silit, debitorul nu mai poate pretinde degrevarea lui, chiar dacă plăteşte
creanţa garantată (în cazul unei ipoteci, debitorul este în drept să degreveze bunul prin plata datoriei numai pînă la
momentul încheierii contractului de vînzare a imobilului). Pentru a evita cheltuieli inutile, debitorul gajist va
conveni în prealabil cu creditorul asupra extinderii termenului în care va putea face plata peste limitele prevăzute de
lege (art.488 alin.(4)

Articolul 490. Transmiterea bunului gajat catre creditorul gajist

(1) Bunul gajat se transmite in posesiune creditorului gajist pentru a fi vindut, in conditiile legii.
(2) Transmiterea bunului gajat in posesiune creditorului gajist poate fi benevola ori silita.
(3) Transmiterea in posesiune este benevola daca, inaintea expirarii termenului indicat in preaviz,
debitorul gajist transmite in mod efectiv bunul gajat in posesiune creditorului gajist sau consimte in scris
in forma autentica sa-l puna la dispozitia acestuia la momentul convenit.
(4) Transmiterea silita are loc in baza unei hotariri judecatoresti, dupa expirarea termenului din preaviz
in conformitate cu legea.

1. O precondiţie esenţială pentru exercitarea dreptului de gaj este preluarea bunului în posesiunea creditorului. Ea
este operantă atît în cazul cînd creditorul intenţionează să exercite opţiunea de a administra bunul pentru a stinge
creanţa din produsul administrării, cît şi în cazul vînzării. Administrarea poate fi exercitată numai de persoana care
posedă bunul, iar în cazul vînzării cel care vinde bunul trebuie să dispună de posibilitatea de a prezenta bunul
potenţialilor cumpărători.
2. Deposedarea este diferită în funcţie de modul în care se efectuează. În cazul cînd debitorul nu se opune urmăririi
gajului, el va asigura condiţiile necesare pentru vînzarea bunului de către creditor. De altfel, bunul poate fi vîndut şi
de debitorul gajist cu consimţămînul creditorului, însă aceasta se va efectua în afara procedurii de exercitare a
dreptului de gaj. Pentru a asigura creditorului posibilitatea vînzării bunului gajat, nu este neapărat ca debitorul gajist
să-l transmită efectiv în posesiunea primului. Deşi aceasta este regula, totuşi părţile pot conveni ca bunul să rămînă
în posesiunea efectivă a debitorului gajist, acesta consimţind în formă autentică să-l pună la dispoziţia creditorului în
momentul convenit. Scenariul este de o utilitate practică, or creditorul urmăritor este în primul rînd interesat să poată
transmite efectiv bunul cumpărătorului, ci nu să-l obţină în posesiune el însuşi, cu atît mai mult că exercitarea
posesiunii implică cheltuieli de păstrare şi întreţinere a bunului.
3. Dacă la expirarea termenului indicat în preaviz debitorul gajist nu transmite benevol obiectul gajului în
posesiunea creditorului, acesta este în drept să ceară instanţei de judecată transmiterea silită. Cererea de deposedare
silită (care este distinctă de cererea de chemare de judecată în acţiune civilă – art.7 alin.(3) Cod.Proc.Civ) este
adresată instanţei de judecată competente potrivit regulilor de competenţă jurisdicţională pentru a fi examinată în
ordinea procedurii necontencioase – procedura în ordonanţă (simplificată). Modul de înaintare şi examinare a cererii
de deposedare silită este reglementat de capitolul XXXV al Codului de procedură civilă nr.225-XV din 30.05.2003
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115 din 12.06.2003). Din data punerii în aplicare a Codului de
procedură civilă (12 iunie 2003) normele de procedură privind examinarea judiciară a cererilor de deposedare silită,
care se conţin la art.art.71 şi 72 ale Legii cu privire la gaj, se aplică în măsura în care nu contravin celor din Cod.
4. În cazul în care debitorul gajist nu se conformează ordonanţei judecătoreşti şi nu transmite bunul în posesiunea
creditorului, acesta este în drept să apeleze la serviciile executorului judecătoresc din subdiviziunea teritorială a
Departamentului de executare a deciziilor judiciare. În exercitarea atribuţiilor sale executorul se va conduce de
normele Codului de procedură civilă.

Articolul 491. Vinzarea de catre creditorul gajist a bunului gajat

(1) Dupa ce a obtinut in posesiune bunul gajat, creditorul gajist este indreptatit, daca a depus la
registru un preaviz in modul prevazut la art.488 alin.(2), sa procedeze la vinzarea, prin negocieri directe,
prin tender sau prin licitatie publica, a bunului gajat, fara nici o intirziere nejustificata, contra unui
pret comercial rezonabil si in interesul major al debitorului gajist.
(2) Creditorul gajist care vinde bunul actioneaza in numele proprietarului si este obligat sa informeze
cumparatorul despre calitatea lui la momentul vinzarii.
(3) Cumparatorul dobindeste bunul grevat de drepturile reale existente la momentul inscrierii
preavizului in registrul respectiv, fara dreptul de gaj al creditorului gajist care a vindut bunul si fara
creantele prioritare dreptului acestuia.
(4) In cazul in care cumparatorul bunului transmite instantei judecatoresti in a carei circumscriptie
se afla, in totalitate sau in cea mai mare parte, bunurile gajate, dovada ca vinzarea a fost efectuata cu
respectarea prevederilor legale si ca pretul a fost platit integral, instanta emite o hotarire de incetare si
anulare a gajurilor, sechestrelor si drepturilor reale indicate in alin.(3).

1. De rînd cu Legea cu privire la gaj, Codul civil oferă creditorului dreptul să vîndă el însuşi bunul gajat pentru a
stinge creanţa sa din preţul vînzării. Creditorul poate proceda la vînarea gajului dacă a îndeplinit cerinţele privind
înaintarea şi înregistrarea preavizului şi a obţinut bunul gajat în posesie. Pentru că nici transmiterea benevolă şi nici
deposedarea silită nu se fac în mod neapărat prin acte cu caracter public, vînzarea se poate face numai cu condiţia că
preavizul privind exercitarea dreptului de gaj să fi fost înscris în registru şi să nu fi fost radiat.
2. Vînzării bunurilor de către creditorul gajist îi sunt aplicabile regulile stabilite pentru contractul de vînzare-
cumpărare (art.art.753-822), cu excepţia regulilor a căror respectare nu poate fi pretinsă creditorului gajist (ex.
creditorului nu-i poate fi pretinsă remedierea viciilor bunului, eliberarea facturii fiscale etc.). La vînzarea bunurilor
asupra cărora anumite persoane au drept de preemţiune, creditorul gajist urmează să asigure exercitarea acestuia.
Astfel, dacă obiect al vînzării sunt părţile sociale într-o societate cu răspundere limitată (art.153 alin.(2), acţiunile
unei societăţi pe acţiuni de tip închis (art.27 al Legii 1134/1997), cota-parte din proprietatea comună (art.352 şi
art.366 alin.(2), construcţia cu dreptul de superficie (art.446), creditorul gajist va notifica mai întîi alţi membri,
acţionari, coproprietari sau, respectiv, proprietarul terenului.
Se pare că membrul societăţii cu răspundere limitată sau al cooperativei, care a grevat cu gaj partea sa socială sau,
respectiv, participaţiunea, nu va fi îndreptăţit să exercite beneficiul în discuţiune rezervat prin lege (vezi art.153 alin
(1) şi art.177 alin.(7). Din sensul normelor indicate rezultă că beneficiul poate fi exercitat numai în faţa creditorilor
chirografari.
Creditorul gajist care deţine un drept de gaj asupra mai multor bunuri determină el însuşi dacă acestea vor fi vîndute
simultan sau succesiv (art.65, Legea 449/2001). Dacă prin contractul de gaj s-a stabilit o anumită consecutivitate a
vînzărilor, creditorul gajist este obligat să o respecte (Dec. Col.Civ. al Curt.Supr.Just nr.2r/a-177/2001 din
11.04.2001).
Dacă obiect al garanţiei reale sunt mijloacele băneşti (moneda în numerar sau scriptică), obligaţiile creditorului sunt
stabilite în funcţie de tipul gajului. În cazul cînd obiect al gajului înregistrat sunt drepturile debitorului ce rezultă din
contractul de depozit bancar, creditorul va prezenta actul de transmitere a gajului (la transmiterea benevolă) sau
ordonanţa judecătorească băncii, în care este deschis contul. Banca este obligată să treacă la scăderi sumele indicate
şi să le înregistreze în contul creditorului urmăritor în conformitate cu normele privind efectuarea decontărilor fără
numerar. Banii în numerar amanetaţi, care se află în posesiunea creditorului vor fi îndreptaţi de către acesta la
stingerea creanţei garantate, cu informarea corespunzătoare a debitorului gajist. În cazul în care obiect al amanetului
sînt mijloace valutare în numerar sau în contul curent, acestea vor fi vîndute de către creditor contra lei, cu
îndreptarea mijloacelor încasate la stingerea datoriei. Depozitul valutar, care nu poate fi grevat decît cu gaj
înregistrat asupra dreptului patrimonial al deponentului (art.art.867, 1222), va fi urmărit în modul prevăzut pentru
urmărirea bunurilor în formă de drepturi patrimoniale. În acelaşi mod va fi urmărite şi diponibilităţile din contul
curent, dacă acestea au fost grevate cu gaj înregistrat.
3. Cerinţele înaintate faţă de vînzare sunt de principiu, creditorul urmînd să vîndă bunul fără întîrziere nejustificată,
contra unui preţ comercial rezonabil şi în interesul major al debitorului gajist. Pînă la urmă este la latitudinea
instanţei de judecată să decidă dacă preţul la care s-a vîndut bunul gajat a fost rezonabil, pentru că formarea preţului
este dictată de o gamă largă de factori, care numai analizaţi în complex permit a face concluzia dacă preţul oferit a
fost cel mai bun.
Creditorul gajist este aşteptat să se comporte cu diligenţa cerută unui comerciant care operează pe piaţa unde se
tranzacţionează bunuri din categoria celui gajat. În cazul în care nu are cunoştinţe speciale, creditorul gajist poate
angaja un profesionist care să efectueze vînzarea nemijlocită a bunului gajat. Aceasta este necesar în special pe
pieţele specifice, cum sunt piaţa valorilor mobiliare, piaţa valutară sau pieţele unor categorii specifice de bunuri.
Metoda de vînzare a bunului va fi stabilită de creditor în funcţie de circumstanţele concrete (tipul bunului, numărul
de cumpărători potenţiali ş.a.). De regulă, creditorul va opta pentru acea metodă la care de obicei se apelează la
vînzarea bunurilor din aceeaşi categorie cu cel gajat. Atunci cînd procedează la negocieri directe, creditorul va avea
argumente de ce a ales anume această metodă şi care este avantajul ei (ex. cheltuieli mari pentru organizarea
licitaţiei, cumpărător monopolist etc.). Creditorul gajist va stabili el însuşi regulile de efectuare a tenderului
(concursului închis), conducîndu-se de normele legale aplicabile (art.75, Legea 449/2001). De asemenea la
organizarea şi ţinerea licitaţiei creditorul se va conduce de prevederile legale aplicabile (art.art.698, 809-816, art.75
alin.(7), Legea 449/2001).
De regulă, cumpărătorul va achita preţul bunului prin plată unică. În anumite circumstanţe determinate de caracterul
bunului şi al ofertei cumpărătorului, creditorul poate accepta ca preţul bunul să fie achitat în rate.
4. La vînzarea bunului gajat creditorul acţionează în numele debitorului gajist. Acest fapt urmează a fi indicat în
actele făcute de creditor (inclusiv în contractul de vînzare-cumpărare) şi urmează a fi adus la cunoştinţa potenţialilor
cumpărători. Informare corectă a cumpărătorilor le permite acestora să ia o decizie în cunoştinţă de cauză şi să
stabilească cu corectitudine implicaţiile fiscale, vamale sau de altă natură a cumpărării.
5. Debitorul gajist care a respectat toate cerinţele stabilite pentru vînzarea bunului de către creditorul gajist trebuie să
aibă siguranţa că a obţinut bunul liber de gaj şi de alte drepturi reale necunoscute lui. El obţine bunul liber de gajul
creditorului gajist de la care l-a cumpărat, precum şi de drepturile prioritare acestuia. Dacă au existat gajuri de rang
superior celui al creditorului urmăritor, se prezumă că acesta a obţinut acordul creditorilor de grad superior (art.481
alin.(3) şi cumpărătorul nu trebuie să verifice acest fapt.
Cumpărătorul obţine bunul grevat de drepturile reale constituite pînă la înscrierea în registru a preavizului de
exercitare a dreptului de gaj (ex. un uzufruct constituit de proprietar). Drepturile reale constituite după înscrierea
preavizului nu sunt opozabile cumpărătorului decît dacă acesta şi-a dat acordul (art.77 alin.(2), Legea 449/2001).
Instanţa de judecată, în circumscripţia căreia se află bunurile gajate sau majoritatea lor, va dispune încetarea şi
anularea acestor drepturi reale, precum şi a tuturor gajurilor şi sechestrelor instituite asupra bunului.

Articolul 492. Vinzarea sub controlul instantei de judecata a bunului gajat

(1) Vinzarea bunului gajat are loc sub controlul instantei de judecata daca aceasta desemneaza persoana
care va efectua vinzarea bunurilor gajate, determina conditiile si sarcinile vinzarii, indica modalitatea de
efectuare a vinzarii - prin negocieri directe, tender sau prin licitatie publica - si stabileste, dupa caz,
pretul dupa o expertiza a valorii bunului.
(2) Persoana desemnata este obligata sa informeze partile interesate, la solicitarea acestora, despre
actiunile pe care le intreprinde pentru vinzarea bunurilor gajate.
(3) Persoana desemnata actioneaza in numele proprietarului si este obligata sa anunte despre acest fapt
cumparatorul.
(4) Vinzarea in conditiile prezentului articol degreveaza de gaj drepturile reale.
(5) Obiectul gajului poate fi vindut numai sub controlul instantei judecatoresti daca:
a) lipseste autorizatia sau acordul unei alte persoane necesar la incheierea contractului de gaj pentru
validitatea acestuia;
b) obiectul gajului il constituie bunurile de valoare istorica, artistica sau culturala;
c) debitorul gajist lipseste si nu poate fi identificat locul aflarii lui.

1. În anumite circumstanţe, legate de persoana debitorului gajist sau caracterul bunul gajat, creditorul gajist care a
obţinut posesiunea gajului poate alege să procedeze la vînzarea bunului sub controlul instanţei de judecată.
Creditorul poate apela la această procedură atît în cazul cînd bunul i-a fost transmis prin ordonanţă judecătorească,
cît şi atunci cînd bunul i-a fost transmis în mod benevol. Totuşi, în practică creditorul care a primit bunul benevol de
la debitorul gajist nu este motivat să apeleze la instanţa de judecată, ci va efectua el însuşi vînzarea.
Cererea de efectuare a vînzării sub controlul instanţei poate face corp comun cu cererea de deposedare silită sau
poate fi înaintată ulterior. Ea va fi examinată în cadrul aceleiaşi proceduri în ordonanţă, fapt ce rezultă din
dispoziţiile art.345 lit.k) a Codului de procedură civilă.
2. La cererea creditorului gajist instanţa va desemna o persoană în sarcina cărui va fi pusă vînzarea bunului. De
regulă acesta va fi un profesionist în domeniu, care are o experienţă de tranzacţionare a bunurilor similare şi, după
caz, dispune de licenţa necesară. Este binevenit ca instanţele de judecată să dispună de listele persoanelor licenţiate
în domeniul vînzării unor categorii de bunuri (ex. brokeri, persoane care au dreptul să vîndă articole din metale
preţioase şi pietre scumpe (pct.3, HG 261/1996) sau medicamente), ca şi în cazul administratorilor insolvabilităţii.
Persoana desemnată pentru vînzarea bunurilor va informa atît debitorul, cît şi alte persoane interesate, la cererea
acestora, despre acţiunile întreprinse de el în cadrul exercitării atribuţiilor sale. În cazul în care debitorul gajist va
face propuneri privind condiţiile vînzării sau va indica un potenţial cumpărător, persoana desemnată va examina
propunerile debitorului, însă nu este obligat să se conducă de ele. Persoana desemnată este obligată să se conducă de
toate regulile aplicabile pentru cazul cînd bunul se vinde de către creditorul gajist şi este în drept să exercite
drepturile rezervate acestuia (art.75, Legea 449/2001).
3. Persoana desemnată de instanţă pentru vînzarea gajului va declara calitatea sa potenţialilor cumpărători ai bunului
şi răspunde pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea acestei reguli. Dacă cumpărătorul care n-a fost informat despre
calitatea ofertantului refuză cumpărarea pentru acest motiv, persoana desemnată va acoperi şi cheltuielile efectuate
(ex. expertiza juridică sau tehnică), cu condiţia că cumpărătorul demonstrează legătura cauzală dintre refuz şi
neinformare.
4. Persoana desemnată se va conduce în acţiunile sale de indicaţiile instanţei de judecată şi o poate sesiza pentru a le
primi. Instanţa îi va stabili condiţiile şi sarcinile vînzării, precum şi va dispune prin ce modalitate vor fi vîndute
bunurile: negocieri directe, tender sau licitaţie publică. Dacă în opinia instanţei de judecată valoarea reală a bunului
diferă cu mult de la valoarea estimativă, stabilită în contractul de gaj, instanţa poate numi o expertiză pentru
stabilirea preţului bunului.
5. Ca şi în cazul vînzării bunurilor nemijlocit de către creditorul gajist, cumpărătorul nu trebuie să se preocupe de
existenţa unor grevări sau drepturi reale asupra bunului, care au apărut după înscrierea preavizului de exercitare
silită în registru. De aceea cumpărătorul este protejat prin lege de viciile juridice ale bunului, dacă au fost îndeplinite
toate cerinţele aplicabile exercitării dreptului de gaj.
6. În anumite situaţii pentru protecţia drepturilor proprietarului legea obligă creditorul urmăritor să vîndă bunul
numai sub controlul instanţei de judecată. Aceasta are loc în următoarele cazuri:
a) la încheierea contractului de gaj nu a fost primit acordul sau autorizaţia unei terţe persoane, dacă existenţa
acordului sau autorizaţiei este o condiţie de valabilitate a contractului (ex. în cazul grevării cu gaj a bunurilor în
proprietate comună pe cote-părţi (art.351) sau în devălmăşie (art.369). Lipsa acestora atrage nulitatea relativă a
contractului de gaj.
b) sunt puse sub urmărire bunuri de însemnată valoare istorică, artistică sau culturală (ex. castele, tablouri). Dacă
aceste bunuri fac parte din domeniul public, atunci ele nu pot fi puse sub urmărire (art.296), iar contractul de gaj este
lovit de nulitate absolută. Dacă părţile nu au stabilit prin contract că anumite bunuri gajate au valoare istorică,
artistică sau culturală, este de competenţa instanţei să numească o expertiză pentru stabilirea acestui fapt.
c) debitorul gajist lipseşte şi nu poate fi stabilit locul aflării lui. Creditorul gajist care nu cunoaşte locul aflării
debitorului gajist nu va putea continua exercitarea dreptului de gaj fără a apela la instanţa de judecată şi este
responsabil în faţa debitorului gajist pentru încălcarea acestei reguli. Nu este necesar ca debitorul gajist să fi fost
declarat dispărut fără veste (art.49).

Articolul 493. Distribuirea mijloacelor obtinute din vinzarea bunului gajat

(1) Creditorul gajist are dreptul, de pe urma vinzarii, doar la ceea ce este necesar satisfacerii creantei
sale.
(2) Creditorul trebuie sa plateasca din produsul vinzarii bunului gajat cheltuielile aferente vinzarii,
apoi creantele prioritare drepturilor sale si dupa aceea creantele proprii.
(3) Daca exista si alte creante care urmeaza sa fie platite din produsul vinzarii bunului gajat,
creditorul gajist care a vindut bunul va depune instantei judecatoresti care ar fi fost competenta pentru
vinzarea bunului o dare de seama cu privire la produsul vinzarii bunului gajat si ii va transmite suma
ramasa dupa plata. In caz contrar, creditorul gajist este obligat sa prezinte, in termen de 10 zile de la
data vinzarii bunului, o dare de seama proprietarului bunului vindut si sa-i remita surplusul, daca acesta
exista.
(4) Daca vinzarea bunului gajat are loc sub controlul instantei de judecata si produsul nu este
suficient pentru satisfacerea tuturor creantelor garantate, persoana imputernicita cu vinzarea scade
cheltuielile de vinzare, plaseaza soldul intr-un cont special, intocmeste un plan de impartire pe principiul
rangului gajurilor si il prezinta instantei de judecata, care da celor in drept posibilitatea de a se
pronunta asupra lui. Dupa ce planul este aprobat definitiv de instanta, persoana insarcinata cu vinzarea
efectueaza platile in baza lui.
(5) In cazul in care produsul obtinut din vinzarea bunului nu este suficient pentru stingerea creantelor
si acoperirea cheltuielilor creditorului gajist, acesta conserva o creanta neprivilegiata pentru diferenta
datorata de debitorul sau.

1. Suma încasată din vînzarea bunului gajat de regulă nu este egală cu cuantumul creanţei garantate, în special în
cazul gajurilor indivizibile prin natura sa, care nu pot fi fracţionate pentru vînzare parţială. În cazul bunurilor
divizibile creditorul gajist în principiu ar putea vinde întreaga cantitate de bunuri, însă nu este motivat să o facă şi se
va limita la acea cantitate care acoperă creanţa garantată.
Din suma încasată de la vînzare creditorul este în drept să stingă atît capitalul creanţei şi dobînda (inclusiv cea legală
(art.585), cît şi cheltuielile de întreţinere şi urmărire. Pot fi stinse şi penalităţile calculate, precum şi prejudiciul
cauzat creditorului, dacă aceasta a fost prevăzut prin contract.
2. În cazul în care bunul gajat este vîndut nemijlocit de către creditorul gajist, acesta va încasa suma plătită de
cumpărător şi va proceda la distribuirea ei. În primul rînd vor fi acoperite cheltuielile aferente vînzării (pentru
transportarea, asigurarea, păstrarea, întreţinerea bunurilor gajate, pentru trimiterea corespondenţei şi publicitate,
pentru ţinerea licitaţiei sau efectuarea tenderului, pentru plata specialiştilor etc.)
În cel de-al doilea rînd vor fi stinse creanţele creditorilor care au un grad de preferinţă superior celui al creditorului
urmăritor. Ultimul va transmite creditorilor prioritari acea parte din preţul de vînzare a bunului gajat, care este egală
cu suma creanţei prioritare. Creanţele prioritare vor fi stinse în întregime, iar creanţele care au acelaşi rang de
prioritate – proporţional cotei. Pentru a stabili mărimea sumelor care urmează a fi plătite fiecărui creditor prioritar,
creditorul urmăritor va alcătui o listă (registru) a acestora, în care va înscrie fiecare creditor şi suma creanţei care va
fi stinsă din produsul vînzării gajului.
După stingerea creanţelor prioritare creditorul urmăritor este îndreptăţit să stingă creanţa garantată şi alte sume
rezultate din contract (vezi nota 1 supra). Ordinea în care vor fi stinse plăţile datorate creditorului gajist vor fi
determinate de acesta. Nimic nu se opune ca creditorul să stingă mai întîi capitalul, iar apoi alte creanţe. Însă
creditorul poate să aleagă a acoperi la început cheltuielile aferente constituirii şi exercitării gajului sau prejudiciul
cauzat, iar apoi capitalul.
3. Suma rămasă după satisfacerea creanţelor creditorului gajist este distribuită în funcţie de faptul dacă au mai rămas
alţi creditori care conservă o creanţă garantată de rang inferior sau creditori chirografari, care pot pretindfe la
produsului vînzării gajului. Dacă aceştia există şi creditorul cunoaşte despre existenţa lor, el este obligat să transmită
soldul preţului de vînzare instanţei de judecătoreşti competente pentru vînzarea gajului sub controlul instanţei.
Împreună cu soldul creditorul va transmite şi un raport în care va indica suma încasată din vînzare, numele
(denumirea) creditorilor prioritaţi şi sumele creanţelor satisfăcute, suma creanţelor proprii stinse, soldul preţului de
vînzare şi numele (denumirea) creditorilor care urmează a fi plătiţi din sold. Pentru fiecare creditor va fi indicat
temeiul apariţiei dreptului său.
Atunci cînd nu sînt alţi creditori care să pretindă satisfacerea creanţelor sale din valoarea bunului gajat, creditorul va
transmite soldul sumei încasate din vînzare debitorului gajist. Transmiterea se va face în termen de cel mult zece zile
de la data primirii preţului de vînzare şi va fi însoţită de un raport privind distribuirea produsului vînzării proprietăţii
debitorului gajist. În cazul în care consideră că prin acţiunile creditorului i-au fost cauzate prejudicii, debitorul gajist
poate pretinde despăgubiri, fiind în drept să adreseze o cerere respectivă instanţei de judecată.
4. În cadrul procedurii de vînzare sub controlul instanţei de judecată persoana desemnată de aceasta va deschide un
cont special, în care va fi înregistrată suma încasată din vănzarea gajului. Ordinea satisfacerii creanţelor creditorilor
rămîne aceeaşi ca şi în cazul distribuirii preţului de vînzare de către creditorul gajist, însă planul de distribuire a
preţului urmează a fi aprobat de instanţa de judecată. Pentru aceasta persoana desemnată va prezenta instanţei planul
întocmit de ea, în care va include toate creanţele care îi sînt cunoscute. Instanţa va notifica toţi creditorii indicaţi în
plan şi le va propune să se pronunţe asupra lui în termenul stabilit de instanţă. Dacă în termenul stabilit nu a fost
făcută nici o contestaţie, sau dacă contestaţiile au fost considerate neîntemeiate, instanţa aprobă planul şi îl transmite
persoanei desemnate, care efectuează plăţile fără întîrzieri nejustificate.
5. Odată cu încasarea produsului vînzării silite a bunului gajat, procedura de exercitare a dreptului de gaj ia sfîrşit.
Dacă produsului vînzării nu a fost suficient pentru stingerea în întregime a creanţei garantate, la urmărirea soldului
creanţei creditorul nu mai dispune de privilegiul rezultat din dreptul real de gaj (Hot. Plen. Curt.Supr.Just. nr.4-2r/a-
22/2001 din 11.06.2001; Dec. Col.Civ. al Curt.Sup.Just. nr.2r/a-129/1999 din 16.06.1999). În cazul în care gajul a
fost constituit de o altă persoană decît debitorul obligaţiei garantate, ea nu va mai fi în continuare responsabilă
pentru stingerea creanţei garantate, decît dacă prin contract va fi stabilit altfel (pct.4, Hot. Plen. Curt.Supr.Just.
nr.11/1999).
O derogarea de la regula numită este prevăzută în cazul lombardului, care nu poate continua urmărirea bunurilor
debitorului dacă produsul vînzării bunului amanetat nu acoperă în întregime suma creanţei garantate (art.458 alin.
(5).

Articolul 494. Mijloacele de aparare juridica in cazul executarii silite a obligatiei

 Orice persoana, in cazul incalcarii drepturilor ei, poate sa conteste in instanta de judecata valabilitatea
gajului sau urmarirea bunului gajat.

1. Poate contesta în instanţa de judecată valabilitatea gajului:

1) persoana care este proprietar real al bunului, constituit în calitate de garanţie reală de către falsul proprietar;
2) creditorul în favoarea cărui a fost constituit un gaj anterior asupra aceluiaşi bun şi care a interzis grevarea lui
repetată cu gaj (art.56 alin.(2), Legea 449/2001);
3) creditorul gajist de rang inferior sau dobînditorul bunului gajat, care l-a preluat cu grevare;
4) coproprietarul bunului gajat, aflat în proprietate comună pe cote-părţi (art.351) sau în devălmăşie (art.369 şi
art.457);
5) membrul societăţii comerciale sau al cooperativei, dacă gajul bunurilor acestor persoane juridice a fost constituit
cu încălcarea regulilor opozabile creditorului gajist;
6) tutorele, curatorul, autoritatea tutelară (art.40 şi art.42);
7) procurorul, autorităţile publice, organizaţiile, persoanele fizice, pentru apărarea drepturilor altor persoane în
cazurile prevăzute de lege (art.art.71-73 Cod. Proc.Civ.);
8) alte persoane care se consideră lezate în drepturile sale.
2. Pe lîngă persoanele numite exercitarea de către creditor a dreptului de gaj sau actele efectuate în cursul procedurii
de exercitare pot fi contestate de persoanele cărora le-a fost adus atingere prin acţiunile creditorului gajist, a
administratorului gajului (inclusiv a ipotecii de întreprinzător), a persoanei desemnate de instanţa de judecată sau a
instanţei de judecată.

Articolul 495. Temeiurile incetarii dreptului de gaj

Dreptul de gaj inceteaza in cazul:

a) stingerii obligatiei garantate prin gaj;
b) expirarii termenului pentru care a fost constituit gajul;
c) pieirii bunurilor gajate;
d) comercializarii silite a bunurilor gajate;
e) altor situatii prevazute de legislatie.

1. Temeiurile încetării dreptului de gaj pot fi convenţional divizate în două categorii: care se află în legătură cu
stingerea obligaţiei principale şi temeiuri independente.
Fiind un drept accesoriu unei obligaţii, dreptul de gaj se stinge odată cu stingerea acesteia după principiul
accesorium sequitur principale şi nu subzistă decît în cazuri excepţionale (art.643 alin.(4). Dacă obligaţia garantată
este stinsă numai parţial, gajul nu se reduce corespunzător, decît în cazul gajului mărfurilor în circulaţie şi în proces
de prelucrare (art.459) sau cu acordul creditorului gajist.
Gajul se stinge şi atunci cînd creditorul gajist renunţă la obligaţia principală, însă renunţarea creditorului de la
dreptul de gaj nu stinge obligaţia principală. Expirarea prescripţiei extinctive a creanţei principale nu prescrie
dreptul de gaj, creditorul fiind în drept să pretindă executarea din valoarea gajului (art.282 alin.(1).
2. Sînt temeiuri independente ale încetării dreptului de gaj:
a) expirarea termenului pentru care a fost constituit gajul, dacă acest termen a fost indicat în contract (ex. în cazul
gajării unui drept de arendă pe un anumit termen, a unor titluri de valoare care devin scadente pînă la scadenţa
creanţei garantate). Dacă termenul de acţiune a gajului nu a fost limitat de părţi, el nu se stinge la scadenţa creanţei
principale.
b) pieirea bunurilor gajate;
c) vînzarea silită a bunurilor gajate;
d) alte situaţii prevăzute de lege:
(i) confiscarea bunurilor gajate şi revendicarea lor de către proprietarul legitim. În alte cazuri de stingere a dreptului
de proprietate asupra bunului (vezi nota 3 din comentariul la art.479), dreptul de gaj subzistă şi grevează bunurile
sau banii puşi în schimb la dispoziţia debitorului gajist.
(ii) decesul creditorului persoană fizică sau lichidarea creditorului persoană juridică în cazurile prevăzute de lege
(art.664);
(iii) declararea nulităţii contractului de gaj. În acest caz gajul încetează cu efect retroactiv (art.219), iar creditorul
este în drept să pretindă repararea prejudiciului.
(iv) renunţarea creditorului de la dreptul de gaj;
(v) expirarea termenului de treizeci de ani de la înscrierea iniţială sau, după caz, ulterioară a ipotecii. Dacă nu este
reînointă, inscripţia devine inoperantă şi se perimă.

Titlul V
REGISTRUL BUNURILOR IMOBILE
 Articolul 496. Destinaţia registrului bunurilor imobile

(1) În registrul bunurilor imobile sunt descrise imobilele şi sunt indicate drepturile reale care au ca
obiect aceste bunuri.
(2) Drepturile de creanţă, faptele sau raporturile juridice aferente imobilelor consemnate în
registru pot fi înscrise în cazurile prevăzute de lege.
(3) Orice persoană poate lua cunoştinţă de registrrul bununrilor imobile.
(4) Modul de elaborare şi întocmire a registrului bunurilor imobile este stabilit de lege.

Obiectivele articolului 496 constituie relevarea obiectului înregistrării imobiliare, precum şi relevarea
caracterului public al acestuia prin posibilitatea luării de cunoştinţă de conţinutul acestuia de către orice persoană.
În Republica Moldova, pentru prima dată noţiunea de registru al bunurilor imobile apare odată cu adoptarea
în februarie 1998 a Legii cadastrului bunurilor imobile, care prin reglementările sale stabileşte condiţia ţinerii unui
registru unic al bunurilor imobile. Obiect al înregistrării în registrul bunurilor imobile conform respectivei legi erau
bunurile imobile şi drepturile patrimoniale asupra acestora. Prin instituirea unui registru unic al imobilelor,
legislatorul exclude o serie de incomodităţi care erau legate de ţinerea până la 1998 a mai multor sisteme de evidenţă
a imobilelor separate, cum ar fi registrul construcţiilor în localităţile urbane, cărţile de evidenţă a gospodăriilor în
localităţile rurale, registrrul cadastral funciar, registrul unic al gajului etc. Scopul principal urmărit prin instituirea
unui sistem uunic de evidenţăţ a imobilelor constituia asigurarea garantării drepturilor cetăţenilor în efectuarea
actelor juridice cu imobilele, crearea şi ţinerea unui sistem unificat de evidenţă a imobilelor, cât pentru asigurarea
informaţională a populaţiei, atât şi pentru crearea unui cadastru fiscal imobiliar. Legea respectivă se aplica la
următoarele categorii de bunuri imobile: terenuri, construcţii şi încăperi izolate. Codul civil lărgeşte spectrul
categoriilor de bunuri imobile ce constituie obiect al înregistrării în cadastrul bunurilor imobile. În articolul 496
legislatorul enunţă faptul, că obiect al înregistrării în Registrul bunurilor imobile apar bunurile imobile şi drepturile
reale asupra acestora. Noţiunea bunului imobil este indicată în articolul 288 al Codului civil.
După cum este stabilit prin prevederile articolului 496 în ce priveşte drepturile asupra bunurilor imobile, este
necesar de reţinunt, că obiect al înregistrării în registrul bunurilor imobile apar doar drepturile reale. Drepturile de
creanţă reprezintă obiect al înregistrării doar în cazurile expres prevăzute le lege. În acest sens este necesar de
menţionat, că până la punerea în aplicare a Codului civil, obiect al înregistrării în registrul bunurilor imobile
conform Legii cadastrului bunurilor imobile erau toate drepturile patrimoniale.
Scopul ducerii registrului bunurilor imobile este asigurarea opozabilităţii drepturilor, iar în cazurile prevăzute
de lege registrtul îndeplineşte şi scopuri constitutive de drepturi.
(1) Aliniatul unu al articolului 496 expune, că în registrul bunurilor imobile sunt descrise bunurile imobile.
Prin descrierea bunului imobil se are în vedere indicarea caracterelor identificatorii ale bunului imobil şi anume:
a) Tipul bunului imobil (ex.: teren, construcţie, subsol etc.). Tipul bunului imobil este determinat de
natura acestuia prin constatare simplă realizată fie de către proprietar, fie de către specialistul din cadru instituţiei ce
asigură ţinerea registrul bunurilor imobile (oficiul cadastral teritorial). În cazul încăperilor izolate din cadrul
construcţiei tipul acesteia (apartament (locuinţă), magazin, depozit etc.) este determinat din conţinutul documentaţiei
de proiect şi actul de dare în exploatare, iar în cazul schimbării destinaţiei – din documentele ce determină modul de
folosinţă a încăperii izolate.
b) Destinaţia şi/sau modul de folosinţă a bunului imobil – (ex.: teren cu destinaţie agricolă, teren
destinat construcţiei şi exploatării casei de locuit etc.) Destinaţia şi/sau modul de folosinţăţă a bunului imobil este
relevată din documentele ce stabilesc regimul folosirii bununlui imobil. Astfel, destinaţia terenunlui este reflectată în
cadastrul funciar specializat şi este modificată printr-o procedură specială prevăzută de Codul funciar. Destinaţia
construcţiei se reflectă în documentaţia de proiect, în actele de dare în exploatare, iar în cazul schimbării destinaţiei
acestora prin documentele prevăzute de legislaţie (ex.: autorizaţie de folosinţă etc.). Destinaţia masivului forestier
este reflectat în cadastrul silvic de stat şi se modifică în procedura stabilită de legislaţia silvică. Pentru unele bunuri
imobile modul de fololsinţă sau destinaţia poate fi determinată din natura bunului (ex.: calea ferată, staţiile de emisie
tele sau radio). La unele categorii de bunuri imobile destinaţia sau modul de folosinţă poate fi determinat, iar
respectiv introdus în registrul bunurilor imobile doar după atribuirea obiectului în folosinţă. Astfel, spre exemplui, în
cazul atribuirii în folosinţă a obiectivului acvatic (iaz, râu etc.) doar în acel moment poate fi determinat modul de
folosinţă a acestuia (ex.: fololsinţă specială, pentru asigurarea necesităţilor de apă potabilă a populaţiei, pentru
gospodăria piscicolă etc.). În acest sens a vedea Codul apelor). Deasemenea şi în cazurile atribuirii în folosinţă a
spaţiilor forestiere, modul de fololsinţă a sectorului forestier poate fi determinat reieşind din contractul de
transmitere în folosinţă şi autorizaţia de folosinţă a spaţiului forestier. De regulă aceasta este precedată de procedura
de formare a bunului imobil transmis în folosinţă.
c) Numărul cadastral al bunului. Numărul cadastral al bunului imobil este un număr individual,
irepetabil pentru fiecare bun imobil în parte. Se atribuie de cătrte subiectul ce asigură ţinerea registrului bunurilor
imobile la înregistrarea primară a bunului imobil, precum şi în cazul formării bunului imobil. Prin formarea bunului
imobil este necesar de înţeles crearea dintr-un bun imobil existent prin divizare unul sau mai multe bunuri imobile
noi sau crearea din mai multe bunuri imobile, prin comasare a unui bun imobil nou în procedura şi condiţiile
stabilită de legislaţie. Structura numărului cadastral este determinată în Hotărîrea Guvernului nr. 1056 din
12.11.1997.
d) Suprafaţa bunului imobil. Suprafaţa bunului imobil este reflectată în metri patraţi sau hectare. În ce
priveşte construcţiile, prin suprafaţă a acestora este necesar de înţeles suprafaţa totală. În cazul construcţiilor-bloc cu
mai multe nivele (etaje) suprafaţa acesteia este determinată de suma suprafeţelor fiecărui etaj.
e) Tipul hotarelor – generale sau fixe. În cazul terenurilor, hotarele pot fi generale şi fixe. Fixarea
hotarelor presupune efectuarea unor lucrări de măsurare cu precizie sporită, instalarea bornelor de hotar şi
coordonarea amplasării hotarelor cu proprietarii funciari adiacenţi. În cazul hotarelor generale hotarele pot fi
determinate prin efectuarea măsurărilor, dar fără instalarea bornelor de hotar şi coordonarea hotarelor cu proprietarii
adiacenţi, fapt care presupune posibilitatea deplasării ulterioare a acestora (hotarelor) la o eventuală fixare a
hotarelor.
f) Configuraţia bunului, reflectată în planul cadastral sau geometric al bunului imobil. Configuraţia
bunului imobil constituie o reflectare a formei acestuia proiectată pe planul cadastral sau geometric.
(2) Conform prevederilor prezentului articol, legislatorul, stabileşte că obiect al înregistrării în registrul
bunurilor imobile pe lângă bunurile imobile sunt şi drepturile reale asupra acestora. Astfel, legislatorul exclude din
categoria obiectelor de înregistrare drepturile de creanţă, care până la 12.06.2003, conform Legii cadastrului
bunurilor imobile constituiau obiect al înregistrării în registrul bunurilor imobile. Totodată, legislatorul stabileşte, că
drepturile de creanţă, faptele sau raporturile juridice aferente imobilelor pot fi înscrise în registru în cazurile în care
legea prevede acest fapt.
Prin drept real ca obiect al înregistrării în registrul bunurilor imobile este necesar de înţeles drepturile despre
care s-a făcut comentariu la articolul 289 al Codului civil.
Prin drept de creanţă este necesar de înţeles acel drept, în temeiul căruia titularul dreptului are posibilitatea de
a pretinde de la un alt subiect determinat să dea, sau să facă, sau să nu facă ceva, iar aceestuia din urmă îi
corespunde obligaţia corelativă de a da, a face, sau a nu face ceva. Dreptul de creanţă este opozabil unei sau, după
caz, mai multor persoane strict determinate.
Faptul juridic poate fi obiect al înregistrării doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel, cum noţiunea de fapt
juridic este posibil de a fi înţeleasă în stricto sensu şi în lato sensu, unde în sens larg prin fapt juridic înţelegem cât
actele juridice comise de persoane, atât şi evenimentele naturale, iar în sens restrâns doar faptele omeneşti săvârşite
fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc prin puterea legii, precum şi evenimentele (faptele
naturale) şi legislatorul conferă un compartiment aparte actelor juridice, implicit prin fapt juridic în înţelesul
articolului 496 al codului civil urmează să înţelegem faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte
juridice, dar care se produc prin puterea legii, precum şi evenimentele (faptele naturale).
Raporturile juridice ca obiect al înregistrării constituie acele relaţii ce nu privesc apariţia drepturilor reale, şi
care făcându-şi apariţia presupun posibilitatea producerii efectelor în ce priveşte bunurile imobile sau apariţia
drepturilor asupra acestora. Condiţia înscrierii acestora în registru bunurilor imobile este faptul prevededrii acestora
în lege (ex.: antecontractul).
(3) Aliniatul trei al articolului 496 al Codului civil consacră caracterul public al registrului bunurilor imobile.
După cum rezultă din scopurile creării şi ţinerii unui registru unic al bunurilor imobile, una din direcţiile de utilizare
a registrului este accesul persoanelor interesate la informaţia din registru. Astfel, orice persoană care este interesată
de conţinutul informaţiei referitor la un bun imobile este în drept făcându-şi identitatea să primească toată informaţia
din registru cu privire la acest bun. După cum prevede Legea cadastrului bunurilor imobile, informaţia din registrul
bunurilolr imobile poate fi prezentată gratuit sau contra plată. Lista categoriilolr de persoane ce beneficiază de
informaţie gratuită din registrtu este determinată în Legea cadastrului bunurilor imobile. Regula generală este, că din
această categorie fac parte subiectele de drept public, care în exercitarea competenţei sale are necesitatea de
respectiva informaţie. Condiţia este ca informaţia furnizată să nu necesite sistematizare. Celelalte categorii de
persoane pot face cunoscut cu informaţia din registru contra unei plăţi în modul stabilit de legislaţie. În cazurile în
care furnizarea informaţiei se efectuiază sistematic, în scopuri comerciale şi sistematizată, plata este determinată pe
bază contractuală.
(4) Modul de ţinere a registrului, structura, condiţiile şi modul de completare a registrului, precum şi a
documentelor ce ţin de înregistrarea bunurilor imobile este stabilit prin Legea cadastrului bunurilor imobile.

Articolul 497 Prezumţia caracterului autentic şi complet al datelor din registrul bunurilor imobile

(1) Înscrierile făcute în registrul bunurilor imobile se prezumă autentice şi complete până la proba
contrară.
(2) Conţinutul registrului este considerat autentic în favoarea celui care a dobândit prin act juridic
un drept de la o persoană dacă dreptul era înscris în registrul în numele persoanei. Această dispoziţie nu se
aplică atunci când s-a notat o contestare asupra autenticităţii sau atunci când neautenticitatea era cunoscută
dobânditorului.
 (1) Prezumţia (lat. - praesumptio) este utilizată deosebit de larg în jurisprudenţă. Este incontestabilă
importanţa prezumţiilor, pornind de la ideea, că acestea nu ar fi fost recunoscute în drept. Pentru exemplu, este greu
de închipuit garantarea libertăţii persoanei şi aplicarea normelor procesual-penale în lipsa principiului prezumţiei
nevinovăţiei persoanei bănuite. Deosebit de vag s-ar putea de vorbit despre garantarea raporturilor civile în lipsa
principiilor prezumţiei bunei credinţe a părţilor la raport etc. Concluzia despre veridicitatea şi corectitudinea
prezumţiilor este bazată, de regulă, pe practica cotidiană a vieţii, iar metoda de creare a acestei practici se bazează pe
probabilitatea generalizărilor prezumtive. În afară de fundamentarea logică a probabilităţii există şi o altă
fundamentare şi anume aceea care se bazează pe experienţă şi legitate şi care poate fi exprimată prin frecvenţă, adică
în calitate de caracteristică numerică a posibilităţii petrecerii fenomenului. Forţa prezumţiei se manifestă prin aceea,
că faptul prezumat în realitate are loc cel mai des.
În acest sens, pentru garantarea continuităţii şi stabilităţii raporturilor imobiliare, fapt pentru care este creat
registrul bunurilor imobile, legislatorul consacră în articolul 497 al Codului civil pentru înscrierile făcute în registrul
bunurilor imobile prezumţia unui caracter autentic şi complet. Prin urmare, orice persoană, la utilizarea informaţiei
din registrul bunurilor imobile va beneficia prezumtiv de o informaţie veridică şi suficient completă referitor la
bunul imobil. Posibilitatea considerării înscrisurilor din registrul bunurilor imobile ca fiind neautentice se realizează
doar prin proba contrară. Probaţiunea se face în condiţiile generale stabilite de legislaţia procesual-civilă.
(2) Pornind de la idea, că datele din registrul bunurilor imobile poartă caracter autentic, respectiv şi actele
prin care s-au dobândit drepturi de la persoanele drepturile cărora au fost înscrise în registrul bunurilor imobile, se
consideră autentice. Astfel, în momentul în care se pune întrebarea referitor la dobândirea cu bună sau rea-credinţă a
bunului imobil prin actul juridic încheiat, condiţia considerării acesteia este înregistrarea acestui drept în registrul
bunurilor imobile, unde titular al dreptului ar figura cel ce a transmis dreptul.
Este, însă necesar de ţinut cont de faptul, că atunci, când în registrul bunurilor imobile, la momentul
săvârşirii actului prin care s-au dobândit dreptuiri, era făcută o notare despre contestarea autenticităţii datelor din
registrul imobilelor, dobânditorul de drept nu mai beneficiază de prezumţia autenticităţii datelor din registru. Acelaşi
efect urmează şi atunci când în registru nu există o asemenea notare, dar dobânditorul de drept cunoaşte despre
neautenticitatea datelor din registru. Spre exemplu, la momentul întroducerii datelor în registru s-a comis o greşală
tehnică, prin care s-a modificat fie numele titularului de drept, fie mărimea cotei-părţi a dreptului de proprietate, fie
alte date. Persoana, care, însă cunoştea despre aeastă greşală, profitând de acest fapt a încheiat un act juridic prin
care a dobândit proprietatea asupra bunului imobil. În situaţia dată, când persoana în cauză a cunoscut deespre
neautenticitatea datelor din registru, posibilitatea de a beneficia de prezumţia caracterului autentic al datelor din
registru este exclusă. Prin urmare este exclusă şi posibilitatea considerării acesteia drept dobânditor de bună
credinţă, iar în cazurile producerii de daune, acesta va fi obligat la despăgubiri.
Tot în contextul condiţiei expuse mai sus, atragem atenţia asupra faptului, că caracterul neautentic al
datelor presupune că aceste date nu corespund realităţii, unde titular de drept în realitate este o altă persoană. În
acest caz se exclude situaţia în care o altă persoană ar pretinde la dobândirea dreptului asupra aceluiaşi bun imobil.
Am putea aduce drept exemplu situaţia în care ulterior momentului încheierii, spre exemplu a contractului de
vânzare-cumpărare a imobilului, vânzătorul a decedat, iar la expirarea a şase luni de la deschiderea moştenirii
moştenitorul a obţinut certificat de moştenitor, fapt despre care cumpărătorul cunoştea. Aceasta, însă nu împiedică
cumpărătorul de a înregistra dreptul de proprietate în registrul bunurilor imobile chiar şi după ce moştenitorul a
primit certificatul de moştenitor. Este vorba despre aceea, că articolul 321 Cod civil stabileşte, că dreptul de
proprietate asupra unui bun imobil se dobândeşte din momentul înscrierii acestuia în registrul bunurilor imobile. În
acest caz şi contractul de vânzare-cumpărare şi certificatul de moştenitor serveşte ca temei şi dă posibilitate de a
înregistra dreptul de proprietate asupra bunului imobil în registrul bunurilor imobile, însă cine primul din aceste
două persoane va depune cererea de înregistrare şi va înregistra dreptul asupra acestui bun, acela se va considera că
a dobândit prin efectul actului juridic legal dreptul de prioprietate.

Articolul 498. Felurile înscrisurilor

(1) Înscrierile sunt de trei feluri: intabularea, înscrierea provizorie şi notarea.

(2) Intabularea şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea se referă la înscrierea
drepturilor de creanţă, a faptelor sau a raporturilor juridice aferente imobilelor consemnate în registru.
(3) Înscrierea provizorie şi notarea se fac numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

(1) Comparativ cu prevederile legislaţiei în vigoare, în perioada de până la intrarea în vigoare a Codului civil,
existau doar două feluri de înscrieri: înregistrarea propriu-zisă şi menţiunea. Astfel, toate drepturile, inclusiv
grevările dreptului de proprietate erau supuse înregistrării la fel ca şi drepturile tabulare. Menţiunile priveau
faptele juridice care puteau duce la stingerea sau naşterea drepturilor patrimoniale asupra bunului imobil.
Astăzi, în baza Codului civil în vigoare, îscrierea drepturilor asupra bunurilor imobile în registrul bunurilor
imobile are loc prin intabulare, înscriere provizorie şi notare.
(2) Intabularea şi înscrierea provizorie are ca obiect drepturile tabulare.
 Intabularea constituie înscrierea care se săvârşeşte cu titlu definitiv cu privire la constituirea, modificarea
sau stingerea unui drept real imobiliar. Intabularea este realizată atât în cazurile prevăzute de lege, cât şi în cazurile
în care este solicitată de părţile contrractuale.
Înscrierea provizorie este un înscris prealabil (prenotare), care este condiţionat de o justificare. Înscrierea
provizorie se face atunci când nu este posibilă intabularea, având scopul creării unei priorităţi din această înscriere,
cum ar fi faptul sau momentul înregistrării dreptului. Ulterior ea trebuie justificată.
Notarea presupune înscrierea drepturilor de creanţă, faptelor sau raporturilor juridice, care nu pot constitui
obiect al intabulării sau înscrierii provizorii.
(3) Înscrierea provizorie şi intabularea şi notarea se face doar în cazurile prevăzute de lege. Intabularea poate
constitui drept condiţie de dobândire sau opozabilitate a dreptului stabilite atât prin lege, cât şi prin contract, iar
prin urmare, intabularea poate fi aplicată şi în cazurile în care legea nu prevede obligativitatea înregistrării
dreptului real imobiliar.

Articolul 499. Dobândirea drepturilor reale supuse înregistrării

(1) Drepturile reale asupra imobilelor supuse înscrierii potrivit legii se vor dobândi atât între părţi, cât şi
faţă de terţi numai prin înscrierea în registrul bunurilor imobile a constituirii sau strămutării lor în temeiul
acordului de voinţă între părţi.
(2) Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai dacă radierea lor s-a înscris în registrul bunurilor
imobile cu consimţământul titularului. Consimţăţmântul nu este necesar dacă dreptul se stinge prin
împlinirea termenului arătat în înscriere ori prin deecesul sau încetarea existenţei titularului.
(3) Dacă dreptul care urmează să fie radiat este grevat în fololsul unui terţ, radierea se va face cu păstrarea
dreptului acestuia.
(4) Hotărârea judecătorească irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul administrativ va înlocui
acordul de voinţă sau, după caz, consimţământul.

(1) Alineatul unu al articolului 499 Cod civil prevede momentul dobândirii dreptului real asupra bunului imobil.
Astfel, prin condiţia prezentului articol dreptul real asupra bunului imobil pentru dobânditor apare din
momentul înregistrării dreptului în registrul cadastral al bunurilor imobile. Opozabilitatea dobândirii dreptului
de proprietate se face deasemenea din momentul înregistrării dreptului real în registrtul bunului imobil. Astfel,
spre exemplu, dacă între două persoane a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unei case de lolcuit,
cumpărătorul dobândeşte, dreptul de proprietate din momentul efectuării înscrierii dreptului în registrul
bunurilor imobile, chiar dacă transmiterea de facto a casei de loocuit a avut loc mult mai devreme sau mult mai
târziu decât momentul înregistrării.
(2) În ce priveşte încetarea dreptului de proprietate, acesta încetează odată cu înscrierea radierii dreptului din
registrul bunurilor imobile. Pentru operarea radierii din registrul bunurilor imobile este necesar prezenţa unei
din următoarele condiţii:
a) Să fie prezent consimţământul titularului de drept. Consimţământul titularului dreptului este exprimat, de
regulă, în contractele translative de proprietate încheiate de către titularul dreptului. Desemenea consimţământul
operării radierii dreptului, iar prin urmare şi încetarea dreptului de propietate are loc şi în cazul renunţării la
dreptul de proprietate. Tot temei de radiere a dreptului prin exprimarea consimţământului titularului se va
considera prezentarea cererii de radiere în virtutea faptului că bunul imobil nu mai există (s-a deteriorat sau s-a
transformat). În cazul persoanei juridice consimţământul de radiere a dreptului din registrul bunurilor imobile
este reflectat în actul de decizie adoptat în limitele stabilite de legislaţie sau dee actele de constituire a
respectivei persoane juridice;
b) Titularul dreptului să fi încetat a mai exista. În cazul persoanei fizice faptul încetării din viaţă nu dă temei de a
radia dreptul din registrul bunurilor imobile. Acest drept rămîne înscris în registru până la momentul prezentării
de către moştenitorul patrimoniului a documentului ce adevereşte dreptul asupra bunului moştenit. În cazul în
care în documentul ce adevereşte dreptul asupra bunului moştenit face referinţă doar la o cotă-parte din bunul
moştenit, registratorul va opera o modificare a cotei-părţi respective a dreptului, până la radierea definitivă
atunci când ultimul moştenitor va depune cererea de înregistrare a cotei-părţi dreptului său. În ce priveşte
persoana juridică, operarea radierii dreptului are loc cât în cazul încetării persoanei juridice prin reorganizare,
atât şi prin lichidare. Temei de radiere a dreptului va constitui actele de reorganizare sau lichidare a persoanei
juridice (modificările în documentele de constituire sau actele de lichidare (dizolvare) a persoanei juridice
conform prevederilor articolelolr 86 şi 87 al Codului civil).
c) Dreptul se stinge prin scurgerea termenului. Fie legislaţia în vigoare, fie părţile în contract pot să stabilească
anumite termene pentru exercitarea dreptului supus înregistrării (ex. dreptul de arendă a unui imobil). La
momentul efectuării înscrisului în registrtul bunurilor imobile, registratorul fixează termenul dreptului. La
expirarea acestui termen, dacă pe parcurs părţile nu au operat şi înregistrat careva modificări, registratorul din
oficiu operează radierea dreptului.
d) Există o hotărâre judecătorească irevocabilă (alineatul (4) al articolului 499 Cod civil). În cazurile când este
exercitată o procedură de urmărire silită a bunurilor, o confiscare sau o altă înstrăinare care presupune lipsa
consimţământului proprietarului bunului, şi aceasta este realizată în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile,
registratorul în temeiul acestei hotărâri judedcătoreşti va opera radierea dreptului din registrul bunuurilor
imobile.
e) Există un act administrativ, după care în baza prevederilor legislaţiei se asigură înstrăinarea forţată a bunului
imobil (alineatul (4) al articolului 499 Cod civil). Actul administrativ poate fi drept temei de înlocuire a
consimţăţmântului persoanei la radierea dreptului din registru atunci când legislaţia o prevede în mod expres.
Exemplu poate servi decizia de punere a sechestrului pe bununl imobil pentru urmărirea silită a plăţilor
obligatorii faţă de stat. Acest act administrativ trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de legislaţie faţă
de întocmirea acestui act pentrru a permite corecta apreciere a domeniului şi întinderii radierii dreptului.
(3) Alineatul trei presupune situaţia în care înscrisul cu privire la grevările dreptului se păstrează indiferent de
faptul dacă s-a operat radierea dreptului grevat în registru. Spre exemplu, dacă sectorul de teren a fost transmis
în arendă, dreptul de arendă fiind înscris în registrul bunurilor imobile, iar pe durata arendei proprietarul a
înstrăinat bunul imobil, dreptul de proprietate dobîndit de către cumpărător va rămâne grevat cu dreptul de
arendă, temei rămânând contractul de arendă încheiat anterior. Nu se aplică regula interdicţiei radierii grevării
referitor la radierile care se operează în legătură cu pieirea bunului imobil. În cazul peirii bunului imobil
grevarea dreptului de proprietate deasemenea va fi radiată. Deasemenea grevarea este supusă radierii şi în cazul
în care titularul dreptului ce grevează dreptul de proprietate devine totodată şi proprietar al bununlui.

Articolul 500. Consecutivitatea drepturilor înscrise în registrul bunurilor imobile

(1) Consecutivitatea drepturilor înscrise în registrul bunurilor imobile se determină în conformitate cu

consecutivitatea înregistrării lor. Se consideră dată a înregistrării ziua depunerii cererii de înregistrare.
(2) Consecutivitatea poate fi modificată ulterior. Pentru aceasta este nececesar acordul persoanelor care-şi
schimbă consecutivitatea şi înregistrarea modificării în registrul.
(3) În cazul înregistrării unui drept, proprietarul poate stipula condiţia consecutivităţii înregistrării lui.
Această condiţie, de asemenea, trebuie înregistrată.

(1) Prin consecutivitate a drepturilor este necesar de înţeles ordinea satisfacerii sau asigurării drepturilor după
ordinea înscrierii acestora în registrul bunurilor imobile. Această regulă urmează să fie privită sub două
aspecte:
a) Primul aspect priveşte momentul dobândirii dreptului. Astfel, spre exemplu, în cazul în care proprietarul unui
imobil încheie cu două persoane diferite un contract care prevede transmisiunea dreptului de proprietate, dreptul
îl va dobândi acel din cumpăărători care primul va înregistra dreptul dobândit în baza contractului încheiat,
deeoarece conform prevederilor legislaţiei, dreptul real asupra bununlui imobil supus înregistrării apare doar din
momentul înregistrării, iar prin urmare persoana care prima va înregistra dreptul asupra bunului imobil aceea şi
va dobândi dreptul de proprietate. Cea de-a doua persoană nu va mai avea posibilitate de a înregistra dreptul
chiar dacă contrractul a fost încheiat mai devreme, dar cererea de înregistrare a fost deepusă mai târziu.
b) Cel de-al doilea aspect priveşte consecutivitatea onorării drepturilor. Astfel, în cazul grevării dreptului de
proprietate cu ipotecă, şi dreptul de ipotecă aparţine concomitent la două sau mai multe persoane, dreptul de a fi
satisfăcut cu preferinţă pentru obligaţia neexecutată din contul bunului gajat îl va avea acel creditor care şi-a
înregistrat dreptul anterior celorlalţi creditori.
Data înregistrării dreptului se consideră data depunerii cecrerii dee înregistrare a acestui la oficiul cadastral
teritorial. Faptul depunerii cererii de înregistrare a dreptului se consemnează la oficiul cadastral teritorial. Este
importantă chiar şi ora depunerii cererii de înregistrare, deoarece, s-ar presupune, că cererile se pot depune în
aceeaşi zi. Ordinea consecutivităţii de asemenea se va respecta şi în acest caz, iar prin urmare chiar dacă s-a depus
cererea de înregistrare a dreptului dee către două şi mai multe persoane în aceieaşi zi, consecutivitatea înscrisurilor
în registru se va respecta ţinând cont de ora depunerii cererii de înregistrare a dreptului. Consemnnarea zilei şi orei
de depunere a cererii are importanţă chiar şi atunci, când registratorul oficiului cadastral teritorial refuză
înregistrarea dreptului sau respinge cererea de înregistrare a dreptului (articolele 30 şi 33 ale Legii cadastrului
bunurilor imobile). Este condiţionat aceasta de faptul, că şi decizia registratorului oficiului cadastral teritorial de
refuz de înregistrare a dreptului şi respingerea cererii de înregistrare a dreptului poate fi atacată în instanţa dee
judecată, şi în cazul constatării refuzului de înregistrare a dreptului sau respingerii cererii ca fiind neântemeiate,
moment de înregistrare a dreptului va constitui momentul depunerii primei cereri.
(2) Alineatul doi stabileşte posibilitatea titularilor drepturilor înregistrtate în registrul bunurilor imobile, ulterior
momentului înregistrrării de a schimba de comun acord ordinea şi consecutivitatea drepturilor înscrise. În acest
sens este necesar de făcut deosebire între consecuvitatea înregistrării drepturilor şi schimbarea consecutivităţii
drepturilor înregistrate. Astfel, consecutivitatea înregistrării drepturilor este obiectivă şi este condiţionată doar
de momentul depunerii ceererii de înregistrare. Aceasta nu poate fi modificată prin acordul părţilor sau decizia
registratorului. Schimbarea consecutivităţii drepturilor înregistrate presupune modificarea ordinii de preferinţă
 a executării sau asigurării drepturilor, care se face doar după înregistrarea efectivă a acestora şi doar după
acordul comun al titularilor consecutivitatea drepturilor cărora se modifică. Spre exemplu, creditorii gajişti în
cazul gajului repetat asupra unui bun imobil pot modifica ordinea de consecutivitate a înregistrării dreptului, iar
prin urmare se va modifica rangul gajului.
Registratorul oficiului cadastral teritorial va opera modificările în registrul bunurilor imobile în baza
acordului în scris a persoanelor – titulari ai drepturilor înregistrate.
(3) Alineatul trei stabileşte dreptul proprietarului bunului imobil, la înregistrarea dreptului, inclusiv şi celui care
grevează dreptul de proprietate, de a stabili consecutivitatea înregistrării lui. Această condiţie este înregistrată
în registrul bunurilor imobile sub formă de notare. Spre exemplu, proprietarul depune cererea de notare a
intenţiei de a înstrăina, intenţiei de a ipoteca şi antecontractul privind arendarea bunului imobil, stabilind
totodată şi ordinea (consecutivitatea) de înregistrare a acestora.

Articolul 501. Înscrierea provizorie în registrrul bunurilor imobile

Înscrierea provizorie în registrul bunurilor imobile se cere dacă:

a) dreptul real dobândit este afectat de o condiţie suspensivă sau rezolutorie;
b) în temeiul unei hotărâri judecătoreşti care nu este încă irevocabilă, o parte a fost obligată la strămutarea,
constituirea sau stingerea unui drept tabular ori cel care administrează bunurile unei alte persoane a fost
obligat să dea o garanţie ipotecară;
c) debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca.

Prezentul articol stabileşte cazurile de efectuare a înscrierii provizorii în registrului bunurilor imobile. După
conţinutul prezentului articol, lista categoriilor de drepturi supuse înscrierii provizorii poartă caracter exhaustiv şi
spectrul acestor categorii nu poate fi mărit.
a) Prin drept real dobândit sub condiţie suspensivă trebuie de înţeles acel drept care, deşi este dobândit de
către titular, dar pe durata anumitei perioade de timp, acest drept nu poate fi exercitat. Exemplu ar putea servi
dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare cu pact de
răscumpărare. Condiţia suspensivă va afecta dreptul de proprietate pe durata termenului de răscumpărare. La
expirarea perioadei de timp pe durata căruia vînzătorul îşi poate exercita dreptul de răscumpărare, registratorul va
efectua înscrierea corespunzătoare privind intabularea dreptului. Prin drept real dobândit sub condiţie rezolutorie se
înţelege acel drept dobândit în baza unui contract, dar posibilitatea de executare a căruia este pusă sub o condiţie
rezolutorie. Spre exemplu, dacă în contractul de vânzare-cumpărare se stabileşte condiţia rezoluţiunii contractului în
funcţie de momentul de achitare a preţului, atunci dreptul de proprietate în baza acestui contract este supus
înregistrării provizorii. Intabularea dreptului va fi făcută la momentul când persoana interesată, spre exemplu,
cumpărătorul, a făcut dovada achitării preţului în modul şi condiţiile stabilite de contract sau prevăzute de lege.
b) Este de asemenea supus înregistrării provizorii şi dreptul real care urmează a fi strămutat, constituit sau
stins în temeiul unei hotărâri irevocabile a instanţei de judecată. Prin hotărâre care presupune obligarea părţii la
strămutarea, constituirea sau stingerea dreptului se are în vedere acel act a instanţei de judecată, care presupune
obligarea părţilor aflate în litigiu, respectiv la transmiterea, constituirea sau stingerea unui drept tabular, dar care nu
este considerat transmis, constituit sau stins odată cu efectuarea înscrierii în registrul bunurilor imobile. În acest
sens, înscrierea cu privire la acest drept este făcută pentru opozabilitatea faptului, ci nu pentru dobândirea sau
stingerea dreptului.
c) Înscrierea provizorie se efectuiază şi în cazul în care debitorul consemnează sumele pentru care a fost
înscrisă ipoteca. Prin sume pentru care a fost înscrisă ipoteca se are în vedere acele sume, care pot fi percepute la o
eventuală înstrăinare a bunului gajat în favoarea creditorului gajist. De regulă acecste sume sunt mai mici decât
valoarea bunului gajat.

Articolul 502. Efectul înscrierii provizorii

(1) Înscrierea provizorie are ca efect dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular de la data
înregistrării cererii, sub condiţia şi în măsura justificării ei.
(2) Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu consimţământul celui la care se referă această înscriere
sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
(3) Justificarea radierii dreptului de ipotecă se face în temeiul unnei hotărâri judecătoreşti ded validare
irevocabile.
(4) Justificarea unei înscrieri provizorii îşi întinde efectul asupra tuturor înscrierilor condiţionate de
justificarea ei. Nejustificarea unei înscrieri provizorii atrage, la cererea celuilalt interesat, radierea
acesteia şi a tuturor înscrierilolr condiţionate de justificarea ei.

(1) Pornind de la faptul, că efectuarea înscrierii provizorii nu presupune şi dobândirea, constituirea sau stingerea
dreptului, prin urmare pentru dobândirea, constituirea sau stingerea dreptului este necesară justificarea
 înscrierii. Astfel, pentru exemplu dreptul de proprietate asupra bunului imobil dobândit în temeiul contractului
de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare apare la cumpărător din momentul efectuării înscrisului
(înscrierii provizorii) în registrul bunurilor imobile. În cazul existenţei unei hotărâri irevocabile a instanţei de
judecată, care presupune constituirea dreptului, acecst drept apare nun din momentul operării înscrisului
(înscrierii provizorii) în registrul bunurilor imobile, ci din momentul întrării în vigoare a hotărârii instanţei de
judecată. Lipsa unei cereri de atac a hotărârii instanţei de judecată sau emiterea unei hotărâri definitive în
privinţa unei hotărâri atacate constituie justificare a înscrierii provizorii şi are drept efect, respectiv
dobândirea, constituirea sau stingerea dreptului. Prin expresia “măsura justificării” se are în vedere
modificarea treptată a situaţiei, care duce la constituirea, transmiterea sau stingerea dreptului în parte. Spre
exemplu, modificarea consemnărilor cu privire la suma pentru care a fost constituită ipoteca (prin micşorare),
duce la micşorarea treptată a valorii creanţei, iar în fine la stingerea dreptului creditorului.
(2) Justificarea înscrierii provizorii se face cu acordul persoanei la care se referă înscrierea. Prin norma respectivă
legislatorul a stabilit regula, conform cărea justificarea înscrierii provizorie poate fi efectuată prin cererea
persoanei în favoarea cărea se face înscrierea provizorie, cât şi de către o terţă persoană, care în virtutea legii
este obligată să efectuieze o astfel de acţiune, dar realizarea cărea este în funcţie de acordul persoanei în
favoarea cărea se face această înregistrare. Deasemenea justificarea înscrierii provizorii poate fi realizată şi în
cazul în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă. Pentrru ca hotărârea judecătorească irevocabilă să
servească drept justificare a înscrierii provizorii nu este necesar consimţământul persoanei referitor la care se
face această înscriere.
(3) Alineatul trei al prezentului articol stabileşte condiţia de justificare a radierii dreptului de ipotecă. Astfel, în
momentul când în interesul persoanei s-a operat o înscriere provizorie cu privire la radierea ipotecii, acest
înscris provizoriu este posibil de a fi justificat doar în temeiul hotărârii irevocabile a instanţei de judecată, care
s-a pronunnţat în ce priveşte validitatea ipotecii.
(4) Pornind de la faptul, că justificarea înscrierii provizorii poate avea drept efect dobândirea prin trasnsmitere,
constituirea sau stingerea dreptului supus înregistrării, prin urmare şi toate înscrierile care sunnt condiţionate
de această justificare îşi produc efectul. Exemplu: În baza contractului de vânzare-cumpărare a casei de locuit
s-a stabilit condiţia rezolutorie a contractului – achitarea preţului pentru perioada ce nu va depăşi un an. După
efectuarea înregistrării dreptului, cumpărătorul a încheiat contract de arendă sub condiţie suspensivă –
achitarea plăţii de către cumpărător, iar prin urmare înlăturarea condiţiei rezolutorii. Dreptul de arendă
deasemenea a fost supus notării. Justificarea înscrierii provizorii în ce priveşte dobândirea dreptului de
proprietate asupra imobilului prin confirmarea achitării preţului în interiorul perioadei de un an duce la
justificarea înscrierii provizorii în ce priveşte dreptul de proprietate (acesta nefiind deja condiţionat), iar ca
efect, este justificat şi dobândirea dreptului de arendă pentru arendaş.
Dimpotrivă, nejustificarea înscrierii provizorii duce la nejustificarea înscrierii provizorii duce la radierea
tuturor înscrisurilor ce sunt condiţionate de această justificare. Făcând referinţă la exemplu de mai sus, şi anume
nejustificarea înscrierii provizorii în ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin
neachitarea preţului în interiorul perioadei de un an duce la nejustificarea înscrierii provizorii în ce priveşte dreptul
de proprietate, iar ca efect, este nejustificată şi înscrierea privind dobândirea dreptului de arendă pentru arendaş, ea
fiind radiată.

Articolul 503. Accesul public la informaţie

(1) Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta, lua cunoştinţăţă de registrul
bunurilor imobile, precum şi de documentele adiţionale, în condiţiile legii.
(2) De pe registrul bunurilor imobile se vor elibera, în condiţiile legii, extrase, certificate şi copii legalizate.

(1) Prezentul articol instituie regulile generale privind publicitatea informaţiei din registrul bunurilor imobile.
Astfel, prin condiţiile prezentului articol se stabileşte, că dreptul la accesul la informaţia şi documentele
adiţionale registrului, îl are orice persoană, fără a-şi justifica interesul.
Prin orice persoană se are în vedere orice persoană fizică sau juridică, inclusiv şi străine. Norma respectivă
nu face limitare nici în ce priveşte capacitatea de exerciţiu sau gen dee activitate a persoanei ce solicită informaţia
din registru. Astfel, chiar dacă persoana fizică nu a îndeplinit condiţia de capacitate în ce priveşte încheierea unui
contract de înstrăinare de imobil, acest fapt nu este temei pentru a nu elibera la cererea acestei persoane extras din
registrul bunurilor imobile. În acest sens, la eventuala cerere de înregistrare a unui contract încheiat de această
persoană, contractul nu va fi supus înregistrării pe temei de nevaliditate (cu excepţia cazului de dobândire a
capacităţii de exerciţiu anterior momentului de atingere a majoratului – căsătorie sau emancipare).
Termenul maximal de furnizare a informaţiei din registru este de trei zile.
Este necesar de menţionat, că persoanele au dreptul la informaţia din registru, în condiţiile Legii cu privire
la bunurile imobile, doar în schimbul unei plăţi. În cazul în care informaţia este utilizată în scopuri comerciale,
părţile (gestionarul informaţiei şi comerciantul) pot negocia furnizarea informaţiei la preţuri stabilite în contract.
 În cazul în care informaţia din registrul bunurilor imobile este furnizată autorităţilolr publice locale,
organelor de ocrotire a normelor de drept enumerate în articolul 8 al Legii cadastrului bunurilor imobile (organele
ministerului afacerilor interne, a serviciului pentru informaţie şi securitate, procuraturii etc.) această informaţie este
furnizată gratuit. Condiţia, însă, pentru furnizarea gratuită a informaţiei din registrul bunurilor imobile este ca
aceasta să nu necesite sistematizare. Prin sistematizarea informaţiei din registrul bunurilor imobile se are în vedere
analiza informaţiei existente în registrul bunurilor imobile şi elaborarea unei informaţii noi informaţii, create în baza
unor criterii-repere indicate de solicitant. Prin urmare, în cazul în care este necesitatea de informaţie sistematizată
aceasta este furnizată solicitantului, inclusiv şi a subiectelor indicate în articolul 8 al Legii cadastrului bunurilor
imobile.
Nu este furnizată din registrtul bunurilor imobile acea inforemaţie, care constituie secret de stat.
Deasemenea, în condiţiile articolului 6 al Legii cadastrului bunurilor imobile nu este furnizată informaţia cu privire
la condiţiile contractului care constituie temei pentru înregistrarea dreptului, decât doar părţilor, instanţelor de
judecată şi organelor de drept.
Prin justificarea interesului în condiţiile prezentului articol se are în vedere explicarea şi dovada scopului
pentru care se cere informaţia din registru. Astfel, persoana care solicită informaţia nu este obligată să facă explicaţii
în ce priveşte scopul de utilizare ulterioară a informaţiei din registru, iar gestionarul informaţiei din registru nu este
în drept să cecară asemenea explicaţie, şi lipsa unei asemenea explicaţii nu poate servi temei pentru refuzul ded a
furniza informaţia din registru. Prin urmare în documentele ce conţin informaţia din registru eliberate la solicitarea
persoanei, nu se admite efectuarea înscrisurilor ce ar releva anumite scopuri de utilizare a informaţiei, cum ar fi:
“pentru înstrăinare”, “pentru prezentarea la locul de muncă”, “pentru prezentarea la secţia de evidenţă şi
documentare a populaţiei” etc.
Prin documente adiţionale la registrul bunurilor imobile se au în vedere documentele cee au servit temei
ded înregistrare a dreptului (care se conţin în dosarul cadastrtal), precum şi alte documente ce formează cadastrul
bunurilor imobile, cum ar fi planurile cadastrale ale bunurilor imobile, planurile geometrice, informaţia cu privire la
valolarea bunului imobil etc.
(2) Alineatul doi al prezentului articol stabileşte trei categorii de documente care conţine informaţia din registrul
bunurilor imobile:
a) Extrasul. Extrasul din registrul bunurilor imobile este acel document în care este reflectată informaţia originală
din registru, fără careva modificări sau prelucrări, inclusiv şi informaţia din documentele adiţionale registrului
(extras din planul cadastral, extras din conţinutul contractului etc.).
b) Certificatul. Certificatul reprezintă un document care conţine informaţia ce a suportat o prelucrare, analiză,
sistematizare etc., şi care nu reprezintă o reflectare a conţinutului original al registrului (exemplu: informaţia
sistematizată în ce priveşte amplasarea bunurilor imobile ce aparţin cu drept de proprietate unui cetăţean).
c) Copia legalizată. Copia legalizată reprezintă o copie confirmată de registrator, a documentului original, care se
conţine în cadastru şi care a servit drept temei de înregistrare, modificare sau radiere a dreptului din registrul
bunurilor imobile.

Articolul 504. Rectificarea înscrierilor din registrul bunurilor imobile

(1) Când vreo înscriere din registrul bunurilor imobile nu corespunde situaţiei juridice reale, se poate cere
rectificarea înscrierii.
(2) Prin rectificare se înţelege radierea, corectarea sau menţionarea oricărei operaţiuni susceptibile de a
face obiectul unei înscrieri în registru.

(1) Prezentul articol presupune posibilitatea rectificării înscrisului din registru în cazul necorespunderii acestui
înscris cu situaţia juridică reală. Necorespunderea înscrisului din registrul bunurilor imobile cu situaţia juridică
reală presupune existenţa unei neconcordanţe a înscrisului din registru cu conţinutul documentelor ce
adeveresc dreptul asupra bunului imobil supus înregistrării. Rectificarea se operează în condiţiile articolului
505 Cod civil de către registratorul oficiului cadastral teritorial. Este necesar dee a face deosebire dintre
rectificarea înscrisului din registrtu şi corectarea erorilor materiale comise la înregistrare. Astfel, spre exemplu,
rectificarea presupune schimbarea înscrisului în temeiul faptului că dreptul nu există sau dimpotrivă înscrierea
dreptului radiat greşit, pe când corectarea erorii materiale presupune păstrarea dreptului sau radierii, însă
operarea unor modificări nesenţiale din punct de vedere juridic, care s-au produs din punct de vedere tehnic
greşit şi care nu corespund cu informaţia indicată în documentele în temeiul cărora se înregistrează dreptul, şi
care nu schimbă natura sau dimensiunea (întinderea) dreptului. Spre exemplu, corectarea erorilor se va efectua
la indicarea incorectă a numelui titularului dreptului (în registru Cebanu în loc de Ciobanu cum e indicat în
contract) sau la indicarea greşită a tipului documentului în baza căruia a fost dobândit dreptul, şi care nu a dus
la incorecta calificare a dreptului dobândit (în registru contract de vînzare-cumpărare în loc de contract de
schimb cum este în realitate). Operarea rectificării va avea loc atunci, spre exemplu, când indicarea incorectă a
denumirii documentului în baza căruia a fost dobândit dreptul, a dus la incorecta calificare a dreptului (în
registru e indicat contractul de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare în loc de contractul de înstrăinare a
bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă încheiat în realitate).
(2) Prin rectificare este necesar de înţeles una din următoarele operaţiuni:
a) Radierea înscrisului operat greşit. Spre exemplu, la înregistrarea dreptului în baza unui contract încheiat
nevalabil, rectificarea va avea loc sub formă ded radiere a înscrisului operat.
b) Corectarea presupune modificarea înscrisului existent prin indicarea corectă a datelor, informaţiei sau altor
parametri înregistraţi în registrrul bunurilor imobile, aşa cum este reflectat în documentele în baza cărora s-a
constituit dreptul. Spre exemplu, reflectarea incorectă a suprafeţei bunului imobil în registrul bunurilor imobile
va cere corectarea dacă în contract sau titlu de proprietate, în baza cărora s-a înregistrrat dreptul, este indicată o
altă suprafaţă.
c) Prin menţionarea operaţiunii susceptibile de a face obiectul înscrierii în registrul bunurilor imobile se are în
vedere efectuarea unei intabulări, înscrieri provizorii sau menţiuni neefectuate. Totodată este necesar de
deosebit menţionarea operaţiunii susceptibile de a face obiectul înscrierii în registru de înregistrarea dreptului ca
rezultat al contestării refuzului registratorului de a înregistra dreptul.

Articolul 505. Dreptul de a cere rectificarea

(1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii dacă:
a) înscrierea sau actul în al cărui temei s-a dispus înscrierea nu a fost valabil;
b) dreptul înscris a fost calificat greşit;
c) nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în al
cărui temei s-a făcut înscrierea;
d) există şi alte temeiuri prevăzute de lege.
(2) În lipsa consimţământului titularului, rectificarea se va încuviinţa numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti irevocabile.

(1) Articolul 505 Cod civil stabileşte cazurile în care se admite rectificarea, precum şi categoriile de persoane care
au dreptul de a cere rectificarea. Astfel, rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se poate cere dacă:
1. Înscrierea nu a fost valabilă (p. a)). Prin nevaliditatea înscrierii se are în vedere faptul efectuării înscrisului în
registrului bunurilor imobile contrar prevederilor legislaţiei. Astfel, nevaliditatea înscrisului în registru este
constatată atunci când a fost efectuată de o persoană care nu îndeplineşte la momentul efectuării înscrierii
funcţia de registrator sau efectuarea înregistrării fără a exista documente valabile care să adeverească dreptul
asupra bunului imobil.
2. Actul în al cărui temei s-a făcut înscrierea dreptului este nevalabil. Nevaliditatea actului în temeiul căruia a fost
înregistrat dreptul trebuie să fie constatată în condiţiile stabilite de lege.
3. Dreptul înscris în registru a fost calificat greşit. Calificarea greşită a dreptului presupune indicarea incorectă a
naturii dreptului – tipului, formei etc. Spre exemplu, în baza contractului de vânzare-cumpărare a casei de locuit
s-a înregistrat dreptul de proprietate comună în devălmăşie a ambilor soţi, în pofida faptului, că între soţi exista
contrract matrtimonial, în care era stipulat, că toate bunurile comune dobândite în cadrul căsătoriei de către soţi
vor fi dobândite cu drept de proprietate comună în diviziune pe cote-părţi în proporţii ½ şi ½ . În acest caz, la
prezentarea contractului matrimonial, şi în baza cererii ambilor soţi, registratorul oficiului cadastral teritorial va
opera rectificarea.
4. Nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în al cărui
temei s-a făcut înscrierea. Drept exemplu poate servi situaţia în care la încheierea contractului de ipotecă partea
interesată în înregistrarea dreptului, a depus cererea de înregistrare cu depăşirea termenul de trei luni (articolul
470 Cod civil) iar registratorul greşit a înregistrrat acest drept. În acest caz, debitorul gajist poate cere
rectificarea înscrisului în registru cu privire la gaj, prin radierea acestuia.
(2) Rectificarea poate fi cerută de orice persoană interesată. Însăşi rectificarea este efectuată doar cu
consimţământul titularului dreptului supus rectificării. În cazul în care la cererea persoanei interesate, titularul
dreptului nu dă consimţământul rectificării dreptului, persoana interesată este în drept de a se adresa în instanţa
de judecată cu cerere de rectificare. În categoria persoanelor interesate pot intra atât persoanele drepturile
cărora sunt afectate de dreptul înregistrat în privinţa căruia s-a iniţiat rectificarea, cât şi persoanele, care după
lege sunt în drept de a porni aceste acţiuni în interesele terţelor persoane (ex. procurorul în interesul minorului).

Articolul 506. Aplicarea prescripţiei acţiunii în rectificare

(1) Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiune în fond, acţiunea în rectificare este imprescriptibilă faţă de
dobânditorul nemijlocit de rea-credinţă şi subdobânditorii de rea-credinţă care şi-au înscris dreptul în
folosul lor.
(2) Faţă de terţi care au dobândit cu bună credinţă un drept real prin donaţie sau legat, acţiunea în
rectificare nu se va putea introduce decât în termen de 10 ani de la data înregistrării cererii lor de
înscriere, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune în fond s-a prescris mai înainte.
(3) Acţiunea în rectificare se va putea îndrepta şi împotriva subdobânditorilor de bună-credinţă şi cu titlu
oneros care şi-au înscris vreun drept real, însă numai dacă este întemeiată pe dispoziţiile articolului 505
alineatul (1) lit a) şi b). Termenul va fi de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de
către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului în care dreptul
la acţiune în fond s-a prescris mai înainte.
(4) Este de bună-credinţă cel care dobândeşte drept real întemeindu-se pe cuprinsul registrului dacă, la data
dobândirii dreptului, nu a fost notată o acţiune prin care se contestă cuprinsul lui sau dacă din titlul
dobânditorului nu rezultă nemijlocit vreo neconcordanţă între registrul bunurilor imobile şi situaţia
juridică reală.

Articolul 506 Cod civil stabileşte termenele de prescripţie în cazul acţiunilor în rectificare. Respectiv, din
condiţiile articolului 506 Cod civil rezultă, trei situaţii:
a) Acţiunea în rectificare este prescrisă pentru termenul de 10 ani în cazurile în care dobânditorul
dreptului înscris în registrul bunurilor imobile este de bună-credinţă, şi dreptul este dobândit prin donaţie sau legat.
În categoria respectivă intră atât dobânditorul nemijlolcit cât şi subdobânditorii ce au dobândit prin donaţie sau legat
un bun.
b) Acţiunea în rectificare poate fi înaintată în termen de trei ani atunci când dreptul dobândit cu titlul
oneros este înregistrat în favoarea subdobânditorilor de bună-credinţă, dar actul sau înscrierea nu era valabilă la
momentul înscrierii sau s-a făcut o calificare greşită a dreptului înregistrat.
c) Este imprescriptibilă acţiunea în rectificare dacă dobânditorul (cât dobânditorul nemijlolcit atât şi
subdobânditorul) dreptului înscris în registrul bunurilor imobile este de rea-credinţă.
Prin prescrierea dreptului la acţiune mai înainte de termenul indicat în alineatele (2) şi (3) ale prezentului
articol se are în vedere posibilitatea persoanei de a înainta acţiune în temeiurile prevăzute de Codul civil, Codul de
procedură civilă, Legea contenciosului administrativ etc.
Prin dobânditor de bună credinţă se înţelege persoana care întruneşte cumulativ următoarele condiţii:
a) dobânditorul se întemeiază pe conţinutul registrului;
b) în registru la momentul înscrierii dreptului nu a fost notată o acţiune prin care se contestă cuprinsul lui în
ce priveşte posibilitatea dobândirii dreptului prin înscrierea făcută;
c) din titlul dobânditorului nu rezulta vreo neconcordanţă între registrul bunurilor imobile şi situaţia juridică
reală.
În caz contrar, dacă cel puţin una din condiţiile enumerate mai sus nu sunt îndeplinite, dobânditorul se
consideră de rea-credinţă.
Totodată, la condiţia bunei credinţe se aplică şi condiţiile generale a bunei credinţe în săvârşirea actelolr civile,
astfel cum aceste condiţii apar drept condiţii suplimentare.
Este necesar de menţionat, că în lipsa unei reglementări speciale în ce priveşte termenele de prescripţie a
acţiunii în rectificare, acestea încep a curge, încetează, se calculează şi se aplică în aceleaşi condiţii cum se aplică
termenele de prescripţie extinctivă. Totodată, dispoziţiile referitoare la suspendarea şi repunerea în termen a
prescripţiei extinctive nu sunt aplicabile termenului de prescripţie a acţiunii în rectificare.

Articolul 507. Inopozabilitatea hotărârii privind rectificarea

(1) Hotărârea judecătorească prin care se admite rectificarea unei înscrieri nu va aduce atingere
drepturilor înscrise în folosul persoanelor împotriva cărora acţiunea nu a fost admisă.
(2) Dacă acţiunea în rectificare a fost notată în registru, hotărârea judecătorească se va executa din oficiu şi
împotriva acelora care au dobândit vreun drept după notare.

(1) Prezentul articol stabileşte limitele acţiunii hotărârii judecătoreşti irevocabile în ce priveşte admiterea acţiunii
în rectificare. Astfel, dacă acţiunea în rectificare a fost înaintată în privinţa mai multor persoane drepturile
cărora au fost înscrise, şi după opinia reclamantului, aceste drepturi urmează a fi rectificate, în fapt se va opera
rectificarea doar a acelor drepturi în privinţa cărora a fost admisă acţiunea în rectificare. În privinţa drepturilor
asupra cărora acţiunea în rectificare nu a fost admisă sau nu a fost făcută acţiune în rectificare, rectificarea nu
se operează.
(2) Alineatul doi presupune situaţia în care după efectuarea notării cu privire la înaintarea acţiunii în rectificare în
registrul bunurilor imobile au fost înregistrtate şi alte drepturi. În asemenea cazuri, dacă acţiunea în rectificare a
fost admisă, respectiv şi drepturile înregistrate după notificarea cu privire la depunerea acţiunii în rectificare
vor fi supuse rectificării. Această rectificare va fi operată de către registrator, fără ca să fie menţionat acest fapt
în hotărârea judecătorească, în temeiul unei decizii scrise a registratorului.
Este necesar de ţinut cont, însă, că rectificării sunt supuse nu toate drepturile dobândite după notarea
depunerii acţiunii în rectificare, ci doar acele drepturi, care au afecţune cu dreptul lezat şi în legătură cu apăărarea
căruia s-a cerut acţiunea în rectificare.
 Articolul 508. Opozabilitatea drepturilor

(1) Drepturile de creanţă, faptele sau raporturile juridice aferente imobilelor consemnnate în registru
dedevin opozabile terţilor numai prin notare.
(2) Sunt supuse notării în registru:
a) punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri;
b) locaţiunea şi cesiunea fructelor pe mai mult de trei ani;
c) interdicţia de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;
d) antecontractul;
e) dreptul de preemţiune născut din actul juridic;
f) intenţia de a înstrăina sau ipoteca;
g) schimbarea rangului ipotecii, poprirea creanţei ipotecare şi gajul asupra creanţei ipotecare;
h) sechestrul, urmărirea imobilului sau a fructelor sale;
i) acţiunea în prestaţie tabulară sau acţiunea în rectifiare;
j) acţiunea pentru apărarea drepturilor reale înscrise în registrul bunurilolr imobile, acţiunile în
desfiinţarea actului juridic pentrru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, precum şi oricec alte
acţiuni privitoare la drepturi dee creanţă, fapte sau raporturi juridicec în legătură cu imobilele înscrise;
k) alte cazuri prevăzute de lege.

(1) Articolul 508 Cod civil determină categoriile de raporturi juridice, fapte şi drepturi de creanţă care sunt supuse
notării. Regula principală enunţată prin alineatul întâi al prezentului articolul stabileşte, că opozabilitatea
faptelor, drepturilor de creanţă şi raporturilor juridice aferente bunurilor imobile sunt opozabile doar prin
notarea în registrul bunurilor imobile. Prin opozabilitatea dreptului notat se are în vedere posibilitatea
titularului de a opune condiţiile acestuia atât debitorului, cât şi terţelor persoane.
(2) Alineatul doi stabileşte unele categorii ale drepturilor de creanţă, faptelor şi raporturilor juridice aferente
imobilelor care sun supuse notării, şi anuume:
a) Punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri. Prin punere sub interdicţie judecătorească se
are în vedere acea măsură de asigurare a acţiunii, care presupune interdicţia de a săvârşi anumite acte, în ce
priveşte bunul imobil. Această interdicţie se notează în baza încheierii instanţei de judecată (articolul 175 Cod
de procedură civilă) prezentată fie de instanţa de judecată, fie de persoana interesată. Încheierea cu privire la
punerea interdicţiei judecătoreşti este de executare imediată.
Prin ridicarea acestei interdicţiei judecătoreşti se are în vedere anularea măsurii de asigurare. Această
anulare este reflectată în încheierea instanţei de judecată de anulare a măsurii de asigurare, sau de substituire a
interdicţiei judecătoreşti cu o altă formă de asigurare a acţiunii, sau în hotărârea irevocabilă de respingere a acţiunii
în vederea asigurării cărea s-a pus interdicţia. Recursul împotriva încheierii de anulare a măsurii de asigurare a
acţiunii sau de substituire cu o altă formă de asigurare suspendă executarea încheierii (articolul 181 Cod de
procedură civilă).
b) Locaţiunea şi cesiunea fructelor pe mai mult de trei ani. Prin locaţiune este necesar de înţeles dreptul dobândit
în temeiul contractului de locaţiune. Este necesar de ţinut cont, că prin dreptul de locaţiune se are în vedere nu
doar locaţiunea dobândită în temeiul contractului de locaţiune (articolul 875 Cod civil), dar şi în temeiul
contractului de arendă, chirie etc. Prin fructe este necesar de înţeles rezultatele sau veniturile obţinunte în urma
exercitării dreptului de folosinţă asupra bunului imobil. Cesiunea fructelor se face după regulile stabilite de
articolele 556-566 Cod civil.
c) Interdicţia de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris presupune aceleaşi împrejurără cum şi la lit.a) a
articolului 508 Cod civil, dar în comparaţie cu interdicţia judecătorească, interdicţia de înstrăinare sau de
grevare a unui drept poate avea şi natură contractuală. Ridicarea interdicţiei poate fi făcută fie în baza
consemnnării comune a ambelor părţi la iniţiativa cărora a fost notată interdicţia, fie în temeiul hotărârii
instanţei de judecată, prin care se declară ridicarea sau nulitatea interdicţiei.
d) Antecontractul constituie o convenţie prin care părţile promit, iar în unele cazuri şi garantează încheierea unui
contract în viitor (exemplu: promisiunea de a contracta, contractul de arvună etc.). Temei de efectuare a
înscrisului va fi antecontractul prezentat de către părţi. Temei pentru radierea înscrisului constituie, după caz,
consemnarea făcută de ambele părţi despre rezilierea contractului, sau hotărârea instanţei de judecată privind
declararea nulităţii sau rezilierii antecontractului, fie îndeplinirea condiţiei rezolutorii sub care a fost încheiat
antecontractul. În ultimul caz, radierea se face din oficiu de către registratorul oficiului cadastral teritorial.
e) Dreptul de preemţiune născut din actul juridic. Temei de înregistrare a dreptului de preemţiune serveşte
contractul prin care părţile au stipulat preemţiunea la încheierea contractului. Acesta este radiat odată cu
consemnarea părţilor despre încetarea dreptului de preemţiune sau din momentul înregistrării dreptului
persoanei care este titular al dreptului de preemţiune.
f) Intenţia de a înstrăina sau ipoteca este mai mult o notare cu titlu de informaţie. Ea se notează la cererea
titularului dreptului. Radierea poate fi operată deasemenea la cecrerea titularului dreptului sau la momentul
înregistrării dreptului unei alte persoane. Totodată, efectul acesteia presupune păstrarea ordinii (rangului) de
înregistrare în cazul încheierii contractului de înstrăinare sau ipotecă.
g) Schimbarea rangului ipotecii, poprirea creanţei ipotecare şi gajul asupra creanţei ipotecare, pe lângă caracterul
informativ mai are drept efect şi stabilirea ordinii de satisfacere a creanţelor garantate prin gaj.
h) Sechestrul, urmărirea imobilului sau a fructelor sale constituie măsuri de asigurare a acţiunii civile sau a unei
eventuale înstrăinări sau confiscări ale bunurilor. Acestea se aplică atât prin încheierea instanţei de judecată, cât
şi prin actele de procedură penală, iar în cazul urmăririi bunurilor pentru obligaţiile fiscale, se aplică şi în baza
deciziei organului fiscal.
i) Acţiunea în prestaţie tabulară sau acţiunea în rectifiare este supusă notării prin depunerea cererii şi anexarea
copiei cererii de chemare în judecată. Radierea notării privind acţiunea în prestaţie tabulară sau acţiunea în
rectificare este operată în temeiul unei hotărâri a instanţei de judedcată privind admiterea sau respingerea
acţiunii înaintate, precum şi în temeiul unei tranzacţii.
j) Acţiunea pentru apărarea drepturilor reale înscrise în registrul bunurilor imobile, acţiunile în desfiinţarea actului
juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, precum şi orice alte acţiuni privitoare la
drepturi de creanţă, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise. Notarea în privinţa acestora se
face prin depunerea cererii de efectuare a înscrisului în registru, la care se anexează copia cererii de chemare în
judecată. Radierea se face în aceleaşi condiţii ca şi la litera i) a prezentului articol.
Deasemenea pot fi supuse notării şi alte cazuri care sunt prevăzute de lege, dar care au referinţă la bunurile
imobile şi nu constituie obiect al intabulării sau înscrierii provizorii. Spre exemplu poate fi supusă notării
incapacitatea titularului dreptului sau persoana interesată poate nota o contestaţie a autenticităţii înscrisului în
registrul bunurilor imobile.

Articolul 509. Acordul privind rectificarea înscrierilor

(1) Dacă o persoană este înscrisă cu un drept în registrul bunurilor imobile fără a beneficia sau fără a mai
beneficia de acel drept, cel ale cărui drepturi sau a cărui poziţie este prejudiciată prin înscriere va putea
cere consimţământul în vederea rectificării de la cel al cărui drept va fi afectat prin rectificare.
(2) Pentru realizarea unei protecţii provizorii se poate nota o contestaţie contra autenticităţii înscrierii în
registru.
(3) Notarea prevăzută la alineatul (2) se face în baza încheierii instanţei de judecată sau a acordului celui al
cărui drept este afectat de rectificarea înscrierii în registru. Pentru emiterea încheierii instanţei de
judecată nu este obligatorie demonstrarea existenţei unui pericol pentru dreptul persoanei care a
înaintat contestarea.

Prezentul articol reglementează posibilitatea persoanei, dreptul cărea este afectat prin înscrierea unui drept
pentru altă persoană, care nu beneficiază sau care nu mai beneficiază de el, de a face această rectificare la acordul
persoanei în defavoarea cărea se face rectificarea.
Astfel, prin persoană care nu beneficiază de un drept se are în vedere acele persoane care la momentul
inducerii rectificării, nu este titularul dreptului înregistrat, înscrierea în registru fiind întrodusă, fie din greşală, fie
din culpă, fie din alte cauze, dar persoana în favoarea cărea s-a înscris dreptul nu pretindea în baza căruiva document
la acest drept şi nici nu l-a avut până atunci. Prin persoană care nu mai beneficiază de acest drept se are în vedere
persoana care anterior a fost titular al dreptului, dar dreptul fie nu a fost radiat din registru în modul stabilit de
legislaţie, fie nu a fost stins în virtutea altor împrejurări, în pofida faptului că aceasta urma să fie făcut.
Consimţământul persoanei dreptul cărea este afectat prin rectificare urmează să fie exprimat într-o formă
opozabilă. Prin urmare consimţirea introducerii rectificării poate fi făcută cel puţin pe două căi şi anume prin
depunerea concomitentă de către ambele părţi a cererii de rectificare sau prin încheierea în scris a acordului de
rectificare, care urmează a fi întocmit în formă scrisă în faţa registratorului sau a notarului.
Pentru asigurarea unei protecţii provizorii persoana în favoarea căruia se face rectificarea poate nota o
contestaţie a autenticităţii înscrierii în registru. Prin notarea contestaţiei autenticităţii înscrisului în registru, persoana
se asigură în cazul înregistrării unor drepturi ulterior momentului notării de opozabilitatea acţiunii sale. Această
notaţie se face fie în baza acordului persoanei în defavoarea cărea se face rectificarea, fie în lipsa acordului, în baza
unei încheieri a instanţei de judecată. La depunerea cererii în instanţă, persoan interesată nu este obligată să facă
dovata periclitării dreptului.

Articolul 510. Corectarea erorilor

Erorile materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor efectuate în registru altele decât cele care
constituie cazuri de rectificare se pot corecta la cerere sau din oficiu.

Prin erorile materiale comise în legătură cu înscrierile în registru se înţelege acele greşeli tehnice care sunt
operate în registrul bunurilor imobile şi care nu corespund informaţiei din documentele în baza cărora a fost
efectuată înscrierea în registru. Prin corectarea greşelilor materiale se are în vedere înlăturarea sau corectarea
înscrisurilor aşa după cum este indicat în documentele care au servit drept temei de înregistrare.
 Dacă după efectuarea înregistrării, în documentele care au servit temei de înregistrare au fost operate
careva modificări, scimbările în registrtul bunurilor imobile se vor face după regulile cu privire la rectificarea
înscrisului în registru.
Corectarea erorii în registru este necesar să fie făcută în aşa fel, ca înscrierea ce urmează a fi corectată să nu
fie pierdută, deoarece aceasta poate fi dovada unor transmisuini sau modificări a drepturilor asupra bunurilor
imobile. Totodată în dreptul înscrierii ce este corectată se înscrie o expresie de tipul “eroare corectată” sau o altă
expresie care să confirme acest fapt, se pune semnătura registratorului, data şi temeiul corectării.
Temei pentru operarea corectării în registrul bunurilor imobile poate servi atât cererea persoanei interesate,
cât şi decizia registratorului, drept rezultat al constatării faptului existenţei unei asemenea erori.
Necorespunderile înscrisului în registrul bunurilor imobile cu situaţia reală în teren (diferite suprafeţe,
prezenţa unor constrtucţii sau lipsa lor) nu poate constitui eroare materială, deoarece aceasta serveşte drept temei de
radiere sau constituire a drepturilor, fapt care nu poate fi modificat printr-o simplă corectare.

Articolul 511. Neaplicarea dispoziţiilor referitoare la suspendarea şi la repunerea în termen a

prescripţiei.

Dispoziţiile referitoare la suspendarea şi repunerea în termen a prescripţiei extinctive nu sunt

aplicabile termenului dee prescripţie a acţiunii în prestaţie tabulară şi termenului de prescripţie a acţiunii în
rectificare.

După cum s-a mai menţionat, în lipsa unei reglementări speciale în ce priveşte termenele de prescripţie a
acţiunii în rectificare şi termenelor de prescripţie a acţiunii în prestaţie tabulară, acestea încep a curge, încetează, se
calculează şi se aplică în aceleaşi condiţii cum se aplică termenele de prescripţie extinctivă. Totodată, prin
dispoziţiile articolului 511 Cod civil, dispoziţiile referitoare la suspendarea şi repunerea în termen a prescripţiei
extinctive nu sunt aplicabile termenului de prescripţie a acţiunii în rectificare şi acţiunii în prestaţie tabulară.