Facultatea de Drept - Drept penal general Anul II Semestrul I

Partea I.

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL ŞI ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL.

Dreptul penal = ramurã a sistemului nostru unitar de drept ce cuprinde totalitatea

normelor juridice care reglementeazã conduita persoanelor precum şi relaţiile dintre ele
în raport cu valorile fundamentale ocrotite de lege, prin interzicerea, sub ameninţarea
cu pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor care aduc atingere sau pun în pericol aceste
valori, în scopul apãrãrii lor, prin prevenirea infracţiunilor ori prin aplicarea pedepselor
şi a altor sancţiuni de drept penal, persoanelor care le sãvîrşesc.

Caracterele dreptului penal sunt:

~ caracterul autonom = ce rezultã din faptul cã dreptul penal reglementeazã relaţiile

sociale, proprii, relaţii de apãrare socialã ce nu fac obiectul altor reglementãri, şi de
asemenea un sistem propriu de reguli de conduitã precum şi de sancţiuni specifice;
~ caracterul de drept public = ce rezultã din faptul cã dreptul penal reglementeazã
relaţiile de apãrare socialã, creind raporturi juridice între stat şi membrii societãţii, ce
sunt raporturi de putere sau de autoritate, statul este indrituit sã tragã la rãspundere
penalã pe cei ce au sãvîrşit infracţiuni;
~ caracterul unitar = rezultã din existenţa unor principii şi instituţii unitare aplicabile
întregii legislaţii penale.

Obiectul dreptului penal = existã 2 opinii privitoare la acesta: - obiectul dreptului penal
constã în relaţiile sociale care revin dreptului penal şi care privesc activitatea socialã de
luptã împotriva infracţiunilor prin tragerea la rãspundere penalã şi pedepsirea celor ce
le sãvîrşesc; -obiectul dreptului penal cuprinde relaţiile de apãrare socialã ce se nasc nu
din momentul sãvîrşirii infracţiunii ci din momentul intrãrii în vigoare a legii penale.

Dreptul penal reglementeazã - relaţii sociale de conflict; - relaţii de conformare.

Scopul dreptului penal – apãrarea împotriva infracţiunilor, a valorilor fundamentale

prevãzute în CP. Acest scop se realizeazã, în principal, pe calea prevenirii sãvîrşirii
infracţiunilor de cãtre membrii societãţii şi în subsidiar pe calea constrîngerii, adicã prin
aplicarea de sancţiuni prevãzute delege pentru sãvîrşirea infracţiunilor.

Dreptul penal are legãturi şi cu celelalte ramuri de drept: - cu dreptul constituţional =

deoarece la baza dreptului penal stau normele juridice constituţionale care stabilesc
regulile de bazã ale tuturor ramurilor de drept; - cu dreptul procesual penal = existã o
legãturã organicã şi funcţionalã, între normele care reglementeazã dreptul statului de a
pedepsi pe infractori şi mijloacele prin care aceastã competenţã se realizeazã; - cu
dreptul execuţional penal =deoarece în raport de relaţiile sociale ce iau naştere în
cursul executãrii sancţiunilor penale se asigurã finalitatea normelor juridice penale.

Ştiinţa dreptului penal – reprezintã un sistem de cunoştinţe despre raporturile juridice

penale şi normele penale ce reglementeazã aceste raporturi. Ştiinţa dreptului penal
apeleazã la diferite metode pentru cercetarea fenomenului juridic penal ca:
~ metode logice (studiazã conţinutul normelor penale) ca: - analizã şi sintezã; - inducţia
şi deducţia.
~ metoda istoricã – apariţia normei juridice penale şi aplicarea ei în diferite perioade.

1
~ metoda comparativã – studierea normei penale în comparaţie cu alte norme din
acelaşi sistem de drept şi mai ales cu normele corespunzãtoare din legislaţiile altor
state.

Ştiinţa dreptului penal are nevoie de o serie de date şi informaţii, fãrã de care ea nu
poate progresa, ca mersul, volumul, conţinutul criminalitãţii, cauzele şi condiţiile care
determinã fenomenul criminalitãţii, persoanele care sãvîrşesc infracţiuni. Ştiinţa
dreptului penal are nevoie şi de : - statistica penalã şi criminologia (influenţa
pedepselor asupra infractorilor); - medicina legalã şi psihiatria judiciarã, criminalistica.

Principiile fundamentale ale dreptului penal = reprezintã acele reguli care strãbat
întreaga reglementare juridicã penalã, întreaga activitate de combatere a infracţiunilor
prin mijloace de drept penal.principiile fundamentale sunt:
principiul legalitãţii incriminãrii şi a pedepselor. Conform Codului Penal, numai LEGEA
este aceea care stabileşte faptele ce constituie infracţiuni şi determinã mãsurile şi
mãsurile ce se aplicã celor ce le sãvîrşesc.
principiul umanismului în sensul cã întreaga reglementare penalã trebuie sã aibã în
vedere drepturile şi libertãţile fundamentale ale omului, atît a celor ce au suferit
vãtãmãri în urma comiterii infracţiunilor cît şi a celor care le-au sãvîrşit.
principiul incriminãrii faptelor care prezintã un anumit grad de pericol social.
INFRACŢIUNEA este fapta care prezintã pericol social, sãvîrşitã cu vinovãţie şi prevãzutã
de legea penalã.
principiul egalitãţii în faţa legii.
principiul prevenirii faptelor prevãzute de lege.

IZVOARELE DREPTULUI PENAL.

În ştiinţa juridicã s-a fãcut distincţia între: - IZVOARE MATERIALE (sursa ideilor
materializate de normele juridice); - IZVOARE FORMALE ale dreptului penal (forma prin
care aceste idei sunt materializate).
Izvoarele formale ale dreptului penal reprezintã actele normative care în cuprinsul lor
stabilesc: - faptele ce constituie infracţiuni; - sancţiunile care se pot aplica; - condiţiile
rãspunderii penale.
Pentru dreptul penal român LEGEA este singurul izvor de drept. Izvoarele formale ale
dreptului penal sunt: - Constituţia României; - legea penalã; - tratate şi convenţii
internaţionale.
Legea penalã se poate clasifica:

~ în raport de domeniul de aplicare avem: - Legea penalã generalã (Codul Penal); -

Legea penalã complinitoare; - Legea penalã specialã; - Legea nepenalã cu dispoziţii
penale.

~ în raport cu durata activitãţii: - legea penalã nedeterminatã; - legea penalã

determinatã (temporalã).

~ în raport cu caracterul legilor: - legea penalã ordinarã; - legea penalã extraordinarã

(excepţionalã).

În ceea ce priveşte tratatele şi convenţiile internaţionale se face distincţie între: -

tratate şi convenţii internaţionale ca izvoare indirecte de drept penal; - tratate şi
convenţii internaţionale ca izvoare directe de drept penal.

2
Orice lege penalã este alcãtuitã dintr-o totalitate de norme juridice ce configureazã
conţinutul normtiv al acestei legi
Normele juridice penale = reprezintã o serie de norme juridice care se caracterizeazã
prin conţinutul şi structura lor specificã, prescriind reguli de drept penal precum şi
sancţiunile aplicabile în cazul încãlcãrii acestora.
Particularitãţi ale normelor juridice penale: - existã o vãditã deosebire întrenormele de
drept penal şi normele de drept extra-penal din punct de vedere al modului în careeste
exprimat conţinutul perceptiv; - existã deosebiri între normele de drept penal şi
normele de drept extra-penal din punct de vedere al sancţiunilor (-> la normele de
drept penal – sancţiunea are caracter preventiv-represiv; -> la normele de drept extra-
penal – sancţiunea este reparatorie); - existã deosebiri şi în ceea ce priveşte
intensitatea forţei obligatorii a normelor penale (imediatã) fatã de aceea a normelor
extra-penale (eventualã).
Structura caracteristicã a unei norme juridice cuprinde: - ipotezã; - dispoziţie; -
sancţiune.
Clasificarea normelor penale:

~ dupã sfera domeniului de aplicare: - generale; - speciale.

~ dupã regula de conduitã pe care normele o prescriu: - prohibitive: - onerative.

~ în raport de conţinutul normelor juridice penale sunt:

complete sau unitare.

divizate: - norme în alb sau cadru; - norme de trimitere; - norme de referire.

~ dupã gradul de determinare a sancţiunii: - norme cu sancţiuni absolut determinate; -

norme cu sancţiuni relativ determinate; - norme cu sancţiuni alternative; - norme cu
sancţiuni cumulative.

Interpretarea legii penale = constã în acea operaţiune logico-funcţionalã care se

efectuazã cu ocazia şi în vederea aplicãrii normelor de drept penal şi are ca scop
descifrarea (descoperirea) voinţei legiuitorului exprimatã în aceste norme cu privire la
cazul concret.

Subiecţii care pot efectua interpretarea legii penale sunt: - legiuitorul; - organul judiciar;
- oamenii de ştiinţã.
Formele de interpretare ale legii penale sunt:
interpretarea autenticã sau legalã = interpretare fãcutã de legiuitor;
interpretarea juridicã sau cauzalã = interpretarea fãcutã de organul judiciar;
interpretarea doctrinarã sau ştiinţificã = interpretarea fãcutã de oamenii de ştiinţã.
Metodele pentru interpretarea legii penale sunt:

- interpretarea literalã şi gramaticalã = presupune descifrarea voinţei legiuitorului în

urma analizei cuvintelor folosite de acesta pe baza studierii: - etimologice; - sintactice; -
stilistice în cuprinsul legii openale.

- interpretarea logicã sau raţionalã = constã în lãmutirea unei norme juridice cu ajutorul
raţionamentelor logice reprezentate de: - a fortiori; - per a contrario; - ad absurdum; - a
pari.

3
- interpretarea istoricã – înseamnã stabilirea sensului unei dispoziţii legale într-un
context istoric dat;

- interpretarea prin analogie – constã în cãutarea înţelesului unei norme penale cu

ajutorul altor norme care sunt asemãnãtoare.
Rezultatele interpretãrii legii penale sunt: - interpretarea declaritivã (existã o
concordanţã deplinã între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost exprimatã aceastã
voinţã în norma penalã interpretatã); - interpretarea extinctivã; - interpretarea
restrictivã.

Limitele interpretãrii se gãsesc acolo unde se terminã normele penale existente.

Acestea nu pot fi depãşite.

APLICAREA LEGII PENALE.

Prin aplicarea legii penale = executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care legea
penalã le prevedeşi care poate avea loc:
~ fie de bunã voie prin respectarea prescripţiunilor acesteia – legea penalã îşi
realizeazã funcţia de prevenţie generalã;

~ fie silit, în cazul sãvîrşirii faptei incriminate – legea penalã îşi îndeplineşte funcţia
represivã şi de prevenţie specialã.

Elementele faţã de care se analizeazã aplicarea legii penale sunt: - Timpul; - Teritoriul
sau Spaţiul; - Persoanele; - Faptele.

Aplicarea legii penale în timp – reprezintã aplicarea prescripţiilor sancţionatorii ale

acesteia în raport cu momentul; sãvîrşirii infracţiunii şi cu cel al tragerii la rãspundere
penalã a infractorului.
Activitatea legii penale în timp este condusã de principiul consacrat de însuşi legea
penalã, care o limiteazã în timp, anume la faptele sãvîrşite în timpul cît aceasta este
activã sau în vigoare.
Durata de aplicare a legii penale în timp – este durata de timp situatã între momentul
intrãrii în vigoare a legii şi cel al ieşirii din vigoare. Ieşirea din vigoare poate fi: -
expresã; - tacitã. Abrogarea poate fi: - totalã; - parţialã.

Regulile de soluţionare a concursului de legi:

~ cînd consumarea infracţiunii se întinde pe durata a 2 sau a mai multor legi – se aplicã
legea penalã în vigoare din momentul epuizãrii infracţiunii;

~ cînd o lege specialã şi una generalã, ambele în vigoare, reglementeazã aceeaşilege

penalã – se aplicã legea penalã specialã pentru cã a fost adoptatã pentru a deroga de
la legea generalã;

~ cînd 2 norme juridice penale în vigoare, una situatã în partea specialã a Codului
Penal şi alta, situatã într-o lege extra-penalã, incrimineazã aceeaşi faptã – se va aplica
legea extra-penalã, pentru cã particularizeazã condiţiile de incriminare şi sancţionare a
faptei respective.

Extraactivitatea legii penale este reprezentatã de:

4
neretroactivitatea legii penale – legea penalã rãspunde numai pentru viitor nu şi pentru
trecut şi ca urmare, nimeni nu poate fi ţinut sã rãspundã de o faptã care la data
sãvîrşiriiei nu este prevãzutã ca infracţiune;
retroactivitatea legii penale – legea penalã nu se aplicã faptelor sãvîrşite sub legea
veche dar care nu sunt prevãzute de legea nouã;
ultraactivitatea legii penale – legea penalã temporarã se aplicã infracţiunilor sãvîrşite în
timpul cît este în vigoare, chiar dacã fapta nu a fost urmãritã sau judecatã în acest
interval de timp.
Aplicarea legii penale mai favorabile – constituie o excepţie faţã de principiul activitãţii
legii penale, fiindcã dacã legea veche este mai blîndã, se aplicã aceasta – puterea
ultraactivã, dacã legea nouã este mai blîndã se aplicã aceasta – puterea retroactivã.
Ca ipoteze avem:
~ aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor pentru care nu a intervenit o
hotãrîre definitivã în funcţie de: - condiţiile de incriminare afaptei; - condiţiile de
urmãrire şi de judecatã; - condiţiile de sancţionare a faptei; - alte condiţii reprezentate
de recidivã, concursul de infracţiuni, circumstanţele atenuante sau agravante şi
termenul de prescriere.
~ aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor pentru care a intervenit o
hotãrîre definitivã. Avem 2 variante:
aplicarea obligatorie (cînd se înlocuieşte pedeapsa mai gravã pronunţatã de instanţã cu
opedeaptã de oaltã naturã mai atenuantã)
aplicarea facultativã (cînd a intervenit o lege dupã rãmînerea definitivã a hotãrîrii de
condamnare şi pînã la executarea completã a pedepsei cu închisoarea, lege ce prevede
o pedeapsã mai uşoarã, iar sancţiunea aplicatã este mai micã decît maximul special
prevãzut de legea nouã).
Pentru aplicarea facultativã a legii penale mai favorabile în timp trebuie îndeplinite
cumulativ 3 condiţii reprezentate de:
~ sã existe o hotãrîre de condamnare definitivã la pedeapsa închisorii;
~ sã se constate cã legea nouã este mai favorabilã însã pedeapsa aplicatã este mai
micã decît maximul prevãzut de legea noua, ori cel mult egalã cu acest maxim;
~ instanţa trebuie sã foloseascã numai criteriile prevãzute de lege pentru a decide
pentru aplicarea legii mai favorabile în funcţie de: - gravitatea sancţiunii sãvîrşite; -
conduita acestuia dupã pronunţarea hotãrîrii sau în timpul executãrii pedepsei; - de
timpul cit a executat pedeapsa.
Aplicarea legii penale în spaţiu.
Infracţiunea – în raport de teritoriu are o întindere teritorialã şi/sau extrateritorialã.
Legea penalã românã – are un caracter teritorial, ea se aplicã tuturor infracţiunilor
sãvîrşite pe teritoriul României, unde statul romãn îşi exercitã suveranitatea.
Normele privind aplicarea legii penale în spaţiu = reprezintã ansamblul normelor
juridice privitoare la întinderea şi aplicarea legii penale în raport cu locul sãvîrşirii
infracţiunii, cu spaţiul şi teritoriul de sãvîrşirii acesteia.
1. Aplicarea legii penale faptelor sãvîrşite pe teritoriul ţãrii – principiul teritorialitãţii – se
înţelege cã legea penalã a României se aplicã pentru toate infracţiunile sãvîrşite pe
teritoriul ţãrii fãrã a deosebi dupã cum fãptuitorul este cetãţean romãn sau strãin,
persoanã fãrã cetãţenie domiciliatã pe teritoriul României sau în afara teritoriul sãu.
TERITORIU – întinderea de pãmînt şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul
aerian, precum şi marea teritorialã cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.
Teritoriul cuprinde: - suprafaţa terestrã; - apele interioare; - marea teritorialã a
României; - subsolul teritoriului terestru şi acvatic;- spaţiul aerian.
Sunt 3 situaţii în care infracţiunea este consideratã a fi sãvîrşitã pe teritoriul ţãrii:
infracţiunea sãvîrşitã în întregime pe teritoriul ţãrii;

5
infracţiunea este sãvîrşitã în întregime pe o navã sub pavilion românesc sau pe o
aeronavã românã aflatã în afara teritoriului României.
un act de executare a fost efectuat ori s-a produs rezultatul infracţiunii pe teritoriul
românesc sau pe o navã sub pavilion românesc ori pe o aeronavã românã aflatã în
strãinãtate.
Excepţii de la aplicarea legii penale privind principiul teritorialitãţii sunt:
~ imunitatea de jurisdicţie;
~ infracţiunile sãvîrşite în sediile misiunile diplomatice;
~ infracţiuni sãvîrşite de personalul armatelor strãine aflate în trecere sau staţionate pe
teritoriul României;
~ infracţiuni sãvîrşite la bordul navelor sau aeronavelor strãine aflate pe teritoriul
României.
2. Aplicarea legii penale faptelor sãvîrşite în afara teritoriul ţãrii.
Conform Codului Penal sunt 3 principii care completeazã principiul teritorialitãţii şi
anume:
a). Principiul personalitãţii legii penale => legea penalã se aplicã infracţiunilor sãvîrşite
în afara teritoriului ţãrii, dacã fãptuitorul este cetãţean romãn sau dacã neavînd nici o
cetãţenie, are domiciliul în ţarã. Condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se
putea aplica legea penalã românã unei infracţiuni sãvîrşite în strãinãtate sunt 3 şi sunt
reprezentate de: - infracţiunea sã se sãvîrşeascã în întregime în strãinãtate; -
infracţiunea sãvîrşitã sã fie prevãzutã de legea penalã românã; - fãptuitorul sã fie
cetãţean sau fãrã cetãţenie cu domiciliul în România, în momentul sãvîrşirii infracţiunii.
Odatã indeplinite condiţiile, legea penalã românã se aplicã exclusiv şi necondiţionat.
b). Principiul realitãţii legii penale => în baza acestui principiu, fiecare stat are dreptul
de a organiza, prin propriile legi, o apãrare a intereselor sale şi ale cetãţenilor sãi,
împotriva faptelor penale sãvîrşite în afara teritoriului tãrii. Condiţiile ce trebuie
îndeplinite cumulativ sunt 4 şi sunt reprezentate de: - infracţiunea sã se sãvîrşeascã în
întregime în afara teritoriului ţãrii; - infracţiunea sã fie îndreptatã contra siguranţei
statului ori contra vieţii unui cetãţean român ori sã se fi sãvîrşit o vãtãmare gravã a
integritãţii corporale sau sãnãtãţii unui cetãţean român; - fãptuitorul sã fie un cetãţean
strãin sau o persoanã fãrã cetãţenie care nu domiciliazã pe teritoriul tãrii; - pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale sã fi intervenit autorizarea prealabilã a
procurorului general al Parchetului de pe lîngã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Odatã
îndeplinite aceste condiţii aplicarea legii penale este exclusivã şi necondiţionatã.
c). Principiul universalitãţii legii penale => aceasta îşi gãseşte temeiul: - în necesitatea
de a sancţiona, potrivit penale române, infracţiunile sãvîrşite de strãini în strãinãtate
împotriva intereselor statului român sau a cetãţenilor români; - pentru a urmãri şi
judeca orice infractor strãin care s-ar refugia pe teritoriul statului român. Condiţiile ce
trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea aplica acest principiu legii penale
române sunt 6 şi sunt reprezentate de: - infracţiunea sã fie sãvîrşitã în întregime în
afara teritoriului tãrii; - infracţiunea sã nu fie dintre cele pentru care se aplicã principiul
realitãţii; - fãptuitorul sã fie cetãţean strãin sau persoanã fãrã cetãţenie care nu
domiciliazã pe teritoriul ţãrii; - fapta sã fie prevãzutã ca infracţiune şi de legea penalã a
ţãrii unde a fost sãvîrşitã; - fãptuitorul sã se afle în ţarã; - potrivit legii statului în care
infractorul a sãvîrşit infracţiunea, sã nu existe vreo cauzã care împiedicã punerea în
mişcare a acţiunii penale.
Tragerea la rãspundere penalã pentru sãvîrşirea infracţiunilor în art. 5 şi 6 Cod Penal în
vigoare, se face potrivit contravenţiilor internaţionale care AU PRIORITATE, numai dacã
nu se dispune altfel printr-o convenţie.
Formele de cooperare judiciarã în materia penalã sunt:
extrãdarea;
predarea în baza unui mandat european de arestare;

6
transferul de proceduri în materie penalã;
recunoaşterea şi executarea hotãrîrilor;
tranferarea persoanelor condamnate;
asistenţa judiciarã internaţionalã;
alte forme de cooperare judiciarã internaţionalã în materie penalã.
Codul Penal reglementeazã şi alte forme de combatere a criminalitãţii internationale şi
anume:
~ incriminarea în legea penalã a unor fapte periculoase ca urmare a aderãrii sau
ratificãrii de cãtre România a unor convenţii internaţionale;
~ computarea privaţiunii de libertate executate în afara ţãrii;
~ stabilirea stãrii de recidivã a persoanei fizice în baza hotãrîrii de condamnare
pronunţatã în strãinãtate.
EXTRÃDAREA => este un act bilateral, politic şi juridic, prin care statul pe al cãrui
teritoriu se aflã un infractor strãin, predã pe acesta, la cerere, statului unde s-a sãvîrşit
infracţiunea ori statului ale cãrui interese au fost afectate prin combaterea faptei, sau
al cãrui cetãţean este, în vederea tragerii la rãspundere penalã ori a executãrii unei
pedepse sau a unei mãsuri de siguranţã în statul respectiv.
Caracteristicile extrãdãrii sunt:
extrãdarea este un act de cooperare judiciarã internaţionalã;
extrãdarea este un act bilateral care are loc între douã state;
extrãdarea are un conţinut politic;
extrãdarea are un pronunţat caracter juridic.
Poziţia pe care o are statul în realizarea extrãdãrii poate fi:
~ pasivã – cînd se acordã extrãdarea de cãtre statul român;
~ activã – cînd se cere extrãdarea de cãtre România.
Extrãdarea pasivã.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite privesc:
persoana supusã extrãdãrii:
~ sã fie urmãritã penal sau trimisã în judecatã pentru sãvîrşirea unei infracţiuni ori este
cãutatã în vederea executãrii unei pedepse sau a unei mãsuri de siguranţã în statul
solicitant.
~ sã nu fie exceptatã de la extrãdare potrivit Legii cooperãrii internaţionale în materie
penalã.
~ sã nu existe motive obligatorii sau opţionale de refuz al extrãdãrii.
~ sã fie localizatã pe teritoriul statului solicitat.
faptele sãvîrşite:
~ sã se fi sãvîrşit o infracţiune pe teritoriul statului solicitant ori împotriva acestuia, sau
de cãtre un cetãţean al altui stat;
~ pentru fapta sãvîrşitã sã nu fie aplicabilã legea penalã românã (principiul aplicãrii
legii penale în spaţiu);
~ fapta pentru care este învinuitã sau a fost condamnatã persoana a cãrei extrãdare se
solicitã este dublu incriminatã de legile penale ale celor 2 state dacã nu s-a stabilit
altfel printr-o convenţie internaţionalã la care România este parte;
~ în materie de taxe şi impozite de vamã şi schimb valutar, extrãdarea va fi acordatã
potrivit dispoziţiilor înţelegerii internaţionale alicabile pentru faptele cãrora le
corespund infracţiuni de aceeaşi naturã.
pedeapsa prevãzutã de lege sau pedeapsa carea fost aplicatã de instanţa de judecatã:
~ pedeapsa privatã de liberate prevãzutã de legea penalã a statului solicitant şi de
legea penalã a statului român în vederea urmãririi penale sau a judecãţii sã fie de cel
puţin de cel puţin 1 an, iar în vederea executãrii unei pedepse sã fie de cel puţin 4 luni;
~ dacã fapta pentru care se cere extrãdarea este pedepsitã cu moartea de cãtre legea
statului solicitant, se va acorda extrãdarea statului respectiv cu condiţia ca acesta sã

7
dea asigurãri îndestulãtoare cã pedeapsa capitalã nu se va executa, urmînd sã fie
comutatã;
~ persoana condamnatã la o pedeapsã privativã de libertate cu suspendarea
condiţionatã a executãrii va putea fi extrãdatã în caz de suspendare parţialã;
~ pedeapsa aplicatã infractorului sã nu fie graţiatã de statul respectiv.
competenţa privind urmãrirea, judecarea şi executatrea pedepsei:
~ infracţiunea sã nu fie dintre acelea pentru care acţiunea penalã se pune în mişcare la
plîngerea prealabilã a persoanei vãtãmate, iar aceastã persoanã se opune extrãdãrii;
~ sã nu fie împlinit termenul de prescripţiei rãspunderii penale;
~ sã nu fi intervenit amnistia în România, dacã acesta avea competenţã sã urmãreascã
aceastã infracţiune;
~ persoana extrãdabilã sã nu fie judecatã în statul solicitant de un tribunal care nu
asigurã garanţiile fundamentale de procedurã şi de protecţie a drepturilor de apãrare
sau de un tribunal naţional instituit anume pentru acest caz ori sã aibã de executat o
pedeapsã pronunţatã de acest tribunal;
~ de a nu se fi nesocotit dreptul de apãrare recunoscut oricãrei persoane învinuite de
sãvîrşirea unei infracţiuni în cazul în care s-a pronunţat deja hotãrîrea în lipsã.
Procedura extrãdãrii pasive => autoritatea competentã a statului solicitant se va
adresa direct sau pe cale diplomaticã cu o cerere de extrãdare formulatã în scris. În
sprijinul cererii se vor prezenta: - în funcţie de faza procesului penal originalele sau
copiile autentice ale hotãrîrii de condamnare definitive, mandatul de executare a
pedepsei, originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventivã; - o
expunere a faptelor pentru care se cere extrãdarea cu indicaţia exactã a datei şi locului
sãvîrşirii lor ca şi a dispoziţiilor legale aplicabile; - o copie a dispoziţiilor legale aplicabile
sau o declaraţie asupra dreptului aplicabil, semnalmentele persoanei extrãdabile şi
orice alte informaţii asupra identitãţii acesteia; - date privind durata pedepsei
neexecutate în cazul persoanei condamnate care a executat numai o parte din
pedeapsã.
Extrãdarea în România se hotãreşte de justiţie şi procedura are un caracter URGENT.
Activitatea Ministerului de Justiţie în exercitarea atribuţiilor sunt:
~ primirea cererii de extrãdare;
~ examinarea cererii de extrãdare şi a anexelor acesteia;
~ transmiterea cererii de extrãdare şi a actelor anexe procurorului general competent;
~ restituirea motivatã a cererii de extrãdare şi a actelor anexe cînd constatã
neîndeplinirea condiţiilor de neregularitate internaţionalã;
~ punerea în executare, în colaborãrii cu Ministerul Administraţiei şi Internelor a
hotãrîrii definitive prin care s-a dispus extrãdarea;
~ comunicarea cãtre autoritatea centralã a statului solicitant a soluţiei date cererii de
extrãdare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrãdãrii.
Extrãdarea activã – extrãdarea unei persoane împotriva cãreia autoritãţile judiciare
române competente care au emis un mandat de arestare preventivã sau un mandat de
executare a pedepsei închisorii sau cãreia i s-a aplicat o mãsurã de siguranţã va fi
solicitatã statului strãin pe care aceasta a fost localizatã.
Extrãdarea simplificatã => se aplicã în relaţiile cu statele membre ale UE, fãrã
verificarea condiţiilor speciale ori de cîte ori sunt îndeplinite condiţiile necesare
extrãdãrii voluntare.

RAPORTUL JURIDIC PENAL.

Raportul juridic penal => raportul care se realizeazã în conformitate cu prevederile legii
penale între stat şi toţi membrii societãţii, raport în care statul are dreptul de a impune
respectarea valorilor sociale ocrotite de lege şi de a trage la rãspundere penalã pe cei

8
care au sãvîrşit infracţiuni, iar membrii societţii au obligaţia de a se conforma legii şi de
a suporta sancţiunile penale în mãsura în care au violat prescripţiunile normei penale.
Raportul juridic penal –> este o relaţie de apãrare socialã reglementatã prin legea
penalã. Realizarea imperativelor legii penale se realizeazã prin: - respectarea de bunã
voie a dispoziţiilor normei penale (raportul juridic penal de conformare sau cooperare);
- constrîngere, cînd normele penale au fost încãlcate prin sãvîrşirea de infracţiuni
(raportul juridic penal de conflict sau contradicţie).
A. Raportul juridic penal de conformare (cooperare) => acel raport ce ia naştere din
conformarea faţã de normele juridice penale şi constã în dreptul statului de a pretinde
respectarea valorilor sociale ocrotite de legi şi obligaţia membrilor societãţii, ca
destinatari ai legii penale, de a respecta conduita descrisã în normele de incriminare.
Subiectele raportului juridic penal de conformare sunt: - statul; -persoana fizicã sau
juridicã nedeterminatã în individualitatea sa.
Conţinutul raportului juridic penal de conformare cuprinde:
~ dreptul statului de a pretinde membrilor societãţii sã aibã conduita corespunzãtoare
cerinţelor normelor penale;
~ obligaţia acestora de a se conforma acestor cerinţe.
Obiectul – îl constituie însuşi conformarea destinatarilor exigenţei normei penale.
Naşterea raportului juridic penal de conformare are loc odatã cu intrarea în vigoare a
legii penale prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor raportului.
Modificarea raportului juridic penal de conformare se produce ca urmare a
modofocãrilor care survin în conţinutul normei de incriminare fie prin – extindere; -
constrîngerea obligaţiei de conformare.
Stingerea raportului juridic penal de conformare se realizeazã prin: - ieşirea din vigoare
a normei penale; - pierderea calitãţii cerute de lege; - sãvîrşirea faptei interzise (ia
naştere raportul juridic penal de conflict).
B. Raportul juridic penal de connflict (contradicţie) => este acel raport care se naşte
între stat şi infractor din momentul sãvîrşirii infracţiunii şi constã în dreptul statului de a
aplica sancţiunea prevãzutã de norma penalã încãlcatã şi obligaţia infractorului de a
suporta infracţiunea.
Subiectele raportului juridic penal de conflict sunt: ~ statul; ~ persoana fizicã sau
juridicã care a sãvîrşit o infracţiune şi potrivit condiţiilor prevãzute de lege, poate
rãspunde penal.
Conţinutul raportului juridic penal de conflict este alcãtuit din drepturile şi obligaţiile
subiecţilor acestui raport juridic.
Obiectul raportului juridic penal de conflict –constã în aplicarea şi executarea pedepsei
principale, pedepsei accesorii şi complementare, precum şi a mãsurilor educative.
Naşterea raportului juridic penal de conflict – la data sãvîrşirii infracţiunii de cãtre
destinatarul normei penale.
Modificarea raportului juridic penal de conflict are loc, cînd intervin urmãtoarele cazuri:
- adoptarea unei legi penale mai favorabile dupã sãvîrşirea infracţiunii; - apariţia unei
legi de graţiere prin care se comutã pedeapsa aplicatã în una mai uşoarã; - apariţia
unei legi de graţiere asupra pedepsei principale care nu are influenţã şi asupra
pedepselor complementare.
Stingerea raportului juridic penal de conflict se realizeazã prin executarea pedepsei ori
prin înlãturarea executãrii sancţiunilor penale printr-un mod prevãzut de lege.
Modalitãţi de stingere a raportului juridic penal de conflict sunt reprezentate de:
~ executarea pedepsei;
~ apariţia unei legi de amnistiere dupã sãvîrşirea infracţiunii;
~ apariţia unei legi de graţiere totalã;
~ prescrierea rãspunderii penale;
~ prescrierea executãrii pedepsei;

9
~ lipsa plîngerii prealabile, retragerea acesteia sau împãcarea pãrţilor;
~ cauzele generale de nepedepsire cum sunt: - desistarea şi împiedicarea procedurii
rezultatului faptei; - cauzele speciale de nepedepsire ca denunţarea complotului şi
denunţarea faptei de cãtre mituitor;
~ legea dezincriminatoare care apare dupã sãvîrşirea infracţiunii.
Dupã executarea sancţiunilor sau stingerea executãrii acestora, persoana se aflã în
raport juridic penal de conformare. De altfel, şi în timpul executãrii sancţiunilor se aflã
şi în raport juridic de conformare.
Faptele juridice penale => sunt stãri, situaţii, împrejurãri, fapte prevãzute de legea
penalã, ce dau naştere, modificã ori sting raportul juridic penal.
Faptele juridice penale sunt:
Constitutive => atrag naşterea raportului juridic penal;
Modificatoare => produc modificãri ale rãspunderii penale pe durata derulãrii raportului
juridic penal;
Extinctive => atrag stingerea raportului juridic penal.

NOŢIUNEA ŞI TRÃSÃTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII.

INFRACŢIUNE = acţiunea sau inacţiunea socialmente periculoasã sãvîrşitã cu vinovãţie
şi incriminatã de legea pnalã.
A NU SE CONFUNDA CONCEPTUL de INFRACŢINE cu CONCEPTUL de CONŢINUT al
INFRACŢIUNII.
Conţinut al infracţiunii =>fapta descrisã în norma de incriminare, ca fiind ansamblu de
cerinţe pe care aceasta le prevede ca fapta descrisã sã se defineascã ca infracţiune
determinatã (furt, viol, tîlhãrie).
Trãsãturile esenţiale ale conceptului de infracţiune sunt:
pericolul social;
vinovãţia;
fapta sãvîrştitã sã fie prevãzutã de legea penalã.
a). PERICOLUL SOCIAL – fapta trebuie sã fie periculoasã pentru societate pentru a fi
consideratã infracţiune.
Pentru ca o faptã sã prezinte pericol social trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile: - sã
existe o acţiune sau o inacţiune; - acţiunea sau inacţiunea sã aducã atingere anumitor
valori sociale; - pentru sancţionareaacţiunii sau inacţiunii sã fie nacasarã aplicarea unei
pedepse.
Pericolul social poate fi:
~ pericol social abstract sau generic -> este stabilit de legiuitor în momentul
incriminãrii faptei şi se referã la un anumit tip de infracţiune.
~ pericol social concret sau specific -> rezultã în urma sãvîrşirii unei fapte concrete.
Evaluarea pericolului social concret este necesarã, fiind unul din criteriile prevãzute de
lege pentru realizarea individualizãrii pedepsei.
Pentru ca o faptã sã fie consideratã ca lipsitã de pericol social trebuie sã îndeplineascã
3 condiţii:
fapta sãvîrşitã sã aducã atingere minimã valorilor apãrate de legea penalã;
modul cum s-a realizat conţinutul concret al faptei sã o individualizeze aşa cum a fost
comisã;
faptã sã fie lipsitã în mod vãdit de importanţã.
Criteriile obligatorii pentru stabilirea gradului de pericol social sunt:
modul şi mijloacele de sãvîrşire a faptei;
scopul urmãrit de fãptuitor în comiterea faptei;
împrejurãrile în care fapta a fost comisã;
urmarea produsã sau care s-ar fi putut produce;
persoana şi conduita fãptuitorului.

10
b). VINOVÃŢIA - existã cînd fapta care prezintã pericol social este sãvîrşitã cu intenţie
sau din culpã (Cod Penal art. 19 alin.1). Vinovãţia este rezultatul interacţiunii a 2
factori, unul intelectiv sau de conştiinţã şi altul volitiv sau de voinţã. La cele 2 forme ale
vinovãţiei: – cu intenţie; - din culpã, se mai adaugã şi o formã mixtã praeteintenţia sau
intenţia depãşitã specificã unor infracţiuni.
Fapta este sãvîrşitã cu intenţie cînd infractorul:
prevede rezultatul faptei sale, urmãrind producerea lui prin sãvîrşirea acelei fapte;
prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmãreşte, acceptã posibilitatea producerii lui.
Fapta este sãvîrşitã din culpã cînd infractorul:
prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptã, socotind fãrã temei cã el nu se va
produce;
nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuie şi putea sã-l prevadã.
Intenţia – ce poate fi:
~ directã => va exista atunci cînd infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmãrind
producerea lui prin sãvîrşirea acelei fapte. Intenţia directã rezultã: - din modul şi
împrejurãrile decomitere a faptei; - de mijloacele folosite; - de conduita infractorului.
~ indirectã (eventualã) => va exista atunci cînd infractorul prevede rezultatul faptei
sale şi deşi nu-l urmãreşte, acceptã posibilitatea producerii lui.
~ alte modalitãţi ale intenţiei avem:
intenţia simplã -> se prevede şi se urmãreşte producerea rezultatului;
intenţia calificatã -> se urmãreşte poducerea rezultatului în vederea realizãrii unui scop
prevãzut în norma de incriminare;
intenţia iniţialã -> se prevede rezultatul de la început;
intenţia unicã -> se urmãreşte sãvîrşirea unei singure fapte;
intenţia complexã -> se hotãrãşte comiterea mai multor fapte sau producerea mai
multor rezultate.
Culpa – din punct de vedere al modalitãţilor poate fi:
cu prevedere sau uşurinţã – va exista atunci cînd infractorul prevede rezultatul faptei
sale, dar nu-l acceptã socotind fãrã temei cã el nu se va produce.
simplã sau neglijentã - va exista atunci cînd infractorul nu prevede rezultatul faptei
sale, deşi trebuia şi putea sã-l prevadã. Pentru stabilirea vinovãţiei în modalitatea
culpei simple se folosesc 2 criterii: - OBIECTIV -> urmãreşte verificarea tuturor
împrejurãrilor î care s-a comis faptaşi dacã fãptuitorul trebuia sã prevadã rezultatul
socialmente periculos; - SUBIECTIV -> urmãreşte verificarea posibilitãţilor fãptuitorului
de a prevedea rezultatul în momentul sãvîrşirii faptei în raport cu aptitudinile sale
personale (pregãtire şi experienţã).
Alte modalitãţi avem:
imprudenţa – efectuarea fãrã atenţia necesarã a unei activitãţi;
nepriceperea – presupune împlinirea sau neîmplinirea unei acţiuni datoritã lipsei sau
insuficienţei cunoştinţelor necesare;
nedibãcia – se referã la lipsa de aptitudine sau experienţã pentru fãptuitor î domeniul
sãu de activitate;
culpa directã – vizeazã comportarea infractorului însãşi;
culpa indirectã – are în vedere o acţiune sãvîrşitã de altul.
Intenţia depãşitã sau praeterintenţia – formã mixtã de vinovãţie ce cuprinde intenia şi
culpa.
Definiţie – este o formã mixtã de vinovãţie care apare caelement subiectiv în conţinutul
unor infracţiuni, atunci cînd fãptuitorul prevede şi urmãreşte sau acceptã producerea
unui rezultat socialmente periculos, dar în realitate datoritã împrejurãrilor în care se
executã activitatea infracţionalã rezultatul produs este unulmai grav decît cel prevãzut,
urmãrit sau acceptat, dar pe care fãptuitorul l-a acceptat, sperînd fãrã temei cã nu se
va produce, ori nu l-a prevãzut deşi putea şi trebuia sã-l prevadã.

11
Persoanele juridice rãspund penal pentru infracţiunile sãvîrşite în relalizarea obiectului
de activitate sau în interesul sau în numele persoanei juridice dacã fapta a fost sãvîrşitã
forma de vinovãţie prevãzutã de legea penalã. EXCEPŢIE fac: - statul; - autoritãţile
publice; - instituţiile publice ce desfãşoarã o activitate ce nu face obiectul domeniului
privat.
c). FAPTA PREVÃZUTÃ de LEGEA PENALÃ – a nu se confunda cu conceptul de
infracţiune. Pentru a fi infracţiune, fapta prevãzutã de legea penalã trebuie sã
întruneascã şi celelalte 2 trãsãturi – sã prezinte pericol social; - sã se fi sãvîrşit cu
vinovãţie.
Principiul incriminãrii – acel principiu potrivit cãruia legea prevede care fapte constituie
infracţiuni.

CONŢINUTUL INFRACŢIUNII.
Conţinutul infracţiunii => totalitatea condiţiilor obiective şi subiective, cerute de norma
de incriminare pentru ca un anumit tip de faptã sã constituie infracţiune.
Condiţiile cerute de norma de incriminare se clasificã dupã mai multe criterii:
~ dupã elementele la care se referã condiţiile prevãzute în norma de incriminare se
clasificã în: - condiţii privitoare la actul de conduitã cu cele 2 laturi ale sale, latura
obiectivã şi latura subiectivã; - condiţii care se referã la obiectul şi subiectul infracţiunii;
- condiţii referitoare la timpul, locul şi modul de sãvîrşire al infracţiunii.
~ dupã rolul şi importanţa incriminãrii condiţiile prevãzute în conţinutul acesteia se
clasificã în: - condiţii esenţiale (fãrã de care incriminarea nu se poate realiza); - condiţii
accidentale (acelea care se adaugã la alcãtuirea conţinutului incriminãrii dînd varinta
agravantã sau atenuantã).
~ în raport cu momentul în care intervin în sãvîrşirea faptei condiţiile prevãzute în
conţinutul incriminãrii sunt: - condiţii preexistente; - condiţii concomitente; - condiţii
subsecvente (intervin dupã).
~ dupã cum privesc fapta sau persoana fãptuitorului condiţiile prevãzute în conţinutul
incriminãrii pot fi: - condiţii reale (se referã la faptã); - condiţii personale (se referã la
infractor sau la victimã).
Conţinuturile particulare din norma de incriminare se clasificã:
~ dupã structura lor în: -conţinut juridic = cuprinde ansamblul de condiţii cerute de
norma de incriminare pentru existenţa unui anumit tip de incriminare; -conţinut
constitutiv = este o parte din conţinutul juridic şi se referã numai la condiţiile privind
activitatea materialã şi psihicã cerute de norma de incriminare; -conţinut simplu =
cuprinde condiţiile unei singure acţiuni sau inacţiuni, avînd la bazã o unicã formã de
vinovãţie; - conţinut complex = cuprinde trãsãturile ce caracterizeazã 2 acţiuni cu
urmãrile lor sau 2 forme de vinovãţie care trebuie realizate cumulativ.
~ în raport cu variantele de incriminare conţinuturile pot fi: - conţinut de bazã; -
conţinut agravat; - conţinut atenuant.
~ în raport cu criteriul formelor de sãvîrşire ale faptelor incriminate avem: - conţinut
integral; - conţinut trunchiat sau atipic.
Conţinutul generic al faptei incriminate => reprezintã modul în care se grupeazã şi
raporturile care se statornicesc între diferitele elemente care compun acest conţinut.
Structura conţinutului generic al faptei incriminate cuprinde urmãtoarele condiţii:
referitoare la obiect;
subiect;
locul şi timpul sãvîrşirii infracţiunii;
la actul de conduitã cu cele 2 laturi ale sale, obiectivã şi subiectivã.
Primele 3 condiţii sunt condiţii preexistente infracţiunii, pe cînd cea de-a 4-a formeazã
conţinutul constitutiv.
Condiţii preexistente infracţiunii.

12
1). Obiectul infracţiunii – îl constituie relaţiile sociale care sunt lezate sau puse în
pericol nu în mod direct ci prin mijlocirea valorii sociale direct ameninţate prin fapta
ilicitã.
Sunt 2 mari categorii de obiecte ale infracţiunii:
Obiectul juridic = constituie relaţiile ocrotite prin normele dreptului penal. Poate fi:
-obiect juridic generic sau de grup ( constituit dintr-un grup de relaţii sociale formate în
jurul unei valori sociale fundamentale comune unui grup de infracţiuni);
-obiect juridic special ( este specific fiecãrei infracţiuni şi poate fi: ~ simplu, format din
relaţiile sociale privind o unicã valoare socialã; ~ complex, format din relaţiile sociale
privind 2 sau mai multe valori sociale dintre care una este în principal ocrotitã iar
celelalte în secundar.
Obiectul juridic special este o componentã a obiectului juridic generic şi se aflã fatã de
acesta, într-un raport de subordonare.
Obiectul material = reprezintã bunul, lucrul sau corpul persoanei spre care este
îndreptatã activitatea materialã descrisã de norma penalã. A NU SE CONFUNDA cu
MIJLOACELE MATERIALE care au putut servi la sãvîrşirea unei infracţiuni.
2). Subiecţii faptei incriminate – persoanele implicate într-un raport juridic penal de
conflict, fie ca urmare a sãvîrşirii unei infracţiuni, fie a suportãrii consecinţelor generate
de sãvîrşirea acesteia. Subiecţii faptei incriminate sunt de 2 categorii şi anume:
~ Subiecţii activi – sunt persoanele care sãvîrşesc sau contribuie la comiterea unei
infracţiuni şi potrivit legii pot fi traşi la rãspundere penalã.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o persoanã sã poatã avea calitatea
de subiect activ sunt:
sã fie o persoanã fizicã sau juridicã;
persoana fizicã sã aibã minim 14 ani, iar ître 14-16 ani sã aibã discernãmînt;
persoana sã fie responsabilã;
sã se constate cã persoana responsabilã a decis în mod liber asupra acţiunii sau
inacţiunii interzise, nefiind supusã nici unei constrîngeri exterioare;
persoana juridicã sã fie reprezentatã.
În raport cu anumite criterii avem:
în raport cu vîrsta: - minori (nu au 18 ani împliniţi); - majori (au 18 ani împliniţi); -
vîrstnici (bãrbaţi au 60 de ani împliniţi iar femeile 55 de ani).
în raport cu numãrul infracţiunilor comise la date diferite: - primari; - recidivişti.
în raport de cetãţenie: - infractor cetãţean strãin; - infractor cetãţean român.
în raport de sex: - infractor femeie; - infractor bãrbat;
în raport de calitate: - funcţionar; - militar.
în raport de natura juridicã: - persoanã fizicã; - persoanã juridicã.
~ Subiecţii pasivi – persoanele fizice sau juridice titulare a valorilor sociale ocrotite de
legea penalã, care au suferit o vãtãmare în urma comiterii infracţiunii.
Se clasificã în: -subiect pasiv general al infracţiunii => întotdeauna este statul; -subiect
pasiv special al infracţiunii –este persoana fizicã sau juridicã care suferã urmãrile unei
infracţiuni. Aceştia pot fi la rîndul loc principali sau secundari.
3). Locul şi timpul sãvîrşirii infracţiunii.
În general o infracţiune se poate sãvîrşi în orice loc şi în orice timp. Excepţii avem: -
cînd locul şi timpul sãvîrşirii faptei sunt elemente constitutive ale infracţiunii (în public,
în timp de rãzboi, pe drumurile publice); - cînd locul şi timpul constituie elemente
circumstanţiale în conţinutul calificat sau agravat al anumitor infracţiuni.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii. Are 2 laturi:- una obiectivã; - alta subiectivã.
1). Latura obiectivã – constã în activitatea fizicã materialã desfãşuratã de subiect şi
susceptibilã sã producã o schimbare în lumea înconjurãtoare prin lezarea sau punerea
în pericol a unei valori sociale şi a relaţiilor sociale corespunzãtoare acesteia.
Componentele fãrã de care nu ne aflãm în faţa unei infracţiuni sunt:

13
ELEMENTUL MATERIAL => constã în actul de conduitã interzis sau impus prin norma de
incriminare.
Se realizeazã prin 2 modalitãţi: - acţiune ( a face ceva ce legea interzice prin acte
materiale, cuvinte, scris); - inacţiune ( a nu face ceea ce legea obligã sã se facã). În
raport de modalitatea elementului material infracţiunile sunt comisive sau omisive.
URMAREA IMEDIATÃ => constã în schimbarea în lumea obiectivã, pe care o produce
sãvîrşirea acţiunii sau inacţiunii interzise de legea penalã, ori prin atingerea în orice
mod adusã uneia din valorile sociale care formeazã obiect al ocrotirii penale.
Sãvîrşirea unei infracţiuni produce un rezultat ce se poate prezenta ca: - o consecinţã
materialã (leziune, etc); - o consecinţã imaterialã (starea de pericol). Deci rezultatul sau
urmarea imediatã apare ca o vãtãmare efectivã a obiectului sau stare de pericol.
LEGÃTURA DE CAUZALITATE => este acea relaţie de la cauzã la efect, între elementul
material sub forma acţiunii, inacţiunii voluntare, conştiente a fãptuitorului şi urmarea
imediatã prevãzutã de norma de incriminare.
Existã 2 curente în care sunt grupate teoriile cu privire la legãtura de cauzalitate şi
anume:
~ Teza monistã – cuprinde acele teorii ce susţin cã urmarea imediatã are o singurã
acţiune care trebuie consideratã drept cauzã a efectului produs, celelalte acţiuni fiind
apreciate ca simple condiţii fãrã semnificaţie juridicã penalã. Ca teorii ce susţin aceastã
tezã avem: - teoria cauzei adecvate sau a cauzei tipice (considerã drept cauzã a unui
rezultat acea condiţie care este aptã sã producã acel rezultat); - teoria cauzei terminale
sau proxime (considerã drept cauzã a rezultatului ultima energie care a precedat acel
rezultat); - teoria cauzei preponderente (considerã cauzã a rezultatului acea activitate
ce a contribuit cel mai mult la apariţia acelui rezultat).
~ Teza pluralistã – cuprinde acele teorii ce susţin cã urmarea imediatã este rezultatul
unui concurs de cauze. Ca teorii în susţinerea acestei teze avem: - teoria echivalenţei
condiţiilor (considerã drept cauzã a rezultatului toate acţiunile umane care constituie
condiţii indispensabile producerii acelui rezultat); - teoria condiţiei necesare (considerã
drept cauzã orice condiţie care a fost necesarã pentru producerea rezultatului, ţinîndu-
se seama de contribuţia concretã adusã de fiecare condiţie).
2). Latura subiectivã -> cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la
atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţã de faptã şi urmãrile acesteia, pentru
caracterizarea faptei ca infracţiune.
Elementele componente sunt:
Elementul subiectiv (vinovãţia) – este constituit din formele şi modalitãţile vinovãţiei,
adicã reflectã atitudinea psihicã a fãptuitorului faţã de fapta sa exprimatã în forma de
vinovãţie cerutã de lege pentru ca acel tip de faptã sã constituie infracţiune. Regulile
de care trebuie sã se ţinã seama la formularea oricãrei norme de incriminare sunt: -
stabilirea vinovãţiei ca element subiectiv la faptele incriminate sãvîrşite prin acţiune
(comisive); - stabilirea vinovãţiei ca element subiectiv al faptelor incriminate sãvîrşite
prin inacţiune (omisive); - identificarea faptelor incriminate al cãror element subiectiv îl
constituie praeterintenţia (intenţia depãşitã).
Mobilul infracţiunii – acel impuls intern din care se naşte rezoluţia infracţionalã şi în
consecinţã punerea în executare a acesteia.
Scopul infracţiunii – obiectivul urmãrit de cãtre fãptuitor prin sãvîrşirea acţiunii sau
inacţiunii ce constituie elementul materialal infracţiunii. Cunoaşterea scopului faptei
serveşte pentru stabilirea pericolului social concret şi stabilirea pedepsei.

FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE.

Infracţiunea – o activitate umanã ce cuprinde o înlãnţuire de acţiuni. Aceasta activitate
începe printr-o hotãrîre de a sãvîrşi infracţiunea – continuã printr-o acţiune de pregãtire

14
– dupã care se trece la executarea acţiunii infracţionale sfîrşindu-se cu producerea
rezultatului socialmente periculos.
Activitatea infracţionalã parcurge 2 perioade în derularea ei şi anume:
a). Perioada internã => în psihicul subiectului are loc conceperea şi hotãrîrea
infracţionalã în cadrul cãreia se disting 3 momente: - naşterea ideii de a comite
infracţiunea; - deliberarea; - luarea hotãrîrii de a sãvîrşi infracţiunea.
Dacã hotãrîrea de a sãvîrşi infracţiunea nu este exteriorizatã – nu este incriminatã.
Excepţii sunt: - infracţiunea de complot; - infracţiunea de ameninţare.
b). Perioada externã => este marcatã de 2 momente: - cel iniţial – cînd infractorul a
procedat la efectuarea primului act material al sãvîrşirii infracţiunii; - cel final – cînd
activitatea materialã a luat sfîrşit şi rezultatul socialmente periculos s-a produs.
Procesul de înfãptuire al hotãrîrii infracţionale în perioada externã parcurge şi ea, 3
etape:
~ etapa actelor preparatorii sau de pregãtire – se cuprinde toate acele activitãţi care
pregãtesc executarea hotãrîrii infracţionale;
~ etapa executãrii propriu-zise – cuprinde acele activitãţi prin care se realizeazã fapta
incriminatã. Aici pot apare situaţii care sã întrerupã activitatea infracţionalã.
~ etapa urmãrilor – are un moment iniţial în care acţiunea materialã a fost efectuatã
integral şi dureazã pînã s-a produs rezultatul.
Fazele de desfãşurare a activitãţii infracţionale = sunt acele etape pe care le poate
parcurge activitatea infracţionalã din momentul primei manifestãri exterioare şi pînã în
momentul producerii rezultatului sau, în unele cazuri, a epuizãrii activitãţii materiale.
Activitatea infracţionalã este precedatã de o atitudine psihicã şi se desfãşoarã extern
prin: - acte de pregãtire; - acte de executare, şi poate sfîrşi prin producerea unei
modificãri în lumea exterioarã.
Legea considerã ca infracţiuni şi le incrimineazã ca fapte ce prezintã pericol social:
forma tipicã a infracţiunii – fapta consumatã;
unele forme atipice ale infracţiunii ca: ~ forma imperfectã a faptei = fapta tentatã; ~
forma mai mult decît perfectã a faptei = fapta epuizantã.
Actele pregãtitoare (preparatorii).
Actele pregãtitoare = acele acte care pregãtesc condiţiile de trecere la executarea
acţiunii sau inacţiunii. Actele pregãtitoare sunt posibile numai la infracţiunile
intenţionate.
Modalitãţile de realizare a actelor pregãtitoare sunt:
procurare licitã sau ilicitã de instrumente ce urmeazã sã fie folosite la comiterea faptei;
confecţionarea, modificare sau adaptarea instrumentelor,mecanismelor sau
dispozitivelor ce vor fi folosite la comiterea faptelor;
luarea de mãsuri pentru îngreunarea descoperirii faptei ce se va comite sau în vederea
asigurãrii folosului rezultat din infracţiune.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca activitãţile desfãşurate sã fie considerate acte
de pregãtire ale infracţiunii sunt: ~ sã fie efectuate în mod neîndoelnic pentru
sãvîrşirea unei infracţiuni; ~ sã se materializeze într-o activitate obiectivã de creare a
condiţiilor pentru sãvîrşirea infracţiunii; ~ sã fie efectuate cu intenţie; ~ sã nu facã
parte din elementele materiale ale infracţiunii proiectate sau sã nu constituie un
început de executare a acesteia.
Dupã natura şi conţinutul lor actele pregãtitoare sunt:
acte de pregãtire materialã (constau în crearea de condiţii materiale favorabile pentru
sãvîrşirea faptei;
acte de pregãtire moralã (prevesc culegerea de date şi informaţii despre victimã şi
locul sãvîrşirii infracţiunii cît şi atragerea de complici în sãvîrşirea faptei).
Atunci cînd actele de pregãtire sunt înfãptuite de o altã persoanã decît cea care va
executa nemijlocit infracţiunea, aceastea se înfãţişeazã ca acte de complicitate şi se

15
pedepsesc dacã autorul a comis sau a încercat sã comitã o infracţiune folosind actele
efectuate de complice.
În privinţa actelor pregãtitoare se contureazã 2 opinii:
~ sistemul neincriminãrii actelor pregãtitoare – acestea sunt consacrate şi-n Codul
Penal român în vigoare (excepţie – infracţiunile contra siguranţei statului);
~ sistemul incriminãrii actelor pregãtitoare care cunoaşte 2 teze: - teza incriminãrii
limitate; ~ teza incriminãrii nelimitate.
Tentativa – constã în punerea în executare a hotãrîrii de a sãvîrşi infracţiunea,
executare care însã a fost întreruptã sau nu şi-a produs efectul. Tentativa, este deci o
formã atipicã (imperfectã) a infracţiunii situatã între actele pregãtitoare şi infracţiunea
fapt consumat şi este incriminatã şi pedepsitã de lege.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca tentativa sã existe sunt:
~ existenţa intenţiei fãptuitorului de a sãvîrşi infracţiunea, intenţie care poate fi:
-directã; -indirectã şi trebuie sã preceadã actele de executare;
~ punerea în executare a intenţiei de a sãvîrşi infracţiunea;
~ activitatea de executare sã fi fost întreruptã sau rezultatul sã nu se fi produs din
motive independente de voinţa fãptuitorului.
Conţinutul tentativei – este acelaşi ca al oricãrei infracţiuni şi anume:
obiectul tentativei: - obiectul juridic al tentativei = se creazã un pericol direct faţã de
valoarea socialã, avînd însã un pericol mai mic decît în cazul infrcţiunii consumate; -
obiectul material = entitatea materialã asupra cãreia se îndreaptã activitatea
infracţionalã.
subiectul tentativei – persoana care a luat hotãrîrea şi a început executarea faptei.
Pentru sãvîrşirea unei anumite infracţiuni se cere o calitate specialã => şi subiectul
activ trebuie sã aibã aceastã calitate. Fãptuitorul poate avea calitatea de: - autor; -
instigator; - complice.
latura obiectivã – are conţinut obligatoriu ca şi în cazul infracţiunii consumate cu
anumite particularitãţi. Actul de executare => se îndeplineşte numai prin acţiune la
tentativã. Urmarea => constã în crearea numai a stãrii de pericol.
latura subiectivã conţine unele deosebiri faţã de fapta consumatã şi anume la tentativã
elementul subiectiv este realizat numai parţial datoritã neproducerii rezultatului.
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilã:
în raport de elementul material: - infracţiuni omisive (însuşirea bunului gãsit); -
infracţiunile continue şi de obicei (prostituţia şicerşetoria); - infracţiunile de execuţie
promptã (mãrturia mincinoasã).
în raport cu elementul subiectiv: - infracţiuni sãvîrşite din culpã; - infracţiunile
praeteintenţionate.
alte infracţiuni care datoritã voinţei legiuitorului ori specificului lor nu pot fi sãvîrşite
sub forma tentaţiei: - infracţiunile cu consumare anticipatã; - infracţiunile al
cãrorînceput de executare este asimilat formei consumate; - infracţiunile de rezultat
potenţial fiindcã se consumã cînd apare posibilitatea producerii rezultatului.
Modalitãţile tentativei sunt:
tentativa întreruptã sau neterminatã = constã în punerea în executare a hotãrîrii de a
sãvîrşi infracţiunea, executare care însã este întreruptã. Întreruperea poate avea loc
prin intervenţia: - unei persoane fizice; - unui animal; - forţelor naturii; - ce ţine de
fãptuitor (leşin). Aceastã modalitate este posibilã în: -infracţiunile formale (de pericol); -
infracţiunile materiale (de rezultat).
tentativa perfectã sau fãrã efect – constã în punerea în executare în întregime a
hotãrîrii de a sãvîrşi infracţiunea, însã, aceasta nu şi-a produs efectul. Aceastã
modalitate a tentativei este posibilã numai la infracţiunile de rezultat.
tentativa relativ improprie – existã tentativã şi în cazul în care consumarea infracţiunii
nu a fost posibilã datoritã insuficienţei sau defectuozitãţii mijloacelor folosite, ori

16
datoritã împrejurãrii cã în timpul cînd s-au sãvîrşit acte de executare obiectul liPsea de
la locul unde fãptuitorul credea cã se aflã.
tentativa absolut improprie – nu existã tentativã atunci cînd imposibilitatea de
consumare a infracţiunii este datoritã modului cum a fost conceputã executarea.
În ceea ce priveşte incriminarea tentativei existã 2 opinii, tentativa fiind formã atipicã
de infracţiune:
~ opinia incriminãrii nelimitate a actelor de executare a oricãrei infracţiuni ce sunt între
însele socialmente periculoase şi deci tentativa trebuie incriminatã ca toate
infracţiunile;
~ opinia incriminãrii limitate – deşi, fiecare act de executare al infracţiunilor prezintã
pericol social, acesta nu este suficient de ridicat încît sã facã necesarã incriminarea
tentativei la toate infracţiunile. Rezultã deci, cã la infracţiunile cu un pericol social
scãzut nu este necesarã incriminarea tentativei. Potrivit Codului Penal român art. 21
alin. 1 – tentativa se pedepseşte numai cînd legea prevede expres acest lucru.
Teoriile cu privire la sancţionarea tentativei sunt:
~ teoria paritãţii pedepsei – potrivit cãreia tentativa ar trebui sancţionatã în aceleaşi
limite de pedeapsã ca şi infracţiunea consumatã;
~ teoria diversificãrii pedepsei – potrivit cãreia pedeapsa în cadrul tentativei se
diversificã în raport cu pedeapsa prevãzutã de lege pentru infracţiunea consumatã.
Aceastã teorie a fost adoptatã şi-n legislaţia penalã românã => tentativa se
sancţioneazã cu o pedeapsã cuprinsã între ½ minimului şi ½ maximului prevãzute de
lege pentru infracţiunea consumatã fãrã ca minimul sã fie mai mic decît minimul
general al pedepsei.
Infracţiunea fapt consumat – este fapta care prezintã conţinutul unei infracţiuni aşa
cum este descrisã în norma de incriminare.
Infracţiunea fapt epuizat – este o formã atipicã a infracţiunii care, dupã momentul
consumãrii, datoritã amplificãrii urmãrii ori a continuãrii activitãţii infracţionale, se
prelungeşte în timp pînã la momentul opririi acţiunii sau inacţiunii.
Amplificarea urmãrilor dupã consumarea momentului infracţiunii este posibilã la: -
infracţiunile continue; - infracţiunile continuate; - infracţiunile de obicei; - infracţiunile
progresive.
Cauzele de nepedepsire a tentativei sunt:
~ desistarea – constã în renunţarea de bunã voie a fãptuitorului de a duce pînã la capãt
executarea începutã, deşi existã posibilitatea realã de a continua, iar fãptuitorul este
conştient de aceasta.
Condiţiile pentru ca desistarea sã constituie cauzã de nepedepsire sunt:
-desistarea trebuie sã aibã loc dupã ce s-a efectuat unul sau mai multe acte de
executare;
-sã existe o manifestare din care sã rezulte voinţa subiectului de a renunţa la sãvîrşirea
infracţiunii;
-renunţarea la continuarea executãrii infracţiunii trebuie sã fie de bunã voie;
-renunţarea la continuarea executãrii sã fie definitivã.
~ împiedicarea producerii rezultatului.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca împiedicarea producerii rezultatului sã
constituie cauzã de nepedepsire sunt:
-activitatea infracţionalã sã fi fost în întregime executatã, dar sã nu se fi produs
urmarea prevãzutã de lege;
-fãptuitorul sã fi efectuat o acţiune pozitivã pentru a zãdãrnici producerea rezultatului şi
ca efect al acestei acţiuni rezultatul sã nu fi survenit;
-manifestarea activã prin care fãptuitorul a împiedicat producerea rezultatului sã fi fost
voluntarã;
-intervenţia fãptuitorului în împiedicarea producerii rezultatului sã fi fost eficientã;

17
-împiedicarea producerii rezultatului sã fi avut loc înainte de descoperirea faptei.
Efectul desistãrii şi al împiedicãrii producerii rezultatului, conform art. 22 alin. 1 Cod
Penal în vigoare este nepedepsirea.

8. PARTICIPAŢIA.
Pluralitate de infractori => reprezintã situaţia în care o infracţiune este sãvîrşitã de 2
sau mai multe persoane.
Formele pluralitãţii de infractori sunt:
a). Pluralitatea naturalã – se întîlneşte, frecvent, la infracţiunile ce nu pot fi sãvîrşite
decît prin contribuţia a 2 persoane fiind denumite şi infracţiuni bilaterale. Specific
acestei forme de pluralitate de infractori este faptul cã fiecare participant are calitatea
de autor şi va fi tras la rãspundere penalã numai dacã sunt îndeplinite condiţiile cerute
de lege în acest sens.
b). Pluralitatea constituitã – existã atunci cînd s-au asociat ori s-au grupat maimulte
persoane în vederea sãvîrşirii de infracţiuni, legiuitorul incriminînd aceastã pluralitate
ca o faptã de sine stãtãtoare. Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o infracţiune cu
pluralitate constituitã sã existe sunt: - sã existe o grupare de minim 2 persoane;
-gruparea sã aibã un anumit program; - gruparea sã aibã o anumitã organizare care sã
asigure stabilitatea grupului. Fiecare fãptuitor are calitatea de autor şi va rãspunde
penal pentru aceastã calitate.
c). Pluralitatea ocazionalã sau participaţia penalã. În cazul acestei forme de pluralitate
de infractori fiecare participant va rãspunde penal în funcţie de contribuţia adusã la
sãvîrşirea infracţiunii.
Codul penal acordã o deosebitã atenţie participaţiei penale.
PARTICIPANŢI = acele persoane care contribuie la sãvîrşirea unei fapte prevãzute de
legea penalã în calitate de AUTORI, INSTIGATORI sau COM[PLICI.
Participaţia penalã = existã ori de cîte ori o faptã prevãzutã de legea penalã a fost
sãvîrşitã de un numãr mai mare de persoane decît cel care ar fi fost necesar potrivit cu
natura acelei fapte.
Sunt conturate 2 teze cu privire la natura juridicã a participaţiei penale:
~ teza complicitãţii – delict distinct = potrivit acestei teze orice participant la o
activitate infracţionalã este autor al unei infracţiuni autonome, iar participaţia trebuie
consideratã ca un concurs de infracţiuni distincte, în raport de cîte persoane au
contribuit la producerea rezultatului;
~ teza unicitãţii de faptã = potrivit cãreia participaţia penalã este un mod de sãvîrşire
al acestei fapte.
Pentru ca o pluralitate ocazionalã de fãptuitori sã constituie o participaţie penalã,
trebuie îndeplinite ca condiţii:
~ sã se fi sãvîrşit o faptã prevãzutã de legea penalã;
~ sã existe o pluralitate de infractori;
~ sã existe o voinţã comunã a participanţilor de a sãvîrşi fapta prevãzutã de legea
penalã;
~ calificarea faptei comise ca infracţiune sã fie condiţionatã prin contribuţia a cel puţin
2 persoane.
Felurile participaţiei penale sunt:
~ potrivit atitudinii psihice a participanţilor în comiterea faptei avem:
participaţia penalã proprie;
participaţia penalã improprie.
~ potrivit calitãţii în care fãptuitorul contribuie la sãvîrşirea faptei avem:
participaţie penalã simplã;
participaţie penalã complexã
~ potrivit contribuţiei fãptuitorilor la activitatea obiectivã sau subiectivã a faptei avem:

18
participaţie penalã materialã;
participaţie penalã moralã.
~ potrivit modului cum se poate sau nu se poate stabili rolul fiecãrui participant la
sãvîrşirea faptei avem:
participaţie penalã determinabilã;
participaţie penalã nedeterminabilã.
A). Participaţia penalã proprie = cuprinde toate acele persoane care au realizat
activitatea materialã cît şi atitudinea psihicã, prin aceeaşi formã de vinovãţie.
În funcţie de modurile în care participanţii pot contribui la fapta penalã aceştia pot fi:
cei care efectueazã acte de executare – autorii sau coautorii;
cei care efctueazã acte de determinare – instigatorii;
cei care dau sprijin autorilor sau coautorilor – complicii.
În unele legislaţii existã şi a 4-a formã de participaţie penalã – organizatorul.
a). AUTORATUL – persoana care efectueazã nemijlocit fapta prevãzutã de legea penalã.
b). COAUTORUL – acea formã a participaţiei penale în care fapta prevãzutã de legea
penalã este sãvîrşitã în mod nemijlocit de cãtre 2 sau mai multe persoane.
Condiţiile pentru ca participaţia penalã sã îmbrace forma coautoratului sunt:
sã se sãvîrşeascã o faptã prevãzutã de legea penalã;
la sãvîrşirea nemijlocitã a faptei prevãzute de legea penalã sã participe 2 sau mai multe
persoane;
toţi participanţii sã acţioneze cu aceeaşi formã de vinovãţie.
c). INSTIGAREA – ca formã aparticipaţiei penale constã în faptul cã o persoanã –
INSTIGATOR – determinã, cu intenţie, pe o altã persoanã – INSTIGAT – sã sãvîrşeascã o
faptã prevãzutã de legea penalã.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca instigarea sã existe ca formã a
participaţiei penale sunt:
sã existe cel puţin 2 persoane, instigator şi instigat;
efectuarea unei activitãţi de determinare a instigatorului asupra instugatului pentru a
sãvîrşi o faptã prevãzutã de legea penalã;
instigatul sã nu fi luat o hotãrîre anterioarã de a sãvîrşi fapta prevãzutã de legea penalã
la care a fost instigat;
instigatorul sã desfãşoare cu intenţie activitatea de determinare a instigatului pentru ca
acesta din urmã sã sãvîrşeascã fapta prevãzutã de legea penalã.
activitatea de determinare a instigatorului faţã de instigat sã fie urmatã de executare.
Existã diferite forme sau modalitãţi ale instigãrii în raport cu anumite criterii şi anume:
~ în funcţie de numãrul de persoane faţã de care se efectueazã activitatea de
determinare avem:
instigare individualã;
instigare colectivã.
~ dupã modul de determinare instigarea poate fi:
mediatã – se recurge la altã persoanã;
instigare imediatã – direct între instigator şi instigat.
~ în funcţie de forma de vinovãţie:
instigare proprie;
instigare improprie.
~ în raport cu mijloacele folosite de instigator:
instigare simplã;
instigare calificatã.
~ dupã rezultatul obţinut:
instigare cu efect negativ sau neizbutitã;
instigare cu efect pozitiv sau reuşitã.

19
d). COMPLICITATEA – formã a participaţiei penale în care o persoanã, cu intenţie, prin
modalitãţile prevãzute de art. 26 Cod Penal în vigoare, sprijinã o altã persoanã la
realizarea unei fapte prevãzute de legea penalã.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca sã existe complicitatea ca formã a
participaţiei sunt:
-sãvîrşirea unei fapte prevãzute de legea penalã de o altã persoanã în calitate de autor;
-sãvîrşirea de cãtre complice a unei activitãţi de iînlesnire sau ajutor la comiterea faptei
de cãtre autor;
-contribuţia complicelui sã fi folosit efectiv autorului la sãvîrşirea faptei prevãzute de
legea penalã;
-actele de complicitate în aricare din modurile în care s-au manifestat trebuie sã fie
efectuate cu intenţie.
Formele complicitãţii sunt:
~ în funcţie de felul actelor de sprijin realizate:
complicitate materialã;
complicitate moralã.
~ dupã momentul în care intervin actele de sprijin:
complicitate anterioarã;
complicitate concomitentã.
~ în raport de modalitatea contribuţiei datã de complice la sãvîrşirea faptei de cãtre
autor:
complicitate prin acţiune;
complicitate prin inacţiune.
~ dupã modul în care se realizeazã contribuţia complicelui la sãvîrşirea faptei
prevãzute de legea penalã:
complicitate nemijlocitã aici intrã: - complicitate la instigare; - complicitate la
complicitate; - instigarea la complicitate.
complicitate mijlocitã.
B). Participaţia penalã improprie – acea formã de participaţie penalã în care unii
partuicipanţi conlucreazã la sãvîrşirea faptei prevãzute de legea penalã prin forme de
vinovãţie diferite (intenţie, culpã) sau chiar fãrã vinovãţie.
Participaţia penalã improprie poate exista atît în cazul coautoratului, în cazul instigãrii
sau a complicitãţii.
Modalitãţile participaţiei penale improprii sunt:
~ modalitatea intenţie şi culpã - autorul comite fapta din culpã fiind determinat cu
intenţie de instigator ori ajutat sau inlesnit în sãvîrşirea faptei, în orice mod, cu intenţie
de complice. Autorul nu este infractor în cazul în care fapta sãvîrşitã nu constituie
infracţiune decît dacã este sãvîrşitã cu intenţie, el nu rãspunde penal, singurii
responsabili fiind instigatorul şi complicele pentru infracţiunea intenţionatã la care şi-au
adus contribuţia. Modalitatea intenţie şi culpã are 2 forme şi anume: - instigarea
improprie; - complicitate improprie.
- modalitatea intenţie şi lipsã de vinovãţie – autorul sãvîrşeşte fapta fãrã vinovãţie fiind
determinat cu intenţie de cãtre instigator ori ajutat sau înlesnit în sãvîrşirea faptei, în
orice mod cu intenţie, de complice. Autorul nu poate fi tras la rãspundere penalã
deoarece a comis fapta fãrã vinovãţie, pe cînd instigatorul sau complicele vor rãspunde
potrivit calitãţii lor, pentru infracţiunea intenţionatã.
Sunt cunoscute 2 sisteme de sancţionare a participanţilor:
sistemul parificãrii pedepselor – se referã la faptul cã toţi participanţii, indiferent de
calitatea de autori, instigatori sau complici trebuie sancţionaţi între aceleaşi limite de
pedeapsã deoarece fapta sãvîrşitã este voinţa tuturor. Potrivit Codului Penal în vigoare
pedepsirea participanţilor la infracţiune se face pentru participaţia proprie potrivit
acestui sistem.

20
sistemul diversificãrii pedepselor – se referã ;a faptul cã sancţionarea participanţilor
trebuie sã fie diversificatã, adicã sã prevadã pentru instigatori şi complici pedepse
diferite de cele ale autorilor. Potrivit Codului Penal în vigoare asest sistem se aplicã în
participaţia improprie.
Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se rãsfrîng asupra celorlalţi.
Circumstanţele privitoare la faptã se rãsfrîng asupra participanţilor în mãsura în care
aceştia le-au cunoscut sau le-au prevãzut.
Formele circumstanţelor personale sunt:
~ circumstanţe personale subiective: - forma de vinovãţie; - mobilul; - scopul urmãrit.
~ circumstanţe personale de individualizare: - antecedente penale; - calitatea
inculpatului; - starea civilã.
Pentru nepedepsirea participantului, atunci cînd acesta a împiedicat consumarea faptei,
se cer îndeplinite cumulativ condiţiile:
autorul sã fi început executarea faptei prevãzute de legea penalã;
participantul sã împiedice concret sãvîrşirea faptei prevãzute de legea penalã;
împiedicarea consumãrii faptei prevãzute de legea penalã sã aibã loc în timpul
execuţiei acesteia de cãtre autor;
împiedicarea consumãrii faptei prevãzute de legea penalã sã se producã înainte de
descoperirea acesteia.

Dreptul penal special – Semestrul II - Partea a II-a.

UNITATEA SI PLURITATEA DE INFRACTIUNI.
A). UNITATEA DE INFRACŢIUNE = aceea situaţie în care fãptuitorul a realizat conţinutul
unei singure norme de incriminare. Existã – unitate de infracţiuni ori de cîte ori un fapt,
în complexul împrejurãrilor care îl înconjoarã, este incriminat de lege ca o singurã
infracţiune.
Formele (felurile) unitãţii de infracţiune sunt:
~ unitate naturalã de infracţiune, care la rîndul ei are ca forme:
infracţiunea simplã;
infracţiunea continuã care poate fi:
~ infracţiuni continue permanente;
~ infracţiuni continue succesive.
infracţiunea deviatã.
~ unitate legalã de infracţiune, are ca forme:
infracţiunea continuatã;
infracţiunea complexã ce cuprinde:
infracţiunea complexã formã tip sau de bazã a faptei incriminate;
infracţiunea complexã formã calificatã sau agravantã a faptei incriminate.
infracţiunea progresivã;
infracţiunea de obicei.
a). Unitatea naturalã de infracţiune = ţine de natura infracţiunii şi este datoratã stãrii
de fapt. Rezultã din unitatea acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul materialal
infracţiunii. În cazul acesteicategorii de unitate, acţiunea sau inacţiunea constitutivã
este în mod natural unicã şi unitarã, chiar dacã este alcãtuitã dintr-o succesiune de
acte, iar unitãţii materiale a faptei îi corespunde, pe plan juridic o unitate de
incriminare.
UNITATEA NATURALÃ DE INFRACŢIUNE = formã de unitate infracţionalã, determinatã de
unitatea acţiunii sau inacţiunii constituitã dintr-un act sau mai multe acte, de unicitatea
rezultatului care are la bazã o singurã formã de vinovãţie prevãzutã de lege.
FORMELE unitãţii naturale de infracţiune sunt:
INFRACŢIUNEA SIMPLÃ – formã a unitãţii naturale de infracţiune al cãrui element
obiectiv se compune dintr-o activitate unicã, dintr-un fapt simplu, neavînd importanţã

21
dacã activitatea se realizeazã printr-un singur actsau mai multe, ceea ce intereseazã
este cã în întregul sãu constituie un singur fapt .
INFRACŢIUNEA CONTINUÃ – formã a unitãţii naturale de infracţiune, care se
caracterizeazã prin aceea cã se caracterizeazã prin aceea cã elementul sãu material
constã dintr-o acţiune sau inacţiunesusceptibilã de a fi prelungitã în timp prin voinţa
autorului şi dupã momentul consumãrii pînã la încetarea activitãţii infracţionale,care s-
ar putea datora, fie intervenţiei unei voinţe contrare a fãptuitorului, fie a altor
persoane, ori a organelor competente. Infracţiunea continuã poate avea loc fãrã
întrerupere pe durata ei - infracţiuni continue permanente şi cu unele întreruperi
datoritã naturii acesteia - infracţiuni continue succesive.
INFRACŢIUNEA DEVIATÃ – formã a unitãţii naturale de infracţiune în care fapta penalã
se sãvîrşeşte fie prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cãreia
fusese îndreptatã, la un alt obiect sau la o altã persoanã, din cauza greşelii
fãptuitorului, fie prin îndreptarea acţiunii asupra altei persoane, ori asupra altui obiect
decît acela aflat în reprezentarea fãptuitorului, datoritã erorii acestuia din urmã.
b). Unitatea legalã de infracţiune – ţine de voinţa legiuitorului, este creatã de legea
penalã.
UNITATEA LEGALÃ DE INFRACŢIUNE – formã de unitate infracţionalã, atunci cînd
activitatea desfãşuratã de fãptuitor, deşi are aparenţa cã întrunesţe trãsãturile unei
pluralitãţi de conţinuturi de incriminare, prin voinţa legiuitorului, este socotitã cã
reprezintã o infracţiune unicã.
FORMELE unitãţii legale de infracţiune sunt:
INFRACŢIUNEA CONTINUATÃ – infracţiunea este continuatã cînd o persoanã sãvîrşeşte
la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii acţiuni sau inacţiuni
care, fiecare în parte, prezintã conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o faptã prevãzutã de legea penalã
sã poatã fi apreciatã la infracţiune continuatã sunt:
unitatea de subiect activ al infracţiunii;
pluralitatea de acte sãvîrşite la diferite intervale de timp;
unitatea de conţinut a infracţiunii;
unitatea de rezoluţie infracţionalã.
INFRACŢIUNEA COMPLEXÃ – este infracţiunea în a cãrui conţinut intrã, ca element sau
ca circumstanţã agravantã, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însãşi o
faptã prevãzutã de legea penalã.
Infracţiunea complexã poate avea ca forme:
infracţiunea complexã formã tip sau de bazã a faptei incriminate, care la rîndul ei, ia
naştere prin 2 moduri: ~ prin reunirea a 2 sau mai multe fapte incriminate; ~ prin
absorbţie.
infracţiunea complexã formã calificatã sau agravantã a faptei incriminate.
INFRACŢIUNEA PROGRESIVÃ – acea infracţiune a cãrei laturã obiectivã, dupã ce a atins
momentul consumativ corespunzãtor unei anumite infracţiuni se amplificã prin natura
ei şi fãrã nici o intervenţie a fãptuitorului, provoacã noi urmãri vãtãmãtoare,
corespunzãtoare unei infracţiuni grave sau unei variante normative agravante ale
aceleaşi infracţiuni.
Modalitãţile infracţiunii progresive sunt:
una cînd amplificarea rezultatului are loc prin natura faptei fãrã nici o intervenţie a unor
forţe exterioare;
alta cînd amplificarea rezultatului se produce ca urmare a adãugirii unei împrejurãri
fortuite.
Condiţiile ce este necesar a fi îndeplinite cumulativ pentru ca amplificarea rezultatului
sã dea naştere infracţiunii progresive sunt:
~ amplificarea rezultatului sã aibã loc fãrã intenţia fãptuitorului;

22
~ amplificarea rezultatului sã rezulte din natura faptei incriminate;
~ amplificarea rezultatului sã atribuie faptei care l-a produs o încadrare juridicã mai
grea decît cea iniţialã;
~ amplificarea rezultatului sã urmeze dupã o perioadã relativ scurtã sau mai lungã.
INFRACŢIUNEA DE OBICEI – infracţiunea care se sãvîrşeşte prin repetarea actelor
materiale incriminate de un numãr suficient de mare pentru ca, prin aceastã repetare,
sã rezulte cã fãptuitorul desfãşoarã o activitate infracţionalã respectivã de obicei, din
obişnuiţã sau cu îndeletnicire.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite de elementul material al acestei infracţiuni sunt:
~ actele materiale care alcãtuiesc infracţiunea sã fie de acelaşi fel şi sã nu aibã un
caracter penal pripriu;
~ actele materiale sã fie sãvîrşite în mod repetat de aşa naturã încît sã reprezinte un
obicei sau sã constituie o îndeletnicire;
~ actele sãvîrşite în mod repetat se bazeazã pe o singurã rezoluţie infracţionalã.
B). PLURALITATEA DE INFRACTIUNI.
PLURALITATE DE INFRACŢIUNI => situaţia de fapt cînd o persoanã a sãvîrşit mai multe
infracţiuni înainte de a fi condamnatã definitiv pentru vreuna dintre ele, sau a sãvîrşit
din nou o infracţiune dupã ce a intervenit o hotãrîre de condamnare definitivã.
Pluralitatea de infracţiuni -> se referã la faptulcã opersoanã sãvîrşeşte, deodatã sau
succesiv mai multe infracţiuni - în doctrinã, aceastã situaţie este numitã pluralitate
realã de infracţiuni.
Pluralitatea realã de infracţiuni trebuie deosebitã de pluralitatea aparentã de
infracţiuni.
Pluralitatea aparentã de infracţiuni – va exista atunci cînd sub aspectul laturii obiective,
o faptã care prezintã pericol social, prevãzutã de legea penalã, s-ar pãrea cã întruneşte
conţinutul material al mai multor infracţiuni, pe cînd în realitate aceastã faptã
constituie o singurã infracţiune (este cazul infracţiunilor complexe sau a celor
continuate).
Formele pluralitãţii reale de infracţiuni sunt:
Concursul de infracţiuni => cînd o persoanã a sãvîrşit 2 sau mai multe infracţiuni,
înainte de a fi condamnatã definitiv pentru vreuna dintre ele;
Recidiva => cînd dupã condamnarea definitivã pentru una sau mai multe infracţiuni
concurente, fãptuitorul sãvîrşeşte, din nou, una sau mai multe infracţiuni.
Situaţii speciale -> forma de pluralitate numitã INTERMEDIARÃ – persoana care a fost
condamnatã definitiv sãvîrşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executãrii
pedepsei, în timpul executãrii acesteia sau în stare de evadare – juridic, sub aspectul
stabilirii pedepsei va fi tratatã cu situaţia de la concursul de infracţiuni şi nu cu situaţia
de la recidivã.
CONCURSUL DE INFRACŢIUNI.
Concursul de infracţiuni -> formã a pluralitãţii de infracţiuni ce constã în aceea cã o
persoanã sãvîrşeşte 2 sau mai multe infracţiuni, prin acţiune sau inacţiune, înainte de a
fi condamnatã definitiv pentru vreuna dintre ele şi dacã acestea pot fi supuse judecãţii.
CONDIŢIILE ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru existenţa concursului de infracţiuni
sunt:
~ sã fie sãvîrşite 2 sau mai multe infracţiuni;
~ infracţiunile sã fie sãvîrşite de acelaşi fãptuitor;
~ infracţiunile sã fie sãvîrşite înainte de a interveni o condamnare definitivã pentru
vreuna dintre ele;
~ infracţiunile sãvîrşite sau cel puţin 2 dintre ele sã poatã fi supuse judecãţii.
FORME ale concursului de infracţiuni în raport cu MODUL cum se sãvîrşesc sunt:

23
CONCURSUL REAL sau MATERIAL DE INFRACŢIUNI => cînd 2 sau mai multe infracţiuni
au fost sãvîrşite de aceeaşi persoanã, înainte de a fi condamnatã definitiv pentru una
dintre ele.
MODALITÃŢI avem:
Concurs simplu -> cînd între infracţiuni concurente existã o legãturã personalã.
Concurs de conexitate:
conexiune etiologicã -> cînd o infracţiune a fost comisã pentru sãvîrşirea alteia;
conexiune consecvenţionalã -> cînd infracţiunea a fost comisã pentru ascunderea unei
infracţiuni.
CONCURSUL FORMAL sau IDEAL DE INFRACŢIUNI => cînd o acţiune sau inacţiune,
sãvîrşitã de aceeaşi persoanã, datoritã împrejurãrilor în care a avut loc şi urmãrilor pe
care le-a produs întruneşte elementele mai multor infracţiuni
PEDEAPSA ÎN CAZUL CONCURSULUI DE INFRACŢIUNI.
Deoarece infractorul nu a fost condamnat definitiv, în vederea stabilirii pedepsei pentru
întrega pluralitate de infracţiuni, avem ca sisteme:
~ SISTEMUL CUMULULUI ARITMETIC => presupune cã trebuie sã se aplice atîtea
pedepse cîte fapte concurente sunt şi apoi sã fie totalizate;
~ SISTEMUL ABSORBŢIEI => trebuie sã se aplice numai pedeapsa faptului mai grav,
celelalte pedepse ale infracţiunilor concurente se vor absorbi de cea mai gravã
pedeapsã;
~ SISTEMUL CUMULULUI JURIDIC => trebuie sã se aplice pedeapsa faptului mai grav
cãreia i se va acorda un spor pentru celelalte infracţiuni concurente.
CODUL PENAL (cu unele excepţii) a consacrat => SISTEMUL CUMULULUI JURIDIC pentru
aplicarea pedepselor în caz de concurs de infracţiuni – sãvîrşite de persoana fizicã; -
sãvîrşite de persoana juridicã.
PEDEPSELE în cazul concursului de infracţiuni sãvîrşite de persoana fizicã => conform
CP pedeapsa principalã în acest caz, se stabileşte pentru fiecare infracţiune în parte
mai exact:
cînd s-a stabilit o pedeapsã cu detenţiunea pe viaţã şi una sau mai multe pedepse cu
închisoare sau amendã se aplicã pedeapsa detenţiunii pe viaţã - se aplicã sistemul
absorbţiei;
cînd s-au stabilit numai pedepse cu închisoare se aplicã pedeapsa cea mai grea, care
poate fi sporitã pînã la maximul special, iar cînd acest maxim nu este îndestulãtor, se
poate adãuga un spor de pînã la 5 ani;
cînd s-au stabilit numai amenzi, se aplicã pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporitã,
pînã la maximul ei special, iar dacã acest maxim nu este îndestulãtor, se poate adãuga
un spor de pînã la ½ din acest maxim;
cînd s-a stabilit a pedeapsã cu închisoare şi o pedeapsã cu amendã, se aplicã pedeapsa
închisorii la care se adaugã amenda în total (sistemul cumulului aritmetic) sau în parte;
cînd s-a stabilit mai multe pedepse cu închisoarea şi mai multe pedepse cu amendã, se
aplicã pedeapsa închisorii la care se poate adãuga amenda.
NU se poate depãşi totalul pedepselor stabilite de instanţã pentru infracţiunile
concurente.
Potrivit CP => dãcã pentru una din infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsã
complementarã -> aceasta se aplicã alãturi de pedeapsa închisorii.
PEDEAPSA în cazul concursului de infracţiuni savîrşite de persoana juridicã => se
stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplicã amenda cea
mai mare, care poate fi sporitã pînã la maximul special, iar dacã acest maxim nu este
îndestulãtor, se poate adãuga un spor de pînã la o 1/3 din acel maxim.
RECIDIVA.
Recidiva => sãvîrşirea de cãtre aceeaşi persoanã a uneia sau mai multe infracţiuni
dupã ce aceasta a fost deja condamnatã pentru o altã infracţiune.

24
Avem 2 forme:
Recidiva în cazul persoanei fizice = acea formã a pluralitãţii de infracţiuni care existã
dupã o condamnate definitivã la pedeapsa detenţiunii pe viaţã sau la pedeapsa
închisorii de pînã la 6 luni dupã cel puţin 3 condamnãri la pedeapsa închisorii de pînã la
6 luni, neexecutate, sau în cazul în care condamnarea se referã la pedeapsa închisorii,
chiar dupã executarea acesteia, condamnatul sãvîrşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie (într-un anumit timp determinat) pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţã ori pedeapsa închisorii > de 1 an.
În cazul pedepsei fizice, starea de recidivã presupune:
~ o condamnare definitivã executatã sau nu;
~ o infracţiune sãvîrşitã dupã o primã condamnare devenitã definitivã sau dupã ce
aceastã condamnare a fost executatã;
~ aceeaşi persoanã fizicã – infractor – sã fi fost condamnatã definitiv şi sã fi comis apoi
o nouã infracţiune.
S-a dat denumirea de TERMENI AI RECIDIVEI -> elementelor constitutive ale stãrii de
recidivã:
I –ul termen = condamnarea definitivã anterioarã;
Al II – lea termen = infracţiunea sãvîrşitã din nou.
Legãtura dintre cei 2 termeni -> acelaşi infractor.
MODALITÃŢI ale recidivei în cazul persoanei fizice sunt:
recidiva dupã condamnare;
recidiva dupã executare;
recidiva generalã;
recidiva specialã;
recidiva mare;
recidiva micã;
recidiva temporalã;
recidiva perpetuã;
recidiva absolutã;
recidiva relativã;
recidiva teritorialã;
recidiva internaţionalã.
RECIDIVA MARE POST-CONDAMNATORIE -> existã cînd dupã rãmînerea definitivã a
hotãrîrii de condamnare (I-ul termen al recidivei) la pedeapsa detenţiunii pe viaţã /
pedeapsa închisorii > 6 luni, cel condamnat sãvîrşeşte din nou o infracţiune cu intenţie,
înainte de începerea (al II-lea termen al recidivei) executãrii pedepsei / în timpul
executãrii acesteia (în stare de evadare) iar pedeapsa prevãzutã de lege pentru a 2-a
infracţiune este detenţiunea pe viaţã / închisoare > 1 an.
CONDIŢIILE ce trebuie îndelinite cumulativ pentru existenţa termenilor acestei
modalitãţi de recidivã sunt:
~ pentru I-ul termen:
sã existe o hotãrîre definitivã de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţã sau
închisoare > 6 luni;
condamnarea sã fie pronunţatã pentru o infracţiune sãvîrşitã cu intenţie;
hotãrîrile de condamnare sã nu excludã recidiva.
~ pentru al II-lea termen:
infractorul sã sãvîrşeaşcã din nou o infracţiune cu intenţie;
pentru infracţiune sãvîrşitã din nou sã se prevadã de lege pedeapsa detenţiunii pe viaţã
? închisoare > 1 an;
infracţiunea nouã sã fie sãvîrşitã într-unul din momentele prevãzute de lege.
RECIDIVA MARE POST-EXECUTORIE -> existã dupã (I-ul termen al recidivei) executarea
unei pedepse cu închisoare > 6 luni / graţierea totalã sau a restului de pedeapsã /

25
îndeplinirea termenului de prescripţie a executãrii unei asemenea pedepse, cel
condamnat sãvîrşeşte (al II-lea termen al recidivei) din nou o infracţiune cu intenţie
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii detenţiunii pe viaţã / închisoare > 1 an.
CONDIŢIILE ce trebuie îndelinite cumulativ pentru existenţa termenilor acestei
modalitãţi de recidivã sunt:
~ pentru I-ul termen:
condamnarea la pedeapsa închisorii > 6 luni a fost executatã sau consideratã
executatã ca urmare a graţierii totale sau a prescripţiei executãrii aceste pedepse,
precum şi atunci cînd în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţã, condamnatul a fost
eliberat condiţionat şi acesta se considerã executatã ori executarea s-a prescris potrivit
legii;
pedeapsa executatã sau consideratã ca executatã sã fi fost pronunţatã pentru o
infracţiune intenţionatã sau praeterintenţionatã;
hotãrîrile de condamnare sã nu fie dintre cele prevãzute de CP (în timpul minoritãţii) ori
sã nu fi intervenit reabilitarea sau sã se fi îndeplinit termenul de reabilitate.
~ pentru al II-lea termen:
infracţiunea sãvîrşitã din nou sã fie intenţionatã şi pentru care legea sã prevadã
închisoare > 1 an / detenţiunea pe viaţã;
sãvîrşirea infracţiunii sã aibã loc dupã: - data terminãrii executãrii pedepsei; - data
apariţiei actului de graţiere; - îndepliniea termenului de prescripţie a executãrii
pedepsei.
RECIDIVA MICÃ -> cînd dupã - condamnarea la cel puţin 3 pedepse cu închisoarea pînã
în 6 luni sau dupã executare; - graţierea totalã sau a restului de pedeapsã; - prescrierea
executãrii a cel puţin 3 asemenea pedepse = cel condamnat sãvîrşeşte din nou o
infracţioune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai de 1 an. Ca
modalitãţi ale recidivei mici avem: -> recidiva micã post-condamnatorie; -> recidiva
micã post-executorie = fiecare la rîndul lor prezentînd cele 2 termene.
Recidiva micã post-condamnatorie are ca condiţii:
~ ale I-ului termen:
sã existe cel puţin 3 condamnãri definitive la pedepse cu închisoare pînã la 6 luni;
infracţiunile pentru care au fost pronunţate cele 3 pedepse sã fi fost sãvîrşite cu
intenţie;
hotãrîrile de condamnare a celor 3 pedepse sã nu facã parte din cele prevãzute în art.
38 CP (sãvîrşite în timpul minoritãţii, sãvîrşite din culpã, amnistiate, sã nu fie prevãzute
de legea penalã).
~ ale celui de al II-lea termen:
infracţiunea sãvîrşitã din nou, sã fie intenţionatã;
pedeapsa prevãzutã de lege pentru aceastã infracţiune sã fie pedeapsa detenţiunii pe
viaţã sau pedeapsa închisorii mai > de 1 an.
În cazul recidivei mici post-condamnatorie -> noua infracţiune este sãvîrşitã în perioada
de la rãmînerea definitivã a ultimei hotãrîri de condamnare (din cele 3 obligatorii) şi
pînã la executarea sau considerarea ca executare a celor 3 condamnãri.
Recidiva micã post-executorie are ca condiţii:
~ ale I-ului termen:
pedepsele celor 3 condamnãri cu închisoare de pînã la 6 luni au fost executate ori
graţiate sau prescrise;
infracţiunile pentru care au fost executate, graţiate sau prescrise cele 3 pedepse sã fi
fost sãvîrşite cu intenţie;
hotãrîrile de condamnare a celor 3 pedepse care au fost executate, graţiate sau
prescrise sã nu facã pate din cele prevãzute de art. 38 CP.
~ ale celui de al II-lea termen:
infracţiunea sãvîrşitã din nou sã fie intenţionatã;

26
pedeapsa prevãzutã de lege pentru infracţiue sã fie pedeapsa detenţiunii pe viaţã sau
pedeapsa închisorii mai > de 1 an.
Existã recidivã micã post-executorie -> cînd noua infracţiune este comisã dupã
executarea în întregime a cel puţin 3 condamnãri la pedeapsa închisorii de pînã la 6
luni ori dupraţierea sau prescripţia acestor pedepse.
Pedeapsa în caz de recidivã pentru persoana fizicã – s-a admis cã recidiva trebuie sã fie
o cauzã de agravare, iar nu o circumstanţã agravantã, ea privind trecutul infractorului.
Legiuitorul român a considerat cã nu totdeauna este necesar un tratament mai sever
pentru infractorul recidivist. CP în vigoare, a lãsat instanţei de judecatã posibilitatea
deindividualizare a pedepsei în caz de recidivã în funcţie de gradul real de pericol social
pe care îl prezintã infractorul recidivist.
RECIDIVA = constituie o stare de agravare generalã şi facultativã şi personalã a
rãspunderii penale.
CP în vigoare reglementeazã regulile de stabilire a pedepsei în caz de recidivã faţã de
cum aceasta este post – condamnatorie şi post – executorie.
În caz de recidivã post – condamnatorie -> pedeapsa stabilitã pentru infracţiunea
sãvîrşitã ulterior şi pedeapsa aplicatã pentru infracţiunea anterioarã se contopesc cu
menţiunea cã dacã sporul prevãzut pentru pedeapsa cea mai grea nu este îndestulãtor,
se poate mãrii pînã la 7 ani. Dacã pedeapsa anterioarã a fost executatã în parte =>
contopirea se face între pedeapsa ce a rãmas de executat şi pedeapsa aplicatã pentru
infracţiunea sãvîrşitã ulterior. Dacã sãvîrşirea unei infracţiuni are loc dupã evadare, prin
pedeapsa anterioarã se înţelege pedeapsa care se executã, cumulatã cu pedeapsa
aplicatã pentru evadare.
În caz de recidivã post – executorie -> se poate aplica o pedeapsã pînã la maximul
special. Dacã acesta este neîndestulãtor, în cazul închisorii se poate adãuga un spor de
pînã la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult 2/3 din maximul
special.
În cazul recidivei mici – deoarece ea poate fi post – condamnatorie sau post –
executorie – se aplicã dispoziţiile privitoare la fiecare formã a recidivei mari.
Dacã se descoperã ulterior condamnãrii starea de recidivã, existã posibilitatea
recalculãrii pedepsei aplicate.
Recidiva în cazul persoanei juridice = existã în urmãtoarele cazuri:
~ cînd dupã rãmînerea definitivã a unei hotãrîri de condamnare, persoana juridicã
sãvîrşeşte din nou o infracţiune cu intenţie iar amenda pentru infracţiunea anterioarã
nu a fost executatã ;
~ cînd dupã rãmînerea definitivã a uneu hotãrîri de condamnare, persoana juridicã
sãvîrşeşte din nou o infracţiune cu intenţie iar amenda pentru infracţiunea anterioarã a
fost executatã sau consideratã ca executatã.
Recidiva în cazul persoanei juridice -> formã a pluralitãţii de infracţiuni care existã cind
dupã:
o condamnare definitivã;
rãmînerea definitivã a unei hotãrîri de condamnare la pedeapsa amenzii,neexecutatã;
executarea acesteia ori consideratã ca executatã, persoana juridicã sãvîrşeşte din nou
o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa amenzii.
I-ul termen => condamnarea definitivã la pedeapsa amenzii.
Al II-lea termen => sãvîrşirea unei noi infracţiuni.
Modalitãţile recidivei în cazul persoanei juridice sunt:
- recidiva post-condamnatorie => existã atunci cînd dupã rãmînerea definitivã a unei
hotãrîri de condamnare, persoana juridicã sãvîrşeşte din nou o infracţiune cu intenţie,
iar amenda cu infracţiunea anterioarã nu a fost executatã.
I-ul termen al acestei modalitãţi => condamnarea definitivã la pedeapsa amenzii.
Condiţiile pentru existenţa acestuia sunt:

27
sã existe o hotãrîre definitivã de condamnare la pedeapsa amenzii;
condamnarea sã fi fost pronunţatã pentru o infracţiune sãvîrşitã cu intenţie;
hotãrîrea de condamnare sã nu fie dintre acelea care nu atrag starea de recidivã.
Al II-lea termen al acestei modalitãţi ĩl reprezintã sãvĩrşirea cu intenţie, de cãtre
persoana juridicã, a unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii care
nu a fost executatã.
Condiţiile pentru existenţa lui sunt:
persoana juridicã sã sãvĩrşeascã din nou o infracţiune cu intenţie ;
infracţiunea nouã sã fie sãvĩrşitã ĩnainte ca amenda aplicatã pentru infracţiunea
anterioarã sã fie executatã.
recidiva post-executorie => existã atunci cĩnd dupã rãmĩnerea definitive a unei hotãrĩri
de condamnare, persoana juridicã sãvĩrşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar
amenda pentru infracţiunea anterioarã a fost executatã sau consideratã ca executatã.
I-ul termen al acestei modalitãţi -> o infracţiune a cãrei pedeapsã persoana juridica a
executat-o ori a fost considerată ca executatã.
Condiţiile pentru existenţa acestui termen sunt:
condamnarea la pedeapsa la pedeapsa amenzii a fost executatã sau consideratã ca
executatã;
pedeapsa executatã sau consideratã ca executatã sã fi fost pronunţatã pentru o
infracţiune intenţionatã;
hotãrĩrea de condamnare sã nu fie dintre acelea care nu atrag starea de recidivã.
Al II-lea termen al acestei modalitãţi => sãvĩrşirea unei noi infracţiuni pentru care legea
prevede pedeapsa amenzii şi care a fost sãvĩrşitã cu intenţie de persoana juridicã.
Condiţiile pentru existenţa acestui termen sunt:
infracţiunea sãvĩrşitã din nou sã fie intenţionatã;
sãvĩrşirea infracţiunii sã aibã loc dupã executarea amenzii aplicate pentru infracţiunea
anterioarã sau dupã ce a fost consideratã ca executatã.
Pedeapsa ĩn caz de recidivã pentru persoana juridicã.
Ĩn cazul recidivei post-condamnatorii - amenda stabilitã pentru infracţiunea sãvĩrşitã
ulterior şi amenda aplicatã pentru infracţiunea anterioarã se contopesc, ĩn sensul cã se
stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune ĩn parte şi se aplicã amenda cea
mai mare care poate fi sporitã pĩnã la maximul special, iar dacã acest maxim nu este
ĩndestulãtor se poate adãuga un spor de pĩnã la 1/3 din acest maxim sau chiar pĩnã la
½.
Dacã amenda anterioarã a fost executatã ĩn parte – contopirea se face ĩntre amenda ce
a mai rãmas de executat şi amenda aplicatã pentru infracţiunea sãvĩrşitã ulterior.
Dacã s-a stabiili şi o pedeapsã complementarã – aceasta se aplicã alãturi de pedeapsa
amenzii.
Ĩn cazul recidivei post-executorie – se aplicã pedeapsa amenzii pĩnã la maximul special,
iar dacã acest maxim nu este ĩndestulãtor se poate adãuga un spor de pĩnã la 2/3 din
acest maxim.
PLURALITATEA INTERMEDIARǍ.
Pluralitatea intermediarã -> cĩnd dupã condamnarea definitivã, cel condamnat
sãvĩrşeste din nou o infracţiune, ĩnainte de ĩnceperea executãrii pedepsei, ĩn timpul
executãrii acesteia sau ĩn stare de evadare, şi nu sunt ĩntrunite condiţiile prevãzute de
lege pentru starea de recidivã, pedeapsa se aplicã potrivit regulilor pentru concursul de
infracţiuni -> ne aflãm ĩn faţa unei pluralitãţi de infracţiuni care nu ĩndeplinesc condiţiile
unui concurs de infracţiuni şi nici condiţiile unei stãri de recidivã post-condamnatorie ->
avem o pluralitate intermediarã de infracţiuni.
Sancţiunea pluralitãţii intermediare se face potrivit regulilor pentru concursul de
infracţiuni.

28
Ĩn cazul persoanei juridice, dacã nu sunt ĩntrunite condiţiile prevãzute de recidiva post-
condamnatorie, se aplicã pedeapsa potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.

CAUZELE CARE ĨNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI.

Secţiunea 1. – Consideraţii generale.
CARACTERUL PENAL AL FAPTEI.
Caracterul penal al faptei -> constituie ĩnsuşirea sinteticã a acelei fapte, rezultĩnd din
ĩntrunirea ĩn conţinutul ei a trãsãturilor esenţiale ale unei infracţiuni.
Constatarea existenţei caracterului penal al faptei implicã :
o primã verificare -> ĩntrunirea trãsãturilor esenţiale necesare oricãrei infracţiuni.
o a 2-a verificare -> cercetarea faptului dacã nu existã o cauzã legalã care ar conduce
la excluderea vreuneia dintre aceste trãsãturi, şi deci la ĩnlãturarea caracterului penal
al faptei.
B. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA CAUZELOR CARE ĨNLǍTURǍ CARACTERUL PENAL AL
FAPTEI.
Cauzele care ĩnlãturã caracterul penal al faptei sunt acele stãri, situaţii, cazuri sau
ĩmprejurãri, anume prevãzute de legea penalã, a cãror existenţã, ĩn timpul sãvĩrşirii
faptei, fac ca realizarea eficientã a vreuneia din trãsãturile esenţiale sã devinã
imposibilã.
Cauzele care ĩnlãturã caracterul penal al faptei => au ca efect INEXISTENŢA infracţiunii.
Cauzele care ĩnlãturã caracterul penal al faptei pot fi clasificate ĩn funcţie de mai multe
criterii:
a). Ĩn raport cu trãsãtura esenţialã a infracţiunii asupra cãreia ĩşi produce efectele sunt:
- cauze care privesc trãsãtura esenţialã a pericolului social şi anume :
~~situaţia ĩn care legea permite sau ĩngãduie afectuarea anumitor acte sau acţiuni
care ĩn mod obişnuit, constituie elementul material al unor fapte prevãzute de legea
penalã, apreciindu-se ĩnsã cã acestea nu prezintã gradul de pericol social necesar
pentru existenţa unei infracţiuni (ex: vãtãmarea integritãţii corporale produsã ĩn cazul
unei competiţii sportive desfãşurate reglementar) ;
~~faptele, care potrivit CP, nu prezintã gradul de pericol social al unei infracţiuni ;
~~anumite acţiuni considerate explicit de lega ca fiind socialmente utile şi ĩngãduite
(percheziţia domiciliarã, reţinerea, aplicarea unei mãsuri asiguratorii).
- cauze care vizeazã trãsãtura esenţialã a vinovãţiei => sunt acele stãri, situaţii sau
ĩmprejurãri prevãzute de lege, a cãror prezenţã, ĩn timpul sãvĩrşirii faptei conduce la
ĩnlãturarea sau paralizarea conştiinţei sau voinţei de acţiune a persoanei care
sãvĩrşeşte fapta prevãzutã de legea penalã, ĩnlãturĩnd vinovãţia şi implicit, caracterul
penal al faptei.
Situaţii principale:
legitima apãrare;
starea de necesitate;
constrĩngerea fizicã şi constrĩngerea moralã;
cazul fortuit;
iresponsabilitatea;
minoritatea fãptuitorului;
eroarea de fapt.
Situaţii particulare:
darea de mitã prin constrĩngere;
lovirea inferiorului determinatã de o necesitate militarã.
- cauze care vizeazã trãsãtura esenţialã a prevederei faptei de cãtre legea penalã =>
fac parte situaţiile ĩn care prevederea legalã lipseşte sau a ĩncetat sã mai existe:
~ lipsa dublei incriminãri ĩn cazul faptelor sãvĩrşite ĩn strãinãtate;
~ abrogarea incriminãrii.

29
b). Ĩn raport cu sfera de aplicare sunt:
-> cauze generale – cele reglementate prin normele pãrţii generale a CP şi sunt
ĩntotdeauna aplicare general:
abrogarea incriminãrii;
lipsa dublei incriminãri;
lipsa pericolului social concret al faptei;
unele cauze care ĩnlãturã vinovãţia.
-> cauze speciale – prevãzute de regulã prin norme din partea specialã a CP, avĩnd o
sferã de aplicare restrĩnsã numai la anumite infracţiuni :
constrĩngerea mituitorului la darea de mitã ;
existenţa durerii sau a unor suferinţe rezultate exclusiv a unor sancţiuni legale fiind
inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele ;
lovirea inferiorului ĩn timp de rãzboi.
c). Ĩn raport cu natura lor sunt:
~~ cauze reale -> sunt de natura obiectivã şi cuprind stãrile, situaţiile sau ĩmprejurãrile
ĩn care, ĩn principal, exclud pericolul social al faptei, ori fac ca aceastea sã nu fie
prevãzutã de legea penalã.
~~ cauze personale -> sunt cele de naturã subiectivã şi ale cãror efecte se rãsfrĩng ĩn
principal asupra subiectului. Ele opereazã numai faţã de fãptuitori.
C. CONSTATAREA EXISTENŢEI CAUZELOR CARE ĨNLǍTURǍ CARACTERUL PENAL AL
FAPTEI.
Pentru ca aceste cauze care ĩnlãturã caracterul penal al faptei sã producã efecte
trebuie sã fie CONSTATATE şi REŢINUTE de organul judiciar competent.
Organul judiciar trebuie sã desfãşoare ca activitãţi:
sã verifice dacã fapta sãvĩrşitã este prevãzutã de legea penalã;
sã cerceteze, cĩnd constatã cã fapta este prevãzutã de legea penalã, dacã aceastã
faptã ĩntruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni;
sã verifice dacã nu existã vreo cauzã.
Ĩn raport de rezultatul acestor constatãri -> organul judiciar va lua mãsurile legale care
se impun.
Secţiunea a II-a. – Legitima apãrare.
LEGITIMA APǍRARE => acţiunea de apãrare a unei persoane determinată de nevoia de
a ĩnlătura un atac material, direct, imediat si injust, ĩndreptat ĩmpotriva sa, a altuia sau
ĩmpotriva unui interes obştesc, şi care pune ĩn pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat ori interesul său obştesc, sau pentru a respinge pătrunderea fără drept a
unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau pun alte mijloace, ĩntr-o locuinţă,
ĩncăpere sau loc ĩmprejmuit ori delimitat prin semne de marcare, apărare care se
realizează prin săvĩrşirea unei fapte prevăzute de legea penala, proporţională cu
gravitatea pericolului şi cu ĩmprejurările ĩn care s-a produc atacul.
CONDIŢIILE LEGITIMEI APĂRARI.
Pentru ca legitima aparare sa fie considerata ca atare se cer indeplinite anumite
conditii legale cumulative si necesare referitoare la existenta agresiunii si la actiunea
de aparare.
Legitima aparare apare ca o:
~ modalitate generala => cind atacul este indreptat impotriva persoanei umane sau
interesului obstesc.
~ modalitatea speciala => cind atacul consta in patrunderea fara drept, prin violenta,
viclenie, efractie sau prin alte asemenea mijloace, in domiciliul unei persoane sau loc
imprejmuit ori delimitat prin semne de marcare.
a). Conditiile privind atacul in cazul legitimei aparari, modalitatea generala.
Acestea sunt:
Sa existe un atac. Consta in : - comportari activ agresive; - comportari pasiv agresive.

30
Atacul sa fie material;
Atacul sa fie direct;
Atacul sa fie imediat;
Atacul sa fie injust;
Atacul sa puna in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc.
b). Conditiile privind apararea in cazul legitimei aparari, modalitatea generala.
APARAREA => motivata de pericolul grav creat prin declansarea agresiunii, constituie o
reactie care tinde a contracara actiunea sau inactiunea agresorului, de a o face
inofensiva.
Apararea poate fi:
aparare pasiva = actiuni care sa impiedice efectele nocive ale atacului;
aparare activa = riposta cu consecinte pagubitoare pentru agresor.
Subiectul apararii poate fi :
persoana fizica care se apara impotriva unui atac indreptat impotriva sa sau a
drepturilor sale;
persoana fizica care intervine impotriva unui atac contra altei persoane fizice;
persoana fizica care intervine impotriva unui atac contra intereselor obstesti.
Conditiile ce trebuie indeplinite cumulativ pentru a nu atrage raspunderea penala a
autorului ripostei prin care se inlatura agresiunea sunt :
~ riposta impotriva unui atac sa fie materializata intr-o fapta prevazuta de legea
penala;
~ riposta sa fie necesara pentru respingerea atacului;
~ riposta trebuie sa fie indreptata impotriva agresorului;
~ riposta sa se desfasoare in limitele proportionalitatii atacului. Aici, avem: - excesul de
aparare justificat; - excesul scuzabil.
c). Conditiile referitoare la atac in cazul legitimei aparari, modalitatea speciala.
Sunt reprezentate de:
atacul consta intr-o actiune de patrundere in locurile stabilite de lege, prin violenta,
efractie sau prin alte mijloace;
actiunea de patrundere intr-unul din locurile enumerate de lege trebuie sa apartina
unei persoane fizice responsabile si sa fie un act de vointa al acesteia;
actiunea de patrundere intr-unul din locurile stabilite de lege sa se realizeze fara nici un
temei legal;
obiectul atacului manifestat in conditiile manifestate mai sus, poate fi orice interes sau
bunuri juridice personale protejate panal fara a exista vreo limita.
d). Conditiile privitoare la aparare in cazul legitimei aparari, modalitatea speciala.
Acestea sunt:
~ riposta prin care se respinge patrunderea in locurile enumerate de lege sa constituie
o fapta prevazuta de legea penala;
~ riposta poate fi exercitata de orice persoana particulara sau de un reprezentant al
autoritatii;
~ riposta sa se exercite in scopul apararii;
~ mijloacele necesare ripostei pot fi pregatite din timp sau pot fi improvizate;
~ bunurile sau valorile aparate prin riposta sa apartina agresorului;
~ riposta sa respinga patrunderea fara drept in locurile enumerate si prin mijloacele
prevazute de lege.
EFECTELE LEGITIMEI APARARI.
In masura in care se constata existenta legitimei aparari indiferent daca este vorba de
legitima aparare, modalitate generala sau speciala, aceasta are ca efect inlaturarea
caracterului penal al faptei savirsite pentru inlaturarea atacului sau pentru a respinge
patrunderea fara drept prin mijloacele si in locurile prevazute de lege, intrucit cel care a
comis o asemenea fapta a actionat sub presiunea constringerii exercitata de agresor 

31
desi fapta comisa este prevazuta de legea penala, ea nu constituie infractiune intrucit
lipseste vinovatia faptuitorului.
La modalitatea generala a legitimei aparari -> faptuitorul trebuie sa faca dovada ca a
savirsit fapta in stere de legitima aparare.
La modalitatea speciala a legitimei aparari -> faptuitorul nu trebuie sa faca dovada,
deoarece aceasta stare se prezuma.
In principiu – constatarea legitimei aparari inlatura nu numai caracterul penal al faptei,
ci si caracterul acesteia de fapta ilicita civila, ca temei al raspunderii civile.
In practica judiciara s-a decis ca in caz de exces justificat de aparare, fapta savirsita de
inculpat, in masura in care implica vreo culpa a acestuia, poate fi generatoare de
raspundere civila.
Sectiunea a III-a. – Starea de necesitate.
STAREA DE NECESITATE – savirsirea unei fapte prevazute de legea penala pentru
salvarea unor valori sociale ocrotite de lege, de un pericol iminent si care nu poate fi
inlaturat altfel. Aceasta inseamna ca nu poate fi tras la raspundere penala cel care
savirseste o astfel de fapta deoarece, nu exista vinovatia faptuitorului, astfel ca este
inlaturat caracterul penal al faptei.
Spre deosebire de legitima aparare unde pericolul izvoraste dintr-un atac al al
agresorului impotriva celui care se apara, in STAREA DE NECESITATE pericolul este
creat de diferite intimplari sau simple accidente impotriva carora cel amenintat
reactioneaza, prejudiciind de cele mai multe ori o persoana care nu are nici o vina
pentru producerea pericolului.
Din analiza dispozitiilor CP rezulta ca in momentul aparitiei unor imprejurari care
lezeaza anumite valori sociale ocrotite de legea penala – se creaza un pericol datorita
caruia se impune o actiune de salvare.
Conditiile prevazute de existenta starii de necesitate se refera: - la pericol; - la actiunea
de salvare.
Conditiile privitoare la PERICOL in cazul starii de necesitate sunt:
sa existe un pericol;
sa fie imediat (iminent si actual);
sa ameninte viata, integritatea corporala sau sanatatea unei persoane, un bun
important al acesteia, ori un interes obstesc care, potrivit CP, pot fi salvate in conditiile
starii de necesitate;
sa fie inevitabil.
Conditiile privitoare la ACTIUNEA DE SALVARE in cazul starii de necesitate sunt:
~ actiunea de salvare trebuie sa se concretizeze intr-o fapta prevazuta de legea
penala;
~ actiunea de salvare a valorilor amenintate de pericol trebuie sa fie necesara;
~ actiunea de salvare sa nu produca urmari vadit mai grave decit cele care s-ar fi putut
produce daca pericolul nu este inlaturat;
~ actiunea de salvare sa nu fie infaptuita de catre persoana sau pentru o persoana care
avea obligatia de a infrunta pericolul.
Efectele starii de necesitate sunt reprezentate de:
a). Asupra laturii penale a cauzei.
Potrivit legislatiei penale, starea de necesitate inlatura caracterul penal al faptei, ca
urmare a lipsei de vinovatie rezultate din existenta constringerii.
Cind la actiunea de salvare au participat mai multe persoane, existenta constringerii va
fi examinata separat pentru fiecare participant.
Actiunea de salvare deci este comisa sub imperiul constringerii, al amenintarii
pericolului iminent si, drept urmare, faptuitorul nu a actionat cu vointa libera, fiind
nevinovat. Fapta savirsita in asemenea conditii nu este infractiune si pe cale de
consecinta nu atrage raspunderea penala.

32
b). Asupra laturii civile a cauzei.
Inlaturarea caracterului penal al faptei prevazute de legea penala, savirsita in stare de
necesitate nu conduce si la excluderea raspunderii civile a faptuitorului.
In cazul intervenientului, persoana vatamata va putea cere ca actiunea in daune sa fie
indreptata impotriva persoanei salvate de la pericol. Daca in sarcina persoanei
prejudiciate poate fi retinuta o culpa exclusiva in producerea starii de pericol,
faptuitorul actiunii de salvare nu va putea fi tras la raspundere civila.
Daca au fost depasite limitele starii de necesitate, faptuitorul care se face vinovat de
producerea urmarilor vadit mai grave, va raspunde civil.
Sectiunea a IV-a. – Constringerea fizica si constringerea morala.
CONSTRINGEREA FIZICA – denumita si forta majora, exista atunci cind faptuitorul este
supus unei presiuni fizice careia nu-i poate rezista, savirsind sub influenta acesteia o
fapta prevazuta de legea penala.
CONSTRINGEREA MORALA – denumita si amenintare, exista atunci cind faptuitorul este
supus unei presiuni psihice, irezistibile, determinindu-l sa comita o fapta prevazuta de
legea penala.
Teoriile doctrinei moderne justifica in mod diferit constringerea fizica si constringerea
morala.
=> in cazul constringerii fizice subiectul nu actioneaza propriu-zis ci corpul sau este
folosit ca un instrument de distrugere de catre fortele constringatoare, in acest caz,
faptuitorul nu actioneaza ci este actionat.
=> in cazul constringerii morale exista o presiune care se exercita asupra vointei
subiectului, ea presupune o amenintare cu un rau important care impiedica pe faptuitor
sa ia o hotarire in mod liber, obligindu-l pe acesta sa se hotarasca intr-un singur sens,
acela voit de persoana care exercita constringerea.
Spre deosebire de legitima aparare si de starea de necesitate in care constringerea
psihica decurge dintr-o anumita stare sau situatie, constringerea fizica si cea morala
sunt rezultatul direct si nemijlocit al unei actiuni care vizeaza fizicul si psihicul
persoanei constrinse a savirsi o fapta prevazuta de legea penala.
CONDITIILE CE TREBUIE INDEPLINITE CUMULATIV pentru ca constringerea fizica (forta
majora) sa inlature caracterul penal al faptei sunt:
existenta unei constringeri asupra fizicului unei persoane. Sursa acestei constringeri
poate fi:
umana (energia unei persoane);
proces fiziologic (epilepsie, stare de lesin);
forta a naturii (uragan, inundatii);
animal periculos (cal naravas, ciine rau);
o masina.
persoana constrisa fizic sa nu poata opune rezistenta eficace actiunii de constringere.
fapta savirsita sub presiunea constringerii fizice sa fie prevazuta de legea penala.
CONDITIILE CE TREBUIE INDEPLINITE CUMULATIV pentru ca constringerea psihica
(amenintarea) sa inlature caracterul penal al faptei sunt:
existenta constringerii prin amenintare asupra psihicului unei persoane;
existenta starii de pericol grav pentru persoana amenintata sau pentru o alta persoana;
imposibilitatea inlaturarii pericolului decit printr-o fapta prevazuta de legea penala.
EFECTELE constringerii fizice si ale constringerii morale:
a). Asupra laturii penale a cauzei.
Legea penala romana prevede ca atit constringerea fizica, cit si constringerea morala
constituie – cauze de inlaturare a caracterului penal al faptei ca urmare a lipsei
trasaturii esentiale care se refera la savirsirea faptei cu vinovatie si drept urmare,
exclud raspunderea penala.

33
Daca actiunea de constringere a fost efectuata fata de 2 sau mai multe persoane, in
astfel de situatie fiecare persoana va beneficia in parte de cauza de excludere a
vinovatiei.
b). Asupra laturii civile a cauzei.
In principiu, persoana care a savirsit fapta in stare de constringere fizica sau morala NU
raspunde de urmarile civile ale faptei sale deoarece n-au fost produse de libera sa
vointa.
Daca se va dovedi ca persoana constrinsa a avut o culpa, se va aplica principiul general
al raspunderii pentru culpa.
Sectiunea a V-a. – Cazul fortuit.
CAZUL FORTUIT = exista ori de cite ori actiunea sau inactiunea unei persoane a produs
un rezultat pe care acea persoana nu l-a conceput si nu l-a urmarit, producerea fiind
datorata unei imprejurari neasteptate, adica actiunii unei forte (energii) a carei
interventie nu a putut fi prevazuta.
CAUZELE imprejurarilor fortuite:
~ unele fenomene naturale (cutremure, inundatii, furtuni);
~ imprudenta victimei;
~ anumite stari maladive ale infractorului (lesin, infarct);
~ comportarea unor iresponsabili (minori, nebuni, somnambuli);
comportarea imprevizibila a unor animale sau defectiuni tehnice imprevizibile pot
produce efecte in ceea ce priveste momentul in care intervin.
CONDITIILE ce trebuie intrunite cumulativ pentru existenta cazului fortuit si pentru ca
acesta sa inlature caracterul penal al faptei sunt reprezentate de:
actiunea sau inactiunea unei persoane sa fi produs un rezultat vatamator datorita
intrarii in concurs cu o energie straina de cunostinta si vointa acelei persoane;
interventia imprejurarii care a determinat producerea rezultatului sa fi fost
imprevizibila;
actiunea sau inactiunea peste care s-a suprapus imprejurarea fortuita sa constituie o
fapta prevazuta de legea penala.
EFECTELE cazului fortuit.
a). Asupra laturii penale a cauzei.
Constatarea de catre organele judiciare a cazului fortuit are ca efect inlaturarea
caracterului penal al faptei si prin urmare excluderea raspunderii penale a faptuitorului
deoarece nu exista vinovatie.
b). Asupra laturii civile a cauzei.
Cazul fortuit in forma sa simpla, inlatura si raspunderea civila prin prejudiciile materiale
cauzate.
In cazurile complexe:
daca, si in masura in care se constata existenta unei culpe imputabile faptuitorului, de
natura sa angajeze raspunderea civila a acestuia, va putea fi pusa in discutie problema
pretentiilor civile.
poate fi trasa la raspundere civila pentru prejudiciile cauzate persoanei (alta decit
faptuitorul) din culpa careia s-a creat imprejurarea care a condus la producerea
rezultatului pagubitor.
Sectiunea a VI-a. – Iresponsabilitatea.
Iresponsabilitatea => acea stare de incapacitate psihica a unei persoane daca in
momentul savirsirii faptei fie din cauza alienatiei mintale, fie din alte cauze, nu poate sa
dea seama de actiunile sau inactiunile sale cit si de urmarile acestora ori nu poate sa-si
dirijeze vointa in chip constient in raport cu aceste cauze.
In legatura cu justificarea teoretica a inlaturarii caracterului penal al faptei comise de
un iresponsabil, exista mai multe conceptii.
Starea de iresponsabilitate in conceptia legii penale romane cuprinde:

34
alienatia mintala;
alte cauze care influenteaza capacitatea.
a). ALIENATIA MINTALA => in stiinta dreptului penal este definita ca fiind orice stare de
alterare a facultatilor mintale provenite dintr-o cauza patologica, o anormalitate
fiziologica, o leziune organica sau orice alta cauza morbida.
Starea de alienatie mintala atrage iresponsabilitatea subiectului ca urmare a
influentelor hotaritoare pe care tulburarile psihice le exercita asupra proceselor
cognitive, volitive si afective cit si a proceselor psihice integratoare a constiintei.
b). ALTE CAUZE => in anumite conditii afecteaza capacitatea de intelegere si de vointa
a faptuitorului. Asemenea cauze nu altereaza facultatile psihice, ci pot provoca numai o
stare de deviere psihica trecatoare. Din cadru acestora fac parte starile afective
(pasiuni, emotii), somnul, somnambulismul, hipnoza, sugestia.
CONDITIILE ce trebuie indeplinite cumulativ pentru ca iresponsabilitatea sa inlature
caracterul penal al faptei sunt:
~ sa existe o stare de incacitate psihica;
~ starea de incapacitate psihica sa existe in momentul savirsirii faptei;
~ starea de incapacitate psihica sa fie determinata de alienatie mintala sau alte cauze;
~ fapta savirsita in stare de iresponsabilitate sa fie prevazuta de legea penala.
EFECTELE iresponsabilitatii:
a). Asupra laturii penale a cauzei.
Potrivit legii penale romane, iresponsabilitatea constituie o cauza personala, subiectiva,
care inlatura caracterul penal al faptei prin aceea ca exclude vinovatia subiectului,
implicit existenta infractiunii.
Prin interventia unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei nu dispare insa fapta
concreta in obiectivitatea ei, ci numai caracterul penal al faptei => ca urmare,
faptuitorului nu i se va putea aplica o pedeapsa insa se vor putea lua impotriva sa
masuri de siguranta conform CP, deoarece, obiectiv, fapta intruneste trasaturile
caracterului modelului legal de incriminare.
b). Asupra laturii civile cauzei.
In cazurile de iresponsabilitate se poate ivi si problema raspunderii civile, fie fata de
persoana lipsita de capacitate psihica in momentul savirsirii faptei, fie in raport cu
persoanele care aveau obligatia de a asigura paza si supravegherea iresponsabilului,
daca in sarcina acestora se poate retine vreo culpa.
Sectiunea a VII-a. – Betia.
BETIA -> reprezinta o stare psihofizica anormala in care se gaseste o persoana datorita
efectelor produse asupra organismului sau si asupra facultatilor sale psihice de anumite
substante excitante sau narcotice consumate de acea persona ori introduse in corpul
sau.
In raport cu PROVENIENTA sa, betia poate avea ca forme de baza:
betia determinata de alcool (intoxicatia etilica);
betia rece (consumul de stupefiante).
In functie de MODUL IN CARE S-A AJUNS LA ACEASTA betie, betia poate fi:
~ accidentala sau involuntara;
~ voluntara;
~ ocazionala;
~ cronica.
Dupa GRADUL DE INTOXICARE, betia poate fi:
completa;
incompleta.
Starea de betie VOLUNTARA COMPLETA – produsa de alcool sau de alte substante NU
inlatura caracterul penal al faptei. Ea constituie o circumstanta atenuanta sau
agravanta.

35
Starea de betie COMPLETA si ACCIDENTALA, ca urmare a lipsei de vinovatie – singura
forma a betiei care INLATURA caracterul penal al faptei.
CONDITIILE ce trebuie indeplinite CUMULATIV de betie pentru a inlatura caracterul
penal al faptei sunt:
_ faptuitorul sa se fi gasit in momentul savirsirii faptei in stare de betie datorita
alcoolului sau altei substante;
_ starea de betie sa fie accidentala;
_ starea de betie sa fie completa;
_ fapta savirsita in stare de betie sa fie prevazuta de legea penala.
EFECTELE stării de beţie.
a). Efectele ĩn caz de beţie accidentală.
Starea de betie accidentala completa constatata de organul judiciar competent inlatura
caracterul penal al faptei, ca urmare a lipsei de vinovatie.
Starea de betie accidentala completa va inlatura si raspunderea civila numai daca nu
se va retine o culpa faptuitorului, cind va putea fi obligat la repararea prejudiciului.
Acela care a provocat starea de betie faptuitorului va raspunde potrivit CP, situatie in
care va fi obligat si la reparatii civile.
Daca starea de betie accidentala este incompleta, capacitatea psihica a faptuitorului
este numai diminuata, imprejurare in care nu va avea ca efect inlaturarea caracterului
penal al faptei, ci va constitui numai o circumstanta atenuanta.
b). Efectele in caz de betie voluntara.
Indiferent de forma de betie completa sau incompleta a betiei voluntare => aceasta
constituie o circumstanta agravanta.
Betia voluntara (completa sau incompleta) poate fi si ocazionala => in acest caz betia
va constitui o circumstanta atenuanta.
Betia voluntara, potrivit CP, nu este o cauza care sa inlature caracterul penal al faptei
deoarece faptuitorul a ajuns voit in aceasta stare.
Sectiunea a VIII-a. – Minoritatea faptuitorului.
MINORITATEA FAPTUITORULUI – acea stare de incapacitate psihica, in care se afla
minorul datorita insuficientei sale dezvoltari psihico-fizice si care il pune in
imposibilitatea de a intelege semnificatia sociala a faptelor sale si de a-si manifesta in
mod constient vointa.
Fata de minorii care nu raspund penal dar care au savirsit o fapta prevazuta de legea
prevazuta de legea penala pot fi luate numai masuri de ocrotire.
CONDITIILE in care minoritatea faptuitorului inlatura caracterul penal al faptei, intrunite
cumulativ, sunt:
sa se fi savirsit o fapta prevazuta de legea penala;
fapta sa fie comisa de un minor care nu indeplineste conditiile legale pentru a raspunde
penal (sa nu fi implinit 14 ani, sau de un minor care a depasit 14 ani dar nu a implinit
16 ani, fara discernamint);
minorul sa nu fi indeplinit conditiile legale pentru a raspunde penal in momentul
savirsirii faptei => daca minorul avea in momentul comiterii faptei > de 16 ani,
conditia legala nu este indeplinita, iar fapta comisa este infractiune.
EFECTELE starii de minoritate.
a). Asupra laturii penale a cauzei.
Pentru minorii care nu au implinit 14 ani, inlaturarea caracterului pena al faptei are loc
neconditionat, fata de acestia pot fi luate numai masuri de ocrotire.
Daca minorul a fost inlesnit sau ajutat in orice mod, cu intentie, la savirsirea faptei
prevazute de legea penala, de catre un major => acesta va fi tras la raspundere penala
pentru participatie improprie.

36
In cazul minorilor care au implinit 14 ani, dar nu au implinit 16 – inlaturarea caracterului
penal al faptei va putea avea loc numai daca se constata ca au savirsit fapta fara
discernamint, in caz contrar, fapta va fi infractiune.
b). Asupra laturii civile a cauzei.
Pretentiile civile rezultate din fapta prevazuta de legea penala savirsita de un minor
care nu a implinit 14 ani – nu poate face obiectul unei actiuni civile –> nu este insa
exclusa raspunderea civila a persoanelor care, la data savirsirii faptei, aveau in ingrijire
si paza minorul.
In cazul minorilor intre 14 – 16 ani, in functie de stabilirea existentei sau inexistentei
discernamintului, trebuie declansat procesul penal si poate exista si posibilitatea
formarii pretentiilor civile.
Sectiunea a IX-a. – Eroarea in dreptul penal.
EROAREA =>recunoasterea sau cunoasterea gresita de catre cel care savirseste o
fapta prevazuta de legea penala, in momentul comiterii acesteia, fie a unei stari,
situatii sau imprejurari, esentiala pentru corecta caracterizare a acelei fapte, fie a unei
dispozitii legale.
Sunt mai multe feluri de eroare in functie de diferite criterii.
Dupa OBIECTUL asupra caruia poarta eroarea:
EROARE DE FAPT -> exista cind faptuitorul in momentul comiterii faptei nu a cunoscut
sau a cunoscut gresit o stare, imprejurare sau situatie de care tine caracterul penal al
faptei sau caracterul calificat al acesteia.
EROARE DE DREPT -> necunoasterea sau cunoasterea gresita a unei norme juridice.
In functie de INTINDEREA EFECTELOR JURIDICE:
= EROARE PRINCIPALA => priveste un element costitutiv al infractiunii.
= EROARE SECUNDARA => priveste numai gravitatea faptei, fara a afecta gravitatea
acesteia.
In raport cu FACTORII ce au determinat eroarea:
_ EROARE PRIN NECUNOASTERE -> limitarea numai la un anumit sector de cunostinte.
_ EROARE PRIN AMAGIRE -> provocata prontr-o actiune de inselare a bunei credinte,
exercitata de o persoana asupra altei persoane.
Potrivit POSIBILITATILOR DE EVITARE:
EROAREA INVINCIBILA – necunoasterea a fost atit de completa ca este exclusa orice
preocupare de verificare sau de informare in plus.
EROAREA VINCIBILA – atunci cind cel aflat in eroare si-ar fi putut da seama ca greseste
daca ar fi simtit nevoia de a verifica, de a elimina orice indoiala, adica daca era mai
atent si-ar fi dat seama ca greseste.
EROAREA DE FAPT PRINCIPALA.
Eroarea de fapt principala => necunoasterea sau cunoasterea gresita, de catre cel care
savirseste o fapta prevazuta de legea penala in momentul comiterii acesteia, a unei
stari, situatii sau imprejurari esentiale pentru caracterizarea juridica a acestei fapte.
Eroarea de fapt principala -> contine o lipsa de concordanta intre ceea si-a inchipuit
faptuitorul si realitate.
Pentru ca eroarea de fapt principala sa opereze, CONDITIILE ce trebuie indeplinite
cumulativ sunt:
fapta savirsita sa fie prevazuta de legea penala;
faptuitorul sa nu fi cunoscut in momentul savirsirii faptei existenta unei stari, situatii
sau imprejurari de care depinde caracterul penal al acesteia;
eroarea trebuie sa existe in tot timpul efectuarii actelor de executare a faptei.
EFECTELE erorii de fapt se produc atit in cazul faptelor pe care legea le incrimineaza
cind sunt savirsite CU INTENTIE, cit si in cazul acelora pe care legea le incrimineaza si
atunci cind sunt savirsite DIN CULPA, daca sunt intrunite conditiile specifice fiecaruia
dintre ipoteze.

37
La FAPTA PENALA SAVIRSITA CU INTENTIE – eroarea de fapt principala are ca efect
inlaturarea caracterului penal al acesteia intrucit lipseste vinovatia.
In cazul faptei incriminate savirsita din culpa -> eroarea de fapt principala inlatura
caracterul penal al faptei numai daca necunoasterea starii, situatiei sau imprejurarii de
care depinde caracterul penal al faptei, nu este ea insa si rezultatul culpei.
Eroarea de fapt principala constituie o cauza personala, care nu radiaza asupra
celorlalti faptuitori.
Eroarea de fapt principala nu inlatura raspunderea civila.
Cind eroarea provine de la subiectul pasiv al infractiunii, faptuitorul nu va raspunde
civil.
EROAREA DE FAPT SECUNDARA.
Eroarea de fapt secundara => consta in aceea ca faptuitorul in momentul savirsirii
infractiunii, nu a cunoscut o imprejurare care sa constituie o circumstanta agravanta a
acestei infractiuni.
Pentru ca eroarea de fat secundara sa inlature caracterul penal al faptei trebuie
intrunite cumulativ ca CONDITII:
faptuitorul sa fi savirsit o infractiune;
faptuitorul sa se fi aflat in eroare in timpul si pe durata comiterii infractiunii;
eroarea sa se refere asupra unui element circumstantial de agravare a infractiuni.
Efectele erorii de fapt secundare se materializeaza prin inlaturarea aplicarii agravantei,
faptuitorul raspunzind penal pentru infractiunea in varianta tip a acesteia.
EROAREA DE DREPT.
Eroarea de drept extrapenal – forma a erorii de drept al carui obiect este format dintr-o
norma apartinind altei ramuri de drept (civil, comercial, familiei, etc) si se infatiseaza ca
o forma a erorii de drept.
Eroarea de drept penal – forma a erorii de drept in care faptuitorul nu cunoaste sau
cunoaste gresit o norma cu caracterul penal in momentul comiterii faptei

RASPUNDEREA PENALA.
Prevenirea si combaterea infractiunilor se realizeaza doar in conditiile in care sunt
intreprinse cumulative:
initiative legislative;
masuri de natura economica, sociala, religioasa si educativa.
Un rol aparte in prevenirea si combaterea infractiunilor il au normele juridice penale
care reglementeaza conduita oamenilor:
~ dupa ce acestia au savirsit infractiuni (relatii sociale de conflict);
~ inainte ca acestia sa savirseasca infractiuni, din momentul intrarii in vigoare a legii
penale (relatii de conformare).
Deoarece normele penale reglementeaza conduita persoanelor precum si relatiile
dintre ele, in raport cu valorile sociale fundamenta ;le ocrotite de legea penala =>
acestea au ca scop prevenirea savirsirii infractiunilor care lezeaza valorile sociale
fundamentale prevazute de CP in vigoare.
Acest scop realizat:
~~ principal = pe calea respectarii prevederilor legilor penale.
~~ in subsidiar = pe calea constringerii, adica a aplicarii de sanctiuni prevazute de
lege pentru savirsirea infractiunilor.
In activitatea de aparare impotriva infractiunilor prin aplicarea de sanctiuni apare un
raport social special intre acei care duc lupta (organelle specializate ale statului) si cei
impotriva carora se duce lupta (infractorii).
Acest raport special este reglementa de normele dreptului penal -> fiind un raport de
aparare a valorilor sociale fundamentale, are ca trasatura esentiala faptul ca nu apare
ca rezultat al unui acord de vointa intre parti, ci este impus prin forta imperativa a legii.

38
RASPUNDEREA PENALA – este o forma a raspunderii juridice si sta alaturi de:
_ raspunderea civila;
_ raspunderea administrativa;
_ raspunderea disciplinara.
Prin RASPUNDERE JURIDICA = obligatia unei persoane de a suporta o anumita
consecinta juridica sau o anumita sanctiune, deoarece a incalcat un drept al altuia.
Prin RASPUNDEREA PENALA se intelege:
__ in sens restrins -> obligatia unei persoane de a suporta o sanctiune penala, o
pedeapsa, deoarece a savirsit o infractiune;
__ in sens larg -> nu numai obligatia de a suporta o sanctiune ci si dreptul de a aplica o
pedeapsa, care revine statului, prin instanta de judecata.
Raspunderea penala -> pe linga trasaturile caracteristice ale raspunderii juridice in
general are si unele insusiri proprii care o particularizeaza in raport cu celelalte forme
ale raspunderii juridice.
PARTICULARITATILE raspunderii penale ca forma a raspunderii penale sunt:
~ fapta care atrage raspunderea penala trebuie sa fie o infractiune;
~ subiectele raspunderii penale sunt statul ca subiect activ (exercita constringere
juridica) si infractorul ca subiect pasiv (trebuie sa suporte aplicarea si executarea
sanctiunii);
~ continutul raportului juridic de raspundere penala este format din drepturi si obligatii
corelative ale subiectilor.
STATUL (subiectul activ al raspunderii penale):
dreptul – de a-l trage la raspundere penala pe infractor;
obligatia – de a-l sanctiona numai daca este vinovat.
INFRACTORUL (subiectul pasiv al raspunderii penale):
dreptul – de a raspunde si a fi sanctionat numai in limitele legii;
obligatia – de a executa pedeapsa sau masura educativa sau masura de siguranta.
~ obiectul raportului de raspundere penala il constituie sanctiunea aplicata celui ce a
savirsit fapta ilicita -> subiectul pasiv va suferi sanctiunile de drept penal (pedepsele,
masurile educative, masurile de siguranta).
RASPUNDEREA PENALA -> o institutie fundamentala a dreptului penal cuprinzind un
ansamblu de dispozitii privitoare la realizarea prin constringere a ordinii juridice penale
– dispozitii ce se refera la conditiile in care ia in nastere raportul juridic penal de
conflict, la continutul si la modul de solutionare a acestui raport, la cauzele care fac ca
raspunderea penala sa fie inlaturata sau la cauzele in care ea poate fi inlocuita cu o alta
forma de raspundere penala.
Cadrul juridic al raspunderii penale -> cuprinde dispozitiile CP in vigoare referitoare la
raspunderea penala.
PRINCIPIILE RASPUNDERII PENALE
Principiile raspunderii penale => acele idei si reguli dirignitoare care fixeaza cadrul
juridic al raspunderii penale cuprinse in normele ce reglementeaza aceasta institutie.
Sunt principii ale raspunderii penale:
infractiunea este singurul temei al raspunderii penale;
personalitatea raspunderii penale;
unicitatea raspunderii penale;
celeritatea raspunderii penale;
inevibilitatea raspunderii civile – cu conditia sa nu existe o situatie care sa inlature
raspunderea penala;
individualitatea raspunderii civile – se realizeaza prin 3 modalitati:
modalitatea legala – efectuata de legiuitor care fixeaza diferite pedepse ;
modalitatea juridical – atribuita instantei de judecata cu ocazia solutionarii cauzei;

39
modalitatea administrativa – se realizeaza la locul de efectuare a pedepsei de catre
adm. penitenciarului cu privire la regimul de executare.
prescriptibilitatea raspunderii civile.
EXCEPTIILE de la caracterul inevitabil al raspunderii penale se impart in:
cauze de inlocuire a raspunderii penale cu alte forme de raspundere juridica;
cauze de inlaturare a raspunderii penale: - amnistia; - lipsa plingerii prealabile; -
impacarea partilor; - prescriptia.
SECTIUNEA I – INLOCUIREA RASPUNDERII PENALE.
Institutia inlocuirii raspunderii penale se face printr-o masura cu character
administrative, modalitate reglementata de dispozitiile art. 90, 91 si 98 CP in vigoare.
INLOCUIREA RASPUNDERII PENALE – masura prin care instantele de judecata dispun in
conditiile legii, in locul sanctiunii penale, aplicarea unor sanctiuni cu caracter
administrativ.
CARACTERISTICILE institutiei inlocuirii raspunderii penale constau in:
recunoasterea caracterului infractional al faptei;
constatarea faptului ca, in raport cu gradul redus de pericol social concret al faptei si de
imprejurarile cauzei, restabilirea ordinii de drept este mai eficienta prin stabilirea unei
alte forme de constringere juridica.
CONDITIILE inlocuirii raspunderii penale cu raspunderea care atrage o sanctiune cu
caracter administrativ sunt:
cele privind infractiunea.
~ in cazul infractiunilor prevazute de art. 208 (furtul), 213 (abuzul de incredere), 215
alin. 1 (inselaciunea), 215* alin. 1 (delapidarea de catre functionar), 217 alin. 1
(distrugerea), 219 alin. 1 (distrugerea din culpa) CP, daca valoarea pagubei nu
depaseste 10 lei sau infractiunea prevede art. 249 CP (neglijenta la serviciu), daca
valoarea pagubei nu depaseste 50 lei – pedeapsa este inchisoarea de cel mult 1 an sau
amenda;
~ fapta in continutul ei concret si in imprejurarile in care a fost savirsita, prezinta un
grad de pericol social redus sin u a produs urmari grave;
~paguba pricinuita prin infractiune a fost integral reparata pina la pronuntarea hotaririi.
cele privind persoana infractorului.
~ din atitudinea infractorului dupa savirsirea infractiunii rezulta ca acesta regreta fapta;
~ sunt suficiente date ca faptuitorul poate fi indreptat fara a i se aplica o pedeapsa;
~ faptuitorul sa nu mai fi fost anterior condamnat sau sa nu se fi aplicat de 2 ori
sanctiuni cu caracter administrativ.
inlocuirea in caz de pluralitate de infractori sau de infractiuni.
In caz de pluralitate de infractori => poate avea loc numai pentru acei infractori fata de
care sunt indeplinite conditiile raspunderii penale.
In caz de concurs de infractiuni => pentru fiecare infractiune in parte daca sunt de
asemenea indeplinite conditiile raspunderii penale.
Instanta de judecata daca constata ca sunt indeplinite conditiile necesare pentru
inlocuirea raspunderii penale aplica una din sanctiunile cu caracter administrativ: --
mustrarea; -- mustrarea cu avertisment; -- amenda de la 10 – 1 000 lei.
SECTIUNEA A II-A – CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA.
CAUZELE care inlatura raspunderea penala => constau in anumite situatii, stari sau
imprejurari, posterioare savirsirii infractiunii care, in interesul societatii si in baza
conditiilor prevazute de lege, determina inutilitatea sau inoportunitatea tragerii la
raspundere penala a faptuitorului.
Dintre MOTIVELE inlaturarii raspunderii penale se pot enunta:
scurgerea unui anumit timp de la savirsirea infractiunii si pina la tragerea la raspundere
penala a infractotului;

40
producerea unor schimbari social-politice care il determina pe legiuitor sa nu mai
considere necesara tragerea la raspundere penala pentru anumite infractiuni;
existenta unumitor relatii intre infractor si victima care determina pe cel vatamat sa nu
mai depuna plingere prealabila sau daca a depus-o sa o retraga.
CATEGORIILE CAUZELOR care inlatura raspunderea penala sunt:
amnistitia;
prescriptia;
lipsa plingerii prealabile si retragerea acesteia;
impacarea partilor.
Cauzele care inlatura raspunderea penala NU influenteaza nici caracterul penal al
faptei, nici raspunderea penala ci numai PEDEAPSA. De asemenea, NU opereaza nici
asupra consecintelor civile produse prin savirsirea infractiunii, deoarece inlatura doar
consecintele penale ale infractiunii.
A). AMNISTIA.
AMNISTITIA => este un act de clementa, acordat prin lege organica, in temeiul unor
considerente social-politice si de politica penala, prin care se inlatura raspunderea
penala, executarea pedepsei si alte consecinte ale condamnarii, pentru infractiuni
savirsite pina la aparitia legii de amnistie.
Constitutia Romaniei prevede ca amnistia este acordata de Parlamentul Romaniei.
Amnistia – ca institutie juridica, are dubla natura juridica: - de drept constitutional; - de
drept penal.
CARACTERELE amnistiei sunt:
= caracterul real – amnistia produce efecte “in rem” si se rasfringe asupra tuturor
participantilor la executarea faptei amnistiate;
= caracterul mixt – operand atit “in rem” cit si “in personam”, amnistia leaga beneficial
acesteia de anumite conditii privind pe infractor;
= caracterul obligatoriu – atit pentru organele judiciare cit si pentru persoana care a
savirsit infractiunea.
CRITERIILE dupa care amnistia se clasifica, sunt:
in raport cu intinderea efectelor: - amnistia generala; - amnistia speciala.
in functie de conditiile de acordare: - amnistia neconditionata; - amnistia conditionata.
in raport cu momentul adoptarii actului de amnistie: - amnistie inainte de condamnare;
- amnistie dupa condamnare.
AMNISTIA -> priveste infractiunile savirsite pina la o anumita data, dar INAINTE de data
intrarii in vigoare a actului de clementa. Infractiunile savirsite in ziua aparitiei legii ori
cele savirsite ulterior nu cad sub influenta acesteia.
Cele 2 MODALITATI pe care le imbraca amnistia sunt:
efectele intervenite inainte de condamnare – inlatura raspunderea penala, deci,
indiferent in ce faza se afla procesul penal, acesta va inceta;
efectele intervenite dupa condamnare – cind aceasta este definitiva, se inlatura nu
numai raspunderea penala dar si executarea pedepsei pronuntate precum si celelalte
consecinte ale condamnarii (decaderi, interdictii, incapacitati rezultate din
condamnare). Amenda incasata anterior amnistiei nu se restituie.
Amnistia nu are efect asupra: - masurilor de siguranta; - masurilor aducative; -
drepturilor persoanei vatamate.
B). PRESCRIPTIA RASPUNDERII PENALE.
CP in vigoare reglementeaza prescriptia sub 2 forme si anume:
~ prescriptia raspunderii penale;
~ prescriptia executarii pedepsei.
Ambele forme alcatuiesc o institutie de drept penal => denumita PRESCRIPTIE PENALA.
PRESCRIPTIA RASPUNDERII PENALE – consta in trecerea unui interval de timp, insotita
de anumite conditii, de la savirsirea infractiunii.

41
Prin prescriptia raspunderii penale se stinge dreptul statului de a trage la raspundere
pe cel care a savirsit infractiunea cit si obligatia celui vinovat de a suporta consecintele
faptei comise.
TERMENUL DE PRESCRIPTIE => intervalul de timp scurs de la data savirsirii infractiunii
si pina in momentul stingerii raportului juridic penal de conflict prin prescriptie.
Pentru ca prescriptia raspunderii penale sa-si produca efectul este necesar sa se scurga
UN ANUMIT termen de la data savirsirii infractiunii, fara a fi necesar indeplinirea unei
alte conditii.
In raport de natura si durata prevazuta de lege pentru fiecare infractiune CP a prevazut
termenele generale de prescriptie a raspunderii penale pentru persoana fizica si
anume:
~ 15 ani – cind pentru savirsirea infractiunii avem prevazut: - pedeapsa detentiei pe
viata; - pedeapsa inchisorii > 15 ani.
~ 10 ani – cind pentru savirsirea infractiunii avem pedeapsa inchisorii 10 – 15 ani;
~ 8 ani – cind pentru savirsirea infractiunii avem pedeapsa inchisorii 5 – 10 ani;
~ 5 ani – cind pentru savirsirea infractiunii avem pedeapsa inchisorii 1 – 5 ani;
~ 3 ani – cind pentru savirsirea infractiunii avem:- pedeapsa inchisorii pina la 1 an; -
amenda.
In cazul infractiunilor savirsite de minori, conform CP, termenele de prescriptie a
raspunderii penale se reduc la jumatate.
Conform CP, termenele de prescriptie a raspunderii penale pentru persoana juridica
sunt:
~ 10 ani – cind pentru infractiunea savirsita de persoana fizica avem pedeapsa: -
detentiei pe viata; - inchisorii > 10 ani.
~ 5 ani – cind pentru infractiunea savirsita de persoana fizica, avem: - pedeapsa
inchisorii de cel mult 10 ani; - amenda.
Pentru infractiunile savirsite in concurs real, termenul de prescriptie curge separat,
distinct pentru fiecare infractiune in parte.
Cind termenul prescriptiei raspunderii penale s-a implinit – este inlaturata raspunderea
penala fiind exclusa aplicarea sanctiunii. Intr-o asemenea situatie, potrivit Codului de
procedura penala – actiunea penala nu mai poate fi pusa in miscare, iar daca a fost
pusa in miscare, nu mai poate fi exercitata => deci:
in faza de urmarire penala – se dispune incetarea urmaririi;
in faza de judecata – inceteaza procesul penal.
Prescriptia raspunderii penale – nu opereaza in cazul infractiunilor contra pacii si
omenirii.
Potrivit CP in vigoare -> cursul termenului de prescriptie a raspunderii penale se
intrerupe pentru indeplinirea oricarui act, care potrivit legii, trebuie comunicat
invinuitului sau inculpatului in desfasurarea procesului penal.
Dupa fiecare intrerupere incepe sa curga un nou termen de prescriptie.
Intreruperea cursului prescriptiei produce efecte fata de toti participantii la infractiune,
chiar daca actul de intrerupere priveste numai pe unul dintre ei.
CP reglementeaza institutia PRESCRIPTIEI SPECIALE potrivit careia se inlatura
raspunderea penala oricite intreruperi ar intervenii, daca termenul prescriptiei prevazut
de lege este depasit cu inca jumatate.
Potrivit CP in vigoare => cursul termenului prescriptiei raspunderii penale este
SUSPENDAT pe timpul cit o dispozitie legala sau o imprejurare de neprevazut ori de
neinlaturat impiedica punerea in miscare a actiunii penale sau continuarea procesului
penal.
Cauzele de ordin penal – acele dispozitii legale care impiedica desfasurarea activitatii
procesual penale pina la indeplinirea unor conditii (se constata printr-o expertiza

42
medico-legala ca invinuitul sau inculpatul sufera de o maladie grava care-l impiedica sa
ia parte la procesul penal).
Imprejurarile de neprevazut (cazul fortuit) si imprejurarile de neinlaturat (forta majora)
pot fi: cutremure, inundatii, epidemii.
Daca prescriptia raspunderii penale a fost suspendata, aceasta isi reia cursul din ziua in
care a incetat cauza de suspendare.
Daca intervin mai multe suspendari, durata fiecarei suspendari nu va intra in calculul
termenului de prescriptie, pe cind intervalele dintre suspendari vor fi socotite in durata
acesteia.
C). LIPSA PLINGERII PREALABILE SAU RETRAGEREA ACESTEIA.
PLINGEREA PREALABILA => incunostiintarea organului de urmarile penala despre
savirsirea unei infractiuni prin care persoana vatamata cere urmarirea si judecarea
acelei infractiuni si in urma careia, cind este cazul, organul judiciar competent,
declanseaza procesul penal si pune in miscare actiunea penala.
PLINGERE => incunostiintarea organelor judiciare in cazul infractiunilor pentru care
urmarirea si judecarea lor se lasa la aprecierea persoanei vatamate deoarece aceasta
reclama savirsirea unei asemenea infractiuni.
PLEALABILA – deoarece trebuie sa preceada initierea oricarei activitati procedurale.
Pentru ca tragerea la rapundere penala sa depinda de necesitatea existentei plingerii
prealabile, trebuie indeplinite conditiile :
sa existe o infractiune pentru care legea penala sa prevada in mod expres ca actiunea
penala se pune in miscare la plingerea prealabila;
plingerea prealabila sa fie facuta de persoana vatamata, cu exceptia cazurilor
prevazute de lege;
plingerea prealabila sa aiba continutul prevazut de lege. Conform Codului de Procedura
Penala plingerea prealabila trebuie sa cuprinda:
descrierea faptei;
indicarea autorului;
aratarea mijloacelor de proba;
indicarea adresei partilor si martorilor;
precizarea daca persoana vatamata se constituie in parte civila;
cind este cazul -> indicarea persoanei responsabile civilmente.
plingerea prealabila sa fie adresata organului competent;
plingerea prealabila sa fie introdusa la organul competent in termenul prevazut de lege.
Conform Codului de Procedura Penala – in termen de 2 luni din ziua in care persoana
vatamata a stiut cine este faptuitorul. In cazul cind persoana vatamata este un minor
sau un incapabil – in termen de 2 luni de la data cind persoana indreptatita a reclama a
stiut cine este faptuitorul.
Aceasta conditie nu se aplica in cazul cind se procedeaza din oficiu, in cazul
persoanelor: ~ lipsite de capacitate de exercitiu; ~ cu capacitate de exercitiu restrinsa,
cu mentiunea ca nu se poate depasi termenul de prescriptie a raspunderii penale.
Se considera ca plingerea prealabila LIPSESTE cind:
~ persoana vatamata nu a introdus plingerea prealabila la organul competent;
~ nu a fost introdusa fata de nici un participant – in cazul participatiei penale;
~ plingerea prealabila a fost introdusa dar nu s-au respectat conditiile legale.
In cazul infractiunilor penale pentru care punerea in miscare a actiunii penale este
conditionata de introducerea unei plingeri prealabile de catre persoana vatamata, lipsa
acesteia inlatura raspunderea penala.
Dupa introducerea plingerii penale:
~~ organul de urmarire penala se investeste cu solutionarea cauzei aratate in aceasta;
~~ partea vatamata isi pastreaza dreptul de a dispune de plingerea sa pina la
solutionarea cauzei penale.

43
Dispunerea se face prin 2 modalitati:
retragerea plingerii prealabile;
impacarea partilor.
RETRAGEREA PLINGERII PREALABILE => actul de vointa unilaterala a persoanei
vatamate prin infractiune, care dupa ce a depus plingerea prealabila, necesara pentru
punerea in miscare a actiunii penale, revine asupra acesteia, mai inainte de
solutionarea cauzei printr-o hotarire definitiva.
Pentru ca retragerea plingerii prealabile sa inlature raspunderea penala trebuie sa fie:
expresa -> rezulta explicit din vointa persoanei vatamate, nu este obtinuta prin dol sau
violenta;
totala -> plingerea trebuie sa priveasca atit latura penala cit si cea civila si fata de toti
participantii la infractiune;
neconditionata.
IMPACAREA PARTILOR => acea intelegere intervenita intre partea vatamata si infractor
de a pune capat conflictului nascut intre ei in urma savirsirii infractiunii, intelegere care
in anumite cazuri prevazute de lege, inlatura raspunderea penala a infractorului si
consecintele civile ale faptei.
Impacarea partilor:
opereaza numai daca a fost introdusa plingerea prealabila => astfel avem o lipsa a
plingerii prealabile.
se realizeaza numai cu acordul de vointa atit a partii vatamate cit si a infractorului.
Daca inculpatul nu consimte la impacare ne aflam in eventualitatea unui act de
retragere a plingerii.
CONDITIILE ce trebuie indeplinite cumulativ pentru ca impacarea partilor sa inlature
raspunderea penala sunt:
este necesar ca legea sa prevada in mod expres ca impacarea partilor inlatura
caracterul penal;
intre partea vatamata si infractor sa intervina impacarea clar exprimata;
impacarea trebuie sa aiba loc numai intre cei care potrivit legii, isi manifesta vointa de
a pune capat conflictului de drept penal;
impacarea trebuie sa fie totala, neconditionata si definitiva;
impacarea trebuie sa intervina pina la raminerea definitiva a hotaririi judecatoresti.

PEDEPSELE – PRINCIPALELE SANCTIUNI PENALE SI INDIVIDUALIZAREA ACESTOR

PEDEPSE.
Sectiunea I – CONSIDERATII GENERALE PRIVIND SANCTIUNILE DE DREPT PENAL.
Normele de drept se compun :
dintr-un precept;
o sanctiune.
SANCTIUNEA JURIDICA => orice masura pe care o norma de drept o statorniceste drept
consecinta, pentru cazul in care preceptul sau va fi nesocotit. In raport de ramura de
drept careia apartine sanctiunile juridice pot fi de drept civil, de drept penal, de drept
fiscal.
Sanctiunile de drept penal – sunt masuri de constringere represive si preventive, cit si
de reeducare, specifice dreptului penal, care se dispun de catre instanta de judecata,
impotriva persoanelor care au savirsit fapte prevazute de legea penala, in vederea
restabilirii ordinii de drept incalcate si a prevenirii savirsirii unor astfel de fapte.
Cele 3 institutii fundamentale ale dreptului penal sunt:
infractiunea;
raspunderea penala;
sanctiunea – reglementarea juridica penala.
TRASATURILE proprii (caracterele) sanctiunilor de drept penal sunt:

44
~ sanctiunile de drept penal sunt prevazute de legea penala = apar ca masuri legale
ori se dispun numai de organele juridice competente, in cadrul unui proces penal;
~ sanctiunile de drept penal sunt aflictive = adica reprezinta o anumita privatiune sau
suferinta;
~ sanctiunile de drept penal se aplica numai ca urmare a savirsirii unei fapte prevazute
de legea penala;
~ sanctiunile de drept penal are ca scop prevenirea savirsirii de noi fapte prevazute de
legea penala, atit de cei carora li s-au aplicat sanctiunea cit si determinarea sa se
abtina de la savirsirea unor fapte ilicite a celor care ar fi tentati sa savirseasca astfel de
fapte;
~ sanctiunile de drept penal sunt inevitabile si indisponibile.
CADRUL DE REGLEMENTARE a sistemului sanctiunilor de drept penal cuprinde
ansamblul prevederilor legale care stabilesc categoriile de sanctiuni, precum si
conditiile de aplicare si executare a acestora.
Sistemul sanctiunilor de drept penal cuprinde:
pedepsele – au functie represiva si sunt sanctiuni proprii dreptului penal;
masuri educative – sanctiuni de drept penal, aplicate in exclusivitate infractorilor
minori, au o functie preponderent educativa, in subsidiar – represiva;
masuri de siguranta – sanctiuni de drept penal cu caracter preventiv.
CP prevede pe linga – sistemul sanctiunilor de drept penal si unele sanctiuni cu caracter
administrativ denumite sanctiuni extrapenale in drept penal care se aplica atunci cind:
fapta ce nu prezinta gradul de pericol social al infractiunii;
situatiile in care avem posibilitatea inlocuirii raspunderii penale.
PRINCIPIILE sanctiunilor de drept penal:
legalitatea sanctiunilor de drept penal;
umanismul sanctiunilor de drept penal;
revocabilitatea sanctiunilor de drept penal;
individualizarea sanctiunilor de drept penal;
personalitatea sanctiunilor de drept penal.
Sectiunea a II-a. – PEDEPSELE.
PEDEPSELE => sanctiune de drept penal constind dintr-o masura de constringere si
reeducare, prevazuta de lege si care se aplica infractorului, de catre instanta de
judecata, in scopul prevenirii savirsirii de noi infractiuni.
CARACTERELE pedepselor sunt:
pedeapsa are caracter penal;
pedeapsa are un caracter determinant;
pedeapsa are un caracter public;
pedeapsa are un caracter aflictiv;
pedeapsa are un caracter educativ;
pedeapsa are un caracter personal.
SCOPUL pedepsei – prevenirea savirsirii de noi infractiuni.
FUNCTIILE pedepsei:
preventia speciala:
functia de constringere – aceasta decurge din insasi natura pedepsei ca masura de
constringere deoarece persoana fata de care se aplica suporta fara voia ei anumite
suferinte de ordin fizic sau moral;
functia de reeducare – consta in faptul ca prin executarea pedepsei swe urmareste
formarea unei atitudini corecte fata de munca, fata de ordinei de drept si fata de
regulile de convietuire sociala.
preventia generala:

45
functia de exemplaritate – consta in influenta pe care pedeapsa aplicata condamnatului
o produce asupra altor persoane si drept urmare, se abtin de la savirsirea de
infractiuni;
functia de eliminare – are loc in cazul in care pedeapsa aplicata este privativa de
libertate si se caracterizeaza prin izolarea infractorului, scoaterea lui din mediul care a
contribuit la formarea pornirilor sale rele, supunerea acestuia, in timpul privarii de
libertate, la un regim apt de a-l adapta unei vieti oneste.
In stiinta dreptului penal au existat 2 sisteme privitoare la diferentierea pedepselor.
Astfel:
legea sa admita numai 2 pedepse (inchisoarea, amenda) insa, fiecare dintre aceste
pedepse sa poata fi dozata cantitativ si chiar calitativ, in aplicarea practica.
sistemul polidiferentierii – un cadru cit mai bogat de pedepse, variate prin natura,
durata, regimul si executarea lor.
CLASIFICAREA pedepselor se face dupa mai multe criterii:
Dupa rolul si importanta pedepselor:
pedepse principale;
pedepse complementare – aplicabile numai pe linga pedeapsa principala privativa de
libertate si se executa separat de aceasta;
pedepse accesorii – decurg din pedeapsa principala privativa de libertate.
Dupa obiectul asupra caruia poarta sanctiunea:
pedepse privative de viata – pedeapsa cu moartea;
pedepse corporale: - bataia; - mutilarea.
pedepse privative sau restrictive de libertate:
privarea de libertate – inchisoarea;
restringerea libertatii – interzicerea de a parasi localitatea.
pedepse privative sau restrictive de drepturi – suprimarea unor drepturi pe o anumita
perioada;
pedepse morale – dezaprobarea publica a celui condamnat si a faptelor sale ca: ~
mustrarea; ~ afisarea; ~ publicarea hotaririi de condamnare.
pedepsele pecuniare – privesc patrimoniul condamnatului: - amenda; - confiscarea
averii.
Dupa gradul de determinare a pedepselor avem:
pedepse determinate => sunt prevazute de lege atit ca natura, cit si asupra duratei
sau a cuantumului lor;
pedepse nedeterminate => prevad atit natura pedepsei fara a fi determinata durata
sau cuantumul acestora.
SISTEMUL PEDEPSELOR => cadrul general al pedepselor, adica enumerarea categoriilor
de pedepse, a felurilor si a limitelor generale ale acestora. FACTORII de care legiuitorul
trebuie sa tina seama la stabilirea sistemului pedepselor sunt:
necesitatea si cerintele perioadei pe care o parcurge societatea;
nivelul fenomenului criminalitatii si tendintele acestuia;
principiile care guverneaza un sistem de drept.
CP in vigoare reglementeaza categoriile si limitele genarale ale pedepselor in 2 forme si
anume:
felurile pedepselor aplicabile persoanei fizice;
felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice.
FELURILE pedepselor aplicabile persoanei fizice sunt:
Pedepse principale:
= detentiunea pe viata;
= inchisoarea de la 15 zile la 30 ani;
= amenda de la 100 – 50 000 lei.
Pedepse complementare:

46
= interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;
= degradarea militara.
Pedepse accesorii – constau in interzicerea unor drepturi - (art. 64 CP) - de a alege si a
fi ales, de a ocupa o functie in stat, de a ocupa o functie sau a exercita o profesie,
interzicerea drepturilor parintesti, interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator -> in
conditiile reglementate de art. 71 CP in vigoare.
FELURILE pedepselor aplicabile persoanei juridice sunt:
Pedeapsa principala -> amenda de la 2 500 la 2 mil. lei;
Pedepsele complementare sunt:
dizolvarea persoanei juridice;
suspendarea activitatii persoanei juridice pe o perioada de la 3 luni la 1 an sau
suspendarea uneia dintre activitatile persoanei juridice in legatura cu care s-a savirsit
infractiunea pe o perioada de la 3 luni la 3 ani;
inchiderea unor puncte de lucru a persoanei juridice de la 3 luni la 3 ani;
interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice de la 1 la 3 ani;
afisarea sau difuzarea hotaririi de condamnare.
Sectiunea a III-a. – INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR.
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR => operatiunea de adoptare sau dozare a pedepsei in
raport cu gravitatea abstracta sau concreta a infractiunii si cu persoana infractorului, in
asa fel incit pedeapsa sa-si poata indeplini cu maxima eficienta functiile si sa-si
realizeze scopul.
Individualizarea pedepsei parcurge 3 etape carora le corespunde cite o forma de
individualizare a pedepsei:
etapa incriminarii faptelor – stabileste pedeapsa aplicata pentru fiecare fapta descrisa
de lege. Ii corespunde forma INDIVIDUALIZARII LEGALE A PEDEPSELOR – se realizeaza
de legiuitorprin elaborarea normelor de drept penal ce se concretizeaza: ~ stabilirea
cadrului general al pedepselor aplicabile in sistemul nostru de drept penal; ~
consemnarea expresa a principiului individualizarii pedepselor; ~ stabilirea naturii si
limitelor speciale ale pedepsei pentru fiecare infractiune in parte; ~ stabilirea cadrului
legal si a mijloacelor legale prin care se realizeaza individualizarea juridica a pedepsei
si cea administrativa; ~ prevedea in lege a anumitor circumstante agravante sau
atenuante.
etapa stabilirii raspunderii penale – consta in stabilirea concreta a pedepsei in vederea
aplicarii ei pentru infractiunea savirsita. Ii corespunde forma INDIVIDUALIZARII
JUDICIARE A PEDEPSELOR.
etapa executarii pedepsei – aplicate de catre instanta de judecata, apartine organelor
administrative de executare a pedepselor. Ii corespunde forma INDIVIDUALIZARII
ADMINISTRATIVE A PEDEPSELOR.
Individualizarea juridica a pedepselor.
Institutia individualizarii pedepsei – consacrata de Codul Penal in Titlul III, cap. V din
partea generala. Astfel:
sectiunea I – dispozitii generale – se refera nemijlocit la criteriile de individualizare a
pedepsei.
sectiunea a II-a – circumstantele agravante si atenuante – cuprinde toate dispozitiile
referitoare la starile de atenuare si agravare a pedepselor.
sectiunea a III-a – suspendarea conditionata a executarii pedepsei cuprinde: ~
suspendarea pedepsei sub supraveghere; ~ executarea pedepsei la locul de munca.
sectiunea a IV-a – calculul pedepselor – cuprinde dispozitii referitoare la modul de calcul
a pedepsei inchisorii.
Individualizarea judiciara a pedepselor este numai de competenta instantei de
judecata.

47
CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE JUDICIARE A PEDEPSEI – acele reguli pe
care instanta de judecata trebuie sa le respecte cu ocazia stabilirii si aplicarii pedepsei.
CARACTERELE CRITERIILOR sunt:
== obligatorii pentru instanta;
== nu pot fi utilizate decit impreuna;
== de aplicare generala pentru toate sanctiunile judiciare penale.
Criteriile generale de individualizare judiciare a pedepsei sunt:
dispozitiile partii generale a Codului Penal – obliga instanta sa tina seama la stabilirea si
aplicarea pedepsei;
limitele de pedeapsa fixata in partea speciala a Codului Penal – se refera la faptul ca
sunt fixate limite minime si maxime speciale ale pedepsei pentru fiecare infractiune;
gradul de pericol social al faptei;
persoana infractorului;
imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala.
Circumstantele atenuate si agravante.
Circumstantele atenuate sau agravante – sunt acele stari, situatii, imprejurari sau
calitati situate in afara continutului esential al infractiunii, dar care intimplator insotesc
fapta sau privesc situatia personala a faptuitorului si determina reducerea sau sporirea
gradului de pericol social al faptei ori periculozitatea faptuitorului.
Circumstantele care insotesc savirsirea faptei sau care privesc persoana faptuitorului
sunt grupate in diferite categorii dupa anumite criterii de diferentiere. Astfel avem:
dupa efectul pe care-l produc circumstantele sunt:
atenuante -> atrag o usurare a pedepsei;
agravante -> atrag o inasprire a pedepsei.
in raport cu modul de stabilire si masura in care se impun instantelor:
circumstante legale (stabilite de lege si obligatorii pentru instante) care la rindul lor pot
fi: circumstante legale generale (reglementate in partea generala a CP in vigoare);
circumstante legale speciale (prevazute in partea speciala a CP in vigoare numai pentru
infractiunile la care se refera) ;
circumstante judiciare (nu sunt determinate prin lege, pot fi apreciate de catre
instyanta de judecata).
potrivit obiectului la care se refera circumstantele pot fi:
reale – privesc fapta prevazuta de legea penala;
personale – privesc pe faptuitor.
CIRCUMSTANTE ATENUANTE LEGALE GENERALE.
Acestea sunt reglementate in patea generala a CP. Se disting 3 categorii de astfel de
circumstante si anume:
~ depasirea limitelor legitimei aparari => pentru existenta acestei circumstante
atenuante legale este necesar sa se constate ca faptuitorul fiind in legitima aparare a
depasit limitele acesteia fara a se fi aflat sub imperiul tulburarii sau temerii provocata
de atac.
~ depasirea limitelor starii de necesitate => pentru existenta acestei circumstanta
atenuante legale este necesar sa se constate ca fapta savirsita in stare de necessitate
sa fi cauzat urmari vadit mai grave decit acelea care s-ar fi putut produce prin
neinlaturarea starii de pericol, urmari, de a caror disproportie in momentul savirsirii
faptei, faptuitorul sa-si fi dat seama.
~ provocarea => pentru a se putea retine ca circumstanta atenuanta legala trebuie
indeplinite urmatoarele conditii:
== actul de provocare sa fie produs de catre victima prin violenta, atingere grava a
demnitatii persoanei sau prin alta actiune ilicita grava;
== actul de provocare sa nu fie justificat de imprejurarile in care a avut loc sau
imputabil infractorului;

48
== actul de provocare sa fie indreptat impotriva infractorului ori a altor persoane;
== infractiunea sa fie savirsita sub stapinirea unei puternice tulburari sau emotii;
== emotia sau tulburarea sa fi fost determinate prin provocare din partea victimei;
infractiunea sa fie comisa impotriva provocatorului.
CIRCUMSTANTE ATENUANTE JUDICIARE.
Circumstantele atenuante judiciare, spre deosebire de cele legale, sunt lasate la
aprecierea instantei de judecata, legiuitorul numai exemplificindu-se.
Pot constitui circumstante atenuante:
conduita buna a infractorului inainte de savirsirea infractiunii;
staruinta depusa de infractor pentru a inlatura rezultatul infractiunii sau a repara
paguba pricinuita;
atitudinea infractorului dupa savirsirea infractiunii: - rezultind din prezentarea sa in fata
autoritatii; - comportarea sincera in cursul procesului; - inlesnirea descoperirii ori
arestarii participantilor.
orice imprejurari asemanatoare pe care instanta le poate considera asemenea
circumstante.
Circumstantele atenuante judiciare produc aceleasi efecte ca circumstantele atenuante
legale.
EFECTELE CIRCUMSTANTELOR ATENUANTE
Circumstantele atenuante (legale sau judiciare) au ca efect atenuarea obligatorie a
pedepsei fie:
~ prin reducerea pedepsei sub minimul special;
~ prin schimbarea acesteia in una mai usoara.
In situatia in care se constata circumstante atenuante, pedeapsa principala pentru
persoana fizica se reduce sub minimul special, dar nu mai jos de o anumita limita
expres prevazuta de lege sau se schimba intr-una mai usoara.
In cazul infractiunilor contra sigurantei statului, al infractiunilor contra pacii si omenirii,
al infractiunii de omor, al infractiunilor savirsite cu intentie care au avut ca urmare
moartea unei persoane, sau al infractiunilor prin care s-au produs consecinte deosebit
de grave -> pedeapsa cu inchisoarea poate fi redusa cel mult pina la 1/3 din minimul
special.
In cazul cind pentru infractiunea savirsita legea prevede detentiunea pe viata -> se
aplica pedeapsa inchisorii de la 10 – 25 ani.
In cazul pedepsei complementare privativa de drepturi -> poate fi inlaturata.
In cazul persoanei juridice cind exista o circumstante atenuante – amenda se reduce:
cind minimul special al amenzii este de 10 000 lei sau mai mare, amenda se coboara
sub acest minim, dar nu mai mult de ¼;
cind minimul special al amenzii este de 5 000 lei sau mai mare, amenda se coboara sub
acest minim, dar nu mai mult de 1/3.
CIRCUMSTANTE AGRAVANTE LEGALE.
Sunt circumstante agravante legale => numai acele imprejurari care influenteaza
totdeauna si in acelasi sens gradul de pericol social al faptei si al faptuitorului, sporind
gravitatea unui pericol.
Imprejurarile care constituie circumstante agravante legale sunt:
savirsirea faptei de 3 sau de mai multe persoane impreuna;
savirsirea infractiunii prin acte de cruzime, prin violente asupra membrilor familiei ori
prin metode sau mijloace care prezinta pericol public;
savirsirea infractiunii de catre un infractor major daca aceasta a fost comisa impreuna
cu un minor;
savirsirea infractiunii pe temei de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, gen,
orientare sexuala, opinie, apartenenta politica, convingere, avere, origine sociala,
virsta, dizabilitate, boala cronica necontagioasa sau infectie HIV/SIDA;

49
savirsirea infractiunii pe motive josnice;
savirsirea infractiunii in stare de betie anume provocata in vederea comiterii faptei;
savirsirea infractiunii de catre o persoana care a profitat de situatia prilejuita de o
calamitate.
CIRCUMSTANTE AGRAVANTE JUDICIARE.
Legea nu defineste circumstantele agravante judiciare si nici nu le indica pentru ca
semnificatia uneia si aceleasi imprejurari difera de la un tip particular de infractiune la
altul, cit si in cadrul aceluiasi tip particular. S-a lasat la latitudinea instantei sa
aprecieze, in fiecare caz concret, daca o anume imprejurare, legata structural de fapta
sau de persoana infractorului, imprima acesteia un caracter grav si releva necesitatea
unei pedepse mai grele.
EFECTELE CIRCUMSTANTELOR AGRAVANTE
~ persoanei fizice -> i se aplica o pedeapsa pina la maximul special. Daca acesta nu
este indestulator:
in cazul inchisorii se poate adauga un spor de pina la 5 ani, care nu poate depasi o 1/3
din acest maxim;
in caz de amenda -> se poate aplica un spor de cel mult 1/3 din maximul special.
~ persoanei juridice -> i se aplica amenda care poate fi sporita pina la maximul special,
iar daca acesta nu este indestulator se poate adauga un spor de pina la ¼ din acest
maxim.
Ca si in cazul circumstantelor atenuante si circumstantele agravante, indiferent daca
sunt legale sau judiciare, au efect facultativ si nu obligatoriu.
Prin retinerea unei circumstante agravante NU POATE OPERA substituirea de pedeapsa
-> nu se poate inlocui amenda cu inchisoarea sau inchisoarea cu detentiunea pe viata.
CONCURSUL DINTRE CAUZELE DE ATENUARE SI CAUZELE DE AGRAVARE
Avem instituit in CP in vigoare regulile speciale de aplicare a cauzelor de agravare sau
atenuare a pedepsei. Acestea sunt:
in caz de concurs intre circumstantele agravante si circumstantele atenuante coborirea
pedepsei sub minimul special nu este obligatorie;
in cazul aplicarii concomitente a dispozitiilor cu privire la circumstantele agravante,
recidiva si concurs de infractiune, pedeapsa inchisorii nu poate depasi: = 25 ani ->
daca maximul special pentru fiecare infractiune este de 10 ani sau mai mic; = 30 ani ->
daca maximul special pentru cel putin una din infractiuni este mai mare de 10 ani;
in cazul aplicarii concomitente a dispozitiilor cu privire la circumstantele agravante,
recidiva si concurs de infractiuni -> pedeapsa amenzii pentru persoana juridica poate fi
sporita pina la maximul general.
Orice imprejurare retinuta ca circumstanta atenuanta sau ca circumstanta agravanta
trebuie aratata in hotarire.

13. APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSELOR.

Aplicarea pedepsei este numai o etapa in lupta impotriva infractiunilor.aplicarea
pedepsei se face in vederea realizarii scopului stabilit de legea penala => prevenirea
savirsirii de noi infractiuni. Scopurile sunt de:
-prevenire speciala -> realizata prin actiunea de reeducare la care este supus
condamnatul in timpul executarii pedepsei, reprezinta preintimpinarea de noi
infractiuni din partea celui caruia i s-a aplicat pedeapsa.
-prevenire generala - > realizata prin rezonanta pe care o are condamnarea la o
pedeapsa, reprezinta actiunea de reeducare la care este supus condamnatul in timpul
executarii pedepsei cit si prevenirea savirsirii de infractiuni din partea oricarei
personae.
Scopurile aplicarii pedepselor se pot realiza prin EXECUTAREA PEDEPSELOR.

50
Pedeapsa aplicata de instanta de judecata urmeaza sa fie executata potrivit naturii
sale:
~ pedeapsa detentiunii pe viata si a inchisorii – in penitenciare.
~ pedeapsa amenzii – prin plata unei sume de bani.
Pedepsele privative de libertate se executa in unul din regimurile:
de maxima siguranta;
inchis;
semideschis;
deschis.
CP in vigoare reglementeaza 2 mari modalitati de aplicare si executare a pedepselor si
anume:
= aplicarea si executarea pedepselor principale, a pedepselor complementare si a celor
accesorii persoanelor fizice;
= aplicarea si executarea pedepselor principale si a pedepselor complementare
persoanelor juridice.
PEDEPSELE PRINCIPALE APLICABILE PERSOANEI FIZICE
Sunt reprezentate de: - detentia pe viata; - inchisoarea; - altele; - amenda.
APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSEI DETENTIUNII PE VIATA.
Pedeapsa detentiunii pe viata este cea mai severa pedeapsa din legiunea romana care
a fost introdusa dupa 1990 inlocuind pedeapsa cu moartea, aplicindu-se savirsirii
infractiunilor deosebit de grave (infractiuni contra sigurantei infractiunilor, omorul
deosebit de grav si altele)
Pedeapsa detentiunii pe viata NU SE APLICA:
aceluia, care la data pronuntarii hotaririi de condamnare, a implinit virsta de 60 ani. In
acest caz se aplica pedeapsa inchisorii pe timp de 25 ani si pedeapsa interzicerii unor
drepturi pe durata ei maxima.
minorului. In acest caz se aplica inchisoarea de la 5 – 20 ani.
Detentiunea pe viata se executa in penitenciare anume destinate pentru aceasta sau in
sectii speciale ale celorlalte penitenciare. Regimul este de maxima siguranta. Daca cel
condamnat la pedeapsa detentiunii pe viata a implinit virsta de 60 ani in timpul
executarii pedepsei, detentiunea pe viata se inlocuieste cu inchisoarea pe timp de 25
ani.
Cel condamnat la pedeapsa detentiunii pe viata poate fi eliberat conditionat:
dupa executarea efectiva a 20 ani de detentie;
daca este staruitor de muncitor si disciplinat;
da dovezi temeinice de indreptare;
se tine seama si de antecedentele sale penale.
Condamnatul trecut de 60 ani – barbati si 55 ani – femei poate fi liberat conditionat
dupa executarea efectiva a 15 ani de detentiune daca sunt indeplinite si conditiile de
mai sus.
Liberarea conditionata este facultativa si este lasata la aprecierea instantei de
judecata.
Liberarea conditionata in cazul detentiunii pe viata are ca efect faptul ca pedeapsa se
considera executata, daca in termen de 10 ani de la liberare cel condamnat nu a comis
din nou o infractiune.
APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSEI CU INCHISOAREA.
INCHISOAREA => pedeapsa principala, privativa de libertate, care consta in izolarea de
societate a celui condamnat, in separarea lui de familie, in scoaterea lui din mediul si
conditiile materiale in care a trait, in supunerea lui unui regim de viata sever dar uman.
Instanta de judecata este competenta sa stabileasca sis a aplice pedeapsa inchisorii.
Pedeapsa inchisorii ca sa fie executata trebuie, mai intii sa fie pusa in executare.

51
Modul si mijloacele de executare a pedepsei inchisorii sunt grupate in anumite obligatii
si drepturile care formeaza regimurile de executare, si anume:
regimul de maxima siguranta;
regimul inchis;
regimul semideschis;
regimul deschis.
Regimul de maxima siguranta.
Acesta SE APLICA:
initial persoanelor condamnate la pedeapsa detentiunii pe viata;
persoanelor condamnate la pedeapsa inchisorii mai mari de 15 ani.
Persoanele condamnate care executa pedeapsa de maxima siguranta sunt supuse unor
masuri stricte de paza, supraveghere si escortare, sunt cazate, de regula individual,
preasteaza munca si desfasoara activitatile educative, cultural-terapeutice, de
consiliere psihologica si asistenta sociala in grupuri mici, in spatii anumit stabilite in
interiorul penitenciarului, sub stricta si continua supraveghere.
Regimul de maxima securitate prin lege NU SE APLICA:
barbatilor care au implinit virsta de 60 ani si femeilor care au implinit 55 ani;
femeilor insarcinate sau care au ingrijire un copil in virsta de pina la 1 an;
minorii;
persoanele incadrate in gr. I de invaliditate precum si cele cu afectiuni locomotorii
grave.
Regimul inchis.
Regimul inchis se aplica initial persoanelor condamnate la pedeapsa inchisorii > 5 ani
dar care nu depasesc 15 ani.
Persoanele condamnate, potrivit acestui regim, sunt cazate de regula, in comun,
presteaza munca si desfasoara activitati educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologica si asistenta sociala in grupuri, in interiorul penitenciarului sub paza si
supraveghere.
Cu aprobarea directorului penitenciarului, persoanele condamnate care executa
pedeapsa in regim inchis pot presta munca si in afara penitenciarului sub paza si
supraveghere continua.
Regimul semideschis.
Acest regim se aplica initial persoanelor condamnate la pedeapsa inchisorii > 1 an, dar
care nu depaseste 5 ani.
Persoanele condamnate care executa pedeapsa in acest regim sunt cazate in comun,
se pot deplasa neinsotite in interiorul penitenciarului, presteaza munca si desfasoara
activitati educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologica si asistenta sociala
sub supraveghere, in grupuri, in spatii din interiorul penitenciarului care ramin deschise
in timpul zilei.
Persoanele condamnate care executa pedeapsa in regim semideschis pot presta munca
si in afara penitenciarului, sub supraveghere.
Regimul deschis.
Acest regim se aplica initial persoanelor condamnate la pedeapsa inchisorii de cel mult
1 an.
Persoanele condamnate care exercita pedeapsa in regim deschis sunt cazate in comun,
se pot deplasa neinsotite in interiorul penitenciarului, pot presta munca si pot desfasura
activitatile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologica si asistenta
sociala in afara penitenciarului, fara supraveghere.
Regimurile de executare a pedepsei privative de libertate se stabilesc de catre COMISIA
pentru individualizarea regimului de executare a pedepsei privative de libertate, la
primirea persoanei condamnate in primul penitenciar in care acesta urmeaza sa
execute pedeapsa in functie de:

52
conduita;
personalitatea;
virsta;
starea de sanatate;
posibilitatea de reintegrare sociala a acestuia.
Se considera TINERI:
persoanele condamnate care nu au implinit 20 ani;
acestia sunt inclusi pe durata executiei pedepsei in programme speciale de consiliere si
asistenta in functie de virsta si personalitatea fiecaruia;
acestia executa pedeapsa separat de condamnatii majori sau in locuri de detentie
speciale.
Femeile condamnate la pedepse privative de libertate executa pedeapsa separat de
condamnatii barbati.
Persoanele condamnate la edepse privative de libertate care sunt apte de a munci, cu
acordul lor, pot presta o munca in raport cu calificarea si aptitudinile lor, precum si
activitati necalificate cu avizul medicului penitenciarului si cu respectarea dispozitiilor
legale referitoare la protectia muncii. Durata muncii prestate este de 8 ore/zi – nu mai
mult de 40 ore/saptamina, nu mai mult de 7 ore/noapte – 35 ore/saptamina.
Veniturile nu pot fi mai mici decit salariul minim pe economie si se repartizeaza:
~~ 30% - revin persoanei condamnate din care pot folosi 90%; 10% se consemneaza
pe numele sau si urmeaza a fi incasat in momentul punerii in libertate.
~~ 70% - revin Administratiei Nationale a Penitenciarelor – constituind venituri proprii.
In cazul in care persoana condamnata nu a achitat pina la data primirii in penitenciar
despagubirile civile la care a fost obligata prin hotarirea instantei, 50% din procentul
ce-i revine, se utilizeaza la repararea prejudiciului cauzat partii civile.
Femeile condamnate la pedepse privative de libertate care sunt insarcinate, cele care
au nascut in perioada de detentie si au copii pina la 1 an in ingrijire NU POT presta
munca pe timpul noptii, in locuri vatamatoare, periculoase. Durata zilei de munca nu
pot depasi 6 ore/zi – 30 ore/saptamina.
Persoanele condamnate care au implinit virsta de 60 ani barbatii si 55 ani femeile, pot
presta o munca numai la cererea acestora.
Deoarece, in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea in regim de detentie, o mare
parte dintre cei condamnati, dau dovezi temeinice ca s-au reeducat dupa executarea
unei anumite parti din pedeapsa, legiuitorul a reglementat institutia liberarii
conditionate.
LIBERAREA CONDITIONATA = consta in punerea in libertate a condamnatului din locul
de detinere inainte de executarea in intregime a pedepsei cu inchisoarea, la care a fost
condamnat, cu conditia ca el sa nu mai savirseasca din nou o infractiune pina la
indeplinirea duratei pedepsei.
Liberarea conditionata poate avea un caracter:
general – poate fi acordata oricarui condamnat indiferent de natura si gravitatea
infractiunii;
individual – conditiile cerute de lege trebuie indeplinite de fiecare condamnat in parte;
facultativ – aceasta liberare nu este un drept ci numai o vocatie a condamnatului;
revocator – in cazul in care condamnatul comite din nou o infractiune in perioada cit
dureaza liberarea provizorie, tinind cont de gravitatea faptei, instanta poate dispune
mentinerea liberarii conditionate sau revocarea ei.
Conditiile care trebuiesc indeplinite pentru a se putea acorda liberarea conditionata
privesc:
~~ fractiunea de pedeapsa ce trebuie executata de condamnat. Se refera la
indeplinirea executarii unei: = durate din pedeapsa corespunzatoare infractiunilor
intentionate; = durate din pedeapsa corespunzatoare pentru infractiunile savirsite din

53
culpa; = durate din pedeapsa prevazute pentru anumite cazuri speciale (condamnatii
care nu au fost sau nu mai sunt folositi la munca, cei minori si cei virstnici);
~~ comportarea condamnatului pe timpul executarii pedepsei.
Acordarea liberarii conditionate produce anumite efecte.
ALTE MODURI DE EXECUTARE A PEDEPSEI CU INCHISOAREA.
Instanta poate dispune, daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege ca:
pedeapsa inchisorii sa se execute intr-o inchisoare militara;
poate dispune suspendarea conditionata a executarii pedepsei;
poate dispune suspendarea executarii pedepsei sub supreveghere;
poate dispune executarea pedepsei la locul de munca.
Executarea pedepsei intr-o inchisoare militara.
Conditiile pentru a se putea dispune o astfel de modalitate a executarii pedepsei sunt:
= condamnatul sa aiba calitate de militar in termen, la data savirsirii infractiunii sau
judecatii ori sa devina militar in termen dupa raminerea definitiva a hotaririi de
condamnare;
= pedeapsa aplicata sa nu depaseasca 2 ani;
= executarea pedepsei inr-o inchisoare militara sa fie prevazuta de lege sau dispusa de
instanta de judecata.
EFECTELE produse de executarea pedepsei intr-o inchisoare militara sunt:
daca militarul condamnat a executat ½ din durata pedepsei si a dat: - dovezi temeinice
de indreptare -> durata perioadei ramase se reduce cu 1/3; - s-a evidentiat in mod
deosebit -> reducerea poare depasi ½, putind cuprinde tot restul duratei pedepsei.
daca in timpul executarii pedepsei, militarul condamnat a devenit inapt serviciului ->
este liberat conditionat;
daca in timpul executarii pedepsei militarul condamnat savirseste din nou o infractiune,
instanta care pronunta condamnarea pentru aceasta infractiune, face aplicarea art. 39
sau a art. 40 CP in vigoare. Pedeapsa astfel stabilita va fi executata intr-un loc de
detinere.
dupa executarea pedepsei sau dupa gratierea totala sau gratierea trestului de
pedeapsa, cel condamnat este reabilitat de drept.
Executarea pedepsei intr-o inchisoare militara se realizeaza in unitati militare
disciplinare.
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei.
Este un mod individual de individualizare a executarii pedepsei.
CONDITIILE prevazute de CP in vigoare in care instanta poate dispune suspendarea
conditionata a executarii pedepsei aplicate persoanei fizice pe o anumite perioada sunt:
pedeapsa aplicata este inchisoarea de cel mult 3 ani sau amenda;
infractorul NU a mai fost condamnat anterior la pedeapsa inchisorii mai mult de 6 luni;
se apliciaza ca scopul pedepsei poate fi atins chiar fara executarea acesteia;
suspendarea conditionata a executarii pedepsei trebuie motivata.
Exista 2 CAZURI in care instanta poate dispune suspendarea conditionata a executarii
pedepsei chiar daca nu sunt indeplinite conditiile acesteia, iar acestea sunt:
cind condamnatul nu poate presta munca din cauza pierderii totale a capacitatii de
munca, instanta revoca executarea pedepsei la locul de munca si dispune suspendarea
conditionata a executarii pedepsei in raport cu restul pedepsei ramase neexecutate;
in cazul infractiunii de abandon de familie, daca partile nu s-au impacat, dar in cursul
judecatii inculpatul isi indeplineste obligatiile, instanta, in cazul cind stabileste
vinovatia, pronunta impotriva inculpatului, o condamnare cu suspendare conditionata a
executarii pedepsei.
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei se acorda pe o anumita perioada =>
TERMEN DE INCERCARE pentru condamnat. In cazul pedepsei cu inchisoarea, acesta se

54
compune din cuantumul pedepsei inchisorii aplicate la care se adauga un interval de
timp de 2 ani. In cazul cind pedeapsa aplicata este amenda, aceasta este de 1 an.
Dispunerea suspendarii conditionate a executarii pedepsei produce anumite efecte si
anume:
_ in cazul pedepsei, se suspenda executarea ei pe durata termenului de incercare;
_ in cazul amendei, achitarea ei se suspenda.
Daca pina la implinirea termenului de incercare condamnatul nu a savirsit din nou o
suspendare si nu s-a pronuntat revocarea suspendarii, el va fi reabilitat de drept.
Suspendarea executarii pedepsei poate fi:
REVOCATA – in cazurile in care cel condamnat nu a respectat obligatiile ce-i revin;
ANULATA – in cazul in care sunt indeplinite conditiile din art. 85 CP.
Suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere.
Aceasta institutie este considerata un mod de individualizare a executarii pedepsei mai
sever decit suspendarea initiala, deoarece in acest caz condamnatul trebuie sa suporte
unele masuri de supraveghere si sa indeplineasca anumite obligatii in plus.
CONDITIILE ce trebuie indeplinite pentru aplicarea suspendarii executarii pedepsei
aplicate persoanei fizice sub supraveghere sunt:
pedeapsa aplicata este inchisoarea de cel mult 4 ani;
infractorul nu a fost condamnat anterior la pedeapsa inchisorii mai mari de 1 an;
sa se poata aprecia ca cel condamnat nu va mai savirsi infractiuni chiar fara executarea
pedepsei;
infractiunea savirsita sa nu fie din cele exceptate de lege de la suspendarea executarii
pedepsei sub upraveghere.
Suspendarea executarii pedepsei aplicate persoanei fizice sub supraveghere poate fi
acordata si in cazul concursului de infractiuni daca pedeapsa aplicata este inchisoarea
de cel mult 3 ani si sunt intrunite a 2-a si a 3-a conditie.
Conform CP, suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere se acorda pe o
anumita durata – TERMEN DE INCERCARE pentru condamnat si se compune din =
cuantumul pedepsei aplicate + un interval stabilit de instanta intre 2 si 5 ani.
MASURILE DE SUPRAVEGHERE la care trebuie sa se supuna condamnatul pe durata
termenului de incercare sunt:
== sa se prezinte, la datele fixate, la judecatorul desemnat cu supravegherea lui sau la
serviciul de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor;
== sa anunte in prealabil, orice schimbare de domiciliu, in sedinta sau locuinta si orice
deplasare care depaseste 8 zile, precum si intoercerea;
== sa comunice si sa justifice schimbarea locului de munca;
== sa comunice informatii e natura a putea fi controlate mijloacele lui de existenta.
Instanta poate impune condamnatului respectarea uneia sau a mai multor dintre
obligatiile:
sa desfasoare o activitate sau sa urmeze un curs de invatamint sau calificare;
sa nu schimbe domiciliul sau resedinta avuta ori sa nu depaseasca limita teritoriala
stabilita;
sa nu frecventeze anumite locuri stabilite;
sa nu intre in legatura cu anumite persoane;
sa nu conduca nici un vehicul sau anumite vehicule;
sa se supuna masurilor de control, tratament sau ingrijire, in special in scopul
dezintoxicarii.
Dispunerea suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere produce ca efecte,
aceleasi efecte asemanatoare cu cele ale supravegherii conditionate a executarii
pedepsei cind se poate dispune:
-revocarea – cind condamnatul nu indeplineste cu rea-credinta masurile de
supraveghere ori obligatiile stabilite de lege.

55
-anularea – daca se descopera ca cel condamnat mai savirsise o infractiune inainte de
pronuntarea hotaririi prin care s-a dispus suspendarea executarii pedepsei sub
supraveghere;
- pina la raminerea definitiva a acesteia.
Anularea nu are loc daca infractiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperita
dupa termenul de incercare.
Daca cel condamnat nu a savirsit din nou o infractiune inauntrul termenului de
incercare sau nu s-a pronuntat revocarea suspendarii executarii pedepsei, el este
reabilitat de drept.
Condamnarea la pedeapsa cu amenda – NU POATE face obiectul suspendarii sub
supraveghere.
Executarea pedepsei inchisorii la locul de munca.
Aceasta este o modalitate de executare a pedepsei inchisorii prin prestarea unei munci
in stare de libertate, ea urmind a fi inregistrata in cazierul judiciar si sa constituie
antecedent penal.
Instanta poate dispune executarea pedepsei celui condamnat in unitatea in care acesta
isi desfasoara activitatea sau in alta unitate, CU ACORDUL SCRIS AL UNITATII si daca
sunt intrunite ca conditii:
pedeapsa aplicata este inchisoare de cel mult 5 ani;
cel in cauza nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa inchisorii mai mari de 1 an;
condamnatul sa aiba capacitatea de a muncii;
sa existe acordul scris al unitatii in care condamnatul urmeaza sa presteze munca;
sa eziste suficiente temeiuri in baza carora instanta sa poata aprecia ca scopul
pedepsei poate fi atins fara privare de libertate.
Pedeapsa se executa fara a se incheia contract de munca.
Condamnatul, pe durata executarii pedepsei este obligat sa indeplineasca indatoririle la
locul de munca cu urmatoarele limitari ale drepturilor ce-i revin:
din totalul veniturilor cuvenite se retine o cota de 15 – 40% (in raport cu cuantumul
veniturilor si indatoririlor acestuia pentru intretinerea altor persoane) care se varsa la
bugetul statului;
drepturile de asigurari sociale se stabilesc dupa retinerea cotei prevazute de lege;
durata executarii pedepsei nu se considera vechime in munca;
nu se poate schimba locul de munca la cererea condamnatului, decit prin hotarirea
instantei de judecata;
condamnatul nu poate fi promovat;
condamnatul nu poate ocupa functii de conducere;
pe durata executarii pedepsei condamnatului i se interzice dreptul electoral de a fi ales.
In cazul in care cel condamnat la executarea pedepsei la locul de munca a devenit
militar in termen in cursul judecatii sau dupa raminerea definitiva a hotaririi de
condamnare pedeapsa se executa la locul de munca, dupa trecerea in rezerva a
acestuia.
SE REVOCA executarea la locul de munca in imprejurarile:
daca dupa raminerea definitiva a hotaririi cel condamnat savirseste din nou o
infractiune;
daca condamnatul se sustrage de la prestarea activitatii in cadrul unitatii sau nu-si
indeplineste in mod corespunzator indatoririle ce-i revin ori nu se respecta masurile de
supraveghere si obligatiile stabilite in hotarirea de condamnare;
cind condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacitatii de
munca.
Daca executarea pedepsei la locul de munca se revoca din a. sau b. -> continuarea
pedepsei se face intr-un loc de detentie.
Instanta poate dispune INCETAREA EXECUTARII PEDEPSEI LA LOCUL DE MUNCA daca:

56
cel condamnat a executat cel putin 2/3 din durata executarii pedepsei;
cel condamnat a dat dovezi temeinice de indreptare;
cel condamnat a avut o buna conduita, a fost disciplinat si staruitor.
APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSEI CU AMENDA PERSOANEI FIZICE.
AMENDA – pedeapsa penal ace consta intr-o suma de bani stabilita de instanta de
judecata, pe care infractorul este obligat sa o plateasca statului.
Pedeapsa condamnata la pedeapsa amenzii este obligata sa depuna recipisa de plata
integrala a amenzii la instanta de executare in termen de 3 luni de la raminerea
definitiva a hotaririi de condamnare => cind cel condamnat se afla in imposibilitatea de
a achita integral amenda in termen de 3 luni, la cererea acestuia, instanta de
executare, poate dispune esalonarea platii pe cel mult 2 ani in rate lunare.
In caz de neindeplinire a obligatiei in termen de 3 luni sau de neplata in rate -> instanta
de executare comunica un extras organelor competente in vederea executarii silite a
creantelor fiscale.
Executorii fiscali au obligatia sa comunice instantei de executare:
data achitarii integrale a amenzii;
executarea acesteia;
sa instiinteze instanta cu privire la orice imprejurare care impiedica executarea.
Cind pedeapsa amenzii nu este executata, pe cale obisnuita datorita relei credinte a
condamnatului, instanta poate INLOCUI aceasta pedeapsa cu pedeapsa inchisorii tinind
seama de limitele prevazute pentru infractiunea savirsita si de partea din amenda ca a
fost achitata – acest lucru se poate intimpla numai in cazurile infractiunilor la care
legea prevede ca pedeapsa amenda alternative cu inchisoarea.
Aplicarea si executarea pedepselor complementare si accesorii persoanei fizice.
APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSELOR COMPLEMENTARE.
Pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi consta in interzicerea uneia sau
unora din drepturile:
dreptul de a alege si a fi ales in autoritatile publice sau in functii elective publice;
dreptul de a ocupa o functie implicind exercitiul autoritatii de stat;
dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, ori a desfasura o activitate de
natura aceleia de care condamnatul s-a folosit pentru a savirsii infractiunea;
drepturile parintesti;
dreptul de a fi tutore sau curator.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este:
obligatorie = cind legea o prevede expres;
facultative = cind instanta aplica pedeapsa inchisorii de cel putin 2 ani si considera
necesar si aplicarea pedepsei complementare.
EXECUTAREA interzicerii unor drepturi incepe dupa: - executarea pedepsei inchisorii; -
gratierea totala sau a restului de pedeapsa; - prescrierea executarii pedepsei.
Pedeapsa complementara a degradarii militare => pierderea gradului si a dreptului de
a purta uniforma.
Degradarea complementara se aplica obligatoriu condamnatilor militari si rezervistilor,
daca pedeapsa principala aplicata este inchisoarea mai mare de 10 ani sau detentiunea
pe viata. Ea poate fi aplicata si condamnatilor militari si rezervistilor pentru infractiunile
savirsite cu intentie daca pedeapsa principala stabilita este de cel putin 5 ani si de cel
mult 10 ani.
Pedeapsa degradarii militare se pune in executare prin trimiterea de catre instanta de
executare a unei copii de pe hotarire comandantului centrului militar in raza caruia
domiciliaza condamnatul, pentru a fi scos din evidenta.
APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSEI ACCESORII.
Pedeapsa accesorie consta in interzicerea tuturor drepturilor prevazute de art. 64 CP in
vigoare.

57
Pentru punerea in executare a pedepsei accesorii nu este nevoie de un act special =>
efectele acestei pedepse se produc din momentul cind hotarirea de condamnare a
ramas definitive.
Pot exista deosebiri intre pedeapsa accesorie si pedeapsa principala in ceea ce priveste
punctual de plecare al executarii (atunci cind pedeapsa principala este pusa in aplicare
mai tirziu decit data raminerii definitive a hotaririi de condamnare)cit si in ceea ce
priveste durata executarii (nu intotdeauna pedeapsa accesorie este insotita de
executarea efectiva a pedepsei principale).
Pedepsele aplicabile persoanei juridice.
APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSEI CU AMENDA.
Pedeapsa amenzii => suma de bani pe care persoana juridica este condamnata sa o
plateasca.
Amenda se stabileste in functie de:
limitele de pedeapsa fixate in partea speciala a CP in vigoare pentru persoana fizica;
gravitatea faptei savirsite;
imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala.
Amenda care se aplica pentru infractiunea savirsita de persoana juridica cind legea
prevede pentru infractiunea savirsita de persoana fizica:
--pedeapsa inchisorii de cel putin 10 ani sau amenda => minimul special al amenzii
pentru persoana juridica – 5 000 lei;
--pedeapsa inchisorii mai mari de 10 ani ori detentia pe viata => minimul special al
amenzii pentru persoana juridica este de 10 000 lei – maximul special al amenzii 900
000 lei.
Pedeapsa juridica condamnata la pedeapsa amenzii este obligata sa depuna recipisa de
plata integrala a amenzii la instanta de executare, in termen de 3 luni de la raminerea
definitiva a hotaririi de condamnare. Cind persoana juridica se gaseste in
imposibilitatea de a achita integral amenda in termenul prevazut => face cerere la
instanta de executare care poate dispune esalonarea platii amenzii pe cel mult 2 ani, in
rate lunare.
In caz de neexecutare, instanta de executare comunica un extras al hotaririi de
condamnare la plata amenzii a persoanei juridice organelor competente, in vederea
executarii silite a creantelor fiscale.
APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSELOR COMPLEMENTARE.
Aplicarea uneia sau a mai multor pedepse complementare se dispune atunci cind
instanta constata ca, fata de natura si gravitatea infractiunii, precum si fata de
imprejurarile in care a fost savirsita, acestea sunt necesare. Aplicarea uneia sau a mai
multor pedepse complementare este OBLIGATORIE atunci cind legea prevede aceasta
pedeapsa.
Sunt pedepse complementare si se pot aplica cumulative:
suspendarea activitatii persoanei juridice;
inchiderea unor puncte de lucru;
interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice;
afisarea sau difuzarea hotaririi de condamnare.
Executarea pedepselor complementare INCEPE dupa raminerea definitiva a hotaririi de
condamnare.
APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSEI COMPLEMENTARE A DIZOLVARII PERSOANEI
JURIDICE.
Se aplica:
atunci cind persoana juridica a fost constituita in scopul savirsirii de infractiuni;
atunci cind obiectul de activitate al persoanei juridice a fost deturnat in scopul savirsirii
de infractiuni;

58
in caz de neexecutare, cu rea-credinta a uneia din celelalte pedepse complementare,
instanta poate dispune dizolvarea acesteia.
Pedeapsa complementara a dizolvarii persoanei juridice -> are ca efect deschiderea
procedurii de lichidare, iar o copie a hotaririi definitive de condamnare se va comunica
de indata instantei civile competente care va desemna lichidatorul. Renumerarea
lichidatorului se face din averea persoanei juridice sau din fondul de lichidare constituit
potrivit legii.
Aceasta pedeapsa NU se aplica:
partidelor politice;
sindicatelor;
patronatelor;
organizatiilor religioase ori apartinind minoritatilor;
persoanelor juridice care isi desfasoara activitatea in domeniul public.
O copie a hotaririi de condamnare se comunica la data raminerii definitive: - organului
care a autorizat infiintarea persoanei juridice; - organului care a inregistrat persoana
juridica pentru a lua masurile necesare.
APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSEI COMPLEMENTARE A SUSPENDARII ACTIVITATII
SAU A UNEIA DINTRE ACTIVITATILE PERSOANEI JURIDICE.
Aceasta pedeapsa complementara consta in interzicerea desfasurarii activitatii sau a
uneia din activitatile persoanei juridice in realizarea careia a fost savirsita infractiunea.
Aceasta pedeapsa complementara este dispusa de catre instanta pentru neexecutarea
sau reaua-credinta in afisarea sau difuzarea hotaririi de condamnare si se aplica pe o
perioada de cel mult 3 luni, dupa care, daca pedeapsa complementara tot nu a fost
pusa in aplicare, instanta poate dispune dizolvarea persoanei juridice.
Pedeapsa NU se aplica:
= partidelor politice;
= sindicatelor;
= patronatelor;
= organizatiilor religioase ori apartinind minoritatilor;
= persoanelor juridice care isi desfasoara activitatea in domeniul presei.
O copie a hotaririi de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa suspendarii activitatii
sau a uneia din activitatile persoanei fizice – se comunica la data raminerii definitive,
organului care a autorizat infiintarea persoanei juridice si organului care a inregistrat
persoana juridica, pentru a lua masurile necesare.
APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSEI COMPLEMENTARE A INCHIDERII UNOR PUNCTE
DE LUCRU ALE PERSOANEI JURIDICE.
Aceasta pedeapsa consta in inchiderea uneia sau a mai multora dintre punctele de
lucru apartinind persoanelor juridice cu scop lucrativ, in care s-a desfasurat activitatea
in realizarea careia a fost savirsita infractiunea.
Punerea in executare a acestei pedepse se realizeaza prin comunicarea unei copii a
hotaririi de condamnare, la data raminerii definitive, organului care a autorizat
infiintarea persoanei fizice si organului care a inregistrat personei juridice pentru a lua
masurile necesare.
APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSEI COMPLEMENTARE A INTERZICERII DE A
PARTICIPA LA PROCEDURILE DE ACHIZITII PUBLICE.
Pentru punerea in executare a acestei pedepse complementare se prevede ca o copie a
hotaririi de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice aceasta pedeapsa sa se
comunice la data raminerii definitive urmatoarelor autoritati:
Oficiului Registrului Comertului (formalitatile de publicitate din registrul comertului);
Ministerului Justitiei (formalitatile de publicitate in registrul national a l persoanelor
juridice fara scop patrimonial);

59
altor autoritati care tin evidenta persoanelor juridice = in vederea efectului
formalitatilor de publicitate.
O copie a hotaririi de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa
interzicerii de a participa la procedurile de achizitii publice se comunica la data
raminerii definitive organului care a autorizat infiintarea persoanei juridice si organului
care a inregistrat persoana juridica.
APLICAREA SI EXECUTAREA PEDEPSEI COMPLEMENTARE A AFISARII SAU DIFUZARII
HOTARIRII DE CONDAMNARE.
Potrivit CP, afisarea hotaririi definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se
realizeaza -> pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Identitatea nu poate fi
dezvaluita -> afara de cazul in care exista acordul acestuia ori a reprezentantului sau
legal.
AFISAREA hotaririi de condamnare -> in extras, in forma si locul stabilite de instanta pe
o perioada intre 1 – 3 luni.
DIFUZAREA hotaririi de condamnare – in extras, in forma stabilita de instanta, prin:
intermediul presei scrise sau audiovizuale => instanta stabileste numarul de aparitii
care nu poate fi mai mare de 10;
alte mijloace de comunicare sau audiovizuale => durat acesteia nu poate depasi 3 luni.
In termen de 30 zile de la comunicarea hotaririi, dar nu mai tirziu de 10 zile de la
inceperea executarii – pedeapsa condamnata inainteaza instantei de executare afisarea
sau dovada executarii publice a hotaririi de condamnare.
O copie a hotaririi de condamnare, in intregime sau un extras, se comunica la data
raminerii definitive a acesteia, organului care a autorizat infiintarea persoanei juridice si
organului care a inregistrat persoana juridica.
D. Calculul pedepsei inchisorii in vederea executarii acesteia.
Pedeapsa odata stabilita si aplicata trebuie sa fie executata in principal integral, adica
in durata si cuantumul stabilit prin hotarire judecatoreasca. Aceasta inseamna ca
pedeapsa aplicata prin hotarire:
este privative de libertate => trebuie sa fie executata prin privarea de libertate cit
rezulta din hotarire ;
este amenda => trebuie executata sumei prin plata exacta care constituie cuantumul
pedepsei.
Pentru ca pedeapsa cu inchisoarea sa se execute corespunzator cu hotarirea
judecatoreasca prin CP in vigoare au fost reglementate problemele referitoare la:
~ durata executarii pedepsei cu inchisoare;
~ computarea retinerii si arestarii preventive din durata pedepsei pronuntate;
~ computarea privatiunii de libertate executata in afara tarii.
Durata exercitarii pedepsei inchisorii.
Durata in cazul in care cexecutarii pedepsei inchisorii se socoteste din ziua in care
condamnatul incepe sa execute hotarirea definitiva de condamnare.
In cazul in care condamnatul se afla bolnav in spital (afara de cazul in care si-a
provocat singur boala) intra in durata executarii.
In cazul executarii pedepsei inchisorii la locul de munca – NU INTRA in durata executarii
pedepsei timpul in care condamnatul lipseste de la locul de munca, indiferent de motiv.
Computarea retinerii si arestarii preventive.
Timpul retinerii si a arestarii preventive se scade din durata pedepsei inchisorii
pronuntate.scaderea se face si atunci cind condamnatul a fost urmarit sau judecat, in
acelasi timp ori separat, pentru mai multe infractiuni concurente, chiar daca:
__ a fost scos de sub urmarire penala;
__ s-a incetat urmarirea penala;
__ a fost achitat;

60
__ s-a incetat procesul penal pentru fapta care a determinat retinerea sau arestarea
preventiva.
Scaderea retinerii si a arestarii preventive se face si in caz de condamnare la amenda
=> prin inlaturarea in total sau in parte a executarii amenzii.
Computarea privatiunii de libertate executate in afara tarii.
Retinerea si arestarea preventive executate in afara teritoriului tarii se scad din durata
pedepsei aplicate pentru aceeasi unfractiune de instantele romane.

61