Teoria relativitatii restranse

Teoria relativităţii reprezintă în fizica modernă un ansamblu a două teorii formulate de

Albert Einstein: relativitatea restrânsă şi relativitatea generală.

Ideea de bază a acestor două teorii este că timpul şi distanţele unui eveniment măsurate
de doi observatori au, în general, valori diferite, dar se supun totdeauna aceloraşi legi
fizice. Când doi observatori examinează configuraţii diferite, şi anume deplasările lor,
una în raport cu cealaltă, aplicând regulile logice, se constată că legile fizice au în mod
necesar o anumită formă.

Relativitatea restrânsă, formulată în 1905, s-a născut din observaţia că transformarea care
permite schimbarea unui sistem referenţial, transformarea lui Galilei, nu este valabilă
pentru propagarea undelor electromagnetice, care sunt dirijate de ecuaţiile lui Maxwell.
Pentru a putea împăca mecanica clasică cu electromagnetismul, Einstein a postulat faptul
că viteza luminii, măsurată de doi observatori situaţi în sisteme referenţiale inerţiale
diferite, este totdeauna constantă (ulterior a demonstrat că acest postulat este de fapt
inutil, pentru că viteza constantă a luminii derivă din formele legilor fizice).

Aceasta l-a condus la revizuirea conceptelor fundamentale ale fizicei teoretice, cum sunt
timpul, distanţa, masa, energia, cantitatea de mişcare, cu toate consecinţele care derivă.
Astfel, obiectele în mişcare apar mai grele şi mai dense pe direcţia lor de mişcare, pe
când timpul se scurge mai lent la ceasurile aflate în mişcare. O cantitate de mişcare este
acum asociată vitezei luminii, viteza luminii în vid devenind viteză limită atât pentru
obiecte, cât şi pentru informaţii. Masa şi energia devin echivalente. Două evenimente
care par simultane unui observator, apar în momente diferite altui observator care se
deplasează în raport cu primul. Relativitatea restrânsă nu ţine cont de efectele gravitaţiei,
elementul central al formulării ei matematice sunt transformările lui Lorenz.

Relativitatea generală a fost formulată de Einstein în 1916. Această teorie utilizează

formulele matematice ale geometriei diferenţiale şi a tensorilor pentru descrierea
gravitaţiei. Spre deosebire de relativitatea restrânsă, legile relativităţii generale sunt
aceleaşi pentru toţi observatorii, chiar dacă aceştia se deplasează de o manieră
neuniformă, unii faţă de ceilalţi.

Relativitatea generală este o teorie geometrică, care postulează că prezenţa de masă şi

energie conduce la "curbura" spaţiului, şi că această curbură influenţează traiectoria altor
obiecte, inclusiv a luminii, în urma forţelor gravitaţionale. Această teorie poate fi utilizată
pentru construirea unor modele matematice ale originei şi evoluţiei Universului şi
reprezintă deci unul din instrumentele cosmologiei fizice.

1
Principiul relativitatii restranse

Fizicienii Albert Michelson si Edward Morley, pornind de la premisa unui eter rigid aflat
in stare de repaus in spatiu, au analizat urmatoarea problema : daca eterul este in repaus
fata de Soare si nu se misca odata cu Pamantul(viteza Pamantului fata de Soare este de
cca 30 km/sec), aceasta miscare rapida a eterului fata de Pamant ar trebui sa fie sesizata
pe baza unei modificari a vitezei luminii pe Pamant.Viteza luminii ar trebui sa
inregistreze atunci, conform asteptarilor, mai multe valori, in functie de directia relativa a
razelor de lumina fata de vantul eteric. Toate experimentele de acest tip au esuat insa,
aratand ca viteza luminii nu poate fi pusa in relatie cu ipoteza eterului. Dar pentru ca
lumea nu dorea sa renunte la eter, s-au incercat interpretari matematice ale problemei.
Orice corp care are viteza V fata de eter se contracta pe directia de miscare cu fractiunea .

Meritul lui Einstein consta in aceea ca lui i se datoreaza formularea definitive in

domeniul conceptului de timp si spatiu. Einstein voia un principiu general, asemanator
celui din termodinamica:... legile naturii sunt in asa fel alcatuite incat este imposibil sa
contruesti un perpetuum mobile ( de speta 1 si a 2-a ).

Cele doua principii, cel al constantei vitezei luminii si principiul lui Galilei de relativitate,
reprezinta punctul de plecare.Ne amintim de observatorul din tren, care a putut confirma
simultaneitatea deplasarii luminii in sistemul sau spre deosebire de colegul de pe
terasement. Dupa cum s-a mai aratat, in fizica clasica simultaneitatea tuturor sistemelor
inertiale a fost acceptata fara obiectii. Acum acest concept devine un „ajutor al gandirii” .
Sa-l analizam, efectuand in gand urmatorul experiment: simultaneitatea va fi dovedita
daca se va reusi sa se sincronizeze un ceas U aflat intr-un loc A cu un al doilea ceas U’ in
B, pentru a fi reglat, iar a doua presupune sa se compare timpul cu ajutorul unor semnale.

Prima metoda

E posibil ca cele cele doua ceasuri sa fie sincrinizate in punctul B, dar nu este sigur ca
reglarea mai este valabila cand ceasul U se afla din nou in A. In orice caz, aceasta
supozitie nu poate fi verificata, neavand prin urmare, in sensul lui Mach, nici o
semnificatie pentru stiinta naturii. 22876ori12gxe6v

A doua metoda

Pentru a lamuri aceasta metoda ne vom folosi de urmatorul exemplu: pe Rin se afla trei
vapoare, care alcatuesc un convoi, fiind numite A,B si C. Fiind ceata, se utilizeaza
semnale sonore in scopul compararii ceasurilor de pe cele trei vapoare. La un anumit
moment dat, A emite un semnal, la care marinarii din B si C isi vor potrivi ceasurile
conform unei intelegeri prealabile. Deoarece ceasurile trebuie sincronizate foarte precis,
este necesar sa se ia in considerare si timpul pe care semnalul are nevoie pentru a strabate
drumul. Pentru aceasta, distanta dintre sursa de vibratii sonore A si locurile B si C
precum si viteza de propagare a sunetului trebuie sa fie cunoscute. In acest mod, poate fi
dovedita simultaneitatea relativa a celor trei ceasuri in unul si acelasi sistem.

2
Spre a gasi un sistem de referinta pentru vapoare, trebuie sa intemeiem conceptul de timp
pe legea propagarii luminii. Dintre toate procesele fizice care intra in discutie pentru
definirea timpului, lumina a fost cercetata cel mai bine. Dupa cum stim, ea se propaga
constant indiferent de starea de miscare a suersei de lumina si de cea a observatorului.
Aceasta este un rezultat sigur al cercetarii in domeniul fizicii.

Consecinte pentru dinamica

Una dintre cele mai importante consecinte ale teoriei relativitatii restranse este
echivalenta dintre masa si energie.

Teoria relativitatii restranse aduce o corectura: nu numai masa de repaus ci si viteza

initiala prezinta importanta pentru schimbarea vitezei. Conform teoriei lui Einstein, cu cat
viteza initiala este mai mare, cu atat creste si forta necesara pentru a o modifica. La viteze
apropiate de viteza luminii, rezistenta corpului miscat (deci a masei inerte) devine foarte
mare, apropiindu-se de infinit. Viteza maxima posibila este viteza luminii.

100 de ani de teoria relativităţii şi interacţia gravitaţională

Anul Internaţional al Fizicii reprezintă un prilej potrivit pentru a vedea dezvoltările recente în teoria
gravitaţiei la 100 de ani de la elaborarea teoriei relativităţii speciale.

Într-una dintre cele 5 lucrări excepţionale publicate de Einstein în 1905 în care tratează
electrodinamica corpurilor în mişcare sunt puse bazele teoriei relativităţii. Această teorie va fi
cunoscută ulterior ca teoria relativităţii speciale – atributul de special referindu-se la faptul că ea
se aplică numai la reperele neaccelerate.

Einstein postulează că, indiferent cât de repede ne mişcăm, lumina se propagă cu aceeaşi viteză.
Viteza luminii este o constantă fundamentală a naturii, ce nu poate fi depăşită. La acest postulat
el adaugă cerinţa ca legile fizicii să fie identice în toate sistemele inerţiale (neaccelerate). Altfel
spus, rezultatul oricărui experiment local, negravitaţional este independent de momentul şi locul
din Univers în care a fost realizat.

În 1907 Einstein a început să lucreze sistematic la includerea gravitaţiei şi acceleraţiei în teoria

relativităţii speciale. În 1915 el prezintă ecuaţiile relativităţii generale adăugând la teoria
relativităţii speciale principiul echivalenţei. Într-o formă slabă principiul echivalenţei statuează
egalitatea (până la o eventuală constantă irelevantă) dintre masa inerţială şi masa gravitaţională.
Masa inerţială m apare ca factorul de proporţionalitate dintre forţă şi masă în binecunoscuta lege
a lui Newton: F = m a unde a este acceleraţia produsă de forţa F. Pe de altă parte, masa
gravitaţională apare în legea atracţiei universale în care forţa gravitaţională de atracţie dintre
două corpuri este proporţională cu masele lor: F = GMm /r2 unde F este forţa de atracţie
gravitaţională dintre cele două mase M şi m situate la distanţa r, iar G este constanta
gravitaţională. Într-un fel se face legătura cu principiul lui Mach care l-a influenţat puternic pe
Einstein. Conform acestui principiu, inerţia unui corp este o consecinţă a câmpului gravitaţional în
care se află corpul respectiv, câmp produs de toate celelalte corpuri din Univers.

Într-o formulare tare principiul echivalenţei postulează că nu există diferenţe observabile între un
câmp gravitaţional şi o acceleraţie uniformă. Pentru orice câmp gravitaţional, unui corp în cădere
liberă i se poate asocia un sistem inerţial în care local toate legile fizicii au aceeaşi formă ca în
relativitatea specială pentru orice câmp şi orice formă de materie.

3
Principiul echivalenţei implică faptul că gravitaţia trebuie descrisă de o teorie geometrică în care
materia determină curbarea spaţiului-timp. Această legătură dintre materie şi geometria spaţiului-
timp este descrisă de ecuaţiile Einstein:

unde Λ este aşa numita constantă cosmologică. În membrul drept c este viteza luminii iar G este
constanta gravitaţională (G/c2≈ 7,425x10-29cm/g). Tµ ν este tensorul de materie, legat de
distribuţia de materie din Univers. În membrul stâng apar mărimi geometrice ce descriu curbarea
µ µ
spaţiului. Astfel tensorul Riemann R λ σ ρ măsoară schimbarea unui vector V la un transport
paralel (păstrându-i dirijarea către o aceeaşi direcţie) de-a lungul unei curbe închise:

δ Vµ = Rµ λ σ ρ Aσ ρ Vλ

σρ
unde A este elementul de arie al suprafeţei delimitată de curba închisă. Tensorul Ricci şi
curbura scalară se obţin din tensorul Riemann

σλ µν
Rµ ν = Rµ σ ν λ ⋅ g R = Rµ ν ⋅ g

µν
prin,,contractare'' cu tensorul metric g ce intervine în elementul de distanţă dintre două puncte:

µν
ds2 = g dxµ dxν

Pentru o densitate uniformă de materie ρ în Univers, curbarea spaţiului este de ordinul

Există mai multe teste clasice ale relativităţii generale care confirmă valabilitatea acesteia.
Amintim aici deplasarea gravitaţională spre roşu, curbarea razelor de lumină în câmpul
gravitaţional al Soarelui, precesia periheliului planetei Mercur, etc.

Relativitatea generală şi teoria cuantică sunt printre cele mai strălucite realizări ştiinţifice ale
secolului al XX-lea. Ambele şi-au demonstrat valabilitatea în descrierea fenomenelor fizice cu un
înalt grad de acurateţe. Dar este surprinzător că în ciuda succeselor acestor două mari realizări
ale fizicii, ne confruntăm cu un conflict profund între ele.

În ultimii 30 de ani ai vieţii sale, Einstein a încercat fără succes construcţia unei teorii unificatoare
a interacţiilor fundamentale din natură: interacţiile tari, electromagnetice, slabe şi gravitaţionale.

Probabil că nu erau “coapte'' premizele pentru elaborarea unei astfel de teorii unificatoare. Abia
prin anii '70 s-a elaborat teoria electro-slabă ce reprezintă teoria cuantică de câmp, relativistă,
renormabilă a interacţiilor electromagnetice şi slabe ce înglobează electrodinamica cuantică ce
fusese construită cu câţiva zeci de ani mai înainte. A urmat cromodinamica cuantică ce descrie
interacţiile tari dintre cuarci şi gluoni.