Finante Publice Manual

1. Precizări şi recomandări…..
Codul cursului F1B2301

Denumirea cursului FINANTE PUBLICE
Tip curs Obligatoriu
Durata cursului/nr credite 42ore (28 curs+14seminar)\6
Perioada de accesare a cursului
Manualul recomandat în curs de

s

apariţie la Editura Fundaţiei “România de

Mâine”
Obiectivul principal al cursului Cunoaşterea aspectelor esenţiale privitoare la:
necesitatea, caracteristicile, modul de formare
şi repartizare a fondurilor financiare publice;
principii bugetare; cheltuirea banului public
în condiţii de eficienţă, eficacitate şi
economicitate; conţinutul şi implicaţiile
apelului la credit public; presiunea fiscală.
Modul de stabilire a notei finale Rezultă din punctajul afişat, în urma
susţinerii examenului pe calculator
Titularul cursului/ Conf. Univ. Dr. MARIANA-CRISTINA
CIOPONEA
cristina _cioponea @yahoo.com
3169785/103
Conţinutul tematic al cursului concept, conţinut, funcţii

metode privind dimen-

! " #
sionarea indicatorilor bugetari; principii

bugetare; procesul bugetar
aspecte generale privind
$

! # % " #
bugetul public; rolul bugetului de stat;

componentele bugetului public naţional şi ale
bugetului general consolidat
conţinutul
$

! # % & #
cheltuielilor publice; criterii de clasificare a

cheltuielilor pulice; indicatori de analiză a
cheltuielilor publice; factorii care influen-
ţează creşterea cheltuielilor publice
$
'
! # % ! !
noţiuni generale privind impozitul; conţinutul

şi rolul impozitului; clasificarea impozitelor;
elementele impozitului; principiile impunerii;
sistemul fiscal; aspecte generale privind
sistemul fiscal
conceptul, semnificaţia şi
'
! ! (
limitele presiunii fiscale; modalităţi de

exprimare a presiunii fiscale; factori de
influenţă şi efecte provocate de creşterea ratei
presiunii fiscale
)

* # + , # ( +
Conţinutul şi trăsăturile creditului public;
1
destinaţia şi rolul creditului public; tehnica
derulării creditului public; elementele tehnice
ale creditului public; operaţiuni legate de
acordarea creditului public; Deficitul bugetar:
concept, cauze, efecte; indicatori de
comensurare a gradului de îndatorare a
statului
concept, conţinut; nece-

(
sitatea înfiinţării Trezoreriei în ţara noastră;

modul de organizare şi funcţionare a
Trezoreriei finanţelor publice; funcţiileTrezo-
reriei finanţelor publice
2
Bibliografie minimă obligatorie – Mariana-

s

Cristina Cioponea – în curs de apariţie la Ed.

Fundaţiei “ , Bucureşti

2007
Luminiţa Ristea, Adina Trandafir,

Ed. Fundaţiei

, Bucureşti, 2005

Legea privind finanţele publice nr. 500/2002,

publicată în MO nr. 597/2002
Bibliografie facultativă Mariana-Cristina Cioponea,

Ed. Fundaţiei

, Bucureşti, 2004

Nicolae -Grigorie Lăcriţa, Mariana-Cristina

Cioponea, Ed.

s

Fundaţiei , Bucureşti,

2004
FINANŢE PUBLICE
- sinteza cursului -
) ) )
'
+ + * + ! #
) ) ) )

% +
)

1.1. Conceptul de finanţe publice

1.2. Evoluţia conceptului de finanţe publice
3

1.3. Funcţiile finanţelor publice
# #
Studenţii vor cunoaşte:

- necesitatea şi caracteristicile bunurilor sociale/ colective;
- conţinutul, funcţiile şi rolul finanţelor publice;
- modul cum au evoluat finanţele publice, odată cu evoluţia rolului statului
relaţii financiare sau finanţe; utilităţi (bunuri/servicii) publice (colective);
)
# &
nevoi publice şi cvasipublice; funcţia de repartiţie; constiruirea fondurilor financiare publice;

repartizarea fndurilor financiare publice; funcţia de control.
Satisfacerea nevoilor cu caracter colectiv reclamă existenţa şi functionarea unor

instituţii publice care să furnizeze bunurile sociale respective, acestea neputând fi dobândite
prin intermediul pieţei.
Bunurile publice aduc foloase tuturor membrilor societăţii, indiferent dacă aceştia au
participat sau nu la efortul de finanţare a lor. Consumul utilităţilor publice este indivizibil şi
neconcurenţial; acestea se folosesc în comun, de ele beneficiind mai multe persoane în
acelaşi timp. Totodată, accesul unui individ la utilităţile publice nu este condiţionat de plata
vreunei contribuţii din partea sa şi nici nu are loc în detrimentul altora.
În ceea ce priveşte oferta de utilităţi publice, sunt situaţii în care unii membrii ai
societăţii nu o sesizează, întrucât nevoile sociale pe care le acoperă nu sunt percepute ca
nevoi personale.
Satisfacerea nevoilor publice antrenează efectuarea unor cheltuieli din partea
instituţiilor publice, cheltuieli care se acoperă din venituri de aceeaşi mărime. Cum însă, doar
o mică parte a serviciilor publice sunt prestate contra plată, finanţarea cheltuielolor publice se
asigură pe seama resurselor colectate prin impozite, taxe sau contribuţii, la nivelul
autorităţilor publice centrale sau locale.
Prin intermediul finanţelor publice, statul pune la dispoziţia membrilor societăţii o
gamă largă de utilităţi, în condiţii specifice. Această activitate presupune realizarea unui
amplu proces de redistribuire a veniturilor şi averilor persoanelor fizice şi juridice, după
criterii stabilite de instituţiile de decizie politică.
)
'
+ + # *
Finanţele publice reprezintă o importantă componentă a vieţii social-economice a

fiecărei ţări, iar impactul lor asupra economiei naţionale este determinat, atât de proporţiile
redistribuirii produsului intern brut, cât şi de modul concret de realizare a acestui proces.
Din punct de vedere tehnic, finanţele reprezintă totalitatea fluxurilor băneşti dintr-o
economie având ca scop încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor la diverse niveluri;
individ, organizaţie, stat. Între conceptul de finanţe publice şi cel de finanţe există o relaţie de
la parte la întreg. Termenul de finanţe publice vizează mai ales plăţile băneşti de interes
public necesare în relaţiile cu statul şi alte colectivităţi publice.
Apariţia şi funcţionarea

# " % ( * # ! # +
finanţelor publice sunt indisolubil legate de existenţa statului şi de utilizarea banilor şi a

formelor valorice în repartizarea produsului intern brut.
Pe parcursul tuturor orânduirilor social-economice, finanţele s-au manifestat ca relaţii
sociale de natură economică, apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut şi a
venitului naţional, în stânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului. În tot acest timp,
finanţele au îmbrăcat, fără excepţie, forma bănească şi au îndeplinit un anumit rol, mai mult
sau mai puţin important, în funcţie de condiţiile economice, politice şi sociale.
4

# ( ! * # ( % ( ( #

! ( # ( ! ! ! ! # # % * * ! #

( * * ! # # # % * ! # # # * ! # "
! +
Corespunzător demarcaţiei dintre sectoarele public şi particular din economia de piaţă,

se impune şi distincţia dintre finanţele publice şi finanţele private.
Fondurile care se constituie la dispoziţia autorităţilor
)
'
# +
publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, se formează pe seama transferului
de putere de cumpărare de la diverse persoane fizice sau juridice către organele administraţiei
de stat centrale sau locale.
Relaţiile financiare publice apar ca urmare a transferului de valoare la fondurile ce
se constituie în economie sau de la acestea către diverşi beneficiari; transferul se efectuează
, fără echivalent, în cea mai mare parte cu titlu nerambursabil, în

scopul satisfacerii nevoilor sociale.

Finanţele publice reprezintă o disciplină de graniţă,
# ( +
interferându-se pregnant cu: economia politică, economiile de ramură, alte discipline cu profil
monetar şi financiar, dreptul administrativ şi cel constituţional, managementul, precum şi cu
alte discipline cu profil social şi politic. Caracterul politic al ştiinţei finanţelor publice este dat
de faptul că obiectivele colective ce trebuie satisfăcute şi cheltuielile publice pentru atingerea
acestor obiective (activitatea financiară) nu ar exista în afara organizării politice.
'
+ + # *
Rolul şi importanţa finanţelor publice s-au manifestat şi au evoluat în strânsă legătură

cu rolul statului în economie. Astfel, teoreticienii delimitează trei mari perioade; epoca
statului-jandarm, a statului-providenţă şi cea în care statul devine actor economic.
În conceptul despre finanţe avea un pronunţat caracter

* ! # # * %
juridic. Doctrina perioadei era cea a liberalismului economic, conform căreia preocupările
specialiştilor erau orientate îndeosebi spre problemele procurării resurselor necesare statului,
utilizării lor cu spirit de economie, repartizării sarcinilor fiscale pe categorii de plătitori,
întocmirii şi executării bugetului în condiţii de echilibru.
Conform principiului “laissez faire, laissez passer”, statul trebuia să lase liber jocul
concurenţei, al iniţiativei particulare şi al legilor obiective ale pieţei. Astfel, statul se situa în
afara vieţii economice, iar acţiunea sa trebuia să fie, pe cât posibil, cât mai neutră.
a condus la o concepţie total diferită despre finanţele

! # # * (
publice. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea (mai pregnant după
criza economică din anii 1929-1933) s-a afirmat tot mai mult concepţia intervenţionistă,
datorită fluctuaţiilor pe care le-a cunoscut viaţa economică din primele decenii). Sub
presiunea evenimentelor vremii, concepţia cu privire la rolul statului a evoluat, în sensul că
acesta poate şi trebuie să să-şi extindă aria misiunilor sale tradiţionale, pentru a corecta
deficienţele cauzate de jocul liber al economiei de piaţă.
În planul finanţelor publice doctrina intervenţionistă încurajează înfiinţarea de
întreprinderi publice şi societăţi mixte, acordarea de subvenţii şi alte facilităţi
întreprinderilor particulare, adoptarea de către autorităţile publice a unor măsuri de
combatere a şomajului şi de redresare a economiei stagnante.
Finanţele publice în perioada în care se manifestă ca . Statul

! # # # %
realizează cadrul juridic de reglemenrare în toate domeniile, dar în acela şi timp desfăşoară el
însuşi o serie de activităţi în domeniul public sau economic.
5
În cursul – Mariana-Cristina Cioponea – în curs de

s

apariţie la Ed. Fundaţiei “ , sunt prezentate unele concepţii de factură

neoliberală privind rolul şi implicaţiile în viaţa economico-socială a finanţelor publice.

'
+ +
Misiunea socială a finanţelor publice se îndeplineşte prin funcţiile pe care le exercită şi

anume: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
Funcţia de repartiţie se compune din , foarte strâns legate între ele:

constituirea fondurilor şi repartizarea acestora.

Constituirea fondurilor se referă la formarea fondurilor publice de resurse băneşti,
care se pot alimenta pe mai multe căi; impozite, taxe, contribuţii pentru asigurările sociale de
stat, amenzi, penalităţi, vărsăminte din profitul regiilor autonome, vărsăminte din veniturile
instituţiilor publice, chirii din concesiuni şi închirieri ale unor bunuri aparţinând statului,
venituri din valorificarea bunurilor aparţinând statului etc.
Distribuirea fondurilor financiare pe beneficiari (persoane fizice sau juridice) este
precedată de inventarierea şi evaluarea în expresie bănească a nevoilor sociale din perioada
de referinţă. Datorită faptului că cererea de resurse financiare este mai mare decât oferta lor,
este necesar ca autorităţile publice să trieze şi să ierarhizeze cererile beneficiarilor de fonduri
publice solicitate de realizarea diverselor obiective şi să stabilească unele priorităţi în funcţie
de condiţiile concrete ale fiecărei etape.
Constituirea şi dirijarea fondurilor publice reprezintă un proces unitar şi neîntrerupt,
având un rol important în funcţionarea economiei.
Necesitatea constituirii unor fonduri financiare la dispoziţia statului, în vederea
înfăptuirii funcţiilor şi sarcinilor sale, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul de
dezvoltate, ceea ce conferă funcţiei de repartiţie un caracter obiectiv. :n schimb, procesul
propriu-zis de redistribuire a acestor resurse are un caracter subiectiv, depinzând de;
capacitatea factorilor de răspundere de a percepe şi răspunde nevoii sociale la un moment dat;
gradul de dezvoltare economico-socială ţării; orientarea forţelor politice aflate la putere.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie,
având însă o sferă de cuprindere mult mai mare, deoarece vizează atât constituirea şi
repartizarea fondurilor publice, cât şi modul de utilizare a acestora.
Controlul statului are o sferă vastă de manifestare, cuprinzând toate domeniile vieţii
sociale care ţin de sectorul public şi anume; activitatea economică, educativă, culturală,
ocrotirea sănătăţii, protecţia socială, asigurări sociale de stat, menţinerea ordinii publice,
apărarea ţării, promovarea relaţiilor cu alte state etc. Ca urmare, controlul ;mbracă forme
diferite, este exercitat de organe diferite şi foloseşte instrumente diferite.
În cursul - autor conf. univ. dr. Mariana-Cristina

s

Cioponea – în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ , este prezentat contextul

intern şi internaţional în care se manifestă finanţelepublice în perioada actuală.

# ( * #
1. Prin ce se caracterizează bunurile publice?

a) Consum indivizibil şi concurenţial în detrimentul altor indivizi.
b) Consum indivizibil şi concurenţial, presupunând o plată.
c) Accesul este condiţionat de plata unui tarif sau taxă.
d) Consum indivizibil, neconcurenţial, fără să presupună o plată.
e) Toate enunţurile de mai sus caracterizează bunurile publice.
Răspuns:d
2. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la relaţiile financiare publice nu este falsă:
6
a) condiţionează relaţiile băneşti
b) reprezintă un transfer de valoare în dublu sens
c) se suprapun prefect cu relaţiile băneşti
d) au ca scop satisfacerea nevoilor individuale
e) reprezintă doar un transfer de valoare de la persoanele fizice şi juridice către stat
Răspuns: b
3. Constituirea şi dirijarea fondurilor financiare publice:
a) se realizează prin intermediul statului
b) se realizează prin intermediul sistemului bancar
c) se realizează prin intermediul agenţilor economici
d) se realizează prin intermediul societăţilor de asigurări
e) au ca scop corectarea integrală a inegalităţilor dintre diverse categorii şi grupuri
sociale
Răspuns: a
4. Constituirea şi dirijarea fondurilor financiare publice:
a) se realizează prin intermediul agenţilor economici
b) se realizează prin intermediul băncilor
c) au ca scop corectarea parţială a inegalităţilor dintre diverse categorii şi grupuri
sociale, provenite din repartiţia primară a veniturilor şi averilor
d) au ca scop repartizarea veniturilor între agenţii economici din mediul rural şi cei din
mediul urban
e) toate afirmaţiile de mai sus cu privire la constituirea fondurilor financiare publice
sunt adevărate
Răapuns: c
) $

% + +
2.1. Metode privind dimensionarea indicatorilor bugetari

2.2. Principii bugetare
2.3. Procesul bugetar

# #

- avantajele şi dezavantajele ptezentate de metodele clasice şi moderne de
cuantificare a indicatorilor bugetari;
- principiile bugetare şi abaterile în practică de la acestea;
- trăsăturile şi etapele procesului bugetar.
sistem de gestiune; sistem de exerciţiu; echilibru bugetar; unitatea bugetară;
)
# &
universalitatea; neafectarea veniturilor bugetare; anualitatea bugetară; specializarea bugetară.
Bugetul de stat reprezintă principalul plan financiar centralizat al statului pe termen

scurt. Acesta face parte dintr-un sistem unitar de bugete, iar elaborarea, aprobarea, execuţia şi
controlul său formeazâ un complex de activităţi care alcătuiesc procesul bugetar.

+ + # * * * % ! * # " #
În vederea cuprinşi în buget, se

'
# ( * # * # & #
utilizează numeroase metode, grupate în două mari categorii: clasice şi moderne.

Dintre acestea, menţionăm; metoda automată sau a penultimei,
+ # * ! +
metoda majorării sau diminuării, metoda evaluării directe.

7
Metoda automată sau a penultimei constă în întocmirea proiectului de buget, luând ca
bază execuţia bugetară a penultimului an bugetar (ultimul an bugetar nefiind încheiat, nu
poate oferi decât informaţii preliminare). Metoda are avantajul simplităţii, dar dezavantajul că
datele oferite drept bază sunt deja perimate, mai ales în condiţiile unei economii în plin proces
de transformare.
Metoda majorării sau diminuării presupune stabilirea unui ritm mediu de variaţie a
indicatorilor bugetari pe o perioadă 5-10 ani. Pentru aceasta, se iau în calcul indicatorii
rezultaţi în exerciţiile bugetare ale perioadei anterioare anului pentru care se proiectează noul
buget. Valoarea ritmului mediu astfel rezultată, se aplică asupra indicatorilor aferenţi anului
bugetar în curs, determinând nivelul veniturilor şi al cheltuielilor pentru anul următor.
Această metodă este aproximativă, deoarece se bazează pe extrapolarea tendinţelor
manifestate în evoluţia indicatorilor din anii precedenţi, neavând în vedere influenţele unor
factori diverşi care pot acţiona în realitatea economică viitoare, mai mult sau mai puţin intens.
:n general, practica bugetară modernă a renunţat la aceste metode din necesitatea evaluării cât
mai reale a valorilor înscrise în proiectele de buget.
Metoda evaluării directe are în vedere calcule pentru fiecare sursă de venit sau
categorie de cheltuieli, bazate pe execuţia preliminară a bugetului pe anul în curs, precum şi
pe previziunile în domeniul economico-social ale perioadei pentru care se previzionează
bugetul.
În general, metodele clasice sunt depăşite, având anumite limite din următoarele
considerente;
- volumul insuficient de informaţii utilizat la construirea bugetului;
- imposibilitatea previzionării şi cuantificării efectelor unor factori ce pot
interveni pe parcurs în economia reală şi finanţele ţării;
- nu vizează urmărirea eficienţei acţiunilor ce se finanţează din resursele
publice;
- nu-şi propun să coreleze cheltuielile la nivelul tuturor instituţiilor publice
participante la implementarea unui anumit obiectiv.
Dintre menţionăm: metoda de planificare, programare,

+ % # * % *
bugetizare; bugetele bazate pe programe; metoda denumită “baza bugetară zero”;

managementul prin obiective; raţionalizarea opţiunilor bugetare.
Metoda de planificare, programare şi bugetizare reprezintă o metodă de utilizare
optimă a cheltuielilor bugetare în contextul aplicării deciziilor într-un mod cât mai eficient.
Aceasta constă într-un sistem de contabilizare prin care se corelează costurile input-urilor cu
output-urile sau cu activităţile realizate în sectorul public. Cheltuielile publice sunt
evidenţiate, în mod tradiţional, în funcţie de domeniul unde se efectuează (ministerul care le
administrează), precum şi în funcţie de modul cum se efectuează (cheltuieli de personal,
cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli de capital etc.).
Bugetele bazate pe programe utilizează informaţiile de care dispun autorităţile publice
pentru clarificarea unor probleme cum sunt;
- stabilirea obiectivelor în cadrul fiecărui program;
- selectarea informaţiilor referitoare la modul în care sunt folosite resursele
financiare;
- aprecierea eficienţei programelor prin prisma obiectivelor prevăzute;
- evaluarea mijloacelor alternative pentru realizarea obiectivelor propuse;
- revederea periodică a programelor, corespunzător schimbărilor intervenite.
Metoda este precisă, dar laborioasă şi necesită existenţa unei baze de date referitoare
la fiecare obiectiv în parte, ceea ce este relativ dificil de determinat sau prognozat. De
asemenea, întocmirea unui buget pe baza metodei de planificare, programare şi bugetizare nu
8
înlocuieşte bugetul de stat, între cele două planuri financiare existând numeroase deosebiri
legate de conţinut, sferă de cuprindere, orizont de timp, forţă juridică.
Metoda denumită “baza bugetară zero” constă în examinarea critică a fiecărui tip de
cheltuială bugetară şi aprecierea utilităţii şi eficienţei sale. Pentru aceasta este necesară
existenţa unei multitudini de programe alternative, urmând a se opta pentru unul dintre ele, în
funcţie de efectele posibil de obţinut la un anumit nivel al cheltuielii.
Baza bugatară zero presupune reluarea în permanenţă a analizei tuturor cheltuielilor
bugetare, ca şi cum s-ar porni de la zero pentru toate cheltuielile publice. Nivelul
angajamentelor bugetare (sumele ce urmează a se aloca din buget ) se încadrează într-una din
următoarele posibilităţI; nivelul zero, care înseamnă anularea resurselor bugetare pentru o
acţiune apreciată ca nefiind prioritară; nivelul redus, care presupune continuarea acţiunii cu
resurse scăzute; nivelul normal corespunde situaţiei în care acţiunea se desfăşoară la acelaşi
nivel comparativ cu perioada anterioară; nivelul crescut permite suplimentarea resurselor
financiare pentru acţiunile considerate prioritare.
Aplicarea bugetului cu bază zero pe perioade mai îndelungate permite ca la anumite
intervale de timp, fiecare dintre beneficiarii de fonduri publice (de exemplu fiecare minister)
să fie supus examinării tuturor cheltuielilor publice pe care le-a ocazionat, identificând acele
cheltuieli care s-au dovedit ineficiente de-a lungul perioadei de timp analizate.
Managementul prin obiective reprezintă o metodă de cuantificare a veniturilor şi
cheltuielilor bugetare care pune accentul pe identificarea finalităţilor pentru fiecare domeniu
de activitate. Astfel, fiecare administrator al banului public stabileşte propriile sale obiective,
care vor contribui la construirea finalităţilor propuse. :n cadrul fiecărui minister, are loc
rediscutarea finalităţilor, precum şi coordonarea obiectivelor şi resurselor. Această metodă a
fost concepută în contextul unei planificări globale pe termen mediu, astfel încât să permită
coordonarea între ministere a obiectivelor. Ea permite identificarea opţiunilor orizontale
privind diferenţierea mărimii creditelor bugetare distribuite între ministere. Decidentul care
procedează la selectarea obiectivelor este diferit de utilizator.
Bugetul bazat pe program (bugetul de program) reprezintă o modalitate de pregătire
şi prezentare a bugetelor, pornind de la obiectivele urmărite şi nu de la organizarea
administraţiei. Se pune accentul pe obiectivele de realizat şi pe determinarea ansamblului de
mijloace utilizate pentru atingerea lor. Astfel, bugetul de program devine un instrument util şi
original pentru programarea bugetară şi corelarea ei cu un anumit plan. :n acest sens, metoda
permite;
- stabilirea de către fiecare minister a priorităţilor relative;
- alegerea acţiunilor prioritare, într-un cadru bugetar dat;
- afectarea alocaţiilor bugetare şi compararea cu rezulatatele;
- analiza obiectivităţii şi eficacităţii pe baza comparaţiei dintre costurile
implicate şi rezultatele obinute;
- evitarea acoperirii prin finanţare bugetară a unor acţiuni neoportune ale
administraţiei (în special cele care nu fac obiectul acestei finanţări).
Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare este concepută ca un sistem cibernetic
închis, între componentele căruia sunt relaţii de interdependenţă, astfel că nerealizările dintr-o
fază se repercutează asupra celorlalte. Analiza sistemică are drept scop, ca în urma unor
iteraţii succesive, să se reformuleze obiectivele şi mijloacele utilizate pentru atingerea lor.
Originalitatea şi un mare avantaj al metodei constau în capacitatea ridicată de adaptabilitate şi
de reformulare a opţiunilor. :n aplicarea metodei se remarcă patru faze; studiul, decizia,
execuţia şi controlul.
Prin această metodă se urmăresc obiective pe termen mijlociu şi are avantajul că oferă
posibilitatea reexaminării periodice a opţiunilor, în funcţie de eventualele modificări apărute.
Totodată, utilizând modele matematice, se ajunge la o estimare a veniturilor şi cheltuielilor
9
mai apropiată de cuantumul nevoilor reale ale fiecărei perioade. Astfel, metoda permite
determinarea costului global al operaţiunilor, indiferent de sursa de finanţare. De asemenea,
metoda oferă informaţii cu privire la costul unui anumit capitol de cheltuieli în varianta
clasificaţiei funcţionale.

+ + " #
Bugetul public trebuie să reflecte în mod real venitul statului posibil de realizat şi
cheltuielile aferente perioadei la care se referă. El este construit ţinând seama de unele
, a căror importanţă diferă de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare a

economiei, de implicarea statului în plan economico-social, de stadiul de democratizare, de

tradiţiile social-culturale etc. De-a lungul timpului, unele dintre aceste principii şi-au pierdut
în bună măsură semnificaţia iniţială, iar altele au fost adaptate cerinţelor epocii contemporane.
sunt: universalitatea, unitatea, anualitatea, echilibrul,

" #
specializarea, publicitatea bugetului, neafectarea veniturilor bugetare.

Universalitatea presupune ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în
bugetul de stat în sumele lor totale, astfel încât Parlamentul să dispună de informaţiile
privind veniturile totale pe care statul urmează să le încaseze în perioada considerată, precum
şi destinaţia acestora
În perioada actuală, în România, bugetul de stat este un buget mixt, adică veniturile
extrabugetare sunt lăsate la dispoziţia instituţiilor care le obţin, urmând a le folosi direct,
pentru acoperirea nevoilor proprii.
Unitatea bugetară necesită existenţa unui document unic în care se înscriu veniturile
şi cheltuielile publice exprimate în sumele lor totale. În acest mod se creează posibilitatea
stabilirii raportului dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, adică să se cunoască dacă bugetul
este echilibrat, excedentar sau deficitar, luându-se, pe acestă bază, măsurile adecvate cu
privire la oportunitatea unor cheltuieli.
Abaterile de la principiul unităţii bugetare sunt, în prezent, acceptate de practica
financiară internaţională şi constau în elaborarea, pe lângă bugetul de stat a unor tipuri de
bugete diverse: bugete autonome; bugete extraordinare; bugete anexă; conturi speciale de
trezorerie.
O categorie aparte de bugete autonome o constituie bugetele colectivităţilor locale care
se întocmesc de fiecare unitate administrativ teritorială (judeţ, oraş, comună). Aceste
colectivităţi au personalitate juridică, dispun de patrimoniu propriu, ;şi gestionează singure
afacerile şi ;şi evidenţiază veniturile şi cheltuielile separat de cele ale administraţiei centrale a
statului. Bugetele locale sunt votate de reprezentanţii aleşi ai fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale şi se supun regulamentelor în vigoare privind controlul bugetar.
Anualitatea reprezintă prima regulă bugetară aplicată în practică. Acest principiu
se referă pe de o parte, la perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul
şi, pe de altă parte, la perioada de timp în care se încasează veniturile şi se efectuează
cheltuielile.
Datorită faptului că execuţia prevederilor din buget, atât la venituri cât şi la cheltuieli,
nu se încheie întotdeauna la data expirării anului bugetar, practica financiară oferă două
posibilităţi pentru soluţionarea acestei situaţii; sistemul de gestiune şi sistemul de exerciţiu.
Sistemul de gestiune constă în închiderea automată a bugetului la data expirării; veniturile şi
cheltuielile neefectuate urmează să fie înscrise în contul anului bugetar următor. Sistemul de
exerciţiu prevede o perioadă de 3 - 6 luni după expirarea anului bugetar, timp în care este
permisă înregistrarea veniturilor şi cheltuielilor aferente anului bugetar încheiat. Aceasta
conduce la prelungirea perioadei de exerciţiu bugetar de la 12 la 15 – 18 luni, ceea ce permite
reflectarea tuturor operaţiunilor de încasare a veniturilor şi efectuare a cheltuielilor în contul
10
de încheiere a execuţiei bugetului din anul în care au fost prevăzute şi autorizate. Astfel,
sistemul de exerciţiu are avantajul că permite reflectarea exactă, în buget, a tuturor veniturilor
şi cheltuielilor proiectate, chiar dacă ele nu se încadrează pe deplin în anul bugetar.
Dezavantajul metodei constă în faptul că, pe perioada de prelungire a exerciţiului bugetar
funcţionează, în paralel, două bugete; cel al anului expirat (pentru care se mai permite
înregistrarea veniturilor şi cheltuielilor care îi aparţin) şi bugetul anului în curs, ceea ce
îngreunează operaţiunile de evidenţă şI control.
În ţara noastră, anul bugetar coincide cu cel calendaristic, iar sistemul aplicat este
cel de gestiune.
Echilibrul bugetar a fost considarat vreme îndelungată ca fiind “principiul de aur al
gestiunii bugetare” şi constă în asigurarea egalităţii dintre venituri şi cheltuieli, atât în
faza de întocmire a bugetului, cât şi în perioada de execuţie a acestuia.
Accepţiunea modernă a echilibrului bugetar scoate în evidenţă rolul de instrument al
bugetului de stat prin intermediul indicatorilor de venituri, de cheltuieli şi mai ales prin soldul
bugetar. În ceea ce priveşte deficitul bugetar, este necesară urmărirea sistematică a nivelului
său, corelat cu evoluţia indicatorilor macroeconomici.
Potrivit specializării veniturile înscrise în buget sunt aprobate de

Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile pe categorii. Pentru a oferi puterii

legislative o imagine cât mai clară asupra bugetului de stat, înscrierea veniturilor şi
cheltuielilor trebuie să urmeze o schemă unitară, care se regăseşte în clasificaţia bugetară.
Schema clasificaţiei bugetare trebuie să fie simplă, concisă şi clară şi să grupeze veniturile
după provenienţă iar cheltuielile conform destinaţiei.
Legea privind finanţele publice prevede în mod expres necesitatea înscrierii în buget a
veniturilor şI cheltuielilor conform clasificaţiei concepută de Ministerul Finanţelor Publice şi
agreată de Fondul Monetar Internaţional.
Publicitatea (transparenţa) bugetului presupune ca, în urma dezbaterii şi aprobării de
către Parlament, bugetul de stat să fie adus la cunoştinţa opiniei publice, fapt realizat prin
publicarea în Monitorul Oficial şi culegeri de legi. Informarea trebuie să se extindă şi asupra
execuţiei acestor prevederi. Astfel, legea privind adoptarea bugetului de stat şi contul de
încheiere a exerciţiului bugetar pe anul precedent celui în curs, trebuie date publicităţii.
Principiul neafectării veniturilor bugetare se referă la faptul că, odată vărsate la
buget, veniturile se depersonalizează. Altfel spus, veniturile, în ansamblul lor finanţează
cheltuielile în totalitatea lor. Conform acestui principiu, se interzice ca un anumit venit să fie
destinat unei anumite cheltuieli, deoarece, în general, nu se poate realiza o concordanţă
deplină între nivelul unei cheltuieli şi nivelul unui anumit venit care ar urma să o acopere. În
cazul veniturilor cu afectaţie specială, care reprezintă o abatere de la acest principiu,
veniturile fie sunt insuficiente, ceea ce ridică probleme în privinţa realizării din fonduri
bugetare a obiectivului respectiv, fie sunt mai mari decât necesarul, ceea ce generează o risipă
de fonduri.
În România, fondurile speciale aprobate annual prin legile bugetare, cuprind venituri
cu afectaţie specială, ceea ce reprezintă o abatere şi de la principiul neafectării veniturilor
bugetare.

+ + ! " #
poate fi definit ca ansamblul operaţiunilor succesive pe parcursul

! " #
unui an şi care privesc elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia
curentă a bugetului, încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi
controlul bugetar.
11
În funcţie de practica financiară şi de experienţa acumulată în domeniul democraţiei,
procesul bugetar poate să se desfăşoare în mod diferit de la o ţară la alta. Separat de
particularităţile care se pot manifesta, procesul bugetar are unele trăsături specifice şi anume:
caracter decizional, ciclic, politic, democratic şi cu impact public.
Caracterul decizional decurge din însuşi conţinutul procesului bugetar, de alocare a
resurselor financiare limitate comparativ cu nevoile de servicii publice ale societăţii.
Continuitatea ciclică este strâns legată de principiul anualităţii bugetare, care prevede
reluarea anuală a fazelor care compun procesul bugetar, conform prevederilor cuprinse în
legile anuale specifice, în care sunt prevăzute, printre altele şi termenele concrete de realizare.
:n ţara noastră, din practica ultimilor ani, rezultă şi periodicitatea revizuirii solicitărilor
bugetare (legile bugetare rectificative) dar momentul şi intensitatea cu care se manifestă
aceste revederi sunt variabile.
Caracterul preponderent politic derivă din faptul că opţiunea pentru un anumit tip de
politică financiară, monetară, de credit, de preţuri reflectă, în general, orientarea şi interesele
forţelor politice din care este alcătuit Parlamentul.
Procesul bugetar are caracter democratic datorită faptului că, pe parcursul etapelor
sale componente, se manifestă atât atributele statului de drept (separaţia puterilor în stat), cât
şi posibilitatea diverselor grupuri de cetăţeni, detinători ai majorităţii politice decizionale, de
a-şi impune interesele economico-sociale.
Impactul public al procesului bugetar are implicaţii în plan economico-social, atât la
nivel micro cât şi macroeconomic. Opţiunile de politică financiară cuprinse în conţinutul
bugetului – ce impozite să fie aplicate, care să fie materia supusă impozitării, cine să fie
plătitorii impozitelor, cuantumul impozitelor şi taxelor, mărimea presiunii fiscale, cine să
beneficieze şi în ce proporţii de alocaţiile bugetare etc. - influenţează în mod hotărâtor
comportamentul actorilor economici.
Procesul bugetar cuprinde (etape) cum sunt: # # (
- elaborarea proiectului de buget;

- aprobarea proiectului de buget;
- execuţia bugetului;
- încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară.
Fiecare dintre aceste etape implică un volum mare de activităţi (subetape) foarte
laborioase, cu termene precise, a căror derulare este reglementată prin Legea finanţelor
publice nr. 500/2002.
În cursul – autor conf univ. Dr. Mariana-Cristina

s

Cioponea - în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ , aspectele tratate în

acest capitol sunt prezentate mai detaliat.

# ( * #
1. Întocmirea bugetelor autonome reprezintă o abatere de la principiul:

a) universalităţii
b) specializării
c) unităţii
d) anualităţii
e) neafectării veniturilor bugetare
Răspuns: c
2. Potrivit cărui principiu bugetar, veniturile se înscriu în buget după provenienţă, iar
cheltuielile după destinaţie?
a) unitatea bugetară
b) specializarea
c) universalitatea
d) neafectarea veniturilor bugetare
12
e) anualitatea
Răspuns: b
3. Potrivit cărui principiu bugetar, veniturile în ansamblul lor finanţează cheltuielile bugetare
în ansamblu?
b) specializarea
c) universalitatea
d) neafectarea veniturilor bugetare
e) anualitatea
Răspuns: d
4. Care dintre principiile bugetare impune ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în
buget în sumele lor totale?
b) neafectarea veniturilor bugetare
c) specializarea bugetară
d) echilibrul bugetar
e) universalitatea
Răspuns: e
$ $

% + +
3.1. Aspecte generale privind bugetul public

3.2. Rolul bugetului de stat
3.3. Componentele bugetului public naţional şi ale bugetului general consolidat

# #

- conceptul de buget al statului;
- rolul bugetului;
- verigile bugetare (structura bugetului general consolidat).
buget de stat; buget general consolidat; bugete locale; bugetul asigurărilor
)
# &
sociale de stat ; descentralizare; fonduri speciale

+ + ! # " * " #
La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete, corelate între
ele, alcătuind sistemul bugetar. Componenţa sistemului bugetar se află în strânsă
interdependenţă cu structura organizatorică a statului (de tip unitar sau federal) şi diferă de la
o ţară la alta.
Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între bugetul central şi cele locale, se
realizează corespunzător atribuţiilor ce revin aparatului de stat central şi celui local. În mod
obişnuit, veniturile cele mai importante şi principalele categorii de cheltuieli intră în atribuţiile
bugetului central (sau federal), iar în bugetele statelor şi în cele locale sunt înscrise venituri şi
cheltuieli de importanţă mai redusă. Structura veniturilor şi cheltuielilor aferente verigilor
sistemului bugetar diferă şi de la o perioadă la alta, fiind influenţată de importanţa şi
diversitatea obiectivelor ce revin organelor centrale şi locale.
În România, necesarul de resurse la nivelul societăţii şi posibilităţile de acoperire a
acestor nevoi sunt reflectate în bugetul general consolidat, care cumulează la nivel naţional
toate veniturile şi cheltuielile publice.
Caracterul de buget consolidat decurge din tehnica întocmirii lui, adică eliminarea
transferurilor dintre diferitele categorii de bugete. Astfel, dacă bugetele locale sau cel al
13
asigurărilor sociale nu se întocmesc şi execută în echilibru, acestea vor primi transferuri de
echilibrare de la bugetul central. Sumele respective reprezintă cheltuieli pentru bugetul central
şi venituri pentru bugetele locale sau al asigurărilor sociale, dar ele nu se regăsesc în totalul
veniturilor şi cheltuielilor publice ale bugetului consolidat.
Bugetul general consolidat reflectă dimensiunea efortului financiar public, precum şi
starea de echilibru sau dezechilibru bugetar pe parcursul unui an.
În forma sa tradiţională, este un cuprinzând

" # ! # #
detalierea mijloacelor financiare alocate diverselor servicii publice. Un asemenea buget este
înlocuit în funcţie de mijloacele ce pot fi utilizate într-un an bugetar (şi nu corespunzător
obiectivelor care trebuie îndeplinite). Având în vedere caracterul limitat al resurselor
financiare, este necesară selectarea cheltuielilor care urmează a fi efectuate într-o anumită
perioadă, pe criterii cum sunt; costul şi randamentul serviciilor publice în cauză.
Bugetul de stat poate fi conceput şi ca un orientat spre scopurile şi

obiectivele de atins în anul bugetar vizat. Necesitatea respectării unui nivel maxim al
fiscalităţii (ratei prelevărilor obligatorii) precum şi tendinţa actuală de creştere mai accentuată
a cheltuierilor publice comparativ cu produsul intern brut, pledează pentru modificarea
structurii bugetului, în sensul trecerii la finanţarea obiectivelor şi renunţarea la bugetul prin
care se repartizau mijloace financiare. De asemenea, realizarea echilibrului anual (pe termen
scurt) este înlocuită cu atingerea echilibrului pe perioade mai mari de timp, corespunzător
programării plurianuale a “bugetelor-program”.
Bugetul este un instrument aflat în mâna conducerii pentru a previziona resursele şi
alocarea lor, cu scopul îndeplinirii unor obiective urmărite în cadrul politicii sale. În acelaşi
timp, bugetul este un instrument contabil şi financiar, un act juridic şi unul politic. Bugetul
este un cont al statului, care arată cât de mult cheltuieşte guvernul şi cum sunt finanţate
cheltuielile sale publice. Este un act juridic, deoarece este un act de autorizare de către
Parlament sau guvern. Fiind un document ce necesită autorizarea prealabilă a puterii
legislative, bugetul are caracter obligatoriu. Este un act politic, pentru că transpune în plan
financiar o viziune politică.
Din punct de vedere economic, bugetul reflectă corelaţiile macroeconomice, în special
legătura cu produsul intern brut. Teoria economică modernă consideră bugetul ca o variabilă
esenţială în determinarea produsului intern brut şi a nivelului folosirii resurselor.
În economia modernă, bugetul nu constituie doar un document în care se înscriu
veniturile şi cheltuielile statului pe parcursul unui an bugetar, ci reprezintă un plan financiar
la nivel macroeconomic pe termen scurt.

+ + " # * ! # #
Rolul bugetului de stat este evidenţiat şi strâns legat de funcţiile finanţelor publice.
Bugetul nu reprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu şi se compară veniturile şi
cheltuielile publice; rolul său este mult mai complex şi vizează: alocarea şi redistribuirea
resurselor, precum şi reglarea vieţii economice.
Rolul alocativ al bugetului decurge din faptul că, în mod tradiţional, statul îşi asumă
sarcina finanţării serviciilor publice. La partea de cheltuieli, bugetul reflectă modul de alocare
a resurselor în fiecare an bugetar.
Rolul redistributiv al bugetului se manifestă pe de o parte prin intermediul impozitelor
şi taxelor şi pe de altă parte prin intermediul cheltuielilor.
Rolul de reglare se referă la posibilitatea autorităţilor publice de a acţiona asupra
economiei, stimulând sau frânând anumite activităţi, cu ajutorul veniturilor, cheltuielilor şi
soldului bugetar.
14
)

+ + % # " # " # " ! * #
Bugetul public naţional este alcătuit din următoarele verigi: bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale.
este o componentă importantă a bugetului public

" # ! " ( ! * ! # #
naţional, care reflectă constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare

ocrotirii pensionarilor, salariaţilor şi membrilor lor de familie.
Unul dintre principalii factori ai creşterii bunăstării este securitatea socială, fapt pentru
care statul intervine în mod direct, fie pentru finanţarea cheltuielilor sociale, fie pentru a lua în
sarcina sa activităţi care ameliorează nivelul de trai al persoanelor.
Prin sistemul de asigurări sociale are loc un proces pronunţat de redistribuire a
veniturilor. Persoanele active plătesc pentru cele aflate la pensie, cei sănătoşi pentru cei
bolnavi, cei care au un loc de muncă pentru cei care nu au, cei care nu au persoane în
întreţinere pentru cei care au. Sistemul de securitate socială este, în primul rând, un sistem de
asigurări.
În ţara noastră, începând din anul 1992, s-au pus bazele realizării unui sistem public
naţional unificat de asigurări sociale, prin integrarea în asigurările sociale de stat a sistemelor,
până atunci independente, de asigurări sociale (asigurările sociale pentru agricultori, ale
cooperaţiei meşteşugăreşti, ale Bisericii Ortodoxe Române, ale artiştilor plastici, ale
muzicienilor, compozitorilor şi scriitorilor). Prin instituirea acestui sistem, s-a creat un cadru
unitar de aplicare a legislaţiei în domeniu, ceea ce contribuie la ;
- economisirea resurselor materiale şi umane;
- asigurarea flexibilităţii în redistribuirea resurselor disponibile, corespunzător
cerinţelor pentru anumite prestaţii;
- întărirea controlului privind constituirea, utilizarea resurselor, precum şi calitatea
prestaţiilor
. Finanţele publice locale ocupă în prezent un loc esenţial în procesul

" #
transformării societăţilor moderne care sunt angajate în realizarea descentralizării

colectivităţilor teritoriale. Parte integrantă a finanţelor publice, finanţelor locale li s-a acordat
un rol secundar, pentru ca relativ recent să li se recunoască locul real pe care ;l ocupă în
cadrul finanţelor publice şi influenţa pe care o exercită asupra economiei naţionale. :n
majoritatea ţărilor dezvoltate, finanţele publice locale au luat o amploare deosebită,
corespunzător iniţiativelor din ce în ce mai largi acordate colectivităţilor locale.
Descentralizarea poate să fie mijlocul prin care toate unităţile administrativ-teritoriale
îşi pot controla mai bine evoluţia şi îi pot mobiliza mai eficient pe cei implicaţi: persoane
fizice şi juridice. Descentralizarea deciziilor şi responsabilităţilor este de natură să producă
transferuri de competenţe şi sarcini de la nivelul administraţiei centrale spre cele locale.
În ţara noastră, autonomia locală este consfinţită prin Constituţie. De asemenea, în
perioada de tranziţie, s-au luat unele măsuri pentru accentuarea descentralizării şi autonomiei
locale, prin adoptarea următoarelor legi: Legea nr. 68/1991 privind administraţia publică
locală, în prezent în vigoare Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală; Legea
nr.10/1991 privind finanţele publice, înlocuită succesiv cu Legea nr. 72/1996 privind finanţele
publice şi cu Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice – cea din urmă fiind în vigoare în
prezent; Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale, în prezent în vigoare OUG nr.
45/2003 privind finanţele publice locale.
Ca o excepţie de la principiul clasic al unităţii bugetare, începând

* ! +
din anul 1990, anual sunt aprobate veniturile şi cheltuielile fondurilor speciale, care se
constituie în afara bugetului de stat şi care au destinaţii clar precizate prin legi speciale.
Fondurile speciale funcţionează pe principiul bugetelor anexă şi diferă de la un an la altul ca
număr şi dimensiune, în raport cu scopurile pentru care se constituie. Conform Legii
15
finanţelor publice 500/2002, fondurile speciale sunt integrate în sistemul unitar de bugete care
se constituie şi gestionează anual, în condiţiile asigurării echilibrului financiar. Astfel,
fondurile speciale împreună cu bugetul public naţional formează bugetul general consolidat.

s

Cioponea - în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ , aspectele tratate în acest

capitol sunt prezentate mai detaliat.

# ( * #
1. Dintre următoarele enunţuri care nu coincide cu ceea ce reprezintă bugetul statului?

a) plan financiar la nivel macroeconomic, pe termen scurt
b) instrument contabil şi financiar
c) un act juridic
d) un act politic
e) instrument la îndemâna agenţilor economici
Răspuns: e
2. Dintre următoarele enunţuri care coincid(e) cu rolul finanţelor publice?
a) alocativ
b) redistributiv
c) de reglare
d) de echitate orizontală şi verticală
e) de neutralitate
Răspuns: a,b,c
3. Dintre următoarele enunţuri care nu reprezintă o verigă a bugetului general consolidat?
a) bugetul asigurărilor sociale de stat
b) bugetul de stat
c) bugetul societăţilor de asigurări şi reasigurări
d) bugetele locale
e) bugetele fondurilor speciale
Răspuns: c
4. Caracterul de buget consolidat decurge din:
a) tehnica întocmirii lui, adică eliminarea transferurilor dintre diferitele categorii de
bugete
b) funcţia de redistribuire a bugetului
c) faptul că însumează veniturile şi cheltuielile bugetelor componente
d) posibilitatea de a oferi informaţii reale asupra venituilor şi cheltuielilor publice dintr-o
anumită perioadă
e) nici unul dintre răspunsurile de mai sus nu este adevărat
Răspuns: a
$ $ ) )

% + +
4.1. Conţinutul cheltuielilor publice

4.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice
4.3. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice

4.4. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice
# #

- definirea conceptului de cheltuieli publice;
- clasificarea cheltuielilor publice;
16
- indicatori privind volumul, structura şi dinamica utiliuaţi în analiza cheltuielilor
publice
- Factorii de influenţă şi tendinţele privind cheltuielile publice
cheltuieli publice; cheltuieli bugetare; factori de influenţă a cheltuielilor

)
# &
publice; clasificaţia cheltuielilor publice; clasificaţia economică; clasificaţia funcţională.
Pentru realizarea practică a deciziilor publice, statul, colectivităţile locale şi alte

entităţi publice ocazionează costuri financiare, cunoscute ca fiind cheltuieli publice. Ele
reflectă opţiunile politice ale statului (guvernului).
Cheltuielile publice sunt ocazionate de realizarea rolului statului ca autoritate publică
şi ca actor economic, fiind suportate de către toţi cetăţenii acestuia, în proporţii diferite.
Deoarece rolul statului este atins prin intermediul politicilor publice pe care autorităţile
publice le transpun în viaţă, cheltuielile publice pot fi considerate ca reprezentând costul
realizării politicilor publice. Toate aceste componente sau politici sunt semnificative în
privinţa ocazionării de cheltuieli care sunt menite să acopere nevoi de interes general
(educaţie, sănătate, apărare naţională, ordine publică, siguranţă naţională, protecţie socială
etc.).
Prin cheltuielile publice se concretizează cea de a doua fază a funcţiei de repartiţie a
finanţelor publice şi anume, aceea de repartizare a resurselor financiare publice pe diverse
destinaţii. Utilizarea propiu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în
programele guvernamentale privind activitatea economică, socială, culturală sau de altă
natură, desfăşurată de aceasta, se reflectă în cheltuielile publice. Prin cheltuielile publice,
statul acoperă necesităţile publice de bunuri şi servicii considerate prioritare în diverse
perioade.
)

+ + # & #
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească,

manifestate între stat, pe de o parte şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor
acestuia.
:

- urmăresc satisfacerea unor preferinţe colective, stabilite pe baza opţiunilor

colective (se consideră că există un anumit grad de omogenitate a preferinţelor);
- privesc finanţarea de bunuri şi servicii publice, dar şi transferuri în scopul
redistribuirii veniturilor în societate;
- mărimea lor depinde de numeroşi factori, cum sunt: înclinaţia populaţiei spre
consumul de bunuri şi servicii publice; potenţialul economic al ţării respective; ideologia
partidelor aflate la putere; gradul de consimţire la plata impozitelor etc.;
- sunt efectuate de un intermediar – statul – beneficiarii bunurilor şi serviciilor
publice neputând să facă o legătură directă între contribuţia lor la aceste cheltuieli (impozitele
plătite) şi beneficiile obţinute din consumuarea bunurilor şi serviciilor publice; altfel spus,
beneficiarii bunurilor şi serviciilor publice nu cunosc preţul plătit pentru accesul la consumul
unui anumit bun sau serviciu public.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice este stâns legat de destinaţia acestora.
Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut (cheltuieli cu
administraţia generală, plata dobânzilor la împrumuturi ş.a.) iar altele reprezintă doar o
avansare de produs intern brut reflectând participarea statului la finanţarea formării brute de
17
capital, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera nematerială (echipamente de investiţii,
construcţia de drumuri, poduri, aeroporturi etc.).
Complexitatea funcţiilor statului contemporan, precum şi creşterea rolului
intervenţionist al acestuia influenţează legătura tot mai strânsă dintre cheltuielile publice şi
viaţa economico-socială a fiecărei ţări.
)
'
+ + # * ! & #
Structura cheltuielilor publice poate fi abordată corespunzător mai multor criterii de

clasificare şi anume; administrativă; economică; funcţională; financiară; după rolul lor în
procesul reproducţiei sociale; gruparea folosită de organismele ONU.
a) Clasificaţia administrativă se bazează pe criteriul instituţiilor prin intermediul
cărora se efectuează cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-teritoriale, instituţii
publice autonome etc. Utilitatea acestei grupări este legată de faptul că alocaţiile bugetare sunt
stabilite pe beneficiari, dar prezintă şi unele neajunsuri, ca:
- fiecare beneficiar (minister, departament, agenţie guvernamentală, judeţ,
municipiu etc.) reuneşte cheltuieli cu destinaţii diverse;
- în cazul schimbării structurii sau subordonării acestor entităţi, datele
privind structura cheltuielilor publice devin incomparabile de la o perioadă
la alta.
b) Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice în cheltuieli curente şi
cheltuieli de capital. Cheltuielile curente asigură buna funcţionare şi întreţinerea instituţiilor
publice, finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor
categorii de persoane, sau pentru onorarea angajamentelor speciale ale statului. Ele reprezintă
un consum definitiv de produs intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual. Cheltuielile de
capital se concretizează în achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată,
s
destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale, şosele ş.a.). Ele
reprezintă doar o avansare de produs intern brut, contribuind la dezvoltarea şi modernizarea
patrimoniului public.
c) Clasificaţia financiară scoate în evidenţă momentul în care cheltuielile publice
afectează resursele financiare ale statului. Corespunzător acestui criteriu, cheltuielile publice
pot fi:
- cheltuieli definitive – cuprind cheltuieli de funcţionare sau de investiţii şi
formează ponderea cea mai mare a cheltuielilor publice;
- cheltuieli temporare – care sunt evidenţiate în conturile speciale de
trezorerie (avansuri, ;mprumuturi);
- cheltuieli virtuale (sau posibile) – cele pe care statul se angajează să le
efectuaze în anumite condiţii. :n cazul în care statul intervine ca girant
pentru un ;mprumut care, din diverse motive, nu mai poate fi rambursat de
către debitori, sumele respective sunt achitate de stat, devenind o cheltuială
a acestuia.
d) În funcţie de rolul lor în viaţa economică, cheltuielile publice se împart în:
cheltuieli reale (sau negative) care reprezintă un consum definitiv de produs intern

brut (cheltuielile militare, cele cu întreţinerea aparatului administrativ etc.);

cheltuieli economice (sau pozitive) care contribuie la creşterea avuţiei naţionale

(construcţia de drumuri, poduri, aeroporturi, susţinerea unor proiecte economice din fonduri
publice etc.).
e) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate sau alte destinaţii spre care sunt dirijate resursele financiare publice. Ele reflectă
obiectivele financiare a statului. Instituţiile care funcţionează în diferite domenii de activitate
18
constituie consumatorii de resurse financiare publice, iar conducătorii lor sunt ordonatori de
credite bugetare.
Importanţa acestui criteriu derivă din faptul că arată care este repartizarea resurselor
financiare publice pe domenii de activitate care definesc nevoile publice, fiind principalul
obiectiv urmărit la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament. Această
grupare reflectă compoziţia cheltuielilor publice, conform principalelor funcţii prevăzute în
bugetul de stat: educaţie şi cultură, sectorul social, sănătate, apărare naţională etc.
f) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale ONU are la bază două criterii
principale: clasificaţia funcţională şi cea economică. Clasificaţia funcţională a

cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru; servicii publice generale; apărare; educaţie;
sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii comunale; cultură, religie, sport; acţiuni
economice; alte scopuri. Clasificaţia economică ONU urmăreşte gruparea cheltuielilor
publice în: cheltuieli care reprezintă consum final; dobânzi aferente datoriei publice, subvenţii
de exploatare şi alte transferuri curente; formarea brută de capital (investiţii brute şi creşterea
stocurilor materiale); achiziţii de terenuri şi active necorporale; transferuri de capital.

+ + * # * ( & #
Analiza cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii bugetare a unui stat în

diverse perioade de timp. Pentru a aprecia efectele intervenţiei statului în viaţa economico-
socială, este necesară cunoaşterea volumului şi structurii cheltuielilor publice efectuate de
organele centrale şi locale ale statului din fondurile publice de resurse financiare. Analiza
cheltuielilor publice se realizează cu ajutorul indicatorilor privind

& #
(volumul sau mărimea acestora), (care reflectă destinaţia resurselor

! # # & #
financiare publice) şi acestora (care reflectă evoluţia în timp a cheltuielilor * %
publice).
Analiza din puctul de vedere al nivelului

+ & # +
se bazează pe următorii indicatori: volumul cheltuielilor publice, ponderea cheltuielilor

publice în produsul intern brut şi volumul cheltuielilor publice care revine în medie pe un
locuitor.
a) Volumul cheltuielilor publice poate fi exprimat în mărimi nominale sau reale.
Exprimarea în mărime nominală (Cnp) are dezavantajul denaturării indicatorului în perioadele
caracterizate prin inflaţie accentuată (dacă se urmăreşte evoluţia în timp), fiind tributară
preţurilor curente ale perioadei. Exprimarea în mărime reală (Crp) elimină acest dezavantaj,
cheltuielile publice fiind cuantificate în preţuri constante (preţurile unui anumit an luat ca
bază).
Dacă evidenţele privind nivelul cheltuielilor publice nu sunt efectuate în preţuri
constante, se poate proceda la transformarea acestora din preţuri curente în preţuri constante
corectând valoarea cu indicele preţurilor, astfel:
C rp = Cnp : Ip , în care: (1)
Crp - cheltuielile publice ale perioadei curente exprimate în mărime reală (în preţuri
constante);
Cnp - cheltuielile publice ale perioadei curente exprimate în mărime nominală (în preţuri
curente);
Ip - indicele preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază.
Indicatorul cheltuieli publice (în mărime nominală sau reală) este util pentru a reflecta
volumul acestora în monedă naţională şi serveşte la efectuarea de analize doar pe plan
naţional. El nu are putere de comparaţie internaţională.
19
b) Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (G) este un alt indicator
care poate caracteriza nivelul cheltuielilor publice şi dinamica acestora într-o anumită
perioadă. Se calculează pe baza relaţiei:
G = Cp / PIB x 100 , în care: (2)
G - ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;

Cp - cheltuielile publice totale;
PIB - produsul intern brut.
Acest indicator permite analiza cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare
economico-socială şi este utilizat frecvent în comparaţiile internaţionale.
c) Cheltuielile publice medii pe un locuitor reprezintă un indicator de nivel foarte
sugestiv, care arată cât din cheltuielile publice ale statului revin pe un locuitor. Se calculează
astfel:
= Cp / N , în care: (3)
- cheltuieli publice medii pe locuitor (lei pe un locuitor);

Cp - cheltuielile publice exprimate în preţuri curente ale anului;
N - numărul de locuitori corespunzător anului bugetar.
Pentru a permite comparaţiile internaţionale, cheltuielile publice anuale pot fi
exprimate într-o monedă de circulaţie internaţională: dolari, Euro.
vizează calculul proporţiei (ponderii) pe

+ ! # # & #
care o are fiecare dintre grupele de cheltuieli publice în total. Formula de calcul este:
gs = cpi / Cp x100 , în care: (4)
gs - greutatea specifică (ponderea) cheltuielilor publice din grupa “i” în totalul cheltuielilor
publice.
cpi - nivelul cheltuielilor publice din grupa “i”;
Cp - cheltuieli publice totale.
Din analiza structurii cheltuielilor publice, reiese modul în care sunt direcţionate
resursele financiare publice în cursul unui an bugetar. Pe această bază, se pot desprinde
concluzii cu privire la orientarea politicii bugetare spre anumite obiective (sociale,
economice, militare ş.a.) considerate ca fiind prioritare într-o anumită perioadă.
relevă modificările care intervin în
)

+ * % & #
cuantumul şi structura cheltuielilor publice în decursul unei perioade de timp. Indicatorii de

analiză ai dinamicii cheltuielilor publice sunt: modificarea absolută şi relativă (nominală sau
reală) a cheltuielilor publice; modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern
brut; modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor;
modificarea structurii cheltuielilor publice; coeficientul de devansare a creşterii produsului
intern brut de către creşterea cheltuiellilor publice; elasticitatea cheltuielilor publice faţă de
produsul intern brut.
Coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea
cheltuielilor publice este un indicator care reflectă corespondenţa dintre evoluţia celor doi
indicatori. Se calculează pe baza relaţiei:
k = ICp1/0 / IPIB1/0 , în care: (5)
20
k - coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea
cheltuielilor publice;
I Cp1/0 - indicele creşterii cheltuielilor publice, calculat ca raport între cheltuielile publice din
perioada curentă şi cheltuielile publice din perioada de bază;
I PIB1/0 - indicele creşterii produsului intern brut.
În funcţie de ritmul de creştere a cheltuielilor publice şi a produsului intern brut,
coeficintul poate lua următoarele valori: k > 1 semnifică o creştere mai accentuată a
cheltuielilor publice comparativ cu produsul intern brut; k = 1, când ambele mărimi au ritmuri
de creştere identice; k < 1, reflectă o creştere mai lentă a cheltuielilor publice comparativ cu
sporirea produsului intern brut.
Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut măsoară amploarea
reacţiei cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut. Calculul se efectuează
astfel:
ecp = ∆Cp (1-0) / Cp0 : ∆PIB(1-0) / PIB0 , în care: (6)
e cp - elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut;

∆Cp (1-0) - modificarea cheltuielilor publice în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază
(0);
Cp0 - cheltuielile publice din perioada de bază;
∆ PIB(1-0) - modificarea produsului intern brut în perioada de referinţă;
PIB0 - produsul intern brut din perioada de bază.
Acest indicator exprimă tendinţa de modificare a cheltuielilor publice la modificarea
produsului intern brut şi poate lua următoarele valori: ecp > 1 cheltuielile publice sunt foarte
elastice în raport cu produsul intern brut; ecp = 1 cheltuielile publice sunt elastice în raport cu
produsul intern brut; ecp < 1, reflectă inelasticitatea cheltuielilor publice la creşterea
produsului intern brut.
'
+ + # ( # & #
Volumul cheltuielilor publice este într-o continuă creştere de la o perioadă la alta.

Dintre factorii care au ifluenţă asupra cheltuielilor publice, majoritatea acţionează în sensul
creşterii acestora:
- cererea de bunuri şi servicii publice;
- ansamblul activităţilor de producţie utilizate pentru realizarea bunurilor şi
serviciilor;
- numărul şi structura populaţiei;
- calitatea bunurilor şi serviciilor publice;
- preţurile intrărilor;
- regionalizarea şi globalizarea economiei;
- capacitatea de a plăti impozite;
- factori politici şi sociali.

s

Cioponea - în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ aspectele tratate în acest


# ( * #
1. Clasificarea economică împarte cheltuielile bugetare în următoarele grupe:

a) cheltuieli curente şi cheltuieli de capital
b) cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli de personal şi subvenţii
21
c) cheltuieli virtuale, cheltuieli temporare şi cheltuieli definitive
d) cheltuieli ale administraţiei centrale şi cheltuieli ale administraţiei locale
e) cheltuieli ale bugetului public naţional şi cheltuieli ale fondurilor speciale
Răspuns: a
2. Clasificarea funcţională a cheltuielilor publice:
a) scoate în evidenţă momentul în care cheltuielile publice afectează resursele
financiare ale statului
b) foloseşte drept criteriu de grupare a cheltuielilor, domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate sau alte destinaţii spre care sunt îndreptate resursele financiare publice
c) grupează cheltuielile publice în cheltuieli de investiţii şi cheltuieli funcţionale,
acestea din urmă având ponderea cea mai mare în total
d) grupează cheltuielile în funcţie de rolul lor în viaţa economică şi socială
e) cuprinde cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli economice (pozitive)
Răspuns: b
3. Dintre următoarele enunţuri, selectaţi cheltuielile publice grupate conform criteriului
financiar:
a) cheltuieli curente, de capital şi virtuale
b) cheltuieli economice (pozitive), cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli temporare
c) cheltuieli de capital, cheltuieli curente şi cheltuieli definitive
d) cheltuieli reprezentând consum definitiv de PIB şi cheltuieli reprezentând o
avansare de PIB
e) cheltuieli temporare, virtuale şi definitive
Răspuns: e
4. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la cheltuielile publice este adevărată:
a) acoperă satisfacerea unor preferinţe individuale, având la bază opţiunea individuală
b) concretizează prima fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice şi anume, cea
de mobilizare a fondurilor financiare publice
c) se efectuează direct de către beneficiarul bunurilor şi serviciilor publice, cunoscând
preţul acestora
d) privesc finanţarea de bunuri şi servicii publice, precum şi efectuarea de transferuri
în scopuri sociale
e) nici una dintre afirmaţiile de mai sus nu este adevărată cu privire la cheltuielile
publice
Răspuns: d
5. Pe baza următoarelor date:
- cheltuielile bugetului central……………………………………..895 350 mld um
- cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat………………...245 700 mld um
- cheltuielile fondurilor speciale………………………………….…85 270 mld um
- cheltuielile bugetelor locale………………………………………175 450 mld um
- transferuri între bugetul central şi bugetele locale…………………22 900 mld um
- transferuri între bugetul central şi fondurile speciale………………..5 800 mld um
- PIB în anul curent……….………………………………………2 205 500 mld um
- PIB în anul anterior……………………………………………..2 193 660 mld um
- cheltuielile bugetului public naţional în anul anterior…………. 1 169 600 mld um
- număr locuitori în anul curent…..……………………………………….38 mil loc
- număr locuitori în anul anterior………………………………………..37,2 mil loc
să se calculeze:
a) ponderea cheltuielilor bugetului general consolidat în PIB, pentru anul curent. (Se foloseşte
formula (2) şi cunoştinţele legate de structura bugetului general consolidat.)
22
b) modificarea absolută a cheltuielilor bugetului public naţional ce revin în medie pe un
locuitor, în anul curent faţă de anul anterior. (Se aplică formula (3) precum şi cele privind
dinamica indicatorului.)
c) coeficientul de devansare a cheltuielilor bugetului public naţional faţă de PIB. (Se aplică
formula (5).)
Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicatorilor/indicilor de la a-c.
- cheltuieli de personal………………………………….35 870 mld um
- cheltuieli materiale şi servicii…………………………41 690 mld um
- cheltuieli de capital……………………………………18 750 mld um
- subvenţii………………………………………………19 875 mld um
- transferuri……………………………………………..31 650 mld um
- dobânzi aferente datoriei publice………………………9 550 mld um
- PIB…………………………………………………..239 680 mld um
- cheltuieli bugetare totale în perioada anterioară…….146 890 mld um
- PIB în perioada anterioară…………………………..238 640 mld um
să se calculeze:
a) ponderea cheltuielilor de personal în grupa de cheltuieli bugetare din care fac parte
b) modificarea absolută a cheltuielilor bugetare totale în perioada curentă faţă de
perioada anterioară
c) coeficientul de devansare a creşterii cheltuielilor bugetare faţă de creşterea PIB
- cheltuieli pentru ordine publică şi siguranţă naţională………39 550 mld um
- cheltuieli pentru învăţământ………………………………….43 690 mld um
- cheltuieli pentru sănătate…………………………………….38 480 mld um
- cheltuieli pentru transport şi comunicaţii……………………36 420 mld um
- cheltuieli pentru protecţie socială…………………………..128 360 mld um
- cheltuieli pentru apărare……………………………………..55 670 mld um
- cheltuieli pentru agricultură………………………………….25 990 mld um
- cheltuieli pentru industrie……………………………………..9 590 mld um
- cheltuieli pentru dobânzi la datoria publică………………….15 880 mld um
- alte cheltuieli bugetare……………………………………….41 500 mld um
- PIB în perioada curentă…………………………………...1 081 470 mld um
- cheltuieli bugetare totale din anul anterior……..…………...429 810 mld um
- PIB în perioada anterioară…………………………………..995 830 mld um
- cheltuieli economice în perioada anterioară………………….87 130 mld um
să se calculeze:
a) ponderea cheltuielilor cu protecţia socială în cadrul cheltuielilor social-culturale. (Se aplică
formula (4).)
b) modificarea relativă a cheltuielilor economice în perioada curentă faţă de perioada
anterioară (menţionaţi la indicatorii dinamicii)
c) elasticitatea cheltuielilor bugetare totale în raport cu PIB. (Se aplică formula (6).)
- cheltuielile bugetului de stat……………………………………...895 350 mld um
- cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat………………...245 700 mld um
- cheltuielile fondurilor speciale………………………………….…85 270 mld um
- cheltuielile bugetelor locale………………………………………175 450 mld um
- transferuri între bugetul central şi bugetele locale…………………22 900 mld um
23
- transferuri între bugetul central şi fondurile speciale………………..5 800 mld um
- PIB în anul curent……….………………………………………2 205 500 mld um
- PIB în anul anterior……………………………………………..2 193 660 mld um
- cheltuielile bugetului public naţional în anul anterior…………. 1 169 600 mld um
- cheltuielile bugetelor locale în anul anterior……………………...158 117 mld um
să se calculeze:
a) ponderea fondurilor speciale în bugetul general consolidat
b) modificarea relativă a bugetelor locale în anul curent faţă de perioada anterioară
c) elasticitatea cheltuielilor bugetului public naţional faţă de PIB
$ $ $ $ ) )

% + +
5.1. Noţiuni generale privind impozitul

5.1.1. Conţinutul şi rolul impozitului
5.1.2. Clasificarea impozitelor
5.1.3. Elementele impozitului
5.2. Principiile impunerii
5.3. Sistemul fiscal
5.3.1. Aspecte generale privind sistemul fiscal
5.3.2. Arhitectura şi participanţii sistemului fiscal

5.4. Codul fiscal
# #

- conţinutul, clasificarea şi rolul impozitelor;
- principiile impunerii;
- sistemul fiscal: concept, componenţă, participanţi.
impozit; prelevări obligatorii; principii ale fiscalităţii; rolul impozitelor; cod
)
# &
fiscal; sistem fiscal; echitate fiscală; randament fiscal.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării

obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat. Între resursele
financiare ale societăţii şi resursele financiare publice există un raport ca de la parte la întreg,
având în vedere coexistenţa finanţelor publice alături de cele particulare, precum şi distincţia
dintre acestea.
este foarte diversă, iar clasificarea
$
'
# # ! !
acestora poate fi realizată din mai multe puncte de vedere: conţinutul economic, ritmicitatea
încasării, provenienţă, structura administrativă a statului în cauză sau prin prisma
bugetului consolidat. Din punctul de vedere al resursele financiare se

împart în: prelevări cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii); resurse de trezorerie;
împrumuturi publice; emisiune monetară fără acoperire. În cadrul prelevărilor obligatorii, ca
de altfel şi în cadrul resurselor financiare publice, ponderea cea mai mare revine
impozitelor.

+ + " * % #
Impozitul reprezintă punctul nodal al fiscalităţii, fiind un produs al istoriei care a

însoţit permanent statul în prefacerile la care acesta a fost supus de evoluţia evenimentelor,
sau la cele la care statul a contribuit de-a lungul istoriei.
24
)

+ + + # % #
Definiţiile atribuite impozitelor se circumscriu teoriilor despre impozit care au fost

emise de-a lungul timpului. Modul în care a fost definit impozitul diferă corespunzător
modului în care a fost perceput şi s-a impus de la o etapă sau alta în decursul vremii. Dintre
definiţiile contemporane date impozitului, vom enumera doar câteva şi anume;
- “prestaţie pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fără
contraprestaţie, în vederea acoperirii cheltuielilor publice” (Gaston Jèze, Traité de la science
de finance, Paris, Editure Francais, 1909);
- “prelevare pecuniară pretinsă persoanelor fizice şi juridice, pe cale de autoritate, cu
titlu definitiv şi fără contraprestaţie directă, în vederea acoperirii cheltuielilor publice şi
intervenţiei economice şI sociale a puterilor publice” (Alain Euzéby, Les prélévements
obligatoires, PUF; Paris, 1992);
- “obligaţii pecuniare pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la
persoane fizice şi juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate la bugetul
statului în mod silit şi fără contraprestaţie imediată şi folosite de către acesta ca resurse pentru
acoperirea cheltuielilor publice şi ca instrument de armonizare a interesului public cu
interesele individuale ale oamenilor” (C. Tulai, Finanţele şi controlul financiar în actualitate,
Târgu Mureş, 1998);
- “o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi
juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare
se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea
statului.” (Iulian Văcărel, Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1999);
- “obligaţii de plată ale contribuabililor (persoane fizice şi juridice) stabilite prin
lege de către stat, pentru susţinerea cheltuielilor publice necesare furnizării de către acesta
a unor bunuri şi servicii publice, inclusiv a unor transferuri, de care se bucură în mod
diferenţiat şi nedeterminat toţi cetăţenii unui stat ( foşti, actuali şi viitori contribuabili),
precum şi pentru influenţarea conjuncturii economice” (Nicolae Hoanţă, Economie şi
finanţe publice, Editura POLIROM, Iaşi, 2000).
Din definiţiile de mai sus, se desprind unele :

s

- forţa puterii publice (elementul de autoritate);

- caracter general;
- transferul de avuţie;
- caracterul pecuniar;
- faptul că nu presupune o contraprestaţie directă şi imediată;
- caracterul definitiv;
- funcţia extinsă (rolul) impozitelor.
În lumea contemporană, funcţia extinsă a impozitului este asigurată de politica fiscală
a statelor, care la funcţia tradiţională financiară a acestuia (acoperirea cheltuielilor publice),
au adăugat treptat şi funcţia redistributivă a avuţiei în societate, precum şi pe cea
intervenţionistă în alocarea resurselor în economie. Aşadar, rolul impozitelor se manifestă pe
plan financiar, economic şi social. În plan financiar, impozitele reprezintă principalul
mijloc de procurare a resurselor financiare publice necesare acoperirii nevoilor colective ale
societăţii. O caracteristică importantă în evoluţia impozitelor, este tendinţa de creştere
continuă a acestora – atât în valori absolute, cât şi ca pondere în produsul intern brut - dar
nu în acelaşi ritm cu sporirea cheltuielilor publice, fapt ce favorizează apariţia deficitelor
bugetare.
25
În plan economic, rolul impozitelor se manifestă în măsura în care autorităţile le
folosesc în calitate de instrument (pârghii) de intervenţie în activitatea economică. În funcţie
de necesităţile concrete ale perioadei, impozitele pot fi utilizate ca instrumente de încurajare
sau frânare a unei anumite activităţi, pentru creşterea sau reducerea producţiei, a comerţului
exterior, sau consumului anumitor produse. Rolul în plan social constă în redistribuirea, prin
intermediul impozitelor, a unei importante părţi din produsul intern brut între persoane fizice
şi juridice, precum şi între diverse grupuri sociale.
)
'
+ + + ! % #
Impozitele întâlnite în practica financiară sunt foarte diverse, deosebindu-se între ele
prin conţinut şi prin formă. Gruparea acestora se realizează pe seama unor criterii ştiinţifice
diverse, cum sunt:
- trăsăturile de formă şi fond;
- obiectul impunerii;
- scopul urmărit de autoritatea publică prin introducerea şi perceperea lor;
- frecvenţa realizării;
- cota aplicată;
- destinaţia impozitelor pe verigi administrative.
Clasificarea după împarte impozitele în două mari grupe:
' '
# ( ! ( # * % ( *
directe şi indirecte. Conform acestei clasificări sunt înscrise veniturile fiscale în buget.
Distincţia între aceste mari grupe se bazează pe criteriile:
- – pe care se bezează noţiunea de rol nominativ;

- – care se referă la distribuţia ultimă a poverii unui impozit;

- – care constă în aşezarea acestuia în funcţie de

s
capacitatea contributivă a plătitorului;

- - variaţia randamentului impozitelor în funcţie de evoluţia
s

condiţiilor economice.
Din punctul de vedere al relaţiilor dintre autoritatea fiscală şi contribuabil, se remarcă
o mare deosebire între impozitele directe şi cele indirecte. Astfel, în cazul impozitelor directe,
autoritatea de impunere stabileşte (aşează) obligaţia în mod direct pe fiecare contribuabil,
persoană fizică sau juridică, în funcţie de situaţia lor specifică. Aceştia plătesc impozitul
direct către autorităţi. În cadrul impozitelor indirecte, obligaţia fiscală este determinată de
contribuabilii înşişi, deoarece ea depinde de structura şi volumul mărfurilor şi serviciilor
procurate. O caracteristică importantă a impozitelor directe, care le deosebeşte de cele
indirecte, este faptul că aşezarea lor permite să se ţină seama de situaţia particulară a
contribuabilului. În schimb, impozitele indirecte, fiind incluse în preţurile mărfurilor şi
serviciilor, sunt considerate ca având caracter regresiv.
Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina contribuabililor, persoane fizice şi
juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, prin aplicarea unor cote de impozit. La
rândul lor, impozitele directe se subîmpart, corespunzător modului de aşezare, în impozite
reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale aflate în posesia
contribuabilului; pământ, clădiri, mijloace de transport etc., făcându-se abstracţie de situaţia
personală a acetuia. Din această categorie de impozite fac parte; impozitul pe clădiri;
impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere; impozitul pe capitalul
imobiliar sau bănesc, impozitul funciar etc.
Înţelese impozitele personale vizează persoana fără a ţine cont de
s
s s
capacitatea sa contributivă. Totuşi, în prezent, prin impozit personal se înţelege un impozit

care ţine seama de situaţia personală şi familială a contribuabilului. La rândul lor, impozitele
26
personale pot fi: impozite pe venit şi impozite pe avere Impozitul pe venit atinge atât venitul
persoanelor fizice (impozit pe salariu, impozit pe venitul global) cât şi pe cel al agenţilor
economici (impozit pe profit, impozit pe cifra de afaceri). Impozitul pe avere (pe patrimoniu)
afectează bunurile mobiliare sau imobiliare ale contribuabilului.
Impozitele indirecte, (impozitele pe cheltuieli) se percep cu prilejul vânzării unor
bunuri, prestării de servicii sau activităţilor de export-import. După formă, impozitele
indirecte se subîmpart în; taxe de consumaţie; taxe vamale; taxe de timbru şi înregistrare;
venituri de la monopoluri fiscale.
În funcţie de , impozitele se clasifică în: impozite pe venit,

# %
impozite pe avere şi impozite pe consum (cheltuială). Impozitul pe consum afectează

cheltuielile contribuabililor (taxa pe valoarea adăugată, accizele), astfel că încasările la buget
din aceste surse depind de volumul vânzărilor de mărfuri şi servicii.
Corespunzător ! urmărit la introducerea lor, impozitele sunt: financiare şi de

ordine +
Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri din care să se

finanţeze cheltuielile publice. Printre cele mai importante impozite financiare sunt: impozitele
pe venit şi taxele de consumaţie, acestea procurând ponderea cea mai mare a veniturilor
fiscale.
Impozitele de ordine au ca scop principal limitarea unei anumite acţiuni sau atingerea
unui anumit obiectiv care nu are caracter fiscal. Exemplul cel mai comun privind aceste
impozite îl reprezintă impozitele şi taxele asupra ţigărilor şi băuturilor alcoolice, al căror nivel
ridicat urmăreşte limitarea consumului, dat fiind caracterul lor nociv.
În funcţie de lor, impozitele se grupează în: permanente şi
'
(
incidentale. Impozitele permanente se încasează periodic la bugetul central sau local, după
caz. În această categorie se cuprinde partea cea mai mare a impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor.
Impozitele incidentale se introduc şi se încasează doar în cazuri deosebite, neavând o
periodicitate în plata către buget. De exemplu, impozitarea, o singură dată, a profiturilor sau
averilor excepţionale obţinute în perioadele de război, taxa de ieşire din ţară aplicată pe
perioade scurte după anul 1990 în România ş.a.
Corespunzător
, impozitele sunt specifice şi ad valorem Impozitele
# # +
specifice sunt calculate prin aplicarea unei sume fixe pe unitatea de produs. Impozitele de
acest tip sunt destul de rare (de exemplu taxa de afişaj). Impozitele ad valorem se calculează
prin aplicarea unei cote (tarif sau rată) asupra bazei impozabile. Acesta este procedeul utilizat
cel mai frecvent. În prezent, la numeroase produse, accizele sunt calculate prin aplicarea
combinată a unor sume fixe şi cote procentuale pe unitatea de măsură.
In funcţie de raportul dintre rata de impozitare aplicată şi baza impozabilă, impozitele
sunt în cote proporţionale sau progresive Impozitul proporţional constă în aplicarea asupra +
bazei impozabile a unei singure cote de impozitare, indiferent de mărimea acestei baze.
Impozitul progresiv constă în aplicarea unor cote (rate) de impozitare, a caror mărime creşte
odată cu sporirea materiei impozabile. În literatura de specialitate, se mai întâlnesc şi impozite
în cote regresive, care constau în aplicarea unor cote în descreştere, pe măsură ce baza de
impozitare creşte. În practică, acest ultim impozit nu se mai practică.
În funcţie de sunt:

'
! # # * % ! # ( ! * % ! # # (
impozite ale administraţiei de stat centrale şi impozite locale – în statele de tip unitar; iar în
statele federale, în afara impozitelor federale şi locale se mai percep şi impozite la nivelul
statelor, provinciilor, landurilor sau regiunilor membre ale federaţiei. Astfel, în ţara noastră,
accizele, impozitul pe profit, taxele vamale alimentează în exclusivitate bugetul central
(bugetul de stat), iar impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, impozitul pe spectacole, taxele
de afişaj etc. alimentează bugetele locale. În ceea ce priveşte impozitul pe venitul global şi
27
TVA, acestea alimentează bugetul de stat, dar o cotă (al cărei cuantum este stabilit prin legea
bugetară anuală) este destinată bugetelor locale, pentru suplimentarea veniturilor lor (aşa-
numitele cote defalcate din impozitele centrale).

+ + + % # % #
Elementele constitutive ale impozitului sunt definitorii pentru stabilirea legalităţii

perceperii şi a cuantumului obligaţiei fiscale din partea contribuabilului.
este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata
$
# % #
acestuia, denumită şi contribuabil. Astfel, în cazul impozitului pe salariu, subiectul este

angajatul căruia i se reţine impozitul, iar în cazul impozitului pe profit subiectul este agentul
economic. Uneori, impozitul datorat de un contribuabil este vărsat la buget de către o altă
persoană; este cazul impozitului pe salarii, impozitul vizând dreptul de autor, impozitul pe
dobânzi ş.a.
este persoana care suportă efectiv impozitul. În unele cazuri, subiectul
$

# #
este şi suportatorul impozitului; impozitul pe salarii, impozitul pe venitul global etc. În

practică, sunt foarte numeroase cazurile în care suportatorul şi subiectul sunt persoane
diferite. Acest lucru este posibil deoarece sunt numeroase cazurile de a transpune (transla)
într-o măsură mai mare sau mai mică impozitele plătite de unii contribuabili asupra altora.
constă în materia supusă impunerii. Astfel, la impozitele directe,

# %
obiectul poate fi averea sau venitul (salariul, profitul etc.). În cazul impozitelor indirecte,
materia supusă impunerii (obiectul) poate fi: bunul care este supus vânzării, serviciul prestat,
bunul importat (mai rar cel exportat) etc.
Pentru a exprima mărimea obiectului impozabil, se foloseşte o anumită unitate de
măsură, denumită , care poate fi: unitatea monetară (impozitul pe venit),

# # * %
mp de suprafaţă utilă (impozitul pe clădiri), hectarul de teren (la impozitul funciar), bucata,
litrul, kg etc. (la taxele de consumaţie).
arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere.
$

! % #
În cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide cu sursa. În cazul impozitelor pe

avere, această suprapunere nu se realizează întotdeauna, deoarece, de obicei, impozitul se
plăteşte din venitul obţinut de pe urma averii respective şi numai arareori acesta diminuează
averea propriu-zisă.
(cota de impunere) reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
)
# % #
impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale, care pot fi:
proporţionale, progresive sau regresive.
indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. În

% * # (
cazul neachitării impozitului până la termenul legal, contribuabilul este obligat să plătească în
plus majorări de întârziere, iar în situaţiile în care se constată reaua credinţă a
contribuabilului, se prevăd şi sancţiuni ;mpotriva acestuia (popriri, sechestrarea unor bunuri
până la concurenţa valorii impozitului neachitat).

+ + %
Impunerea, privită ca ansamblul măsurilor şi operaţiunilor pe baza cărora se stabilesc

obligaţiile fiscale ale persoanelor fizice şi juridice, prezintă o latură tehnică şi una politică.
Sub aspect tehnic, impunerea vizează următoarele aspecte: alegerea materiei impozabile,
evaluarea bazei de impozitare, determinarea (lichidarea) impozitului (altfel spus, calcului
sumei datorate de contribuabil) şi perceperea impozitului. Din punct de vedere politic, se
urmăreşte ca impozitele să răspundă anumitor cerinţe corespunzător necesităţii de respectare a
unor principii în stabilirea impozitelor.
28
Cel care a formulat pentru prima dată principiile în acest domeniu este Adam Smith
(reprezentant al economiei politice clasice); în opinia sa, constau în:

% # (
justeţea impunerii (sau echitatea fiscală care se referă la stabilirea impozitelor în

conformitate cu capacitatea de plată a fiecărui contribuabil; certitudinea impunerii constă în

faptul că, pe de o parte, orice contribuabil trebuie să ştie dinainte obligaţia sa privind plata
(cuamtumul) impozitelor, iar pe de altă parte, autoritatea fiscală trebuie să ştie cu anticipaţie
veniturile fiscale pe care contrează; randamentul impozitului (sau acestuia) se referă

la faptul că o bună impozitare trebuie să fie administrată în mod economic, iar costurile de
administrare trebuie să fie cât mai mici în comparaţie cu veniturile din impozite;
comoditatea perceperii impozitelor constă în necesitatea colectării impozitelor la intervalele
de timp şi la locul convenabil contribuabilului (cu alte cuvinte, mijloacele de plată şi
termenele de plată trebuie să îi convină contribuabilului).
Corespunzător realităţilor dintr-o economie modernă, expuse de A.Smith

rămân de actualitate, dar pot fi extinse şi grupate astfel:

'
* & # # ! (
'
* # ( ( * # ( % ( ! ( +
'
* & # # ! (
Acest principiu urmăreşte înfăptuirea dreptăţii sociale în materie de impozite. Pentru

respectarea echităţii fiscale, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii,
cum sunt:
- stabilirea minimului neimpozabil – constă în scutirea de impozit a unui venit minim
care să asigure satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Această măsură vizează doar
aplicarea impozitelor pe venit, sau în general a celor directe, neavând aplicabilitate asupra
impozitelor indirecte;
- stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor –
presupune luarea în consideraţie a atât a veniturilor sau averii, cât şi a situaţiei familiale a
contribuabilului (să se ţină seama de aspecte cum sunt: persoană singură sau căsătorită;
numărul copiilor sau al altor membrii de familie aflaţi în întreţinere ş.a.);
- prevederea unei echivalenţe între mărimea veniturilor supuse impozitării sau
capacitatea contributivă a plătitorilor, pe de o parte şi sarcina fiscală datorată, pe de altă
parte;
- impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care
realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere (cu excepţia celor care obţin
venituri sub minimul neimpozabil).
În asigurarea echităţii sociale, un rol deosebit de important revine modului de
dimensionare a impozitului: în sumă fixă sau cote procentuale. Impozitul în sumă fixă,
denumit şi capitaţie, practicat pe scară largă în orânduirea feudală şi în stadiile de început ale
orânduirii capitaliste, nu avea în vedere respectarea acestui principiu, deoarece la stabilirea lui
nu se ţinea seama de mărimea venitului, averii sau situaţiei personale a plătitorilor.
'
* # ( (
Acestea vizează aspecte cum sunt: obţinerea unui randament fiscal ridicat, stabilitate
şi elasticitate a impozitelor. Randamentul fiscal ridicat se obţine prin îndeplinirea
următoarelor condiţii:
- impozitul să aibă caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice şi
juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă, deţin acelaşi gen de averi sau procură
aceleaşi grupe de produse;
- să nu existe posibilităţi de sustragere a materiei impozabile de la impozitare;
- cheltuielile administraţiei fiscale în legătură cu stabilirea materiei impozabile,
calcularea şi perceperea impozitelor să fie cât mai reduse.
Stabilitatea impozitului implică menţinerea unui randament fiscal constant de-a lungul
întregului ciclu economic. În acest sens, este de dorit ca un impozit să nu înregistreze
29
fluctuaţii importante odată cu sporirea sau reducerea volumului activităţii sau al veniturilor
din perioadele de avânt sau criză economică.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanenţă la
necesitatea de procurare a veniturilor statului. Astfel, dacă se înregistrează o creştere a
cheltuielilor bugetare, este necesar ca impozitele să poată fi majorate corespunzător. În
general, elasticitatea impozitelor acţionează mai ales în sensul majorării impozitelor.
c)

* # ( % (
Impozitele pot fi folosite ca instrumente pentru:

- redresarea situaţiei economice ;
- stimularea investiţiilor particulare;
- creşterea/reducerea consumului anumitor mărfuri;
- stimularea exportului şi/sau descurajarea importurilor etc.

* ! #
Obiectivele cu caracter politic şi social vizează aspecte cum sunt:

- promovarea intereselor grupurilor sociale pe care le reprezintă formaţiunea aflată la
putere, prin măsuri fiscale adecvate;
- spijinirea contribuabililor cu venituri reduse şi un număr mare de membrii de familie
prin acordarea unor facilităţi fiscale;
- limitarea consumului anumitor produse considerate nocive pentru sănătatea
populaţiei, prin aplicarea unor impozite mari care sporesc preţul acestora;
- creşterea natalităţii prin practicarea unor impozite pe venit sporite pentru persoanele
celibatare sau căsătorite fără copii, etc.
$
'
+ + ! # % !
Sistemul fiscal este expresia voinţei politice a unei comunităţi umane organizate,
fixată pe un teritoriu determinat şi dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea, prin
intermediul organelor pe care le reprezintă să se doteze cu o întreagă serie de reguli juridice
şi, în special, fiscale.
Sistemul fiscal, alături de alte sisteme (monetar sau bănesc, de credit şi financiar),
urmăreşte realizarea obiectivelor politicii economice şi a celei sociale a statului. Luarea în
discuţie a sistemului fiacal este importantă şi necesară întrucât din modul în care acesta este
construit şi funcţionează se pot desprinde concluzii referitoare la presiunea fiscală, politica
fiscală şi eficienţa implicării puterii publice în viaţa economică şi socială a unei societăţi.
'
+ + + ! # " * ! ! # % !
Sistemul fiscal reprezintă un sistem complex, alcătuit dintr-o diversitate de elemente,

care interacţionează între ele si care influenţează structura şi comportamentul sistemului,
contribuind la realizarea obiectivelor sale.
Există cel puţin două abordări ale conceptului de sistem fiscal. În cadrul primei
abordări, sistemul fiscal este văzut ca totalitatea impozitelor dintr-un stat. Cea de a doua
abordare îl defineşte prin prisma elementelor componente şi a relaţiilor dintre elementele care
formează acest sistem. Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, se
'
! ! # % !
defineşte ca ansamblul de concepte, principii, metode, procese cu privire la o multitudine

de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii care
apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt
gestionate conform legislaţiei fiscale în scopul realizării obiectivelor sistemului.
30
Indiferent de natura lor (economică, socială, tehnică) toate elementele sistemului fiscal
sunt reglementate juridic, asigurând preluarea reglementată a unor părţi din produsul intern
brut, de către stat, în procesul redistribuirii şi consumului.
Sistemul fiscal este un sistem deschis, deoarece, pe de o parte, mediul economico-
social acţionează asupra sa modificându-l sau orientându-l, iar pe de altă parte, sistemul fiscal
acţionează asupra mediului, în mod direct sau indirect.
Fiecare stat şi-a adoptat propiul său sistem fiscal, mai mult sau mai puţin perfecţionat,
în strânsă legătură cu gradul de dezvoltare economică, socială şI militară. :n măsura în care
statul suveran din punct de vedere politic îşi poate exercita o putere fiscală absolută pe
teritoriul său, se poate vorbi de Pentru ca un sistem fiscal să dispună de
'
! # # ! ( +
(suveranitate fiscală), este necesar ca acesta să întrunească

'
# % ! ( % # (
următoarele cerinţe;
exclusivitatea aplicării, care presupune faptul că se aplică într-un teritoriu geografic

determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau sistem unitar de
bugete;
autonomia tehnică se referă la necesitatea ca sistemul fiscal să fie complet, adică să

conţină toate regulile de aşezare, lichidare şi încasare a impozitelor astfel încât să fie posibilă
punerea sa în aplicare.
Astfel, suveranitatea fiscală înseamnă ca fiecare stat suveran să aibă libertatea deplină
în alegerea sistemului fiscal pe care să-l promoveze, în definirea impozitelor pe care îl
compun, în stabilirea contribuabililor, în stabilirea ariei masei impozabile, în dimensionarea
cotei de impunere, în fixarea termenelor de plată, în acordarea de facilităţi fiscale, în
sancţionarea abaterilor de la prevederile legilor fiscale, în soluţionarea litigiilor dintre
administraţia fiscală şi contribuabili etc. Totodată, suveranitatea fiscală implică faptul că nici
un alt stat, organizaţie sau organism internaţional nu are dreptul de a emite reglementări
fiscale sau de a institui impozite în interiorul statului în cauză, sau la scară internaţională.
'
+ + + & # # # ! ! # % !
Arhitectura sistemului fiscal evidenţiază funcţionalitatea acestuia, caracterizată prin

structură, comportament şi reglare. reflectă ordinea, relativ stabilă, a relaţiilor dintre

elementele sistemului fiscal, funcţionarea sistemului depinzând de calitatea acestor structuri.

Decidentul fiscal relaţionează diferite componente specifice sistemului fiscal, construind un
impozite şi taxe, a căror aplicare respectă anumite principii şi reguli.
Funcţionarea impozitului presupune existenţa unor structuri adecvate ale sistemului
fiscal, caracterizate printr-un ansamblu de instrumente fiscale şi printr-un ansamblu de
instituţii centrale şi teritoriale, cu competenţe generale şi speciale, prin care se aplică politica
fiscală şi se gestionează relaţiile fiscale.
Comportamentul sistemului fiscal reprezintă modul de acţionare a sistemului fiscal
asupra economiei şi de adaptare a acestuia la evoluţia economiei, fiind rezultatul deciziilor
de conducere a sistemului. Comportamentul sistemului fiscal, stabilitatea şi evoluţia sa se
asigură prin intermediul politicii fiscale, care oferă baza financiară pentru exercitarea
autorităţii decizionale a statului şi totodată concretizează şi activează mecanismele de reglare
ale sistemului fiscal.
Mecanismele de reglare a sistemului fiscal se realizează prin două forme:
acomodarea nivelului fluxurilor fiscale reale la valorile prestabilite, utilizându-se
instrumente de reglare, precum şi informaţii adecvate; asigurarea parametrilor structurali şi
funcţionali ai sistemului fiscal astfel încât acesta să corespundă strategiei de politică fiscală
pe termen lung, ceea ce necesită decizii de natură legislativă, instituţională, organizatorică şi
instrumentală.
31
În cadrul structurilor sistemului fiscal acţionează, în mod activ sau pasiv, mai mulţi
participanţi. Corespunzător funcţiilor pe care le îndeplinesc, se pot delimita trei categorii de
actori ai sistemului fiscal:

* # # * * % # *
, .
'
* % ! # ! ( * " % # # " #
. Conform

# # * * # ( * % #
Constituţiei României, deciziile pe probleme de drept fiscal revin Parlamentului şi se

concretizează în dispoziţii (reglementări) care sunt înscrise fie în legea finanţelor publice şi
legea anuală a bugetului de stat, fie în legi fiscale generale – Legea privind Codul fiscal
Deşi măsurile fiscale sunt votate de Parlament, iniţiativa proiectelor de legi fiscale şi
deci a deciziei fiscale revine Guvernului, datorită tehnicităţii impozitului şi faptului că
reprezintă un subiect destul de sensibil. În consecinţă, guvernul are de cele mai multe ori
rolul esenţial în luarea deciziei fiscale, acesta fiind, în majoritatea cazurilor, la originea
textelor de legi fiscale înaintate spre aprobare Parlamentului.
În ceea ce priveşte bugetele locale, proiectele acestora se întocmesc de către primar
sau preşedintele consiliului judeţean, care îl supune spre aprobare consiliului local, după cum
se prevede în Legea administraţiei publice locale. Metodologia de elaborare a bugetelor
locale, ca şi a bugetelor instituţiilor publice, se stabileşte de către Ministerul Finanţelor.
'
# % # * * % ! # ! ( * " % #
În mod tradiţional, responsabilitatea gestiunii fondurilor publice revine Ministerului

# " +
Finanţelor, ceea ce conferă acestuia un rol dominant în viaţa politică şi administrativă.

Prerogativele care aparţin acestui minister se referă, în principal, la poziţia sa privilegiată în
procesul deciziei fiscale şi bugetare, precum şi la competenţa cvasi-exclusivă asupra gestiunii
financiare de ansamblu a statului. Deşi Guvernul este însărcinat cu elaborarea bugetului de
stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, precum şi a
conturilor speciale de execuţie a acestora, potrivit prevederilor Legii Finanţelor publice (nr.
500/2002), Ministerul Finanţelor este cel care ia măsurile necesare pentru asigurarea
echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului, cheltuirea cu eficienţă a
resurselor financiare. De asemenea, îi revine sarcina de a întocmi bugetele menţionate
anterior, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
formează un ansamblu foarte heterogen de participanţi, în cadrul
)

#
căruia unele categorii dovedesc un bun civism fiscal, iar altele sunt înclinate spre un
comportament antifiscal (întrucât se sustrag de la plata unor impozite).
Gradul de civism fiscal depinde în mare măsură de sensibilitatea contribuabilului la
impozite. Întrucât impozitele indirecte sunt incluse în preţul sau tariful mărfurilor şi
serviciilor, contribuabilii nu conştientizează plata acestora. În schimb, la impozitele directe,
fiind caracterizate printr-o transparenţă ridicată, plata lor este pe deplin conştientizată de către
contribuabili.
)
'
+ + * !
De la 1.01.2004 a intrat în vigoare Codul fiscal1) care preia în cuprinsul său, prin
actualizare şi corelare, o seamă de impozite şi taxe 2) - reglementate până la acea dată prin legi
separate - tratate ca titluri distincte. Scopul şi sfera de cuprindere a Codului fiscal sunt:
1)
Legea privind Codul fiscal nr. 571/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.927/23.12.2003
2)
Articolul 2 din Lege prevede aceste impozite şi anume: impozitul pe profit (Titlul II), impozitul pe venit (Titlul
III), Impozitul pe venitul microîntreprinderilor (Titlul IV), impozitul pentru veniturile obţinute din România de
nerezidenţi (Titlul V), impozitul pe reprezentanţele firmelor străine înfiinţate în România (inclus laTitlul V
pentru persoane juridice şi la Titlul II pentru persoane fizice), taxa pe valoarea adăugată (Titlul VI), accizele
(Titlul VII), impozitele şi taxele locale (Titlul IX).
32
- stabilirea cadrului legal pentru principalele impozite şi taxe care constituie surse de
venit pentru bugetul central şi cele locale;
- precizarea contribuabililor care trebuie să plătească impozitele şi taxele, precum şi
modul de calcul şi de plată a acestora;
- prevederea procedurii de modificare a impozitelor şi taxelor reglementate;
- autorizarea Ministerului Finanţelor Publice de a elabora norme metodologice,
instrucţiuni şi ordine de aplicare a Codului şi a convenţiilor de evitare a dublei impuneri.
care stau la baza Codului fiscal sunt:

- neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferite categorii de investitori şi

capitaluri, cu forma de proprietate, urmărind asigurarea unor condiţii egale pentru investitorii
şi capitalurile autohtone şi străine;
- echitatea fiscală, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea
acestora.
Cadrul legal de administrare a impozitelor şi taxelor reglementate de Codul fiscal, este
întregit prin Codul de procedură fiscală3) , a cărui sferă de aplicare cuprinde:
- drepturile şi obligaţiile părţilor în raporturile juridice fiscale privind administrarea
impozitelor şi taxelor bugetului de stat şi bugetelor locale,
- drepturile şi obligaţiile vamale;
- administrarea creanţelor provenite din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie
venituri ale bugetului general consolidat.
Conform Codului de procedură fiscală, în

" * * # (
administrarea impozitelor şi taxelor sunt:

- aplicarea unitară a legislaţiei pe teritoriul României;
- exercitarea dreptului de apreciere a organului fiscal;
- rolul activ al organului fiscal în raporturile cu contribuabilul;
- limba oficială în administraţia fiscală este limba română;
- dreptul de a fi ascultat de organul fiscal;
- obligaţia contribuabilului de a coopera cu organul fiscal;
- secretul fiscal asupra informaţiilor deţinute de organul fiscal referitoare la impozite,
taxe şi obligaţii fiscale;
- buna credinţă fundamentează relaţiile dintre contribuabil şi organul fiscal.
În cursul – autor conf. univ. dr. Mariana-Cristina

s

Cioponea - în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ aspectele tratate în acest


# ( * #
1. Definiţia impozitului precizează că:

A) este rambursabil
B) plata sa este obligatorie pentru toate persoanele fizice şi juridice
C) are caracter definitiv
D) nu presupune o contraprestaţie directă şi imediată
E) este datorat de stat persoanelor fizice şi juridice
F) presupune o contraprestaţie directă şi imediată
Răspunsul corect este:
a) A;B;C
b) A;C;F
c) A; D;E
3)
Codul de procedură fiscală a fost aprobat prin Ordonanţa de Guvern nr. 92/2003 publicată în Monitorul Oficial
nr. 941/29.12.2003
33
d) B;C;D
e) C;D;F
2. Impozitul nu este:
a) o prelevare obligatorie
b) datorat de către stat persoanelor fizice şi juridice
c) o prelevare definitivă
d) o prelevare fără contraprestaţie directă şi imediată
e) datorat şi plătit în bani de către contribuabili
Răspuns: b
3. Resursele financiare publice sunt alimentate în cea mai mare proporţie de:
a) împrumuturile interne
b) veniturile din capital
c) vărsămintele de la întreprinderile de stat
d) împrumuturile externe
e) veniturile fiscale
Răspuns: e
4. Resursele financiare publice nu includ:
a) emisiunea monetară fără acoperire în mărfuri şi servicii
b) împrumuturile de trezorerie
c) veniturile fiscale
d) veniturile bugetare nefiscale
e) salariile personalului angajat în administraţia publică
Răspuns: e
- impozit pe profit……………………………..…..327 880 mld um
- accize………………………………………….....198 640 mld um
- impozit pe venitul global……………………..….578 380 mld um
- TVA…………………………………………..….452 890 mld um
- venituri din capital……………………………..….68 830 mld um
- taxe vamale……………………………………....168 490 mld um
- venituri nefiscale………………………………..…93 470 mld um
- alte impozite directe…………………………….....86 990 mld um
- alte impozite indirecte…………………………....111 450 mld um
- PIB în perioada curenta………………………...5 128 750 mld um
- venituri din capital în perioada anterioara……..…..35 500 mld um
- venituri publice totale în perioada anterioara…..1 428 840 mld um
- PIB în perioada anterioara…………………….4 870 500 mld um
- impozite indirecte în perioada anterioara……….775 340 mld um
să se calculeze:
a) ponderea impozitelor directe în cadrul veniturilor fiscale
b) modificarea absolută a ponderii veniturilor din capital în total venituri, în perioada curentă
faţă de perioada anterioară
c) elasticitatea impozitelor indirecte faţă de PIB
(Se aplică formulele de la paragraful referitor la analiza cheltuielilor publice şi cunoştinţele
despre resursele financiare publice.)
- impozite directe……………………………………….665 370 mld um
- impozite indirecte……………………………………..820 500 mld um
- venituri din privatizare………………………………..185 730 mld um
34
- venituri din chirii……………………………………...117 850 mld um
- vărsăminte de la întreprinderi…………………………. 55 860 mld um
- PIB în perioada curentă……………………….…….4 974 880 mld um
- venituri fiscale în perioada anterioară………………1 310 490 mld um
- PIB în perioada anterioară…………………………..4 417 500 mld um
să se calculeze:
a) ponderea veniturilor din chirii în veniturile curente
b) modificarea absolută a ratei presiunii fiscale în perioada curentă faţă de perioada anterioară
c) elasticitatea veniturilor fiscale în raport cu PIB
$ $ )

% + +
6.1. Conceptul, semnificaţia şi limitele presiunii fiscale

6.2. Modalităţi de exprimare a presiunii fiscale

6.3. Factori de influenţă şi efecte provocate de creşterea ratei presiunii fiscale
# #

- conceotul de presiune fiscală;
- limitele presiunii fiscale; curba Laffer;
- factori de influenţă a nivelului presiunii fiscale
- efecte provocate de creşterea ratei presiunii fiscale
presiune fiscală; rata presiunii fiscale; efectele creşterii presiunii fiscale;
)
# &
evaziunea fiscală; curba Laffer.
Urmarea firească a instituirii impozitelor este resimţirea presiunii fiscale de către

contribuabili – persoane fizice şi juridice. În literatura de specialitate se delimitează presiunea
fiscală la nivel naţional, la nivelul agentului economic, precum şi la nivel individual.
Presiunea fiscală la nivelul economiei naţionale se exprimă prin rata presiunii fiscale (rata
prelevărilor obligatorii) care se măsoară ca raport procentual între veniturile fiscale ale
statului şi produsul intern brut.
.
)
' '
+ # ! % % # ! !
Rata presiunii fiscale este un indicator de comensurare a acelei părţi din veniturile
provenite din producţie, care trece printr-un proces de distribuire obligatorie şi publică, în loc
de a fi lăsată la libera dispoziţie a iniţiativei particulare.
Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri:
-sub aspect contabil - rata presiunii fiscale nu ţine seama de faptul că prelevările
obligatorii finanţează alte prelevări obligatorii. Într-adevăr, valoarea numărătorului nu este
consolidată, adică nu elimină prelevările obligatorii vărsate de administraţia publică;
-sub aspectul analizei economice rata presiunii fiscale evidenţiază doar aspectul
confiscatoriu al prelevărilor obligatorii, neglijând faptul că acestea sunt reinjectate în circuitul
economic sub forma cheltuielilor publice.
Numeroşi teoreticieni au încercat de-a lungul timpului să stabilească limita maximă a
ratei presiunii fiscale, considerând că presiuni fiscale prea ridicate pot periclita bunul mers al
economiei.
35
reprezintă un demers
s s

întrucât mărimea sa diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta,

s
în funcţie de contextul economic, politic şi social.

În ultimele două secole a avut loc o creştere a presiunii fiscale având la bază, în
principal, extinderea rolului economic şi social al statului, fapt care s-a reflectat în sporirea
cvasicontinuă a cheltuielilor publice. Tendinţa majorităţii guvernelor este de a spori resursele
financiare publice, în scopul îndeplinirii promisiunilor din perioadele preelectorale. Problema
de solutionat rămâne: cât de mult pot fi sporite impozitele, în anumite condiţii, încât acest
lucru să nu conducă la o diminuare a încasărilor fiscale la nivelul statului.
Economiştii liberali apreciază că o presiune fiscală prea accentuată descurajază
contribuabilii (persoane fizice si juridice) să investească, să economisească, să producă şi să
muncească. Arthur Laffer (reprezentant de seamă al aşa-numitei ”politici de ofertă”)
transpune grafic (“Curba Laffer”) relaţia dintre nivelul ratei presiunii fiscale şi mărimea
veniturilor fiscale ale statului. Curba Laffer reprezintă veniturile fiscale ca fiind o funcţie
crescătoare a ratei presiunii fiscale, doar până la un punct de maxim al ratei, după care
devine o funcţie descrescătoare a acesteia.
Curba Laffer are semnificaţie doar în plan teoretic. Valoarea optimă a ratei presiunii
fiscale - căreia îi corespunde mărimea maximă a o prelevărilor obligatorii - nu poate fi
calculată.
'
+ + * # ( * % ! !
La nivelul economiei naţionale, presiunea fiscală se măsoară prin rata fiscalităţii,

calculată ca raport între suma totală a încasărilor fiscale (la nivel central, local, inclusiv
cotizaţii sociale) percepute pe o anumită perioadă şi mărimea produsului intern brut realizat în
aceeaşi perioadă, de obicei un an.
R = Vf : PIB x 100, unde: (7)
R - rata presiunii fiscale la nivel naţional;

Vf - veniturile fiscale totale (alcătuite din impozite, taxe şi contribuţii sociale);
PIB - produs intern brut.
Această expresie este considerată în literatura de specialitate ca fiind rata presiunii

fiscale în sens larg. Prin eliminarea de la numărător a contribuţiilor pentru asigurările sociale,
relaţia devine rata presiunii fiscale în sens restrâns. Întrucât contribuţiile vărsate la fondurile
pentru asigurări sociale reprezintă valori importante (uneori chiar apăsătoare pentru platitori -
persoane fizice şi juridice) eliminarea acestora de la numărător nu înseamnă a nu ţine cont de
valoarea acestora la cuantificarea ratei presiunii fiscale, ci doar delimitarea componentelor
ratei presiunii fiscale. Astfel, se poate calcula rata presiunii fiscale în scopuri sociale, ca raport
procentual între contribuţiile la asigurările sociale (plătite de angajaţi şi angajatori) şi PIB.
Rs = C : PIB x 100 , în care: (8)
Rs - rata presiunii fiscale în scopuri sociale;

C - contribuţiile la asigurările sociale.
Pentru contribuabilii agenţi economici, impozitele pe care le datoreză statului sunt
percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai accentuată cu cât ponderea lor în
valoarea adaugată realizată de firmă este mai mare. La nivelul întreprinderii, rata presiunii
fiscale poate fi măsurată astfel:
36
Rf = If : Vaf x 100 , în care: (9)
Rf - rata presiunii fiscale la nivelul firmei;

If - totalul impozitelor plătite de firmă;
Vaf - valoarea adaugată la nivelul firmei.
Această valoare a ratei presiunii fiscale este aproximativă, întrucât la numărător se
cuantifică doar impozitele directe; or, în preţul produselor şi serviciilor procurate de firmă,
intră şi numeroase impozite indirecte, a căror valoare este foarte dificil de delimitat şi
comensurat.
Pe lângă presiunea fiscală măsurată la nivel naţional şi la nivelul agentului economic,
se remarcă şi presiunea fiscală individuală, care poate fi calculată ca raport între totalul
prelevărilor fiscale suportate de contribuabil (persoană fizică) şi suma veniturilor brute
obţinute de acesta (veniturile înainte de impozitare). Şi această valoare a ratei presiunii fiscale
este dificil de cuantificat cu exactitate, fiind tributară unor elemente aleatorii, cum sunt:
diversitatea prelevărilor fiscale, caracterul netransparent al încorporării impozitelor în preţuri,
progresivitatea impozitelor, volumul mărfuriilor şi serviciilor procurate, volumul serviciilor
publice de care beneficiează contribuabilul etc.
Totodată, dincolo de aceste estimări matematice, presiunea fiscală trebuie apreciată şi
analizată în raport cu puterea de cumpărare a veniturilor nete, pentru a se vedea în ce măsură
veniturile rămase după impozitare reuşesc să satisfacă nevoile de subzistenţă, de economisire
şi petrecere a timpului liber.
' ' '
+ + # * ( # # * # # ! !
Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori, aflaţi în legătură
unii cu alţii, dintre care menţionăm:
- performanţele economiei;
- structura şi formele proprietăţii;
- necesităţile publice stabilite de politica guvernamentală prin structura şi nivelul
cheltuielilor publice;
- eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin impozite;
- gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi, în consecinţă gradul de
consimţire la plata impozitelor;
- mărimea datoriei publice;
- stadiul democraţiei etc.
În situaţiile de depăşire a nivelului optim al ratei presiunii fiscale, în funcţie de
condiţiile social-economice ale perioadei, pot apărea o seamă de efecte negative, dintre care
menţionăm:
- scăderea efortului productiv, întrucât rate înalte ale impozitării au efecte
descurajante asupra muncii, economisirii şi asumării riscurilor (investirii);
- reducerea competitivităţii pe plan internaţional, întrucât prelevările obligatorii
suportate de agenţii economici se regăsesc în nivelul preţurilor practicate la produsele lor,
ceea ce se reflectă negativ asupra competitivităţii firmei în relaţiile cu exteriorul;
- riscul de inflaţie prin fiscalitate provine din faptul că orice creştere a impozitelor şi
cotizaţiilor sociale are tendinţa de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a
preţurilor, inclusiv a salariilor, alimentând astfel inflaţia;
- apariţia/creşterea evaziunii şi fraudei fiscale. Evaziunea fiscală reprezintă totalitatea
procedeelor, licite sau ilicite, prin care contribuabilii se sustrag, total sau parţial, de la plata
impozitelor care le revin. Ea poate fi de două feluri: evaziune fiscală tolerată (“legală”) –
37
sustragerea de la plata impozitelor uzând de unele puncte slabe ale legislaţiei în vigoare şi
evaziune fiscală frauduloasă – care constă în încălcarea voită a prevederilor legale cu scopul
de a nu plăti impozitul datorat. Economia subterană, considerată o formă aparte a evaziunii
fiscale este un fenomen prin care diverse forme de activitate au drept caracteristică
sustragerea de la plata impozitelor.
În cursul – autor conf. univ. dr. Mariana-Cristina

s

Cioponea – în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ este prezentată curba

Laffer, care realizează o corelaţie grafică între nivelul veniturilor fiscale ale statului şi
mărimea ratei presiunii fiscale.

# ( * #
1. Care este indicatorul de comensurare a presiunii fiscale din economie?

a) ponderea veniturilor fiscale în PIB
b) ponderea cheltuielilor publice în PIB
c) ponderea veniturilor fiscale în totalul veniturilor publice ale bugetului general
consolidat
d) ponderea datoriei publice în PIB
e) ponderea deficitului bugetar în PIB
Răspuns: a
2. Curba Laffer este:
a) o modalitate de comensurare a ratei presiunii fiscale din economie
b) o modalitate de cuantificare a evaziunii fiscale din economie
c) o reprezentare grafică a corelaţiei dintre presiunea fiscală din economie şi nivelul
veniturilor fiscale ale statului
d) o modalitate de cuantificare a inflaţiei din economie
e)o modalitate de cuantificare a nivelului optim al cheltuielilor publice ale bugetului
de stat
Răspuns: c
3. Nivelul optim al ratei presiunii fiscale în economie:
a) se stabileşte prin legea bugetară anuală
b) se stabileşte prin legea finanţelor publice
c) este o valoare prestabilită pentru fiecare an bugetar de către Ministerul Finanţelor
Publice
d) nu poate fi supus unor modificări ulterioare legii bugetare iniţiale prin legile
bugetare rectificative
e) reprezintă acea mărime a ratei, căreia îi corespunde valoarea maximă a veniturilor
fiscale reprezentate pe Curba Laffer
Răspuns: e
4. Care dintre următoarele enunţuri nu coincide cu efectele provocate de creşterea peste
nivelul optim a ratei presiunii fiscale?
a) scăderea efortului productiv
b) creşterea veniturilor populaţiei
c) reducerea competitivităţii pe plan internaţional
d) apariţia/creşterea evaziunii şi fraudei fiscale
e) riscul de inflaţie prin fiscalitate
Răspuns: b
) )

% + + ,
38
7.1. Conţinutul şi trăsăturile creditului public
7.2. Destinaţia şi rolul creditului public
7. 3.Tehnica derulării creditului public
7.3.1. Elementele tehnice ale creditului public

7.3.2.Operaţiuni legate de acordarea creditului public
# #

- conceptul, rolul şi trăsăturile creditului public;
- destinaţia creditului public;
- elementele tehnice ale creditului public
- operaţiuni legate de acordarea creditului public
credit public; efect de evicţiune; credit particular; plasarea creditului public pe
)
# &
piaţă; amortizarea creditului public; repudierea obligaţiunilor; rambursarea creditului public.
Pe piaţa liberă, capitalul aflat temporar disponibil la persoane fizice sau juridice
(economiile populaţiei, capitalul liber posibil de a fi plasat al societăţilor comerciale,
capitalurile temporar libere din sistemul bancar, al instituţiilor financiare, de asigurări şi
reasigurări etc.) este oferit sub formă de credit solicitanţilor din sectorul public sau particular.
)

+ + # # ( ! ( # * #
Este necesar să se facă diferenţa între creditul public şi cel comercial (la care apelează
societăţile comerciale pentru susţinerea activităţii curente sau pentru efectuarea de investiţii).
reprezintă resursele împrumutate pe piaţa internă sau externă de capital,
)

* #
în vederea acoperirii deficitului bugetar sau a golurilor temporare de trezorerie.

Având aceleaşi surse de formare, creditul public intră în competiţie cu cel comercial. Oferta
de capital de împrumut fiind limitată, satisfacerea cererii de credite din partea agenţilor
economici limitează accesul la credite al autorităţilor publice şi invers.
Creditul public reprezintă o înţelegere intervenită între stat, pe de o parte şi o
persoană fizică sau juridică, pe de altă parte, prin care, cea din urmă consimte să pună la
dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar
statul se angajează să restituie această sumă la un anumit termen, plătind şi dobânda
cuvenită.
Creditul public se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) Are caracter contractual, exprimând acordul de voinţă al părţilor. Condiţiile de
emisiune, rambursare, mărimea dobânzii sau forma câştigurilor etc. sunt stabilite de organele
competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali. Nu se fac
diferenţieri între subscriitori (prin acordarea unor tratamente preterenţiale) iar persoanele
interesate acceptă sau refuză în bloc toate condiţiile stabilite de stat.
b) Creditul public are caracter rambursabil urmând a fi restituit la termenul fixat

persoanelor care l-au acordat. Există şi unele excepţii: aşa-numitul “împrumut perpetuu”, când
statul se limitează la plata unei dobânzi creditorilor săi, pe o perioadă nedeterminată de timp.
c) Creditul public presupune o contraprestaţie şi anume, sau

ambele forme. Acesta reprezintă “preţul” pe care statul se angajează să-1 plătească în calitate
de debitor pentru su-mele avansate sub formă de împrumut.

+ + , ! # * #
Împrumutul public poate fi contractat fie pentru acoperirea necesităţilor de trezorerie, fie
pentru echilibrarea bugetului de stat.
39
Necesităţile de trezorerie Chiar dacă bugetul de stat a fost întocmit şi aprobat în
echilibru, pot exista situaţii în care încasările perioadei să fie insuficiente faţă de ritmul şi
cuantumul efectuării cheltuielilor. Ca urmare, în unele perioade, plăţile devansează încasările
(mai ales în primele luni ale anului), ceea ce provoacă o insuficienţă temporară de resurse (gol
de casă). Imprumuturile la care apelează Trezoreria, pentru acoperirea golurilor temporare,
sunt împrumuturi pe termen scurt. Acestea nu măresc masa monetară aflată în circulaţie, ci
reprezintă doar o redistribuire a celei existente.
Echilibrarea bugetului de stat. În situaţia în care veniturile ordinare (curente şi de
capital) ale bugetului de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor
bugetare la nivelul întregului an, statul lansează un împrumut pe piaţa internă sau externă.
Aceste credite se încheie, în general, pe termene medii şi lungi. Achitarea ratelor scadente, a
dobânzilor aferente, a eventualelor comisioane etc. (respectiv serviciul datoriei publice) se
realizează din veniturile curente ale bugetului de stat.
Contractarea de împrumuturi aduce unele avantaje imediate (procurarea rapidă de
fonduri pentru stat; posibilităţi de plasament sigur pentru deţinătorii de capital) dar şi
dezavantaje:
- antrenează cheltuieli bugetare suplimentare (dobânzi, comisioane, prime de
rambursare etc.);
- împovărează sarcina fiscală a generaţiilor viitoare (cu cheltuieli privind rambursarea
ratelor scadente şi plata dobânzilor). De aceea, în literatura de specialitate, creditul public este
considerat a fi un “impozit amânat.”
Datorită faptului că utilizarea împrumutului public are consecinţe multiple, rolul
acestuia se manifestă pe mai multe planuri:
- folosirea lor ca instrument de politică economică pentru impulsionarea activităţii
economice şi restabilirea echilibrului macroeconomic. Astfel, dacă împrumutul public este
direcţionat spre investiţii, restructurarea activităţii productive etc., efectul său va fi pozitiv,
contribuind la sporirea valorii nou create în societate (ceea ce dă posibilitatea rambursării
creditului şi a celorlalte cheltuieli publice generate). Teoria keynesiană (denumirea provine de
la iniţiatorul său - John M. Keynes) a fost evunţată şi aplicată cu rezultate pozitive în perioada
intervenţionistă din prima jumătate a secolului al XX-lea, când succesul său a fost posibil
datorită manifestării unor condiţii specifice acelei perioade în unele state: lipsa inflaţiei,
existenţa pieţei de capital şi a unor capitaluri mari posibil de a fi plasate pe piaţă, precum şi
capacitate şi viteză redusă de informare;
- redistribuirea prin intermediul creditului public a produsului intern brut, deoarece
sumele temporar disponibile (inclusiv în sectorul productiv) sunt plasate în hârtii de valoare
emise de stat şi folosite, în general, în scopuri neproductive (finanţarea cheltuielilor publice,
în loc să contribuie la creşterea producţiei şi comertului, prin intermediul creditului
comercial);
- modalitate de procurare rapidă a fondurilor dar mai decât impozitele.

s s
După părerea economiştilor din perioada capitalismului clasic, generaţia care contractează
împrumutul beneficiază de avantajele fondurile respective, iar generaţiile următoare suportă
plata lor.

+ + & * ( * #
În legătură cu lansarea unui credit public, autorităţile competente trebuie să stabilească

detaliile privind elementele tehnice ale acestuia, care, pe de o parte, definesc împrumutul (din
punct de vedere juridic), iar pe de altă parte, oferă informaţii potenţialilor subscriitori, care, pe
această bază, iau decizii privind achiziţionarea unuia sau altuia dintre titlurile emise, în ce
proporţii etc.
40

+ + + % # # & * #
Din punct de vedere juridic, împrumutul de stat este definit prin următoarele
componente (elemente) tehnice: denumirea împrumutului, valoarea nominală, valoareu reală,
termenul de rambursare, forma sub care se contractează creditul public şi „costul" acestuia.
Denumirea împrumutului este, în general, legată de scopul şi importanţa

împrumutului.
Valoarea nominală este cea înscrisă pe obligaţiunea unui împrumut de stat şi

. Dacă deţinătorul o
s

s

încasează la termenul stabilit, va primi valoarea nominală. Dacă, însă, din diverse motive,
acesta doreşte să încaseze contravaloarea înainte de termenul prevăzut, deţinătorul poate să
ofere obligaţiunea spre vânzare la bursă, unde va primi o altă valoare (decât cea nominală) şi
anume valoarea reală.
Valoarea reală
s
s
s
şi poate fi: mai mare, mai mică sau egală cu cea nominală. Cuantumul valorii

reale depinde de cursul la care sunt cotate la bursă înscrisurile în cauză. “Cursul” exprimă
„preţul” cu care se vând 100 unităţi monetare valoare nominală.
Cursul titlurilor de valoare emise de stat depinde de raportul dintre cererea şi oferta de
capital de împrumut, de nivelul dobânzii la împrumutul respectiv, precum şi de alte avantaje
oferite deţinătorilor de înscrisuri din acel credit public.
Termenul de rambursare. Creditul public poate fi lansat cu specificarea termenului
*
de rambursare (scurt, mediu sau lung) sau fară termen de rambursare (împrumut perpetuu).
Forma sub care se contractează creditul public poate fi:

- – atunci când creditul public se înregistrează în evidenţele

datoriei publice, fară eliberarea de înscrisuri. Se practică atunci când împrumutul se adresează
unui număr limitat de creditori;
- - când statul se împrumută la un număr mai mare de
s s
s
creditori. În funcţie de termenul de rambursare, înscrisurile pot fi:

- pentru împrumuturile fară termen de rambursare se emit titluri de rentă
perpetuă;
- pentru împrumuturile pe termen mediu sau lung se emit înscrisuri denumite
obligaţiuni sau titluri de rentă;
- pentru credite publice pe termen scurt se emit: bonuri de tezaur, certificate de
datorie, certificate (bonuri) de impozite, poliţe de tezaur etc.
„Costul" plătit de stat pentru împrumutul contractat reprezintă un alt element tehnic
'
şi constă în: dobândă, câştiguri sau alte avantaje acordate. Rata de emisiune a dobânzii la
împrumuturile de stat este determinată de cererea şi oferta de capital de pe piaţă, de rata

dobânzii practicată la creditele comerciale (de către bănci), de situaţia economică, precum şi
de nivelul inflaţiei din perioada considerată. Limita minimă a ratei dobânzii este zero, iar cea
maximă este egală cu rata medie a profitului.
sau rata nominală a dobânzii se calculează la valoarea nominală a
# * % !
înscrisurilor emise. Noţiunea de rată reală a dobânzii semnifică mărimea venitului net ce
revine creditorului la 100 unităţi monetare date cu împrumut pe termen de un an şi se
determină prin corectarea dobânzii nominale cu influenţa (creşterii sau descreşterii) preţurilor
pe piaţă.
Rata reală a dobânzii se calculează:
(l 00 + rdn ) x 100
41
rdr = ——————— - 100 , unde: (10)
Ip
rdr - este rata reală a dobânzii;

rdn este rata nominală a dobânzii;

Ip - este indicele de preţ faţă de anul precedent (în ţara creditorului, în cazul unui credit
extern).
Când are loc o creştere a preţurilor în decurs de un an, această evoluţie antrenează o
diminuare a venitului realizat de creditor sub formă de dobândă; dacă, dimpotrivă, preţurile
scad de la un an la altul, va avea loc o majorare a venitului real ce revine creditorului sub
forma dobânzii.
Acelaşi fenomen se produce şi în cazul împrumuturilor contractate în străinătate, în
cazul în care , prin contract nu se prevăd clauze de contracarare a acestuia. Dacă preţurile
produselor ţării debitoare (care solicită creditul) înregistrează o scădere pe piaţa externă,
atunci dobânda reală a acestui împrumut va fi mai mare decât cea nominală.
La împrumuturile publice cu câştiguri (sau premii) acestea se plătesc doar deţinătorilor
obligaţiunilor declarate câştigătoare. Suma totală a câştigurilor se stabileşte ţinând seama de
rata dobânzii. În acest caz, suma pe care statul ar achita-o sub formă de dobândă, se
repartizează sub formă de câştiguri.
În afara dobânzii şi a câştigurilor, se mai pot practica şi alte forme de avantaje pentru
deţinătorii de înscrisuri ale creditelor publice:
- lansarea împrumutului public sub-pari (adică valoarea de emisiune este mai mare
decât cursul de schimb la Bursă (pe piaţa de acţiuni);
- scutirea de impozite şi taxe a veniturilor deţinătorilor de înscrisuri publice, provenind
din anumite tranzacţii cu acestea;
- acceptarea de către stat, ca plată a unor impozite, a înscrisurilor reprezentând
împrumuturi publice ş.a.

+ + + " # * * * #
Creditul public ocazionează operaţiuni în legătură cu: plasarea pe piaţă, modificarea

ratei dobânzii sau a termenului de rambursare şi amortizarea sa.
A. Plasarea creditului se realizează prin mai multe modalităţi şi anume:
- subscriere publică;
- prin intermediul unor consorţii bancare;
- vânzare la Bursa de Valori.
B. Modificarea nivelului dobânzii. Mărimea dobânzii nu rămâne la acelaşi nivel
vreme îndelungată, ci se modifică, în primul rând, în funcţie de raportul dintre cererea şi
oferta de capital de împrumut şi de alţi factori. Pentru reducerea efortului financiar determinat
de contractarea unor împrumuturi publice în perioade mai puţin avantajoase, când rata
dobânzii înregistrează scăderi considerabile, statul poate proceda la preschimbarea
înscrisurilor pentru un împrumut vechi, în înscrisuri ale unui nou credit, cu o dobândă mai
redusă. Această operaţiune se numeşte iar perioadele cele mai favorabile în care

!
se poate recurge la ea, sunt cea de depresiune şi cea de înviorare a economiei. Conversiunea
poate fi de trei feluri:
- conversiunea fortată - când statul oferă o singură alternativă: preschimbarea
titlurilor vechi în titluri ale noului împrumut, într-un anumit interval de timp, după care
vechile înscrisuri îşi pierd valabilitatea;
42
- conversiunea facultativă - când deţinătorilor de titluri de valoare li se oferă la
alegere posibilitatea de preschimbare a înscrisurilor vechi cu cele noi sau păstrarea celor
vechi;
- conversiunea anticipată - (denumită şi rambursare anticipată) - când alternativele
între care au de ales deţinătorii sunt: (1) preschimbarea înscrisurilor vechi cu cele noi (ceea ce
presupune acceptarea de către creditor a noilor condiţii); (2) solicitarea rambursării anticipate
a înscrisurilor vechi.
C. Modificarea termenului de rambursare. În cazul în care, recurgând în mod repetat
la împrumuturi pentru acoperirea unor deficite temporare, statul acumulează datorii de valori
mai mari decât resursele de acoperire din anul respectiv, pentru depăşirea situaţiei, se recurge
la consolidarea datoriei ajunsă la scadenţă.
Consolidarea datoriei reprezintă preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare
împrumuturilor exigibile imediat, sau pe termen scurt, cu înscrisuri ale unor credite pe
termen mijlociu sau lung, sau fără termen de rambursare. Pentru acoperirea riscului
creditorului, statul trebuie să ofere o dobândă mai mare. Această operaţiune oferă statului
avantajul imediat constând în reducerea cheltuielilor publice cu rambursarea împrumutului
ajuns la scadenţă, dar şi dezavantajul privind creşterea efortului financiar în viitor, legat de
plata dobânzilor aferente până la rambursarea creditului.
D. Amortizarea creditului public. Creditele publice contractate se pot amortiza
(stinge) prin rambursare (situaţia normală) sau în cazuri excepţionale, cum sunt: incapacitate
de plată, depreciere monetară şi repudierea obligaţiunilor.
împrumutului reprezintă răscumpărarea înscrisurilor de la

% !
deţinătorii lor sau, altfel spus, restituirea sumelor împrumutate de către stat. Rambursarea
poate fi obligatorie sau facultativă. In general. statul îşi asumă obligaţia de a restitui doar
creditele cu termen, dar poate restitui şi împrumuturile perpetue, pentru care nu îşi asumase
iniţial această obligaţie.
a unui stat
s
s
# # * # ( ! # #
( război, criză economică, administrarea defectuoasă a

s

datoriei publice ş.a.).În cazul în care insolvabilitatea unui stat este consecinţa unui război,
creditorii acestuia primesc, de obicei, promisiunea achitării într-un interval de timp, a unei
anumite părţi din datoria restantă cu titlu de arierate financiare.
Dacă împrumutul public este exprimat într-o monedă aflată într-un proces de
depreciere, iar în clauzele acestuia nu sunt prevăzute indexări sau alte măsuri de protecţie,
obligaţiile statului debitor se sting treptat, ca urmare a inflaţiei (deoarece statul respectiv are
obligaţia de a rambursa împrumutul la valoarea nominală, indiferent de gradul de depreciere
monetară, manifestat între momentul emisiunii şi scadenţă). este

, % # (
favorabilă efortului financiar al statului debitor, iar aprecierea monetară (consolidarea

monedei) are efectul de a îngreuna efortul financiar al acestuia.
În practica financiară, pot exista şi

* " * #
cazuri în care, deşi nu se află în situaţie de insolvabilitate, guvernul unei ţări să refuze, din
motive politice, onorarea obligaţiilor ce decurg dintr-un credit public. Statul nu mai
recunoaşte (sau refuză să plătească) obligaţiile financiare asumate de guvernarea anterioară.

s

Cioponea - în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ aspectele referitoare la

creditul public, datoria publică şi datoria externă, sunt prezentate într-un singur capitol,
datorită strânsei legături dintre aceste noţiuni.

# ( * #
1. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la creditul public este adevărată:
43
a) reprezintă o modalitate de completare a creditului particular insuficient într-o
economie de piaţă funcţională
b) reprezintă o posibilitate de a reduce nivelul inflaţiei din economie
c) prin apelul la credit public are loc o reducere a presiunii fiscale prea ridicate din
economie
d) reprezintă o modalitate de completare a veniturilor publice ordinare insuficiente
pentru a acoperi nivelul cheltuielilor publice ale unui an bugetar
e) apelul la credit public nu are nici un fel de repercusiuni asupra generaţiilor
următoare
Răspuns: d
2. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la modalităţile de amortizare a creditului public
este falsă?
a) rambursarea are loc prin vânzarea la Bursă a înscrisurilor corespunzătoare unui
credit public
b) amortizarea are loc prin incapacitate de plată a statului debitor
c) rambursarea împrumutului public are loc prin anuităţi, tragere la sorţi sau
răscumpărare la Bursă
d) amortizarea are loc prin repudierea obligaţiilor financiare asumate de guvernele
anterioare ale statului în cauză
e) amortizarea poate avea loc prin rambursare, incapacitate de plată sau repudierea
acţiunilor
Răspuns: a
3. Repudierea acţiunilor unui credit public reprezintă:
a) preschimbarea înscrisurilor unui împrumut public mai vechi, cu înscrisuri ale unui
nou împrumut cu o dobândă mai redusă
b) o modalitate uzuală de plasare a creditului public pe piaţa de capital
c) preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare împrumuturilor exigibile imediat, cu
înscrisuri ale unor împrumuturi pe termene mijlocii, lungi sau fără termen de rambursare
d) refuzul de restituire a unui credit public, chiar dacă statul în cauză nu a intrat în
incapacitate de plată
e) nici una dintre afirmaţiile de mai sus nu este adevărată
Răspuns: d
4. Consolidarea reprezintă:
a) o modalitate rapidă de procurare a creditului public
b) o modalitate de repudiere a creditului public, chiar dacă statul în cauză nu a intrat în
c) preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare împrumuturilor exigibile imediat, cu
înscrisuri ale unor împrumuturi pe termene mijlocii, lungi sau fără termen de rambursare
d) o modalitate de repudiere a unui credit public, atunci când statul intră în
e) preschimbarea înscrisurilor unui împrumut public mai vechi, cu înscrisuri ale unui
nou împrumut cu o dobândă mai redusă
Răspuns: c

) )

% + + , ,
8.1. Echilibrul / dezechilibrul financiar public

8.2. Deficitul bugetar: concept, cauze, efecte
8.3. Finanţarea deficitului bugetar
8.4. Datoria publică. Indicatori de comensurare a gradului de îndatorare a statului
44

# #

- situaţia de apariţie a echilibrului sau dezechilibrului financiar public;
- concept, cauze, efecte ale deficitului bugetar:
- modalităţi de finanţare a deficitului bugetar;
- indicatori de comensurare a gradului de îndatorare a statului.
echilibru financiar; echilibru bugetar; deficit bugetar; finanţarea deficitului
)
# &
bugetar; gradul de îndatorare a statului.

'
+ + & * &
Echilibrul / dezechilibrul financiar public la nivel macroeconomic este puternic

influenţat de rezultatele activităţii desfăşurate de întreprinderile producătoare de bunuri şi
servicii pentru piaţă, reflectând starea economiei reale.
Abordarea problemei echilibrului / dezechilibrului la nivel macroeconomic şi sectorial
este strâns legată de starea de echilibru / dezechilibru la nivel microeconomic. Starea de
echilibru / dezechilibru financiar public pe ansamblul economiei se hotărăşte în activitatea de
producţie a bunurilor şi serviciilor, în procesul de creare a valorii adăugate brute. Echilibrul
financiar la nivel macroeconomic reprezintă expresia generalizată a echilibrelor individuale
ale agenţilor economici.
' '
+ + , # " # # #
Între principiile gestiunii bugetare în accepţiunea clasică, echilibrul anual al bugetului

era considerat drept “principiul de aur”, anualitatea şi echilibrul fiind legate indisolubil.
Echilibrul bugetar se referă la păstrarea egalităţii dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, atât
la întocmirea planului financiar centralizat anual, cât şi pe perioada de execuţie a acestuia.
Ca urmare a creşterii mai rapide a cheltuielilor comparativ cu sporirea veniturilor
publice, bugetele se întocmesc şi se încheie tot mai frecvent cu deficit, care este opusul
excedentului bugetar - când suma veniturilor publice depăşeşte valoarea cheltuielilor
publice. În situaţiile în care, încă din faza de elaborare a bugetului se constată că soldul
acestuia este negativ, este vorba despre un

Deficitul care provine din diferenţa dintre suma cheltuielilor publice ocazionate de
plăţile prin transferuri şi cele pentru cumpărare de bunuri şi servicii publice, pe de o parte şi
suma veniturilor publice, pe de altă parte, este considerat Dacă se întregesc

cheltuielile publice cu plăţile de dobânzi aferente împrumutului public, se obţine

Deficitul bugetar poate să apară atât în ţări cu economie dezvoltată cât şi în ţări cu
economie în curs de dezvoltare sau în tranziţie, iar cauzele pot fi generate de propria
economie sau de conjunctura internaţională. Concret, printre

se numără:

- nivelul şi fluctuaţiile produsului intern brut reprezintă una din cauzele interne care
duc la apariţia sau creşterea deficitului bugetar, prin încetinirea ritmului de creştere a
veniturilor publice. În schimb, într-o economie dezvoltată, cu agenţi economici puternici, cu
o pondere ridicată a populaţiei ocupate şi cu o populaţie cu venituri şi averi ridicate, în care
disciplina financiară este respectată, veniturile publice care alimentează bugetul naţional se
vor încasa în cuantum ridicat şi la termenele prevăzute, ceea ce crează premisele acoperirii
cheltuielilor publice:
- gradul de redistribuire a produsului intern brut poate conduce la dezechilibre între
veniturile şi cheltuielile publice, în condiţiile în care cresc componentele privind ajutorul de
45
şomaj şi asistenţa socială. Pe de o parte gradul redus de ocupare a forţei de muncă implică
încasări bugetare mai scăzute din impozitul pe venit, contribuţii la asigurări sociale ş.a., iar pe
de altă parte necesită eforturi suplimentare din partea autorităţilor publice pentru protecţie
socială:
- creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare a fost adesea una dintre cauzele care
au dus la depăşirea veniturilor publice de către cheltuielile publice:
- fenomenele conjuncturale internaţionale îşi transmit influenţa prin intermediul
cursului de schimb şi al ratei dobânzii. Astfel, în anii ‘70 - ’80, numeroase ţări (dezvoltate şi
în curs de dezvoltare) s-au confruntat cu deficite bugetare puternice în urma crizei petrolului
şi accentuării cursei înarmărilor. În funcţie de gradul de dezvoltare economică, diferite state
au depăşit situaţia mai uşor sau mai greu, în unele situaţii influenţele negative fiind propagate
(transferate) de la ţări bogate spre ţări sărace.
în plan economic şi social ale sunt multiple:

- creşterea datoriei publice şi implicit a serviciului acesteia, respectiv cheltuielile

publice privind rambursările, dobânzile şi comisioanele exigibile în fiecare an pentru
stingerea datoriei publice. În paralel cu sporirea cheltuielilor publice pe această cale, are loc o
realocare a fondurilor publice în detrimentul furnizării bunurilor şi serviciilor publice către
populaţie:
- deficitul bugetar contribuie la creşterea ratei dobânzii pe piaţă, prin sporirea cererii
de credite publice necesare acoperirii deficitului. În plus, creditul public, intrând în competiţie
cu creditul particular (fenomenul de evicţiune) se opune investiţiilor private, încetinind ritmul
creşterii economice:
- în condiţiile în care împrumutul public este contractat de o generaţie şi este achitat
de o alta, apare o distribuire între generaţii a beneficiilor şi costurilor acestuia, care poate fi
considerată ca fiind inechitabilă, în funcţie de scopul iniţial al creditului public.
'
+ + * # " #
Problema finanţării deficitului bugetar are două moduri de rezolvare: emisiunea

monetară şi împrumutul de stat.
a) Emisiunea monetară (monetizarea deficitului bugetar) constă în vânzarea de active
lichide băncilor comerciale şi are un pronunţat caracter inflaţionist. În cadrul acestui proces
Ministerul Finanţelor vinde titluri de stat Băncii Naţionale, care, pe această cale, acordă
statului un împrumut. Pe măsură ce Banca Naţională achiziţionează titluri de stat, ea oferă
băncilor comerciale rezerve suplimentare de active lichide şi astfel sporeşte masa monetară
din economie. Banca Naţională poate cumpăra titluri de stat de pe piaţa secundară, ceea ce
constituie un echivalent modern al emisiunii monetare.
b) Finanţarea deficitului bugetar prin credit public În general, împrumutul
generează starea de echilibru între nevoia crescută de resurse a debitorului şi nevoia de
fructificare a resurselor excedentare aflate la creditori. Din cauza efectelor negative ale
creşterii inflaţiei în situaţia monetizării deficitului bugetar, soluţia rămasă pentru acoperirea
acestuia este recurgerea la împrumuturi publice de pe piaţa internă sau externă. Ca şi în cazul
agenţilor economici, este necesar ca “profitul” pe termen mediu şi lung al împrumutului
public contractat pentru finanţarea cheltuielilor publice să fie acoperitor pentru serviciul
datoriei publice. Cu alte cuvinte, statul trebuie să utilizeze împrumutul pentru finanţarea de
bunuri publice solicitate de piaţă în ansamblul ei, astfel încât, pe cât posibil, să nu se producă
o pierdere de utilitate din cauza alocării resurselor prin intermediul deficitului bugetar.
În cadrul economiei, în condiţiile unui anumit volum al resurselor financiare libere,
contractarea de credite publice poate să conducă la reducerea investiţiilor particulare. Pentru
ca pe ansamblu procesul investiţional să nu aibă de suferit, ar trebui ca statul să utilizeze
46
cheltuielile publice într-o proporţie mai accentuată pentru investiţii productive (şosele,
autostrăzi, construirea de spitale, investiţii în capital uman, etc.). Atâta timp cât investiţiile
publice sunt la fel de productive ca şi cele particulare, în viitor nu se va reduce nici stocul de
capital şi nici venitul naţional. Altfel spus, este necesar ca împrumuturile publice să fie
direcţionate către acele cheltuieli publice care finanţează bunuri de capital productive. În acest
fel, finanţarea unui deficit bugetar ridicat (politică bugetară expansionistă), deşi va tempera
investiţiile particulare, va conduce totuşi la o creştere economică, întrucât investiţiile totale nu
sunt afectate.
Pentru finanţarea deficitului bugetar Ministerul Finanţelor emite titluri de stat pe care
le vinde către public, obligându-se să plătească annual deţinătorilor acestor înscrisuri
(creditorilor) o anumită sumă reprezentând dobânda şi apoi să ramburseze sumele
împrumutate la scadenţă. Împrumutul public conduce la reducerea rezervelor şi ofertei de
monedă din economie.
Prin împrumutul public se acoperă deficitul bugetar pe termen scurt fără să aibă loc o
creştere a fiscalităţii, dar costurile legate de rambursarea împrumutului implică o creştere în
viitor a cheltuielilor publice (nemaifiind în totalitate dedicate finanţării şi serviciilor publice
viitoare).
În timp ce excedentul bugetar este o formă a economisirii publice, deficitul bugetar
reprezintă dezeconomisire publică (reducerea ratei de economisire la nivel guvernamental).
Deficitul bugetar este echivalent cu scăderea economisirii (economisirea naţională se situează
sub nivelul celei particulare) iar efectele ei pot fi pozitive sau negative.

+ + , # ( + * # * % ! " * * * #
! # #
Datoria publică include totalitatea sumelor împrumutate de administraţia de stat

centrală, locală şi de alte instituţii publice, de la persoane fizice sau juridice, de pe piaţa
internă sau externă, rămase de rambursat, la un moment dat.
la un moment dat, se calculează ca raport între volumul

* * * # (
datoriei publice şi produsul intern brut, astfel:

Dpt
Gî = —— x 100 , în care: (11)
PIB
Gî - gradul de îndatorare al ţării;

Dpt - datoria publică totală;
PIB - produsul intem brut.
Acest indicator arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an este grevată de
datoria publică. Sau, altfel spus, indicatorul arată cât din PIB ar trebui alocat pentru
rambursarea integrală a datoriei în anul respectiv, ceea ce denotă că indicatorul are o valoare
pur teoretică. Pentru a permite comparaţii la nivel internaţional, datoria publică trebuie
exprimată în USD, Euro etc. La aceeaşi valoare a gradului de îndatorare, o ţară cu o economie
dezvoltată suportă mai uşor povara datoriei publice de o anumită valoare, comparativ cu o ţară
având o economie cu un grad mai redus de dezvoltare economică.
Un alt indicator de analiză în acest domeniu este

care se calculează prin raportarea volumului datoriei publice la numărul de

locuitori, pe o anumită perioadă de timp. Astfel:
_ Dpt
dp = ——— , în care: (12)
47
N
_
dp - datoria publică medie pe locuitor;
Dpt - datoria publică totală a ţării;
N - numărul locuitorilor.
Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de datoria publică, se cuantifică

care cuprinde: cheltuielile cu rambursarea împrumutului, dobanda,
s

comisioanele şi spezele aferente acestuia, etectuate în decurs de un an.

Alţi indicatori care reliefează povara datoriei publice sunt:
s

; ;

s

;
s

;

Prin Tratatul de la Maastricht, printre alte reglementări, s-a stabilit nivelul maxim al
ponderii deficitului bugetar în PIB – de 3%. Încadrarea în această limită reprezintă una dintre
condiţiile pentru aderarea la Uniunea Europeană.

# ( * #
1. Deficitul bugetar poate apărea în:

a) tări cu economie de piaţă dezvoltată
b) ţări în curs de dezvoltare
c) în ţări cu economie de tranziţie
d) în toate categoriile de ţări enumerate mai sus
e) în nici una dintre categoriile de ţări enumerate
Răspuns: d
2. Printre cauzele care conduc la apariţia deficitului bugetar, nu se numără:
a) nivelul şi fluctuaţiile produsului intern brut
b) gradul de redistribuire a produsului intern brut (în condiţiile în care cresc componentele
privind ajutorul de şomaj şi asistenţa socială)
c) creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare
d) creşterea veniturilor fiscale la nivelul bugetului
e) fenomenele conjuncturale internaţionale
Răspuns: d
3. Care dintre enunţurile următoare nu se numără printre efectele în plan economic şi social
ale deficitului bugetar?
a) creşterea datoriei publice şi implicit a serviciului acesteia,
b) de creşterea ratei dobânzii pe piaţă, prin sporirea cererii de credite publice necesare
acoperirii deficitului
c) intră în competiţie cu creditul particular (fenomenul de evicţiune) şi se opune
investiţiilor private, încetinind ritmul creşterii economice
d) distribuirea între generaţii a beneficiilor şi costurilor acestuia
e) repudierea creditului public.
4. Gradul de îndatorare a statului se calculează ca raport procentual între:
a) Veniturile şi cheltuielile publice ale statului comensurate pe o perioadă de un an
bugetar
b) Veniturile fiscale ale bugetului general consolidat şi PIB
c) Veniturile totale ale bugetului general consolidat şi PIB
d) Datoria publică totală şi PIB
e) Datoria publică totală şi numărul de locuitori ai ţării
48
Răspuns: d
- PIB (an curent) ……………………………..…2 557 785 mil lei
- număr de locuitori (an curent) ………………………..21 mil loc
- datoria publică totală a ţării (an curent) ………….37 450 mil lei
- PIB (an anterior) ………………………………2 153 480 mil lei
- datoria publică totală a ţării (an anterior) ………….45 750 mil lei
Să se calculeze:
a) datoria publică medie pe locuitor în anul curent; (se aplică formula (12))
b) gradul de îndatorare a ţării în anul curent; (se aplică formula (11))
c) modificarea absolută a gradului de îndatorare a ţării în anul curent faţă de anul anterior.
(se aplică formula (11) şi cele de la Tema nr.4)

)

% + + ,
9.1. Concept. Indicatori de cuantificare a datoriei publice externe

9.2. Clasificarea şi trăsăturile creditelor externe

9.3. Factori de influenţă şi măsuri de soluţionare a crizei datoriei externe
# #

- conceptul şi indicatori de cuantificare a datoriei publice externe;
- criterii de clasificare şi trăsăturile creditelor externe;
- factori de influenţă a datoriei publice externe
perioada de graţie a creditului; datorie externă; datoria publică externă;
)
# &
serviciul datoriei externe; criza datoriei externe.
Datorită faptului că, pe lângă persoanele de drept public, pot contracta credite în
străinătate şi alte persoane fizice şi juridice, noţiunea de datorie externă nu se suprapune
perfect aceleia de datorie publică externă, aceasta din urmă având o arie mai restrânsă.
)
'
+ + # + * # * # * # #
Datoria pubică externă reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului,

de rambursare a împrumuturilor contractate în valută, de plată a dobânzilor şi a altor costuri
aferente.
Datoria publică externă contractată de Ministerul Finanţelor se rambursează prin
Banca Naţională a României. Fondurile obţinute ca urmare a contractării creditelor publice
externe de către Ministerul Finanţelor pentru finanţarea deficitului bugetului de stat sunt
convertite în moneda naţională prin Banca Naţională a României sau pe piaţa valutară din
România. Rambursarea împrumuturilor publice externe revine Ministerului Finanţelor care
disponibilizează sumele în lei necesare efectuării plăţilor.
Corespunzător metodologiei F.M.I,

s
s

s
s s

s s

s s s
Pentru analiza datoriei externe şi a gradului de îndatorare a ţării faţă de străinătate, se

folosesc diverşi indicatori, cum sunt:
, care poate fi exprimată, fie în moneda naţională a
s
ţării considerate, fie într-o monedă de largă circulaţie internaţională (prin transformarea
49
diverselor valute în care a fost contractată datoria externă într-o sungură monedă), ceea ce
permite comparaţii cu alte state;
, care se calculează:

e = , în care: (13)
_

e - datoria externă medie pe locuitor;

De - datoria externă;
N - numărul de locuitori. s
- - arată cât din produsul intern brut

aferent unui an s-ar consuma pentru acoperirea datoriei externe. Se calculează astfel:

gDe = x 100 , în care: (14)
gDe - ponderea datoriei externe în PIB;

- datoria externă:

- produsul intern brut.

s s
- - este raportul dintre

serviciul datoriei externe şi PIB şi arată cât din valoarea nou creată în economie este afectat
de contractarea şi rambursarea datoriei exteme. Se calculează:
SDe
G = ——— x 100 , în care: (15)
PIB
G - ponderea serviciului datoriei externe în PIB;

SDe - serviciul datoriei externe (rate scadente, dobânzi aferente, comisioane sau speze legate
de rambursarea împrumuturilor externe, corespunzătoare unei perioade de un an).
Indicatorii care stabilesc un raport între datoria publică externă sau serviciul datoriei
publice externe şi produsul intern brut, dau imaginea asupra gradului de îndatorare a ţării faţă
de exterior.
- externă se calculează ca raport între

serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de mărfuri şi servicii:

SDe
efv = ——— x 100 , în care: (16)
ef v - efortul valutar implicat de datoria externă;

SDe - serviciul datoriei externe;
E - exportul (în valută) de produse şi servicii.
Acest indicator arată cât din încasările în valută provenind din exportul de bunuri şi
servicii corespunzătoare unui an, s-ar consuma în situaţia (ipotetică) a achitării integrale a
serviciului datoriei publice externe din aceste sume.
)
'
+ + ! # ( ! ( # * # #
50
Clasificarea creditelor externe se realizează după mai multe criterii, cum sunt:
destinaţia creditului, durata acordării, creditorul.
s
a) se deosebesc:

- credite pentru mărfuri - care se acordă pentru cumpărarea de mărfuri;

- credite financiare - acordate în valută convertibilă de către organisme financiare
internaţionale, autorităţi publice şi persoane fizice sau juridice străine.
s
b) pot fi:

- credite pe termen scurt (1-2 ani);

- credite pe termen mediu (până la 5 ani);
- credite pe termen lung (peste 5 ani).
c) împrumuturile externe pot fi acordate de

diverse persoane fizice sau juridice, cum sunt:

- întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);
- bănci sau alte instituţii financiare (credite bancare):
- guverne (credite guvemamentale);
- rentieri şi alte persoane fizice;
- organisme financiare intemaţionale (credite financiare).
Principalele organisme intemaţionale care acordă asistenţă publică multilaterală sunt:
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD); Asociaţia pentru Dezvoltare
Internaţională (ADI): Corporatia Financiară Internaţională (CFI): Banca Europeană de
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD); Fondul European de Dezvoltare (FED); Banca
Europeană de Investiţii (BEl) (ultimele două sunt organisme financiare ale Comunităţii
Economice Europene).
Prin contractul de împrumut se stabilesc diverse
)

# ! # * # # +
clauze privind: perioada de utilizare, durata şi modul de rambursare, garanţii, eventuale

condiţii de acordare a creditului ş.a. Astfel, în contractul de împrumut se stabilesc perioade
distincte pentru:
- utilizarea creditului;
- eventuale perioade de graţie, în care nu se fac plăţi cu rambursarea creditului, ci
doar cu dobânzile aferente;
- perioada de rambursare efectivă a creditului.
Valoarea împrumutului poate fi acordată într-o singură tranşă rambursându-se tot într-
o tranşă, la scadenţă, sau poate fi acordată în mod eşalonat. Rambursarea eşalonată se poate
efectua:
- în sume egale;
- în sume inegale, progresive sau regresive.
La acordarea creditului, creditorul poate pretinde garanţii materiale sau morale.
Garanţia materială constă în mărfuri, documente de dispoziţie asupra unor mărfuri, acţiuni şi
obligaţiuni, depozite ale unor firme sau instituţii guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri
ale statului etc. Garanţia morală presupune ca împrumutul contractat de o ţară să fie garantat
de două sau mai multe ţări, sau de organisme internaţionale.
Beneficiari ai creditelor externe pot fi: guvernul, unităti administrativ - teritoriale,
întreprinderi sau instituţii publice, bănci, întreprinderi particulare.
Pentru acordarea unor împrumuturi pe baze bilaterale, creditorul poate solicita
îndeplinirea unor condiţii economice, politice sau militare, ca de exemplu:
- realizarea unor proiecte de investiţii într-un anumit domeniu, agreat de ţara
creditoare;
- achiziţionarea anumitor utilaje sau instalaţii provenind din ţara creditoare şi/sau
transportul lor cu mijloace de transport aparţinând ţării creditoare;
51
- orientarea acţiunilor şi iniţiativelor debitorului pe plan internaţional corespunzător
intereselor ţării creditoare, respectarea drepturilor omului, instaurarea democraţiei etc.;
- aderarea ţării debitoare la anumite alianţe militare sau participarea la anumite acţiuni
militare etc.
'
+ + # * ( % ( ! * ! * # #
Apariţia şi extinderea datoriei externe depind de acţiunea conjugată a unor factori interni
şi externi. In cadrul , menţionăm:

- dezechilibrul dintre resursele interne, pe de o parte, şi consumul intern productiv şi

neproductiv, pe de altă parte;
- politica economică neadecvată, de direcţionare a creditelor pentru consum
neproductiv sau pentru investiţii neprofitabile etc.
Dintre , enumerăm:

- modificările conjuncturale pe plan intemaţional (criza energetică, cea economică

mondială, fluctuaţiile preţurilor externe, instabilitatea sistemului monetar internaţional);
- nivelul real al dobânzilor percepute la creditele externe (mai ales dobânzile solicitate
pentru creditele renegociate) etc.
Din cauza acţiunii acestor factori, în anii '80 s-a ajuns la o criză a datoriei externe a
ţărilor în curs de dezvoltare, care s-a concretizat în imposibilitatea debitorilor de a-şi respecta
obligaţiile asumate faţă de creditori, pe de o parte şi lipsa mijloacelor adecvate de recuperare
a creanţelor şi de încasare a dobânzilor de către ţările creditoare, pe de altă parte.
În declanşarea crizei, un rol hotărâtor 1-au avut factorii externi, iar contextul
internaţional a oferit un cadru prielnic acţiunii factorilor endogeni, ceea ce a imprimat
problemei datoriei externe un pronunţat caracter politic. Generalizarea crizei datoriei externe
reprezintă o problemă politică, atât datorită faptului că are la bază sistemul actual al relaţiilor
economice internaţionale, cât şi din cauză că efectele sale afectează grav stabilitatea ţărilor
debitoare, dereglează economia mondială şi ameninţă pacea şi securitatea intemaţională.
În paralel cu relansarea condiţiilor de restructurare a datoriei externe, ţările debitoare
au încheiat acorduri cu băncile creditoare, în urma cărora, în perioada 1990-1996, s-au obţinut
rezultate pozitive pentru unele dintre ţările cu economie slab dezvoltată. Având în vedere că
numeroase ţări în curs de dezvoltare sau în tranziţie se confruntă cu grave probleme generate
de datoria externă, se impun, în continuare, măsuri de soluţionare globală a situaţiei şi de
preîntâmpinare a unor cazuri noi de acest gen.
)
# &
- perioade de graţie a creditului

- datorie externă
- datoria publică externă
- serviciul datoriei externe
- crizei datoriei externe

# ( * #
1. Menţionaţi care sunt principalele organisme intemaţionale care acordă

asistenţă publică multilaterală.
2. Cum se calculează ponderea datoriei externe în produsul intern brut ?
3. Ponderea serviciului datoriei externe în produsul intern brut se calculează:
a) ca raport între volumul cheltuielilor publice şi PIB ;
b) ca raport între veniturile fiscale şi PIB
c) ca raport între serviciul datoriei externe şi PIB
52
d) ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile publice la nivelul unui an
bugetar ;
e) nici unul dintre enunţurile de mai sus nu este adevărat.
4. Menţionaţi câte doi dintre factorii interni şi externi de influenţă a datoriei
esterne.
)

% + +
10.1. Trezoreria finanţelor publice: concept, conţinut. Necesitatea înfiinţării

Trezoreriei în ţara noastră
10.2. Modul de organizare şi funcţionare a Trezoreriei finanţelor publice

10.3. Funcţiile Trezoreriei finanţelor publice
# #

- concepulul de Trezorerie a finanţelor publice;
- necesitatea înfiinţării Trezoreriei finanţelor publice;
- organizarea şi funcţionarea Trezoreriei finanţelor publice;
- organizarea şi funcţionarea Trezoreriei finanţelor publice.
Trezoreria publică; administrator al banului public; intermediar financiar;
)
# &
mandatar al puterii publice; agent al intervenţiei financiare publice în economie; “gardian” al

marilor echilibre.
Conceptul de trezorerie a apărut ca rezultat al unei lungi evoluţii istorice, care a

condus mai întîi la identificarea noţiunii de “ban public”, apoi la ideia de centralizare a
acestuia sub o autoritate unică având scopul de a veghea la respectarea unui amsamblu de
reguli speciale.
'
+ + # # + ! # # (

! # (
În România, derularea operaţiunilor privind finanţele publice prin Trezoreria statului

s-a introdus din anul 1992. Această importantă măsură a condus la completarea cadrului
instituţional prin care s-a creat posibilitatea ca statul să stabilească şi să aplice politica de
venituri şi cheltuieli, organizându-şi activitatea financiară atât la nivel central, cât şi în
teritoriu.
Trezoreria publică a preluat atribuţiile execuţiei de casă a bugetului public, la care
s-au adăugat noile atribuţii rezultate din reorganizarea finanţelor publice, în sensul creării unui
sistem propriu pentru urmărirea şi execuţia procesului bugetar. Astfel, Ministerul Finanţelor
Publice e autorizat să înfiinţeze Trezorerii în cadrul organelor financiare subordonate şi
anume: direcţii generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene şi al
municipiului Bucureşti; administraţii financiare; circumscripţii fiscale şi percepţii rurale.
Trezoreria este concepută ca un sistem operaţional în cadrul Ministerului Finanţelor
Publice, prin care se efectuează, în principal: operaţiunile financiare şi băneşti, bugetare şi
extrabugetare ale sectorului public şi contabilitatea acestora: controlul fiscal asupra încasării
la termen a veniturilor publice: controlul asupra finanţării cheltuielilor instituţiilor publice:
refinanţarea deficitului bugetar: lansarea împrumuturilor de stat: plasarea disponibilităţilor
sectorului public.
În cadrul sistemului finanţelor publice, Trezoreria are un rol foarte important care se
manifestă pe multiple planuri: asigurarea execuţiei bugetului public naţional privind încasarea
53
veniturilor şi efectuarea plăţilor dispuse de ordonatori în limita creditelor acordate: casier al
sectorului public prin care se asigură încasarea veniturilor, efectuarea plăţilor şi păstrarea
disponibilităţilor: asigurarea evidenţei contabile privind execuţia de casă pentru toate
operaţiunile de încasări şi plăţI: asigurarea controlului fiscal asupra încasării veniturilor
publice şi a controlului financiar preventiv asupra efectuării plăţilor.
' '
+ + * * "
Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar, atât la nivel central, în

cadrul Ministerului Finanţelor Publice, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale acestuia, în
cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice, în cadrul administraţiilor, circumscripţiilor şi
percepţiilor financiare.
La , în cadrul , funcţionează Direcţia Generală a

# ! #
Trezoreriei Statului, care desfăşoară următoarele operaţiuni specifice:

- elaborarea instrucţiunilor privind organizarea şi funcţionarea trezoreriilor teritoriale;
- asigurarea evidenţei contabile, privind constituirea şi utilizarea tuturor fondurilor
statului;
- deschiderea creditelor bugetare la trezoreriile teritoriale (trazoreria centrală având
contul de corespondent la Centrala Băncii Naţionale);
- efectuarea operaţiunilor de decontare între trezoreriile judeţene;
- gestionarea fondurilor cu destinaţie specială constituite la nivelul economiei
naţionale;
- administrarea conturilor de clearing, barter şi cooperare economică în conformitate
cu acordurile guvernamentale;
- contractarea, gestionarea şi evidenţa împrumuturilor pentru acoperirea deficitului
bugetar;
- gestionarea datoriei publice interne şi externe;
- elaborarea lucrărilor de execuţie bugetară şi a contului trezoreriei în structurile şi
termenele stabilite;
- elaborarea raportului public şi a contului general al execuţiei bugetului de stat, a
fondurilor speciale şi extrabugetare.
(ca instituţie autonomă faţă de Guvern) împreună cu Trezoreria,

(
are un rol important în conceperea şi conducerea politicii financiare şi monetare, precum

şi în coordonarea organismelor circumscrise activităţii de trezorerie. Banca Naţională
acţionează ca reprezentant al statului, indiferent de natura activităţii, fie că exercită o misiune
legată nemijlocit de serviciul public, sau din domeniul activităţilor financiar-bancare.
În legătură cu activitatea de trezorerie, banca centrală efectuează anumite servicii cum
sunt:
- ţine nemijlocit sau supraveghează ţinerea contului curent al trezoreriei;
- acceptă împrumuturi acordate statului şi aprobate de Parlament;
- se constituie ca un intermediar util între Trezoreria publică şi pieţele monetare,
financiare şi valutare pe care statul doreşte să le influenţeze, dar fără a deveni el însuşi un
agent nemijlocit.
Pentru decontarea operaţiunilor prin contul curent general al Trezoreriei, Banca
Naţională nu percepe comisioane, dar plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont.
La , Trezoreriile sunt organizate pe două niveluri: judeţe şi municipiul

# #
Bucureşti; municipii, oraşe, comune.

'
+ +
54
În prezent, funcţiile Trezoreriei publice sunt influenţate de complexitatea şi
diversificarea rolului statului modern, ceea ce a impus regândirea şi redimensionarea
fluxurilor monetare prin această instituţie. Rezultat al unei evoluţii complexe, funcţiile
actuale ale Trezoreriei se pot grupa în cinci funcţii principale, strâns legate între ele:
administrator al banului public, intermediar financiar, mandatar al puterii publice, agent al
intervenţiei financiare publice în economie, “gardian” al marilor echilibre.
Inseparabilă de activitatea statului, aceasta este

* % ! # # +
funcţia tradiţională a Trezoreriei şi constă în ajustarea resurselor la sarcinile publice. Aceasta

înseamnă că pe ansamblul circuitului trezoreriei, intrările şi ieşirile de fonduri să se
echilibreze pentru fiecare din posturile contabile, în orice moment, ceea ce presupune
existenţa unei marje de securitate a resurselor disponibile pe termen scurt, care să permită
confruntarea cu nevoile imprevizibile.
Această funcţie a Trezoreriei statului se completează cu rolul de , de care sunt

!
legate sarcinile evidenţei şi controlului banului public.

În această optică, Trezoreria trebuie privită ca entitate care
'
# % * +
se împrumută pentru acoperirea deficitului sau golurilor temporare de trezorerie, dar şi pentru
a acorda, la rândul său credite, facilitând fluxuri de fonduri între creditori şi debitori. În acest
mod, Trezoreria este unul dintre intermediarii financiari, precum sistemul bancar şi
instituţiile financiare, contribuind în numele statului, la finanţarea sectoarelor prioritare.
În tabloul operaţiunilor financiare din contabilitatea naţională, Trezoreria este, de fapt,
numele sub care figurează statul, în activităţile sale monetare şi financiare.
Trezoreria exercită numeroase misiuni de autoritate,

* # # +
specifice statului, în sectoarele financiar şi economic, deţinând şi participaţii în anumite

sectoare de activitate. Astfel:
- Trezoreria este “tutore” al unor instituţii financiare care depind de ea, fiind ori
simple dezmembrări din autoritatea publică, ori veritabile instituţii autonome, asupra cărora
îşi exercită influenţa;
- Trezoreria “veghează” împreună cu banca centrală, la buna funcţionare a
instituţiilor credit, la orientarea şi deontologia acestora;
- Trezorerie este acţionar şi gestionar al participaţiilor publice de orice natură,
utilizând mijloacele de acţiune de care dispune statul, în calitate de proprietar, fără însă a
limita autonomia de gestiune a managerilor acestor întreprinderi;
- Trezoreria este asociată la conducerea instituţiilor financiare şi economice
internaţionale, precum: Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială ş.a.
În acopul stimulării
'
* " # # % +
creşterii economice, Trezoreria utilizează mijloacele de intervenţie de care dispune, acţionând

în majoritatea cazurilor spre reducerea costului resursei financiare furnizată agenţilor
economici sau spre facilitarea accesului acestora pe pieţele financiare.
Aceste intervenţii sunt foarte diversificate, putându-se concretiza în:
- eliberarea de autorizări pentru realizarea unor activităţi de interes naţional, oferind
accesul la finanţări privilegiate;
- subvenţionarea, totală sau parţială, a unor activităţi economice, în vederea diminuării
costurilor acestora: sau acordarea unor bonificaţii la dobânzi, prin preluarea unei părţi din
ecartul dintre costul resursei pe piaţă şi rata favorabilă acceptată de către instituţia de credit;
- acordarea de garanţii anumitor solicitatori de împrumuturi. Garanţia creează un
dublu avantaj: pe de o parte oferă siguranţa accesului la resursele financiare unor întreprinderi
sau organisme care trebuie să ia credite pentru finanţarea activităţii lor şi pe de altă parte,
creează adesea posibilitatea obţinerii unor resurse cu o rată mai redusă decât în cazul
solicitării împrumutului doar în numele propriu al debitorului în cauză;
55
- acordarea, în anumite situaţii, a unor împrumuturi rambursabile pentru realizarea de
activităţi de cercetare sau producţii prioritare, urmând ca în cazul finalizării cu succes a
acestora, să se poată anula caracterul rambursabil al creditului.
Marile echilibre se pot defini ca raporturi de

* % & +
egalitate între nevoile şi capacităţile de finanţare, ele exprimând chiar obiectul politicii
financiare. Aceste echilibre îmbracă următoarele forme:
- echilibrul Trezoreriei publice, care constă în a se asigura că bugetul dispune de
suficiente posibilităţi şi resurse de împrumut pentru a face faţă cheltuielilor;
- echilibrul pieţelor de capital, care presupune ca economisirea să fie suficientă pentru
a finanţa investiţiile. Rolul Trezoreriei este de a contribui la acest circuit prin organismele
sale, acoperind cu împrumuturi investiţiile publice;
- echilibrul circuitelor monetare se referă la supravegherea monedei emise, sub aspect
cantitativ şi al circulaţiei acesteia, conform nevoilor economiei;
- echilibrul plăţilor externe presupune că, prin intermediul împrumuturilor externe, a
investiţiilor, a reglării şi controlului cursului de schimb, se poate finanţa deficitul sau se poate
utiliza eficient excedentul balanţei de plăţi;
- echilibrul pieţei valutare constă în supravegherea valorii externe a monedei şi
existenţa de devize suficiente pentru a echilibra nevoile şi investiţiile.
Pe baza explicitării funcţiilor Trezoreriei publice, se poate formula şi o altă definiţie a
acesteia. Trezoreria este un serviciu al statului care asigură marile echilibre monetare şi
financiare ale statului, efectuând operaţiuni de casierie , bancare şi contabilitate necesare
gestiunii finanţelor publice şi exercitând activitatea de “tutelă”, de finanţare şi impulsionare
în domeniul economic şi financiar.

# ( * #
1. Când a fost înfiinţată Trezoreria în ţara noastră?

2. Organizarea şi funcţionarea la nivel central, în cadrul Ministerului Finanţelor Publice
presupune:
a) existenţa Direcţiei Generale de Administrare a Impozitelor Directe
b) existenţa Direcţiei Generale de Administrare a Impozitelor Directe
c) existenţa Direcţiei Generale a Trezoreriei Statului
d) nu este necesară nici una dintre aceste direcţii
e) toate aceste direcţii au atribuţii clare legate de activitatea de Trezorerie
3. Care sunt funcţiile Trezoreriei publice?
4. Precizaţi dacă pentru decontarea operaţiunilor prin contul curent general al
Trezoreriei, Banca Naţională percepe comisioane, sau plăteşte dobânzi la
disponibilităţile din acest cont.
56
BIBLIOGRAFIE
s
1. Mariana-Cristina Cioponea, Ed. Fundaţiei

, Bucureşti, 2007

2. Mariana-Cristina Cioponea,

Ed. Fundaţiei , Bucureşti,

2004 s
3. Nicolae -Grigorie Lăcriţa, Mariana-Cristina Cioponea, Ed.

Fundaţiei , Bucureşti, 2004

4. Tatiana Moşteanu (coordonator), Ed. Universitară, Bucureşti, 2004

5. Iulian Văcărel (coordonator) - , Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

2002
6. Legea privind finanţele publice nr. 500/2002, publicată în MO nr. 597/2002
7. Legea privind Codul fiscal nr. 571/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 927 din 23
decembrie 2003, cu modificările ulterioare
57

Finante Publice Manual

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Finante Publice Manual

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

1. Precizări şi recomandări…..

Codul cursului F1B2301

apariţie la Editura Fundaţiei “România de

Conţinutul tematic al cursului   concept, conţinut, funcţii

metode privind dimen-

sionarea indicatorilor bugetari; principii

bugetul public; rolul bugetului de stat;

cheltuielilor publice; criterii de clasificare a

noţiuni generale privind impozitul; conţinutul

limitele presiunii fiscale; modalităţi de

Conţinutul şi trăsăturile creditului public;

sitatea înfiinţării Trezoreriei în ţara noastră;

Cristina Cioponea – în curs de apariţie la Ed.

Legea privind finanţele publice nr. 500/2002,

Nicolae -Grigorie Lăcriţa, Mariana-Cristina

1.1. Conceptul de finanţe publice

Studenţii vor cunoaşte:

nevoi publice şi cvasipublice; funcţia de repartiţie; constiruirea fondurilor financiare publice;

Satisfacerea nevoilor cu caracter colectiv reclamă existenţa şi functionarea unor

Finanţele publice reprezintă o importantă componentă a vieţii social-economice a

finanţelor publice sunt indisolubil legate de existenţa statului şi de utilizarea banilor şi a

Corespunzător demarcaţiei dintre sectoarele public şi particular din economia de piaţă,

scopul satisfacerii nevoilor sociale.

Rolul şi importanţa finanţelor publice s-au manifestat şi au evoluat în strânsă legătură

apariţie la Ed. Fundaţiei “ , sunt prezentate unele concepţii de factură

neoliberală privind rolul şi implicaţiile în viaţa economico-socială a finanţelor publice.

Misiunea socială a finanţelor publice se îndeplineşte prin funcţiile pe care le exercită şi

constituirea fondurilor şi repartizarea acestora.

Cioponea – în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ , este prezentat contextul

intern şi internaţional în care se manifestă finanţelepublice în perioada actuală.

1. Prin ce se caracterizează bunurile publice?

2.1. Metode privind dimensionarea indicatorilor bugetari

Studenţii vor cunoaşte:

universalitatea; neafectarea veniturilor bugetare; anualitatea bugetară; specializarea bugetară.

Bugetul de stat reprezintă principalul plan financiar centralizat al statului pe termen

În vederea cuprinşi în buget, se

utilizează numeroase metode, grupate în două mari categorii: clasice şi moderne.

metoda majorării sau diminuării, metoda evaluării directe.

bugetizare; bugetele bazate pe programe; metoda denumită “baza bugetară zero”;

economiei, de implicarea statului în plan economico-social, de stadiul de democratizare, de

specializarea, publicitatea bugetului, neafectarea veniturilor bugetare.

Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile pe categorii. Pentru a oferi puterii

poate fi definit ca ansamblul operaţiunilor succesive pe parcursul

- elaborarea proiectului de buget;

Cioponea - în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ , aspectele tratate în

1. Întocmirea bugetelor autonome reprezintă o abatere de la principiul:

3.1. Aspecte generale privind bugetul public

Studenţii vor cunoaşte:

sociale de stat ; descentralizare; fonduri speciale

+ + %     #      "  #                        "  #     "        !   *  #

naţional, care reflectă constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare

transformării societăţilor moderne care sunt angajate în realizarea descentralizării

Cioponea - în curs de apariţie la Ed. Fundaţiei “ , aspectele tratate în acest

capitol sunt prezentate mai detaliat.

1. Dintre următoarele enunţuri care nu coincide cu ceea ce reprezintă bugetul statului?

4.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Studenţii vor cunoaşte:

cheltuieli publice; cheltuieli bugetare; factori de influenţă a cheltuielilor

publice; clasificaţia cheltuielilor publice; clasificaţia economică; clasificaţia funcţională.

Pentru realizarea practică a deciziilor publice, statul, colectivităţile locale şi alte

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească,

- urmăresc satisfacerea unor preferinţe colective, stabilite pe baza opţiunilor

Structura cheltuielilor publice poate fi abordată corespunzător mai multor criterii de

brut (cheltuielile militare, cele cu întreţinerea aparatului administrativ etc.);

Conţinutul tematic al cursului concept, conţinut, funcţii

+ + % # " # " # " ! * #

financiare publice) şi acestora (care reflectă evoluţia în timp a cheltuielilor * %