- Studiul efectului fotoelectric extern.

Determinarea constantei lui Planck -

Studiul efectului fotoelectric extern. Determinarea

constantei lui Planck

I. Studiul efectului fotoelectric

i. Definirea fenomenului fizic

Prin efect fotoelectric extern se înţelege emisia de electroni de către corpuri sub acţiunea
radiaţiilor electromagnetice. Există şi efect fotoelectric intern, care constă în generarea unor noi
purtători de sarcină liberi în interiorul unui semiconductor sub acţiunea radiaţiilor electromagnetice.
Efectul fotoelectric, descoperit de Hertz în 1890, a fost explicat abia în 1904 de către
Einstein pe baza teoriei corpusculare a luminii (lumina este emisă, se propagă şi este absorbită în
mod discontinuu sub formă de fotoni).
Energia unui foton este dată de relaţia lui Planck:

ε = hν (1)

unde: h=6,625.10-34 Js este constanta lui Planck, iar ν – frecvenţa radiaţiei respective.
În procesul fotoelectric, fotonii vor fi absorbiţi de electronii din interiorul metalului. Fiecare
electron nu poate absorbi decât un singur foton, primind astfel energia dată de relaţia (1).
Dacă ν> νprag, o parte din această energie este utilizată pentru a învinge bariera de potenţial, restul
rămânând sub formă de energie cinetică fotoelectronului. Astfel bilanţul energetic fotoelectric este
dat de relaţia lui Einstein:

mv 2
hν = A + (2)
2

unde A – lucrul mecanic de ieşire a unui electron din metal.

Dacă ν= νprag, energia cinetică devine zero şi deci:
C
hν prag = A (3) A

Dacă ν< νprag, nu se mai produce efect fotoelectric.

G

Efectul fotoelectric se studiază cu ajutorul celulei V

fotoelectrice alcătuită din: - un balon de sticlă
vidată; o buclă metalică centrală ce constituie
anodul, şi o suprafaţă metalică depusă pe o porţiune
a peretelui interior, ce constituie catodul. - +
Introducând celula în circuitul din fig. 1, se constată
că în absenţa iluminării intensitatea curentului este Fig. 1

1
 - Studiul efectului fotoelectric extern. Determinarea constantei lui Planck -

zero. Trimiţând un fascicul de radiaţii asupra catodului se observă apariţia unui curent chiar dacă
tensiunea aplicată unei celule este zero. Aceasta se explică prin faptul că electronii emişi prin efect
fotoelectric au energie cinetică suficientă pentru a ajunge la anod şi a închide astfel circuitul. Se
constată că intensitatea fotocurentului depinde de iluminarea fotocadei şi de tensiunea aplicată
celulei: I = f ( E , U )
Menţinând constantă tensiunea anodică se poate studia modul cum variază intensitatea
fotocurentului în funcţie de iluminare.
Reprezentând grafic I=f(E), U=const. se I
f
constată creşterea intensităţii fotocurentului o
dată cu creşterea iluminării. Aceasta deoarece
mărind iluminarea creşte numărul fotonilor
incidenţi şi deci şi al electronilor emişi prin
efect fotoelectric.
Menţinând iluminarea constantă se
poate studia variaţia intensităţii fotocurentului
în funcţie de tensiunea anodică. Reprezentând
grafic dependenţa If=f(U), E=const. se constată
Uo O U
că o dată cu creşterea tensiunii creşte şi
intensitatea fotocurentului. Începând de la o
anumită valoare a tensiunii, If rămâne Fig. 2
constantă, numindu-se intensitate de
saturaţie. În acest caz toţi electronii emişi de catod în unitatea de timp ajung la anod. Se observă că
pentru U=0, If ≠0, obţinându-se If=0 pentru o anumită valoare a câmpului electric întârzietor,
corespunzătoare unui potenţial de stocare U0.

ii. Modul de lucru

După realizarea schemei din fig. 1, se va studia If=f(E), U=const. Iluminarea se va calcula cu
relaţia:

I
E= (3)
r2

unde: r – este distanţa dintre sursă şi celulă, iar I – intensitatea luminoasă (I=1 candelă).
Practic se procedează în felul următor:
1. Se aprinde spotul galvanometrului pe riglă la o diviziune oarecare.
2. se menţine tensiunea la valoarea U=const. şi se aşază lampa care iluminează celula la distanţa
maximă, având grijă să fie închis capacul celulei. Iluminarea fiind zero, curentul fotoelectric este
zero (diviziunea de pe riglă unde se găseşte spotul luminos se consideră zero pentru curentul
fotoelectric).
3. Se deschide capacul celule, se notează distanţa lămpii faţă de celulă şi se citeşte curentul
fotoelectric pe riglă (intensitatea curentului este dată de produsul dintre nr. diviziunilor cu cât s-a
deplasat spotul şi constanta galvanometrului).
4. Se repetă determinările şi pentru alte distanţe ale lămpii faţă de celulă.
5. Datele obţinute se trec în tabelul următor:

2
 - Studiul efectului fotoelectric extern. Determinarea constantei lui Planck -

Nr. I r E If
crt. cd m lux A
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.

6. Se trasează apoi graficul If=f(E)U=const.

7. Se menţine iluminarea constantă, aşezându-se lampa la o distanţă fixă de celulă şi variindu-
se tensiunea din volt în volt de la zero până la valoarea maximă permisă de voltmetru şi reostat, se
citeşte în acelaşi mod curentul fotoelectric.
8. Datele obţinute se trec în tabelul următor:

Nr. U If
crt. V A
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.

9. Se trasează apoi graficul If=f(U)E=const. care reprezintă caracteristica curent-tensiune a

celulei.

3
 - Studiul efectului fotoelectric extern. Determinarea constantei lui Planck -

II. Verificarea experimentală a relaţiei lui Einstein pentru efectul

fotoelectric şi determinarea constantei lui Planck

i. Principiul fizic al lucrării

Efectul fotoelectric face parte dintre fenomenele care pun în evidenţă caracterul corpuscular
al luminii.
W0 = hν (4)
-34
unde: h=6,62·10 Js este constanta lui Planck, iar ν este frecvenţa radiaţiei
Bilanţul energetic al interacţiunii dintre fotoni şi electroni este dat de relaţia lui Einstein:
hν = Wmax + A (5)
unde: Wmax - este energia cinetică maximă a fotoelectronilor, iar A - este lucrul mecanic necesar
scoaterii unui electron din metal, numit pe scurt lucru de extracţie.
Relaţia (5) determină doar energia cinetică a celor mai rapizi fotoelectroni.
Determinarea energiei fotoelectronilor se bazează, de obicei, pe metoda potenţialului de
blocare. În acest scop se foloseşte o celulă fotoelectrică, care constă dintr-un tub de sticlă, vidat, în
care se montează un anod şi un catod (fotocatod) construit din metalul la care se studiază efectul
fotoelectric (fig. 3). La anod se aplică un
potenţial variabil V, negativ, în raport cu
catodul (fig. 3).
Catodul se iluminează cu un
K A
fascicul de radiaţii monocromatice,
emiţând astfel fotoelectroni, ce au energii
G
cinetice diferite. Fotoelectronii a căror
energie cinetică îndeplineşte condiţia
W<eV (e fiind sarcina electronului) nu V
pot ajunge la anod. Ca urmare, o dată cu
creşterea potenţialului V curentul anodic
scade. Pentru o anumită valoare V=Vb
(potenţial de blocare) chiar şi cei mai R
rapizi fotoelectroni nu pot ajunge la anod - +
şi deci curentul fotoelectric se anulează. Fig. 3
Energia cinetică maximă Wmax a
fotoelectronilor este dată de relaţia:

Wmax = eVb (6)

Experimental se studiază de obicei dependenţa curentului fotoelectric I de mărimea

potenţialului V. Rezultatele obţinute arată că forma curbei ce reprezintă această dependenţă depinde
de grosimea fotocatodului, de forma electrozilor, precum şi de condiţiile de iluminare. După cum
arată şi experienţa, curba I(V) taie axa abscisei (I=0) sub un unghi mic şi în unele cazuri trece chiar
în domeniul valorilor negative ale lui I (fig. 4).

4
 - Studiul efectului fotoelectric extern. Determinarea constantei lui Planck -

La valori mai mari ale potenţialului electric I

apare efectul fotoelectric invers (la anod), precum şi un
curent ionic datorită vidului imperfect din celulă. Deci
valoarea Vb nu poate fi determinată din intersecţia
curbei I(V) cu axa abscisei. Se consideră că valoarea cea
mai bună pentru Vb se poate obţine prin extrapolarea
curbei I(V) până la intersecţia ei cu axa abscisei (partea
punctată, fig. 4).
Înlocuind relaţia (6) în (5), se obţine:
O V V
h A b
hν = eVb + A ⇒ Vb = ν − (7)
e e
Fig. 4
Pentru verificarea experimentală a relaţiei lui Einstein este deci suficient să ne convingem că
potenţialul de blocare Vb este o funcţie liniară de
frecvenţa radiaţiei care cade pe fotocatod (fig. 5). V
b
Determinând tangenta unghiului α dintre dreapta
Vb(ν) şi axa abscisei, se poate calcula constanta lui
Planck cu ajutorul relaţiei:
dV h
tgα = b = (8)
dν e
presupunând cunoscută sarcina electrică
elementară.
A
e

Fig. 5

ii. Modul de lucru

1. Se realizează montajul din fig. 3
2. Se verifică dacă indicele galvanometrului G este la diviziunea zero, în absenţa iluminării
fotocatodei şi la tensiunea V=0;
3. Se iluminează fotocatoda cu o radiaţie monocromatică, care se obţine fie cu ajutorul unui
monocromator, fie cu ajutorul unor filtre monocromatice;
4. Cu ajutorul reostatului R (fig. 3) se readuce la zero indicele galvanometrului, care a suferit o
anumită deplasare datorită apariţiei efectului fotoelectric;
5. Se citeşte apoi valoarea potenţialului de blocare Vb cu ajutorul voltmetrului V (fig. 3). Pentru
determinări mai exacte se trasează experimental, pentru o anumită frecvenţă, curba I=I(V) şi
apoi prin extrapolare se determină Vb (fig. 4);
6. Se repetă determinările pentru radiaţii monocromatice de alte frecvenţe;
7. Se trasează pe hârtie milimetrică curba Vb= Vb(ν) şi se verifică dacă aceasta este o dreaptă. În
acest mod se verifică relaţia lui Einstein pentru efectul fotoelectric.
8. Din dreapta obţinută se determină tangenta unghiului α. Utilizând relaţia (8) se determină apoi
valoarea constantei h a lui Planck, cunoscând valoarea sarcinii electronului (e= –1,6·10-19 C).

5
 - Studiul efectului fotoelectric extern. Determinarea constantei lui Planck -

Tabel de date:
Nr. ν Vb tg α. h
crt. (Hz) (V) (J·s)
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.