San Antonio Bulion pe canapea

Embed Doc
Copy Link
Readcast
Collections

CommentGo Back

Download

San-AntonioBulion pe canapea

1VALSUL PATINATORILOR

îţi făcea plăcere să

-l

vezi. Te pasiona să

-l

urmăreşti. Atât de rapid şiacrobatic, că te lua cu ameţeli. Pe patinele lui cu rotile, circula mairepede decât vehiculele de pe carosabil. Alerga şerpuind pe tro-tuar, aplecat înainte, cu mâinile la spate, îmbrăcat într-un combine-zon de piele neagră, care i se lipea de corp ca o a doua piele,strălucitoare, ca aceea a rechinilor. Purta o cască de ciclist, tot dinpiele, cu o cureluşă pe sub bărbie, şi ochelari de sudor electric. Labrâu - o borsetă, cum au majoritatea schiorilor. Uneori săreapentru a trece peste vreun obstacol, şi atunci părea că se leapădăde constrângerile gravitaţiei, ca şi cum avea să-şi ia zborul. La unmoment dat, a ţâşnit de pe trotuar, să traverseze strada pe subcapotele maşinilor. Mişcările îi erau în asemenea măsurăfabuloase, încât automobiliştii, frânând, uitau să mai înjure. A săritpe trotuarul din faţă, şi-a continuat meandrele uluitoare, apoi avirat pe bulevard, unde şi-a sporit viteza. Câţiva trecători s-au întors ca să-i urmărească năvala superbă. Fără a încetini,patinatorul şi-a retras de la spate o mână, ca să deschidă micul sacventral. Ajunsese în dreptul terasei unei braserii. A operat o opriresuperbă în faţa unui client ce părea să aştepte având dinainte unpahar cu băutură cafenie. Atunci patinatorul a scos din borsetă unpistoletde calibru mare, cu crosă neagră dar ţeava cromată. L-a aţintitspre pieptul bărbatului şi a tras, pe îndelete, trei gloanţe care auciopârţit inima acestuia.

înainte chiar ca restul clienţilor să înceapă să urle, patinatorul s-atopit în mulţime.Antoine II, noul meu colaborator (şi fiu adoptiv) se aruncă afară dinfrumoasa mea 600 SL şi se năpusti pe urmele fugarului. Nu avu-sesem timp să rostesc vreo vorbă, atât de rapid şi neaşteptat sepetrecuse totul. Am ieşit la rândul meu din tăblărie, după ce i-ampus pe acoperiş girofarul.- Poliţia! Nu vă atingeţi de nimic! le-am strigat grupului de gură-cască şi oamenilor de pe terasă, înainte să pornesc şi eu în urmă-rirea ucigaşului. Toinet avea un avans serios asuprâ-mi, dar îi zăream, departe,bluzonul Lacoste, alb, cu guler verde. Gonea în draci formidabilul.Simţeam în picioare diferenţa de douăzeci de ani dintre noi. Dupăcâteva sute de metri de galop dezlănţuit, l-am pierdut din vedere.Am încercat să cuplez viteza a cincea, dar am fost nevoit să frânezbrusc: puştiul zăcea întins la pământ. Mi-au trebuit câteva fracţiunide secundă până să pricep că

-l

placase pe fugar. Care fusese, pesemne, sonat de căderea brutală, fiindcă abia mai mişca. A fostfloare la ureche să-i pun cătuşele. Toinet se ridică suflând greu.- Bubiil, aşa-i? se grozăvi.Şi se aplecă iar, căutând ceva. L-am întrebat despre ce-i vor

ba.

- De briceagul meu elveţian cu douăzeci şi opt de întrebuinţări, îmirăspunse ridicând obiectul. 1 l-am aruncat, din toate puterile, pestepicioare; asta l-a făcut să se clatine. Totale felicitări, i-am replicat.Şi fiindcă un agent îşi făcea apariţia, m-am recomandat şi i-amrecomandat să cheme fuguţa curcănărimea.Asasinatul îşi săvârşea în tihnă sângerarea, cu nasul în farfuria decartofi prăjiţi care îi acompania paharul cu martini-gin. Lucru nos-tim, băutura nici măcar nu se răsturnase. Se numea RogerMarmelard, murise la 48 de ani şi, mai înainte de a da ortul pe

of 00

Leave a Comment