http://revistacultura.

ro/nou/2011/10/a-sosit-timpul-pacii/

A SOSIT TIMPUL PACII?

Nu cred. La mai bine de o jumatate de an de la revoltele, revolutiile si razboaiele civile din
lumea islamica, linistea nu s-a asezat in Tunisia, Egipt, Siria, Maroc, Libia, Iordania, Yemen. Iar
perspectivele unei constructii pe temeliile democratiei de tip occidental par ndepartate. De ce
s-ar fixa rapid o corelatie ntre drepturi si democratie atta timp ct din miscarile
insurectionale din Nordul Africii nu au lipsit scopurile profiturilor?
Victoria n Libia a rebelilor strnsi n final n jurul Consiliului National de Tranzitie a pus
capat regimului lui Gaddafi, dar nu a restabilit ordinea n stat. Ca si cnd nu era de ajuns ce se
ntmpla n aceasta tara si n altele din regiune, a fost readus n actualitate si contenciosul
israelo-palestinian printr-un episod neasteptat n relatiile dintre Turcia si Israel. Cu mai bine
de un an n urma, un vas turcesc care transporta ajutoare alimentare pentru palestinieni a fost
oprit n larg de nave ale marinei israelite, n conditiile instituirii blocadei n jurul Gazei. n
timpul incidentului au murit opt marinari turci si unul american, militanti pro-palestinieni. La
plngerea Turciei s-a recurs la o ancheta internationala. Potrivit AFP, n raportul ONU dat
publicitatii la 1 septembrie se considera ca operatiunea israeliana mpotriva vasului turcesc a
fost excesiva. Sub camasa cuvintelor trebuie gasit sensul adevarat: actiunea este
condamnabila. Un nalt responsabil israelian a declarat ca tara sa va accepta raportul cu
rezerve punctuale. Cine cunoaste tracaseriile din organizatiile internationale pe chestiuni de
fond si da seama ca acele rezerve punctuale vor face complet inoperanta orice urmare a
raportului. Dupa lamurirea lucrurilor, reactia Turciei a fost dura. Ankara ceruse Israelului nu
numai despagubiri ci si sa prezinte scuze pentru uciderea cetatenilor turci. La 3 septembrie,
ministrul turc de Externe a anuntat ca tara sa va lansa saptamna viitoare o procedura
judiciara la Curtea Internationala de Justitie pentru a contesta legalitatea blocadei impuse de
Israel Fsiei Gaza. Cum Tel Aviv-ul nu a prezentat nici macar scuzele ce se impuneau,
guvernul turc a luat masuri de retorsiune dintre cele mai drastice: ncetarea acordului bilateral
militar (vnzarea de arme turcesti) si expulzarea, la 2 septembrie, a ambasadorului Israelului.
Astfel de masuri, daca mi se permite, sunt luate n situatii exceptionale, care preced de obicei
un conflict grav. Desigur, ntre Turcia si Israel nu se poate ajunge pna acolo, Washingtonul,
prieten al ambelor state, tine bine balanta n cumpana. Dar incidentul vine pe o situatie nca
deosebit de tensionata n regiune.
Sa revenim la Libia. Nici nu a fost capturat Gaddafi si Sarkozy a lansat initiativa convocarii, la
Paris, la 1 septembrie, a unei reuniuni a amicilor Libiei pentru strngerea fondurilor de
reconstructie n Libia de care are nevoie Consiliul National de Tranzitie, constituit de
insurgenti. Sa ne amintim ca Parisul a recunoscut acest Consiliu nca de la constituire, gest
politic pentru care unii, inclusiv Romnia, au manifestat rezerve. Astazi, Consiliul este
recunoscut de peste 60 de state. Ceea ce se stie mai putin n Romnia despre rezervele fata de
acest Consiliu de unde si o ploaie nejustificata de acuze la adresa diplomatiei de la Bucuresti
este faptul ca n componenta conducerii acestuia s-au aflat, cel putin la nceput, demnitari
din regimul lui Gaddafi si sustinatori ai teroristilor din Al-Qaeda. Cum arata acum conducerea
Consiliului nu stiu. Trebuie observat ca atitudinea Uniunii Europene fata de acest Consiliu s-a
modificat progresiv si, ceva mai mult, strategia de abordare a situatiei conflictuale din Libia a
fost complet schimbata. Daca n Tunisia si Egipt s-a urmarit pedepsirea reprezentantilor
regimurilor rasturnate, n Libia se vorbeste, dupa sase luni de razboi civil, de evitarea erorilor
si de reconciliere. Se va reusi!? Gaddafi, ascuns ca si Saddam Husein si nca de negasit, a cerut
continuarea luptei, iar sloganul pe care l foloseste pentru a-si convinge sustinatorii este unul
care a prins adesea n lumea araba: petrolul nu va ajunge niciodata n minile imperialistilor.
La fel credea si Saddam Husein. Lucrurile s-au schimbat din mers.
Reuniunea amicilor Libiei de la Paris s-a ncheiat cu rezultate concrete. Va trebui sa fie
convocata si o conferinta de pace pentru ca acest prim succes sa fie valorificat pe deplin. Au
participat reprezentanti din 60 de tari si nu a lipsit nici unul dintre marii actori: SUA,
Germania, Marea Britanie, Rusia, China. Participantii au depasit rezervele fata de Consiliul si
l-au recunoscut ca organ politic al rebeliunii, reprezentnd noile autoritati ale statului. Cel
mai important rezultat al acesteia l reprezinta deblocarea a 15 miliarde de dolari din conturile
libiene aflate n bancile din strainatate. Franta, Statele Unite si Marea Britanie au informat ca
au deblocat deja 1,5 miliarde de dolari din conturile lui Gaddafi. Un alt succes l constituie
stabilirea unei foi de parcurs a Consiliului National de Tranzitie care cuprinde un calendar
pentru pregatirea alegerilor prezidentiale si legislative, si elaborarea unei noi Constitutii.
Exista o anumita suplete n enuntarea modalitatii de aprobare a Constitutiei: organizarea unui
referendum pentru stabilirea tipului de regim politic pentru tara. Pe plan militar, a fost
adresat un ultimatum fortelor loiale lui Gaddafi si a fost facut un apel pentru ncurajarea
negocierilor cu sefii de triburi. Consiliul National de Tranzitie a cerut rebelilor care au
participat la cucerirea capitalei Tripoli sa se retraga n regiunile lor.
Constructia pacii este imperativa, desigur, dar Libia ridica altfel de probleme dect celelalte
state maghrebiene. Dupa revoltele din Tunisia si Egipt, scrie n Le Nouvel Observateur un
arabist avizat, Patrick Haimzadeh, au fost nlaturati n numai cteva saptamni cei doi
dictatori care conduceau de decenii aceste state. Unii observatori au crezut ca si insurectia
libiana, declansata la 17 februarie 2011, va avea un succes la fel de rapid. Tripoli a cazut abia
dupa sase luni de razboi civil si opt mii de misiuni de bombardament ale NATO iar situatia nu
este nca reglementata. Nu se stie ce se va ntmpla n epoca post-Gaddafi. Explicatia data de
Patrick Haimzadeh merita atentie. El arata ca sistemul de putere jamahirian instaurat de
Gaddafi si avea trei surse de legitimitate care, de altfel, au asigurat longevitatea dictatorului:
42 de ani. Acestea surse au fost de ordin revolutionar, militar si tribal, si ele au continuat sa
functioneze n timpul razboiului civil. Independenta relativa de care se bucurau acestea au fost
cauza nentelegerilor dintre insurgentii nsisi. De aici, si greutatea de a se realiza o miscare
unitara. Scopul rasturnarii lui Gaddafi nu a fost urmarit de pe platforme identice. Concluzia ar
fi ca, cel putin la nivelul triburilor, nu trebuie alimentate diferentele sau disputele. De aici, si
nevoia de modificare a strategiei n Libia, de aici, ndemnul la reconciliere.
Interesanta pare abordarea trecutului relatiilor Frantei cu regimul lui Gaddafi. Doua ziariste,
Sarah Halifa-Legrand si Sarah Diffalah, considera ca lund initiativa convocarii
reuniunii Parisul a vrut sa dizolve Grupul de contact creat n martie pentru coordonarea
activitatii internationale legata de criza libiana ntr-o conferinta a prietenilor Libiei. Aceasta
asigura, pe de o parte, o baza mult mai larga pentru recunoasterea Consiliului National de
Tranzitie si, pe de alta, implica un fel de recunoastere tacita a legitimitatii interventiei NATO
n Libia. Manevra nu a pacalit pe cei care, de la nceput, au avut reticente pentru interventia
militara. n timp ce marea majoritate a statelor au fost reprezentate la Paris la nivel nalt, China
si Rusia nu au cautionat niciodata bombardamentele Aliantei. De aceea, China a trimis la Paris
un adjunct al ministrului de externe, iar Moscova, pe emisarul special pentru Africa. Franta a
facut, probabil, un pariu ca Pekinul si Moscova vor participa pentru ca nu ar fi acceptat sa
piarda nici o farma din participarea la reconstructie (a Libiei, n.n.). Germania a nteles
mesajul: Angela Merkel a fost prezenta, fara sa mai tina cont ca Germania s-a abtinut la vot
cnd a fost adoptata Rezolutia 1973, prin care era autorizat recursul la forta pentru protejarea
civililor libieni si ca refuzase sa participe la operatiunile NATO. De fapt, anumite tari s-au
aratat n mod particular interesate sa participe la reuniunea de la Paris pentru ca prabusirea
regimului lui Gaddafi deschide o altfel de miza economica n Libia si fiecare spera sa aiba
partea lui. Consiliul National de Tranzitie a si spus ca va sti sa multumeasca pe cei care l-au
recunoscut si l-au sustinut. Franta mai nti, scriu cele doua jurnaliste, tara cea mai angajata
n conflict, care nu a asteptat caderea lui Gaddafi pentru a-si pozitiona ntreprinderile n block-
starturi. Oameni de afaceri (francezi) s-au dus n Libia nca de la nceputul verii. Obiectivul: sa
asigure continuitatea contractelor semnate (de Paris, n.n.) cu Gaddafi si sa ia pulsul pentru a
semna altele noi. Competitia s-a declansat. Britanicii au trimis rapid n Libia experti n
ajutoare pentru reconstructie, iar n pozitie destul de buna pe acest drum se mai afla
Emiratele Arabe Unite si Qatarul. Pna acum. Vom ntelege acum mai bine de ce Sarkozy s-a
grabit sa garanteze sustinerea noului regim libian. Unii cred ca Germania si Italia vor trebui sa
se multumeasca, deocamdata, cu statutul de actori de mna a doua n viitoarele batalii pentru
reconstructia Libiei. Eu nu cred.
Desi esentiala, dimensiunea economica nu va oferi singurul cmp de disputa n Libia.
Experienta din Irak a demonstrat ca securizarea tarii presupune asistenta militara si este un
proces extrem de anevoios. Tranzitia necesita, ntre altele, controlul armatei si al fortelor de
ordine libiene. Or, acestea sunt nca, asa cum s-a vazut mai sus, sub comanda sau influenta
sefilor de triburi. Pentru o noua ordine, este nevoie de sprijin militar. Rezolutia 1973 expira la
27 septembrie. Va trebui sa fie adoptata o noua rezolutie. Cum va arata nimeni nu stie. Ceea ce
se stie, deocamdata, este faptul ca nsusi Consiliul National de Tranzitie tine sa continue lupta
mpotriva fortelor (subrede, acum) ramase loiale lui Gaddafi. Concomitent, trebuie
demilitarizate aceste forte, sa se constituie o noua armata nationala si noi forte de politie. Au
aparut deja informatii ca libienii nu mai doresc o implicare militara a ONU n tara lor. Ramne
sa vedem cum se va materializa decizia NATO de a mentine embargoul privind introducerea
armelor n Libia si de a continua sa urmareasca, dupa razboi, survolurile n spatiul aerian
libian. De asemenea, ce implicatii vor avea pozitiile Chinei si Rusiei care cer corelarea ridicarii
sanctiunilor financiare aplicate regimului Gaddafi cu eliminarea angajamentelor militare
ngaduite de Rezolutia 1973. Averea libiana n bancile straine ar fi estimata la 50-150 de
miliarde de dolari. Cine va cstiga? Daca Rusia si China, state membre ale Consiliului de
Securitate, nu mai aproba rennoirea Rezolutiei 1973, s-ar putea ca marele cstigator sa fie
Franta. Parisul va scapa de povara uriaselor cheltuieli cele mai mari n rndul aliatilor pe
care le suporta n operatiunile militare din Libia.
A sosit, oare, timpul pacii? Chiar daca pacea ar fi declarata oficial, nu cred. Ma gndesc la ce
nseamna competitia n reconstructia unui stat aproape distrus, la cele 50-150 de miliarde de
dolari si, mai ales, la petrol.