Academia de Poliţie

„Alexandru Ioan Cuza”

1
Curs nr.1 5 martie 2009

SOCIETĂŢILE COMERCIALE
Principalele cazuri de nulitate a societăţilor comerciale

• Majorarea şi reducerea capitalului social;

• Prelungirea anticipată a duratei de funcţionare a societăţilor comerciale;
• Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale;
• Transformarea societăţilor comerciale;

MAJORAREA ŞI REDUCEREA CAPITALULUI SOCIAL

MĂRIREA CAPITALULUI SOCIAL:

Poate fi determinată de cauze diverse, cum ar fi:

o Dezvoltarea şi consolidarea forţei economice a societăţii;
o Acumularea unei rezerve importante
o Înlăturarea unor dificultăţi financiare;

Pentru majorarea capitalului social trebuie îndeplinite două condiţii:

- să existe o hotărâre a adunării asociaţilor sau acţionarilor;
- actul modificator trebuie înregistrat la registrul comerţului şi publicat în Monitorul
Oficial;

Procedeele de majorare a capitalului social sunt grupate în două categorii:

A. majorarea capitalului prin finanţare exterioară, adică prin subscrierea de noi aporturi
în numerar sau în natură;
B. majorarea capitalului social prin autofinanţare, adică, prin încorporarea in capitalul
social a rezervelor, a beneficiilor, sau prin compensarea creanţelor asupra societăţii
cu acţiuni ale acesteia.

A. Majorarea capitalului prin finanţare exterioară: capitalul social se poate

majora prin emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor
existente. Această decizie de majorare a capitalului social prin emiterea de noi acţiuni sau
prin mărirea valorii nominale a acţiunii se ia prin decizia adunării generale extraordinare, în
condiţiile de cvorum stabilite de legea 31/1990.

Acţiunile emise pentru majorarea capitalului social prin aportul în numerar vor fi
oferite spre subscriere în primul rând acţionarilor societăţii. Aceştia îşi pot exercita dreptul
de preferinţă numai în termenul oferit de hotărârea adunării generale. Acest termen poate
să fie de cel puţin o lună de la data publicării în Monitorul Oficial. După expirarea acestui
termen, acţiunile pot fi oferite terţelor persoane, publicului.

2
 Dacă acest drept de preferinţă nu este acordat, hotărârea de majorare a capitalului
social este lovită de nulitate absolută.

B. Majorarea capitalului social prin autofinanţare:

 Majorarea capitalului social prin încorporarea rezervelor: rezervele constau în

anumite sume de bani preluate din beneficiile societăţii şi au destinaţiile prevăzute de lege
sau de actul constitutiv. Întâlnim trei feluri de rezerve:

 Rezerve legale: se constituie în mod obligatoriu în cadrul societăţilor pe acţiuni

sau a celor cu răspundere limitată, prin preluarea din beneficiile societăţii, în
fiecare an, a cel puţin 5% din beneficii, până când acest fond atinge o cincime
din valoarea capitalului social.

 Rezerve statutare: acestea se constituie în condiţiile şi cu destinaţia stabilite

de actul constitutiv. Aceste rezerve pot fi folosite pentru acordarea de
dividende asociaţilor sau acţionarilor în anul sau anii când se obţin beneficii.

 Rezerve facultative: sunt stabilite prin decizia adunării generale şi au

destinaţia precizată în decizia adunării.

 Majorarea capitalului social prin încorporarea beneficiilor (a profitului): o parte

din profit este destinată pentru acordarea de dividende acţionarilor. Acea parte din profit
este transformată în acţiuni. Acestea vor reveni proporţional acţionarilor şi automat se
majorează capitalul social.

 Majorarea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra societăţii cu

acţiunile acesteia: această mărire sau majorare reprezintă o încorporare în capitalul
societăţii a datoriilor acesteia în schimbul unor creanţe. Creditorii societăţii primesc acţiuni
ale acesteia.

Această operaţie care este denumită conversia datoriilor asupra societăţii în acţiuni
ale acesteia prezintă avantaje atât pentru societate cât şi pentru creditori. Prin această
compensare, creditorii devin asociaţi sau acţionari ai societăţii cu toate drepturile şi
obligaţiile pe care le oferă această calitate.

REDUCEREA CAPITALULUI SOCIAL:

Activitatea deficitară a societăţii comerciale, cauzată de o proastă administrare ori

de o conjunctură nefavorabilă, duce în cele mai multe situaţii la pierderi din patrimoniu, ceea
ce înseamnă că capitalul social al societăţii este mai mic.

În asemenea situaţii, se impune fie reîntregirea capitalului social, fie reducerea

capitalului social la nivelul activului existent.

Procedeele folosite pentru reducerea capitalului social: se folosesc procedee

diferite şi sunt determinate de cauza care duce la reducerea capitalului social.

 Dacă această reducere este determinată pierderi ale capitalului social,

reducerea se poate face prin:

3
  Micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale;
 Reducerea valorii nominale a acţiunilor sau aporturilor sociale;
 Dobândirea propriilor acţiuni care este urmată de anularea acestora;

 Dacă reducerea nu este determinată de pierderi ale capitalului social, dar

asociaţii doresc o reducere a capitalului social, aceasta se poate realiza prin:

a) Scutirea totală sau parţială a asociaţilor la vărsămintele datorate;

b) Restituirea către asociaţi a unei cote părţi din aporturile aduse;
Deoarece reducerea capitalului social atrage o micşorare a gajului, legiuitorul
prevede posibilitatea creditorilor de a face opoziţie în instanţă în termen de 2 luni de la data
publicării în Monitorul Oficial.

PRELUNGIREA DURATEI SOCIETĂŢII

Legea 31/1990 prevede că în actul constitutiv trebuie precizat durata societăţii. La
expirarea acestui termen, societatea se dizolvă. Acest act trebuie publicat în Monitorul
Oficial.

Fuziunea societăţilor comerciale

Fuziunea şi divizarea sunt procedee juridice prin care se realizează desfiinţarea

societăţilor comerciale.

NOŢIUNI:

 Fuziunea este operaţiunea prin care două sau mai multe unităţi comerciale
hotărăsc separat transmiterea elementelor de activ de activ şi de pasiv la una dintre
societăţi sau la înfiinţarea unei noi societăţi comerciale în scopul desfăşurării în comun a
activităţii respective.

Fuziunea poate interveni numai între societăţi comerciale. Această operaţiune

îmbracă două forme:

a. Fuziunea prin anexare sau absorţie: care constă în anexarea uneia sau mai multor
societăţi care îşi încetează existenţa, de către o societate comercială.

b. Fuziunea prin contopire, denumită şi fuziunea prin crearea unei noi societăţi
comerciale, care constă în reunirea a două sau mai mult societăţi comerciale care îşi
încetează existenţa pentru a forma o nouă societate comercială.

 Divizarea societăţilor: constă în împărţirea întregului patrimoniu a unei

societăţi comerciale care îşi încetează existenţa, în două sau mai multe societăţi comerciale
existente sau care se înfiinţează în acel moment. În această situaţie întâlnim o divizare
totală.

4
 Formalităţile diviziunii şi fuzionării societăţilor comerciale:
Fuziunea şi divizare se hotărăşte de fiecare societate în condiţiile stabilite pentru
notificarea actului respectiv. Realizarea fuziunii sau divizării implică anumite operaţiuni care
trebuie îndeplinite în condiţiile stabilite de lege.

Aceste operaţiuni sunt:

a) Întocmirea proiectului de fuziune sau de divizare de către administrator.

b) Avizare şi publicarea proiectului de fuziune sau divizare: Acest proiect trebuie semnat
de către reprezentanţii societăţii şi se depune la registrul comerţului la care este
înmatriculată fiecare societate comercială.

c) Opoziţia asupra proiectului de fuziune sau de divizare: deoarece prin fuziune sau
divizare pot fi afectate interesele creditorilor, legea recunoaşte dreptul acestora de a
face opoziţie. Dreptul de opoziţie se exercită în termen de 30 de zile de la data
publicării in Monitorul Oficial.

d) Informarea asociaţiilor despre condiţiile şi consecinţele fuziunii sau divizării: se

întocmeşte un material care este înmânat fiecărui acţionar să-l studieze şi eventual
să le răspunde acestora despre acele întrebări la care au nelămuriri sau opinii
contrare.

e) Hotărârea adunării generale a asociaţiilor: Această hotărâre este luată pe bază de

vot a adunării generale, hotărâre ce trebuie luată în cel mult 2 luni de zile de la
expirarea termenului prevăzut de lege pentru opoziţie. Dacă s-a depăşit acest
termen, hotărârea adunării poate fi declarată nulă.
Hotărârea trebuie luată în condiţiile unei adunări generale extraordinare.

Efectele fuziunii şi divizării:

În cazul fuziunii prin anexare, societatea absorbantă dobândeşte drepturile şi este
ţinută de obligaţiile societăţii sau societăţilor pe care le absoarbe, iar în cazul fuziunii prin
contopire, drepturile şi obligaţiile societăţilor care îşi încetează activitatea trec asupra noii
societăţi înfiinţate.

În cazul divizării, societăţile care dobândesc bunul, ca efect al divizării, răspund faţă
de creditori pentru obligaţiile societăţii care şi-a încetat activitatea prin divizare. În situaţia în
care nu se pot stabili societatea răspunzătoare pentru o anumită obligaţie, societăţile care
au dobândit bunurile prin divizare răspund solidar.

TRANSFORMAREA SOCIETĂŢII SAU SOCIETĂŢILOR

COMERCIALE
În cursul activităţii unei societăţi comerciale, anumite interese ale asociaţilor pot
determina necesitatea schimbării formei juridice a societăţii. Aceste interese ale asociaţilor
pot fi satisfăcute pe căi diferite:
a) Prin dizolvarea sau lichidarea societăţii comerciale existente;
b) Prin schimbarea formei juridice în condiţiile stabilite de lege;

5
Curs nr.2 11 martie 2009

Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale

Faza dizolvării societăţii comerciale cuprinde anumite operaţii care declanşează şi

pregătesc această etapă. În această fază personalitatea juridică nu este afectată.
Societatea nu mai desfăşoară activităţi comerciale noi. Faza lichidării societăţii comerciale
cuprinde anumite operaţii de lichidare a patrimoniului societăţii care privesc plata creditorilor
şi împărţirea eventualului sold activ între asociaţi.

În această fază societatea îşi păstrează personalitatea juridică dar aceasta este
subordonată cerinţelor lichidării. Dizolvarea şi lichidarea sunt reglementate de dispoziţiile
legii 31/1990 care se completează cu menţiunile cuprinse în actul constitutiv al societăţii.

DIZOLVAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Priveşte acele operaţiuni care declanşează acest proces şi asigură premisele lichidării
patrimoniului societăţii. Aceste operaţiuni se referă la hotărârea de dizolvare a societăţii
precum şi la aducerea la cunoştinţa celor interesaţi.

 Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale:

• Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii:

• Imposibilitatea realizării obiectului de activitatea sau realizarea acestuia:
• Declararea nulităţii societăţii;
• Hotărârea adunării generale;
• Prin hotărârea tribunalului;
• Falimentul societăţii

Societatea mai poate avea cauze speciale de dizolvare, din următoarele motive:
- societatea nu mai are organe statutare sau aceste organe nu se mai pot întruni;
- societatea comercială nu a depus în cel mult 6 luni de zile de la expirarea termenelor
legale situaţiile financiare;
- societatea comercială şi-a încetat activitatea de o perioadă de timp;
- societatea nu mai are sediu social;
- societatea nu şi-a completat capitalul social.

6
  Căile dizolvării societăţii comerciale
Se dizolvă prin trei căi:
1) dizolvarea de drept a societăţii; are loc odată la expirarea termenului prevăzut
pentru funcţionare, şi de asemenea în momentul în care societatea nu şi-a
majorat capitalul social.

2) dizolvarea prin voinţa asociaţilor:

3) dizolvarea pe cale judecătorească: o întâlnim sub două aspecte: societatea intră

în faliment sau când asociaţii nu se mai înţeleg.

Hotărârea judecătorească de dizolvare a societăţii comerciale trebuie înscrisă în

registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial.

 Efectele dizolvării societăţii comerciale

Indiferent de modul în care se realizează dizolvarea societăţii comerciale, se

produc următoarele efecte:

 deschiderea procedurii lichidării în care consiliul de administraţie sau directoratul

are obligaţia de a convoca adunarea generală a acţionarilor pentru desemnarea
lichidatorilor.

 Interdicţia unor operaţiuni comerciale noi: din momentul dizolvării, administratorii,

consiliul de administraţie sau directoratul nu mai pot întreprinde activităţi comerciale
noi. Încălcarea acestei interdicţii are drept consecinţă răspunderea personală şi
solidară a persoanelor care au produs aceste evenimente.

LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop finalizarea
operaţiunilor comerciale aflate în desfăşurare la data dizolvări, încasarea creanţelor
societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, la plata datoriilor societăţii şi la
împărţirea activului net între asociaţi.

 Principiile generale ale lichidării societăţilor comerciale

a. Personalitatea juridică a societăţii va exista în continuare pentru nevoile

lichidării: nevoile lichidării patrimoniului societăţii şi pentru ocrotirea drepturilor
asociaţilor şi al creditorilor societăţilor impun necesitatea menţinerii personalităţii
juridice. Menţinerea personalităţii juridice are următoarele consecinţe:

i. Societatea comercială îşi conservă atributele de

identificare: îşi păstrează firma, sediul social şi naţionalitatea

Legea cere ca toate actele emise de societate să arate că societatea este în

lichidare.
7
 ii. Patrimoniul societăţii continuă să aparţină societăţii
şi poate constitui un gaj al creditorilor.

iii. Organele societăţii nu îşi încetează activitatea:

adunarea generală numeşte lichidatorii şi stabileşte puterile acestora pentru
realizarea operaţiunilor de lichidare.

Administratorii, directorii sau directoratul societăţii îşi continuă activitatea până la

intrarea în funcţie a lichidatorilor. Cenzorii îşi continuă activitatea de control asupra gestiunii
societăţii.

b. Lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor: interesul asociaţilor imprimă

specificul acestei lichidări şi o deosebeşte de procedura falimentului deoarece
ocroteşte exclusiv interesele asociaţilor, asta deoarece lichidarea societăţii poate fi
cerută numai de către asociaţi, şi niciodată nu poate fi cerută de către creditori.

Asociaţii constituiţi în adunarea generală sunt în drept să-i numească pe lichidatori

şi să le stabilească puterile acestora.

Legea permite asociaţilor să stabilească în actul constitutiv condiţiile lichidării

societăţii.

c. Lichidarea societăţii este obligatorie, nu facultativă;

 Modificările produse de trecerea la faza de lichidare a societăţilor

comerciale

 Modificarea obiectului şi scopului societăţii: din momentul în care societatea a intrat

în lichidare, activitatea ei nu se mai poate desfăşura în condiţiile iniţiale stabilite prin
actul constitutiv. Activitatea pe care o desfăşoară societatea comercială va fi
subordonată cerinţelor lichidării.

Obiectul activităţii societăţii se restrânge, adică activitatea societăţii se limitează la

acele operaţiuni comerciale aflate în derulare.

Pentru a preveni pe terţi asupra situaţiei în care se află societatea, legea prevede
ca după anunţarea în registrul comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial, ca pe toate
actele care emană de la societate să fie menţionat :”societate aflată in lichidare”.

De vreme ce obiectul activităţii desfăşurat de societate este restrâns, nu se mai

urmăreşte realizarea unui profit ci se finalizează lichidarea societăţii.

 Înlocuirea administratorilor cu lichidatorii: potrivit legii 31/1990 operaţiunile de

lichidare a societăţii precum şi administrarea societăţii aflate în lichidare se
realizează de către lichidatori.

După numirea lor, lichidatorii îi înlocuiesc pe administratori. Lichidatorii intră în

funcţie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate care sunt prevăzute de lege.

8
  Predarea gestiunii societăţii: înlocuirea administratorilor de către lichidatori reclamă
predarea gestiunii societăţii către lichidatori. În acest scop, administratorii şi
lichidatorii trebuie să întocmească anumite documente de predare – primire: după
intrarea în funcţie a lichidatorilor, lichidatorii sunt obligaţi ca împreună cu
administratorii societăţii să facă un inventar şi să întocmească un bilanţ.

În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede o

obligaţie specială a administratorilor: să prezinte lichidatorilor o dare de seamă asupra
gestiunii societăţii pentru perioada cuprinsă între data ultimei situaţii financiare aprobată de
adunarea generală şi data începerii lichidării.

Lichidatorii ai dreptul să accepte darea de seamă respectivă, iar când nu sunt de

acord, să o conteste în instanţă.

În cazul în care societăţile comerciale a căror activitate s-a desfăşurat în baza unei
autorizaţii de mediu, lichidatorii au obligaţia să ia măsuri pentru efectuarea unui bilanţ de
mediu.

 Statutul lichidatorilor

Lichidatorii sunt persoane însărcinate să organizeze şi să conducă operaţiunile de

lichidare a societăţilor comerciale. Lichidator poate fi o persoană fizică sau una juridică.
Lichidatorul persoană fizică precum şi persoana fizică care este desemnată de lichidatorul
persoană juridică, trebuie să fie lichidatori autorizaţi în condiţiile legii.

Statutul juridic al lichidatorului este reglementat de ordonanţa de urgenţă a

guvernului nr.86/2006 privind organizarea activităţilor practicienilor în insolvenţă. Lichidatorii
sunt numiţi de adunarea generală a asociaţilor sau acţionarilor. În situaţii deosebite sunt
numiţi de către tribunal.

 Puterile lichidatorilor

I. Trebuie să execute şi să finalizeze toate operaţiunile de comerţ referitoare la data

lichidării.

II. Lichidatorii trebuie să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii.

III. Lichidatorii sunt îndreptăţiţi să vândă prin licitaţie publică toate bunurile mobile şi
imobile care aparţin societăţii.

IV. Lichidatorii sunt în drept să stea în judecată şi să fie acţionaţi în judecată în numele
societăţii.

Legea 31/1990 prevede că lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii

societăţii comerciale.

 Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale 

Scopul operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii este prefacerea

bunurilor societăţii în bani, achitarea datoriilor societăţii şi repartizarea activului net
asociaţilor.
9
 Lichidarea activului şi a pasivului societăţii se realizează de către lichidatori, nu de
către instanţă.

• Lichidarea activului societăţii: presupune transformarea bunurilor

societăţii în bani precum şi încasarea creanţelor pe care societatea le are
faţă de terţi.

- transformarea bunurilor societăţii în bani: se realizează pe calea licitaţiei publice,

adică lichidatorii vor putea să vândă prin licitaţie publică bunurile imobile şi mobile
precum şi orice avere a societăţii. Legea permite vânzarea bunurilor societăţii atât
individual cât şi în bloc.

- Încasarea creanţelor: lichidatorii sunt obligaţi să urmărească ca la scadenţa acelor

obligaţii, să încaseze acele creanţe

• Lichidarea pasivului societăţii: se înţelege plata datoriilor societăţii către

creditori. Această plată se face din sume de bani rezultate din lichidarea
activului societăţii.

La încetarea existenţei societăţii, ca urmare a dizolvării şi lichidării, asociaţii sunt

îndreptăţiţi să li se asigure valoarea aporturilor efectuate la constituirea societăţii sau cu
ocazia majorării capitalului social, sau/şi să primească acea parte care li se cuvine din
eventualul profit al societăţii.

 Închiderea lichidării societăţilor comerciale 

După terminarea operaţiunilor de repartizare a activului net către asociaţi,

procedura lichidării societăţii este încheiată. Mai rămânând de îndeplinit următoarele
formalităţi:

 Radierea societăţii din registrul comerţului: după terminarea lichidării, lichidatorii

trebuie să ceară radierea societăţii din registrul comerţului. Îndeplinirea acestei
activităţi este obligatorie. Radierea societăţii trebuie cerută oficiului comerţului în
termen de 15 zile de la data ultimului act de lichidare care este repartizarea activului
net către asociaţi.

De la data radierii, încetează personalitatea juridică a societăţii comerciale.

 Luarea măsurilor de conservare a registrelor şi documentelor societă ţii: registrele şi

actele societăţii trebuie depuse pentru păstrare în condiţiile stabilite de lege:

- în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere

limitată, registrele şi actele societăţi se depun pentru a fi păstrate la unul dintre
asociaţi, care este desemnat prin votul asociaţilor.

- În cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, registrele prevăzute de

lege vor fi depuse la oficiul registrului comerţului la care a fost înregistrată societatea.
Orice persoană care este interesată de aceste registre va putea viziona, studia pe
acestea numai cu autorizarea judecătorului delegat.

10
Curs nr. 3 19 martie 2009

SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV

Definiţie:
Este o societate constituită prin asocierea pe baza deplinei încrederi a două sau
mai multor persoane care pun în comun anumite bunuri pentru a desfăşura o activitate
comercială cu scopul obţinerii unui profit şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar.

Caracterele juridice ale societăţii în nume colectiv:

 Societatea se bazează pe deplina încredere între asociaţi:
 Capitalul social al societăţii este divizat în părţi de interes de valoare egală;
 Obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social al societăţii şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor: dacă nu face faţă să răspundă cu
patrimoniul faţă de creditorii săi, atunci intervine răspunderea asociaţilor;

Constituirea societăţii în nume colectiv:

Se constituie prin contract de societate sau act constitutiv care se încheie în
formă autentică.

Asociaţii societăţii:
Pot fi asociaţi persoanele fizice sau juridice care pot fi comercianţi sau
necomercianţi. Pot fi asociaţi deci şi alte tipuri de societăţi comerciale (societate pe acţiuni
sau cu răspundere limitată, dar dacă acea societate devine asociat într-o societate în nume
colectiv, atunci asociaţii răspund nelimitat şi solidar).

Firma societăţii în nume :

Trebuie să cuprindă numele a cel puţin un asociat urmat de cuvintele „Societate
în nume colectiv” scris în întregime. Se poate şi ca la firma societăţii să fie trecut numele
unei terţe persoane. Dacă aceasta acceptă ca numele său să figureze pe firma acestei
societăţi, atunci şi ea va răspunde nelimitat şi solidar.

Capitalul social al societăţii:

Trebuie menţionat în actul constitutiv: în acesta trebuie menţionat aportul adus de
fiecare asociat. Aportul poate consta în orice bun de valoare economică care prezintă
interes pentru societate (aport în numerar, în natură, în creanţe, aport în industrie sau
muncă).

După redactarea şi autentificarea actului constitutiv se depune la registrul

comerţului şi va face obiectul publicităţii. După înmatricularea în registrul comerţului,
societatea dobândeşte personalitate juridică.

11
 Funcţionarea societăţilor în nume colectiv:
Legea 31/1990 nu reglementează adunarea generală a asociaţilor, din cauza
numărului redus de asociaţi. În această formă de societate, deciziile se iau prin votul
asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, în următoarele cazuri:

a. Pentru alegerea administratorului sau administratorilor, pentru stabilirea puterii

acestora precum şi a duratei administrării;
b. Pentru revocarea administratorilor, dar în situaţia în care aceştia nu au fost
numiţi prin actul constitutiv;
c. Pentru rezolvarea divergenţelor care pot apărea între administratori;
d. Pentru aprobarea bilanţului societăţii;
e. În toate cazurile de tragere la răspundere a administratorilor;

în unele situaţii excepţionale, decizia se ia cu votul tuturor asociaţilor cu

majoritate de voturi, în următoarele situaţii:

1) Când administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv;

2) În cazul modificării actului constitutiv al societăţii;

Asociatul care într-o operaţiune determinată are pe cont propriu sau pe contul altei
persoane interese contrare cu cele ale societăţii, nu poate lua parte la nicio deliberare sau
decizie privind această activitate.

Administrarea societăţii în nume colectiv:

Poate fi încredinţată unuia sau mai multor administratori care pot fi asociaţi sau
neasociaţi, persoane fizice sau persoane juridice.

Dacă prin actul constitutiv sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii trebuie să
stabilească dacă aceştia lucrează împreună sau individual. Dacă lucrează împreună,
decizia trebuie luată în unanimitate.

Când sunt mai mulţi administratori şi trebuie să se ia o decizie şi sunt neînţelegeri

între ei se apelează la votul majorităţii asociaţilor.

Puterile administratorilor: aceştia pot face toate operaţiunile necesare pentru

realizarea obiectului de activitate, în afară de acele restricţii prevăzute de lege sau de actul
constitutiv. Dacă în actul constitutiv nu s-a precizat care administrator are dreptul de
reprezentare al societăţii, atunci toţi administratorii pot reprezenta societatea.

Controlul gestiunii societăţii:

În acest tip de societate legea 31/1990 nu precizează că societatea este obligată la
cenzori sau auditori interni. De regulă, controlul gestiunii societăţii, se face de către asociaţi,
dacă aceştia au cunoştinţe să desfăşoare o asemenea activitate.

12
 Drepturile asociaţilor:
A. Dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor:;

B. Dreptul la beneficii: dacă activitatea comercială a societăţii este performantă

şi sunt obţinute beneficii, atunci asociaţii au dreptul la dividende.

C. Dreptul de a folosi fondurile societăţii: asociaţii au dreptul să folosească

fondurile societăţii pentru activitatea pe care o desfăşoară societatea. Această activitate de
folosire a fondurilor societăţii trebuie adusă la cunoştinţă şi celorlalţi asociaţi.

În actul constitutiv poate fi inclusă o clauză prin care asociaţii pot folosi fondurile
societăţii şi în interes personal al asociatului. Această activitate trebuie adusă la cunoştinţa
celorlalţi asociaţi şi să nu treacă peste baremul impus în actul constitutiv.

Obligaţiile asociaţiilor:
1) Obligaţia de efectuare a aportului promis: asociaţii trebuie să aducă în
societate toate sumele de bani sau acele bunuri pe care le-au promis la constituirea
societăţii în nume colectiv;

Pentru nerespectarea obligaţiei privind efectuarea aportului, asociatul culpabil va

răspunde pentru toate prejudiciile aduse societăţii.

2) obligaţia de a nu aduce atingere patrimoniului societăţii: deoarece

patrimoniul societăţii este distinct faţă de patrimoniul asociaţilor. În aceste condiţii, niciun
asociat nu are dreptul să folosească patrimoniul societăţii în interes personal, mai puţin
clauzele redactate mai sus cuprinse în contractul respectiv.

3) Obligaţia de a nu face concurenţă societăţii: pentru protejarea intereselor

societăţii, legea interzice asociatului să ia parte la constituirea altei societăţi cu răspundere
limitată care are un obiect de activitate asemănător (asociatul nu are voie să participe la
constituirea altei societăţi comerciale cu obiect de activitate asemănător. Dar, cu acordul
celorlalţi asociaţi, asociaţii poate să participe la constituirea unei societăţi cu răspundere
limitată).

Răspunderea pentru obligaţiile societăţii:

Întâlnim două tipuri de răspundere:
• O răspundere directă a societăţii comerciale pentru obligaţiile acesteia;

• O răspundere indirectă a asociaţiilor pentru obligaţiile societăţii pe care

aceasta nu le poate onora. Având o răspundere nelimitată şi solidară, asociatul va răspunde
cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.

Cesiunea părţilor de interes a asociatului:

Prin cesiunea părţii de interes sunt transmise toate drepturile şi obligaţiile aferente
calităţii de asociat. Cesionarul dobândeşte calitatea de comerciant, iar cedentul pierde
această calitate.
13
 Cesiunea părţilor de interes se realizează printr-un contract de cesiune prin care
asociatul cedent se obligă în schimbul unui preţ să transmită partea sa de interes
cesionarului care devine asociat al societăţii în nume colectiv.

Pentru a deveni opozabilă terţilor, cesiunea părţilor de interes trebuie notificată

societăţii (adusă la cunoştinţă) chiar dacă există acel consimţământ prealabil al asociaţilor.

De asemenea, cesiunea părţii de interes trebuie menţionată în registrul comerţului

şi va produce efecte din momentul înmatriculării în registrul comerţului.

Efectele cesiunii părţii de interes:

 Pierderea calităţii de asociat a cedentului şi dobândirea acestei calităţi de
către cesionar care devine asociat cu toate drepturile şi obligaţiile aferente.

 Asociatul cedent rămâne răspunzător faţă de terţi pentru toate operaţiunile

desfăşurate de societate anterior cesiunii.

Retragerea asociatului din societate:

Este definită ca fiind ieşirea voluntară a unui asociat din societate cu consecinţele
încetării calităţii sale de asociat. Se poate realiza oricând pe durata activităţii societăţii
comerciale în nume colectiv.

În urma retragerii, asociatul are dreptul la partea sa de interes iar capitalul social al
societăţii se reduce în mod corespunzător.

Condiţiile retragerii asociatului din societate:

 În toate cazurile prevăzute de actul constitutiv: la întocmirea actului constitutiv

asociaţii pot cuprinde o clauză în care să menţioneze condiţiile în care se pot retrage din
societate (condiţie de timp, în funcţie de capitalul social)

 Prin acordul tuturor asociaţilor:

 Prin hotărârea tribunalului: dacă asociatul care vrea să se retragă nu a găsit

înţelegere la ceilalţi asociaţi poate apela la instanţă.

 Excluderea asociatului din societate: în cazurile în care un asociat nu îşi

îndeplineşte obligaţiile faţă de societate, ori săvârşeşte anumite fapte împotriva intereselor
societăţii, se poate trece la excluderea asociatului sau asociaţilor din societate.

Cazurile de excludere a asociatului din societate:

 Neefectuarea aportului la care s-a obligat: asociatul care nu aduce în

societate aportul la care s-a angajat va putea fi exclus din societate. Această măsură
a excluderii nu înlătură suportarea de către asociat a consecinţelor întârzierii la
efectuare aportului.

14
 Asociatul exclus rămâne obligat la plata despăgubirilor şi eventual a
dobânzilor.

 Supunerea asociatului la procedura falimentului: dacă un asociat este o

persoană juridică şi aceasta intră în procedura falimentului.

 Imixiunea asociatului în administrarea societăţii, folosirea bunurilor

societăţii sau săvârşirea unor acte de concurenţă. Pentru anumite fapte calificate ca
o lipsă de loialitate faţă de societate, asociatul poate fi exclus

 Săvârşirea de către asociatul administrator a unor fapte păgubitoare

pentru societate. Asociatul care are şi calitatea de administrator a săvârşit o fraudă în
dauna societăţii sau se foloseşte de capitalul societăţii în interes personal.

 Exercitarea de către creditorul personal al asociatului a opoziţiei

împotriva hotărârii de prelungire a duratei societăţii: un creditor al asociatului se
poate opune în situaţia în care acea societate în nume colectiv se apropie de
finalizarea unui act funcţional. Atunci asociaţii se gândesc să mărească durata de
funcţionare. Din moment ce devine publică, creditorul unui asociat se opune. Dacă s-
a opus în instanţă, ceilalţi asociaţi nu au posibilitatea decât să dizolve societatea sau
să excludă din asociaţie pe acel asociat pentru ca aceasta să meargă mai departe.

Excluderea se face prin hotărâre judecătorească care trebuie să rămână

definitivă şi se va depune în termen de 15 zile la registrul comerţului, iar la cererea societăţii
se poate publica în monitorul oficial.

Efectele excluderii asociatului din societate:

1. persoana exclusă din societate pierde calitatea de asociat dar ea are dreptul
la beneficii şi eventual va suporta pierderile până în ziua excluderii sale;

2. asociatul exclus are dreptul să i se restituie contravaloarea părţii de interes;

3. dacă la data excluderii există anumite operaţii în curs de desfăşurare,

asociatul este obligat să suporte consecinţele şi nu îşi va putea retrage partea de interes
decât după terminarea acestei activităţi;

Dizolvarea şi lichidarea societăţii în nume colectiv:

De revăzut dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale – partea generală;

Societatea în comandită simplă

Definiţie:
Societate constituită prin asocierea pe baza deplinei încrederi a două sau mai
multor persoane care pun în comun anumite bunuri pentru desfăşurarea unor activităţi
economice sau comerciale în scopul împărţirii beneficiilor, şi în care asociaţii răspund
diferit şi anume:
- nelimitat şi solidar asociaţii comanditaţi
15
 - răspund numai în limita aportului adus asociaţii comanditari.

Caractere juridice ale societăţii în comandită simplă:

A. asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor comanditaţi şi
comanditari;
B. capitalul social al societăţii este divizat în părţi de interes;
C. răspunderea asociaţilor este diferită: nelimitat şi solidar asociaţii comanditaţi şi
răspund numai în limita aportului adus asociaţii comanditari

Această asociaţii a apărut încă din evul mediu, atunci când anumite persoane nu
aveau dreptul să desfăşoară activităţi comerciale. Atunci au instituit acest contract în
comandită, în care aceste categorii (militari, nobili) contribuiau cu bani şi răspundeau
nelimitat şi solidar, iar acei asociaţi comanditari care erau asociaţi şi executau efectiv
acţiunea, nu răspundeau decât în limita aportului şi acţiunilor întreprinse.

Constituirea societăţii in comandită simplă:

Se constituie prin contract de societate sau act constitutiv care se încheie în
formă autentica. Asociaţii unei asemenea societăţi pot fi persoane fizice dar şi juridice.
Numărul asociaţilor nu este stabilit de lege dar este obligatoriu ca societatea să aibă cel
puţin un asociat comanditat şi un asociat comanditar.

Firma societăţii:
Trebuie să cuprindă numele a cel puţin un asociat comanditat urmat de
menţiunea „societate în comandită simplă” scrisă în întregime.
Dacă un asociat comanditar este de acord să fie trecut pe firma societăţii, şi acesta
devine unul cu răspundere nelimitată şi solidară. În această situaţie se află şi terţa persoană
care îşi trece pe firma societăţii numele său.

Administrarea societăţii în comandită simplă:

Administratorii acestei societăţi nu pot proveni decât din rândul asociaţilor
comanditaţi. Ori sun numiţi prin actul constitutiv ori sunt aleşi prin votul administratorilor.

Funcţionarea societăţii în comandită simplă:

Nici în această formă de societate legea 31/1990 nu legalizează adunarea
generală. Şi în această societate, luarea deciziilor se iau prin votul majorităţii absolute a
asociaţilor, şi anume:
a. alegerea administratorului sau administratorilor;
b. rezolvarea acelor divergenţe apărute între administratori;
c. aprobarea bilanţului societăţii;
d. pentru răspunderea administratorilor;

Controlul gestiunii societăţii:

Se exercită de către oricare asociat care nu are atribuţii de administratori, inclusiv
asociaţii comanditari.

16
  Drepturile şi obligaţiile asociaţilor:

 Retragerea asociaţilor din societate:

Identice cu cele de la
 Cesiunea părţii de interes: societatea în nume colectiv

 Excluderea asociatului din societate:

 Dizolvarea şi lichidarea societăţii:

Curs nr. 4 24 martie 2009

Societatea pe acţiuni

Definiţie:
Este acea societate constituită prin asocierea a două sau mai multor persoane care
contribuie la formarea capitalului social pentru desfăşurarea unor activităţi comerciale în
scopul obţinerii unui profit şi în care asociaţii răspund numai în limita aportului pe care l-au
depus la constituirea societăţii comerciale.

Caractere juridice ale societăţii pe acţiuni:

 Societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi, care poartă denumirea de
acţionari.
 Capitalul social al societăţii este divizat în acţiuni care sunt negociabile şi
transmisibile. ;
 Răspunderea acţionarilor pentru obligaţiile societăţii este limitată: vor răspunde
numai în limita aportului depus la constituirea societăţii.

Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni:

Legea 31/1990 prevede două modalităţi de constituire a societăţii pe acţiuni:
• O constituire obişnuită sau simultană;
• O constituire prin subscripţie publică sau o constituire continuată.

Pentru realizarea constituirii, este necesar să fie întocmit actul constitutiv în care
să fie menţionate anumite menţiuni sau clauze referitoare la:

a) Asociaţii: societatea pe acţiuni trebuie să aibă minim 2 asociaţi care pot fi

persoane fizice sau persoane juridice;

17
 b) Firma societăţii (denumirea ei) se compune dintr-o denumire proprie care
trebuie să fie deosebită de firma altui comerciant, urmată de menţiunea
scrisă în întregime „societate pe acţiuni” sau prescurtat „SA”.

c) Capitalul social al societăţii nu poate fi mai mic de echivalentul în lei a

25.000 euro.

La constituirea societăţii, capitalul social vărsat de acţionari nu trebuie să fie mai mic de
30% din capitalul social subscris. Diferenţa de capital social trebuie vărsată în capitalul
social al societăţii în 12 luni pentru aportul în numerar şi în 2 ani pentru aportul în natură.

d) aporturile asociaţilor: acestea pot fi în numerar, în natură şi în creanţe.

La societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică, aportul
în creanţe nu este permis.

e) acţiunile societăţii trebuie menţionate în actul constitutiv atât ca număr

cât şi ca valoare.

f) Administratorii societăţii: în actul constitutiv trebuie menţionat ce sistem

de administrare se foloseşte, ce administrator reprezintă societatea,
precum şi puterile acestora.

g) Clauze privind gestiunea societăţii: tot ceea ce înseamnă organe de

control: cenzori, auditori interni sau externi.

 Modalităţile de constituire a societăţii pe acţiuni:

 Constituirea simultană: dacă doi sau mai mulţi asociaţi, acţionari au de gând
să constituie o societate pe acţiuni şi îndeplinesc condiţiile necesare, în primul rând a
capitalului minim, trec la acele formalităţi de constituire (întocmesc actul constitutiv,
apelează la un notar, avocat care să îi ajute). Când actul este finalizat îl depun la registrul
comerţului, dacă au avizul acestuia, va face publicitatea acestei înscrieri, după publicitate
societatea va primi avizul judecătorului delegat şi va fi înregistrată la registrul comerţului.

 Constituirea prin subscripţie publică: pentru a se constitui o asemenea

societate trebuiesc parcurse următoarele faze:

a) Întocmirea şi publicarea prospectului de emisiune;

b) Subscrierea acţiunilor;

c) Validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive de către adunarea

subscriitorilor;

 Întocmirea şi publicarea prospectului de emisiune  : prospectul de

emisiune al acţiunilor este înscrisul care cuprinde o ofertă care este adresată publicului
pentru ca acesta să subscrie din acţiunile societăţii;

Acest prospect este întocmit de către fondatori şi se încheie în formă autentică.

Acesta este înaintat către registrul comerţului, este verificat de către judecătorul delegat şi
dacă corespunde, atunci acesta poate fi publicat.
18
  Subscrierea acţiunilor  : reprezintă acea manifestare de voinţă a unor
persoane care se obligă să devină acţionari ai viitoarei societăţi comerciale pe acţiuni prin
efectuarea unui aport la capitalul social în schimbul căruia va primi acţiuni.

Condiţiile subscrierii: fiecare subscriitor sau acceptant trebuie să verse în

numerar jumătate din valoarea acţiunilor subscrise la CEC sau la o bancă comercială,
cealaltă jumătate din valoarea capitalului social trebuie vărsată în termen de 12 luni de la
înmatricularea societăţii.

Validarea subscripţiei şi validarea actelor de către adunarea constitutivă:

convocarea acestei adunări se face de către fondatori printr-o înştiinţare adresată în
Monitorul Oficial şi în cel puţin 2 ziare de largă circulaţie cu 15 zile înainte de data
convocării adunării.

Data adunării constitutive nu poate depăşi 2 luni de la încheierea subscrierii

publice.

Atribuţiile adunării constitutive:

- verificarea existenţei vărsămintelor ofertanţilor;

- examinarea şi validarea aportului experţilor pentru bunurile în natură aduse ca aport.

- Discutarea şi aprobarea actului constitutiv al societăţii;

- Numirea administratorilor şi a cenzorilor

Desfăşurarea adunării constitutive: pentru buna desfăşurare a adunării

constitutive este necesară numirea unui preşedinte şi a doi secretari. Adunarea constitutivă
este legal întrunită dacă sunt prezenţi jumătate plus unul din acceptanţii ofertei publice şi se
pot adopta hotărâri ale adunării constitutive prin votul majorităţii simple al celor prezenţi.

Indiferent de numărul de acţiuni subscrise, fiecare acceptant are drept la un vot în

adunarea constitutivă. Este permisă reprezentarea prin procură specială dar niciun acceptat
nu poate reprezenta mai mult de cinci acceptanţi.

Actul constitutiv este înaintat la registrul comerţului, primeşte avizul judecătorului

delegat, societatea este înregistrată la registrul comerţului şi va fi publicată în Monitorul
Oficial.

Drepturile fondatorilor: în afară de acele drepturi cuvenite ca acţionari, fondatorii

au dreptul şi la o remuneraţie pentru activitatea depusă privind constituirea societăţii pe
acţiuni.

Fondatorii au dreptul şi la o cotă din profitul net al societăţii, care va trebui

menţionată în actul constitutiv, dar care nu poate depăşi 6% din profitul net şi nu mai mult
de 5 ani.

Obligaţiile fondatorilor: aceştia trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute

de lege pentru constituirea societăţii comerciale pe acţiuni. Fondatorii sunt obligaţi să

19
predea administratorilor toate documentele întocmite pe perioada subscripţiei publice şi de
constituire a societăţii.

Răspunderea fondatorilor: aceştia răspund pentru toate actele întocmite pe

durata funcţionării societăţii precum şi atunci când aceasta se formează.

Fondatorii, precum şi primii membrii ai consiliului de administraţie sau ai

directoratului răspund solidar faţă de societate şi faţă de terţe persoane pentru subscrierea
integrală a capitalului social precum şi pentru efectuarea vărsămintelor stabilite de lege
precum şi pentru examinarea corectă a valorii aporturilor în natură.

Adunarea generală a acţionarilor nu va putea da descărcare fondatorilor precum şi

primilor administratori timp de 5 ani.

Acţiunile emise de societate:

Definiţie: acţiunea este un titlu reprezentativ al contribuţiei asociatului şi constituie
o fracţiune a capitalului social care conferă posesorului calitatea de acţionar.

Caracterele acţiunilor:

o Sunt fracţiuni ale capitalului social care au o valoare nominală, de aceea legea
instituie un plafon minim al valorii unei acţiuni, şi anume 0,10 RON.

o Acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social: pentru a asigura drepturi egale
asociaţilor.

o Acţiunile sunt indivizibile: pentru o bună funcţionare a societăţii.

o Acţiunile sunt titluri negociabile: pot fi tranzacţionate pe piaţa de capital.

Clasificarea acţiunilor:

 Acţiuni ordinare: acestea pot fi şi ele de două feluri:

- acţiuni nominative: pe acest tip de acţiuni este menţionat numele, prenumele şi

domiciliul persoanei fizice, sau denumirea şi sediul persoanei juridice,

- acţiuni la purtător: sunt acele acţiuni care nu au în evidenţă numele sau date de
identificare a proprietarului.

 Acţiuni preferenţiale: sunt reglementate de legea 31/1990 ca fiind acele

acţiuni cu dividend prioritar dar fără drept de vot. Acest tip de acţiuni pot
reprezenta cel mult o pătrime din capitalul social.

Condiţiile necesare emiterii acţiunilor:

20
 a. Acţiunile pot fi eliberate numai după înregistrarea în registrul
comerţului, pentru protejarea acţionarilor, pentru a nu fi puşi în situaţia
de a dobândi acţiuni la o societate care nu are persoană juridică.

b. Acţiunile nu pot fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea lor
nominală.

c. Emiterea de acţiuni noi pentru majorarea capitalului social este interzisă

până la achitarea acţiunilor din emisiunea precedentă. Nu pot fi emise
acţiuni noi până când cele vechi nu au fost achitate integral.

Drepturile acţionarilor:

A. Dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor:

toţi acţionarii au dreptul de a participa ordinară sau extraordinară;

B. Dreptul la exercitarea votului: orice acţionar care şi-a finalizat

aportul promis la constituirea societăţii are drept de vot în cadrul adunării generale
sau extraordinare.

C. Dreptul la informare: fiecare acţionar are dreptul de a fi

informat despre activitatea societăţii. Poate cere administratorilor situaţia economică,
ce contracte sunt în desfăşurare, cum se stă din punct de vedere financiar, şi de
asemenea, în apropierea de adunarea generală ordinară care validează bilanţul
contabil pe anul trecut, are dreptul la o documentare de la administratori raportată la
acel bilanţ contabil al societăţii.

D. Dreptul la dividende: orice acţionar al societăţii are dreptul la

dividende în raport cu contribuţia sa la capitalul social al societăţii.

E. Dreptul asupra părţii ce i se cuvine din lichidarea societăţii:

dacă societatea a intrat în lichidare, raportat la aportul său adus la constituire, îi
revine o sumă de bunuri care rămân în urma lichidării.

Obligaţiile acţionarilor:

- Obligaţia de a vărsa aportul pe care l-a promis la constituirea societăţii. În prima fază
trebuie să aducă cel puţin 30% iar ulterior să aducă întreg capitalul pe care la promis.

- Obligaţia de a respecta actul constitutiv şi deciziile adoptate în cadrul adunării

generale ordinare sau extraordinare a asociaţilor.

- Obligaţia de a suporta pierderile societăţii până la limita aportului adus la constituirea

societăţii.

21
 Adunarea generală a acţionarilor:
Există trei tipuri de adunare generală: ordinară, extraordinară şi specială.

Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an în cel mult 5 luni de la

încheierea anului financiar. Trebuie să fie cel puţin jumătate din acţionari iar decizia se ia cu
cel puţin o pătrime din cei prezenţi. Dacă nu avem cvorum, se convoacă o a doua adunare
la care nu se mai ţine cont de majoritatea acţionarilor prezenţi.

Adunarea generală extraordinară se ţine ori de câte ori este nevoie, când implică
acest lucru, pentru luarea unor decizii importante pentru viaţa economică a societăţii. .
Trebuie să fie cel puţin jumătate din acţionari iar decizia se ia cu cel puţin o pătrime din cei
prezenţi. Dacă nu avem cvorum, se convoacă o a doua adunare la care decizia se ia cu o
cincime din cei prezenţi.

Adunarea generală specială sunt destinate anumitor categorii de acţionari (cei

care au acţiuni nominative, acţiuni la purtător, acţiuni preferenţiale).

Curs nr.5 3 aprilie 2009

Modalităţile de administrare a societăţilor pe acţiuni:
Există un sistem unitar în care administrarea se face printr-un consiliu de
administraţie care la rândul său deleagă o parte din atribuţii directorilor.
Un sistem dualist în care administrarea se face printr-un directorat şi un consiliu
de supraveghere.

Prin ultima modificare a legii 31.1990 sunt menţionate două feluri de administrare
a societăţii pe acţiuni:

 Un sistem unitar: in acest sistem, societatea pe acţiuni este administrată de

unul sau mai mulţi administratori, numărul acestora fiind întotdeauna impar. Când sunt mai
mulţi administratori, aceştia constituie un consiliu de administraţie.

Societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii
legale de auditare sunt administrate de cel puţin trei administratori.

Administratorii sunt numiţi prin actul constitutiv sau de către adunarea

generală a asociaţilor. Durata funcţiei de administrator este de 4 ani, cu excepţia primilor
administratori care este de 2 ani.

Administratorii pot fi revocaţi oricând de către adunarea generală a

asociaţilor. Consiliul de administraţie alege unul dintre membrii săi ca preşedinte.
Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la trei luni.

Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai

multor directori, numind pe unul dintre aceştia director general. Directorii pot fi numiţi
dintre membrii consiliului de administraţie sau din afara consiliului de administraţie.
Directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie.

22
 Dacă societatea pe acţiuni trebuie supusă auditului financiar extern, atunci este
obligatoriu numirea directorilor.

Durata mandatorilor directorilor nu este precizată în actul constitutiv. Rămâne la

dispoziţia consiliului de administraţie să stabilească durata mandatului. De regulă,
funcţia de director are ca durată exact cât are consiliul de administraţie.

Remunerarea directorilor rămâne la dispoziţia consiliului de administraţie. El

nu poate fi şi salariat al societăţii. Persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici
directori (cele condamnate pentru infracţiuni economice). De asemenea, pentru buna
funcţionare a administrării societăţii pe acţiuni, consiliul de administraţie poate crea
comitete consultative formate din cel puţin 2 membrii ai consiliului şi sunt însărcinate cu
desfăşurarea de investigaţii sau elaborarea de recomandări.

 Un sistem dualist: acesta a fost introdus în 2006 prin legea 441, sistem în
care administrarea societăţilor pe acţiuni se face prin directorat şi consiliul de supraveghere.

Directoratul: conducerea societăţii pe acţiuni revine în exclusivitate directoratului

care îndeplineşte toate actele necesare pentru realizarea obiectului de activitate al
societăţii. Directoratul îşi exercită atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere.
Directoratul este format din unul sau mai mulţi membrii, numărul acestora fiind întotdeauna
impar.

Când este un singur membru, acesta poartă denumirea de director general unic.
În cazul în care societatea pe acţiuni este supusă auditării financiare, directoratul trebuie să
aibă cel puţin trei membrii.

Determinarea membrilor directoratului revine consiliului de supraveghere, care

atribuie unuia dintre membrii directoratului funcţia de preşedinte al directoratului. Durata
mandatului directoratului este stabilit de către consiliul de supraveghere dar nu poate
depăşi durata de 4 ani.

Membrii directoratului pot fi revocaţi oricând de către consiliul de supraveghere, dar

doar dacă nu s-a interzis această activitate în actul constitutiv. În caz de vacanţă a unui post
de membru al directoratului, consiliul de supraveghere desemnează un nou membru, până
la durata încheierii contractului de directorat.

Directoratul reprezintă societatea în raporturile juridice cu terţii precum şi în

justiţie. Directoratul este obligat să înregistreze la registrul comerţului numele persoanei
care are puterea să reprezinte societatea, persoana care este obligată să depună la
registrul comerţului specimenul de semnătură.

Directoratul este obligat ca cel puţin o dată la trei luni să prezinte un raport scris
consiliului de supraveghere cu privire la conducerea societăţii, a activităţii acesteia şi
eventual la posibila evoluţie a societăţii comerciale.

Directoratul mai este obligat să prezinte consiliului de supraveghere situaţia

financiară anuală precum şi raportul său anual. Directoratul prezintă consiliului de
supraveghere propunerea sa detaliată cu privire la distribuirea evenimentelor. Fiecare
membru al directoratului are acces la toate informaţiile transmise consiliului de
supraveghere.
23
 Consiliul de supraveghere: membrii acestuia sunt numiţi de către adunarea
generală a acţionarilor, cu excepţia primilor membrii care sunt numiţi prin actul constitutiv.
Numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit în actul constitutiv, dar acesta
nu poate fi mai mic de 3 sau mai mare de 11.

Membrii consiliului pot fi revocaţi oricând de către adunarea generală cu o

majoritate de două treimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi. Este obligatoriu ca
acest consiliu să aleagă pe unul dintre membrii săi pentru funcţia de preşedinte al său.

În caz de vacanţă a unui post, consiliul poate alege un membru provizoriu până la
întrunirea adunării generale. Niciun membru al consiliului nu poate fi salariat al acesteia.

Atribuţii:

- exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii;

- numeşte şi revocă membrii directoratului;

- raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor o situaţie

referitoare la activitatea consiliului;

- în situaţii deosebite, poate cere întrunirea adunării generale.

În actul constitutiv poate fi o clauză în care sunt menţionate că anumite activităţi ale
societăţii, directoratul nu le poate face decât cu avizul consiliului de supraveghere.

Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative ca şi directoratul. Se

întruneşte cel puţin o dată la trei luni.

Organele de control al gestiunii societăţii: la societatea pe acţiuni trei să aibă

cel puţin trei auditori şi un supleant. Durata funcţiei de cenzor sau auditor intern este de trei
ani.

Obligaţiunile emise de societate:

Obligaţiunile sunt titluri de valoare sau de credit care sunt emise de societate. În
schimbul unei sume de bani împrumutate şi care înglobează obligaţia societăţii de a
rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.

Deşi sunt titluri de valoare ca şi acţiunile, obligaţiunile au caracteristică proprie, şi

anume calitatea de obligatar nu se poate confunda cu calitatea de acţionar deoarece
obligatarul are dreptul la restituirea sumei de bani precum şi plata dobânzilor chiar dacă
societatea a obţinut sau nu beneficii.

Obligaţiunile sunt nominative şi la purtător, la fel ca acţiunile. Emiterea de

obligaţiuni este hotărâtă de adunarea generală a acţionarilor, valoarea unei obligaţiuni nu va
putea fi mai mică de 2,5 RON. O obligaţiune din aceeaşi emisiune, trebuie să aibă valoare
egală.

24
 Potrivit legii 31/1990, obligaţiunile se rambursează la scadenţă sau anticipat. Prin
rambursarea la scadenţă, fiecare titular al obligaţiunii va primi suma de bani
corespunzătoare precum şi dobânda aferentă.

Rambursarea se face la o sumă superioară valorii nominale a obligaţiunilor,

această diferenţă poartă denumirea de primă şi care are menirea să compenseze dobânzile
care trebuie plătite.

Adunarea generală se convoacă la cerea unui număr de deţinători care să

reprezinte a patra parte din titlurile emise.

Atribuţiile adunării generale a obligatarilor:

- numeşte un reprezentant al obligatarilor precum şi unul sau mai mulţi supleanţi;

- îndeplineşte toate actele de supraveghere şi apărare ale intereelor obligatarilor

- constituie un fond pentru acoperirea cheltuielilor necesare apărării drepturilor

obligatarilor;

- poate face opoziţie la orice modificare a actelor constitutive ale societăţii comerciale
sau a condiţiilor împrumutului prin care s-ar aduce atingere obligatarilor.

- Se pronunţă asupra emiterii de noi obligaţiuni de către societatea comercială.

Hotărârea legatarilor va fi adusă la cunoştinţa societăţii în termen de cel mult 20 de

zile de la adaptarea sa. Hotărârea adunării luate cu respectarea legii sunt obligatorii pentru
toate persoanele care au statut de obligatari, chiar dacă au fost absente sau au votat
contra.

Registrele societăţii pe acţiuni: pe lângă cele trei registre de contabilitate

(registrul cartea mare, jurnal, inventar) această societate pe acţiuni ar trebui să ţină şi
următoarele registre:

 Registrul acţionarilor care trebuie să cuprindă numele, prenumele, adresa,

precum şi vărsămintele făcute de fiecare acţionar în parte.

 Registrul şedinţelor adunărilor generale de orice tip în care sunt menţionate

toate discuţiile sau toate deliberările purtate în acele şedinţe.
 Registrele şedinţelor consiliului de administraţie sau al directoratului;
 Registrele privind şedinţele comitetului de supraveghere;
 Registrul privind deliberările şi constatările cenzorilor şi auditorilor interni;
 Registrul obligaţiunilor emise de societate;

Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni: la fel ca la dizolvarea şi lichidarea

societăţilor comerciale

25
 Societatea cu răspundere limitată
Noţiune:
Este o societate constituită pe baza deplinei încrederi de două sau mai multe
persoane care pun în comun anumite lucruri pentru desfăşurarea unor activităţi economice
şi comerciale cu scopul de a obţine profit şi în care obligaţiile asociaţilor se limitează numai
la aportul subscris.

Se poate întâlni şi societate cu răspundere limitată cu un singur asociat, şi se

aplică aceleaşi reguli ca la cea cu mai mulţi asociaţi. Însă o persoană fizică sau juridică nu
poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată. Acel asociat unic
poate fi şi salariat al societăţii.

Constituirea societăţii:
Se poate constitui prin contract de societate şi statut sau numai printr-un act
constitutiv. Asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Această societate poate
avea un număr de asociaţi de maxim 50 de asociaţi.

Firma societăţii:
Se compune dintr-o denumire proprie, care poate fi urmată de numele unuia sau
mai multor asociaţi urmată de „societate cu răspundere limitată” scris în întregime sau SRL.

Capitalul societăţii
Trebuie menţionat şi înscris în actul constitutiv. Nu poate fi mai mic de 200 RON.
Asociaţii răspund numai în limita aporturilor lor. Aporturile asociaţilor trebuie menţionate în
actul constitutiv şi pot fi numai aporturi în numerar şi în natură.
Nu sunt permise aporturile în creanţe şi în muncă.

Funcţionarea societăţilor cu răspundere limitată: şi în acest tip de societate

adunarea generală a asociaţilor este organul principal de deliberare şi de luare a deciziilor.

Administrarea societăţii: trebuie menţionată în actul constitutiv şi putem întâlni

unul sau mai mulţi administratori.

Controlul gestiunii societăţii: legea prevede că dacă sunt mai mult de 15 asociaţi
este obligatoriu ca societatea să aibă cenzori sau auditori interni. Este obligatoriu minim un
cenzor şi un supleant. Dacă şi această societate desfăşură activităţi externe de import şi
import în UE este obligată să fie auditată financiar extern de către o unitate financiară.

Curs nr.6 8 aprilie 2009

26
 Legea 31/1990prezintă trei situaţii de transmisiune a părţilor sociale: între asociaţi,
către persoane din afara societăţii şi prin succesiune;

Condiţiile transmiterii părţilor sociale:

Regulile privind transmiterea cuprinse în dreptul comun, adică cele privind cesiunea
de creanţă, se întregesc cu prevederile din legea 31/1990, dar şi cu cele referitoare la
transmiterea succesorală.

Cesiunea părţilor sociale între asociaţi: pentru a avea loc o astfel de cesiune are loc
încheierea unui contract între asociatul cedent şi asociatul cesionar, ceea ce se realizează
prin cererea de înscriere a cesiunii în registrul asociaţilor societăţii.

Se poate totuşi interzice această cesiune dacă prin ea se urmăreşte obţinerea de

către un asociat a majorităţii unui capital social.

Cesiunea părţilor sociale între asociaţi şi persoane din afara societăţii: această
cesiune are loc numai cu aprobarea asociaţilor care reprezintă cel puţin trei pătrimi din
capitalul social, fiind necesară în prealabil o hotărâre a adunării asociaţilor.

Întrucât hotărârea adunării asociaţilor este o condiţie a perfectării cesiunii, înscrisul

care o constată trebuie să îmbrace forma autentică.

Transmiterea părţilor sociale pe cale succesorală: deşi în concepţia legii părţile

sociale se transmit prin succesiune, iar în contractul de societate s-a prevăzut o oarecare
posibilitate, totuşi trebuie avute în vedere prevederile codului civil unde drepturile
succesorale se transmit ope legis, adică de la data deschiderii succesiunii.

Textul de lege se referă nu la transmiterea părţilor sociale, ci la continuarea sau

necontinuarea cu moştenitorii asociatului nedecedat. Odată cu notificarea societăţii,
transmiterea pe cale succesorală trebuie înscrisă atât în registrul comerţului cât şi în
registrul de asociaţi al societăţii.

Obligaţiile comerciale
Au ca izvor actele juridice (contractele şi actele juridice unilaterale) precum şi
faptele juridice (licite şi ilicite).

Reguli privind formarea societăţilor comerciale:

Principiul liberalităţii contractuale: liberalităţile contractuale constă în dreptul

unei persoane de a încheia orice contract cu orice partener şi clauzele pe care proprietarul
le convine , cu singurele limite impuse de ordinea publică şi bunele moravuri (liberalităţi de
voinţă a părţilor contractuale).

Consecinţele principiului liberalităţii contractuale:

- libertate la exprimarea voinţei la încheierea contractului: orice contract, în sensul de

operaţiune juridică (negotium) se încheie prin simplul acord de voinţă, indiferent de

27
 forma de manifestare a voinţei părţilor. Totuşi, unele contracte se încheie în formă
scrisă pentru probarea lor.

- Liberalitatea probelor în litigiile comerciale: pe lângă probele existente în dreptul

comun, există şi mijloace specifice de probă: corespondenţa acceptată, registre
comerciale, facturi;

Liberalitatea soluţionării litigiului pe calea arbitrajului comercial: prin inserarea în

contract a unei clauze, (clauză compromisorie) prin care convin ca orice litigii ivite în
executarea contractelor să fie soluţionate pe calea arbitrajului.

Limite ale principiului liberalităţii:

1. contractele dictate sau de adeziune: transporturi, asigurări,

furnizarea energiei electrice: nu se poate negocia şi se aderă la
ele.

2. contracte cu clauze impuse de lege: reglementate de legea

469/2002 prin care au fost adoptate unele măsuri privind
întărirea disciplinei contractuale în activitatea comercială.
Funcţionează numai între comercianţi nu şi între comercianţi şi
necomercianţi.

3. contracte cu clauze interzise de lege: legea nr. 193/2000,

stabileşte anumite reguli speciale privind încheierea contractelor
între comercianţi şi consumatori.

Reguli privind încheierea contractelor comerciale:

Contractele se încheie cel mai des între absenţi, prin corespondenţă.

Oferta de a contracta: presupune o propunere a unei persoane adresată altei

persoane de a încheia un contract. Pentru a angaja din punct de vedere juridic, oferta
trebuie să fie precisă, completă, neechivocă şi fermă.

Formularea ofertei poate fi precedată de anumite discuţii şi negocieri între părţi.

Numai oferta cuprinde un angajament juridic care îl obligă pe ofertant.

Acceptarea ofertei: acceptarea este manifestarea voinţei destinatarului ofertei de

a încheia contractul în condiţiile prevăzute în oferta primită. Pentru a constitui acceptare,
manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace sau să exprime neîndoielnic voinţa destinatarului
de a se angaja juridic în condiţiile propuse în ofertă.

Dacă acceptarea este făcută cu rezerve sau în alte condiţii, atunci avem fie un
refuz, fie o contraofertă.

Momentul încheierii contractului: în momentul în care oferta se întâlneşte cu

acceptarea, aceasta având ca efect realizarea acordului de voinţă, atunci contractul se
consideră încheiat. Există 4 teorii în acest sens:

- teoria emisiunii: sau teoria declarării voinţei;

28
 - teoria transmisiunii (teoria expedierii);

- teoria recepţiunii (teoria primirii acceptării);

- teoria informaţiunii (teoria cunoaşterii acceptării);

Contractul sinalagmatic nu se consideră încheiat dacă acceptarea nu a ajuns la

cunoştinţa expeditorului. În practică funcţionează de obicei teoria recepţiunii.

Ca excepţie, art. 36 din codul comercial prevede că atunci când ofertantul cere
executarea imediată a contractului şi un răspuns prealabil de acceptare nu este cerut, după
natura contractului, contractul este perfect îndată ce partea cealaltă a întreprins executarea
lui.

Perfectarea contractelor unilaterale: art. 38 din Codul Comercial prevede că în

contractele unilaterale propunerea este obligatorie îndată ce ajunge la cunoştinţa părţii
căreia îi este făcută (excepţie de la caracterul revocabil al ofertei).

Reguli speciale privind încheierea contractelor comerciale prin mijloace

electronice:

 reguli privind încheierea contractelor la distanţă: OG nr. 130/2000: stabileşte

anumite reguli speciale privind încheierea şi executarea contractelor la distanţă între
comercianţi care furnizează produse sau servicii şi consumatori.

Prin contractul la distanţă se înţelege contractul încheiat între un comerciant şi un

consumator în cadrul unui sistem de vânzare organizat de comerciant care utilizează în
mod exclusiv, înainte şi la încheierea contractului una sau mai multe tehnici de comunicaţie
la distanţă.

Pe baza informaţiilor comerciantului, consumatorul lansează o comandă privind

cumpărarea produsului ori prestarea serviciului. Contractul se consideră încheiat în
momentul primirii mesajului de confirmare de către consumatori referitor la comanda sa,
dacă părţile nu au convenit altfel.

Reguli privind comerţul electronic: acesta este reglementat prin două acte
normative: legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, şi legea 365/2002 privind
comerţul electronic. Înscrisul în formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă
electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice
alte caractere cu semnificaţii inteligibile, destinate a fi citite prin intermediul unui program
informatic sau al unui procedeu similar.

Semnătura electronică reprezintă date în formă electronică care sunt ataşate sau
logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare
între comercianţi.

În privinţa încheierii contractelor cu mijloace electronice, legea stabileşte anumite

prevederi speciale. Astfel, furnizorul de servicii oferă serviciul prin intermediul unei pagini
WEB care cuprinde anumite informaţii generale şi informaţii cu caracter tehnic. Pe baza
informaţiilor oferite de furnizorul de servicii, destinatarul serviciilor trimite furnizorului de

29
servicii, prin mijloace electronice oferta de a contracta. După primirea ofertei, furnizorul de
servicii are obligaţia de a confirma destinatarului primirea ofertei.

Contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a

contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului, dacă părţile nu au convenit în alt mod.

Reguli privind executarea obligaţiilor comerciale:

Preţul în obligaţiile comerciale:

- Adevăratul preţ sau preţul curent: potrivit art. 40 din codul comercial „când
urmează a se hotărî adevăratul preţ sau preţul curent al produselor, al mărfurilor,
transportului, navului (chirie la contractul de închiriere a unei nave), al primelor de
asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice şi al titlurilor industriale, el se ia după
listele bursei sau după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat sau în lipsă de
acestea, după cele ale locului celui mai apropiat”.

- Moneda preferată a preţului: art. 41: dacă moneda prevăzută în contract nu

are curs legal sau comercial în ţară, iar cursul ei nu a fost determinat de părţile
contractante, plata se va putea face în monedă naţională la cursul de schimb din momentul
scadenţei şi la locul plăţii.

Locul executării obligaţiilor comerciale: art. 59: orice obligaţie comercială,

indiferent de obiectul ei trebuie să fie executată în locul arătat în contract. Uneori, locul
executării obligaţiilor comerciale poate rezulta şi din natura operaţiunii ori din intenţia părţii
contractante. În cazul în care locul executării nu rezultă din niciuna din situaţiile de mai sus,
legea prevede că obligaţiile comerciale trebuie executate la locul unde debitorul îşi are
sediul său comercial ori cel puţin domiciliul sau reşedinţa.

Regimul juridic al dobânzilor:

Regula curgerii de drept a dobânzilor în obligaţiile comerciale: art. 43 din codul

comercial stabileşte regulă potrivit căreia datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani
produc dobânzi de drept din ziua când devin exigibile. Deşi dobânzile curg de drept, ele
trebuie cerute de creditori, neputând fi acordate din oficiu.

Condiţiile cerute pentru culegerea dobânzilor:

- obligaţia debitorului să constea în plata unei sume de bani.

- Obligaţia să fie lichidă, adică cuantumul să fie precis determinat;

- Obligaţia să fie exigibilă.

Această regulă a exigibilităţii dobânzilor este aplicabilă numai când plata este
comercială numai pentru creditor. Astfel dobânzile curg de la data punerii în întârziere a
debitorului în condiţiile art. 1088 Cod Civil.

Cuantumul dobânzii comerciale: dobânda legală comercială este reglementată

de OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti. Părţile sunt libere

30
să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea la plată. Dacă aceasta nu este
prevăzută din contract, se va plăti dobânda legală.

În materie comercială, dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă

a BNR şi se aplică indiferent dacă debitorul este sau nu comerciant. În materie
necomercială, dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a BNR diminuat
cu 20%. Nivelul dobânzii legale este cel al ratei dobânzii de referinţă a BNR, anunţat public
prin circulare ale băncii. În relaţiile de comerţ exterior, dobânda legală este de 6%.

Anatocismul în materie comercială: capitalizarea dobânzilor: plata anticipată a

dobânzilor se poate efectua pe cel mult 6 luni. Dobânda încasată rămâne bine dobândită
creditorului, indiferent de variaţiile ulterioare. Dobânda se calculează numai asupra
cuantumului sumei de bani, însă, legea admite că dobânzile se pot capitaliza şi pot produce
dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiată în acest sens.

Corelaţia între dobânzi - daune interese şi dobânzi-penalităţi: dobânzile nu se

pot cumula cu daunele interese, pentru că ele sunt în realitate daune interese de întârziere.
Ele sunt permise în cazuri expres prevăzute de lege (când mandatarul care schimbă
destinaţia sumelor de bani pe care le-a primit de la mandant).

Cât priveşte penalităţile, acestea pot fi prevăzute în contract sub forma unei clauze
penale pe care debitorul obligaţiei băneşti o va achita creditorului în cazul întârzierii în
executarea obligaţiilor. Acestea nu se pot cumula cu dobânzile, pentru că s-ar realiza o
dublă reparaţie pentru aceeaşi abatere.

Interdicţia acordării termenului de graţie: în obligaţiile comerciale, judecătorul nu

poate acorda termenul de graţie permis de art. 1021 Cod Civil, deoarece această interdicţie
îşi găseşte fundamentul în exigenţele activităţii comerciale întrucât executarea la termen a
obligaţiei comerciale constituie şi o necesitate pentru buna desfăşurare a acestei activităţi
de comerţ.

Condiţiile aplicării interdicţiei:

- obligaţia debitorului să rezulte dintr-un contract sinalagmatic;

- contractul trebuie să prevadă un termen de executare;

- obligaţia debitorului trebuie să aibă caracter comercial;

Solidaritatea codebitorilor:

Prezumţia de solidaritate a codebitorilor: art. 42 prevede: în obligaţiile comerciale,

codebitorii sunt ţinuţi solidari, afară de stipulaţiile contrare. Părţile pot înlătura prin convenţia
lor solidaritatea. Prezumţia de solidaritate se extinde si asupra fideiusorului. Alin.2 din art
42, aceeaşi prezumţie există şi contra fideiusorului, chiar necomerciant care garantează o
obligaţie comercială.

În cazul fapteilor de comerţ unilaterale sau mixte, se extinde această solidaritate

numai când contractul sau actul care se încheie, prin natura lui, este unul comercial.

31
Curs nr.7 15 aprilie 2009

Probele în materie comercială

Noţiunea de probe comerciale:
Potrivit art. 46 Cod comercial, obligaţiile comerciale se probează cu:
- acte autentice
- cu acte sub semnătură privată
- cu facturi acceptate,
- Prin corespondenţă;
- Cu registrele comerciale ale părţilor;
- Prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă.

Instrumentul probatoriu în dreptul comercial trebuie în primul rând să facă deplină

credinţă pentru a consolida creditul comercial. În al doilea rând trebuie să fie uşor de
confecţionat pentru a nu stânjeni celeritatea în circulaţia bunurilor. În al treilea rând trebuie
să fie uşor de administrat pentru a asigura securitatea în justiţie a cauzelor comerciale.

Probele în dreptul comun:

Dovada actelor şi a faptelor juridice se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin
mărturisire, prin expertiză sau prin prezumţii.

Proba prin înscrisuri: multitudinea actelor juridice pe care le încheie comercianţii

împiedică pe aceştia să redacteze înscrisuri. De aceea, în materie comercială înscrisurile
au un rol mai redus ca mijloc de probă faţă de situaţia din dreptul comun. În mod
excepţional, în anumite cazuri, codul comercial şi anumite legi comerciale menţionează că
anumite acte juridice trebuie să fie încheiate în forma scrisă prevăzută de lege.

Data actelor comerciale: potrivit art. 57 Cod Comercial, data actelor şi a

contractelor comerciale trebuie să arate locul, ziua, luna şi anul. Data poate fi opusă terţilor
prin toate mijloacele de probă. În cazul înscrisurilor autentice, menţiunea datei actului este
data încheierii de autentificare.

Proba cu martori: potrivit art. 46 Cod Comercial, obligaţiile comerciale se

probează cu martori ori de câte ori instanţa judecătorească consideră că este necesar.
Această probă poate fi folosită şi contra unui înscris peste ceea ce cuprinde înscrisul sau
pentru ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în urma, sau pe timpul confecţionării
înscrisului.

Probele specifice dreptului comercial:

Art. 46 cod comercial reglementează ca mijloace de probă facturile acceptate,
corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.

Facturile acceptate: factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin
care se constată executarea unei operaţiuni comerciale. Emiterea unei facturi este legată
cel mai adesea de operaţiunile de vânzare-cumpărare, adică factura se întocmeşte de
vânzător şi se transmite cumpărătorului. Factura trebuie să cuprindă anumite menţiuni

32
referitoare la părţile care încheie contractul, referitoare la marfă, adică la cantitatea şi
calitatea acesteia, menţiuni referitoare la preţul mărfii, menţiuni referitoare la transportul
mărfii, precum şi acele condiţii de predare a acesteia.

Factura trebuie întocmită în dublu exemplar şi se trimite destinatarului odată cu

marfa. Destinatarul va restitui emitentului duplicatul facturii acceptate în condiţiile legii.

Factura comercială face dovadă împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului.

Dacă factura este acceptată de destinatar, adică de cumpărător, ea face dovadă şi
împotriva emitentului. Factura face dovadă în legătură cu existenţa actului juridic şi cu
executarea operaţiunii care constituie obiectul ei.

Acceptarea facturii poate fi expresă sau tacită. Acceptarea facturii este expresă
când destinatarul semnează cu menţiunea acceptat pe un exemplar al facturii pe care îl
restituie emitentului. De asemenea, acceptarea este expresă şi în situaţia în care
destinatarul confirmă factura printr-o scrisoare sau telegramă.

Acceptarea facturii este tacită în cazul când ea rezultă din manifestarea de voinţă
care atestă acceptarea facturii (ex.: revânzarea mărfii). Simpla tăcere a destinatarului nu
poate avea valoarea unei acceptări tacite a facturii.

Corespondenţa comercială: cel mai adesea, contractele comerciale între absenţi

se încheie prin corespondenţă. Încheierea unui contract comercial poate să rezulte dintr-un
schimb de scrisori, telegrame, note, prin fax sau prin corespondenţă electronică. Înscrisurile
expediate şi primite de comerciant, care constituie corespondenţa comercială fac parte din
categoria înscrisurilor sub semnătură privată.

Registrele comerciale: între obligaţiile comercianţilor legea prevede şi acea

obligaţie de a ţine o evidenţă a activităţii comerciale prin intermediul registrelor comerciale.
Potrivit legii 82/1991, registrele pe care trebuie să le ţină comercianţii sunt: registrul jurnal,
registrul inventar, registrul carta mare.

Registrele, au pe lângă funcţiile de cunoaştere, evidenţă şi control a activităţii

comerciale, şi o funcţie probatorie. Acestea registre pot fi folosite ca mijloc de probă în
litigiile dintre comercianţi şi în anumite limite în litigiile dintre comercianţi şi necomercianţi. În
raporturile dintre comercianţi, registrele comerciale au o forţă probantă diferită, după cum
acestea au fost legal ţinute, sau au fost ţinute fără respectarea dispoziţiilor legale.

Registrele comerciale corect ţinute: art. 50 Cod Comercial prevede că registrele

comerciale ţinute în regulă pot face probă în justiţie între comercianţi pentru actele şi faptele
de comerţ. Registrele comerciale pot fi folosite ca mijloace de probă nu numai contra
comerciantului care le ţine, ci şi în favoarea acestuia. În privinţa folosirii registrelor contra
comerciantului care le ţine, aceasta este o aplicare a regulii generale potrivit căreia,
înscrisurile fac dovadă împotriva celui care le emană.

Referitor la posibilitatea folosirii registrelor în favoarea comerciantului care le ţine,

codul comercial derogă de la principiul dreptului comun, conform căruia nimeni nu îşi poate
constitui un mijloc de probă pentru a se servi de el în eventualele litigii. Această derogare a
legii se explică prin natura şi funcţiile registrelor comerciale precum şi prin condiţiile instituie
pentru ţinerea lor. Registrele comerciale au forţă probantă atât contra comerciantului care le

33
ţine cât şi în favoarea acestuia, numai dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite de lege şi
anume:
- registrele să fie obligatorii;
- registrele să fie legal ţinute;
- litigiul să fie angajat între comercianţi;
- litigiul să privească acte şi operaţiuni care constituie fapte de comerţ.

Registrele comerciale nelegal ţinute: dacă registrele pe care comercianţii sunt

obligaţi a le avea nu sunt legal ţinute, ele pot fi folosite ca mijloc de probă numai contra
comerciantului căruia îi aparţin, nu şi în favoarea sa. Aceste registre au forţă probantă
împotriva comerciantului care l-a ţinut, deoarece având valoarea unor înscrisuri, ele fac
dovadă contra celui de la care emană.

Deoarece nu au fost ţinute în condiţii prevăzute de lege, aceste registre nu asigură

acele garanţii veridice necesare, şi nu pot fi folosite ca mijloc de probă în favoarea
comerciantului căruia îi aparţin.

Referitor la forţa probantă a registrelor comerciale, în litigiile dintre comercianţi şi

necomercianţi codul comercial nu cuprinde nicio reglementare. Potrivit codului civil,
registrele unui comerciant pot fi folosite de către necomerciant ca mijloc de probă împotriva
comerciantului căruia aparţin aceste registre. Posibilitatea folosirii registrelor de către un
necomerciant contra comerciantului se explică prin aceea că înregistrările efectuate în
registrele comerciale sunt considerate adevărate mărturisiri ale comerciantului.

Codul comercial reglementează două modalităţi de folosire a registrelor comerciale:

- înfăţişarea registrelor: constă în prezentarea acestora, la cererea părţilor sau din

oficiu pentru a se extrage din ele numai ceea ce se referă la litigiul dintre părţi.

- comunicarea registrelor: constă în punerea la dispoziţia părţilor a registrelor în

totalitate pentru a fi examinate. Această examinare se realizează prin hotărârea
instanţei judecătoreşti la domiciliul părţii interesate, la grefa instanţei sau în alt loc.

Prescripţia extinctivă:
Constă în pierderea dreptului creditorului de a obţine o hotărâre judecătorească în
temeiul căruia să se poată proceda la executarea silită, a obligaţiilor în urma neexercitării
acţiunii în justiţie în intervalul prevăzut de lege. Prescripţia extinctivă este reglementată în
materie comercială de codul comercial şi de prevederile decretului nr. 167/1958 dar şi de
alte acte normative specifice dreptului comercial.

Termenul de prescripţie în materie comercială este de 3 ani. Termenele speciale

de prescripţie:

- decretul din 1958 prevede un termen de 3 ani de zile referitor la acţiunile care derivă
din contractul de societate.

- Codul comercial stabileşte un termen de prescripţie de 2 ani pentru acţiunile

mijlocitorilor pentru plata drepturilor lor;

34
 - Tot codul comercial reglementează drepturile de prescripţie privind acţiunile contra
cărăuşului în temeiul contractului de transport: 6 luni dacă expedierea a fost făcută în
Europa şi un an dacă s-a făcut în ţările extraeuropene.

- Legea 31/1990 prevede 2 termene de prescripţie: un termen de 6 luni pentru

acţiunile în daune ale fondatorilor împotriva societăţii şi un termen de 3 ani pentru
restituirea dividentelor;

- Legea 11/1991 stabileşte un termen de un an de zile pentru acţiunea în daune pentru

prejudiciile cauzate prin fapte de concurenţă neloială.

În materie comercială prescripţia începe să curgă:

a) în cazul acţiunilor derivate din contractul de societate, prescripţia curge din ziua când
obligaţia a ajuns la termen.
b) În cazul acţiunii mijlocitorilor, prescripţia începe să curgă din ziua terminării afacerii;
c) În cazul acţiunii contra cărăuşului, prescripţia curge în cazul pierderii totale a
bunurilor, de la data când bunurile trebuiau să ajungă la destinaţie, iar în cazul
pierderii parţiale, din ziua primirii bunurilor de către destinatar.
d) Termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de legea 31/1990 curge de la data
adunării generale a acţionarilor, iar termenul de 3 ani curge de la data distribuirii
dividendelor.

Grupurile de interes economic

Prin legea nr. 161/2003 au fost reglementate două entităţi care pot desfăşura o activitate
comercială, şi anume:
I. grupurile de interes economic (GIE);
II. grupurile europene de interes economic (GEIE)

Grupurile de interes economic:

Reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice
constituită pe o perioadă determinată în scopul dezvoltării activităţii economice a membrilor
săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. Grupul de interes economic
are următoarele trăsături:

a. grupul de interes economic este o asociere bazată pe un contract. Cuprinde două

sau mai multe persoane fizice sau juridice, comercianţi sau necomercianţi, fără a
putea depăşi un număr de 20 de persoane;

b. GIE este persoană juridică şi fiind un subiect de drept, participă în nume propriu la
toate raporturile juridice.

c. GIE urmăreşte un scop patrimonial, adică se constituie în scopul înlesnirii şi

dezvoltării activităţii economice a membrilor săi. Activitatea grupului trebuie să se
raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi să aibă un caracter accesoriu
faţă de activitatea membrilor săi.

35
 d. GIE poate avea calitatea de comerciant sau de necomerciant: criteriul de deosebire îl
reprezintă caracterul activităţii: grupul va avea calitatea de comerciant dacă actele
sau faptele pe care le desfăşoară sunt fapte de comerţ.

e. GIE răspunde pentru obligaţiile sale faţă de terţi. Membrii grupului răspund nelimitat
şi solidar pentru obligaţiile grupului.

Constituirea grupului de interes economic: acesta se constituie prin contract de

societate sau printr-un act constitutiv, iar acesta trebuie să aibă formă autentică, după care
se înmatriculează în registrul comerţului. GIE se poate constitui cu sau fără capital, adică
membrii grupului pot conveni să afecteze anumite bunuri pentru desfăşurarea activităţii,
adică să formeze un capital social al grupului.

Grupul de interes economic nu poate avea drept scop obţinerea de profit pentru
sine, adică, dacă din activitatea grupului rezultă profit, acesta se distribuie în totalitate, în
mod obligatoriu în cotele prevăzute de actul constitutiv către membrii grupului, iar în situaţia
în care cheltuielile grupului depăşesc veniturile, diferenţa va fi acoperită de membrii
grupului.

Firma grupului trebuie să cuprindă o denumire proprie urmată de „Grup de interes

economic” scris în întregime sau prescurtat „GIE”. Acesta se înmatriculează în registrul
comerţului la cererea administratorului grupului în termen de 15 zile de la autentificarea
actului constitutiv. Are obligaţia să publice în Monitorul Oficial actul constitutiv al grupului.

Funcţionarea grupului de interes economic:

Membrii grupului formează Adunarea generală a grupului ca organ suprem de

deliberare şi decizie. Condiţiile privind adoptarea hotărârilor se stabilesc prin actul
constitutiv. Legea prevede că pentru modificarea actului constitutiv este obligatoriu votul
unanim al membrilor.

GIE este administrat de persoane anumite împuternicite care se numesc

administratorii grupului care sunt desemnaţi prin actul constitutiv sau sunt aleşi prin votul
unanim al membrilor grupului. Administratori pot fi persoane fizice sau juridice.

Membrii grupului au dreptul de a se informa asupra gestiunii grupului prin

consultarea documentelor întocmite de administratori sau în cele prevăzute în actul
constitutiv. GIE nu are cenzori.

Calitatea de membru a grupului încetează prin:

- retragere;
- excludere;
- cesiunea părţilor de interes;
- prin deces;
- prin încetarea personalităţii juridice ale unui membru:

Dacă actul constitutiv nu prevede, grupul continuă să existe şi după unul sau mai
mulţi membri s-a retras, a fost exclus, etc. GIE îşi încetează existenţa ca persoană juridică
prin dizolvare şi lichidare. Cauzele sunt aceleaşi ca şi la societăţile comerciale.

36
 De asemenea, GIE aflat în insolvenţă va fi supus procedurii reorganizării judiciare
sau a falimentului în condiţiile prevăzute de lega 85/2006.

Grupurile europene de interes economic:

Asociere dintre două sau mai multe persoane fizice sau juridice constituită pe o
perioadă determinată sau nedeterminată în scopul dezvoltării activităţii economice dintre
membrii săi GEIE se constituie pe baza unui contract de asociere care poate fi denumit şi
act constitutiv şi se înregistrează într-un registru special desemnat în acest scop de către
statul pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul.

Membrii ai grupului pot fi:

1. companii sau firme precum şi alte persoane juridice de
drept public sau privat care au fost înfiinţate în conformitate cu legislaţia unui stat
membru al Uniunii Europene;
2. persoane fizice care desfăşoară activităţi economice ori
care furnizează servicii pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană.

Curs nr.8 22 aprilie 2009

Contractele comerciale

Contractul de vânzare-cumpărare comercială

NOŢIUNEA:
Reglementarea legală: codul comercial, art. 60-73, unde sunt reglementate despre
preţul vânzării, transferul dreptului de proprietate, riscurile contractuale, despre consecinţele
neexecutării obligaţiilor părţilor.

Codul comercial nu dă o definiţie clară a acestui contract. Art. 1 prevede că în

materie comercială se aplică legea de faţă, iar art. 2 spune că unde nu avem reglementări
se aplică codul civil (art. 1294-1404).

Datorită faptului că vânzarea-cumpărarea comercială este cea mai des uzitată în

cadrul raporturilor juridice dintre comercianţi, aceasta face obiectul unei reglementări
speciale. Vânzarea-cumpărarea comercială reprezintă instrumentul juridic prin intermediul
căruia se realizează atât producţia cât şi schimbul mărfurilor, şi de asemenea reprezintă
obiect al contractelor de intermediere (contractul de comision, contractul de consignaţie,
contractul de mandat).

Obiect al vânzării cumpărării comerciale îl pot forma, sub aspectul bunurilor

formate, numai bunurile mobile, corporale sau incorporale, determinate sau determinabile în
viitor.

COMERCIALITATEA CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE:

deosebirea dintre vânzarea-cumpărarea civilă şi cea comercială este numai de ordin
funcţional, şi este dată de funcţia economică a contractului de vânzare-cumpărare

37
comercială, şi anume interpunerea în schimbul bunurilor. Această funcţiei îi conferă caracter
comercial.

Trăsătura esenţială a vânzării-cumpărării comerciale este dată de intenţia de

revânzare.

Definiţia vânzării-cumpărării comerciale: acel contract prin intermediul căruia o

parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către
cealaltă parte (cumpărător) care se obligă să plătească o sumă de bani drept preţ.

Caracterele juridice ale vânzării cumpărării: contract bilateral, cu titlu oneros,

consensual, comutativ şi translativ de proprietate.

Condiţiile de validitate ale vânzării-cumpărării comerciale:

Consimţământ: promisiunea unilaterală de vânzare: când cumpărătorul,
prevăzând un interes de a cumpăra un bun, acesta îşi rezervă dreptul de a-şi manifesta
voinţa în viitor prin acceptarea ofertei făcută de către vânzătorul bunului. Promisiunea
unilaterală reprezintă un contract şi nu un act juridic unilateral ca în cazul ofertei de a
contracta.
O varietate e promisiunii de vânzare o reprezintă pactul de preferinţă: proprietarul
unui bun se obligă faţă de beneficiarul promisiunii ca în cazul în care va vinde bunul, să îi
acorde preferinţă la preţ egal.

Capacitatea părţilor: se aplică regulile din dreptul comun: pot vinde şi pot
cumpăra toţi aceia cărora nu le este interzis de legea civilă. Cu privire la incapacităţi se
aplică regulile din dreptul comun la care se adaugă două specifice:
- interdicţia încheierii de către prepus a unor operaţiuni de natura comerţului cu care el
este însărcinat;
- interdicţia încheierii de către asociaţii cu răspundere nelimitată a unor operaţiuni care
ar aduce atingere intereselor societăţii comerciale în care aceştia deţin calitatea de
asociaţi comanditaţi sau asociaţi în nume colectiv.

Obiectul contractului: vânzarea-cumpărarea comercială are ca obiect bunuri

corporale sau incorporale, determinate sau determinabile, viitoare sau actuale. Condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească sunt aceleaşi ca în dreptul comun: să se afle în circuitul
comun, să fie la momentul încheierii contractului, să fie determinat sau determinabil şi să fie
proprietatea vânzătorului.

Preţul: să fie în bani, real şi determinabil. Vânzarea pe un preţ nedeterminat în

contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unui mod de a-l determina. Acest mod
se face prin raportarea la adevăratul preţ sau preţul curent. Prin adevăratul preţ se înţelege
preţul stabilit prin listele bursei sau mercurialele locului încheierii contractului sau ale locului
executării acestuia sau prin orice mijloc de probă.

Determinarea preţului poate fi încredinţată unui arbitru care acţionează ca un

mandatar al ambelor părţi şi în interesul amândurora. Dacă această terţă persoană refuză
s-au se află în imposibilitatea de a stabili preţul, instanţa de judecată va desemna o altă
persoană înlocuitoare, spre deosebire de dreptul civil unde contractul nu produce niciun
efect.

38
 Efectele contractului de vânzare cumpărare comercială:
Constau în transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului de la vânzător la
cumpărător precum şi în naşterea unor obligaţii în sarcina ambelor părţi cu privire la bunul
vândut şi la preţul care trebuie plătit.
Cu privire la transmiterea proprietăţii: se aplică regula transmiterii de drept asupra
proprietăţii în momentul realizării acordului de voinţă, excepţie făcând lucrurile determinate
generic, în care transferul proprietăţii operează la momentul individualizării, bunurile viitoare
precum şi contractul cu termen sau condiţie (la împlinirea termenului sau realizarea
condiţiei).

Reguli speciale stabilite de codul comercial:

1. transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor determinate
generic care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului.;
2. vânzătorul procură mărfurile de pe o anumită piaţă şi le vinde: riscul
este suportat de vânzător până la momentul predării;
3. transmiterea proprietăţii asupra mărfurilor care se transportă pe apă:
regula este acea a ajungerii vasului la destinaţie în bună stare şi în termenul convenit
de părţi. Dacă în cursul transportului, datorită unei împrejurări fortuite, vasul este
avariat, mărfurile vor fi transbordate pe un alt vas, caz în care contractul de vânzare-
cumpărare subzistă. Avariile din timpul călătoriei sunt de natură să atragă
rezoluţiunea contractului dacă mărfurile sunt atât de deteriorate încât nu mai pot
servi întrebuinţării iniţiale.
In această situaţie, cumpărătorul va putea opta pentru primirea mărfurilor în starea
în care se află sau să ceară rezoluţiunea contractului ori o scădere proporţională de preţ.

Obligaţiile părţilor: să predea bunul şi să-l garanteze contra evicţiunii totale sau
parţiale şi contra viciilor ascunse.

Cu privire la garanţia asupra viciilor ascunse: art. 70 din codul comercial prevede
faptul că cumpărătorul unor mărfuri sau producte provenind dintr-o altă piaţă este dator să
denunţe vânzătorului viciile aparente în termen de 2 zile de la primire ori de câte ori un timp
mai îndelungat nu ar fi necesar din cauza condiţiilor excepţionale în care se află lucrul
vândut sau persoana cumpărătorului.

Din momentul în care au expirat cele două zile, cumpărătorul nu mai poate reclama
aceste vicii. Codul comercial cuprinde anumite dispoziţii referitoare la calitatea şi condiţiile
mărfii vândute. Este vorba de art. 71, 72 din codul comercial, potrivit cărora, la cererea
vânzătorului sau a cumpărătorului, instanţa e judecată poate dispune constatarea de către
unul sau mai mulţi experţi a calităţii şi stării în care se află marfa vândută.

Garanţia calităţii produselor în condiţiile reglementării speciale a protecţiei

consumatorului: OG nr.21/1992 privind protecţia consumatorului reprezintă reglementarea
de bază în această materie. Mai există şi codul consumului (legea 296/2004). Legea
245/2004 privind securitatea generală a produselor, legea 449/2003 privind vânzarea
produselor şi garanţiile asociate acestora, legea 608/2001 privind evaluarea conformităţii
produselor, legea 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate
de produsele defecte.

OG nr.21/1992 ne arată faptul că toţi consumatorii au dreptul de a fi protejaţi

împotriva riscului de a achiziţiona produse care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea
39
ori securitatea ori să le afecteze interesele legitime. Aceştia au dreptul de a fi despăgubiţi
pentru prejudiciile generate de calitatea necorespunzătoare a produselor achiziţionate.

Actul normativ menţionat instituie răspunderea pentru calitatea produselor în

termenul de garanţie. Consumatorii au dreptul la remedierea sau înlocuirea gratuită a
produselor achiziţionate precum şi la despăgubiri în cazul pierderii suferite ca urmare a
deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie. Ordonanţa defineşte termenul de
garanţie ca fiind limita de timp stabilită de producător în cadrul căreia produsul achiziţionat
trebuie să îşi păstreze caracteristicile calitative prescrise de producător.

Termenul de valabilitate al unul produs priveşte timpul sau termenul în care acesta
poate fi folosit.

Răspunderea pentru calitatea produselor în cadrul duratei medii de utilizare a

acestora: după expirarea termenului de garanţie, consumatorii pot pretinde remedierea sau
înlocuirea produselor care nu pot fi utilizate potrivit scopului pentru care au fost realizate.
Această neutilizare este dată de viciile ascunse apărute în durata medie de utilizare a
produsului respectiv.

În cazul lipsei conformităţii, consumatorul are dreptul să i se aducă produsele la

conformitate, fără plată, prin reparare sau înlocuire, în funcţie de opţiunea sa ori să ceară o
reducere proporţională de preţ sau rezoluţiunea contractului.

Legea 240/2004: instituie răspunderea producătorului pentru prejudiciul actual şi

cel viitor cauzat de produsul său: pentru angajarea răspunderii, păgubitul trebuie să facă
dovada prejudiciului, a existenţei defectului şi a raportului de cauzalitate dintre acestea.

Dreptul la acţiune pentru apărarea pagubei este termenul de prescripţie de 3 ani şi

curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască despre existenţa
pagubei, a defectului şi a identităţii producătorului, dar nu mai târziu de împlinirea unui
termen de 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul în circulaţie.

Obligaţiile cumpărătorului: să plătească preţul la termenul şi cuantumul stipulate

în contract, de a lua în primire bunul vândut şi de a suporta cheltuielile vânzării.

Dobânda legală este reglementată de OG nr.9/200 potrivit căreia acest nivel al

dobânzii legale se stabileşte lunar printr-o circulară a BNR care se publică în Monitorul
Oficial.
Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale:

Art.67 din Codul comercial, ne arată ca dacă mai înainte de expirare termenului
fixat pentru executarea contractului, una din părţi oferă celeilalte predarea lucrului vândut
sau plata preţului, iar acesta nu-şi execută obligaţia la termenul fixat, atunci contractul se va
considera desfiinţat ope legis în favoarea părţii care şi-a executat obligaţia.
Dacă în contract s-a stipulat un termen esenţial, nerespectarea acestuia atrage de
asemenea rezoluţiunea de drept a contractului.

Reguli speciale privind anumite vânzări:

40
 Vânzarea în afara spaţiilor comerciale: este reglementată de OG nr. 106/1999
care instituie regimul juridic al acestor contracte.

Situaţii în care intervine încheierea acestui tip de contract:

1. când vânzarea are loc în timpul unei deplasări organizate de comerciant în afara
spaţiilor sale comerciale;
2. vânzarea are loc în timpul unei vizite efectuate de comerciant la locul de muncă al
consumatorului ori la domiciliul acestuia sau în alte locuri publice;

Curs nr.9 29 aprilie 2009

Contractele de intermediere

Contractul de mandate:
Noţiunea şi deosebirile dintre contractul de mandat civil şi cel comercial:

Normele speciale privind contractul de mandat comercial sunt cuprinse în art. 374-
391 Cod comercial.
Contractul de mandat este contractul în temeiul căruia o persoană numită mandatar
se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane, care i-a dat împuternicirea,
persoană care se numeşte mandant, anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte
de comerţ.

Deosebiri: mandat comercial şi civil:

a. obiectul contractului: contractul de mandat civil are ca obiect încheierea actelor
juridice civile, pe când cel comercial are ca obiect încheierea actelor juridice care
sunt fapte de comerţ pentru mandant.

b. Mandatul comercial este cu titlu oneros faţă de cel civil care de regulă e cu titlu
gratuit. Chiar dacă părţile nu au prevăzut expres în contract plata unei remuneraţii,
mandantul datorează remuneraţia mandatarului deoarece în codul comercial este
prevăzut că mandatul comercial nu se prezumă a fi gratuit.

c. Dacă mandatul civil este unul cu reprezentare, mandatul comercial este atât cu
reprezentare cât şi fără reprezentare (contractul de comision);

d. Puterile mandatarului: în cazul mandatului civil împuternicirea trebuie să precizeze

riguros puterile mandatarului, pe când în cel comercial puterile mandatarului sunt mai
mari. Mandatarul are o libertate mai mare.

Condiţiile de valabilitate ale contractului de mandat: pentru a fi valabil încheiat,

acesta trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru orice contract:
consimţământ, capacitate, cauză, obiect.

Consimţământul: contractul de mandat se încheie prin acordul de voinţă al

mandantului precum şi al mandatarului. Mandatul poate fi expres sau tacit. Pentru a fi tacit,
trebuie să rezulte din activitatea de îndeplinire a mandatului.

41
 Mandatarul care nu voieşte să primească însărcinarea mandantului are obligaţia ca
în cel mai scurt termen să-l înştiinţeze pe acesta despre refuzul său. Mandatul comercial se
acordă în formă scrisă (procură, împuternicire, delegaţie). Procura poate fi dată sub forma
scrisă, sub semnătură privată sau sub forma înscrisului autentic.
În funcţie de puterile mandatarului, mandatul poate fi general sau special. Dacă
mandatul este general, mandatarul poate să încheie orice acte juridice care sunt
comerciale, cu excepţia acelor acte juridice pentru care legea impune un mandat special. În
mandatul special, mandatarul poate să încheie un act juridic sau anumite operaţiuni
determinate.
De regulă, pentru actele de dispoziţie, ca ipotecarea unui imobil, semnarea actului
constitutiv al unei societăţi comerciale, încheierea unei tranzacţii financiare, este necesară
procură specială.

Capacitatea părţilor: mandantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuşi

actele juridice care urmează să fie încheiate în numele său de către mandatar. Cum acele
acte juridice care trebuie încheiate sunt fapte de comerţ pentru mandant, înseamnă că
acesta trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Mandatarul trebuie să aibă capacitate
de exerciţiu deplină deoarece trebuie să exprime un consimţământ valabil.

Obiectul contractului: în contractul de mandat, obiectul acestuia este tratarea de

afaceri comerciale (rezolvarea unor afaceri comerciale).

Cauza contractului: acesta trebuie să îndeplinească condiţiile comune valabile

tuturor actelor juridice: cauza să fie reală, licită, morală şi să nu contravină regulilor de
convieţuire socială.

Efectele contractul de mandat comercial: contractul de mandat dă naştere la

anumite obligaţii în sarcina părţilor contractante:

Obligaţiile mandantului:

 Este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru

executarea mandatului, adică să pună la dispoziţia mandatarului toate informaţiile,
toate documentele pe care mandantul le deţine şi care ar fi utile mandatarului. Dacă
sunt necesare anumite cheltuieli, mandantul trebuie să avanseze anumite sume de
bani care sunt necesare mandatarului.

 Mandantul este obligat să plătească mandatarului remuneraţia datorată. Aceasta

este prevăzută în contractul de mandat, iar în absenţa unor precizări în contract,
remuneraţia este stabilită de către instanţa de judecată. Mandantul datorează
remuneraţia şi în situaţia în care afacerea sau activitatea comercială nu a reuşit.

 Este obligat să restituie cheltuielile făcute de mandatar necesare pentru executarea

contractului.

Obligaţiile mandatarului:

• Are obligaţia să execute mandatul, adică să încheie acele acte juridice pentru
care a fost împuternicit de mandat. În activitatea comercială este însă
necesară o mai mare libertate de acţiune a mandatarului, adică acesta poate

42
 să depăşească puterile pentru care a fost împuternicit dacă are ca scop
îndeplinirea contractului.
În cazul în care au fost numiţi mai mulţi mandatari şi prin contract se dispune că
aceştia trebuie să lucreze împreună, mandatarii sunt în drept să îndeplinească contractul
dacă majoritatea celor numiţi au acceptat însărcinarea respectivă.

Dacă în situaţia în care nu s-a precizat că mandatarii trebuie să lucreze împreună,

fiecare mandatar poate lucra fără consimţământul celorlalţi. În toate cazurile, comanditarii
răspund solidar pentru îndeplinirea mandatului încredinţat.

• Mandatarul este obligat să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi cu

promptitudinea bunului proprietar. El trebuie să respecte clauzele prevăzute în
contract, iar dacă nu se conformează acestor instrucţiuni, va răspunde pentru
prejudiciile cauzate mandantului.

• Mandatarul este obligat să îl înştiinţeze pe mandant despre executarea

contractului. Dacă în intervalul de timp dintre numirea mandatarului şi
executarea mandatului, condiţiile avute în vedere au suferit unele modificări,
legea impune mandatarului obligaţia de a-l înştiinţa pe mandant asupra
acestor schimbări.

• Mandatarul are obligaţia să plătească dobânzi la sume de bani care sunt

cuvenite mandantului. Dacă în executarea mandatului a încasat anumite sume
de bani care erau cuvenite mandantului, mandatarul care nu a remis sumele
de bani ori nu le-a consemnat pe numele mandantului va fi obligat să
plătească dobândă pentru acele sume, chiar dacă acestea nu au fost folosite
de către mandatar.

Privilegiul mandatarului: în scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi

conferă un privilegiu special prin care i se garantează satisfacerea drepturilor sale băneşti
de către mandant. În aceste drepturi băneşti intră remuneraţia, acele cheltuieli făcute de
către mandatar pentru executarea contractului precum şi unele despăgubiri pentru
prejudiciul suferit de mandatar pentru îndeplinirea contractului.

Privilegiul se exercită asupra tuturor bunurilor mandantului pe care mandatarul le

deţine pentru executarea mandatului. În cazul în care bunurile mandantului au fost vândute
de mandatar, privilegiul se poartă asupra preţurilor, sau asupra preţului.

Dacă mandantul a fost supus procedurii insolvenţei, privilegiul mandatarului se

exercită potrivit dispoziţiilor legii nr.85/2006. potrivit acestei legi, creanţele mandatarului au
prioritate faţă de oricare altă creanţă, împotriva mandantului.

Pentru a asigura publicitatea privilegiului faţă de terţi acesta trebuie înscris în arhiva
electronică de garanţii reale mobiliare. Pentru a pretinde dreptul de garanţie, mandatarul
trebuie să îl notifice pe mandant că acesta are să-i dea o anume sumă de bani, cu somaţia
ca aceasta să fie achitată în termen de 5 zile.

În caz de neplată a datoriilor va proceda la vânzarea bunurilor care sunt supuse

privilegiului. Mandantul este în drept să facă opoziţie la instanţa judecătorească şi comunică
mandatarului în termen de 3 zile de la primirea notificării. Dacă termenul pentru care
formularea opoziţiei a expirat fără ca mandantul să facă opoziţie, sau opoziţia a fost
43
respinsă, mandatarul poate, fără a îndeplini o altă formalitate, să treacă la vânzarea
bunurilor mandantului.

Vânzarea bunurilor se face la preţul curent cu ajutorul unui ofiţer public care este
însărcinat cu asemenea acte, în situaţia bunurilor care au un preţ la bursă sau în târg.
Această vânzare se poate face prin licitaţie publică dacă bunurile nu au un preţ fixat.

Încetarea contractului de mandat: contractul de mandat încetează de regulă prin

realizarea împuternicirii care a fost dată de mandant mandatarului. Se întâlnesc şi anumite
situaţii de natură obiectivă sau subiectivă care duc la stingerea contractului de mandat:
- revocarea mandatarului de către mandant;
- renunţarea mandatarului
- Moartea, interdicţia, insolvabilitatea, mandatarului.

Contractul de comision:
Noţiunea şi caracterele contractului de comision: este reglementat de art. 405
Cod Comercial. Este definit ca un contract prin care o parte numită comisionar se obligă
pe baza împuternicirii celeilalte părţi, numită comitent, să încheie anumite acte sau fapte de
comerţ în nume propriu dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii numite
comision.

Datorită acestor elemente care îl definesc, contractul de comision apare ca o

varietate al contractului de mandat, de aceea, contractul de comision este unul de mandat
comercial fără reprezentare. Cele două contracte se aseamănă prin obiectul lor, adică au ca
obiect tratarea (desfăşurarea) de afaceri comerciale şi că în ambele contracte actele juridice
se încheie cu terţe persoane, pe seama altei persoane care a dat împuternicirea.

Deosebirea dintre cele două contracte priveşte structura lor, şi anume: în cazul
mandatului, mandatarul are un drept de reprezentare, şi anume el încheie acte în numele şi
pe seama mandantului, pe când în contractul de comision, comisionarul nu beneficiază de
dreptul de reprezentare, adică el încheie acte juridice în nume propriu dar pe seama
comitentului.

Caracterele contractului de comision:

- este un contract bilateral, adică dă naştere la obligaţii în şansele ambelor părţi.
- Contract cu titlu oneros, adică prin încheierea lui ambele părţi urmăresc realizarea
unor beneficii.
- Contractul de comision este unul consensual, adică el ia naştere prin simplul acord
de voinţă al părţilor.

Condiţiile de valabilitate al contractului de comision: este valabil încheiat dacă

sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 948 Cod Civil, care se referă la consimţământ,
capacitate, obiect şi cauză.

Consimţământul: Deoarece contractul de comision este un mandat fără

reprezentare, el are la bază împuternicirea pe care comitentul o conferă comisionarului de a
încheia anumite acte juridice, cu precizarea condiţiilor în care va acţiona comisionarul.

Această împuternicire este un act unilateral care exprimă voinţa comitentului şi

poartă denumirea de procură. Ca şi în cazul mandatului, comisionul poate fi expres sau
44
tacit. Acceptarea tacită de către comisionar a împuternicirii primite rezultă de regulă din
executarea de către acesta a însărcinării primite.

Comisionarul poate însă să refuze împuternicirea primită de la comitent, în acest

caz, comisionarul care refuză însărcinarea primită este obligat
- să facă cunoscut în cel mai scurt termen comitentului refuzul său.
- Să păstreze în cele mai bune condiţii bunurile care i-au fost transmise şi să le
conserve pe cheltuiala comitentului până când acesta va dispune în alt mod de ele;
- În cazul în care comitentul întârzie să ia măsuri cu privire la aceste bunuri, le pune pe
acestea sub sechestru sau trece la vânzarea lor.

Capacitatea părţilor: trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuşi acele acte

juridice pe care le va încheia comisionarul. Deoarece aceste acte sunt fapte de comerţ,
înseamnă că comitentul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.

Comisionarul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină deoarece încheie acte

juridice în nume propriu ca o profesiune obişnuită, dobândind calitatea de comerciant.

Efectele contractului de comision: din acesta se nasc anumite obligaţii în

raporturile dintre comitent şi comisionar care se numesc raporturi interne, şi anumite
raporturi între comisionar şi terţ, care se numesc raporturi externe.

Obligaţiile comisionarului:
- comisionarul este obligat să execute contractul încredinţat, adică să încheie acte
juridice care sunt stabilite de comitent pentru realizarea acelor operaţiuni comerciale
pentru care a fost împuternicit dar ţinând cont de termen, preţ sau bunuri.
O problemă care se pune în legătură cu îndeplinirea de către comisionar a
împuternicirii primite este aceea dacă el poate să încheie un contract cu sine însuşi.

- comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului asupra contractului primit,

adică să-l informeze pe acesta privind mersul operaţiunilor şi a acelor împrejurări de
natură să modifice împuternicirea primită.

Dacă comisionarul a depăşit limitele împuternicirii primite comitentul poate refuza

îndeplinirea operaţiunii. Dacă a dobândit bunurile pe un preţ mai mic decât cel stabilit de
comitent, el este obligat să-i plătească acestuia diferenţa de preţ această obligaţie este
înlăturată când comisionarul face dovada că vânzarea cu preţul stabilit nu se putea face, şi
că, vânzând la un preţ mai mic, s-a evitat păgubirea mai puternică a comitentului.
Când comisionarul a cumpărat anumite bunuri la un preţ mai mare decât cel stabilit,
comitentul poate refuza operaţiunea. În cazul în care bunurile care au fost cumpărate nu au
calitatea convenită comitentul poate refuza această activitate.

Dacă comisionarul, fără a avea încuviinţarea comitentului, încheie o operaţiune pe

credit, comisionarul va răspunde faţă de comitent ca şi când operaţiunea s-ar fi făcut în
condiţii obişnuite. În cazul în care comisionarul este autorizat să vândă pe credit, el este
obligat să arate comitentului persoana cumpărătorului şi termenul acordat.

- Comisionarul este obligat să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi să

depună o sârguinţă sau promptitudine sporită, cerută unui bun profesionist.

45
Curs nr. 10 6 mai 2009
Obligaţiile comitentului:

o Are obligaţia să plătească remuneraţia cuvenită comisionarului;

o Este obligat să restituie cheltuielile făcute de comisionar pe timpul desfăşurării

activităţii pentru care a fost împuternicit.
Ca şi mandatarul, comisionarul beneficiază de acel privilegiu al mandatarului care
se transformă în privilegiul comisionarului.

Încetarea contractului de comision: încetează ca şi contractul de mandat

- prin revocarea împuternicirii pe care comitentul i-o dă comisionarului
- prin renunţare la împuternicire;
- moartea, insolvenţa, insolvabilitatea comitentului sau comisionarului;

Contractul de consignaţie
Este reglementat de legea nr. 178/1934 care a fost modificată prin legea 34/1936.
Acest contract este definit ca acel contract prin care o parte numită consignant
încredinţează celeilalte părţi numită consignatar anumite bunuri mobile pentru a fi vândute
în nume propriu (al consignatarului) dar pe seama consignantului la un preţ stabilit anticipat,
cu obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a restitui bunul
sau bunurile nevândute.

Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision. Cele două

contracte se aseamană: pe de-o parte comitentul sau consignantul împuterniceşte cealaltă
parte, comisionar sau consignatar, să încheie acte în numele său sau al lor, dar pe seama
comitentului sau consignantului.

Se deosebesc prin faptul că împuternicirea consignantului dată consignatarului

constă întotdeauna în vânzarea unor bunuri mobile, bunuri care aparţin consignantului, pe
când în contractul de comision, comisionarul este împuternicit să vândă sau să cumpere
anumite bunuri prevăzute în contract. În contractul de consignaţie vânzarea acelor bunuri se
face la un preţ stabilit anticipat.

Caracterele juridice ale contractului de consignaţie:

a) este un contract bilateral, adică el dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi.
b) Este un contract cu titlu oneros, adică ambele părţi încearcă obţinerea unui profit.
c) Este un contract consensul: ia naştere prin singurul acord de voinţă al părţilor;

Condiţiile de valabilitate a contractului de consignaţie:

 Consimţământul părţilor: contractul se încheie în formă scrisă, deoarece
potrivit art. 2 din legea 178/1934 se poate dovedi numai prin proba scrisă.
Contractul se încheie prin acordul de voinţă al părţilor care are la bază
împuternicirea consignantului dată consignatarului de a vinde anumite bunuri. Prin acea
împuternicire se stabilesc condiţiile de vânzare a bunurilor.
Referitor la capacitatea părţilor de a încheia un contract de consignaţie, trebuie
precizat că consignantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerţ, deoarece

46
actele juridice de vânzare se încheie pe seama sa, iar consignatarul trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu deoarece el încheie acele acte în nume propriu.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare este încheierea de către consignatar

cu terţe persoane a unor contracte de vânzare-cumpărare, a unor bunuri care aparţin
consignantului. Acele bunuri sunt numai bunuri mobile.

Efectele contractului de consignaţie: în configurarea raporturilor juridice dintre

consignant şi consignatar trebuie să avem în vedere atât dispoziţiile art. 405 din codul
comercial care reglementează contractul de comision, cât şi dispoziţiile legii speciale.

Obligaţiile consignantului:
• Este obligat să predea consignatarului acele bunuri mobile care urmează să fie
vândute. Dacă bunurile nu ajung la consignatar, acesta nu-şi poate îndeplini
atribuţiile care reies din contract. Consignantul poate preda consignatarului toate
bunurile deodată sau le poate preda treptat, în etape diferite.

Trebuie reţinut că prin contractul de consignaţie nu se transmite consignatarului

dreptul de proprietate asupra bunurilor. Consignatarul este un simplu detentor al acestor
bunuri pe care le primeşte de la consignant. Rămânând titular al dreptului de proprietate,
consignantul poate dispune oricând de bunurile încredinţate consignatarului, adică el poate
ridica oricând aceste bunuri, chiar dacă contractul a fost încheiat pe o perioadă determinată.

În cazul în care consignatarul refuză să predea acele bunuri, ridicarea acelora se

face printr-o ordonanţă preşedinţială. De asemenea, în calitate de proprietar al bunurilor,
consignantul are dreptul să controleze şi să verifice oricând acele bunuri şi poate trece la
inventarierea acestora.

De asemenea, consignantul poate modifica oricând în mod unilateral preţul de

vânzare al bunurilor.

• Consignantul este obligat la plata remuneraţiei cuvenită consignatarului, adică în

schimbul serviciilor prestate consignatarul are dreptul la o remuneraţie, aceasta
putând fi o sumă fixă sau un raport procentual. În cazul în care prin contract nu s-a
prevăzut retribuţia cuvenită consignatarului, acesta va avea dreptul numai la
suprapreţurile ce se obţin din vânzarea bunurilor.

Dacă nu au fost stabilite preţurile de vânzare al bunurilor, în momentul încheierii

contractului, iar bunurile au fost vândute la preţul curent şi părţile nu se înţeleg în privinţa
remuneraţiei, atunci aceasta va fi stabilită de către instanţa de judecată.

Acel privilegiu special al mandatarului care se aplică şi în contractul de comision nu

se aplică şi în contractul de consignaţie deoarece, în art. 20 din legea 178/1934 este
prevăzut că consignatarul nu poate exercita nici un drept de retenţie nici asupra bunurilor
încredinţate şi nici asupra sumelor de bani rezultate din vânzarea acestor bunuri.

• Are obligaţia să restituie toate cheltuielile făcute de consignatar pe timpul

desfăşurării contractului: prin cheltuielile făcute de consignatar trebuie înţelese acele
sume de bani folosite pentru conservarea şi desfacerea bunurilor primite în
consignaţie.

47
 __> Obligaţiile consignatarului:

a) este obligat să ia toate măsurile necesare pentru conservarea şi păstrarea bunurilor

primite: consignatarul este obligat să păstreze bunurile în stare foarte bună, adică la
ambalaje, etichete sau la mărcile acelor bunuri care le-a primit în consignaţie.
Consignatarul are obligaţia să comunice consignantului viciile aparente sau
ascunse la bunurile care le-a primit în consignaţie. În caz de necomunicare, legea prezumă
că bunurile au fost primite în consignaţie în stare bună.
Comunicarea viciilor aparente trebuie făcută în două zile de la primire, afară de
cazul când datorită condiţiilor în care au fost trimise bunurile este nevoie de un timp mai
lung sau mai mare, situaţie în care este obligat să comunice acele vicii în termen de 2 zile
de la descoperirea lor.

Pentru protejarea bunurilor, consignatarul are obligaţia să asigure bunurile la o

societate de asigurare care este agreată de consignant. Asigurarea trebuie făcută la o
valoare cel puţin egală cu preţul bunurilor şi să aibă acoperirea tuturor riscurilor. În cazul
neîndeplinirii de către consignatar a obligaţiei de asigurare a bunurilor, ca şi în cazul
rezilierii contractului de asigurare, consignatarul se consideră de drept în culpă şi va
răspunde pentru orice pagubă produsă prin caz fortuit sau prin forţă majoră.

b) are obligaţia să execute împuternicirea primită de la consignant:, adică are obligaţia

să încheie contracte de vânzare cumpărare cu terţe persoane având ca obiect
bunurile primite de la consignant.

Consignatarul trebuie să acţioneze în limitele împuternicirii primite, adică să ţină

seama de preţul de vânzare al bunurilor care este stabilit în contract. În absenţa unei
precizări prevăzute în contract ori a unei dispoziţii scrise dată de consignant pentru
vânzarea bunurilor, consignatarul poate vinde bunurile la preţul pieţei.

Consignatarul poate fi autorizat printr-o clauză menţionată în contract sau într-o

dispoziţie să vândă bunurile pe credit, cu precizarea unor condiţii care au fost menţionate în
contract sau în dispoziţie. Dacă nu au fost menţionate acele condiţii de vânzare pe credit,
consignatarul va putea să acorde credit numai către comercianţii din domeniul respectiv şi
pe un termen de cel mult 90 de zile.

Dacă consignantul poate modifica oricând condiţiile de vânzare, această modificare

este obligatorie pentru consignatar din momentul când îi este adusă la cunoştinţă în scris.

c) este obligat să dea socoteală consignantului asupra sarcinilor primite: este obligat să
informeze pe consignant în termenele stabilite în contract cu privire la vânzările
făcute în acel termen. Înştiinţarea trebuie să arate bunurile vândute în numerar
precum şi al bunurilor vândute pe credit. Pentru vânzările pe credit trebuie să indice
numele şi adresa fiecărui debitor, sumele datorate precum şi termenul de plată.

Dacă prin contract nu s-au precizat acele termene de înştiinţare sau de

comunicare, această informare se face cel mai târziu la finele săptămânii pentru toate
activităţile sau operaţiile desfăşurate în săptămâna respectivă.

Consignantarul este obligat să remită consignatarului la termenul prevăzut în

contract preţul tuturor bunurilor vândute, iar dacă aceste termene nu au fost prevăzute în

48
contract, la sfârşitul fiecărei săptămâni. Dacă bunul nu a fost vândut şi s-a încheiat termenul
prevăzut în contract, consignatarul are obligaţia să restituie consignantului bunul respectiv.

În cazul neridicării bunului, consignantul este obligat la plata unor despăgubiri.

Nerespectarea obligaţiilor din contractul de consignaţie atrage răspunderea părţilor în culpă.
Potrivit legii 178/1934 , această răspundere este una civilă cât şi una penală.

Răspunderea civilă are loc pentru nerespectarea obligaţiilor şi pentru aceasta se

angajează răspunderea civilă contractuală. Prin legea nr. 178/1934, consignatarul se
sancţionează penal pentru una din următoarele fapte:
a) însuşirea bunurilor încredinţate ori înstrăinarea lor în alt mod sau în alte condiţii decât
cele prevăzute în contract, precum şi nerestituirea bunurilor la cererea
consignantului;
b) neremiterea către consignant a sumelor de bani ca preţ al bunurilor vândute;
c) neefectuarea cu rea credinţă a înştiinţărilor prevăzute în contract ori efectuare cu
bună ştiinţă a unor înştiinţări neexacte sau incorecte cu privire la situaţia vânzărilor
precum şi a încasărilor.
d) Neaducerea la cunoştinţa consignantului a unor acte de urmărire asupra bunurilor
primite în consignaţie de îndată ce a luat cunoştinţă de acea situaţie.
e) Înlăturarea, distrugerea ambalajelor, etichetelor, mărcilor sau a oricăror semne
exterioare aplicate de consignant asupra bunurilor.
f) Depozitarea ori mutarea bunurilor cu încălcarea prevederilor precizate în contract.
g) Nepunerea la dispoziţia consignantului a registrelor speciale de consignaţie în cazul
în care contractul prevedea ţinerea unor asemenea registre.
Dacă faptele menţionate sunt săvârşite de o persoană juridică, sancţiunile se vor
aplica reprezentanţilor săi vinovaţi de săvârşirea unor asemenea fapte. Şi persoana juridică
va fi sancţionată cu amendă.

Încetarea contractului de consignaţie: încetează prin:

- revocarea împuternicii dată de consignant consignatarului;
- prin renunţarea la împuternicire de către consignatar;
- prin moartea, interdicţia, insolvenţa consignantului sau consignatarului.

Contractul de agenţie
Noţiunea: regimul juridic al acestui contract este dat de legea 509/2002. această
lege nu se aplică persoanelor care acţionează ca intermediari în cadrul burselor de valori şi
nici persoanelor care au calitatea de agenţi de asigurări sau reasigurări precum şi în cazul
în care agentul desfăşoară o activitate de intermediere gratuită.

Contractul de agenţie poate fi definit ca un contract prin care o parte denumită

comitent împuterniceşte în mod statornic cealaltă parte, denumită agent, să negocieze
afaceri sau să negocieze sau să încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului în
schimbul unei remuneraţii.

Caracterele juridice ale contractului de agenţie:

a) contract bilateral: obligaţii în sarcina ambelor părţi;
b) contract cu titlu oneros;
c) contract comutativ: deoarece existenţa şi întinderea obligaţiei asumate de către părţi
fiind determinabile chiar la încheierea contractului.

49
 d) Este un contract cu executare succesivă, adică obligaţiile părţilor se execută
eşalonat pe o durată determinată sau nedeterminată a contractului;
e) Este un contract consensual, adică se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.

Raporturile juridice dintre agent şi comitent sun în esenţă raporturi de mandat.

Între contractul de agenţie şi cel de mandat există anumite deosebiri, şi anume:
- activitatea de intermediere în baza contractului de agenţie are un caracter
profesional şi de durată şi nu un caracter de moment, de scurtă durată, ca în cazul
contractului de mandat.
- Pe baza contractului de agenţie, agentul desfăşoară activitatea în calitate de
intermediar permanent. El nu este un prepus al comitentului în comparaţie cu
mandatarul care acţionează numai la ordinele mandantului.
- Activitatea de intermediere bazată pe contractul de agenţie se caracterizează prin
interesul comun al agentului şi al comitentului, pe când în contractul de mandat,
activitatea de intermediere se desfăşoară în interesul mandantului.
- Activitatea de intermediere în baza contractului de agenţie, faţă de cea din contractul
de mandat, care vizează unul sau mai multe acte juridice concrete, are ca obiect o
multitudine de acte care privesc una sau mai multe regiuni determinate.
- Agentul nu poate fi revocat de către comitent aşa cum mandatarul este revocat de
mandant.

Curs nr. 11 13 martie 2009

Titlurile comerciale de valoare:
Reprezintă un înscris, denumit şi titlu, în temeiul căruia posesorul său legitim este
îndreptăţit să exercite la o dată determinată dreptul arătat în înscris.

Caracteristicile titlurilor comerciale de valoare:

o Înscrisul este constitutiv: dreptul este încorporat în titlu şi poate fi exercitat numai în
temeiul înscrisului.
o Caracterul formal: trebuie să îmbrace forma determinată de lege şi să cuprindă
elementele care îi sunt proprii.
o Caracterul literal: întinderea şi natura dreptului, ca şi obligaţia corelativă acestuia,
sunt determinate de menţiunile cuprinse în înscris.
o Caracterul autonom: dreptul şi obligaţia corelativă, născute din titlu sunt
independente faţă de actul juridic din care decurg. În cazul transmiterii titlului,
dobânditorul va deveni titularul unui drept propriu, care este un drept originar, şi nu
unul derivat.

Clasificarea titlurilor:

 În funcţie de conţinutul lor:

- Efectele de comerţ: acele înscrisuri care dau posesorilor legitimi dreptul la plata unei
sume de bani.

- Valorile mobiliare: sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi complexe
(patrimoniale şi personal patrimoniale): acţiunile şi obligaţiunile.

50
 - Titlurile reprezentative ale mărfurilor: acele înscrisuri care conferă un drept real,
adică un drept de proprietate sau de garanţie asupra unor mărfuri aflate în depozit, în
docuri sau antrepozite.

Avem trei documente:

- ponosamentul (înscris eliberat de comandantul navei sau armator când încarcă

marfa pentru a fi transportată),
- recipisa de depozit (oferă titularului dreptul de proprietate asupra mărfurilor
depozitate),
- warantul (conferă calitatea unui drept de garanţie)

 După modul în care circulă:

- Titluri nominative;
- Titluri la ordin: înscrisuri care cuprind drepturi care pot fi exercitate numai de
persoana desemnată sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise.
- Titluri la purtător: nu arată posesorul acelui titlu;

 După cauza lor:

- Titluri cauzale: acţiunile, conosamentele;

- Titluri abstracte: incorporează obligaţia şi dreptul dar fără a menţiona cauza: cambie;

Titluri de legitimare: Incorporează o valoare şi se numesc titluri de valoare

improprii: biletele de călătorie, mijloacele de transport

CAMBIA:
Prin OG nr. 11/1993 au fost aduse unele modificări şi completări legii 58 şi totodată,
BNR a emis anumite norme cadru privind comerţul făcut de societăţile bancare şi alte
instituţii de credit cu cambii, bilete la ordin şi cecuri.

BNR a reglementat un sistem informaţional menit să întărească asigurarea

creditului prin crearea Centralei Incidentelor de Plăţi.

Noţiunea şi caracterele cambiei: cambia este un înscris prin care o persoană,

denumită trăgător sau emitent dă dispoziţie altei persoane, numită tras să plătească la
scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane numită beneficiar sau la ordinul acesteia.

Dacă beneficiarul cambiei s-au dobânditorul ei prin gir are nevoie de bani în
numerar înainte de scadenţă, poate remite cambia unei bănci care va achita imediat suma
menţionată în cambie. Când această cambie ajunge la scadenţă, banca va reţine totuşi o
sumă ce va reprezenta echivalentul dobânzilor.

Caracterele cambiei: este un titlu de credit, pentru că ea conferă titularului dreptul

de a primi o sumă de bani. Are ca obiect plata unei sume de bani. Este un titlu complet, la
ordin, abstract. Se crează prin cambie obligaţii autonome şi necondiţionale. Se crează
obligaţii solidare.

Funcţiile cambiei: are trei funcţii:

51
 1. Funcţia de instrument de schimb valutar: nu se mai aplică în momentul de faţă.

2. Funcţia de instrument de credit;

3. Funcţia de instrument de plată;

Natura juridică a cambiei:

 Natura juridică a obligaţiei cambiale:

a. Obligaţia fundamentală: este obligaţia trăgătorului de a face să se plătească de către

tras beneficiarului suma de bani arătată în cambie.
b. Obligaţia de regres este obligaţia trăgătorului şi a giranţilor de a achita suma de bani
menţionată în cambie, dacă trasul nu acceptă ori nu plăteşte suma de bani.
c. Obligaţia de garanţie: obligaţia avalistului de garantare a trasului sau a girantului

 Natura juridică a dreptului rezultat: cel care deţine sau are înscrisul, titlul, este nu
numai posesorul lui dar şi titularul creanţei menţionate în acel titlu. Posesia de bună
credinţă prezumă titlul de proprietate.

Condiţiile cerute pentru valabilitatea cambiei:

Condiţiile de fond: orice obligaţia cambială se desprinde de cauza care i-a dat
naştere, manifestându-se ca o obligaţie de sine stătătoare. Obiectul cambiei îl constituie
prestaţiile la care se obligă persoanele implicate în raporturile cambiale.

Reprezentarea cambială: art. 10 din lege prevede că orice persoană se poate

obliga cambialmente prin mandatar, chiar dacă mandatul este conceput în termen general.
Pentru a exista reprezentare cambială, legea cere ca raportul de reprezentare să rezulte din
însuşi titlul cambial. Semnătura mandatarului este însoţită de menţiune „prin procură” ori o
altă expresie echivalentă, dar şi de numele persoanei care i-a dat împuternicirea.

Înscrisul cambial nu are nicio valoare dacă este semnat de mandatar dar cu
numele mandantului.

Condiţiile de formă: cambia trebuie să îmbrace forma scrisă şi înscrisul să cuprindă

în mod obligatoriu menţiunile prevăzute.

Menţiunile obligatorii ale cambiei:

a) Denumirea de cambie;
b) Ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani nedeterminate;
c) Numele trasului: persoana care trebuie să execute plata;
d) Indicarea scadenţei: data la care obligaţia devine exigibilă. Această scadenţă trebuie
să fie certă, unică şi posibilă. Ea poate fi platibilă la vedere, adică la prezentarea ei.
O cambie poate fi trasă la vedere, la un anumit timp de la vedere, la un anumit timp
de la data emisiunii, sau la o zi fixă.
e) Indicarea locului unde trebuie făcută plata: trebuie să se arate localitate şi nu
domiciliul, sau sediul debitorului. Dacă nu e precizat locul unde se va face plata,
legea prezumă ca loc al plăţii locul arătat lângă numele trasului.

52
 f) Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Nu se admite cambia la
purtător. Ea permite ca numele beneficiarului să nu fie indicat la emiterea cambiei, ci
ulterior;
g) Data şi locul emiterii cambiei: se indică prin ziua, luna şi anul emiterii.

Cambia trebuie semnată. Potrivit art. 8 din lege, semnătura trăgătorului trebuie să
cuprindă clar numele şi prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice ori o
entitate care se obligă, precum şi semnătura olografă a persoanei fizice, respectiv a
reprezentantului legal sau a împuternicitului persoană juridică care se obligă.

Menţiunile facultative ale cambiei:

 Clauzele care influenţează obligaţia cambială:

- Clauza NU la ordin;
- Indicarea unui acceptat la nevoie;
- Ordinul de prezentare a cambiei la acceptare;
- Clauzele fără cheltuieli sau fără protest;

 Clauzele care nu au niciun efect asupra obligaţiei cambiale:

- Clauzele după aviz;
- Clauza fără procură;
- Clauza valoare dată în garanţie;
- Clauza şi documentele contra acceptării;

 Clauze considerate nescrise:

- Clauze de descărcare a trăgătorului de obligaţia de plată;

- Clauze privind forţa executorie a cambiei;

 Clauze care atrag nuliatea obligaţiei cambiale;

Transmiterea cambiei: se pot transmite în mod liber asupra altor persoane prin
gir. Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei
persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului,
toate drepturile izvorâte din titlul respectiv.

Condiţiile de valabilitate ale girului:

Condiţii de fond: girul trebuie să fie necondiţionat pentru că altfel, orice condiţie
care afectează girul, va fi socotită nescrisă. Acesta trebuie să privească întreaga creanţă
prevăzută în titlu.
Condiţiile de formă: girul trebuie să fie scris pe cambie. Dacă, datorită numărului
mare de giruri, spaţiul nu este suficient, legea admite ca girul să fie scris pe o foaie lipită la
înscrisul cambial.

Efectele girului:

- Efectul translativ: transmite toate drepturile izvorâte din cambie

53
 - Efectul de garanţie: girantul îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi plata
cambiei de către tras.

- Efectul de legitimare: giratarul este legitimat în calitate de creditor al sumei

menţionate în titlu.

Girurile improprii: sunt giruri care nu produc efectele specifice ale acestuia (efectul
translativ).

Acceptarea cambiei:

 Prezentarea cambiei la acceptare: are caracter facultativ. Posesorul cambiei are

dreptul iar nu obligaţia de a prezenta cambia pentru a fi acceptată de către tras.
Datorită caracterului facultativ, posesorul cambiei poate să prezinte cambia
direct la plată, fară a o prezenta în prealabil pentru acceptare.

Cazurile în care cambia este obligatoriu pentru a fi prezentată pentru acceptare:

- Când scadenţa cambiei a fost stabilită la un anumit termen de la vedere (prezentarea

trebuie făcută în termen de 1 an de la emitere);

- Când trăgătorul ori girantul a stipulat în cambie clauza prezentării titlului pentru
acceptare.

 Condiţiile acceptării cambiei:

 cambia se prezintă la acceptare de către posesorul ei sau de către orice deţinător.
 Trebuie prezentată la acceptare în termenul şi locul prevăzut de lege;

Acceptarea se va scrie în cambie prin cuvântul „acceptat” sau altă expresie

echivalentă.

 Efectele acceptării cambiei:

Obligaţiile trasului faţă de posesorul cambiei: are ca efect naşterea obligaţiei

acestuia de a plăti la scadenţă suma de bani menţionată în titlu. Trasul acceptant este ţinut
solidar cu trăgătorul, giranţii şi avalişii faţă de posesorul cambiei.

Obligaţiile trasului faţă de trăgător: trasul, prin acceptarea cambiei, îşi asumă o
obligaţie cambială faţă de toţi semnatarii titlului, inclusiv faţă de trăgător. Trasul acceptant
este obligat faţă de trăgător numai în cazul neplăţii la scadenţă, şi dacă trăgătorul se află în
posesia titlului. El va rămâne obligat chiar dacă a avut cunoştinţă de falimentul trăgătorului.

 Revocarea acceptării sau refuzul acesteia: revocarea se poate realiza prin

ştergerea menţiunii de acceptare de pe cambie. Dacă este refuzată acceptarea,
acest refuz trebuie constatat printr-un înscris întocmit de către executorul
judecătoresc (protest de neacceptare).

 Acceptarea extraordinară a cambiei: indicatul la nevoie sau acceptantul prin

intervenţie şi intervenientul pentru onoarea lui.

54
 Avalul este acel act juridic prin care o persoană numită avalist se obligă să
garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii cambiali, numit avalizat.

Plata cambiei:

Reguli generale privind plata: prezentarea se face în vederea achitării sumei de

bani fiind şi o condiţie pentru dresare sau întocmire în caz de neplată. Data plăţii este data
scadenţei. Locul plăţii este adresa indicată în cambie. Dacă nu, este acea indicată lângă
numele trasului.

Efectele plăţii: obligaţia debitorului principal se stinge dar şi a tuturor debitorilor

cambiali. Dacă este făcută de un debitor de regres, se sting numai obligaţiile care figurează
după debitorul care a plătit. Dovada plăţii se face de către tras cu titlu cambial chitanţat.

În caz de neplată, avem acţiuni cambiale (directe – împotriva titularilor - şi de

regres) şi acţiuni extracambiale (se valorifică drepturile rezultate din raporturile civile şi
comercială – acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză).

Biletul la ordin: înscris prin care o persoană numită emitent ori subscritor se
obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane numită beneficiar.

Cecul: înscris prin care o persoană numită trăgător dă ordin unei bănci la care are
un disponibil bănesc (tras) pentru ca să plătească la prezentarea titlului o sumă de bani
altei persoane numită beneficiar. Cecul nu se prezintă la acceptare. El este un instrument
de plată, nu unul de credit.

Cecul poate fi la ordin, nominativ sau la purtător. Trasul nu este debitor.

Termenele pentru prezentarea la plata cecului: un cec emis şi plătibil în România: 8

zile dacă cecul este plătibil în chiar localitatea unde a fost emis. 15 zile dacă cecul este
plătibil în altă localitate decât cea în care a fost emis. 30 de zile pentru cecul emis într-o ţără
străină şi plătibil în România. 70 de zile pentru un cec emis într-o ţără din afara Europei.

Felurile cecurilor:
- Cec barat;
- Cecul plătibil în cont;
- Cecul netransmisibil;
- Cecul de călătorie;
- Cecul circular;

Curs 12 20 mai 2009

55
(continuare contractul de agenţie)

Cuprinsul şi forma contractului de agenţie: contractul de agenţie se încheie

între comitent şi agent. Calitatea de comitent o poate avea orice comerciant care e interesat
să apeleze la serviciile unui comerciant, pentru vânzarea mărfurilor sau prestarea serviciilor
care reprezintă obiectul de activitate al său (al comitentului).

Calitatea de agent o poate avea orice comerciant persoană fizică sau juridică care
în mod independent, permanent şi profesional, desfăşoară activităţi de intermediere în
favoarea comerciantului.

În contractul de agenţie trebuie să se prevadă clauzele referitoare la obiectul

împuternicirii dat de comitent agentului. Se poate preciza în el şi zone geografice de
exercitare a împuternicirii, prin precizarea uneia sau mai multor regiuni unde va acţiona
agentul.

În lipsa unei stipulări contrare, în contractul de agenţie agentul poate acţiona pentru
unul sau mai mulţi comitenţi, precum şi faptul că el poate apela la unul sau mai mulţi agenţi
în aceeaşi regiune şi pentru acelaşi comerciant.

În contractul de agenţie se pot preciza şi anumite clauze de neconcordanţă al căror

efect constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe durata desfăşurării
contractului de agenţie sau ulterior, încetării contractului de agenţie, dar nu mai mult de 2
ani.

Conform legii 509/2002, agentul e împuternicit să negocieze afaceri ale

comitentului sau să negocieze şi să încheie afaceri ale comitentului. În cazul împuternicirii
de a negocia afacerea comitentului, agentului i se oferă de către comitent un mandat fără
reprezentare. „rezultă că agentul e împuternicit să procure comitentului comenzi, oferte”.

În cazul împuternicirii de a negocia şi încheia afaceri ale comitentului, rezultă că

agentului i se oferă un mandat cu reprezentare (agentul e împuternicit să încheie contracte
cu terţe persoane în numele şi pe seama comitentului, dar în limitele împuternicirii primite.

În contractul de agenţie trebuie să se prevadă clauze privind remuneraţia la care

are dreptul agentul. Remuneraţia agentului poate consta într-o sumă fixă sau într-un
comision sau într-o sumă fixă şi un comision.

Conform art. 18, legea 509/2002, contractul de agenţie poate fi încheiat pe o

perioadă nedeterminată sau determinată (această clauză trebuie prevăzută la încheierea
contractului)

Efectele contractului de agenţie: legea 509.2002 reglementează obligaţiile ce

revin agentului şi comitentului.

Obligaţiile agentului: art. 5, legea 509/2002;

a. Agentul e ţinut să îndeplinească obligaţiile care decurg din împuternicirea

primită din partea comitentului;

56
 În situaţia în care agentul subsituie o parte din atribuţiile sau toate atribuţiile altei
persoane, fără acordul comitentului, rezultă că e răspunzător pentru întreaga activitate
desfăşurată de acea persoană.

De asemenea, răspunde şi în situaţia în care, deşi a avut acordul comitentului,

persoana care i-a dat o parte din atribuţiile sale era cunoscută ca incapabilă sau insolvabilă
(pentru persoane juridice).

b. Agentul e obligat să procure şi să-i comunice comitentului informaţii privitoare

la regiunea/regiunile stabilite în contract şi care îl interesează pe comitent;

c. Agentul e obligat să îndeplinească împuternicirea primită, în condiţii cât mai

avantajoase pentru comitent.

d. Agentul e obligat să respecte în mod corespunzător instrucţiunile primite din

partea comitentului: imperative, de îndrumare, facultative;

e. Agentul e obligat să ţină evidenţa operaţiunilor comerciale efectuate în baza

împuternicirii pe care a primit-o, de unde rezultă obligaţia să ţină un registru special pentru
fiecare comitent.

f. Agentul e obligat să păstreze în condiţii corespunzătoare bunurile primite din

partea comitentului;

Obligaţiile comitentului: art. 6, legea 509/2002:

1. Să pună la dispoziţia agentului bunurile/cataloagele/oricare alte documente

referitoare la bunurile sau serviciile care sunt oferite pentru valorificare în vederea încheierii
unor contracte.

2. Să furnizeze agentului informaţii necesare executării contractului. Comitentul e

obligat să îl anunţe pe agent dacă activitatea comercialăpe care o desfăşoară a suferit
modificări;

3. Să plătească agentului remuneraţia cuvenită dacă sunt îndeplinite

următoarele condiţii:

i. Operaţia e încheiată ca urmare a intermedierii agentului;

ii. Operaţia e încheiată fără intermedierea agentului, dar acea operaţie s-a
încheiat cu o terţă persoană care a fost procurată anterior de agent;

4. E ţinut să îndeplinească orice altă obligaţie care îi revine conform contractului

de agenţie, precum şi dispoziţiunile legale.

Încetarea contractului de agenţie: dacă un contract de agenţie s-a încheiat pe o

perioadă determinată, rezultă că el încetează la data expirării termenului prevăzut în
contract. Dacă un contract de agenţie s-a încheiat pe o perioadă determinată rezultă că el
încetează la data expirării termenului prevăzut în contract.

57
 Dacă un contract de agenţie s-a încheiat pe o perioadă nedeterminată, rezultă că el
poate înceta prin denunţarea unilaterală din partea oricăreia dintre părţi, cu acordarea unui
preaviz care poate fi cuprins între 1-6 luni.

Legea 509/2002 reglementează şi un caz special de denunţare unilaterală.

Contractul poate fi denunţat imediat de oricare dintre părţi în situaţia când, datorită unor
circumstanţe excepţionale, continuarea contractului devine imposibilă.

Legea 509/2002 prevede că oricare dintre părţi poate rezilia contractul de agenţie,
dar numai în cazul unei neîndepliniri din culpă a obligaţiilor contractuale de către cealaltă
parte. Datorită specificului operaţiilor comerciale sau realizările în contractul de agenţie
rezultă că agentul are dreptul să primească de la comitent anumite indemnizaţii şi
despăgubiri la încetarea contractului, suma indemnizaţiei neputând depăşi suma
echivalentă cuantumului unei indemnizaţii anuale.

Acest drept de indemnizaţie este recunoscut de lege şi în cazul încetării

contractului de agenţie ca urmare a decesului agentului. Agentul nu are dreptul la aceste
indemnizaţii în următoarele cazuri:
- Comitentul reziliază contractul de agenţie datorită unei încălcări de către agent
a obligaţiilor prevăzute în contract.
- Agentul denunţă unilateral contractul;
Dacă încetarea contractului cauzează anumite prejudicii agentului, rezultă că el
este îndreptăţit să ceară despăgubiri de la comitent.

Contractul de garanţie reală mobiliară

Noţiuni şi caracterele juridice: contractul de GRM este reglementat de legea

99/1999 modificată prin legea 161/2003.

În art 1 din legea 99/1999 e precizat că GRM sunt destinate să asigure îndeplinirea
unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice
sau juridice.

Definiţie: contractul în temeiul căruia debitorul unei obligaţii constituie în favoarea

creditorului o garanţie reală asupra unor bunuri mobile sau asupra unor drepturi, în scopul
asigurării obligaţiilor asumate.

Plin noua reglementare dată prin legea 99/1999 se instituie un sistem unitar privind
constituirea, înregistrarea garanţiei, executarea acesteia.

Prin contractul de garanţie se naşte un drept real care se conferă creditorului, un

drept de preferinţă, un drept de urmărire.

Dreptul de preferinţă: îi conferă titularului dreptul de a avea prioritate faţă de titularii

altor drepturi reale sau de creanţă (adică creditorul este îndreptăţit să îşi satisfacă creanţă
înaintea altor creditori ale căror garanţii reale au un grad de prioritate inferior).

Dreptul de urmărire: îi conferă titularului dreptul de a pretinde bunuri care formează

obiectul contractului din mână oricarei persoane s-ar afla (adică în cazul în care debitorul a
dispus de bunul afectat garanţiei şi nu îşi îndeplineşte obligaţia garantată rezultă: creditorul

58
are prioritate să îşi exercite dreptul asupra bunului afectat, chiar dacă bunul se găseşte în
posesia unei terţe persoane.

Caractere juridice:
- Contract bilateral;
- Contract accesoriu: rolul acestuia este să garanteze executarea unei obligaţii
asumate de debitor;
- Contract solemn: se încheie în formă scrisă prevăzută de lege;
- Contract cu titlu executoriu: când debitorul nu îşi va îndeplini obligaţia
garantată creditorul va putea să execute garanţia în temeiul contractului.

Constituiea GRM: se încheie între părţile contractante, având ca obiect bunurile

prevăzute de lege şi cu respectarea formalităţilor de publicitate instituite de lege.

Părţile contractante, denumite de lege creditor şi debitor, pot fi orice persoană fizică
sau juridică, română sau străină. Debitorul este persoana obligată să aducă la îndeplinire
obligaţia garantată printr-o GRM. Creditorul este persoana în favoarea căreia s-a constituit
GRM.

Prin legea 99/1999 sunt reglementate bunurile care pot forma obiectul GRM: bunuri
fungibile şi nefungibile (un tablou, recolta agricolă), depunerile de economii sau depozitele
de la instituţiile bancare, acţiunile şi părţile sociale (de la SA, SRL), drepturi de exploatare a
resurselor naturale, drepturi care rezultă din invenţii, mărci sau alte drepturi de proprietate
intelectuală, drepturi de creanţă, fondul de comerţ, pădurea, recolta agricolă, instalaţii,
maşini agricole.

Obiectul GRM îl reprezintă nu numai acţiunile sau bunurile ci şi produsele

acţiunilor (fructele acţiunilor, bunurilor).

Contractul de GRM se încheie în formă autentică prin înscris sub semnătură privată
şi trebuie obligatoriu să fie semnat de debitor. Dreptul real de garanţie al debitorului este
opozabil terţilor numai prin îndeplinirea formalităţilor de publicitate reglementate de lege.

Comandarea publicităţii se consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului de

garanţie reală la arhiva electronică de GRM. Înscrierea avizului la arhivă are exclusiv rol de
publicitate.

Creditorul poate reînoi înscrierea înaintea de expirarea termenului prevăzut în

contract, termen care poate fi de maxim 5 ani.

Efectele contractului de GRM: contractul de GRM dă naştere la drepturi şi

obligaţii atât pentru debitor cât şi pentru creditor.

Drepturile şi obligaţiile debitorului:

1. Pe durata contractului de GRM, debitorul are dreptul de a deţine bun care a

fost afectat garanţiei; dreptul de administrare a bunului respectiv şi de a dispune de el în
orice mod precum şi de fructele bunului respectiv;

2. Obligatoriu debitorul care are posesia bunului afectat garanţiei este obligat să
deţină bunul şi să îl folosească ca un bun propriu.
59
 Distrugerea sau degradarea bunului, datorită culpei debitorului, atrage răspunderea
debitorului pentru prejudiciul cauzat.

Drepturile şi obligaţiile creditorului:

a. În calitate de titular al unui drept de garanţie, creditorul este în drept să verifice

bunul afectat garanţiei care se află în posesia debitorului, dar fără să afecteze activitatea
acestuia.

b. Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are dreptul, în

temeiul garanţiei, să reţină dreptul sau să vândă bunul pentru a obţine plata obligaţiei
garantate.

c. Când obligaţia garantată a fost îndeplinită, creditorul care a intrat în posesia

bunului are obligaţia să îl restituie debitorului;

Executarea GRM: dacă debitorul nu îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are

dreptul să aleagă pentru a satisface creanţa.

Pentru executarea garanţiei, trebuie îndeplinite două condiţii:

1. Dispoziţiile privind executarea reală se aplică numai garanţiilor reale
constituite asupra bunurilor care se află sub incidenţa legii 99/1999.
2. Obligaţia garantată trebuie să fie certă şi exigibilă.
Pentru satisfacerea creanţei sale, creditorul are dreptul să ia în posesie bunul
afectat garanţiei în mod paşnic sau cu ajutorul executorului judecătoresc.

Încetarea contractului de GRM: cazuri:

a. La îndeplinirea obligaţiilor garantate: se poate ca garanţia să nu înceteze dacă

părţile convin ca garanţia să acopere şi obligaţiile viitoare;

b. Prin actul liberator al creditorului: care poate înceta parţial sau în totalitate;

c. Prin hotărâre judecătorească prin care se pronunţă încetarea GRM.

În cazul stingerii GRM, creditorul are obligaţia ca în termen de 40 de zile să înscrie

la arhivă o notificare privind stingerea GRM respectivă.

Curs nr. 13 27 mai 2009

Procedura insolvenţei
Noţiunea şi caracterele insolvenţei:
Legea insolvenţei este legea nr. 85/2006 prin care s-a simplificat procedura
reorganizării şi a falimentului. Pe baza dispoziţiilor legale care stabilesc scopul, căile şi
modalităţile de realizare a procedurii insolvenţei, putem preciza că procedura insolvenţei
constituie un ansamblu de norme juridice prin care se urmăreşte obţinerea de fonduri
băneşti pentru plata datoriilor debitorului care se află în insolvenţă faţă de creditori prin
aplicarea procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului.

60
 Modalităţi de realizare:

a. Procedura reorganizării judiciare: se aplică persoanelor juridice şi presupune

întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan de reorganizare,
având ca obiect fie restructurarea financiară a activităţii debitorului, fie lichidarea unor
bunuri ale debitorului. Aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune
continuarea activităţii debitorului.

b. Procedura falimentului: acesta se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept

scop transformarea bunurilor din averea debitorului în bani în vederea satisfacerii
creanţelor debitorului. Toate actele şi operaţiunile pe care le implică procedura
falimentului sunt realizate de organe abilitate de lege, pentru aplicarea acestei
proceduri.

Căile de realizare a procedurii insolvenţei: 2 feluri de căi:

I. Procedura generală se aplică următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de

insolvenţă:
i. Societăţi comerciale;
ii. Societăţi cooperative;
iii. Societăţi agricole;
iv. Grupuri de interes economic;
v. Orice persoană juridică de drept privat care desfăşoară activităţi
economice: asociaţii, fundaţii, federaţii.

Aceste categorii de debitori sunt supuse, după perioada de observaţie, fie

procedurii reorganizării, fie procedurii falimentului. Perioada de observaţie este aceea
perioadă cuprinsă între data deschiderii insolvenţei şi data confirmării planului de
reorganizare sau a intrării în faliment.

II. Procedura simplificată: se aplică următoarelor categorii de comercianţi:

o Comercianţii persoană fizică care îşi desfăşoară activitatea independent;
o Societăţile familiale;
o Acele societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
o Acei debitori care au solicitat prin cerere intrarea în faliment;
o Acei debitori care au intrat în procedura generală dar îndeplinesc una din
următoarele condiţii:
 Aceşti debitori nu deţin niciun bun în patrimoniul lor;
 Actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
 Administratorul nu poate fi găsit;
 Sediul debitorului nu mai există sau nu corespunde adreselor de la
registrul comerţului;

În această procedură simplificată, debitorii sunt supuşi direct procedurii falimentului,

la data deschiderii procedurii, sau după o perioadă de observaţie de maximum 60 de zile.

61
 Caracterele procedurii insolvenţei:

 Are un caracter judiciar: toate actele şi operaţiunile pe care le implică procedura

insolvenţei sunt reglementate de lege şi se realizează sub control judiciar;

 Are un caracter personal: în funcţie de categoria de persoane din care face

parte, debitorului în stare de insolvenţă i se va aplica fie procedura generală, fie
cea simplificată.

 Are un caracter colectiv: procedura insolvenţei urmăreşte satisfacerea

creanţelor pe care le are debitorul aflat în insolvenţă.

 Are un caracter de remediu: (după caz, de executare silită): aplicarea procedurii

reorganizării reprezintă un remediu, pe când aplicarea falimentului reprezintă un
instrument de executare silită.

Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei:

Se aplică debitorului în condiţiile legii 85/2006. Prin debitor se înţelege orice
persoană fizică sau juridică de drept privat care face parte din una din categoriile prevăzute
de lege, al cărei patrimoniu este în stare de insolvenţă.

Pentru aplicarea procedurii insolvenţei, trebuie îndeplinite două condiţii:

 Debitorul să facă parte din una din categoriile de persoane cărora li se aplică
procedura insolvenţei;

 Debitorul să se afle în stare de insolvenţă;

Întâlnim următoarele categorii de persoane cărora li se aplică legea insolvenţei:

 Societăţile comerciale reglementate de legea 31/1990;
 Societăţile cooperative reglementate de legea 1/2005;
 Organizaţiile cooperatiste din domeniul agriculturii: legea 566/2004;
 Societăţile agricole: legea 36/1991;
 Grupurile de interes economic: 161/2003;
 Orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară acitivităţi
economice: asociaţii, fundaţii, federaţii: OG nr. 26/2000;
 Comercianţii persoane fizice care desfăşoară activităţi economice
independent: OG nr. 44/2008;
 Întreprinderile familiale: OG nr. 44/2008;

Prin insolvenţă se înţelege acea stare a patrimoniului debitorului care se

caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor. Legea
85/2006 defineşte şi insolvenţa vădită precum şi insolvenţa iminentă.

Insolvenţa vădită este atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a

plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori. Insolvenţa iminentă este atunci când se

62
dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate de către
acesta.

Participanţii la procedura insolvenţei:

Potrivit art. 5 din legea 85/2006, organele care aplică procedura

insolvenţei sunt:
o Instanţele judecătoreşti;
o Judecătorul sindic;
o Administratorul judiciar;
o Lichidatorul;

Pe lângă aceste organe, la procedura insolvenţei mai participă:

- Adunarea creditorilor;
- Comitetul creditorilor;
- Administratorul special.

Instanţele judecătoreşti: procedura insolvenţei este una judiciară care se

desfăşoară în faţa instanţei de judecată, sub autoritatea şi prin intermediul acesteia. Sub
aspectul competenţei materiale, instanţele judecătoreşti competente să aplice procedura
insolvenţei sunt: tribunalul, în primă instanţă şi curtea de apel în recurs.

Tribunalul: Toate procedurile prevăzute de lege sunt de competenţa tribunalului în

a cărei rază teritorială îşi are sediul debitorul, adică acel sediu care este menţionat în
registrul comerţului, în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi
fundanţiilor.

Ca acele reguli procedurale, menite să asigure o mai mare celeritate a desfăşurării

procedurii, legea prevede că citarea părţilor precum şi comunicarea oricăror acte de
procedură, se efectuează prin buletinul procedurilor de insolvenţă, care este editat de oficiul
naţional al registrului comerţului şi este disponibil şi în formă electronică.

Curtea de apel: este instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate de judecătorul

sindic. Termenul de recurs este de 10 zile şi curge de la data comunicării hotărârii
judecătorului sindic. Recursul se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea dosarului
la curtea de apel.

Citarea părţilor se face prin buletinul procedurilor de insolvenţă. Dacă au fost

formulate mai multe cereri de recurs împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul sindic,
în cazul acesta se va constitui un singur dosar.

Judecătorul sindic: în aplicarea procedurii insolvenţei, rolul primordial îl are

judecătorul sindic. Preşedintele tribunalului desemnează pe judecătorii tribunalului care vor
avea această calitate. Judecătorul sindic îndeplineşte o funcţie publică de interes general, el
organizează şi conduce întreaga procedură a insolvenţei de la deschidere şi până la
închidere.

63
 În îndeplinirea atribuţiilor sale, acţionează în calitate de magistrat. Actele sale sunt
obligatorii atât pentru debitori cât şi pentru creditori.

Nominalizarea judecătorului sindic: legea 85/2006 prevede că repartizarea cauzelor

având ca obiect procedura insolvenţei către judecătorii sindici se face în mod aleatoriu în
sistem informatizat.

Atribuţiile judecătorului sindic:

- Să motiveze hotărea de deschidere a procedurii insolvenţei;
- Judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii de deschiderii a procedurii
insolvenţei de către creditori;
- Desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii a administratorului
judiciar provizoriu sau a lichidatorului.
- Confirmarea prin încheiere a administratorului judiciar sau a lichidatorului desemnat
de adunarea creditorilor.
- Înlocuirea pentru motive temeinice a administratorului judiciar sau a lichidatorului;
- Judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a mai conduce activitatea.
- Judecarea cererilor de a trage la răspundere membrii organului de conducere care
au contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă.
- Admiterea planului de reorganizare judiciară;
- Soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor de a
întrerupe procedura de reorganizare şi de a intra în faliment.
- Soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau a
lichidatorului;
- Pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.

Hotărârile judecătorului sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate separat
cu recurs la Curtea de Apel. În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul sindic va putea fi
ajutat de anumite persoane de specialitate, care sunt denumiţi experţi.

Aceste persoane pot fi desemnate de judecătorul sindic şi trebuie să le stabilească

şi remuneraţia.

Încetarea îndatoririlor judecătorului sindic: încetează prin înlocuire sau prin

închiderea procedurii.

Administratorul judiciar: persoana fizică sau juridică practician în insolvenţă,

autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de lege în perioada de
observaţie şi pe perioada procedurii de reorganizare.

Administratorul judiciar, persoană fizică sau juridică, inclusiv reprezentantul

acesteia din urmă, trebuie să aibă calitatea de practician în insolvenţă obţinută în condiţiile
legii. Statutul juridic al practicienilor în insolvenţă este reglementat de OG nr. 79/’1999.

Administratorul judiciar acţionează ca mandatar al justiţiei.

Desemnarea administratorului judiciar: în vederea desemnării lui, acei

administratori judiciari care sunt interesaţi de procedura insolvenţei respective vor depune la
dosar o ofertă de preluare a poziţiei de administrator judiciar în dosarul respectiv, la care
trebuie să anexeze dovada calităţii de practician în insolvenţă şi o copie de pe poliţa de
asigurare profesională.
64
 În oferta sa, administratorul judiciar trebuie să dovedească că are timp disponibil,
că dispune de acele resurse umane precum şi că are experienţă pentru o bună administrare
a cazului.

În cazul în care nu s-a depus nicio ofertă, judecătorul sindic va desemna provizoriu
un administrator judiciar până la prima adunare a creditorilor. Creditorii pot decide să
confirme administratorul judiciar desemnat provizoriu de judecătorul sindic, sau pot alege
altul.

Atribuţiile administratorului judiciar:

- Examinarea situaţiei economice a debitorului precum şi a documentelor depuse
precum şi întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în procedura
simplificată fie continuarea perioadei de observaţie şi prezintă acest raport
judecătorului sindic;
- Examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor
şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă.
- Elaborarea planului de organizare a activităţii debitorului;
- Supravegherea operaţiunilor de gestiune privind patrimoniul debitorului;
- Conducerea în totalitate sau în parte a activităţii debitorului;
- Convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării creditorilor;
- Sesizarea de urgenţă a judecătorului sindic când constată că nu există bunuri în
averea debitorului ori acestea nu sunt suficiente.
- Verifică şi încasează creanţele debitorului;
- Sesizează judecătorul sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare
de către acesta.

În scopul îndeplinirii atribuţiilor sale, administratorul are dreptul să desemneze

anumite persoane de specialitate. Numirea şi nivelul remuneraţiilor persoanelor desemnate
vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor. Potrivit legii, în orice stadiu al procedurii,
judecătorul sindic îl poate înlocui pe administratorul judiciar dar pentru motive temeinice.

Sancţiuni aplicabile administratorului judiciar:

1. Pentru refuzul numirii: în cazul în care un practician în insolvenţă care a fost
desemnat ca administator judiciar refuză numirea, el are obligaţia să notifice instanţei
refuzul său în termen de 5 zile de la comunicarea numirii. Necomunicarea în termen
a refuzului, fără motive temeinice se sancţionează de către judecătorul sindic cu
amendă judiciară de la 500-1000 RON.
2. Neîndeplinirea ori îndeplinirea cu întârziere a atribuţiilor: în cazul în care
administratorul judiciar, din culpă sau din rea credinţă, nu îşi îndeplineşte sau
îndeplineşte cu întârziere atribuţiile, va putea fi sancţionat de către judecătorul sindic
cu amendă judiciară de la 1000-5000 RON.

Lichidatorul: persoană fizică sau juridică practician în insolvenţă, autorizat în

condiţiile legii desemnat să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute
de lege. Este desemnat la fel ca şi administratorul judiciar.

Judecătorul sindic îl poate înlocui în orice situaţie pe lichidator. Lichidatorul se

întruneşte lunar sau ori de câte ori are nevoie pentru a lua o decizie.

65
Curs nr. 14 3 iunie 2009
Conţinutul şi desfăşurarea procedurii insolvenţei: procedura insolvenţei se
deschide în temeiul cererilor introductive ale persoanelor îndreptăţite de lege. Cererea
poate fi adresată de debitor, creditori, precum şi orice altă persoană sau instituţie prevăzută
de lege.

Introducerea cererii de către debitor este atât un drept cât şi o obligaţie. Este un
drept pe care debitorul în are în situaţia în care acesta constată că este în imposibilitatea
achitării la termen a datoriilor pe care le are faţă de creditor.

Este şi o obligaţie a debitorului în situaţia în care debitorul nu a introdus sau a

introdus tardiv acea cerere introductivă, şi dacă a întârziat mai mult de 6 luni peste cele 30
de zile pe care le avea la dispoziţie, comite infracţiunea de bancrută simplă. Cererea trebuie
să fie formulată şi semnată de către debitor. Cererea trebuie să fie însoţita de anumite acte
cum ar fi:
- Ultimul bilanţ al debitorului;
- O listă completă a bunurilor din averea debitorului;
- O listă a creditorilor;
- Contul de profit şi pierderi.

Începerea procedurii insolvenţei are loc la iniţiativa creditorului sau a creditorilor.

Cererea poate fi făcută de orice creditor care are o creanţă împotriva patrimoniului
debitorului, o creanţă care este certă, lichidă şi exigibilă, şi a depăşit cele 30 de zile
prevăzute de lege.
Valoarea cuantumului creanţei trebuie să fie mai mare de 10.000 lei pentru orice
creditor, iar în situaţia în care cererea este introdusă de salariaţi, valoarea cuantumului
creanţei trebuie să fie de peste 6 salarii medii.

Dacă sunt introduse mai multe cereri, tribunalul va dispune conexarea acestora.

Deschiderea procedurii insolvenţei: după ce cererea a fost introdusă,

preşedintele tribunaluli desemnează judecătorul sindic cu misiunea de a soluţiona cererea
respectivă. Din moment ce a fost desemnat, judecătorul sindic verifică dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii insolvenţei.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile şi începe procedura insolvenţei, judecătorul silvic

numeşte administratorul judiciar sau lichidatorul. Odată ce procedura insolvenţei a fost
deschisă prin hotărârea judecătorului sindic, trebuie luate primele măsuri pentru realizarea
procedurii insolvenţei.

66
 a. Notificarea procedurii insolvenţei: administratorul judiciar va trimite o notificare
către toţi creditorii, către debitor şi către Oficiul Registrului Comerţului.
Notificarea se fa publica într-un ziar de largă circulaţie precum şi în buletinul
procedurilor de insolvenţă. Această notificare trebuie să cuprindă termenul limită de
depunere a contestaţiilor, termenul limită de înregistrare a depunerilor creanţelor debitorului,
termenul de verificare a creanţelor, termenul de definitivare a tabelului creanţelor, locul,
data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.

b. Declararea creanţelor creditorilor: toţi creditorii ale căror creanţe sunt

anterioare datei deschiderii procedurii, vor depune o cerere de admitere a
creanţelor. Cererea de admitere a creanţelor se înregistrează în registrul
special care se păstrează la grefa tribunalului.
Creanţele înscrise în tabelul preliminar pot fi contestate de debitor sau de orice altă
persoană. Contestaţiile vor fi soluţionate de către judecătorul sindic printr-o singură sentinţă.

c. Întocmirea şi prezentarea unor rapoarte de către administratorul judiciar:

administratorul judiciar trebuie să întocmească două rapoarte: primul trebuie
întocmit în maxim 30 de zile de la numirea acestuia pe funcţie şi în care să
propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de
observaţie.
Al doilea raport trebuie întocmit în maxim 60 de zile de la numirea administratorului
şi trebuie să cuprindă cauzele şi împrejurările care au adus debitorului în situaţia de
insolvenţă, precum şi persoanele cărora li se poate imputa această situaţie. În al doilea
raport trebuie să prevadă dacă există posibilitatea reorganizării activităţii debitorului sau
intrarea în faliment a acestuia.
De asemenea, aici trebuie menţionat că, dacă se intră pe procedura reorganizării
judiciare, administratorul judiciar trebuie să menţioneze dacă este dator cu planul de
reorganizare propus de debitor. Trebuie să menţioneze dacă a contribuit şi el la realizarea
planului de reorganizare sau dacă nu este de acord cu planul propus de debitor, trebuie să
menţioneze dacă întocmeşte el personal planul de reorganizare sau planul este întocmit de
creditori.

Reorganizarea judiciară: această procedură presupune:

- Întocmirea sau elaborarea planului de reorganizare;

- Aprobarea planului de reorganizare;

- Împlementarea şi respectarea aplicării planului.

 Întocmirea sau elaborarea planului: debitorul care a fost supus procedurii

insolvenţei în ultimii 5 ani, sau a fost condamnat pentru una dintre infracţiunile
economice, nu mai are dreptul să întocmească un plan de reorganizare. Planul
de reorganizare trebuie depus în maxim 30 de zile de când s-a hotărâr
procedura reorganizării judiciare.

Obiectul planului: poate prevedea: fie restructurarea şi continuarea activităţii

debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea debitorului, fie o combinaţie între aceste
variante.

67
 Durata planului de reorganizare: executarea planului nu va putea depăşi trei ani de
zile de la data confirmării acestuia. Dacă judecătorul sindic constată că nu se poate obţine
din activitatea debitorului suma de bani necesară pentru achitarea datoriilor, acesta va
dispune începerea procedurii insolvenţei.

 Aprobarea planului: după elaborarea planului urmează următoarele formalităţi:

i. Admiterea planului de către judecătorul sindic;

ii. Publicitatea planului de reorganizare: se face prin publicarea în buletinul procedurilor

de insolvenţă;

iii. Validarea planurilor de reorganizare de către adunarea general a creditorilor.

iv. Confirmarea planului de către judecătorul sindic;

 Implementarea şi respectarea planului: dacă acesta a fost confirmat de

judecător, acesta trebuie pus în aplicare, adică debitorul îşi continuă activitatea
sub conducerea administratorului special şi sub supravegherea
administratorului judiciar.

Periodic sunt înaintate rapoarte referitoare la modul cum se desfăşoară activitatea

către judecătorul sindic.

Falimentul debitorului: se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept scop

transformarea în bani a bunurilor din averea debitorului în vederea satisfacerii creanţelor
creditorilor.

Intrarea în procedura falimentului va fi decisă de judecătorul sindic iar lichidarea

bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de către lichidator sub supravegherea
judecătorului sindic. Bunurile debitorului pot fi vândute în bloc sau individual, prin licitaţie
publică sau prin negociere directă.

Răspunderea membrilor organelor de conducere: la cererea administratorului

judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul
debitorului să fie suportat de organele de conducere ale debitorului respectiv.

Referitor la natura juridică a răspunderii: întâlnim o răspundere contractuală sau

una delictuală (în funcţie de izvorul obligaţiei respective).

68
 SUBIECTE mai importante 15 iunie 2009

1) Modificarea societăţilor comerciale: mărirea capitalului social, reducerea lui,

fuziunea, divizarea societăţii comerciale;
2) Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale: cauzele generale de dizolvare,
căile dizolvării societăţilor comerciale, principiile generale ale lichidării societăţilor
comerciale.
3) Noţiunea şi caracterele fiecărui tip de S.C. La comandită simplă trebuie şi
obligaţiile persoane, cesiunea părţii de interes a asociatului, retragerea asociatului
din societate, excluderea lui;
4) Societatea pe acţiuni: modalităţi de constituire ale SA, funcţionare,
administrare;
5) SRL, GIE (noţiunea, constituire, funcţionare)
6) Obligaţiile comerciale: reguli privind executarea obligaţiei comerciale, probele
specifice dreptului comercial;
7) Contracte comerciale: toate cele 6: noţiune şi caractere, asemănări, deosebiri,
condiţii de fond, de formă, obligaţiile părţilor, încetarea lor;
8) Titluri comerciale de valoare: cambia;
9) Procedura insolvenţei: noţiunea şi caractele ei, categoriile de debitori supuşi
acestei proceduri, persoanele care participă la procedura insolvenţei (judecătorul
sindic, administratorul judiciar), conţinutul şi desfăşurarea procedurii insolvenţei,
primele măsuri care trebuie luate, procedura reorganizării judiciare, falimentul;

69