Aparatul FOTOGRAFIC ELEMENTE COMPONENTE

ŞI ROLUL LOR.

Aşa cum am arătat1, a doua condiţie indispensabilă pentru efectuarea

unei fotografii este existenţa aparatului de fotografiat şi a materialului
fotosensibil care se găseşte în acesta.
Aparatul de fotografiat2 este definit ca fiind dispozitivul optic folosit
pentru a obţine imagini ale obiectelor pe stratul fotosensibil al unei plăci
fotografice sau al unei pelicule sensibilizate. Imaginea obţinută este reală,
mai mică decât obiectul şi răsturnată3.
De-a lungul timpului aparatul fotografic a fost perfecţionat continuu,
existând o mare diversitate de modele şi tipuri4. Dar, indiferent de model şi
tip, orice aparat are următoarele părţi componente:
 corpul aparatului;
 obiectivul fotografic;
 camera obscură;
 obturatorul;
 sistemul de vizare şi punere la punct.
 Corpul aparatului
Acesta este format dintr-o cutie perfect etanşă la lumină, în care pe un
perete este fixat obiectivul fotografic, iar pe cel opus se află materialul
fotosensibil. El serveşte şi drept suport pentru celelalte părţi componente ale
aparatului fotografic. De asemenea, asigură atât poziţionarea, cât şi
echilibrarea componentelor sale5.
 Obiectivul fotografic
Orice aparat fotografic modern este echipat cu un sistem de lentile –
pozitive, negative –, rezultând un sistem optic convergent, denumit
obiectiv fotografic.
Lentilele6 sunt corpuri transparente, din sticlă optică, limitate, în
general, de suprafeţe sferice. Prin combinarea unor suprafeţe concave,
convexe şi plane se obţin cele şase tipuri fundamentale de lentile. Primele
trei tipuri se numesc lentile convergente – pozitive – şi au proprietatea de a
concentra către un anumit punct – denumit focar – razele de lumină ce
străbat lentila. Celelalte trei tipuri sunt denumite lentile divergente –
1
Vezi supra, cap. IV, secţ. a II-a, §1.
2
Sau aparatul fotografic (N.A.).
3
*** Dicţionar enciclopedic roman, vol. II (D–J), Ed. Politică, Bucureşti, 1964, p. 447.
4
În afara aparatelor fotografice obişnuite se fabrică şi aparate pentru scopuri speciale, cum ar fi: aparate automate,
panoramice, stereoscopice etc. (N.A.).
5
Corpul aparatului poate fi metalic, din bachelită, lemn, etc. (N.A.)
6
Ghe. Niţă, op. cit., p. 102.
negative –, deoarece nu concentrează razele de lumină, ci le împrăştie în
formă de evantai. Obiectivul fotografic are la bază tocmai proprietăţile
lentilelor convergente de a concentra razele luminoase asupra materialului
fotosensibil, având ca efect mărirea intensităţii acţiunii de impresionare a
sărurilor de argint. Prin intermediul lentilelor se reproduce, cu ajutorul
luminii, pe materialul fotosensibil aflat în camera obscură, o imagine
micşorată, răsturnată şi virtuală7.
Deci, obiectivul fotografic este un sistem optic convergent complex,
format din una sau mai multe lentile – convergente şi divergente – la care se
adaugă un ecran, numit diafragmă, care are rolul de a limita razele marginale8.
Astăzi, noţiunea de obiectiv s-a extins la orice dispozitiv optic ce
serveşte la formarea imaginilor.
Orice obiectiv fotografic are următoarele caracteristici tehnice:
- distanţa focală;
- luminozitatea;
- profunzimea de câmp;
- unghiul de câmp al imaginii;
- puterea separatoare.
π Distanţa focală, denumită şi lungime focală este distanţa de la
centrul optic al obiectivului până la suprafaţa plană a materialului
fotosensibil, respectiv locul de intersecţie, în camera obscură, a
razelor ce vin de pe un obiect aflat în faţa obiectivului.
π Luminozitatea reprezintă capacitatea obiectivului de a ilumina cu
o anumită strălucire stratul fotosensibil din aparat. Denumită şi
„deschidere relativă“ cantitatea de lumină care pătrunde în obiectiv într-
o anumită unitate de timp este determinată de distanţa focală şi de
diafragmă şi nu de diametrul interior al obiectivului fotografic9.
Diafragma este dispozitivul care limitează lărgimea fasciculului de
lumină ce pătrunde în aparat10.
Profunzimea de câmp, este definită ca fiind zona de claritate a
imaginii terenului fotografiat, care se întinde înainte şi în spatele subiectului
sau obiectului după care s-a efectuat punerea la punct11. Operaţia de punere
la punct constă în fixarea distanţei focale de aşa manieră încât să se afle în
concordanţă cu distanţa de fotografiere. Zona de profunzime – denumită în

7
I. Mircea, Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 19.
8
Obiectivul fotografic este echivalent cu o lentilă groasă convergentă, având toate caracteristicile acesteia. (N.A.)
9
Denumit şi „deschidere reală“ (N.A.).
10
*** Dicţionar enciclopedic român, vol. II (D–J), Ed. Politică, Bucureşti, 1964, p.447.
11
M. Novac, Fotografia de la A la Z, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1973, p. 316.
practică „zona de claritate“12 – se extinde mai puţin în faţa planului pentru
care s-a făcut claritatea şi considerabil mai mult în spatele acestui plan.
Profunzimea de câmp a unui obiectiv fotografic este determinată, în
principal, de:
- distanţa focală a obiectivului;
Cu cât distanţa focală este mai mică, cu atât profunzimea de câmp este
mai mare şi invers.
- gradul de diafragmare;
Atunci când obiectivul este mai mult diafragmat, profunzimea de
câmp este mai mare şi invers.
- punerea la punct a obiectivului pentru o anumită distanţă.
În cazul în care un obiectiv este pus la punct, pentru un plan situat la o
distanţă mai mică de centrul său optic, profunzimea de câmp este mai mică
şi invers13.
Unghiul de câmp al imaginii14.
Potrivit literaturii de specialitate15, acest unghi este dat de razele de
lumină extreme pe care obiectivul aparatului fotografic le poate prinde.
Unghiul de câmp al imaginii este determinat de distanţa focală, fiind
invers proporţional cu aceasta. Altfel spus, un obiectiv cu distanţă focală
mare va da un unghi de câmp mic şi invers.
În activitatea practică, atunci când se execută fotografierea unui spaţiu
restrâns16, se folosesc aşa-numitele „superangulare“, adică obiectivele cu
distanţă focală mică şi unghi de câmp mare. Obiectivele superangulare au o
distasnţă focală de până la 40 mm şi un unghi de câmp al imaginii de peste 63°.
Obiectivele forografice având distanţa focală cuprinsă între 40 mm şi 50 mm
sunt obiective considerate normale, unghiul de câmp fiind de aproximativ 46°.
Obiectivele cu distanţa focală de peste 55 mm au un unghi de câmp mic,
mergând de la 18° până la 3°. Ele poartă numele de „teleobiective“, fiind
utilizate la luarea imaginilor de la distanţe mari.
Puterea separatoare, constă în capacitatea pe care o are obiectivul
fotografic de a reproduce distinct în imagine cele mai mici detalii, liniile
paralele extrem de fine şi punctele cele mai apropiate de pe obiectul
fotografiat17. Ea este dată de numărul maxim de linii albe şi negre –

12
I. Mircea, op. cit., p. 21.
13
În acelaşi sens, Ghe. Niţă, op. cit., p. 114.
14
Cunoscut şi sub denumirea de „unghi de poză“ (N.A.).
15
C. Suciu, op. cit., p. 31.
16
Şi cel care execută forografierea nu se poate depărta prea mult de obiect (N.A.).
17
A se vedea I. Mircea, op. cit., p. 23.
echidistante – pe care un obiectiv le poate reda pe un milimetru de lungime,
măsurat pe suprafaţa unui anumit material fotosensibil18.
Această putere separatoare este determinată de:
◘ calitatea optică a obiectivului;
◘ deschiderea maximă a obiectivului;
◘ natura şi felul de iluminare a subiectului sau obiectului de
fotografiat;
◘ calitatea peliculei fotografice;
◘ însuşirile optime ale aparatului de mărit;
◘ proprietăţile fizice ale revelatorului;
Subliniem faptul că dintre factorii menţionaţi ponderea în determinarea
clarităţii imaginii o au calitatea optică a obiectivului şi deschiderea lui maximă.
Nu trebuie omis că obţinerea clarităţii imaginii este puternic
influenţată şi de aberaţiile de sfericitate ale lentilelor, aberaţiile cromatice,
distorsiunea, coma şi curbura de câmp. Cunoscute sub denumirea generică
de „aberaţii ale obiectivelor“, acestea se concretizează în următoarele:
Aberaţia de sfericitate. Dacă se proiectează un fascicul de raze
paralele cu axa optică a unei lentile convergente, razele marginale vor
fi refractate mai puternic, focalizând mai aproape de lentilă. Din
această cauză rezultă mai mult focare, implicit o imagine cu un anumit
grad de neclaritate. Pentru a corecta o astfel de aberaţie se combină o
lentilă convergentă cu una divergentă – având alt indice de refracţie –,
în aşa fel încât să rezulte o lentilă convergentă19.
 Aberaţia cromatică. Având în vedere că marginile unei lentile
convergente se comportă, la trecerea unui fascicul de raze luminoase,
întocmai ca o prismă20, diferitele imagini nete formate de fiecare grup
de radiaţii nu vor coincide ca poziţie faţă de lentilă. Cele mai apropiate
de lentilă vor fi imaginile formate de radiaţiile violete, urmate de
imaginile formate de radiaţiile albastre, verzi, galbene etc.21. O astfel de
aberaţie poate fi corectată – parţial – prin combinarea unei lentile
convexe22 cu o lentilă concavă23, obţinându-se un sistem acromat.
 Distorsiunea, care constă în aceea că imaginea nu are
aceeaşi scară de redare a obiectului fotografiat pe toată suprafaţa
ei. Această aberaţie este dată de aşezarea diafragmei, în faţa ori în
spatele sistemului optic. În cazul obiectivelor cu mai multe lentile,
18
Ghe. Niţă, op. cit., p. 116.
19
Sistemele optice corectate în acest mod poartă numele de „obiective aplanate“, ele fiind, în acelaşi timp, şi acromate
(N.A.).
20
Producând descompunerea luminii. (N.A.)
21
Cele mai îndepărtate sunt imaginile formate de radiaţiile roşii (N.A.).
22
Confecţionată din sticlă „crown“, ce conţine, în afară de siliciu, B, P, Ba, Sb şi Zn (vezi *** Dicţionar enciclopedic
roman, vol. IV – Q–Z, Ed. Politică, Bucureşti, 1966, p. 512).
23
Din sticlă „flint“, cu un procent mai mare de plumb, folosită la fabricarea obiectelor de artă şi în optică.
 aşezarea diafragmei în centrul sistemului optic a condus la
atenuarea considerabilă a acestei aberaţii.
 Coma. Atunci când subiectul supus fotografierii comportă
puncte luminoase izolate, pe negativul obţinut se formează puncte
luminoase distincte. Acest lucru se datorează faptului că diversele
zone concentrice ale lentilei formează imaginea la scări diferite.
Corectarea acestei aberaţii se face prin aşezarea simetrică a
lentilelor faţă de diafragma centrală, obţinându-se un sistem optic
numit „aplanat“, format din patru lentile.
 Curbura de câmp. Această aberaţie a lentilei constă în aceea
că imaginea unui subiect plan nu se formează pe o suprafaţă plană,
ci pe o suprafaţă sferică de o anumită curbură. Efectul acestei
aberaţii poate fi limitat prin reducerea unghiului de câmp al
obiectivului şi alegerea celei mai potrivite distanţe la care se
aşează suprafaţa plană a materialului fotosensibil faţă de centrul
optic al obiectivului.
 Camera obscură
Această parte componentă a aparatului fotografic este formată dintr-o
cutie perfect etanşă – din metal sau lemn ori dintr-un burduf de piele –,
având rolul de a proteja imaginea formată de obiectivul aparatului. În raport
cu modelele şi tipurile aparatelor de fotografiat, camerele obscure pot fi
extensibile – pliabile – sau rigide. Camerele obscure extensibile sunt
construite de aşa manieră încât pot fi mărite sau micşorate – tirate –, în
sensul că obiectivul poate fi apropiat sau, după caz, depărtat de peretele din
spate. Această apropiere sau depărtate a obiectivului de peretele din spate al
camerei obscure este necesară în raport cu apropierea sau depărtarea
subiectului de fotografiat faţă de aparat. Sublinierea se impune, având în
vedere că imaginea subiectului, pentru fiecare distanţă, se formează în mod
diferit în camera obscură. Cu alte cuvinte, cu cât subiectul de fotografiat este
mai aproape, imaginea lui se formează mai departe şi invers.
Mai trebuie reţinut că la aparatele de format mijlociu şi mic extensia
camerei obscure se realizează prin rotirea spre dreapta a inelului de claritate,
montat pe obiectiv24.
 Obturatorul
La cele mai multe aparate fotografice, obturatorul se află în camera
obscură. Acesta este un mecanism ce are rolul de a opri lumina să pătrundă
în aparat – spre materialul fotosensibil – prin obiectiv. Obturatorul permite
pătrunderea luminii prin obiectiv25 numai un anumit timp, fixat de către cel
24
Acest lucru face ca întreaga montură a obiectivului să se deplaseze către înainte. (N.A.)
25
Şi, implicit, ajungerea acesteia la materialul fotosensibil. (N.A.)
care execută fotografierea, prin deschiderea ori închiderea unor lamele
metalice sau a unor perdele din pânză cauciucată. Timpul cât obturatorul
este deschis poartă denumirea de timp de expunere26.
În raport cu tipul şi modelul aparatului, obturatorul este montat fie în
planul principal optic al obiectivului – obturator central –, fie în planul
focarului – imagine, aşa-numitul „obturator focal“.
Mecanismul obturatorului este compus din următoarele piese:
◩ pârghia sau butonul de armare, având rolul de a arma întregul
mecanism, atât arcul lamelelor sau perdelelor, cât şi discul de viteze.
La aparatele moderne, armarea obturatorului conduce la aducerea în
faţa ferestrei de expunere şi pelicula pentru expus.
◩ lamelele sau perdelele ce au – aşa cum am văzut – rolul de a
lăsa lumina să ajungă la peliculă numai atâta timp cât durează timpul
de expunere.
◩ discul de viteze, care „transmite“ lamelelor sau perdelelor
durata cât trebuie să stea deschise, adică timpul de expunere fixat.
◩ contorul de imagini.
◩ butonul declanşator, aflat, de obicei, în partea superioară sau
anterioară a camerei obscure. Aşa cum o arată şi denumirea, el are
rolul de a declanşa funcţionarea întregului mecanism al obturatorului.
În acest context subliniem faptul că scala timpului de expunere este
aşezată, de obicei, în apropierea butonului declanşator. Pe această scală sunt
gravaţi timpii de expunere pentru tipul respectiv de aparat fotografic. La
majoritatea tipurilor de aparate fotografice timpii de expunere se împart în
trei categorii şi anume:
◪ timpi foarte scurţi – 1/1000", 1/500" şi 1/250";
◪ timpi scurţi – 1/125", 1/100", 1/60", 1/50";
◪ timpi lungi – 1/30", 1/25", 1/15", 1/5", 1/2", 1/1"27.
Pentru folosirea unor timpi de expunere mai lungi, unele aparate au
gravate pe scală simbolurile „B“, „T“ şi „Z“, durata expunerii fiind apreciată
de cel care execută fotografierea. De asemenea, trebuie reţinut că folosirea
timpilor lungi de expunere se face numai cu aparatul montat pe trepied şi cu
folosirea mecanismului ceasornic28.
 Sistemul de vizare şi punere la punct
Fără a intra în detalii, precizăm că, în raport cu modelul şi tipul
aparatului fotografic, sistemul de vizare şi punere la punct poate fi de mai
multe feluri, respectiv:
26
Sau „timp de poză“. (N.A.)
27
Vezi I. Mircea, op. cit., p. 25.
28
Pentru detalii, Ghe. Niţă, op. cit., p. 119–121.
 geam mat, şină de glisare şi ramă de protecţie;
▣
vizor cu scală de distanţe;
▣
telemetru29;
▣
sistem periscop30.
▣
Indiferent de felul lui, sistemul de vizare şi punere la punct are rolul
de a face încadrarea şi de a realiza claritatea subiectului supus fotografierii.

4.2.3. Accesoriile aparatului de fotografiat

În activitatea practică apar deseori situaţii când pentru executarea

fotografierii, pe lângă aparatul de fotografiat, mai sunt necesare şi alte piese,
unele dintre ele fiind indispensabile. Este vorba de aşa-numitele „accesorii
ale aparatului de fotografiat“, din care amintim:
♦ Trepiedul. Acest accesoriu este format din trei picioare
telescopice, prinse articulat într-un corp-măsuţă. Pe acest corp se
fixează direct aparatul de fotografiat. Alteori, pe corpul-măsuţă se
fixează o altă piesă, denumit „cap panoramic“31, pe acesta montându-
se apoi aparatul de fotografiat.
Trepiedul este un accesoriu absolut indispensabil în activitatea de
cercetare la faţa locului32. De regulă, lumina slabă de la locul unde s-a
săvârşit o infracţiune impune folosirea unor timpi mari de expunere33.
♦ Şina de glisare. Şi aceasta este un accesoriu obligatoriu al
aparatului de fotografiat, ea fiind montată pe capul panoramic al
trepiedului. Pe cursorul şinei de glisare se montează aparatul de
fotografiat.
În acest fel, aparatul de fotografiat poate fi apropiat, în raport cu
necesităţile de ordin practic, de urma ce urmează a fi fotografiată.
♦ Inelul de prelungire al camerei obscure34, compus din cinci
piese detaşabile şi având rolul de a prelungi camera obscură.
Părţile componente ale inelului de prelungire pot fi folosite, în raport
de situaţie, fie parţial, fie toate deodată. Ele sunt construite pe „sistem
baionetă“, fapt ce permite folosirea permanentă a capetelor, prin montarea

29
Format din vizor, vizoare prismatice, pârghie – inel – de claritate, scală de distanţe, pârghie de reglaj al obiectivului.
(N.A.)
30
Denumit şi „sistem reflex“, acesta este compus din vizor prismatic, oglindă reflexă, inel de claritate şi scală de distanţe.
(N.A.)
31
Acesta permite rotirea aparatului în jurul axei sale, precum şi înclinarea lui în orice direcţie. (N.A.)
32
Vezi Infra, cap. IV, secţ. a V-a.
33
De exemplu, 1/30". (N.A.)
34
Cunoscut şi sub numele de „tubul de prelungire al camerei obscure“. (N.A.)
unuia la aparat, iar a celuilalt la capătul obiectivului aparatului fotografic. În
felul acesta se prelungeşte camera obscură cu 8 mm35.
Folosirea în întregime a inelului de prelungire al camerei obscure
conduce la dublarea distanţei focale a aparatului şi la obţinerea unei imagini
la scara de 1:1. Utilizarea în practică a acestui accesoriu se impune ori de
câte ori trebuie fotografiate obiecte sau urme de ordinul centimetrilor36.
♦ Filtrele de lumină. Acestea sunt piese optice, confecţionate din
sticlă sau celuloid colorat şi aşezate într-o montură metalică, cu care
se prind la obiectiv.
Filtrul de lumină lasă să treacă numai radiaţia de culoarea lui, în
proporţie directă cu intensitatea pe care o are. În acelaşi timp, acest
accesoriu opreşte radiaţiile de culoare complementară.
♦ Firul declanşator. Este un accesoriu obligatoriu, montat la
butonul declanşator al aparatului, ori de câte ori aparatul este montat
pe trepied şi se folosesc timpi de expunere mai mari de 1/30".
Atragem atenţia că declanşarea aparatului fără firul declanşator are
drept efect atât vibrarea aparatului, cât şi obţinerea unei imagini neclare şi cu
marginea mişcată.
♦ Caseta cu material fotosensibil, de sensibilităţi diferite, în
raport cu situaţiile concrete ce pot apărea în activitatea practică.
Aşa cum remarcă literatura de specialitate37, „marea diversitate a
situaţiilor operative în care ne putem afla, implică tot aşa o mare diversitate
a condiţiilor de lumină în care trebuie să lucrăm. Ori dispunând numai de
un singur sortiment de film, este greu de presupus că rezultatele
fotografierii vor fi cele aşteptate“.
♦ Lampa blitz. Acest accesoriu indispensabil funcţionează ca
sursă de curent propriu ori poate fi cuplată la o priză electrică.
Lampa blitz este de neînlocuit în cazul cercetării la faţa locului,
efectuării percheziţiilor, reconstituirilor etc. Cuplarea lămpii blitz la aparatul
de fotografiat se face cu ajutorul unui cablu sincron38. Timpul de expunere
va fi de 1/25" – 1/30", iar diafragma va fi stabilită fie prin împărţirea
numărului direct al lămpii blitz39 la distanţa de fotografiere, fie la aprecierea
specialistului, bazată pe experienţa acumulată.

4.2.1 Scurte consideraţii privind optica fotografică

35
Celelalte trei piese au lungimile de 5, 15 şi 30 mm. (N.A.)
36
De exemplu, o urmă de forţare, un grup de 2–3 urme digitale etc. (N.A.)
37
Ghe. Niţă, op. cit., p. 123.
38
Cablul sincron se introduce în priza notată cu „x“.
39
Numărul direct al lămpii blitz, marca „Multiblitz Pres-Universal“, din dotarea laboratoarelor criminalistice, se consideră
„24“.
 Fotografia judiciară este prezentă în aproape toate etapele investigării
criminalistice, atât ca mijloc de atestare, cât şi ca mijloc de cunoaştere.
În limbajul curent, prin fotografie40 se înţelege tehnica fixării
imaginilor pe un strat fotosensibil care acoperă un suport solid – de sticlă, de
colodiu, de hârtie etc. – prin reacţiile fotochimice produse în substanţa
sensibilă din acest strat41.
Condiţiile indispensabile pentru efectuarea oricărei fotografii constau în:
 existenţa unei surse de lumină, fie din spectrul vizibil, fie din
spectrul invizibil;
 existenţa aparatului de fotografiat în care se găseşte materialul
fotosensibil/senzorul.
Cunoaşterea caracteristicilor luminii constituie condiţia de bază pentru
obţinerea unor rezultate bune. Aşa cum vom arăta în continuare42, reglarea
diferitelor dispozitive ale aparatului de fotografiat – diafragma, obturatorul –
depinde de modul în care este iluminat subiectul. La rândul lor, materialele
fotosensibile sunt alese în raport cu proprietăţile lor de a fi impresionate de
lumină. Tot astfel, prelucrarea în laborator a materialelor fotosensibile
trebuie să ţină cont de diferitele varietăţi de lumină sau de întuneric pe care
le reclamă proprietăţile acestora43.
În concluzie, se poate afirma că, în mod obişnuit, prin lumină se
înţeleg radiaţiile care produc senzaţii luminoase pentru ochiul omenesc44.
Fără a intra în alte detalii subliniem faptul că ansamblul radiaţiilor
percepute de ochiul omenesc – între 390 şi 700 milimicroni din întreaga
gamă a oscilaţiilor electromagnetice – este cunoscut sub numele de lumină
naturală, lumină solară, lumină albă sau lumină de zi45.
Peste lungimnea de undă de 750 milimicroni sunt radiaţiile infraroşii,
iar sub 390 milicroni sunt radiaţiile ultraviolete. Invizibile cu ochiul liber, atât
radiaţiile u.v., cât şi cele i.r. produc, în anumite condiţii, efecte fotografice46.
Absorbţia sau reflectarea în proporţii diferite a radiaţiilor din spectrul
vizibil dau culoare corpurilor47.
În raport cu natura lor, sursele de lumină se împart în:
40
Cuvântul „fotografie“ vine de la cuvintele grerceşti „phos“, „photos“ care înseamnă „lumină“ şi „grapheia“ care
înseamnă „a nota“„a înregistra“, „a scrie“. (N.A.)
41
*** Dicţionar enciclopedic român, vol. II (D–J), Ed. Politică, Bucureşti, 1964, p. 447.
42
Infra, cap. IV, secţ. a II.a, §2.
43
În acest sens, Ghe. Niţă, în Curs de criminalistică, Tehnică criminalistică, vol. I, Partea I, Academia de Poliţie „Al.I.
Cuza“, 1975, p. 94–95.
44
În acelaşi sens, Ghe. Niţă, op. cit., p. 95.
45
Idem, p. 96.
46
Ghe. Niţă, op. cit., p. 97
47
De exemplu, absorbţia aproape totală şi în aceeaşi proporţie a radiaţiilor vizibile dă culoarea neagră, în timp ce reflexia
în aceeaşi proporţie dă culoarea albă (N.A.)
  surse de lumină naturale48;
 surse de lumină artificiale49;
Literatura de specialitate50 aminteşte şi de sursele de lumină indirectă,
adică acelea care reflectă lumina unei surse propriu-zise, de genul ecranelor
difuzante.

48
Principala sursă de lumină naturală este soarele (N.A.)
49
Flacără, lampa electrică, cu incandescenţă sau cu descărcări în gaze inerte (N.A.).
50
Vezi Ghe. Niţă, op. cit., p. 98.