Jurnalismul cultural online ca nouă paradigmă*/ fragmente

Paradigma schimbării paradigmei

Prezentul ne oferă lecţia „schimbării de paradigmă” ca fiind paradigma însăşi actuală.

Fluxul paradigmelor care se succed unele pe celelalte este aşa de rapid încât surprinderea
paradigmei ca atare este deja un demers sinuos. Thomas Kuhn precizează faptul că o
paradigmă anume are nevoie pentru conturarea ei de acceptul mediilor de specialitate
cărora aceasta li se adresează şi de aderarea acestora. Fluxul temporal şi intervenţia
relativismului la ceva anume aruncă un văl de ceaţă peste toate semnficaţiile oricărei
paradigme recente. Este cazul similar al spaţiului virtual ca şi nouă tematizare. Nu
comunicarea este noua componentă de top a discursurilor, cum ar spune unii gânditori, ci
spaţiul virtual cu tot ceea ce presupune acesta. Acest „nou” se grefează ca un adevărat
„Disneyland”, cum l-ar numi bunăoară Jean Baudrillard, compus din simulacre şi
simulări. Într-un filmuleţ recent vizionat cu gânditorul francez, acesta propunea
dispariţia „realului”. Acest lucru este deja o punere între paranteze şi o fenomenologizare
a spaţiului real, dispărând pentru a face loc spaţiului virtual. Este şi acest mecanism un
soi anume de fenomenologie. Ceea ce ştiu sau intuiesc reduc în mod necesar şi refuz să
mai cred pentru a face loc ulterior unui al construct capabil de transcendentalizare. Ajuns
să refuz şi să neg realul, reconstruiesc totul pe pilonii oferiţi de către spaţiul virtual, prin
propria imaginaţie. Prin acest act iau în vedere produsul final oferit de acest spaţiu
construit şi reprezentând o altă lume. Chestionarea însăşi a realităţii a dus la exprimarea
limitelor acesteia şi la meditaţia asupra ei, care a dat ulterior reducţia fenomenologică a
acesteia. Acesta este firul conducător de răsădire a unei noii paradigme a spaţiului virtual.
Tot ceea ce gândeai că nu poate fi posibil, devine posibil. Iată deci, neactualizat însă
posibil, adică în stare de devenire.

Mediul online şi jurnalismul cultural pe butuci

Noua tematizare în noile medii din interiorul noii ordini de discurs care este creată de
spaţiul virtual devine cea a mediului online. Jean Baudrillard vorbeşte despre o eră a
virtualului sau hologramelor, una care apologiază „la disparition du reel”. Desigur,
spaţiul virtual al mediului online nu va propune absenţa oricărui suport al realităţii sau că
textele sunt pe deplin constructele unei imaginaţii productive. Mediul online ca atare
reprezintă de fapt o adaptare la aceste propuneri ale gânditorului francez. Acesta a expus
noua ordine şi „noul” ca atare, iar noi am rămas „vrăijiţi” de acest tărâm magic ce ne-a
fost expus înaintea noastră, virtualul. Fiecare pătrundere în acesta, de orice manieră,
reprezintă la urma urmei o adaptare la paradigma epocii. Mă voi referi cu precădere
asupra ceea ce interesează de fapt aici. Diferenţele dintre cele două medii de lucru sau de
operare, online şi print, sunt vizibile înainte de vreo trasare a unor contururi. Atuurile de
partea mediului online încep încet-încet să devină inteligibile, iar cititorii să renunţe la
„palpabilitatea” sau „comoditatea” răsfoirii printurilor. De altfel, avantajele sunt mult mai
numeroase: rapididatea informaţiei de genul „aici şi acum”, posibilitatea ajustării textului
din momentul editării lui, numărul mare de răspândire comparativ cu limitarea fizică
specifică printului, posibilităţile de marketing devin deja multiple, uşurinţa întreţinere şi
alte câteva avantaje caracteristice. În acelaşi timp supravieţuirea prin click-uri face ca
jurnalismul online să îmbrace haina superficialităţii. Majoritatea trusturilor de presă merg
pe principiul „oferă cititorului, cel care intră la noi pe site” ceea ce îşi doreşte. Urmărirea
statisticilor direcţionează în mare parte şi profilul respectivei publicaţii online. Voi
exemplifica din propria experienţă, desigur. Poziţionarea articolelor în top este
determinată de impactul pe care îl va avea acel material asupra publicului şi cum masele
sunt prin definite de superficialitate şi kitsh atunci rezultatul este de la sine înţeles. De
altfel, cazul jurnalismului cultural online este vlăguit de la bun început de acest aspect.
Acesta aproape că lipseşte cu desăvârşire din interiorul „paginilor virtuale” ale unei
publicaţii online. În afară de câteva anunţuri de lansări de carte sau
conferinţe/simpozioane nu vom întâlni mai nimic în paginile acestor publicaţii de la noi.
Spre exemplu, dacă analizez două portaluri de ştiri cu mii de vizitatori pe zi, gen cele
locale din Cluj, voi constata că acestea nu dispun de rubrica „cultură”. Logic, analiza mă
va îndrepta spre a spune că respectivele medii de presă nu fac sub nicio formă niciun fel
de jurnalism cultural, fie el autentic, de opinie sau de de orice alt fel. În România există
câteva portaluri care fac fie numai jurnalism cultural fie şi jurnalism cultural. Mă voi opri
asupra câtorva dintre ele pentru a mă face bine înţeles. Este vorba despre Observatorul
Cultural, care şi-a selectat o echipă bună şi care dispune de o ofertă în materie de articole
destul de consistentă. Aş mai menţiona câteva nume care conţin pe lângă articole
culturale şi jurnalism cultural: Timpul, Idei în Dialog, Dilema Veche, Suplimentul de
Cultură sau România Literară. Prima observaţie este următoarea: acestea nu sunt în mod
necesar trusturi de presă, deci unde sunt jurnaliştii? Înainte de a da un răspuns voi edifica
conceptul de jurnalism cultural, pe care personal în împart în două: jurnalismul cultural
de esenţă tare în interiorul spaţiului cultural însuşi şi cel inautentic sau de opinie şi
informaţie, cel din presă. În cazul primului, autorul textului urmăreşte analize şi sinteze
ale unor evenimente culturale sau chiar cărţi lansate recent, punctul de vedere fiind
exprimat cu atitudinea unui specialist bun cunoscător al domeniului. În cazul celui din
urmă este vorba despre jurnalismul găzetăresc, acesta care se mai practică încă în
interiorul paginilor anumitor ziare sau publicaţii online, constând în interviuri sau
prezentarea unor evenimente culturale la nivel numai de simplă informaţie. A fi jurnalist
cultural înseamnă a scrie despre cultură, însă evident că aici contează intenţia autorului:
cum anume scriu, pentru ce scriu şi care este finalitatea actului de a scrie. Similar
aprecierii făcute de Gregory Currie asupra textului ficţional şi a celui non-ficţional. Unde
este principala demarcaţie? În însăşi intenţia autorului respectivului text. Voi lua spre
exemplificare un interviu realizat de The Guardian în ediţia online cu filosoful Slavoj
Zizek. Acesta a făcut exclusiv obiectul unui interviu simplu, fără a prezenta tematizări
asupra conceptelor sau ideilor filosofului sau fără a recenza pe scurt ultimele apariţii
editoriale. Scopul acestuia: fie autorul articolului nu a putut din cauza politicilor
editoriale să facă un interviu mai amplu cu filosoful, fie pregătirea sa nu i-a permis să
intre în această horă. De aceea, în domeniul jurnalismului cultural se resimte nevoia
existenţei unor specialişti care să abordeze subiectele mai „tari”. Dar unde anume se
publică jurnalismul cultural? Această problemă deja este afectată deja de spaţiul cultural
existent, iar cum România suferă din acest punct de vedere atunci este clară
marginalizarea acestui tip de scriitură. Dacă în cazul multor trusturi de presă “cultura”
este de la bun început un element neluat în considerare pe print, situaţia stă şi mai rău pe
online, acolo unde cum precizam mai sus lupta face ca acest segment să devină fie unul
de nişă, ascuns, fie să nu fie luat în considerare. Secţiunea cultură pe site-uri precum
portalurile de ştiri locale lipseşte, iar lucrul acesta vine în corelare cu politica specificată
mai sus. Ca om de cultură nu voi intra pe portalurile din media pentru a citi articole
culturală sau despre cultură pentru că nu îmi aduc nimic. Desigur, atunci când ai o
personalitate marcantă din domeniul culturii şi o iei la întrebări cotidiene şi chiar pe
alocuri banale aproape totul îţi iese, inclusiv traficul. Oamenii adoră să afle chestiuţe
banale despre oamenii pe care îi admiră sau citesc. Aici intervine însă o remarcă: intraţi
pe secţiunea de cultură a lemonde.fr şi veţi descoperi din savoarea unui soi de jurnalism
cultural aparte. Cultura însăşi a unei societăţi face posibilă diferenţa însăşi dintre tipurile
de scriituri. Am observat diferenţe considerabile între site-ul celor de la New York Times
şi The Sun sau The Guardian, ca să nu mai aduc în discuţie portalurile franceze.
Exemplific aici încă prin Le Nouvel Observateur care m-a atras prin articolele şi
recenziile făcute la moartea lui Claude Levy-Strauss.

Piaţa online este atât de mare, încât este loc pentru toată lumea. Dincolo de împărţirea
radicală făcută de mine în ceea ce priveşte jurnalismul cultural online, amintesc
importanţa spaţiilor ca atare care “găzduiesc” acest tip de scriere. Pe lângă presă, acolo
unde am văzut cum stau lucrurile, jurnalismul cultural a intrat în interiorul portalurilor
culturale, a revistelor culturale şi mai nou a paginilor personale sau a blogurilor. Portalul
cultural este acel spaţiu care găzduieşte articole concentrate culturale sau pur şi simplu
informaţii utile. Iată că deja am păşit în sfera jurnalismului. Desigur, selecţia trebuie să
fie minuţios făcută, deoarece multitudinea de pagini şi scriere induce superficialul.
“Jurnalismul românesc de opinie şi, mai ales, cel cultural resimt criza acută generată de
absenţa scrierilor de specialitate”. În 2007 Marius Tucă era distins cu premiul pentru
Cultură, având un discurs care nu a făcut altceva decât să marginalizeze profesionalismul
actului jurnalistic cultural ca atare. Revenind la spaţiile de “nişă”, consider că multe
dintre ele sunt capabile să furnizeze adevărate exemple pentru ceea ce consideram mai
sus jurnalismul cultural autentic. Filozofie.eu, portal filosofic, va propune un soi de
jurnalism cultural online prin recenzările prezente la noutăţile editoriale. Acesta este de
fapt exemplul unui jurnalism al unor specialişti din domeniul respectiv, ale căror scrieri
nu ar avea loc decât în cel mult 500 de semne pe un portal de presă.

Etică şi metaetică în jurnalisumul cultural online

Discuţia despre necesitatea unei etici a jurnalismului cultural online sedimentează

fundaţia însăşi a unei astfel de problematici. Orice discurs despre etica acestui tip de
jurnalism îşi trage practic seva din tematizarea eticii în jurnalismul în general. Nu se
schimbă aici decât mediul de existenţă şi maniera de abordare, din anumite puncte de
vedere. Jurnalistul cultural din spaţiul virtual trebuie să respecte normele şi codurile
deontologice specifice jurnalistului în general. La acestea practic s-ar mai adăuga setul de
“norme” de utilizare ale internetului şi spaţiului virtual, online. Mass-media oferă din
punct de vedere etic o adevărată provocare în mediul internetului, online, numită de altfel
aşa chiar de către Papa Ioan Paul al II-lea în anul 2001. Societatea actuală este una
“deschisă”, Bertrand Russel, în care frontierele inclusiv etice sunt extreme de elastice.
Limita morală a textului online este decisă de un cod pe care jurnalistul cultural trebuie să
îl respecte.” Polemicile şi disputele lor(mass-mediei de după căderea comunismului),
modul inexact şi adesea părtinitor în care au prezentat faptele au oferit publicului opţiuni
şi astfel au adus noţiunea de pluralism şi diversitate de opinii, o noţiune importantă în
democraţiile noi”, spune Peter Gross, profesor de comunicare în masă la Universitatea
din Oklahoma şi autor al şapte cărţi, a organizat sesiuni de perfecţionare în domeniul
jurnalismului în Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. Referitor la etica presei, acesta
precizează că “mass media trebuie să preia conducerea în crearea eticii profesionale.
Dacă acest lucru nu se întâmplă vor apărea din ce în ce mai multe voci care vor cere ca
acest domeniu să fie reglementat din afară, de către guverne şi alte instituţii. Acest lucru
va fi contraproductiv în crearea unor sisteme de mass media care să poată servi cu
adevărat democraţiile liberale şi să dea timpul înapoi”. Jurnaliştii trebuie să fie indicii
propriilor lor etici, cu acest lucru pot fi de acord, însă în mod cert construirea unei etici
trebuie sedimentată în prezenţa unui specialist nepărtinitor. Libertatea şi superficialitatea
oferită de mediul online sunt adesea probleme care ajung să cauzele încălcări sau
sancţionări ale eticii profesionale.

“Există o presă liberă doar acolo unde se stabilesc raporturi de transparenţă între patronat,
consiliu editorial, gazetari şi public”, spune Mihail Neamţu, iar de aici până la trecerea
barierei onoarei jurnalistului nu este decât un pas. Online-ul nu face decât să încurajeze
acest lucru în România, nefiind încă atât de “la modă” precum în vest şi neavând încă
aceeaşi autoritate tutelară precum printul. Aceasta nu este decât o palmă posibilă dată
democraţiei pe care presa însăşi o apologiază în cuvintele: “libertatea presei”. “Este doar
un început, căci independent de recesiunea economică a anului 2009, jurnalismul se află
într-o criză mondială generalizată impusă de voga noilor tehnologii. Una dintre prognoze
spune că nu va fi salvată decât presa care va găzdui comentarii proaspete, competente,
deopotrivă accesibile şi sofisticate. Cum se pregăteşte România pentru această revoluţie?
Deocamdată, ne mişcăm în ceaţă. Identitatea incertă a presei quality nu ţine de-o
tulburare acneică, ci are un un aer premeditate”, spune acelaşi Mihail Neamţu în
articolului “Criza jurnalismului şi deficitul democratic”. Concluzia în legătură cu stadiul
calitativ al presei culturale româneşti ar fi acesta: Un fost redactor al gazetei „Timpul”
din Bucureşti, pe numele său Mihai Eminescu, s-ar îngrozi de spectacolul demisiunilor
etice şi al degradării culturale din peisajului presei româneşti. Soluţia? Reîntoarcerea la
greci, printr-un jurământ etic şi o reabilitare a raţiunii critice”.

Jurnalismul, cu precădere cel cultural, trebuie să îşi reasume o responsabilitate educativă.

Acum când printul predă practic ştafeta mediului online, acesta din urmă trebuie să
reedifice planul presei ca voce cu putere de influenţă asupra maselor într-un mod pozitiv.
Noua etică a jurnalismului cultural online trebuie să aibă ca bază tocmai aplecarea asupra
ţintirii acelui quality care s-a făcut auzit în presa vest europeană cu puternice conotaţii
asupra publicului cititor. Voi menţiona că nu spectacolul este cel care trebuie promovat,
ci adevărul şi informaţia utilă, alături de permanentul scop educaţional. Dacă politicile de
trust propun să “dăm cititorului de vrea”, atunci este nevoie de o reducţie, o reconsiderare
bunăoară fenomenologică a lucrurilor pentru reconstrucţia unei noi platforme. Merg pe
mâna lui Mihail Neamţu în continuare, “În locul unor „repere” de tip Emanuel Valeriu,
Ion Cristoiu, Sorin Roşca-Stănescu sau Cornel Nistorescu, de ce n-am „revizita” operele
unor Titu Maiorescu, Tudor Arghezi, Mircea Vulcănescu, Pamfil Şeicaru sau Mihail
Fărcăşanu? Mai mult, tradiţia jurnalismului incisiv şi curajos ar putea stimula lectura unei
biografii a lui Karl Kraus, pentru care punctuaţia avea o importanţă mistică”. Aici
intervin câteva observaţii. Jurnalistul online este un individ contra timpului, adică aici şi
acum în mai multe locuri. Se aplică inclusiv jurnalistului cultural online, care singur fiind
la o publicaţie virtuală este nevoit să alerge dintr-o parte în alta pentru a surprinde două
lansări de carte, o expoziţie şi o conferinţă. Aici deja intervin cerinţele şi pretenţiile
calitative ale trustului, iar ziaristul se află în faţa unei dileme chiar etice: să acopăr 2-3
evenimente, surprinse excelent, gândite şi aşternute în articole bine conturate sau să
respect ce îmi spune politica de trust? Să fac ceea ce îmi dictează propria-mi conştiinţă
sau să aleg subordonarea? Aceasta este dilema etică a jurnalistului care trebuie să pună
între paranteze actualul mediocru şi să opteze pentru o reconfigurare din rădăcini a
jurnalismului însuşi.

*prelegere susţinută la Facultatea de Jurnalism din cadrul UBB în cadrul cursului

Jurnalism cultural

Rareş Iordache
www.irregular.voxph.org