UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor

Specializarea TRUNCHI COMUN

Disciplina: DREPTUL AFACERILOR

SUPORT DE CURS

ANUL II

Semestrul 1

Cluj – Napoca
2008

1
 I. INFORMAŢII GENERALE

Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: Lector univ.dr. Angela Miff, Numele cursului: Dreptul Afacerilor

Asist.univ.drd. Ciprian Păun, Asist.univ.drd. Codul cursului:
Alina Oprea Anul, Semestrul: anul II, sem 1
Birou: str. T. Mihali, nr 58-60, cam. 503 Tipul cursului: obligatoriu
Telefon: 40 + 0264-41.86.52
Fax: 40 + 0264-41.25.70
E-mail: angela.miff@econ.ubbcluj.ro ,
ciprian.paun@econ.ubbcluj.ro,
alina.oprea@econ.ubbcluj.ro
Consultaţii: se vor afişa la momentul
respectiv.

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Cursul de dreptul afacerilor îşi propune să dezvolte abilităţi şi cunoştinţe juridice
necesare persoanelor care vizează ocuparea unor posturi de conducere din diferite
domenii de activitate. Titularul de curs încurajează participarea oricăror studenţi în
cadrul cursului, indiferent de pregătirea educaţională a acestora. Pentru studenţii care
provin din afara învătământului economic sau juridic se recomandă parcurgerea unei
bibliografii minimale din domeniul literaturii teoriei generale a dreptului.

Descrierea cursului
Disciplina are un conţinut complex care reflectă obiectivele principale ce
vizează aprofundarea noţiunilor teoretice şi practice în domeniul societar dar şi în alte
segmente importante ale dreptului afacerilor, cunoaşterea modificărilor legislative în
acest domeniu. Prin intermediul unor metode moderne, masterandul primeşte informaţii
privind participanţii la raporturile juridice comerciale, necesare pentru a se integra în
mediul de afaceri şi a dobândi abilitatea de a relaţiona cu acesta.
Pentru realizarea acestui obiectiv, ne propunem să prezentăm instituţiile juridice
de bază ale dreptului afacerilor, anume – raporturile juridice comerciale, participanţii la
activitatea comercială şi statutul juridic al comercianţilor, structurile asociative interne şi
europene, organizarea şi funcţionarea societăţile comerciale, fondul de comerţ,
obligaţiile comerciale, instrumentele juridice din cadrul raporturilor de muncă. Temele
vor cuprinde şi unele aspecte de ordin legislativ care vizează şi alte instituţii juridice

2
specifice domeniului disciplinei cum sunt cele privind faptele de comerţ, procedura
insolvenţei, obligaţiile financiar-fiscale ale comercianţilor.
Rolul pe care îl îndeplineşte dreptul afacerilor în condiţiile economiei de piaţă,
multitudinea reglementărilor legale care vizează acest domeniu şi varietatea punctelor de
conexitate care se stabilesc cu alte ramuri de drept cum sunt dreptul financiar, dreptul
comercial internaţional, dreptul administrativ şi dreptul civil, constituie argumente
pentru considerarea acestei discipline de studiu ca fiind o materie de bază alături de
celelalte discipline de specialitate economică.
Cunoştinţele teoretice care se dobândesc prin studierea materiei care formează
obiectul acestei discipline sunt menite să formeze, să completeze şi să întregească
pregătirea de specialitate a masteranzilor, să le permită acestora o abordare a
fenomenelor economice şi comerciale şi din perspectiva juridică.
Abordarea din perspectivă juridică a problematicii societăţilor comerciale -
regimul legal privind constituirea, organizarea, funcţionarea acestora şi a comercianţilor
în general precum şi a activităţii comerciale, prezintă utilitate pentru înţelegerea şi
operarea corectă cu conceptele, noţiunile juridice, principiile şi normele legale care
formează reglementarea de bază a relaţiilor comerciale şi, nu în ultimul rând, aplicarea
coerentă şi performantă a acestora.
Înfăptuirea acestui deziderat, în raport cu exigenţele profesiilor care au tangenţă
cu mediul de afaceri, presupune însuşirea conceptelor şi noţiunilor cu care operează
teoria dreptului comercial dar, în egală măsură, cunoaşterea aprofundată a legislaţiei
comerciale începând cu actele normative de bază – Codul comercial român şi Legea
societăţilor comerciale nr.31 / 1990 rep., cu modificările şi completările ulterioare.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Cursul Dreptul afacerilor îmbină două modalităţi de învăţare pentru a asigura o
mai bună pregătire a studentilor . Pe de o parte, ei au posibilitatea să ia parte la audierea
unor prelegeri pe o tematică specifică cursului urmate de discuţii cu titularul de curs,
menite să exemplifice şi să clarifice conceptele şi noţiunile teoretice prezentate a priori.
În al doilea rând, studentii vor fi stimulaţi ia parte la un proces de învăţare activă, prin
implicarea lor în realizarea unor proiecte de cercetare realizate asupra unor firme care
acţionează în mediul economic românesc.

Materiale bibliografice obligatorii

1. Angela Miff, Adrian Ciprian Păun, Drept comercial, Ed. Imprimeriei Ardealul,
Cluj-Napoca, 2005.
2. Angela Miff, Adrian Ciprian Păun, Dreptul afacerilor, Ed. Imprimeriei
Ardealul, Cluj-Napoca, 2006.
1. Angela Miff, Ciprian Păun, Mic dicţionar de termeni juridici pentru economişti,
Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2006.
2. Angela Miff, Ciprian Păun, Dreptul afacerilor. Sinteze. Legislaţie.
Jurisprudenţă, Ed. EFES, Cluj-Napoca, 2005.
3
 3. Angela Miff, Dreptul afacerilor şi legislaţie în turism. Note de curs, Ed. EFES,
Cluj-Napoca, 2005.
4. Angela Miff, Business Law. Volume I. Introduction to business law, Ed. Sfera
juridică, Cluj-Napoca, 2007.
5. Angela Miff, Dreptul comerţului internaţional. Partea generală. Introducere în
dreptul comerţului internaţional, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2008.
6. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2004.
7. Stanciu D. Cărpenaru , Drept comercial român , Ed. All Beck , Buc., 2002 .
8. Ion Turcu , Teoria şi practica dreptului comercial român , Ed. Lumina Lex ,
Buc., 1998 .
9. Ion Turcu, Liviu Pop , Contractele comerciale , Ed. Lumina Lex , Buc., 1997

Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Realizarea în condiţii optime a cursului va fi asigurată prin punerea la dispoziţia
titularului de disciplină a următoarelor echipamente: video proiector, laptop, acces la
internet.

Calendar al cursului
Activităţi Tematica abordată Responsabilităţile Locul de
masteranzilor desfăşurare
Întâlnire I: Introducere. Faptele de Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
Activităţi didactice comert.Comerciantii nicat ulte-
rior
Întâlnire II: Legislatia muncii. Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
Activităţi didactice Insolventa. Arbitrajul. Parcurgerea bibliografiei. nicat ulte-
Elemente de drept fiscal. rior
Examen final Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
precizate în vederea nicat ulte-
susţinerii examenului rior

Politica de evaluare şi notare

Modalitatea de notare a masteranzilor pentru disciplina Dreptul afacerilor are în
vederea următoarele aspecte:
– susţinerea unui examen scris a cărui pondere este de 100% în nota finală.
Examenul va fi structurat pe două părţi: prima va fi alcătuită din întrebări
grilă, iar cea de a doua din întrebări deschise care vor acoperi întrega materie
predată masteranzilor.
Studenţii trebuie să ştie că silabusul de faţă reprezintă un suport minimal, a cărui
simplă parcurgere nu este suficientă pentru promovarea examenului. În vederea
4
promovării examenului cu o notă satisfăcătoare, studenţii vor trebui să parcurgă
bibliografie indicată în cadrul acestui silabus.

Studenţi cu dizabilităţi
În vederea oferirii de şanse egale studenţilor afectaţi de dizabilităţi motorii sau
intelectuale, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a comunica cu studenţii
prin intermediul poştei electronice. Astfel, studenţii cu dizabilităţi vor putea adresa
întrebările lor legate de tematica cursului Dreptul afacerilor pe adresa de email a
titularului de curs, menţionată la începutul acestui silabus, putând primi lămuririle
necesare în maxim 48 de ore de la primirea mesajului.

Strategii de studiu recomandate

Pentru a obţine performanţa maximă, studenţii trebuie să ţină cont de următoarele
recomandări în ceea ce priveşte studiul individual, precum şi activităţile colective realizate
în cadrul cursului:
1. Este recomandat ca studiul acestor probleme să se facă în ordinea numerotării
unităţilor de curs.
2. Este recomandat ca studiul să se bazeze pe o bibliografie minimală, indicată în
silabus şi pe alte surse bibliografice indicate de tutori.
3. Se recomandă participarea la discuţii şi analize împreună cu tutorii, pe marginea
temelor indicate spre studiu.

I. SUPORTUL DE CURS

Modulul I
INTRODUCERE ÎN
DREPTUL AFACERILOR

CONCEPTE DE BAZĂ:
• Capitolul 1 (Unitatea de curs I): Istoricul Dreptului Comercial, Evoluţia dreptului
comercial, Istoricul dreptului comercial

5
OBIECTIVE URMĂRITE:
1) Să ofere o privire introductivă privind studiul dreptului comercial;
2) Să evidenţieze definirea conceptului de „comerţ” din perspectivă etimologică,
economică şi juridică;
3) Să facă o diferenţiere terminologică între disciplinele „drept comercial”, „dreptul
afacerilor”, „drept economic” etc.
4) Să enumere principale etape în dezvoltarea istorică a dreptului comercial;
5) Să urmărească evoluţia dreptului comercial în spaţiul românesc;
6) Să prezinte împărţirea dreptului comercial.

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL:

• Cursul intitulat „Dreptul afacerilor”, Lector.univ.dr. Angela Miff, Asist.univ.drd.
Ciprian Păun, elaborat sub egida Catedrei de Economie Politică a Facultăţii de
Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor din cadrul UBB Cluj-Napoca, 2006;
• Bibliografia indicată în Silabus;
• Alte surse bibliografice indicate în urma discuţiilor cu tutorii;
• Discuţii şi analize realizate împreună cu tutorii, pe marginea temelor indicate spre
studiu ;
• Studii de caz;
• Lucrări practice;
• Răspunsuri la întrebări teoretice tip grilă.

REZULTATE AŞTEPTATE
Modulul dedicat „Introducerii în dreptul comercial” va trebui să familiarizeze
studentul cu definirea dreptului comercial şi evoluţia istorică a acestei ramuri a dreptului
privat . De asemenea, se urmăreşte cunoaşterea de către studenţi a sistemului de drept, în
general.

UNITATEA DE CURS 1

DREPTUL COMERCIAL – NOŢIUNE, EVOLUŢIE, IZVOARE

-Sinteză-

Noţiunea de drept comercial. Termenul de drept comercial desemnează în sens generic

ansamblul normelor juridice privind comerţul. La rândul său noţiunea “comerţ” provine
din cuvântul latin “commercium” alcătuit din particula « cum » însemnând „cu” şi

6
substantivul « merx-cis » însemnând „marfă”. În sens etimologic, termenul desemnează
operaţiunile cu mărfuri.
Termenul are o semnificaţie duală, economică şi juridică. În sens economic , comerţul
poate fi definit ca fiind activitatea productivă având ca scop schimbul şi circulaţia
bunurilor precum şi a serviciilor între producător şi consumator. În sens juridic ,
termenul de comerţ capătă un înţeles mai larg incluzând pe lângă operaţiunile de
interpunere producător-consumator pe care o realizează comercianţii, operaţiunile de
producere a mărfurilor prin transformarea materiilor prime şi obţinerea unor produse mai
complexe (a plus-valorii) de către întreprinzători precum şi prestarea de servicii
comerciale în interesul consumatorilor.

Obiectul dreptului comercial. În conformitate cu prevederile art. 3 din Codul

Comercial român sunt considerate fapte de comerţ nu doar activităţile de interpunere în
circulaţia mărfurilor, ci şi activităţile de producţie de bunuri şi prestarea de servicii.
Intermediarul, producătorul sau prestatorul sunt comercianţi în conformitate cu
dispoziţiile normative în vigoare. Dreptul comercial mai este considerat în unele sisteme
de drept a fi un drept privat special al comercianţilor . Această teorie provine din dreptul
german unde calitatea de comerciant imprimă caracterul de comercialitate raportului
juridic. În acest tip de sistem dreptul comercial este considerat ca având obiect normele
juridice la care sunt supuşi comercianţii. Sistemul prezentat mai poartă denumirea de
sistem subiectiv.
În alte sisteme de drept cum este, de exemplu, sistemul francez, dreptul comercial este
considerat ca având drept obiect normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor
fapte, operaţiuni şi acte calificate drept “fapte de comerţ”, indiferent cine le săvârşeşte.
Acest sistem poartă denumirea de sistem obiectiv.
Legiuitorul român a consacrat în art.3 Cod Comercial o enumerare exemplificativă a
actelor şi operaţiunilor considerate “fapte de comerţ” cărora li se aplică dreptul
comercial. Art. 4 însă din Codul Comercial stipulează următoarele “Se socotesc în afară
de acestea, ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant
dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”. Astfel,
acceptarea unei succesiuni, redactarea unui testament, înfierea unei persoane etc. sunt şi
rămân – prin natura lor intrinsecă – acte juridice civile iar nu comerciale. Art. 7 mai
precizează că “sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca o
profesiune obişnuită şi societăţile comerciale”. Codul comercial român consacră cu
regulă de principiu sistemul obiectiv.
În concepţia Codului Comercial român faptul de comerţ este noţiunea
fundamentală în timp ce comerciantul este noţiunea secundară el săvârşind faptele de
comerţ în mod profesional. Codul comercial ardelean (Codul comercial ungar de la
1875) şi cel bucovinean (codul comercial austriac de la 1862) de dinaintea anului 1918,
aplicabile în Transilvania şi Bucovina erau întemeiate pe aceeaşi concepţie, dar în scopul
de a cuprinde sub o singură denumire toate raporturile juridice reglementate de dreptul
comercial, au adoptat noţiunea cauzei comerciale. Astfel, dreptul comercial are ca
obiect normele juridice referitoare la faptele de comerţ şi comercianţi.

7
Drept comercial, dreptul afacerilor, dreptul economiei. În ceea ce priveşte
denumirea de “drept comercial” în doctrină au existat o serie de discuţii cu privire la
oportunitatea schimbării denumirii în drept al afacerilor sau drept economic. Dacă
privim în evoluţia sa istorică, în perioada interbelică dreptul comercial se întâlnea în
învăţământul economic sub titulatura « drept industrial » desemnând un « drept autonom
în care se integrează şi studiul întreprinderii comerciale pe plan privat, adică protecţia
proprietăţii industriale, a mărcilor de fabrică şi de comerţ a brevetelor de invenţie, a
numelui comercial etc., raporturile cu personalul auxiliar, concurenţa neleală etc. ». Din
perioada interbelică sensul de drept industrial a evoluat în cadrul unor noi paradigme
care pornesc de la studierea dreptului întreprinderii economice ca bază a activităţii
comerciale. Această concepţie porneşte însă de la rolul întreprinderii în contextul
legislaţiei comerciale, existând o serie de state care îşi bazează legislaţia economică pe
noţiunea de întreprindere. În sistemul german un rol important îl are studierea
dreptului comercial în interiorul ramurii de drept - dreptul întreprinderii, cu toate că
ramura de drept comercial funcţionează distinct, cuprinzând doar ansamblul normelor
juridice care reglementează faptele de comerţ ale comercianţilor, contractele comerciale,
reprezentarea comercială, firma comercială, în timp de dreptul societăţilor comerciale se
studiază distinct şi cuprinde normele de organizare şi funcţionare ale societăţilor
comerciale. În Franţa chiar dacă se folosesc denumiri specifice ca dreptul întreprinderii
sau drept economic-acesta din urmă având o sferă de cuprindere mai largă, termenul cel
mai des folosit este de dreptul afacerilor. Dreptul afacerilor ar avea menirea de a
reprezenta un drept « microeconomic » al întreprinderilor în opoziţie cu dreptul
macroeconomic care reglementează economia în ansamblul său. El cuprinde şi elemente
de drept public (drept fiscal, dreptul muncii) însă gravitează în jurul nucleului de drept
comercial insistând pe normele de desfăşurare a activităţii comerciale.

Definirea dreptului comercial/dreptului afacerilor. Doctrina a reţinut o serie de definiţii

ale dreptului comercial mai mult sau mai puţin elaborate.
Ne vom opri în cele ce urmează asupra unei definiţii simple care considerăm noi că
surprinde elementele de rezistenţă ale dreptului comercial.
Dreptul comercial este ansamblul normelor juridice aparţinând dreptului privat care sunt
aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele şi operaţiunile considerate de lege fapte
de comerţ precum şi raporturilor la care participă persoane ce au calitatea de comerciant.
Dreptul afacerilor desemnează un ansamblu de reglementări legale care vizează o
problematică vastă şi se referă la activităţile comerciale în diversitatea lor de manifestare
- obligaţiile comerciale propriu-zise, contractate de către comercianţi, mai exact,
contractele şi documentele comerciale dar şi obligaţiile comerciale profesionale – adică
acele îndatoriri care revin comercianţilor ca obligaţii profesionale specifice, precum şi
alte aspecte în care se concretizează sau care condiţionează activitatea din domeniul
afacerilor, cum sunt : raporturile de muncă, raporturile fiscale la care participă agenţii
economici în calitate de contribuabili, instituţiile publice cu atribuţii în acest domeniu,
publicitatea, concurenţa comercială.

Evoluţia istorică a dreptului comercial

8
Istoria dreptului comercial este legată direct de evoluţia societăţii umane, de dezvoltarea
comerţului şi de utilizarea monedei. De fapt, moneda este instrumentul economic care
« civilizează » comerţul. Putem vorbi despre o perioadă ante-monedă când trocul
constituia o practică încetăţenită. De altfel, virtuţile trocului pot fi admirate şi astăzi el
continuând să constituie o formă a schimbului şi în contemporaneitate în societăţile
sărace. Instrumentul de schimb – moneda şi-a făcut apariţia către sfârşitul mileniului al
II-lea în două extremităţi ale Asiei, în China şi în Anatolia. Chinezii au descoperit
metalurgia în secolul al XI-lea î.Hr. Prelucrând metalul ei au pus în circulaţie piese de
bronz de forme ciudate, cu inscripţii pitoreşti : « nas de furnică », « cap de câine » etc.
Cu prilejul raidului asupra Babilonului în 530 î.Hr. hitiţii au descoperit că acolo se
foloseau piese metalice pentru schimb. Au învăţat meşteşugul şi l-au aplicat în
valorificarea propriilor zăcăminte de argint. Ei au întocmit liste prin care estimau
produsele în « sicli », « stateri », « mini » şi « talanţi » (1 talant = 60 mini = 30,276 kg
de argint).
Dacă privim evoluţia dreptului comercial din perspectiva apariţiei actelor care
reglementează activitatea comercială trebuie să amintim primele coduri de legi.
În anul 2350 î.Hr. exista se pare primul cod de legi scris « Codul Urukagina »
elaborat sub iniţiativa regilor mesopotamieni. Din păcate el nu a fost încă descoperit ,
dar în alte dovezi descoperite se face referire ca operă de codificare a diferitelor
« ordonanţe administrative» existente. S-ar putea să fi cuprins şi reglementări
comerciale. Prima reglementare legală găsită a fost « Codul Ur-Nammu » care data din
2050 î.Hr. se pare. Doar cinci articole au putut fi decriptate. Cercetătorii au ajuns la
concluzia că sistemul juridic era specializat şi funcţiona după principii foarte stricte.
Având în vedere comerţul în acea perioadă nu este exclusă existenţă unor
reglementări legale specifice comercianţilor. Codul lui Hamurabi de la 1700 î. Hr.
reprezintă prima sursă scrisă găsită care reglementează raporturi comerciale. Codul
cuprindea 282 de articole din care doar 35 se pot citi. Articolele 101-107 vorbesc despre
raportul de drept a două persoane dintre care una predă celeilalte bani sau mărfuri în
scopul de a realiza un câştig. Codul cuprinde dispoziţii speciale privind contractul de
depozit şi reglementează navigaţia fluvială şi încheierea de vase.
Reglementări privind drepturi vamale şi taxe datând din anul 522 î.Hr. s-au găsit
în China ceea ce relevă existenţa unei activităţi comerciale intense.
Dreptul comercial nu s-a bucurat în China antică de o atenţie deosebită datorită
puternicei influenţe a religiei confucianismului care privea comercianţii ca cea mai de
jos clasă socială pe scara ierarhică. De abia în perioada 221-205 î.Hr. dinastia Qin a emis
norme care priveau taxarea tranzacţiilor comerciale.
În secolele V şi IV î.Hr. activitatea comercială a Greciei antice era cunoscută.
Legislaţia oraşelor greceşti era “simplă şi adaptată la necesităţi”. Majoritatea
comercianţilor din Atena nu erau cetăţeni atenieni. Legislaţia comercială din Atena
antică era dominată de aşa zisele “legi emporiene” sau “legi ale pieţii”.
Primele legi care s-au ocupat de comerţ au fost legile lui Solomon din Atena
(anul 594 î. Hr). Ele permiteau luarea de dobândă, reglementau moneda, măsurile şi
greutăţile. Templele funcţionau la început ca bănci sacre. La greci mai întâlnim
registrele comerciale, mandatele de plată, titlurile la ordin.

9
 Din Grecia, dreptul influenţează reglementările juridice egiptene mai ales în
timpul Ptolemeilor (323-31 î. Hr). Comerţul bancar era monopol de sta şi întreprinderile
bancare se numeau « trapeze ».
Roma primitivă nu s-a îndeletnicit cu comerţul, activităţile preponderente fiind
păstoritul şi agricultura. O dată cu expansiunea romană şi transformarea socială, Roma
devine o piaţă comercială şi bancară importantă (sec. IV î.Hr.). În Roma nu a existat o
clasă proprie a comercianţilor ceea ce poate fi explicat prin faptul că sistemul de folosire
a sclaviilor prezenta avantaje şi în comerţ instituind dobândirea bunurilor direct prin
sclavi micşorând răspunderea stăpânului în funcţie de « averea sclavului ». Cicero
vorbeşte de faptul că unii cetăţeni romani se îndeletniceau cu comerţul bancar. Folosind
interpretări de texte istorico-literare şi analogii forţate, considerăm noi şi exagerate, s-a
ajuns la concluzia că romanii ar fi consacrat « afacerile de bancă » ca fapte de comerţ.
Dreptul roman consacra câteva reguli de drept menite a ocroti comerţul ca actio
tributoria, exercitoria şi institutoria, lex Rhodia de jactu, precum şi dispoziţiile
referitoare la foenus nauticum, argentarii şi titlurile de credit. Romanii introduc un
element de noutate, anume tratatele comerciale internaţionale care le asigurau privilegii
comerciale în zonele învecinate imperiului. Iniţial, romanii foloseau în raporturile
comerciale instituţiile de drept civil urmând ca după aceea să dezvolte instituţii specifice
dreptului comercial. Instituţia falimentului capătă în Roma antică contur şi primeşte o
normare corespunzătoare. Uzurile comerciale încep a fi folosite în Roma în raporturile
comerciale.
O dată cu împărţirea Imperiului Roman putem considera că întreg edificiul juridic
european capătă o nouă definire. Pe de o parte lumea catolică occidentală este devansată
atât din punct de vedere comercial cât şi al reglementărilor de strălucitorul Bizanţ.
Comerţul din zona Mării Negre devine inima comercială a Europei, pe un continent aflat
într-o perpetuă nesiguranţă datorată valurilor de migratori.
Odată cu aşezarea acestora şi începutul erei carolingiene dezvoltarea dreptului si
a comerţului revin la o dezvoltare normală. În Anglia o serie de reglementări normative
comerciale reglementează raporturile comerciale între anul 900 şi 1300 (Regulamentul
Monetar Englez 902-925, Legea Parteneriatului, 1109-1118, Legea oraşelor medievale,
Statutul comercianţilor 1283 şi 1285, legea vânzării ,1284etc.). Apar o serie de târguri
care dobândesc o dezvoltare deosebită mai ales în bazinul Mării Mediterane.
Oraşele state italiene adoptă reguli proprii în timp ce în spaţiul german, dreptul roman şi
germanic sunt repuse în drepturi.

Tot în această perioadă se înfiinţează breslele şi corporaţiile comercianţilor cu

sisteme de reglementare a activităţii comerciale şi cu aparate jurisdicţionale proprii.
Regulamentele purtau denumirea de Statute. Mai târziu se formează corporaţii
principale sau comunităţi sub denumirea de "mercantia". În 1299 găsim în Florenţa un
statut al bancherilor (societas composorum), iar mai târziu, cu începere din 1309 mai
multe statute generale.
Cele mai importante statute sunt: Breve consulum mercatorum, Paris (1305),
Breve curia maris, Paris, Statuti del arte di Calimala din Florenţa (1301), Statutele din
Bergamo (1457), Statutele din Bologna (1509), din Brescia (1429), din Cremona (1388),

10
din Florenţa (1312, 1320, 1324, 1393), din Milano (1396), din Piacenza (1321), din
Roma (1317), din Verona (1318).
Din spaţiul german se transmite către întreaga Europă dreptul târgurilor şi
iarmaroacelor care cuprinde ansamblul de reguli privind desfăşurarea activităţii
comerciale în acele zone. Uzurile şi cutuma juca un rol important în lipsa unui drept
scris. Foarte interesant este faptul că aceste uzuri erau compatibile de la o cetate la alta,
bazându-se foarte mult pe principiile echităţii şi a platei contribuţiei către cetate.
Un rol important în conturarea principiilor dreptului medieval l-a avut etica
creştină, principiu care a influenţat şi materia dreptului negustorilor. Etica creştină
impune justul preţ şi justa măsură. Dreptul canonic cuprindea unele reguli care erau
negarea însăşi a comerţului. Dintre acestea dorim să amintim interzicerea dobânzii
indiferent de cuantumul său considerată a fi câştig ilicit. Comercianţii sau negustorii vor
duce o luptă dură cu aceste mentalităţi reuşind până la urmă să înfrângă rezistenţă
Bisericii. Dreptul comercial este de fapt fructul necesităţii, iar autonomia sa este creaţia
clasei negustorilor, datorită puterii lor economice şi organizării lor politice.
Jurisdicţia consulară reprezintă modalitatea practică de interpretare a dreptului
negustorilor şi la început se mărginea la comercianţii înscrişi în matricolele corporaţiei.
Ea avea un caracter profesional, competenţa tribunalelor consulare mărginindu-se la
aceşti
Dezvoltarea dreptului a impus înlocuirea dreptului statuar şi consuetudinar cu un
drept scris. Prima ţară care a trecut de la dreptul consuetudinar la cel scris pe tot
teritoriul ţării a fost Franţa. Un prim act a fost edictul lui Francisc al II-lea din august
1563 conform căruia comercianţii erau obligaţi să supună jurisdicţiei comerciale cu
caracter corporativ născute între ei, iar al doilea a lui Carol al IX-lea prin care au fost
create jurisdicţiile consulare aplicabile doar comercianţilor. Al doilea edict al lui Carol al
IX-lea din 1565 enunţa într-o formă prescurtată ideea unei materii comerciale, iar pentru
a fi aplicabilă jurisdicţia comercială trebuiau întrunite două condiţii : calitatea de
comercianţi a părţilor şi calitatea comercială.
Ludovic al XIV-lea şi ministrul său Colbert sunt iniţiatorii celei dintâi codificaţii
a dreptului comercial şi maritim cunoscută sub denumirea de Ordonnance du Commerce
sau « Code Savary » (1673), numit după comerciantul parizian Jaques Savary care a
colaborat la redactarea lui şi Ordonnance de la marine (1681). Elementul de noutate
adus de ordonanţele lui Ludovic al XIV-lea este consacrarea sistemului mixt obiectiv-
subiectiv, prin definirea actelor de comerţ (numite faits de commerce), dar şi menţinerea
sistemului profesionalizării comerţului. În perioada revoluţiei franceze o serie de
condiţii privind exerciţiul industriilor şi comerţului au fost schimbate mai ales prin
abolirea definitivă a corporaţiilor de meserii privilegiate. O nouă codificare a dreptului
comercial se impunea.
Crizele politice au amânat adoptarea codurilor franceze civil şi comercial.
Impusă de Napoleon I, activitatea de codificare comercială s-a fructificat prin
adoptarea Codului Comercial (format de fapt din cinci legi votate separat) prin legea din
15 septembrie 1807. Noul Cod Comercial a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1808. Codul
este divizat în patru cărţi> prima este intitulată « Despre comerţ în general » conţinând
pe de o parte dispoziţii generale privitoare la comercianţi şi obligaţiile lor profesionale

11
(titlurile 1, 2 şi 4), iar pe de altă parte dispoziţii speciale : societăţile (titlul 3) , bursele şi
agenţii de schimb (titlul 5), comisionarii (titlul 6), vânzarea comercială (titlul 7) etc.
Cartea a doua este consacrată reglementării « dreptului maritim », iar cartea a treia
falimentului, în timp ce cartea a patra jurisdicţiei comerciale. Codul comercial nu este o
operă originală asemeni codului civil francez. Cu câteva excepţii el a păstrat tradiţia
vechilor reglementări comerciale. Din perspectivă istorică putem identifica o
continuitate în concepţia legiuitului francez faţă de elementele structurale ale dreptului
comercial. Paralel însă, dezvoltarea economică, a impus mărirea rolului actelor de
comerţ în detrimentul persoanei comerciantului în calificarea comercialităţii actelor
încheiate.
O serie de state ca Belgia, Olanda, Spania şi Egipt au preluat Codul Comercial ca
reglementare proprie. În Italia în 1808 se adoptă primul Cod Comercial, înlocuit în 1882
de o formulă mult mai complexă şi riguroasă care a servit ca model pentru Codul
comercial român din 1887. În 1942 Italia a adoptat o reglementare unitară a dreptului
privat astfel că dreptul comercial nu se mai bazează pe o structură normativă proprie.
Germania adoptă Codul Comercial German (Handelsgesetzbuch) alături de Codul Civil
(Bürgeliches Gesetzbuch) de abia în 1897 acestea intrând în vigoare în anul 1900. În
doctrina germană a existat o discuţie interesanta încă de la începutul secolului al XIX-
lea, anume dacă opera de codificare legislativă trebuie să preceadă dezvoltarea doctrinei
sau nu. În final şi datorită problemelor politice s-a ales soluţia dezvoltării doctrinei şi
doar în momentul în care societatea era pregătită s-a trecut la codificare.
Teritoriul ţării noastre a făcut parte, chiar şi dacă doar pentru aproape două secole,
din Imperiul roman unde aplicabil era dreptul roman. Chiar şi după destrămarea
Imperiului roman o serie de instituţii juridice romane şi-au păstrat aplicabilitatea pe
teritoriul ţării noastre completându-se cu dreptul obştesc sau dreptul cutumiar. O lungă
perioadă de timp reglementările juridice comerciale s-au confundat cu regulile de drept
civil. Absenţa unor reglementări comerciale distincte se explică prin lipsa unei dinamici
importante a comerţului, contactul direct comerciant – cumpărător predominând viaţa
economică.
În evoluţia dreptului comercial român un rol important l-a jucat « comerţul de târg »
reglementat de « obiceiul pământului ». Considerăm că având în vedere volumul de
produse relativ scăzut din zone, a existat un schimb de mărfuri intens cu alte târguri din
zona ţărilor române (Liovul, Leipzig, Cracovia etc). Un drept al comercianţilor nu se
formează însă, la fel ca în marile târguri şi oraşe europene. Despre o jurisdicţie specială
pentru comercianţi a breslelor nu putem vorbi ca fenomen generalizat, cercetătorii
identificând dovezi privind judecarea unei « pricini comerciale » datând din secolul
XVIII (1784, 1785). O « companie », adică o societate ia fiinţă în anul 1636 la Sibiu.
Primele reglementări juridice codificate de natură comercială le găsim în
« colecţiunea de legi » a lui Andronache Donici din 1814 cunoscută şi sub denumirea de
Codul lui Andronache Donici sau Manualul lui Donici, care printre dispoziţiile de drept
civil şi penal aminteşte de « daraveniile comerciale » şi « iconomicosul faliment ».
Codul Calimah sau « Codică ţivilă sau politicească a Principatului Moldovei »
alcătuită de Andronache Donici, Cristian Flechtenmacher şi alţii pusă în aplicare la 1
septembrie 1817, consacră un capitol special concursului dintre creditori în caz de

12
faliment. În Ţara Românească întâlnim în « Legiuirea lui Caragea » pusă în aplicare la 1
septembrie 1828 opera logofătului Ştefan Nestor Craiovescu şi a lui Atanasie Hristopol
câteva dispoziţii cu privire la anumite operaţiuni comerciale.
Regulamentele Organice din Ţara Românească şi din Moldova sunt acte juridice cu
caracter constituţional, care însă reglementează şi înfiinţarea tribunalelor comerciale şi
definesc actele de comerţ.
În Regulamentul Organic al Moldovei se stipula « că în pricinile neguţătoreşti se vor
aduna din condica de comerţ a Franţei toate dispoziţiunile ce vor fi potrivite la starea
lucrurilor din Moldova, care se vor pune în rânduială şi se vor tălmăci româneşte spre a
sluji de regulă în toate pricinile neguţătoreşti ».
Astfel, putem spune că această reglementare defineşte Codul Comercial Francez ca parte
a sistemului de drept comercial naţional.
La acest fapt se adaugă decizia Adunării Legiuitoare a Munteniei din 1840 de a
adopta Codul Comercial Francez din 1808 cu modificările sale din 1835 şi la care s-au
mai adăugat unele dispoziţii din Regulamentul Organic. Legea de la 10 decembrie 1863
extinde aplicarea acestui cod şi în Muntenia.
La 31 octombrie 1882 a fost adoptat în Italia noul Cod Comercial. Ministrul
Justiţiei din România, Eugeniu Stănescu, a instituit în 1884 o comisie pentru întocmirea
unui cod comercial luându-se ca model Codul italian. Comisia a întocmit un proiect cu
puţine abateri faţă de Codul Italian. Propriu zis nu au fost lucrări preparatoare, discuţii
sau rapoarte aprofundate. Autorii săi menţionau că preluarea majorităţii textelor din
legislaţia comercială italiană şi germană a avut în vedere presupunerea că « într-un
viitor mai mult sau mai puţin apropiat se vor stabili între naţiuni o uniformitate de
legiuiri comerciale ».
Proiectul a fost prezentat Parlamentului în toamna anului 1885, adoptat la 15
aprilie 1887 şi promulgat prin Decret Regal la 16 aprilie 1887. El a intrat în vigoare la 1
septembrie 1887. Regulamentul pentru punerea în aplicare a fost dat la 7 septembrie şi
publicat în Monitorul oficial la 10 septembrie 1887. A mai apărut şi un regulament de
serviciu şi contabilitate al sindicilor tribunalelor judeţene publicat la 20 iunie 1895.
Pe lângă Codul Comercial Italian şi Codul Comercial francez s-au mai folosit şi
alte acte normative europene ca decretul italian din 14 decembrie 1882 pentru aplicarea
Codului Comercial Italian, Codul de Comerţ german din 1861, legea cambiei din
Germania din 1848, legea belgiană din 5 mai 1872 asupra gajului comercial şi
contractului de comision. Codul comercial român adoptat în anul 1887 este împărţit în
patru părţi (cărţi). Cartea I (art.1-489) Despre comerţ în general, Cartea II (art.490-694)
Despre comerţul maritim, Cartea III (art. 695-888) Despre faliment şi Cartea IV (art.
889-971) Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor.
Adoptarea Codului comercial a dus la dezvoltarea intensivă şi extensivă a
comerţului din perioada ante şi interbelică fiind completat cu o serie de reglementări
speciale foarte importante ca, de exemplu, Legea burselor de comerţ din 23 august 1929,
legea registrului comerţului din 10 aprilie 1930, legea comerţului de bancă din 8 mai
1934 etc.
În Transilvania până la 1918 s-a folosit Codul de comerţ ungar influenţat de
vechiul cod comercial german promulgat prin legea din 17 decembrie 1862 (ADHGB).

13
În cele 566 de articole acesta reglementa situaţia comercianţilor, societăţilor comerciale,
actelor de comerţ etc. Cu toate acestea istoria reglementărilor comerciale din
Transilvania începe încă din anul 1772 când în timpul Mariei Tereza s-a aplicat legea
austriacă a falimentului, Norma cridalis de la 4 iulie 1772, legea
bancrutei , Falittenordung, din 1734 promulgată la 7 octombrie 1772 şi legea comercială
şi cambială din 1717 revizuită în 1763 şi intrată în vigoare la 1 noiembrie 1772.
În Bucovina s-a aplicat vechiul cod comercial german şi legile comerciale
speciale din Austria. În Basarabia, reglementările comerciale ruseşti erau în vigoare.
Un nou Cod Comercial român elaborat în 1936 trebuia să intre în vigoare după
promulgarea din 1938, la 1 martie 1940. El a mai fost o dată modificat şi republicat
urmând să intre în vigoare la 15 septembrie 1940. Prin legea nr. 951 din 31 decembrie
1940 intrarea în vigoare a fost amânată fără termen. El nu a fost pus niciodată în
aplicare. Codul comercial nou era structurat în trei cărţi şi un titlu preliminar. Titlul
preliminar se ocupa de determinarea sferei de aplicaţie a dreptului comercial, adică de
definirea actelor de comerţ sau a materiei comerciale, cartea întâi despre persoane,
cartea a II-a despre obligaţiuni şi despre contracte şi cartea a III-a despre concordatul
preventiv şi despre faliment.
O dată cu trecerea la economia planificată, Codul Comercial a rămas aplicabil
doar raporturilor juridice de comerţ exterior, însă şi aici cu numeroase restricţii.
Revoluţia din 1989 a adus o serie de transformări şi în ceea ce priveşte economia de
piaţă. S-a trecut de la un sistem economic centralizat la o economie de piaţă
concurenţială. O serie de acte normative importante au acompaniat dificilul drum de
armonizare la regulile economiei de piaţă. Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, legea nr. 31/ 1990
privind societăţile comerciale, legea 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
legea nr. 58/1998 legea bancară, legea 21/1996 legea concurenţei, legea nr. 136/1995
privind asigurările etc. în ciuda modificărilor şi completărilor ulterioare creează regulile
de desfăşurare a competiţiei economice după mecanismele economiei de piaţă.
În procesul care a premers aderarea României la Uniunea Europeană, România a
făcut o serie de demersuri pentru adoptarea acquis-ul comunitar. In ceea ce priveşte
acquis-ul comunitar comercial, adică ansamblul de reguli juridice după care se
desfăşoară comerţul în sistemul comunitar, procesul de conformare al legislaţiei
româneşti este încă în curs.

Rezumat
Studiul dreptului comercial este deosebit de important pentru studenţii economişti, dar în
acelaşi timp poate ridica o serie de probleme dacă nu clarificăm conceptele de la început. În
această unitate de curs ne-am oprit asupra definirii dreptului comercial şi am urmărit modul
în care dreptul comercial sau ansamblul normelor juridice aplicabile activităţii comerciale
şi comercianţilor au acompaniat dezvoltarea economiei de la stadiul său incipient în forma
sa cea mai dezvoltată, economia de piaţă.

14
TESTE PENTRU AUTOEVALUARE

1. Codul Comercial român a fost adoptat în: a) 1807 b) 1878 c) 1887 d) 1882; 2. Primele
reglementări juridice codificate de natură comercială le găsim în: a) Codul Calimah sau
« Codică ţivilă sau politicească a Principatului Moldovei »; b) « colecţiunea de legi » a
lui Andronache Donici; c) Regulamentul Organic al Moldovei; d) Codul Comercial
român.
3. Reglementări privind drepturi vamale şi taxe datând din anul 522 î.Hr. s-au găsit în: a)
Grecia; b) China; c) Egipt; d) Mesopotamia.
4. Dreptul canonic: a) interzicea dobânda; b) nu interzicea dobânda.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

1. G. Boboş, “Teoria generală a dreptului”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999;

2. I.Ceterchi, I. Craiovan, “Introducere în teoria generală a dreptului”, Ed. All,
Bucureşti, 1993;
3. Ulrich Eisenhardt, “Gesellschaftsrecht”, Verlag. C.H. Beck, München, 1994,
pag.5-20;
4. Petre Poruţiu, « Tratat de drept comercial », vol. I, Ed. Universităţii din Cluj,
1946, pag.3-15;
5. I.N. Finiţescu, « Curs de drept comercial », vol I, Bucureşti, 1929, pag. 7-20;
6. St. D. Cărpenaru, “Drept comercial român”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag.
5-10;
7. M. Hacman, “Drept comercial comparat”, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1930,
pag. 10-14;
8. C.Bălescu, I.L.Georgescu, « Legislaţia Comercială », în ”Enciclopedia
României”, Vol IV, Bucureşti, 1943, pag. 337-340;
9. I.Turcu, “Teoria şi practica dreptului comercial român”, vol I, Ed. Lumina
Lex,Bucureşti, 1998, pag.28-30;
10. O. Căpăţână, « Evoluţia dreptului comercial », în « Tribuna economică »,
Supliment, nr. 29/1990, pag. 6 şi urm.

Modulul II
FAPTELE DE COMERŢ

15
CONCEPTE DE BAZĂ :
• Unitatea de curs 1 : Faptele de comerţ obiective : Faptele de comerţ –
noţiune, definiţie, categorii, faptele de comerţ obiective – definiţie,
clasificare; operaţiunile de interpunere în schimbul şi circulaţia
mărfurilor, operaţiunile de întreprindere, operaţiuni conexe (sau
accesorii).
• Unitatea de curs 2 : Faptele de comerţ subiective : noţiune, sediul legal,
definiţie, prezumţia de comercialitate.
• Unitatea de curs 3 : Faptele de comerţ unilaterale (sau mixte) : noţiune,
sediul legal, definiţie.

OBIECTIVE URMĂRITE :
1. Să explice conceptul de „fapte de comerţ”.
2. Să definească noţiunea generică de fapte de comerţ şi să sublinieze distincţia
faţă de actele şi faptele juridice civile.
3. Să precizeze criteriile de comercialitate prin prisma teoriilor care le-au pus în
evidenţă : teoria speculaţiei, teoria circulaţiei, teoria întreprinderii şi teoria
mixtă.
4. Să precizeze criteriile de clasificare a faptelor de comerţ.
5. Să precizeze elementele pe baza cărora se delimitează categoriile faptelor de
comerţ în : fapte de comerţ obiective, fapte de comerţ subiective şi fapte de
comerţ unilaterale (mixte).
6. Să prezinte categoria faptelor de comerţ obiective, normate de art.3 Cod
comercial român, structurate în cele trei grupe : operaţiuni de interpunere în
schimbul şi circulaţia mărfurilor, operaţiuni de întreprindere, operaţiuni
conexe sau accesorii.
7. Să prezinte categoria faptelor de comerţ subiective – reglementată de art.4
Cod comercial român.
8. Să prezinte categoria faptelor de comerţ unilaterale (mixte) – reglementată de
art.56 Cod comercial român.

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL :

• Cursul intitulat „Dreptul afacerilor”, Lector.univ.dr. Angela Miff , Asist.univ.drd.

Ciprian Păun, elaborat sub egida Catedrei de Economie Politică a Facultăţii de
Ştiinţe Economice a UBB, 2006;
• Bibliografia selectivă indicată în Silabus;
• Alte surse bibliografice recomandate în urma discuţiilor cu
tutorele;

16
 • Discuţii şi analize realizate împreună cu tutorele, pe marginea
temelor indicate spre studiu (în special pe tema faptelor de comerţ
obiective);
• Studii de caz;
• Răspunsuri la întrebări teoretice tip grilă.

REZULTATE AŞTEPTATE :
Acest modul îşi propune să familiarizeze studenţii cu noţiunile şi categoriile
specifice disciplinei de studiu a dreptului comercial, dintre care faptele de comerţ –
adică acele acte, fapte juridice şi operaţiuni economice care reprezintă, într-un sens
generic, activităţile comerciale, se constituie într-o instituţie juridică de bază a dreptului
comercial. Obiectivul urmărit rezidă în oferirea unei prezentări alternative a categoriei
activităţilor comerciale, inclusiv a noţiunii de întreprindere, prin prisma reglementărilor
existente în legislaţia comercială actuală, începând desigur cu prevederile Codului
comercial român care normează instituţia juridică a faptelor de comerţ în art.3, art.4,
art.6 şi art.56, dar conţine extinderi care trebuie avute în vedere în sensul coroborării
textelor legale de bază şi cu alte prevederi normative conţinute chiar în cod – cum ar fi,
de exemplu, cele referitoare la mandatul comercial şi comision (art.374 – art. 391 şi
art.405 – art. 412), sau contractul de report (art.74 – art.75), contractul de cont curent
(art.370 – art.373) ori contractul de transport legiferat în titlul XII art.413 – art. 441 din
cod. Celelalte extinderi pun în evidenţă necesitatea corelării dispoziţiilor legale de bază
existente în cod cu reglementările corespunzătoare în materie actualizate printr-o serie
de acte normative de dată recentă sau intrate în vigoare după 1990 cum ar fi, cu titlu
exemplificativ : Legea nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării
întreprinzătorilor mici şi mijlocii, Legea nr.136 /1995 privind asigurările şi reasigurările
în România, legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor, Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură, fosta Ordonanţa a Guvernului nr.19/1997 privind transporturile, inclusiv
tranporturile aeriene care sunt tot fapte de comerţ, normate de Codul aerian aprobat prin
Ordonanţa Guvernului nr.29/1997, rep., cu modificările şi completările ulterioare, sau
Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe care prezintă incidenţă în
ceea ce priveşte întreprinderile de editură, de librărie şi cele de imprimerie prevăzute de
art.3 pct.9 şi 10 din Codul comercial român. Este de aşteptat ca după studierea acestui
modul studenţii să fie în măsură să reţină şi să exemplifice aceste corelaţii legale, deci,
să cunoască sediul legal al instituţiei juridice studiate.
În egală măsură, este important să fie reţinute criteriile de delimitare între faptele
de comerţ obiective, faptele de comerţ subiective şi faptele de comerţ unilaterale sau
mixte deoarece aceste cunoştinţe teoretice vor facilita viitorilor practicieni recunoaşterea
în practică a operaţiunilor, actelor şi faptelor care sunt sau au natura activităţilor
comerciale ce atrag incidenţa de aplicare a legii comerciale pentru a le distinge de actele
juridice civile care sunt reglementate de legile civile ( Codul civil şi alte legi civile
speciale).

17
 Unitatea de curs 1
Faptele de comerţ obiective
- Sinteză -

Faptele de comerţ obiective reprezintă o parte componentă a instituţiei juridice a

faptelor de comerţ.
Faptele de comerţ obiective sunt acele acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni
economice cărora legiuitorul le-a recunoscut caracterul comercial pentru considerente
care rezultă din natura actului juridic, fără a fi relevantă calitatea persoanei care le
efectuează.
Sediul legal al faptelor de comerţ obiective este în art.3 Cod comercial român.
Caracterul obiectiv al faptelor de comerţ prevăzute de art.3 Cod comercial român
este conferit de natura intrinsecă a actelor şi operaţiunilor reglementate de textul legal
dar, în egală măsură, şi de considerente de ordine publică pentru care legiuitorul le-a
recunoscut comercialitatea.
Clasificarea doctrinară a faptelor de comerţ obiective în raport de criteriul
obiectului şi funcţiei economice a operaţiunilor relevă trei grupe şi anume :
- a.- operaţiunile de interpunere în schimbul şi circulaţia mărfurilor ;
- b.- operaţiunile de întreprindere;
- c.- operaţiunile conexe sau accesorii.
a.- Operaţiunile de interpunere în schimbul şi circulaţia mărfurilor corespund noţiunii
economice de comerţ (sensului economic al noţiunii de comerţ). Grupa acestor
operaţiuni cuprinde : a.1.) operaţiunile de vânzare-cumpărare comercială; a.2.)
operaţiunile de bancă şi schimb.
a.1. operaţiunile de vânzare-cumpărare comercială sunt fapte de comerţ obiective
în conformitate cu art.3 pct.1 şi pct.2 din Codul comercial român care se referă la :
cumpărarea de produse şi mărfuri pentru a fi revândute sau închiriate fie în natură fie
după prelucrare, vânzarea şi închirierea de produse sau mărfuri, în natură sau prelucrate
dacă au fost precedate de o cumpărare în scop de revânzare sau de închiriere;
cumpărarea în scop de revânzare sau vânzarea titlurilor de credit aflate în circuitul
comercial.
Ca operaţiune juridică vânzarea – cumpărarea comercială este asemănătoare cu
vânzarea - cumpărarea civilă întrucât prin ambele operaţiuni se transmite dreptul de
proprietate asupra unui bun în schimbul unui preţ. Esenţial de reţinut este că cele două
tipuri de operaţiuni se disting prin funcţia economică diferită pe care o au în sensul că în
timp ce în cazul vânzării-cumpărării comerciale se realizează o interpunere în schimbul
şi circulaţia mărfurilor prin operaţiunea specifică de transferare a dreptului de proprietate
asupra acestora de la producător la comerciantul care le distribuie pe piaţă sau le vinde
prin magazinele proprii ori le închiriază şi de la acesta din urmă către clienţii săi, fiind
astfel prezent elementul subiectiv – intenţia de revânzare sau de închiriere, în cazul
vânzării – cumpărării civile prin transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător se realizează satisfacerea unei necesităţi personale a cumpărătorului. În acest
din urmă caz, faptul că ulterior proprietarul bunului îl vinde unei alte persoane nu

18
prezintă relevanţă deoarece la data operaţiunii de cumpărare a lipsit intenţia de
revânzare.
Aşadar, să reţinem că elementul caracteristic al operaţiunii de vânzare –
cumpărare comercială este reprezentat de intenţia de revânzare sau de închiriere care
trebuie să existe la data operaţiunii, să fie exprimată implicit sau explicit de către
contractant şi să privescă bunul care face obiectul tranzacţiei.
a.2.- operaţiunile de bancă şi schimb formează activitatea bancară şi sunt
precizate în categoria faptelor de comerţ de către prevederile art.3 pct.11 Cod comercial
român. Caracterul comercial este conferit acestor operaţiuni de elementul interpunerii în
schimbul şi circulaţia mărfurilor. În concepţia legiuitorului, banii şi creditul pot forma
obiectul circulaţiei, adică obiectul unor operaţiuni comerciale.
Deoarece Codul comercial nu precizează conţinutul sintagmei „operaţiuni de
bancă şi schimb” acestea urmează a fi caracterizate prin raportare la legislaţia bancară.
Activitatea bancară este reglementată, în prezent, de Legea nr.58/1998 privind
activitatea bancară, republicată în 2005, Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii
Naţionale a României, care a intrat în vigoare la data de 30.07.2004 cu excepţia a câteva
articole (art.36, 37, 39, 40, 42-44, 46) care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005, până la
momentul respectiv fiind aplicate textele legale corespunzătoare din fosta reglementare
adică Legea nr.101/1998. Sediul legal al materiei se completează şi cu alte acte cu
valoare normativă adoptate de Banca Naţională în calitatea sa de autoritate de
reglementare şi de supraveghere în domeniul bancar, cum sunt : regulamentele, normele,
ordinele şi circularele. Acestea au caracter obligatoriu pentru persoanele juridice publice
şi private precum şi pentru persoanele fizice (art.48 din Statutul B.N.R.).
Operaţiunile de bancă permise a fi desfăşurate de bănci sunt nominalizate în
art.11 din Legea bancară : acceptarea de depozite, acordarea de credite, operaţiuni de
decontări şi plăţi, emiterea de garanţii, tranzacţii cu instrumente monetare, consultanţă
financiar-bancară, administrarea de portofolii ale clienţilor, operaţiuni de mandat.
Anumite operaţiuni cum sunt cele de leasing financiar şi cele privind valorile mobiliare
pot fi efectuate numai prin societăţi specializate.
Operaţiunile de schimb vizează schimbul valutar şi se efectuează de către băncile
autorizate să participe la schimbul valutar şi casele de schimb valutar, în conformitate şi
cu respectarea regulamentelor şi circularelor emise de Banca Naţională.
b.- Operaţiunile de întreprindere nu sunt definite de Codul comercial român care
se mărgineşte doar să enumere operaţiunile considerate ca activităţi ce pot fi organizate
sistematic în cadrul unei întreprinderi. Sediul legal este în art.3 pct.5, 6, 7, 8, 9, 10, 13,
17, 20 din Codul comercial român.
Este de subliniat faptul că întreprinderea este considerată din perspectiva
dreptului comercial ca o organizare sistematică şi autonomă a unei activităţi ce constă în
efectuarea unor fapte de comerţ cu ajutorul factorilor de producţie - reprezentaţi de
elementele capital, materiale, muncă – de către întreprinzător, pe riscul său, în scopul
producerii de bunuri şi servicii destinate schimbului, în vederea obţinerii profitului care
este finalitatea oricărei activităţi comerciale (exprimat prin locuţiunea latină „finis
mercatorum”).

19
 Actualmente, o definiţie legală a noţiunii de întreprindere este dată de art.2 din
Legea nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi
mijlocii.
Importanţa practică a acestor definiţii doctrinare şi legale rezidă în surprinderea
elementelor caracteristice, specifice care să permită delimitarea activităţilor care pot fi
organizate sistematic ca o întreprindere comercială.
Clasificarea întreprinderilor comerciale în raport de criteriul obiectului de activitate
relevă două grupe şi anume : întreprinderi de producţie (întreprinderea de construcţii – art.3
pct.8 Cod comercial, întreprinderera de fabrică şi manufactură – pct.9 Cod comercial) şi
întreprinderi de prestări de servicii ( întreprinderea de furnituri – art.3 pct.5 Cod comercial,
întreprinderea de spectacole publice – pct.6, întreprinderea de comisioane, agenţie şi oficii
de afaceri – pct.7, întreprinderea de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât autorul
sau artistul vinde – pct.10 şi întreprinderea de imprimerie – pct.9, întreprinderea de transport
de persoane sau lucruri pe apă sau pe uscat – pct.13 şi adăugăm de asemenea transporturile
aeriene care nu existau la data adoptării Codului comercial – 1887, întreprinderea de
asigurare – pct.17 şi 18, întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite – pct.20).
c.- Operaţiunile conexe sau accesorii sunt calificate fapte de comerţ obiective
datorită legăturii pe care o au cu actele şi faptele de comerţ întrucât acestea dobândesc
caracter comercial de la actul principal în legătură cu care au fost încheiate sau efectuate
(de exemplu, contractul de gaj care însoţeşte un contract de credit bancar).

Unitatea de curs 2
Faptele de comerţ subiective
- Sinteză -

Faptele de comerţ subiective sunt actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile

cărora legiuitorul le atribuie caracter comercial deoarece sunt efectuate de comercianţi.
Criteriul subiectiv în funcţie de care sunt apreciate ca atare se referă la calitatea
persoanei care le efectuează. Sediul legal este în art.4 Cod comercial român conform
căruia sunt considerate ca fapte de comerţ şi celelalte contracte şi obligaţii ale unui
comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul
respectiv.
Legea instituie astfel o prezumţie de comercialitate în sensul că actele juridice,
faptele şi operaţiunile încheiate şi asumate de un comerciant dobândesc caracter
comercial datorită calităţii de comerciant a persoanei care le efectuează, cu excepţia
cazurilor în care prin natura sa intrinsecă actul sau operaţiunea este civilă ori dacă
caracterul necomercial a fost atribuit actului sau operaţiunii de către comerciant prin
propria sa voinţă ( cu titlu exemplificativ, împrumutul unei sume de bani destinată unui
scop străin de activitatea comercială sau cumpărarea unor bunuri necesare uzului
personal sunt acte civile).

Unitatea de curs 3
Faptele de comerţ unilaterale (mixte)
-Sinteză –

20
 Faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt acele acte juridice, fapte şi
operaţiuni care constituie fapte de comerţ numai pentru una dintre părţile sau subiectele
raportului juridic. Sediul legal se găseşte în art.56 din Codul comercial român care
prevede că actul juridic care este comercial numai pentru una dintre părţi este supus legii
comerciale cu excepţia dispoziţiilor privitoare la persoana comercianţilor şi a cazurilor
în care legea dispune într-un alt mod.
În sensul legii, un act juridic sau o operaţiune poate fi faptă de comerţ pentru
toate părţile participante la încheierea actului sau la efectuarea operaţiunii economice
(cazul faptelor de comerţ bilaterale) sau numai pentru una dintre părţi (cazul faptelor de
comerţ unilaterale sau mixte).
Este de reţinut că legea comercială se aplică actelor, faptelor şi operaţiunilor care
sunt fapte de comerţ unilaterale sau mixte (adică sunt fapte de comerţ numai pentru
una/unele dintre părţile contractante) pentru considerentul necesităţii reglementării
unitare a actului juridic sau a operaţiunii în cauză, care nu poate în mod obiectiv primi
concomitent o reglementare a legii comerciale pentru părţile comerciante şi incidenţa
legii civile pentru partea sau părţile necomerciante. Sunt exceptate de la această regulă
prevederile legii comerciale care reglementează statutul comercianţilor în sensul că
acestea nu sunt aplicabile persoanei necomerciante care participă la actul sau
operaţiunea comercială ( necomercianţii pot participa la încheierea unor operaţiuni
comerciale dar statutul lor nu va fi afectat în sensul că nu vor dobândi prin acest fapt
calitatea de comerciant şi nici nu vor fi supuşi obligaţiilor priofesionale care revin
comercianţilor); de asemenea, sunt exceptate de la aplicarea legii comerciale acele
cazuri pe care chiar legea comercială le precizează.
Pentru exemplificare, arătăm că în unele cazuri, cum este art.6 Cod comercial
român, chiar legea comercială prevede că anumite acte sau operaţiuni au caracter
comercial numai pentru una dintre părţi : asigurările de lucruri sau edificii care nu sunt
obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai pentru
asigurător.

Rezumat

În sistemul legislaţiei comerciale actuale, terminologia uzitată pentru a desemna

categoria actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor economice care formează activitatea
comercială nu este unitară, legile comerciale folosind deopotrivă sintagmele : „fapte de
comerţ” (Codul comercial român), „acte de comerţ” (Legea societăţilor comerciale
nr.31/1990 rep., cu modificările şi completările ulterioare, Legea registrului comerţului
nr.26/1990 rep., cu modificările şi completările ulterioare, ş.a. ) şi chiar „activităţi
economice” (Legea nr.300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor
familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent, act normativ care
abrogă fosta Lege nr.507/2002 având acelaşi obiect, ş.a.).
Noţiunea de fapte de comerţ a fost consacrată de art.3 din Codul comercial
român care se delimitează de izvoarele sale de inspiraţie (Codul comercial francez –

21
1807 şi Codul comercial italian – 1882) prin uzitarea unui concept mai larg
corespunzător conţinutului noţiunii de fapt juridic ce include atât actele juridice ca
manifestări de voinţă efectuate în scopul de a produce efecte juridice prin formarea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic ( de exemplu, contractele), cât şi faptele
juridice înţelese ca evenimente şi acţiuni umane (licite sau nelicite) ce produc efecte
juridice prin voinţa legii.
Pornind de la această concepţie, art.3 din Codul comercial român normează
faptele de comerţ, fără a le defini sau explicita, prin enumerarea doar a principalelor acte
şi operaţiuni economice pe care legea comercială le consideră ca fiind activităţi
comerciale. Este util să reamintim că în obiectul de reglementare a dreptului comercial
sunt subsumate nu numai raporturile juridice care se formează între comercianţi
(concepţia subiectivă) dar şi raporturile juridice care izvorăsc din fapte de comerţ adică
din acte şi operaţiuni care prin natura lor sunt caracterizate a fi comerciale, fără a
prezenta relevanţă calitatea personală a părţilor participante la act sau operaţiunea în
cauză (concepţia obiectivă).
Enumerarea legală a faptelor de comerţ, redată de art.3 Cod comercial român, are
un caracter demonstrativ sau enunţiativ care este evidenţiat indubitabil de tehnica
redactării textului legal care prevede că : „Legea consideră ca fapte de comerţ : ...” .
Enunţarea legală a faptelor de comerţ este, actualmente, depăşită şi incompletă întrucât
Codul comercial român a nominalizat în categoria faptelor de comerţ actele juridice şi
operaţiunile economice care s-au manifestat cu o frecvenţă mai mare în mediul
comercial constituind baza activităţii comerciale. În consecinţă, dată fiind evoluţia
formelor de manifestare a activităţii comerciale, categoria faptelor de comerţ este
susceptibilă de completare şi cu alte acte şi operaţiuni care prin natura lor sunt
comerciale ( de exemplu, transporturile aeriene, activitatea de publicitate, activitatea de
hotelărie, activitatea de producţie de film şi televiziune, etc.).
Profesorul Stanciu D. Cărpenaru în lucrarea „Drept comercial român”( Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002, p.31) defineşte faptele de comerţ sau actele de comerţ ca fiind
acele acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice prin care se realizează
producţia de mărfuri, interpunerea în schimbul şi circulaţia mărfurilor, executarea de
lucrări şi prestarea de servicii cu scopul de a obţine profit.
Sub aspect terminologic, cele două noţiuni adică „fapte de comerţ” şi „acte de
comerţ” sunt sinonime. Totuşi, din perspectiva conţinutului juridic, potrivit teoriei
dreptului, conceptul de fapt juridic este mai larg deoarece înglobează pe lângă faptele
juridice propriu-zise şi actele juridice. În domeniul comercial, faptele de comerţ
subsumează faptele juridice comerciale şi actele juridice comerciale.
Clasificarea faptelor de comerţ, unanim acceptată de doctrină, are la bază
criteriul legal care decurge din prevederile art.3, art.4 şi art.56 Cod comercial român, în
raport cu care pot fi distinse trei categorii :
a.- faptele de comerţ obiective – art.3 Cod comercial;
b.- faptele de comerţ subiective – art.4 cod comercial;
c.- faptele de comerţ unilaterale sau mixte – art.56 Cod comercial.
Cu toate acestea, în practică, nu a fost întotdeauna posibilă sau facilă încadrarea
unor acte sau operaţiuni într-una dintre categoriile legale arătate, fiind pusă în discuţie

22
chiar natura comercială sau, dimpotrivă, civilă a actului sau a operaţiunii. De exemplu,
în concepţia clasică exprimată de art.5 Cod comercial român precum şi în concepţia
doctrinei şi jurisprudenţei interbelice, operaţiunile agricole sunt considerate operaţiuni
civile ca de altfel şi vânzarea produselor agricole, în starea lor naturală, de către
cultivator – fără a prezenta relevanţă dacă acesta este sau nu şi proprietarul terenului.
Actualmente, legea, doctrina şi jurisprudenţa admit că exploatarea terenurilor agricole se
poate realiza în forme diferite de asociere cum sunt : asociaţia simplă şi societatea civilă
care, potrivit legii, au caracter civil, pe de–o parte, şi societatea comercială agricolă –
reglementată de Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură – care are un caracter comercial şi se realizează prin acte şi operaţiuni
comerciale.

TESTE PENTRU AUTOEVALUARE :

1. Enumerarea faptelor de comerţ obiective din art.3 Cod comercial român : a) este
limitativă şi nu este permisă completarea; b) este demonstrativă şi poate fi completată
prin analogie.
2. Faptele de comerţ obiective, prevăzute de art.3 C.com. cuprind, printre altele,
operaţiuni din categoria : a) operaţiuni de vânzare–cumpărare de autoturisme încheiate
între persoane fizice necomerciante; b) operaţiuni de transporturi maritime; c) operaţiuni
de bancă şi schimb; d) operaţiuni de cumpărare de acţiuni emise de societăţile
comerciale pe acţiuni.
3. Activităţile bancare permise a fi îndeplinite de bănci în mod direct sunt : a)
operaţiuni cu valori mobiliare; b) consultanţă financiar-bancară; c) leasing-ul financiar;
d) emiterea de garanţii.
4. Faptele de comerţ conexe cuprind acte şi operaţiuni de tipul : a) vânzare-cumpărare
de acţiuni ale societăţilor comerciale pe acţiuni; b) contractul de gaj care însoţeşte un
contract bancar; c) contractul de depozit pentru cauză de comerţ; d) întreprinderea de
furnituri.
5. Contractul de comision este : a) o faptă de comerţ obiectivă; b) o convenţie prin care
comitentul împuterniceşte pe comisionar să încheie acte de comerţ în nume propriu şi pe
seama comisionarului, în schimbul unei remuneraţii (comision); c) o convenţie prin care
comitentul împuterniceşte pe comisionar să încheie acte de comerţ în nume propriu şi pe
seama sa ( adică a comitentului), în schimbul unei remuneraţii (comision); d) o faptă de
comerţ conexă.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE :

1. Stanciu D. Cărpenaru, „Drept comercial român”, Ed. ALL Beck, Bucureşti, ed.
a-IV-a, 2002, p.25-62.
2. Ion Turcu, „Teoria şi practica dreptului comercial român”, I., Ed. „Lumina Lex”,
Bucureşti, 1998, p.41-190.
3. Codul comercial, actualizat 1.12.2003, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2003; art.3, 4,
5, 6, 56.

23
 4. Stelian Ionescu, Laurenţiu Preuţescu, „Codul comercial adnotat”, Bucureşti,
1933; art.3, 4, 5, 6, 56.
5. I. N. Finţescu, „Curs de drept comercial”, vol.I, Bucureşti, 1929, p.32 şi urm.
6. I. L. Georgescu, „Drept comercial român”, vol.I, Ed. „Socec”, Bucureşti, 1946,
p.164 şi urm.
7. Stanciu D. Cărpenaru, „Faptele de comerţ în dreptul comercial român”, în
revista „Dreptul” nr.10-11/1991, p.8.
8. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, „Drept comercial”, Ed.
„Oscar Print”, Bucureşti, 2002, ed.a-III-a, p.42-57.
9. Y. Guyon, „Droit des affaires”,tome 1, 8eme edition, „Economica”, Paris, 1994,
p.49-52.
10. D. Clocotici, „Actele şi faptele de comerţ”, în revista „Dreptul” nr.7/1995, p.23.
11. M. A. Dumitrescu, „Codul comercial adnotat”, vol.I, Ed. „Cugetarea”, Bucureşti,
1926, p,.234.
12. Victor Dan Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, „Actul de comerţ într-o economie de

Modulul IV
COMERCIANŢII. SOCIETĂŢILE
COMERCIALE

CONCEPTE DE BAZĂ:
• Unitatea de curs 1: Comercianţii-noţiune, categorii, definiţie; tipuri de
comercianţi; definirea comercianţilor.
• Unitatea de curs 2: Dobândirea calităţii de comerciant. Obligaţiile profesionale ale
comercianţilor. Comerciantul persoană fizică. Comerciantul persoană juridică.
Dovada calităţii de comerciant. Statutul juridic al comerciantului.
• Unitatea de curs 3 : Societăţile comerciale. Definirea societăţilor comerciale.
Evoluţie şi istoric. Caracteristici. Constituirea societăţilor comerciale. Funcţionarea
societăţilor comerciale. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale.
• Unitatea de curs 4 : Formele societăţilor comerciale. Societatea în nume colectiv.
Societatea în comandită simplă. Societatea pe acţiuni. Societatea în comandită pe
acţiuni. Societatea cu răspundere limitată.
• Unitatea de curs 5 : Structuri societare europene : Grupul de Interes Economic.
Grupul European de Interes Economic. Societas Europea.

OBIECTIVE URMĂRITE:

24
 1) Să explice şi să dezvolte tematica participanţilor la comerţ sub cele două forme
principale: comercianţi şi necomercianţi.
2) Să explice condiţiile care trebuie îndeplinite pentru dobândirea calităţii de
comerciant.
3) Să evoce obligaţiile profesionale ale comercianţilor prevăzute în legislaţia
comercială.
4) Să definească societăţile comerciale şi să explice locul lor în economie.
5) Să indice paşii necesari constituirii unei societăţi comerciale.
6) Să ofere o privire generală privind modul de funcţionare a societăţilor
comerciale.
7) Să explice lichidarea şi dizolvarea societăţilor comerciale.
8) Să oferă o privire generală asupra celor cinci de societăţi comerciale.
9) Să explice particularităţile şi modul de funcţionare a SNC, SCS, SA, SCA şi
SRL.
10) Să expună reglementările europene în domeniul societăţilor comerciale şi
aplicaţiile lor practice în legislaţia României, anume Grupul European de
Interes Economic şi Grupul de Interes Economic.

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL:

• Cursul intitulat „Dreptul afacerilor”, 2006, Lector.univ.dr. Angela Miff ,
Asist.univ.drd. Ciprian Păun, elaborat sub egida Catedrei de Economie Politică a
Facultăţii de Ştiinţe Economice a UBB;
• Bibliografia indicată în Silabus;
• Alte surse bibliografice indicate în urma discuţiilor cu tutorii;
• Discuţii şi analize realizate împreună cu tutorii, pe marginea temelor indicate spre
studiu ;
• Studii de caz;
• Răspunsuri la întrebări teoretice tip grilă.

REZULTATE AŞTEPTATE
Modulul dedicat „Comercianţilor” abordează două probleme de importanţă
capitală pentru economia de piaţă : participarea individuală, ocazională sau curentă la
activitatea comercială şi participarea colectivă în cadrul societăţilor comerciale sau altor
entităţi juridice. De aceea, studenţii trebuie să-şi însuşească foarte bine categoriile
comercianţilor, condiţiile dobândirii calităţii de comerciant, tipurile de societăţi comerciale
existente în România, modul lor de funcţionare, dar şi elemetele de drept societar
comunitar preluate în legislaţia naţională.

UNITATEA DE CURS 1

COMERCIANŢII-NOŢIUNE, CATEGORII, DEFINIŢIE

- Sinteză -

25
Sfera participanţilor la comerţ cuprinde :
• comercianţii - persoane fizice comerciante şi persoane juridice
comerciante
• necomercianţii - persoane fizice şi persoane juridice.
Categoria participanţilor la comerţ rezultă chiar din C.com. care are la bază sistemul
obiectiv de reglementare conform căruia legea comercială se aplică actelor şi faptelor
comerciale desemnate de lege ca fapte de comerţ obiective – art.3 C.com., indiferent
dacă persoana are sau nu calitatea de comerciant.
Dacă persoana necomerciantă efectuează fapte de comerţ obiective în mod izolat,
accidental – ipoteză legală prevăzută de art.9 C.com. – operaţiunea, actul sau raportul
juridic respectiv va fi supus legii comerciale, dar persoana nu va dobândi calitatea de
comerciant.
Dacă actul juridic încheiat între un necomerciant şi un comerciant este o faptă de comerţ
numai pentru una dintre părţi ( pentru comerciant ) – ipoteză legală prevăzută de art.56
C.com. – actul juridic va fi supus legii comerciale dar persoana necomerciantă pentru
care actul este civil îşi va păstra statutul de necomerciant.
Dacă efectuarea actelor şi faptelor de comerţ are un caracter repetat, sistematic,
deci, profesional, persoana devine comerciant – conform art.7 C.com.
Din momentul dobândirii calităţii de comerciant, toate actele şi operaţiunile efectuate
sunt prezumate conform art.4 C.com. ca fiind comerciale.
Prin urmare, subiectele raportului juridic comercial pot fi comercianţii şi necomercianţii
participanţi la activitatea comercială. De regulă, însă, activitatea comercială este
realizată de către comercianţi.
Noţiunea de comerciant este precizată în art.7 C.com. care califică anumite persoane ca
fiind comercianţi şi dispune : „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având
comerţul ca o profesie obişnuită şi societăţile comerciale”. Precizarea noţiunii de
comerciant trebuie să ţină seama şi de alte prevederi legale incidente :
✔ conform art.1 al.2 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului, rep. în
1998, cu modificările şi completările ulterioare, „comercianţii sunt persoanele
fizice şi asociaţiile familiale care efectuează în mod obişnuit acte de comerţ,
societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile
autonome şi organizaţiile cooperatiste”.
Definiţia comerciantului :
C.com. nu a definit noţiunea de comerciant însă a precizat persoanele care au
calitatea de comerciant.
Pornind de la prevederile legale, în doctrină, comerciantul este definit ca orice
persoană fizică sau juridică care desfăşoară activitate comercială, adică efectuează fapte
de comerţ cu caracter profesional. (St. D. Cărpenaru, op. cit, 2002, p.64). În limbajul
economic şi în limbajul uzual, noţiunea de comerciant este folosită pentru a desemna
persoanele care realizează activitatea de circulaţie sau distribuţie a mărfurilor, adică în
limbajul arhaic negustorii. Noţiunea generică utilizată, în limbajul curent, este aceea de
„agenţi economici”, „întreprinzători” sau „operatori economici”.
Întreprinzătorul a fost definit de fosta Legea nr.133/1999 privind întreprinderile
mici şi mijlocii, în prezent abrogată prin Legea nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării

26
şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, ca fiind „ o persoană fizică autorizată sau
o persoană juridică care, în mod individual sau în asociere cu alte persoane fizice
autorizate sau cu persoane juridice organizează o societate comercială - denumită
întreprindere – în vederea desăşurării unor fapte şi acte de comerţ...” (art.2)
Noţiunea generică de comerciant desemnează, prin urmare, orice persoană
fizică sau juridică care desfăşoară în mod profesional o activitate comercială indiferent
de obiectul acesteia, care se poate referi atât la activitatea de producţie cât şi la
activitatea de circulaţie sau distribuţie a mărfurilor.
I.L.Georgescu afirma : „ comerciantul este cel mai de seamă actor al vieţii economice şi
juridice” („Comerciantul” în RDC nr.5/1995, p.6)
Definirea noţiunii de comerciant nu are doar un scop didactic ci prezintă şi un
interes practic deoarece calitatea de comerciant implică un statut juridic disctinct şi
deosebit de cel al necomercianţilor. (Stanciu D. Cărpenaru, op.cit., p.64).
✔ Statutul juridic distinct al comercianţilor :
- particularizează profesia comercială ca o profesie distinctă;
- conturează drepturile şi obligaţiile specifice profesionale:
- identifică regulile speciale care guvernează activitatea comercială.

Categoriile de participanţi la activitatea comercială

1. Categoria necomercianţilor
Categoria necomercianţilor grupează :
a.- grupa persoanelor fizice necomerciante – persoanele fizice care au capacitate
deplină de exerciţiu pot participa la efectuarea unor fapte de comerţ obiective alături de
comercianţi dacă le exercită ;
• cu caracter izolat – în condiţiile art.9 C.com. sau
• cu caracter accesoriu profesiunii liberale pe care o efectuează ( medicii
cu cabinete private, institutorii din şcoli private).
Exemplificăm această grupă cu :
• administratorii sau prepuşii societăţilor comerciale (notă : societatea
comercială are calitatea de comerciant)
• asociaţii / acţionarii din societăţile comerciale;
• comis voiajorii (I.Turcu, op.cit, I, p.193).
b.- grupa persoanelor juridice necomerciante include :
• persoanele juridice de drept privat – de exemplu, asociaţiile şi
fundaţiile înfiinţate conform O.G. nr.26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile
care pot participa la activitatea comercială, în principal, în următoarele
modalităţi :
- efectuând fapte şi acte de comerţ izolate sau accesorii sau ca partener al unui
comerciant la efectuarea unui act de comerţ ori
- înfiinţând o societate comercială în legătură cu scopul principal al persoanei juridice.
• persoanele juridice de drept public – cum sunt, de exemplu, statul,
judeţul sau comuna pot interveni în activitatea comercială prin organele şi
instituţiile prevăzute de lege, dar acestea nu pot dobândi – potrivit legii -

27
 calitatea de comerciant : art.8 C.com. dispune în termeni imperativi că
„ Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi”.
Cu titlu exemplificativ, arătăm că statul poate deţine monopolul asupra unor activităţi
economice având dreptul de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital
de stat şi privat, inclusiv comercianţi individuali, la unele activităţi economice şi
condiţiile de exercitare a acestora.
Astfel, constituie monopol de stat conform Legii nr.31/1996 privind regimul
monopolului de stat (M.OF. nr.96/13.05.1996) :
a.-fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor, explozibililor;
b.-producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin
substanţe stupefiante;
c.- extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase
şi a pietrelor preţioase;
d.- producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
e.- fabricarea şi importul în vederea comercializării în condiţii de calitate, a
alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate;
f.- fabricarea şui importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a
produselor din tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;
g.- organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
h.- organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
Administrarea monopolurilor de stat se face de către Ministerul Finanaţelor Publice iar
exploatarea acestora se face de către agenţii economici pe bază de licenţe eliberate de
Ministerul Finanţelor Publice sau, după caz, de Banca Naţională a României.
Nu constituie monopol de stat fabricarea băturilor alcoolice în gospodăriile personale
pentru consum propriu.
 Judeţul - prin Consiliul judeţean - exercită în domeniul activităţii comerciale
atribuţii prevăzute de Legea administraţiei publice locale şi, de asemenea,
exercită drepturile ce revin statului în calitate de acţionar al societăţilor
comerciale constituite prin reorganizarea regiilor autonome de interes local
conform O.U.G.nr.30/1997.
 Comuna - prin Consiliul local - deţine importante prerogative în domeniul
economic, respectiv în sfera activităţii comerciale, conform Legii administraţiei
publice locale nr.189/2001 printre care şi participarea la societăţi comerciale şi
asocierea cu agenţi economici în scopul realizării şi exploatării unor lucrări de
interes comun ori exercitarea drepturilor ce îi revin statului în calitate de acţionar
al societăţilor comerciale constituite prin reorganizarea regiilor autonome de
interes local, în conformitate cu O.U.G.nr.30/1997 (în acest sens, a se vedea, Ion
Turcu, op. cit., I, p.195-196)

2. Categoria comercianţilor participanţi la activitatea comercială

În doctrină, categoria comercianţilor a fost împărţită, conform art.7 C.com.,în
două grupe : comercianţi individuali – persoane fizice comerciante şi comercianţi
colectivi – societăţile comerciale.

28
Potrivit legislaţiei comerciale actuale, categoria comercianţilor este mai cuprinzătoare
deoarece include pe lângă persoanele fizice comerciante şi societăţi comerciale şi alte
persoane juridice sau entităţi prevăzute de art.1 al.2 Legea nr.26/1990, cum sunt :
- regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste;
- societăţi naţionale şi companii naţionale;
- asociaţiile familiale înfiinţate conform Legii nr.300/2004 (fosta lege 507/2002 a
fost abrogată prin efectul actualei legi).
La aceste categorii se mai adaugă şi grupurile de interes economic - G.I.E. care se pot
înfiinţa în condiţiile reglementate de Legea nr.161/2003 (art.118 şi urm. din Titlul V. al
legii).
Concluzionând, categoria comercianţilor include :
a.- comercianţii persoane fizice :
- persoanele fizice care efectuează fapte de comerţ în mod individual sau
independent, cu titlu profesional, în condiţiile legii şi în nume propriu;
- persoanele fizice care desfăşoară activităţi comerciale în cadrul unei asociaţii în
participaţie constituită potrivit art.251 C.com. au calitatea de comerciant
dobândită, în condiţiile legii, anterior acestei asocieri;
- persoana fizică din iniţiativa căreia se înfiinţează asociaţia familială constituită
în condiţiile Legii nr.300/2004;
- persoana fizică ce are calitatea de agent comercial permanent şi acţionează în
calitate de intermediar independent în condiţiile Legii nr.509/2002 privind
agenţii comerciali permanenţi.

b.- asociaţiile familiale :

- au un statut juridic distinct şi datorită particularităţilor de reglementare este
dificil a le încadra într-una din categoriile amintite; este cert, însă, că această entitate nu
poate face parte din categoria comercianţilor persoane juridice întrucât – potrivit legii –
nu au personalitate juridică;
- sunt reglementate de Legea nr.300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice
şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent;
- se pot înfiinţa la iniţiativa unei persoane fizice care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege;
- se constituie din membrii de familie ai acesteia, care locuiesc în aceeaşi
localitate (cetăţeni români) sau membrii de familie care au reşedinţa în aceeaşi localitate
(cetăţeni români şi cetăţeni străini din statele membre ale Uniunii Europene);
- este reprezentată în relaţiile cu terţii de persoana din iniţiativa căreia s-a
înfiinţat sau de persoana împuternicită prin procură autentificată;
- îşi desfăşoară activitatea în baza autorizaţiei eliberată, la cerere, de către
primarul localităţii de domiciliu/reşedinţă sau, după caz, din raza teritorială unde vor
presta activitatea precum şi a certificatului de înregistrare în registrul comerţului;
- au obligaţia să se înregistreze la Oficiul registrul comerţului (O.R.C.) şi la
organele fiscale în condiţiile procedurale prevăzute de Legea nr.300/2004 :
- primăria are obligaţia să ia măsurile necesare pentru :

29
 ○ depunerea autorizaţiei în copie certificată la O.R.C. în termen 3 zile de la
emiterea autorizaţiei;
○ transmiterea către organele fiscale competente, pentru evidenţa fiscală, a
datei comunicării certificatului de înregistrare către comerciant;
○ notificarea faptului eliberării autorizaţiei şi a certificatului de înregistrare
a comerciantului către institutţiile abilitate să suptavegheze respectarea
legislaţiei specifice în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei
mediului, protecţiei muncii şi apărării împotriva incendiilor;
- Oficiul registrului comerţului are obligaţia să emită şi să transmită către primărie,
certificatul de înregistrare în registrul comerţului, în termen de 7 zile lucrătoare de la
primirea documentelor transmise de primărie.
Reguli specifice :
• au dreptul să posede o singură autorizaţie şi să desfăşoare numai
activităţile prevăzute în autorizaţie;
• în principiu pot fi autorizate să desfăşoare activităţi
economice în toate domeniile, meseriile şi ocupaţiile prevăzute de CAEN,
cu excepţia celor stabilite sau interzise prin legi speciale cum sunt cele
exercitate în baza unor legi speciale : de exemplu, profesia de avocat –
Legea nr.51/1995 cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea
nr. 255/2004; consilier juridic - Legea nr.514/2003; cadru didactic –
Legea 128/1997; arhitect – Legea 184/2001; asistent medical – Legea
461/2001; consultant fiscal – O.G.nr.71/2001; executor judecătoresc –
Legea 188/2000; farmacist – Legea nr.81/1997; notar public – Legea
36/1995; pompier – Legea nr.121/1996; traducător autorizat – Legea
nr.178/1997.

c.- categoria comercianţilor persoane juridice :

c.1.- Societăţile comerciale – constituite, prin asocierea de persoane fizice şi
persoane juridice în vederea efectuării de acte de comerţ, în formele juridice societare
prevăzute de art.2 Legea nr.31/1990, republicată în 2004 cu modificările şi completările
ulterioare dintre care, de dată recentă, prin Legea nr.441/2006;
- de asemenea, au intrat în categoria comercianţilor societăţile comerciale
înfiinţate cu capital de stat conform Legii nr.15/1990; actualmente, majoritatea acestor
societăţi au capital majoritar privat, ca urmare a procesului de privatizare;
c.2.- Regiile autonome – sunt înfiinţate în ramurile strategice ale economiei
naţionale prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat, potrivit Legii nr.15/1990;
ulterior, regiile autonome au fost reorganizate în baza prevederilor O.U.G.nr.30/1997
privind reorganizarea regiilor autonome în regii autonome, companii naţionale şi
societăţi naţionale, aprobată prin Legea 207/1997;
c.3.- Societăţile naţionale şi
c.4.- Companiile naţionale - formate prin reorganizarea fostelor regii autonome
având ca obiect activităţi de interes public naţional în conformitate cu disp. O.U.G.
nr.30/1997, aprobată prin Legea nr.207/1997;

30
 c.5.- Organizaţiile cooperatiste – fac parte din categoria comercianţilor şi au fost
constituite pe baza legii lor organice, prin :
- Decretul-Lege nr.66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
meşteşugăreşti – M.OF. nr. 23/9.02.1990;
- Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum –
M.OF. nr.252/18.10.1996;
- O.U.G. nr.97/2000 privind organizarea cooperaţiei de credit – M.OF. nr.
330/14.07.2000.
Decretul lege nr.66/1990 şi legea nr.109/1996 au fost abrogate prin Legea
nr.1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, organizaţiile cooperatiste
parcurgând - în prezent - un proces de reorganizare şi transformare în forma juridică de
societăţi cooperative. Sunt exceptate cooperativele de credit care rămân supuse legii
speciale adică prevederilor din O.U.G. nr.99/2006 cu modificările şi completările
ulterioare.
c.6.- Societăţile cooperative – sunt comercianţi persoane juridice care se
înfiinţează cu respectarea reglementărilor din Legea nr.1/2005 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei;
c.7.- Grupurile de interes economic – G.I.E. – pot fi organizate în condiţiile
Legii nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei - Titlul V. art.118 – art.238.
➢ GIE - reprezintă o asociere între 2 sau mai multe persoane fizice sau
juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, numărul acestora
neputând fi mai mare de 20.
➢ Activitatea G.I.E. trebuie să se raporteze la activitatea economică a
membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.

Unitate de curs 2
Dobândirea calităţii de comerciant.
Obligaţiile profesionale
-Sinteze-

Calitatea de comerciant se dobândeşte în mod diferit de către comercianţii -

persoane fizice şi respectiv de persoanele juridice, în principal, societăţile comerciale.
2.1. – Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică.
Persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant dacă efectuează fapte de comerţ
obiective, cu caracter profesional şi în nume propriu.
Potrivit art.7 C.com.– comerciantul persoană fizică este definit prin faptele de
comerţ pe care le efectuează în mod constant, repetat şi sistematic, ca o profesiune
obişnuită. Categoria comercianţilor persoane fizice este stabilită pe baza criteriului
obiectiv în raport de faptele de comerţ efectuate de aceştia iar nu prin apartenenţa
persoanelor la un anumit grup profesional.

31
 Definiţie: comerciantul persoană fizică este persoana - cetăţean român sau
cetăţean al statelor membre ale Uniunii Europene ori aparţinând spaţiului economic
european - care are capacitatea juridică prevăzută de lege şi efectuează în mod obişnuit
cu titlu de profesie fapte de comerţ, în nume propiu şi pe riscul său, având o răspundere
nelimitată pentru obligaţiile asumate în această calitate. Comerciantul persoană fizică
trebuie să obţină, în prealabil, autorizaţia prevăzută de lege şi certificatul de înregistrare
în registrul comerţului.
Determinarea condiţiilor dobândirii calităţii de comerciant de către persoana fizică
presupune coroborarea mai multor texte legale : art.7 C.com., art.1 Legea nr.26/1990,
disp. Legii nr.300/2004, disp. Legii nr.509/2002.
În doctrina clasică, au fost evidenţiate, în principal, 3 condiţii :
• persoana fizică să efectueze fapte de comerţ obiective din categoria celor
prevăzute de art.3 C.com.; săvârşirea faptelor de comerţ obiective trebuie
să fie efectivă, asumată juridic şi licită.
Caracterul efectiv – semnifică faptul că efectuarea faptelor de comerţ nu trebuie să fie o
simplă intenţie ci să constea într-o acţiune materială, concretă.
Caracterul licit – semnifică faptul că efectuarea faptelor de comerţ nu trebuie să fie
contrară legii şi ordinii publice ori regulilor de convieţuire socială.
Asumarea juridică – trebuie înţeleasă în sensul că persoana fizică trebuie să-şi asume
răspunderea pentru consecinţele actelor încheiate direct sau indirect (prin reprezentant).
• efectuarea de fapte de comerţ obiective trebuie să aibă caracter
profesional adică să constituie o ocupaţie permanentă, obişnuită,
sistematică, iar nu accidentală.
Art.9 C.com. dispune că „ Orice persoană care într-un chip accidental face o operaţiune
de comerţ nu poate fi considerată ca comerciant ; ea este însă supusă legilor şi
jurisdicţiei comerciale pentru toate contestaţiile ce se pot ridica din această operaţiune”.
Condiţia caracterului profesional este îndeplinită dacă sunt întrunite două elemente
cumulative : a.) un element de fapt – ce constă în exerciţiul sistematic şi repetat al unor
fapte de comerţ ; b.) un element subiectiv – ce constă în intenţia de a deveni comerciant.
Condiţia caracterului profesional al activităţii nu presupune ca activitatea comercială să
fie o activitate exclusivă şi nici o activitate principală. Activitatea comerciantului nu
trebuie să constea într-o efectuare a faptelor de comerţ accidentală, izolată. O condiţie
implicită este ca efectuarea faptelor de comerţ obiective să se realizeze în scop de câştig,
pentru obţinerera de profit.
• efectuarea faptelor de comerţ obiective trebuie să se facă în nume
propriu, adică independent şi pe riscul său.
În doctrina clasică s-a subliniat că această condiţie asigură delimitarea comerciantului -
persoană fizică de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea sa :
- comerciantul – persoană fizică efectuează fapte de comerţ angajând numele şi
patrimoniul său în raporturile cu terţii. Auxiliarii – sunt persoane care reprezintă
comerciantul sau facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale şi astfel efectuează
fapte de comerţ în mod obişnuit (profesional) dar în numele şi pe seama
comerciantului .
Exemplificăm cu :
32
- prepusul însărcinat cu comerţul patronului său în locul unde acesta se exercită sau în alt
loc – art.392 C.com.
- comişii pt negoţ însărcinaţi să vândă mărfurile în interiorul localuluiu unde se exercită
comerţul – art.404 C.com.
- comişii călători pentru negoţ care îl reprezintă pe comerciant fiind însărcinaţi cu
exercitarea comerţului în alte localităţi – art.402 C.com.
Calitatea de comerciant aparţine comerciantului care le-a dat împuternicirea.
Nu au calitatea de comerciant :
- administratorii societăţilor comerciale deoarece aceştia încheie actele şi operaţiunile
comerciale în numele şi pe seama societăţii comerciale;
- asociaţii şi acţionarii societăţilor comerciale;
- meseriaşul care se limitează la exerciţiul meseriei;
- persoanele care exercită profesiuni liberale – medicii, avocaţii, notarii publici,
arhitecţii;
- agricultorii – art.5 C.com.
În doctrina din ultimii ani, condiţiile dobândirii calităţii de comerciant de către
persoana fizică sunt grupate în 2 categorii :
a.- condiţii referitoare la persoana comerciantului – adică cele privind capacitatea
juridică prevăzută de lege cu cele 2 componente : capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu;
b.- condiţii referitoare la activitate – care implică :
- dovada calificării necesare pentru desfăşurarea activităţii
- obţinerea autorizaţiei administrative prevăzute de lege (Legea nr.300/ 2004) şi a
certificatului de înregistrare la registrul comerţului.
Condiţiile trebuie îndeplinite cumulativ.
Doctrina comercială cuprinde şi alte puncte de vedere.
În ceea ce ne priveşte, considerăm pentru dobândirea statutului de comerciant de
către persoana fizică este necesară îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă:
 exercitarea faptelor de comerţ din categoria celor prevăzute de art.3 C.com., cu
titlu profesional şi în nume propriu (în mod independent şi pe pe riscul persoanei
în cauză);
 capacitatea juridică civilă a personei fizice (condiţie implicită);
 obţinerea autorizaţiei pentru desfăşurarea de activităţi economice, emisă de către
primarul localităţii de domiciliu/reşedinţă sau al localităţii în a cărei rază
teritorială se prestează serviciile, în condiţiile Legii nr.300/2004;
 obţinerea certificatului de înregistrare în registrul comerţului, în condiţiile
reglementate de capitoul III, art.16 din Legea nr.300/2004 şi de dispoziţiile Legii
nr.26/1990 privind registrul comerţului.

2.2. – Dobândirea calităţii de comerciant de către persoanele juridice.

Persoanele juridice dobândesc calitatea de comerciant prin constituirea lor cu
respectarea cerinţelor legale – întocmirea actelor constitutive în forma prevăzută de lege
şi înregistrarea acestora în registrul comerţului şi la organele fiscale.

33
 a.- societăţile comerciale – se înfiinţează cu unica finalitate de a desfăşura o
activitate comercială care este însăşi raţiunea existenţei societăţii comerciale;
- societatea este comercială numai dacă obiectul de activitate prevăzut în actul
constituitv este comercial, mai exact, constă în efectuarea de fapte de comerţ obiective;
- societatea comercială dobândeşte calitatea de comerciant „ab origine” adică
prin chiar constituirea ei independent de efectuarea vreunei fapte de comerţ (spre
deosebire de comerciantul - persoană fizică ce trebuie să exercite comerţul cu caracter
profesional);
b.- regiile autonome – dobândesc calitatea de comerciant din momentul înfiinţării
prin hotărârea Guvernului sau prin decizia organului administraţiei publice locale;
c.- societăţile cooperative – dobândesc calitatea de comerciant de la data
înfiinţării lor, în condiţiile legii;
d.- G.I.E. – dobândesc calitatea de comerciant dacă membrii grupului decid
asupra acestei forme de organizare şi funcţionare şi înfiinţează grupul în condiţiile Legii
nr.161/2003;
e.- companiile şi societăţile naţionale – dobândesc calitatea de comerciant prin
reorganizarea fostelor regii autonome în condiţiile O.U.G. nr.30/1997.

2.3. – Dovada calităţii de comerciant.

În principiu, dovada calităţii de comerciant se poate face cu orice mijloc de probă admis
de legea comercială – conform art.46 C.com. şi incumbă părţii litigante care formulează
anumite pretenţii, respectiv care invocă sau neagă calitatea de comerciant a unei
persoane.
- se face în condiţii diferite pentru persoana fizică şi respectiv pentru persoana juridică
comerciantă :
a.- pentru comerciantul – persoană fizică – proba calităţii de comerciant este o
chestiune de fapt care implică dovada efectuării uneia sau mai multor fapte de comerţ
obiective cu caracter profesional, sistematic şi repetat, ca o profesiune obişnuită şi în
nume propriu;
- se suplineşte şi cu alte mijloace de probă cum sunt :
- existenţa autorizaţiei administrative de exercitare a activităţii comerciale;
- înmatricularea în Registrul comerţului;
- utilizarea denumirii de comerciant în înscrisuri;
- dobândirea unui fond de comerţ;
- plata unor impozite pentru profesii comerciale.
Aceste mijloace suplimentare sunt considerate simple prezumţii care pot fi combătute
prin proba contrară (Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. ALL Beck,
2002, p.77).
Chiar o hotărâre judecătorească care constată această calitate are efect relativ deoarece
dovada calităţii este o chestiune de fapt, neputând fi invocată în alt litigiu fără a fi
probate îndeplinirea condiţiilor calităţii de comerciant.
Considerăm că dovada calităţii de comerciant persoană fizică se face cu autorizaţia
administrativă de exercitare a profesiei în mod independent coroborată cu certificatul de
înregistrare în registrul comerţului şi dovada îndeplinirii şi a celorlalte condiţii.

34
 b.- pentru comerciantul persoană juridică – societate comercială, regie autonomă,
societate naţională, companie naţională, organizaţie cooperatistă, GIE – proba calităţii de
comerciant se face prin dovada constituirii societăţii / entităţii juridice în condiţiile
prevăzute de lege, adică prin copia certificată de pe înregistrarea în Registrul
comerţului.

2.4. – Încetarea calităţii de comerciant.

Încetarea calităţii de comerciant are loc în modalităţi diferite pentru comerciantul
persoană fizică şi respectiv pentru comerciantul persoană juridică :
a.] comerciantul – persoană fizică : pentru acesta calitatea de comerciant
încetează ca urmare a
- retragerea autorizaţiei administrative urmată de încetarea efectivă şi definitivă
(iar nu temporară) a faptelor de comerţ şi
- radierea înmatriculării din registrul comerţului.

b.] comerciantul – persoană juridică – pierde calitatea de comerciant în

momentul în care persoana juridică – societate comercială, regie autonomă, societate sau
companie naţională, etc. - încetează să mai existe ca persoană juridică, de regulă, prin
dizolvare şi lichidare.
Conform art.227 şi urm. din Legea nr.31 /1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare dintre care recent prin Legea nr.441/2006 – societatea comercială
îşi încetează existenţa prin dizolvare şi lichidare.
Încetarea temporară a activităţii societăţii nu conduce la pierderea calităţii de
comerciant dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.237 al.2 din legea
nr.31/1990, rep.în 2004, cu modificările şi completările ulterioare, adică : încetarea
temporară a activităţii să nu depăşească 3 ani şi să fie înregistrată ca menţiune în
registrul comerţului şi la organele fiscale.
Dizolvarea societăţii nu atrage în mod automat şi imediat pierderea personalităţii
juridice a societăţii comerciale, a statutului acesteia de persoană juridică deoarece
societatea comercială îşi păstrează personalitatea juridică până la efectuarea ultimului
act de lichidare. Celelalte entităţi juridice de tipul regii autonome, societăţi şi companii
naţionale, societăţi cooperative, îşi încetează existenţa în condiţiile statutului propriu şi a
legii de organizare cu respectarea precum şi a condiţiilor prevăzute de dreptul comun în
materie de dizolvare şi lichidare – Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi
juridice.

2.5. – Condiţiile de exercitare a activităţii comerciale – capacitatea, incompatibilităţi,

interdicţii.
Autorul Stanciu D. Cărpenaru prezintă în lucrarea Drept comercial român, Ed all
Beck, 2002, condiţiile de exercitare a activităţii comerciale.
Capacitatea juridică – reprezintă aptitudinea generală a persoanei fizice sau juridice
de a avea drepturi şi obligaţii recunoscute juridic, de a deveni subiect de drept.

35
Capacitatea juridică se manifestă, în dreptul civil, prin două componente : capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
• Capacitatea de folosinţă – constă în aptitudinea generală şi abstractă a oricărei
persoane fizice şi juridice de a dobândi drepturi subiective şi de a-şi asuma
obligaţii, de a deveni subiect de drept în cadrul unor raporturi juridice concrete.
• Capacitatea de exerciţiu – constâ în aptitudinea persoanei fizice şi juridice de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice.
Persoana fizică pentru a deveni comerciant trebuie să aibă capacitate deplină de
exerciţiu (se dobândeşte la 18 ani).
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe la naşterea acesteia şi încetează la
moartea persoanei; este generală întrucât se referă la toate drepturile şi obligaţiile
recunoscute persoanelor fizice pentru a-şi satisface interesele personale, materiale,
profesionale, culturale.
Capaciatea de exerciţiu a persoanei fizice este :
• deplină – de la împlinirea vârstei de 18 ani;
• restrânsă – între limitele de vârsă cuprinse între 14 -18 ani;
• până la 14 ani nu are capacitate de exerciţiu.
Considerăm că această condiţie este o condiţie de fond alături de condiţiile privind
modul de desfăşurare a faptelor de comerţ precizate în doctrima clasică ( efectuarea de
fapte de comerţ obiective, în nume propriu şi cu titlu profesional).
Incapacităţile
Nu au capacitatea de a dobândi calitatea de comerciant : minorul şi persoana pusă sub
interdicţie din cauza alienaţiei ori a debilităţii mintale deoarece nu are discernîmânt.
a.1.- Minorul – este persoana fără capacitate de exrciţiu până la 14 ani sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă între 14 -18 ani.
Nu poate dobândi calitatea de comerciant – această incapacitate fiind un mijloc de protecţie
a minorului. În concepţia C.com. incapacitatea minorului priveşte începerea comerţului
dat fiind faptul că legea permite continuarea comerţului în numele minorului prin
reprezentantul legal – părinte sau tutore (art.13 C.com.).
Astfel, dacă minorul dobândeşte pe cale succesorală un fond de comerţ, se poate continua
comerţul în numele minorului de către părinţi sau tutore, cu autorizarea instanţei,
publicarea în Monitorul Oficial şi înregistrarea în registrul comerţului.
a.2.- Persoana pusă sub interdicţie – din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale –
este o persoană lipsită de discernământ.
Aceasta nu poate dobândi calitatea de comerciant. Si în acest caz, incapacitatea instituită de
lege reprezintă tot o măsură de protecţie a persoanei în cauză
Conform art.14 C.com. persoana pusă sub interdicţie nu poate fi comerciant şi nici nu poate
continua activitatea comercială nici chiar prin reprezentantul legal. În cazul în care
persoana va dobândi prin succesiune un fond de comerţ acesta va fi supus lichidării (boala
psihică a persoanei fiind, de regulă, ireversibilă se presupune că nu va putea desfăşura nici
în viitor o activitate comercială).

Persoana juridică – pentru a dobândi calitatea de comerciant şi capacitatea juridică

trebuie să se înfiinţeze cu respectarea condiţiilor legale.

36
 Astfel, societatea comercială dobândeşte calitatea de comerciant „ab origine” adică
prin faptul constituirii ca societate comercială cu respectarea condiţiilor legale, independent
de efectuarea, în concret, a vreunei fapte de comerţ, deoarece scopul şi obiectul de
activitate al unei societăţi comerciale – precizat în actul constitutiv - constă în efectuarea
faptelor de comerţ.
În doctrină, această caracteristică a fost exprimată prin formularea sugestivă :
persoanele fizice ”devin comercianţi” iar persoanele juridice „se nasc comercianţi” (Stanciu
D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, p.74).
Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice începe din momentul înfiinţării lor
valabile şi încetează o dată cu încetarea persoanei juridice însăşi ( conform dreptului
comun, prin comasare, divizare, sau dizolvare – art.40 Decretul nr.31/1954). Capacitatea de
folosinţă a persoanei juridice nu este generală (se diferenţiază de capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice) ci este limitată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă exprimat
de art.34 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice
conform căruia : „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund
scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este
făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
Capaciatea de exerciţiu a persoanei juridice - nu diferă de capacitatea de folosinţă a
acesteia şi se concretizează în faptul că poate încheia acte juridice, prin organele sale, din
momentul înfiinţării şi până la încetarea existenţei sale.

Incompatibilităţile
Se referă la situaţia persoanelor care exercită anumite funcţii sau profesii legate de
interesele generale ale societăţii. Exercitarea activităţii comerciale de către aceste persoane
este interzisă de lege pentru motive referitoare la conflictul de interese între calitatea
oficială şi rigorile acesteia, pe de-o parte, şi statutul de comerciant, pe de altă parte.
Sancţiunile care pot interveni în caz de nerespectare a incompatibilităţii sunt, după caz,
disciplinare sau profesionale, cum ar fi, cu titlu exemplificativ : destituirea din funcţie,
excluderea din organizaţia profesională.
Funcţiile vizate de starea de incompatibilitate sunt cele exercitate de : magistraţi,
parlamentari, funcţionarii publici, primari, preşedinţii consiliilor judeţene, militari,
diplomaţi, clerici, precum şi persoanele care exercită profesiuni liberale cum sunt - avocaţii,
notarii publici, medicii, arhitecţii.

Decăderile
Se referă la situaţia persoanelor a căror reputaţie a fost atinsă ca urmare a săvârşirii unor
fapte ilicite care le fac nedemne să exercite profesia comercială.
De exemplu, persoanele comerciante care au fost condamnate penal pentru fapte prevăzute
de Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale
ilicite, dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească în acest sens, rămasă definitivă şi
irevocabilă, fiind înscrisă ca menţiune şi în registrul comerţului.

37
Interdicţiile
Se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului privat deoarece fie sunt
monopol de stat (de exemplu, prospectarea şi extracţia cărbunelui, minereurilor feroase;
fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor, explozibililor, etc.), fie sunt
activităţi calificate de lege ca infracţiuni (de exemplu, fabricarea ori comercializarea de
droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament de către persoane neautorizate în
acest scop).

2.6. – Obligaţiile profesionale ale comercianţilor.

Obligaţiile profesionale ale comercianţilor sunt acele îndatoriri care vizează condiţiile
exercitării activităţii şi profesiunii comerciale, prevăzute ca atare în lege sau create în
practica comercială.
Desfăşurarea activităţii comerciale în condiţii optime presupune un cadru juridic
corespunzător reglementat precum şi instituirea unor cerinţe specifice domeniului
comercial. Comerciantul are un statut juridic distinct faţă de alte categorii profesionale,
statut care îi conferă drepturi şi obligaţii specifice. Scopul instituirii obligaţiilor
profesionale vizează, în principal, trei obiective majore :
- apărarea intereselor comercianţilor ca şi categorie profesională;
- apărarea intereselor publice, în special a creditului comercial;
- ocrotirea intereselor terţilor participanţi ocazional la comerţ.
Statutul juridic al comerciantului desemnează un ansamblu de calităţi şi atribute de
identificare a persoanelor fizice şi juridice ca fiind comerciante şi cuprinde în conţinutul
său drepturi pe care comerciantul le poate exercita şi obligaţii pe care comerciantul le poate
angaja / asuma.
În doctrină, s-a subliniat că se disting 2 categorii de îndatoriri :
- îndatoriri profesionale comerciale (propriu-zise);
- îndatoriri cu caracter administrativ.
1.] Îndatoririle profesionale sau cu caracter comercial vizează :
• obligaţiile ce decurg din Legea registrului comerţului nr.26/1990 rep, şi privesc :
- înmatricularea în registrul comerţului înainte de începerea activităţii comerciale;
- înscrierea menţiunilor în registrul comerţului cu privire la actele, faptele şi
operaţiunile prevăzute de lege (art.21 din legea registrului comerţului) intervenite în cursul
exercitării activităţii comerciale;
- solicitarea radierii din registrul comerţului la încetarea activităţii comerciale.
• menţionarea în toate documentele şi actele comerciantului a datelor prevăzute
de art.29 din Legea nr.26/1990 şi a datelor prevăzute de art.74 din Legea
nr.31/1990.
• ţinerea şi conducerea registrelor comerciale adică a registrelor de contabilitate şi a
altor registre prevăzute de lege cum sunt, de exemplu, cele prevăzute de Legea
societăţilor comerciale sau registrul unic de control reglementat de disp. Legii
nr.242/2003 (Monitorul Oficial nr.429/18.06.2003, privind registrul unic de
control).
- art.22 C.com. prevedea ca registre ce trebuie, în mod obligatoriu, conduse de
comercianţi: registrul jurnal, registrul inventar, registrul copier.

38
 - Legea contabilităţii nr.82/1991, rep. în 2005, cu modificările şi completările
ulterioare, prevede obligaţia conducerii următoarelor registre : registrul jurnal,
registrul inventar şi registrul Cartea mare.
• desfăşurarea activităţii comerciale cu respectarea concurenţei loiale :
- libertatea concurenţei constituie o componentă a economiei de piaţă şi este
consacrată în art.135 lit.a) Constituţie;
- dreptul la concurenţă este recunoscut oricărui comerciant şi trebuie exercitat : cu
bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite în activitatea comercială şi cu respectarea legii.
- limitele manifestării liberei concurenţe - sunt stabilite prin legi speciale care
determină şi consecinţele şi sancţiunile aplicabile în caz de încălcare a acestora : de
exemplu, Legea concurenţei nr.21/1996.
In principal, legea apără libera concurenţă pe două direcţii de acţiune : prin interzicerea
practicilor anticoncurenţiale de tip monopolist (Legea concurenţei nr.21/1996) şi prin
interzicerea concurenţei neloiale (Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale).

2.- Îndatoririle cu caracter administrativ vizează : plata obligaţiilor financiar - fiscale

(impozite, taxe şi alte contribuţii legale); protecţia mediului; protecţia consumatorilor.
În acest sens, fosta O.G. nr.21 /1992 consacra o serie de drepturi ale consumatorilor :
- dreptul de informare corectă a consumatorului;
- dreptul de alegere a produsului /serviciului;
- dreptul de apărare împotriva riscului de achiziţionare a unui produs prejudiciabil şi
în corelaţie cu acesta dreptul de despăgubire;
- dreptul de asociere în organizaţii cu acest scop.
Incepând cu data de 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare Codul consumului care a
abrogat O.G.nr.21/1992 mai sus amintită.
Din categoria obligaţiilor profesionale ce decurg din statutul de comerciant, deosebit de
importante sunt obligaţiile prevăzute de Legea registrului comerţului nr.26/1990, rep.
Cumodificările şi completăriel ulterioare, şi anume - obligaţia de a solicita efectuarea
înregistrărilor în registrul comerţului.

Unitate de curs 3

Societăţile comerciale
- Sinteze -

3.1. Noţiune şi definiţie

Dreptul roman a cunoscut tipul de societate civilă fără personalitate juridică care
constituie precursoarea societăţilor comerciale. Pornind de la acest tip asociativ s-a
dezvoltat ulterior societatea în nume colectiv care păstrează o serie de caracteristici ale
acesteia.
O dată cu evoluţia societăţii şi cu necesităţile crescânde de dezvoltare a comerţului
societăţile comerciale au fost concepute ca organisme autonome cărora legea le-a
39
conferit personalitate juridică. Această filosofie a societăţilor comerciale este valabilă
pentru epoca modernă.
Datorită dezvoltării rapide a comerţului în epoca medievală, mai ales în zona republicilor
italiene, Genova, Florenţa, Veneţia s-a simţit nevoia înfiinţarea de instituţii comerciale.
Una din primele instrumente folosite a fost contractul de commenda. În temeiul acestui
contract , una sau mai multe persoane, numite commendator încredinţează unei alte
persoane numită tractor , o sumă de bani ori o cantitate de mărfuri pentru a face comerţ în
alte ţări, urmând ca beneficiile să se împartă între ele. Prin folosirea acestui contract ,
creditorul devine asociat al comerciantului. Pentru creditor, riscul este limitat la suma ori
bunurile puse în joc. În Franţa acest contract a fost denumit contract de command. Ea a
fost reglementată, pentru prima dată , prin Ordonanţa lui Ludovic al XIV-lea privind
comerţul terestru din 1673, sub denumirea de societate în comandită.
Codul comercial francez din 1807 conţinea primele dispoziţii privind societăţile
comerciale. Sub denumirea de „societe generale” se înţelege societatea în nume colectiv.
Societatea are personalitate juridică, iar asociaţii au o răspundere nelimitată şi solidară
pentru toate obligaţiile societăţii. Societatea în comandită simplă bazată pe contractul de
command este un alt tip societar. Această societate cuprinde două categorii de asociaţi:
comanditaţii care au o răspundere nelimitată şi solidară şi comanditară care răspund numai
în limita contribuţiilor lor. Pe principiul companiilor coloniale, Codul Comercial francez
reglementează şi societăţile anonime cu cele două forme cunoscute: societatea pe acţiuni şi
societatea în comandită pe acţiuni.
În 1892 se reglementează în Germania societatea cu răspundere limitată care
cuprinde trăsături ale societăţii în nume colectiv şi societăţii pe acţiuni.
După evenimentele din decembrie 1989, la noi în ţară, legiuitorul român a
considerat că era necesar să se redacteze un act normativ cuprinzător care să fie util
comercianţilor în dezvoltarea unor activităţi economice noi, aducătoare de profit. Noua
reglementare, legea nr. 31/1990 cu modificările ulterioare constituie baza legală a
desfăşurării activităţii economice concurenţiale pe piaţa românească. O dată cu
adoptarea acestei legi au fost abrogate prevederile Codul comercial cu privire la
societăţile comerciale, cu excepţia reglementării asociaţiei în participaţiune (art.251-
256) şi a asociaţiei de asigurare mutuală (art.257-263).
Legea nr. 31/1990 se completează cu prevederile Codul comercial şi cu cele ale
Codului civil. Spre deosebire de normele juridice din Codul comercial, cele din legea nr.
31/1990 au în general caracter imperativ. Legea cuprinde reglementări generale
aplicabile tuturor formelor de societate comercială şi reglementări speciale specifice
doar unora din aceste societăţi. O serie de alte reglementări legislative atribuie
competenţe în desfăşurarea unor activităţi economice. De exemplu, legea bancară nr.
58/1998 reglementează activitatea societăţilor bancare care trebuie să fie organizate ca
societăţi comerciale pe acţiuni sau legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supraveghere a asigurărilor care are ca scop organizarea acestei activităţi în România. Pe
lângă aceste reglementări o serie de acte normative stabilesc limite minime ale
capitalului social pentru desfăşurarea de anumite activităţi economice. Aşa cum am mai
afirmat, reglementările legii nr. 31/1990 se completează cu prevederile Codului
Comercial în conformitate cu prevederile art. 285 din lege. Societăţile comerciale cu

40
capital integral de stat sunt reglementate de legea nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice ca regii autonome şi societăţi comerciale.
Societatea urmăreşte, de cele mai multe ori, organizarea activităţii de întreprindere , privită
ca obiect al activităţii sociale. Deşi nu toate întreprinderile sunt organizate în cadrul
societăţilor, acestea din urmă conferă întreprinderilor haina juridică în care îşi desfăşoară
activitatea.
În legislaţia noastră întreprinderea a fost definită ca fiind “orice formă de organizare a unei
activităţi economice autonomă patrimonial şi autorizată potrivit reglementărilor în vigoare
să facă şi fapte de comerţ , în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale
respectiv prestări de servicii din vânzarea acestora pe piaţă în condiţii de concurenţă”.
Pentru constiturea unei societăţi comerciale este necesar astfel încheierea unui
contract de societate (cu excepţia Societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic). Scopul
constituirii unei societăţi comerciale este efectuarea de fapte de comerţ şi realizarea de
profit. Societăţile comerciale se organizează ca persoane juridice beneficiind de
personalitate juridică şi beneficiind de date de identificare comerciale şi fiscale proprii.
Societatea comercială poate fi definită ca fiind „ o grupare de persoane constituită
pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii
se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în
scopul realizării şi împărţirii beneficiilor realizate.
Art. 2 din legea nr. 31/1990 stipulează că societăţile comerciale se vor constitui în una din
următoarele forme:
a) societate în nume colectiv
b) societate în comandită simplă
c) societate pe acţiuni
d) societate în comandită pe acţiuni
e) societate cu răspundere limitată.
Având în vedere caracterul limitativ al textului art. 2, putem concluziona că orice societate
comercială care doreşte să funcţioneze în România trebuie să se organizeze în una din
cele cinci forme. Se interzice preluarea caracteristicilor de la mai multe societăţi şi
formarea uneia noi sui-generis.
În funcţie de prevalenţa factorului subiectiv faţă de cel obiectiv societăţile comerciale
se clasifică în societăţi de persoane (societatea în nume colectiv), societăţi de capitaluri
(societatea pe acţiuni) şi intermediare (celelalte forme). Consecinţele practice ale unei
asemenea distincţii sunt următoarele:
În timp ce societăţile de persoane cuprind un număr redus de asociaţi, societăţile de
capitaluri au un număr de acţionari nelimitat de lege. Aportul la capitalul unei societăţi de
persoane poate consta şi în creanţe, dar un asemenea aport nu poate fi adus la o societate
pe acţiuni prin subscripţie publică, nici la o societate în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată (art. 16 alin 3). Societăţile de persoane se dizolvă şi pentru motive
legate de situaţia personală a asociaţiilor cum sunt retragerea , excluderea , moartea sau
falimentul ori incapacitatea unuia din asociaţi când datorită acestor cauze numărul
asociaţiilor s-a redus la unul singur (art. 229 alin 1), dar în cazul societăţilor de capitaluri
asemenea situaţii nu sunt determinante pentru existenţa lor.

41
 În funcţie de structura capitalului social care reflectă aporturile asociaţiilor societăţile
comerciale pot fi : societăţi pe acţiuni (societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe
acţiuni), societăţi cu părţi de interes (societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă) sau cu părţi sociale (societatea cu răspundere limitată).
Deosebirea fundamentală între acţiuni şi părţile de interes sau părţile sociale constă în
regimul juridic al înstrăinării lor. De regulă, părţile de interes se transmit în condiţii mai
restrictive decât acţiunile care dacă sunt nominative au un regim de transfer specific.
Criteriul întinderii răspunderii asociaţiilor pentru datoriile sociale este criteriul cu
ajutorul căruia se deosebesc societăţile în care asociaţii au o răspundere limitată pentru
obligaţiile sociale (societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată) de societăţile
în care asociaţii au o răspundere nelimitată pentru obligaţiile sociale (societatea în nume
colectiv). O categorie intermediară este reprezentată de societatea în comandită simplă şi
societatea în comandită pe acţiuni. Comanditaţii răspund nemărginit (şi solidar, dacă sunt
doi sau mai mulţi) pentru obligaţiile societăţii, la fel ca asociaţii societăţii în nume colectiv
iar comanditarii au o răspundere limitată pentru bligaţiile sociale (aceştia răspund la fel ca
şi acţionarii).

3.2. Constituirea societăţilor comerciale

Regulile generale comune privind constituirea societăţilor comerciale le găsim în
Titlul II al Legii nr. 31/1990, republicată în anul 2004, cu modificările şi completările
ulterioare dintre care recent prin Legea nr.441/2006, dar şi în Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului, republicată în anul 1998 cu modificările şi completările ulterioare
(O.U.G. nr. 76/2001 modificată la rândul ei prin O.U.G. nr. 129/2002, etc.).
Societatea comercială este rezultatul voinţei liber exprimate a asociaţiilor de a
înfiinţa o persoană juridică de drept privat cu scop lucrativ.
În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 31/1990 societatea în nume colectiv sau în
comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de
societate şi statut. Reglementările legale permit însă în cazul ultimelor tipuri de societăţi
comerciale ca cele două acte –contractul de societate şi statutul – să se încheie sub forma
unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Societatea cu răspundere limitată, constituită prin actul de voinţă a unui singur
asociat, are nevoie doar de un statut.
Când se încheie doar contractul de societate sau numai statut acestea pot fi
denumite, de asemenea act constitutiv.
Societăţile comerciale organizate în baza Legii nr. 15/1990 au fost înfiinţate prin
actele organelor administrative competente şi funcţionează pe bază de statut (art.27 din
Legea nr. 15/1990).

ETAPELE CONSTITUIRII UNEI SOCIETÃŢI COMERCIALE

a.Stabilirea obiectului de activitate.

Obiectul de activitate trebuie stabilit având în vedere H.G. nr.656/1997 privind
aprobarea clasificării activităţilor din economia naţională - CAEN, publicat în Monitorul
42
 Oficial nr.301 din 5 noiembrie 1997, actualizat prin Ordinul Institutului Naţional de
Statistică nr. 601/2002 publicat în Monitorul Oficial nr. 908 din 13 decembrie 2002, cu
actualizările ulterioare.
b. Întocmirea actului constitutiv.
○ SNC şi SCS se constituie prin contract de societate
○ SA, SCA si SRL se constituie prin contract de societate şi statut
Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic,
denumit act constitutiv. Denumirea "act constitutiv" desemnează, în baza Legii
nr.31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, atât înscrisul
unic, cât şi contractul de societate şi/sau statutul societăţii.

Actul constitutiv trebuie sa contina prevederi referitoare la:

 Identificarea viitoarei societăţi comerciale: denumirea sau
firma, forma juridică, sediul şi emblema societăţii;
 Identificarea părţilor contractante;
 Caracteristicile societăţii: obiectul de activitate – cu precizarea
domeniului şi a activităţii principale, durata societăţii,
capitalul social;
 Conducerea gestiunea şi auditul sau controlul societăţii;
 Drepturile si obligatiile asociaţilor;
 Sediile secundare ale societăţii (punct de lucru, sucursală,
filială, reprezentanţă, agenţie);
 Dizolvarea sau lichidarea societăţii.
Actul constitutiv nu este supus obligativităţii încheierii în formă autentică, putând avea
forma unui înscris sub semnatură privată, cu excepţia următoarelor situaţii:
I. când printre bunurile subscrise ca aport în natura
la capitalul social se află un teren;
II. când forma juridica a societăţii comerciale implică răspunderea nelimitată a
asociaţilor sau a unora dintre ei, pentru obligaţiile sociale;
III. când societatea pe acţiuni se constituie prin
subscripţie publică.

c. Înregistrarea societatii comerciale

Înregistrarea societăţilor comerciale se face prin Biroul Unic din cadrul Oficiului
Registrului Comerţului de pe lângă tribunale. Înregistrarea se face numai în baza unei
încheieri a judecătorului delegat sau, după caz, a unei hotărâri judecatoreşti definitive.
Solicitantul va completa o cerere de înregistrare tip, pe care o va depune la Biroul unic,
pe baza acesteia declanşându-se procedurile necesare pentru înregistrarea şi autorizarea
funcţionării societăţilor comerciale.
43
 În termen de 20 de zile de la înregistrarea cererii va fi eliberat certificatul de
înregistrare a comerciantului, care cuprinde şi codul unic de înregistrare.
Cererea va fi însotita de urmatoarele documente necesare înregistrarii:

➢ Acte doveditoare pentru sediu

Dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului se poate face cu:
contract de vânzare-cumpărare;
contract de închiriere sau subînchiriere înregistrat la organele fiscale locale, în
maximum 15 zile de la data semnării (conform Legii 181/1997);
contract de asociere în participaţiune;
contract de leasing imobiliar;
contract de comodat, de uz, uzufruct;
certificat de moştenitor;
Pentru dovedirea deţinerii titlului de proprietate mai este necesară prezentarea unui
extras actual din cartea funciară.
Daca sediul este situat într-un imobil cu destinatia locuinţă (bloc), care intră sub
incidenţa Legii locuinţelor nr. 114/1996, se realizează schimbarea destinaţiei din
locuintă în sediu social şi, potrivit legii, este obligatoriu:
să se prezinte şi avizul favorabil al asociaţiei proprietarilor, sau
daca nu există asociaţia proprietarilor, se prezintă avizul favorabil al titularilor
contractelor de închiriere sau al proprietarilor din locuinţele cu care se invecinează
spaţiul, pe plan orizontal şi vertical.

➢ Declaraţie pe proprie răspundere pentru înregistrare

Declaraţia pe proprie răspundere este documentul din care rezultă că fiecare declarant
îndeplineşte condiţiile legale pentru deţinerea şi exercitarea calităţii pe care o are în
societatea comercială.
Declaraţia pe proprie răspundere trebuie dată de:
persoanele fizice care desfăşoară activităţi independente;
fondatori;
administratori;
reprezentantul permanent - persoana fizică - desemnat prin contractul de
administrare a unei societăţi comerciale;
cenzori.
Declaraţia pe proprie răspundere poate avea una din urmatoarele forme:
forma autentificată de notarul public;
declaraţie tip, semnată în faţa judecatorului delegat sau în faţa directorului Oficiului
Registrului Comerţului al municipiului Bucureşti;
atestată de avocat, în condiţiile Legii nr. 51/1995;
inclusă în actul constitutiv sau modificator autentic.

Actul constitutiv
Există mai multe tipuri de act constitutiv:

44
 contract de societate şi statut încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv sau
contract de societate pentru societatea în nume colectiv, în comandită simplă;
contract de societate şi statut pentru societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu
răspundere limitată;
statut, pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.

Pentru redactarea obiectului de activitate se va utiliza "Clasificarea activităţilor din

economia naţională CAEN, aprobată prin H.G. nr. 656/1997. Obiectul de activitate se va
exprima prin grupe de 3 cifre pentru domeniu şi prin clase de patru cifre pentru
activităţi. Indicarea domeniului şi activităţii principale se va face printr-o grupa de trei
cifre şi o clasa de patru cifre aparţinând grupei respective. Cuantumul taxei de
înregistrare este corelat cu numărul de coduri care compun obiectul de activitate. Taxa
de bază acoperă 5 coduri, iar pentru fiecare grup de 5 coduri se plăteşte o taxă
suplimentară de 10% din taxa de bază.

Redactarea actului constitutiv se poate realiza de către:

Biroul unic (Oficiul de asistenţă pentru societăţile comerciale);

Avocat;
Notar;
• Consilier juridic
• Asociaţii însişi

Dovada depunerii capitalului social

Aportul în numerar la capitalul social se poate vărsa : la ghişeele CEC sau la orice
bancă, fie direct de catre întreprinzator, fie la cererea solicitantului de către Biroul unic.
Dovada privind efectuarea varsamintelor in numerar se poate efectua, dupa caz, cu:
foaie de vărsământ;
ordin de plată;
chitanţă CEC.

Dovada depunerii aportului în numerar trebuie să menţioneze numele asociatului şi

sintagma "aport la capitalul social al societăţii comerciale, indicându-se denumirea
acesteia.

Actele privind activitatea comercială anterioară

Comerciantul persoană fizica sau membrii unei asociatii familiale trebuie să depună la
dosarul de înregistrare acte din care să rezulte activitatea comercială anterioară sau, în
lipsa acestora, actul privind nivelul studiilor absolvite. Aceste acte se depun în copii
certificate de către comerciant sau de referentul Biroului unic.

45
Specimenul de semnatură

Potrivit legii, comerciantul persoană fizică, reprezentanţii unei societăţi comerciale,

administratorii, lichidatorii, conducătorii sucursalei sunt obligaţi să depună semnăturile
lor la Oficiul Registrului Comerţului.
Pentru depunerea specimenului de semnătura se completează un formular tip. Pentru
dovedirea specimenului de semnătură, persoana respectivă va semna în prezenţa
judecătorului delegat sau a conducătorului oficiului ori a înlocuitorului acestuia, care va
certifica semnătura. În absenţa semnatarului se poate prezenta un specimen legalizat de
notarul public.

Copii de pe actele de identitate

Actele de identitate trebuie depuse în copie de către :

comercianţi persoane fizice (inclusiv de membrii unei asociaţii familiale);
fondatorii unei societăţi comerciale pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni;
asociaţii unei societăţi în nume colectiv, în comandită simpla şi cu răspundere limitată.
În situaţia în care asociaţii sau fondatorii unei societăţi comerciale sunt persoane juridice
se depune copia actului de înregistrare a acestora (certificat de înmatriculare sau
certificat de înregistrare, act constitutiv etc). În cazul persoanelor juridice nerezidente,
aceste acte vor fi depuse în copii traduse şi legalizate.

Declaratii pe proprie raspundere pentru avize

Pentru fiecare din cele cinci avize obligatorii trebuie completate dosare pentru obţinerea
acestora în funcţie de activitate.
Pentru fiecare aviz se poate completa şi o Declaratie pe proprie răspundere astfel:
Declaraţia pe proprie răspundere privind respectarea legislaţiei de protecţia mediului;
Declaraţia pe proprie răspundere privind respectarea legislaţiei de protecţia muncii;
Declaraţia pe proprie răspundere privind prevenirea şi stingerea incendiilor;
Declaraţia pe proprie răspundere referitoare la condiţiile igenico-sanitare;
Declaratia pe proprie răspundere din punct de vedere sanitaro-veterinar.

3.3. Funcţionarea societăţilor comerciale

Conducerea, administrarea şi controlul societăţii comerciale

Aşa cum am menţionat anterior organele de conducere ale societăţii se pot împărţi în
organe de deliberare şi decizie (adunarea asociaţilor sau a acţionarilor), organe de
administrare şi execuţie (administratorii şi, după caz, în societăţile pe acţiuni –
administratorii, respectiv directoratul sau consiliul de supraveghere în raport de
sistemul unitar sau dualist pentru care a optat societatea pe acţiuni) şi organe de
control al gestiunii societăţii (cenzorii sau, după caz, auditorul financiar). Vom
analiza în cele ce urmează cele trei tipuri de organe şi reglementările legale
aplicabile.

46
Organele de deliberare şi decizie (Adunările generale)

ADUNAREA GENERALĂ REPREZINTĂ ORGANUL DE DELIBERARE ŞI DECIZIE

CEL MAI ÎNTÂLNIT ÎN LEGISLAŢIE ŞI TRATAT DE DOCTRINĂ. LEGEA NR.
31/1990 REGLEMENTEAZĂ EXISTENŢA ADUNĂRII GENERALE DOAR ÎN CAZUL
SOCIETĂŢII PE ACŢIUNI, A SOCIETĂŢII ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI ŞI A
SOCIETĂŢII CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE
LIMITATĂ CU ASOCIAT UNIC NU ARE UN ASTFEL DE ORGANISM DE
CONDUCERE.

ÎN CAZUL CELORLALTE DOUĂ FORME SOCIETARE EXISTENTE CONSIDERĂM

CĂ LE SUNT INCIDENTE ACELEAŞI PREVEDERI CU CONDIŢIA ADAPTĂRII LOR
LA SPECIFICUL FIECĂRUI TIP DE SOCIETATE. ÎN ACESTE CAZURI PUTEM
VORBI DE ADUNĂRILE ASOCIAŢILOR. ÎN CELE CE URMEAZĂ NE VOM
CONCENTRA PE CEEA CE REPREZINTĂ ADUNAREA GENERALĂ.

Trăsăturile generale şi clasificarea Adunărilor generale

Adunarea Generală este forumul în care acţionarii sau asociaţii, după caz, îşi exercită
drepturile de administrare a societăţii. Ea este chemată să se pronunţe asupra unor
probleme curente de administrare a societăţii cât şi asupra unor probleme speciale sau
excepţionale pentru viaţa societăţii. În funcţie de scopul pentru care este convocată, în
cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni identificăm două feluri de adunări
generale: ordinare şi extraordinare care se desfăşoară după o procedură diferită. Şi în
cazul societăţilor cu răspundere limitată, deşi legea nu prevede nici o distincţie între cele
două adunări, ea stabileşte condiţii de cvorum şi de majoritate diferite în funcţie de
problemele supuse discuţiei asociaţilor.
Adunarea generală este un organ prin care se exprimă voinţa societăţii. Legea
nr.31/1990 şi alte legi speciale nu ierarhizează organele societăţii deci nu se poate afirma
că Adunarea generală este organul suprem în societate. Cu toate acestea, însă, având în
vedere atribuţiile largi pe care le au adunările generale se poate afirma că acestea sunt
“locul în care se exercită puterea supremă în societate”.
Trebuie menţionat că dreptul de participa la Adunarea Generală este conferit de
lege acţionarilor sau asociaţilor, după caz, în virtutea dorinţei lor de a se implica activ în
realizarea “scopului comun” pe care asociaţii sau acţionarii l-au asumat la înfiinţarea
societăţii sau la care s-au raliat ulterior.
În ciuda numărului mare de asociaţi care poate participa la aceste Adunări
Generale trebuie precizat că, fiind lucrări în plen care discută elemente de strategie
internă a societăţii, au caracter secret, deci sunt protejate de sfera drepturilor la viaţă
privată, a inviolabilităţii domiciliului când se desfăşoară la sediul societăţii şi a
dreptului la comunicare.
47
A. Adunările Generale Ordinare

Adunarea Generală Ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult cinci
luni de la încheirea exerciţiului financiar. Ea a fost definită că “orice Adunare generală
care se convoacă pentru alte probleme decât pentru modificarea actelor constitutive”.
Adunarea Generală se desfăşoară la sediul societăţii comerciale şi (sau) la o altă
locaţie anunţată din timp, în conformitate cu prevederile legale. Adunarea poate lua în
discuţie orice problemă aflată pe ordinea de zi, dar este obligată, în conformitate cu art.
111 alin. 2 din legea nr. 31/1990, să ia în discuţie următoarele probleme:
“(2) În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală
este obligată:
a) să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor
prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul de
supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, şi să fixeze dividendul
(conform modificării prin Legea nr.441/2006);
b) să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului
de supraveghere, şi cenzorii (conform modificării prin Legea nr.441/2006);
b1) în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate, să numească şi să
fixeze durata minimă a contractului de audit financiar, precum şi să revoce auditorul
financiar (conform completării introduse prin Legea nr.441/2006);
c) să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor consiliului de
administraţie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, şi cenzorilor, dacă nu a
fost stabilită prin actul constitutiv (conform modificării prin Legea nr.441/2006);
d) să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv a
directoratului (conform modificării prin Legea nr.441/2006);
e) să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate,
pe exerciţiul financiar următor;
f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale
societăţii.”
Art. 112 din legea nr. 31/1990 prevede că, în cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită
pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării ordinare este necesară prezenţa
acţionarilor care să deţină cel puţin 1/4 din numărul total de drepturi de vot, iar
hotărârile să fie luate cu majoritatea voturilor exprimate, dacă în actul constitutiv nu se
prevăd cerinţe mai ridicate de cvorum şi majoritate.
În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite, adunarea decide prin
votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale dacă actul
constitutive nu prevede altfel (art. 192 din legea nr. 31/1990). În cazul societăţilor în
nume colectiv şi a societăţii în comandită simplă deciziile sau hotărârile se iau prin votul
asociaţiilor reprezentând majoritatea absolută a capitalului social. Ne alăturăm părerii
unei părţi a doctrinei care susţine punctul de vedere potrivit căruia excepţia de la regulă
este cazul modificării actului constitutiv.
Majoritatea absolută a capitalului social reprezentat înseamnă jumătate plus unu
din numărul acţiunilor.

48
 O a doua şedinţă a Adunării Generale nu se poate ţine în aceeaşi zi cu prima
şedinţă (art. 118 alin. 2 din legea nr. 31/1990). Sancţiunea aplicată actelor adoptate de o
astfel de Adunare Generală, constituită în aceeaşi zi, este nulitatea hotărârii luate.
Scopul principal al Adunării generale este de regulă să decidă asupra
problemelor aflate pe ordinea de zi. În Germania, cu titlu extraordinar, spre deosebire de
România, Adunările generale ordinare pot avea doar caracter informativ. Trebuie
menţionat că şi în România, a existat temei legal pentru desfăşurarea lucrărilor Adunării
Generale prin intermediul mijloacelor de comunicaţii de tip radioconferinţă sau
teleconferinţă, anume art. 1211 din legea nr. 31/1990 introdus prin legea nr. 161/2003.
Alţi autori au considerat că reglementarea actuală este greşit formulată, legiuitorul
instituind de fapt “votul prin corespondenţă”. Deşi argumentele sunt convingătore,
articolul în cauză, fiind stipulat în urma prevederilor legate de exercitarea dreptului la
vot, poate fi luat în considerare, bazându-ne pe textul legal, posibilitatea de a putea
desfăşura Adunarea Generală prin mijloace moderne de comunicaţii (e-mal, chat etc.),
stabilind şi folosind protocoale informatice de securitate care să asigure independenţa
votului şi excluderea oricăror posibilităţi de viciere a consimţământului prin dol sau
violenţă. În acelaşi timp acest tip de vot are menirea de a facilita accesul acţionarului sau
asociatului la dezbaterile contradictorii din Adunare, iar în plus principiul
contradictorialităţii este respectat.

C. Adunările Generale Extraordinare

Adunările Generale Extraordinare se întrunesc ori de câte ori este nevoie pentru a
se lua o hotărâre privind modificarea actelor constitutive ale societăţii. Adunarea
Extraordinară poate hotărî, în conformitate cu prevederile art. 113 ale legii 31/1990,
asupra :

a)schimbării formei juridice a societăţii;

b) mutării sediului societăţii;
c) schimbării obiectului de activitate al societăţii;
c1) înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare: sucursale, agenţii , reprezentanţe sau
alte unităţi fără personalitate juridică dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;
d) prelungirii duratei societăţii;
e) majorării capitalului social;
f) reducerii capitalului social sau reîntregirii lui prin emisiune de noi acţiuni;
g) fuziunii cu alte societăţi sau divizării societăţii;
h) dizolvării anticipate a societăţii;
i) conversiei acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
i1) conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor la purtător în
acţiuni nominative (introdus prin Legea nr.441/2006);
j) conversiei unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni;
k)emisiunii de obligaţiuni;

49
l) oricărei alte modificări a actului constitutiv sau oricărei alte hotărâri pentru care este
cerută aprobarea adunării generale extraordinare.
Trecerea în competenţa altor organe ale societăţii sau a Adunării generale ordinare, prin
actele constitutive, a acestor prevederi se sancţionează cu considerarea lor ca nescrise.
Art. 114 din legea nr. 31/1990 prevede că exerciţiul atribuţiilor din art. 113 lit. b, c, d şi
f va putea fi delegat consiliului de administraţie, respectiv directoratului, prin actul
constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale extraordinare a acţionarilor. Delegarea
atribuţiilor prevăzute la art. 113 lit. c) nu poate privi domeniul şi activitatea principală a
societăţii. În cazul în care consiliul de administraţie, respectiv directoratul, este
mandatat să îndeplinească măsura prevăzută la art. 113 lit. f), dispoziţiile art. 220 1 se
aplică deciziilor consiliului de administraţie, respectiv celor ale directoratului, în mod
corespunzător (art.114 al. 1 şi 2 din lege).
Condiţiile cvorumului şi majorităţii sunt diferite faţă de cele de la Adunarea
Generală ordinară. În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni pentru validarea
deliberărilor Adunării generale extraordinare, când actul constitutiv nu prevede altfel e
necesară prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin o pătrime din numărul total de
drepturi de vot, la prima convocare, iar la convocările următoare, prezenţa acţionarilor
reprezentând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot. (art.115 al.1 din
legea 31/1990). Conform art.115 al.2 şi 3 din lege hotărârile sunt luate cu majoritatea
voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi. Decizia de modificare a
obiectului principal de activitate al societăţii, de reducere sau majorare a capitalului
social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau de dizolvare a societăţii
se ia cu o majoritate de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii
prezenţi sau reprezentaţi. În actul constitutiv se pot stipula cerinţe de cvorum şi de
majoritate mai mari.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, adunarea generală decide prin votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale cu excepţia cazului în
care actul constitutiv prevede altfel. În conformitate cu prevederile art. 192 alin. 2 din
legea nr. 31/1990, hotărârile privitoare la modificarea actului constitutiv se iau prin votul
tuturor asociaţilor, afară de cazurile când legea sau actul constitutiv dispune altfel. Prin
analogie, aceeaşi regulă se aplică şi societăţii în nume colectiv şi a celei în comandită
simplă.

D. Adunările specializate

Aceste adunări sunt definite de legea nr. 31/1990 în legătură cu societăţile pe acţiuni şi
se referă la reuniunile acţionarilor cu particularităţi. De exemplu, art. 96 reglementează
Adunările speciale ale titularilor de acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot, iar
art. 116 reglementează adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni dintr-o anumită
categorie, în legătură cu care se hotărăşte modificarea drepturilor şi obligaţiilor privind
acţiunile lor.
Procedura desfăşurării Adunărilor generale
a) Convocarea Adunărilor generale

50
Conform Legii nr. 31/1990, competenţa convocării Adunărilor Generale revine
consiliullui de administraţie respectiv directoratului, ori de câte ori este necesar.
Administratorii au obligaţia legală de a convoca Adunarea Generală cel puţin o dată pe
an (art.117 din legea nr. 31/1990) şi ori de câte ori este nevoie. În dreptul german mai
intervine incidentă o cauză de convocare a Adunării Generale cu caracter excepţional,
dar care nu se încadrează în problema actelor constitutive, ci priveşte “Bunăstarea
societăţii”. Astfel, când există divergenţe importante între organele societăţii, se
convoacă Adunarea Generală pentru a decide asupra unei chestiuni de strategie privind
dezvoltarea societăţii. În cazul pasivităţii administratorilor, asociaţii au dreptul de a cere
convocarea Adunării Generale.
În situaţia societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede obligaţia
consiliului de administraţie respectiv a directoratului de a convoca de îndată Adunarea
Generală, la cererea acţionarilor reprezentând – individual sau împreună – cel puţin 5%
din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel şi
dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în atribuţiile adunării (art.119 al.1 din lege).
Într-o astfel de situaţie, Adunarea trebuie convocată în termen de cel mult 30 de zile şi se
va întruni în termen de cel mult 60 de zile de la data primirii cererii.
În cazul în care consiliul de administraţie, respectiv directoratul, nu convoacă adunarea
generală, instanţa de la sediul societăţii, cu citarea consiliului de administraţie, respectiv
a directoratului, va putea autoriza convocarea adunării generale de către acţionarii care
au formulat cererea. Prin aceeaşi încheiere instanţa aprobă ordinea de zi, stabileşte data
de referinţă prevăzută la art. 123 alin. (2), data ţinerii adunării generale şi, dintre
acţionari, persoana care o va prezida. Costurile convocării adunării generale, precum şi
cheltuielile de judecată, dacă instanţa aprobă cererea conform alin. (3), sunt suportate de
societate. (art.119 al.3 şi 4 din lege).
În cazul societăţii cu răspundere limitată, administratorii sunt obligaţi să
convoace adunarea asociaţilor la sediul social, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este
necesar. Legea nr. 31/1990 prevede la art.195 alin (2) posibilitatea ca un asociat sau un
număr de asociaţi care reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea cere
administratorilor convocarea Adunării Generale, arătând scopul acestei convocări.
Convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei
dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată
pentru ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi.
Asociaţii din societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă au deschisă
posibilitatea acţionării în judecată a administratorilor societăţilor în cazurile în care nu se
îndeplinesc obligaţiile privind convocarea.
Convocarea trebuie să cuprindă: data şi locul ţinerii adunării, ordinea de zi cu
precizarea problemelor care urmează a fi dezbătute, textul integral al propunerilor, în
cazul modificării actelor constitutive. Considerăm că alături de aceste elemente,
convocarea trebuie să cuprindă şi condiţiile pentru a putea lua parte la Adunare şi pentru
exercitarea dreptului de vot.
Conform art.117 al.6 şi 7 din lege astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea
nr.441/2006, « (6) Convocarea va cuprinde locul şi data ţinerii adunării, precum şi
ordinea de zi, cu menţionarea explicită a tuturor problemelor care vor face obiectul

51
dezbaterilor adunării. În cazul în care pe ordinea de zi figurează numirea
administratorilor sau a membrilor consiliului de supraveghere, în convocare se va
menţiona că lista cuprinzând informaţii cu privire la numele, localitatea de domiciliu şi
calificarea profesională ale persoanelor propuse pentru funcţia de administrator se află la
dispoziţia acţionarilor, putând fi consultată şi completată de aceştia. (7) Când pe ordinea
de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va trebui să
cuprindă textul integral al propunerilor.”
Data adunării trebuie fixată în termenul prevăzut de lege sau actul constitutiv
astfel încât să asigure timpul necesar ajungerii convocării la cunoştinţa asociaţilor.
Termenul de întrunire nu poate fi mai mic de 30 de zile de la data de la publicarea
convocării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art.117 al.2 din lege).
Locul Adunării este în conformitate cu prevederile actuale (criticabile în opinia
noastră, n.n.) este sediul societăţii cu excepţia cazurilor în care în actele constitutive nu
s-a stipulat o altă clauză. Locul special în care se va desfăşura Adunarea se va stipula de
asemenea. O problemă specială este generată, considerăm noi de problema posibilităţii
desfăşurării Adunării Generale în străinătate.
Ordinea de zi trebuie comunicată asociaţilor şi acţionarilor trebuie să cuprindă
totalitatea problemelor ce vor fi supuse dezbaterilor şi proiectele de modificare a actelor
constitutive (in extenso) dacă este cazul.
Comunicarea convocării este diferită în funcţie de tipul de societate de care este
vorba. Art. 117 alin 3 din legea nr. 31/1990 prevede că în cazul societăţilor pe acţiuni
sau în comandită pe acţiuni înştiinţare se face prin publicarea anunţului de convocare în
Monitorul Oficial precum şi într-unul din ziarele răspândite în localitatea în care se află
sediul societăţii sau din cea mai apropiată localitate. În cazul în care toate acţiunile sunt
nominative, convocarea poate fi făcută şi numai prin scrisoare recomandată sau, dacă
actul constitutiv permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică, având încorporată,
ataşată sau logic asociată semnătura electronică extinsă, expediată cu cel puţin 30 de zile
înainte de data ţinerii adunării, la adresa acţionarului, înscrisă în registrul acţionarilor.
Schimbarea adresei nu poate fi opusă societăţii, dacă nu i-a fost comunicată în scris de
acţionar.Conform al.(5) “Modurile de convocare prevăzute la alin. (4) nu pot fi folosite
dacă sunt interzise prin actul constitutiv al societăţii sau prin dispoziţii legale”. (a se
vedea alin 4 al art. 117 al.4 al legii nr. 31/1990 modificat prin legea nr.441/2006).
Pentru membrii comisiei de cenzori este însă imperativ necesară trimiterea convocării cu
scrisoare recomandată cu aviz de primire.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, având în vedere faptul că acesta nu
poate avea un număr mai mare de 50 de asociaţi, convocarea se face prin scrisoare
recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea acesteia, arătându-
se ordinea de zi, dacă în actul constitutiv nu s-a prevăzut o altă modalitate (art. 195 alin.
3 din Legea nr. 31/1990). Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor
la sediul social, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar. Un asociat sau un
număr de asociaţi, ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, va putea cere
convocarea adunării generale, arătând scopul acestei convocări (art.195 al.1 şi 2).

52
 Pentru societatea în nume colectiv sau în comandită simplă nu s-a prevăzut un
mod specific stipulându-se doar ca mijlocele alese să asigure participarea asociaţilor la
Adunarea Generală.

b) Şedinţa Adunării Generale

Asociaţii participă la şedinţele Adunării Generale personal sau prin reprezentanţi. În
privinţa reprezentării legea română a stabilit reguli restrictive impunând
obligativitatea reprezentării de către alţi acţionari în baza unei procuri speciale, afară
de cazul în care prin actul constitutiv s-a prevăzut altfel. În cazul în care acţiunile sunt
deţinute în indiviziune, coproprietarii sunt reprezentaţi de unul din coproprietari sau
de un mandatar care trebuie în general să fie asociat. Dacă acţiunile sau părţile sociale
sunt grevate de uzufruct, dreptul de vot conferit de aceste acţiuni aparţine
uzufructuarului în adunările generale ordinare şi nudului proprietar în adunările
generale extraordinare. În cazul în care acţiunile fac obiectul unei garanţii reale
mobiliare, dreptul de vot aparţine proprietarului (debitorul rămânând proprietar al
titlurilor dreptul de a participa la Adunări) [art. 124 din Legea nr. 31/1990].
Şedinţele Adunării Generale se desfăşoară, în ziua, la ora şi locul arătat în
convocare. Conform legii şi uzanţelor şedinţa este deschisă de preşedintele Consiliului
de Administraţie, respectiv al directoratului, sau de înlocuitorul acestuia. În cazul
celorlalte forme societare, Adunarea Generală va fi condusă de unul din administratorii
societăţii.
Se vor alege mai apoi de la unul la trei secretari, care vor verifica îndeplinirea
condiţiilor de cvorum şi de legalitate a desfăşurării Adunării (art. 129 alin. (2) din legea
nr. 31/1990 aşa cum a fost modificată prin legea nr. 441/2006). După îndeplinirea
acestor cerinţe legale se trece la dezbaterea pe fond a problemelor anunţate pe ordinea de
zi a Adunării Generale.
După dezbaterea problemelor de pe ordinea de zi, se vor vota soluţiile propuse.
Dreptul de vot în Adunarea Generală este dat de achiziţionarea a cel puţin unei acţiuni
(art. 101 din legea nr. 31/1990). Dreptul de vot se exercită doar în Adunarea Generală
cu excepţia societăţii cu răspundere limitată în care este permis şi votul prin
corespondenţă. În conformitate cu prevederile art. 95 din legea nr. 31/1990 “nu au drept
de vot acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot.
Această prevedere este actuală din perspectiva acţiunilor de privatizare întreprinse de
Guvernul României de trecere în patrimoniu privat a fostelor unităţi socialiste de stat.
Dreptul de vot nu poate fi cesionat (art. 128 legea nr. 31/1990) deci nu poate fi
înstrăinat pentru că ar demonstra lipsa de determinare a acţionariatului de a se implica în
activitatea organizaţională a societăţii şi ar permite, teoretic cel puţin, unor persoane
controlul asupra deciziei societăţii fără a deţine nici o acţiune. Exercitarea dreptului de
vot este permisă prin reprezentant sau procură în societăţile pe acţiuni. şi a cenzorilor,
pentru revocarea lor şi pentru hotărâri luate în privinţa răspunderii administratorilor (art.
125 din legea nr. 31/1990).

c) Hotărârile Adunării Generale

53
Hotărârile Adunării Generale sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, inclusiv pentru
acţionarii care nu au luat parte la Adunare sau au votat împotrivă, dacă au luate cu
respectarea legii şi a actului constitutiv. Pentru terţi, hotărârile Adunării Generale devin
opozabile numai după publicarea lor în condiţiile legii. În cazul societăţilor de capitaluri,
în termen de 15 zile, la Oficiul Registrului Comerţului, pentru a fi menţionate în registru
şi publicate în Monitorul Oficial. Pentru celelalte tipuri de societăţi comerciale legea nu
prevede obligativitatea aducerii la cunoştinţa terţilor a hotărârilor Adunării Generale.
Hotărârile Adunării Generale adoptate cu încălcarea prevederilor legale sau
actelor constitutive pot fi anulate pe cale judecătorească.

Art. 132 al.2 din legea nr. 31/1990 prevede în cazul societăţilor pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni că, hotărârile contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în
justiţie de oricare din acţionarii care nu au luat parte la Adunarea Generală sau au votat
contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Dreptul de a ataca
hotărârea Adunării Generale aparţine însă şi administratorilor societăţii. Conform art.132
al. (4), astfel cum a fost introdus prin Legea nr.441/2006, “Membrii consiliului de
administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării
generale privitoare la revocarea lor din funcţie.” Competenţa de soluţionare a cererii
aparţine tribunalului în a cărei rază teritorială societatea îşi are sediul.
Cererea de anulare a hotărârii Adunării Generale se va judeca în camera de
consiliu a instanţei. Când se invocă “motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este
imprescriptibil”, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată (art.132 al.3
din lege). Hotărârea irevocabilă de anulare va fi menţionată în registrul comerţului şi
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. De la data publicării, ea este
opozabilă tuturor acţionarilor.
Cauzele de anulare a hotărârii Adunării Generale sunt:
• Procedura organizării Adunării Generale, în care sunt incidente problemele privind
convocarea Adunării Generale, desfăşurarea şedinţei Adunării Generale, publicarea
hotărârilor în Monitorul Oficial ;

• Obiectul Adunării Generale în care sunt incidente probleme privind regulile de

competenţă a organelor sociale sau modificarea obiectului de activitate;
• Exercitarea dreptului de vot.

Organele de administrare şi execuţie ale societăţii (Administratorii sau, după caz,

directoratul şi consiliul de supraveghere)

Noţiuni introductive.
Hotărârile Adunărilor Generale sunt duse la îndeplinire prin actele de execuţie ale
persoanelor anume învestite de Adunarea Generală sau prin actele constitutive şi care
realizează în mod efectiv administrarea societăţii. Ei girează în acelaşi timp şi
desfăşurarea cotidiană a activităţii comerciale, după priceperea lor şi în conformitate cu
prevederile actelor constitutive, cu respectarea prevederilor legale şi în scopul

54
îndeplinirii voinţei sociale a societăţii. În societatea în nume colectiv, gestiunea societăţii
este asigurată de unul sau mai mulţi administratori. Fiecare administrator, în
conformitate cu prevederile art. 75 din legea nr.31/1990, are dreptul să reprezinte
societatea, în lipsă de stipulaţie contrară în actul constitutiv. În conformitate cu
prevederile art. 88 din legea nr. 31/1990, administrarea societăţii va cădea în
responsabilitatea unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. În cazul societăţii pe
acţiuni, art. 137 şi urm., legea nr. 31/1990 stabileşte o serie de reglementări speciale.
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori. Atunci când
sunt mai mulţi administratori ei constituie un consiliu de administraţie. În societatea în
comandită pe acţiuni, administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor
asociaţi comanditaţi (art. 188). În societatea cu răspundere limitată, administrarea
societăţii este realizată de unul sau mai mulţi administratori asociaţi sau neasociaţi
numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală a asociaţilor (art. 197 al.1 din
lege).

Unitatea de curs 3
Formele societăţii comerciale
- Sinteză -
TABEL DE SINTEZÃ PRIVIND FORMELE SPECIFICE ALE SOCIETÃŢILOR
COMERCIALE

Criterii SNC SA SRL

SCS SCA

Asociaţi nr. minimum 2 minimum 2 o persoană – SRL

persoane cu unic asociat sau
2 – 50 asociaţi

Capital social - 90.000 lei RON 200 lei RON

minim va trebui ridicat
până la echivalentul
în lei al sumei de
25.000. euro

Structura capital

numerar obligatoriu obligatoriu

în natură obligatoriu opţional opţional
creanţe numai la SA prin -
opţional

55
 admise constituire
simultană

Răspunderea nelimitată si limitată -numai cu limitată -numai cu

asociaţiilor solidară, cu capitalul subscris, capitalul subscris
excepţia cu excepţia
asociaţilor asociaţilor
comanditari comanditari

Restricţii pentru Asociaţii nu pot - asociatul unic nu

asociaţi lua parte ca poate avea
asociaţi cu calitatea de unic
raspundere asociat decât într-o
nelimitată în alte singură societate
societati
concurente, fără
consimţămantul
celorlalţi asociati

Durata 20 zile 20 zile 20 zile

procedurii de
constituire

Instituţia Registrul Registrul Registrul

abilitată Comertului Comertului Comertului

Evidenţa Contabilitate in Contabilitate în Contabilitate în

financiar partida dublă partidă dubla partidă dublă
contabila a
societăţii

Administrarea şi Un administrator - Unic - Un administrator

Controlul sau mai mulţi administrator sau sau mai mulţi
administratori Consiliu de administratori,
numiţi prin actul administratie numiţi prin actul
constitutiv sau respectiv directorat constitutiv sau
aleşi, ulterior, de - Controlul este aleşi ulterior, de
Adunarea asigurat de cel Adunarea
asociaţilor puţin trei cenzori, asociaţilor
care au tot atâţi - Controlul este
supleanţi sau de exercitat de
auditorul financiar asociaţi sau,
la S.A. cu sistem facultativ de un
56
 unitar cenzor (dacă
S.A. cu sistem numarul asociaţilor
dualist nu are trece de
cenzori dar este cincisprezece,
supus auditului numirea cenzorilor
financiar cf art.160 este obligatorie)
al.1 indice 1
AGA ordinara se
pronunta asupra
gestiunii
Consiliului de
administratie
respectiv a
directoratului
Consiliul de
supraveghere
exercita controlul
permanent asupra
conducerii
societatii de catre
directorat si verifica
conformitatea cu
legea , cu actul
constitutiv si cu
hotararile AGA a
operatiunilor de
conducere a
societatii.

Modulul V
PROCEDURA INSOLVENŢEI

57
CONCEPTE DE BAZĂ :
• Unitatea de curs 1 : Reorganizarea judiciară : Reorganizarea judiciară –
noţiune, scop, procedură.
• Unitatea de curs 2 : Falimentul : Falimentul – noţiune, scop, evoluţie,
procedură.

OBIECTIVE URMĂRITE :
1. Să explice conceptele de „insolvenţă”, „procedura generală” şi „procedura
simplificată”, „reorganizare judiciară” şi „faliment”.
2. Să definească noţiunile de reorganizare judiciară şi de faliment.
3. Să precizeze domeniul de aplicare a Legii nr.85/2006 privind procedura
insolvenţei.
4. Să precizeze condiţiile de fond şi de formă ale procedurii reorganizării judiciare
şi a falimentului; să sublinieze distincţia faţă de procedura de executare silită
civilă.
5. Să precizeze criteriile care definesc starea de insolvenţă.
6. Să prezinte principalele atribuţii ce revin organelor care înfăptuiesc procedura şi
participanţilor la procedură.
7. Să prezinte etapele procedurii reglementate de Legea nr.85/2006.

RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL :

• Cursul intitulat „Dreptul afacerilor”, 2006, lector univ. dr Angela Miff,
asist.univ.drd. Ciprian A. Păun, elaborat sub egida Catedrei de Economie
Politică din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Ecopnomice a Universităţii
„Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca;
• Bibliografia selectivă indicată în Silabus;
• Alte surse bibliografice recomandate în urma discuţiilor cu tutorele;
• Discuţii şi analize realizate împreună cu tutorele, pe marginea temelor
indicate spre studiu ;
• Studii de caz ;
• Răspunsuri la întrebări teoretice tip grilă.

REZULTATE AŞTEPTATE :
Acest modul şi-a propus să prezinte instituţia juridică a procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului care reprezintă un segment important al dreptului comercial şi
vizează forma de executare silită colectivă menită să asigurea egalitatea creditorilor în
realizarea creanţelor acestora.
Studierea acestui modul facilitează studenţilor, viitori practicieni în domeniul
economic - comercial, posibilitatea înţelegerii mecanismului juridic şi a procedurii
legale în ceea ce priveşte executarea silită în domeniul comercial, care se realizează în
cadrul unei proceduri judiciare guvernată de reguli specifice şi distincte faţă de cele

58
legiferate în dreptul comun al executării silite a datoriilor civile. Se impune, totuşi,
sublinierea faptului că regulile din dreptul comun al executării silite prevăzute de Codul
de procedură civilă pot fi aplicabile în completare şi în materia reorganizării judiciare şi
a falimentului, dar numai în măsura compatibilităţii lor cu cele care reglementează
procedurile instituite prin Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.
În luna aprilie 2006, a fost adoptată Legea nr.85/2006 privind procedura
insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.359/21.04.2006 care
a intrat în vigoarede la data de 21.07.2006. Acest act normativ a abrogat Legea
nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
În plus, prin studierea acestui modul studenţii se vor familiariza cu conceptele,
noţiunile şi terminologia juridică adecvată, deci conformă cu cea consacrată prin
legislaţia adoptată în acest domeniu.

Unitatea de curs 1
Reorganizarea judiciară
-Sinteză-

Reorganizarea judiciară reprezintă o parte componentă a instituţiei juridice a

procedurii colective de executare silită a datoriilor comerciale reglementată de Legea
nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată în
1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Reorganizarea judiciară semnifică o procedură orientată spre organizarea pe baze
noi a activităţii debitorului comerciant, în scopul redresării economico-financiare şi
asigurării mijloacelor băneşti pentru plata datoriilor acestuia, prin reorganizarea
activităţii sale sau prin lichidarea unor bunuri din averea sa până la stingerea pasivului.
Sediul legal al procedurii este în prezent în Legea nr.85/2006 privind procedura
insolvenţei.
Din perspectiva legii, dezideratul redresării debitorului comerciant se poate realiza în
cadrul unui proces complex de restructurare a activităţii debitorului, pe baza unui plan de
reorganizare propus de debitor, de creditorii cu creanţe garantate şi chirografari-titulari a cel
puţin 1/3 din valoarea creanţelor sau de asociaţii ori acţionarii titulari a cel puţin 1/3 din
capitalul social al societăţii comerciale şi admis de judecătorul-sindic, sau , alternativ, prin
lichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului până la stingerea pasivului. În situaţia în
care redresarea acestuia nu este obiectiv posibilă, urmează să fie supus procedurii
falimentului, potrivit prevederilor art.69 al.2 şi art.73 din lege.
Conceptual, redresarea debitorului comerciant desemnează un ansamblu de
măsuri şi operaţiuni menite să asigure supravieţuirea debitorului în mediul comercial şi
să-i permită acestuia relansarea economică. În plus, confirmarea de către judecătorul-
sindic a unui plan de reorganizare are drept consecinţă continuarea activităţii debitorului
sub conducerea acestuia ori, după caz, a persoanelor abilitate de lege.
Proiectul planului de reorganizare a activităţii debitorului trebuie să identifice
perspectivele de redresare raportat la posibilităţile şi specificul activităţii debitorului şi,
deopotrivă, modalităţile concrete de lichidare a pasivului care grevează patrimoniul

59
debitorului comerciant întrucât scopul procedurilor instituite de actul normativ constă în
plata pasivului debitorului aflat în stare de insolvenţă.

Unitatea de curs 2
Falimentul
-Sinteză-

Falimentul desemnează o procedură formată dintr-un ansamblu de acte,

operaţiuni şi reguli prin care se normează executarea silită a bunurilor din averea
debitorului în vederea plăţii datoriilor către creditori.
Actele şi operaţiunile în care se concretizează, în principal, această procedură
vizează : hotărârea dată de judecătorul-sindic privind intrarea în faliment a debitorului,
stabilirea masei active, sigilarea, inventarierea şi conservarea bunurilor din patrimoniul
debitorului,desemnarea lichidatorului şi stabilirea atribuţiilor care-i revin, efectuarea
lichidării bunurilor din averea debitorului, distribuirea sumelor de bani realizate din
lichidarea bunurilor, închiderea procedurii falimentului.
Desfăşurarea procedurii falimentului formează obiectul secţiunii a 6-a din lege
intitulată „Falimentul”.
Procedura falimentului instituţiilor de credit prezintă unele particularităţi care ţin
de specificul activităţii de tip bancar pe care o desfăşoară, considerent pentru care
acestea beneficiază de o reglementare juridică specială şi derogatorie, sub unele aspecte,
de la dreptul comun în materia procedurilor colective de insolvenţă (Legea nr.64/1995
rep., cu modificările şi completările ulterioare). Dintre acestea, semnalăm, cu titlu
exemplificativ, că sfera de aplicare a acestei proceduri vizează instituţiile de credit
nominalizate de legea specială cum sunt : a) băncile persoane juridice române, Casa de
economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A.,precum şi sucursalele acestora având sediul în
străinătate; b) casele centrale ale cooperativelor de credit, inclusiv cooperativele de
credit afiliate la acestea.

Rezumat
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului desemnează un ansamblu de
reguli instituite prin lege în vederea plăţii datoriilor debitorului comerciant aflat în stare
de insolvenţă (încetare de plăţi pentru datoriile comerciale), fie prin reorganizarea
activităţii sau, după caz, lichidarea unor bunuri din avere până la stingerea pasivului, fie
prin faliment. Scopul declarat de lege pentru instituirea procedurii vizează – conform
art.2 din lege – acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
Noţiunea de insolvenţă este, actualmente, definită legal de art.3 pct.1 din Legea
nr.85/2006, ca fiind „ acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin
insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile ...”.
Conceptul de insolvenţă are un conţinut juridic propriu şi distinct de termenul
„insovabilitate” cu care a fost uneori confundat. Doctrina de drept comercial a clarificat,
însă, distincţia care trebuie efectuată între cele două noţiuni juridice :
- conceptul de insolvenţă aparţine dreptului comercial şi desemnează starea
patrimoniului debitorului comerciant caracterizată prin neputinţa efectuării plăţilor

60
pentru stingerea datoriilor izvorâte din creanţe comerciale ajunse la scadenţă, stare care
poate să apară indiferent de raportul valoric dintre activul şi pasivul patrimonial; starea
de insolvenţă a comerciantului constituie, aşadar, împrejurarea care declanşează
procedura falimentuluichiar în cazul în care activul patrimonial depăşeşte pasivul dar
elementele active nu pot satisface în ritm constant nevoile de acoperire a pasivului cum
ar fi, de exemplu, absenţa lichidităţilor;
- conceptul de insolvabilitate este specific dreptului civil şi desemnează starea
deficitară a patrimoniului unui debitor, care se concretizează în depăşirea valorică a
elementelor active de către componentele pasivului patrimonial, cu consecinţa
imposibilităţii debitorilor de a obţine plata datoriilor exigibile, pe calea executării silite.
Este de remarcat faptul că legea nu instituie o ordine care să fie urmată în
exercitarea opţiunii pentru declanşarea uneia dintre cele două proceduri - reorganizarea
judiciară şi, respectiv, falimentul, urmând a fi aplicată procedura care corespunde
realizării scopului, raportat la criterii cum sunt : starea patrimoniului debitorului
comerciant, interesele creditorilor şi, nu în ultimul rând, posibilităţile de redresare ale
debitorului.
Procedura simplificată este aplicabilă :
- comercianţilor persoane fizice care acţionează individual;
- asociaţiilor familiale;
- comercianţilor persoane juridice precum şi altor persoane juridice de drept privat ce
desfăşoară şi activităţi economice ce nu pot intra sub incidenţa procedurii generale
întrucât se află în situaţii speciale cum sunt cele care vizează faptul că : nu deţin nici un
bun în patrimoniul lor; actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
administratorul nu poate fi găsit; sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din
registrul comerţului;
- debitorilor care nu pot intra sub incidenţa procedurii generale întrucât nu au prezentat
- în termenul legal - documentele cerute de lege cu ocazia declanşării procedurii;
- societăţilor comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
- debitorilor care şi-au declarat – prin cererea introductivă – intenţia de intrare în
faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare
judiciară.
Procedura generală este rezervată de lege persoanelor juridice. De asemenea,
intră sub incidenţa procedurii dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii legale, alte
persoane juridice de drept privat care desfăşoară activităţi economice.

Organele care aplică procedura sunt arătate în art.5 din lege, după cum urmează :
instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul.
Acestea au obligaţia de a asigura efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor
specifice procedurii şi, totodată, de a veghea la realizarea drepturilor şi obligaţiilor
participanţilor la procedură.
Categoria persoanelor aflate în stare de insolvenţă cu privire la care se aplică
procedura, denumite debitori, cuprinde : a) comercianţii (societăţile comerciale,
organizaţiiile cooperatiste, persoanele fizice care acţionează individual sau în asociaţii
familiale); b) societăţile agricole; c) grupurile de interes economic.

61
 Desfăşurarea procedurii parcurge mai multe etape - reglementate de lege - care
debutează cu introducerea la tribunal a unei cereri pentru aplicarea procedurii faţă de un
debitor comerciant aflat în stare de insolvenţă.

TESTE PENTRU AUTOEVALUARE :

1. Falimentul este : a) o procedură de executare silită civilă; b) o simplă cerere care se

depune la Oficiul registrului comerţului; c) o hotărâre judecătorească pronunţată de
secţia civilă a tribunalului; d) o procedură de executare silită a datoriilor comerciale.
2. Insolvenţa este : a) starea patrimoniului unui debitor persoană fizică care se află în
incapacitate de a plăti o datorie civilă izvorâtă dintr-un contract de cumpărare a unui
apartament de la o altă persoană fizică vânzătoare; b) starea patrimoniului unui debitor
persoană fizică aflat în imposibilitate de a plăti o datorie fiscală ; c) starea deficitară a
patrimoniului unui debitor persoană fizică, concretizată în depăşirea valorică a
elementelor active de elementele pasive ; d) starea patrimoniului unui debitor comerciant
caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani
disponibile..
3. Organele care aplică procedura sunt : a) debitorul; b) administratorul; c) oricare
juidecător de la orice instanţă judecătorească; d) lichidatorul.
4. Categoria persoanelor cu privire la care se aplică procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului cuprinde : a) societăţile agricole; b) persoanele fizice necomerciante; c)
societăţile comerciale; d) cooperativele meştesugăreşti.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE :

1. Stanciu D. Cărpenaru, „Drept comercial român”, Ed. ALL Beck, Bucureşti, ed. a-
IV-a, 2002, p.567-651.
2. Ion Turcu, „Drept bancar”, I, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, p.311-382.
3. Angela Miff, „Noua procedură a insolvenţei - actualitate, tradiţie şi perspective”,în
curs de publicare.
4. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, „Drept comercial”, Ed.
„Oscar Print”, Bucureşti, 2002, ed.a-III-a, p.329-370.
5. Mircea N. Costin, Angela Miff, „Falimentul. Evoluţie şi actualitate”, Ed. „Lumina
Lex”, Bucureşti, 2000.
6. G. Ripert, R. Roblot, „Traite de droit commercial”, tome I, L.G.D.J., Paris, 1991,
p.1166.
7. Mihail Paşcanu, „Dreptul falimentar român”, Ed. „Cugetarea”, Bucureşti, 1926.
8. I.L. Georgescu, „Drept comercial român. Societăţile comerciale”, Ed. „Socec& Co”,
Bucureşti, 1948, p.638 şi urm.
9. Stanciu D. Cărpenaru, „Noile modificări ale Legii nr.64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului”, în revista „Curierul judiciar” nr.3/2002,
p.1 şi urm.
10. Y. Guyon, „Droit des affaires”,tome 2, 2eme edition, „Economica”, Paris, 1989,
p.15 şi urm.

62
11. Ghe. Piperea, „Falimentul în dreptul internaţional privat”, în Revista de drept
comercial nr.1/1996, p.73 şi nr.5/1996, p.68.

Legislaţie :

- Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al

României, partea I-a, nr.359/21.04.2006 care este în vigoare de la data de 21 iulie 2006.
A abrogat fosta Lege nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului, republicată în 2004.

63