Professional Documents
Culture Documents
SUPORT DE CURS
ANUL II
Semestrul 1
Cluj – Napoca
2008
1
I. INFORMAŢII GENERALE
Descrierea cursului
Disciplina are un conţinut complex care reflectă obiectivele principale ce
vizează aprofundarea noţiunilor teoretice şi practice în domeniul societar dar şi în alte
segmente importante ale dreptului afacerilor, cunoaşterea modificărilor legislative în
acest domeniu. Prin intermediul unor metode moderne, masterandul primeşte informaţii
privind participanţii la raporturile juridice comerciale, necesare pentru a se integra în
mediul de afaceri şi a dobândi abilitatea de a relaţiona cu acesta.
Pentru realizarea acestui obiectiv, ne propunem să prezentăm instituţiile juridice
de bază ale dreptului afacerilor, anume – raporturile juridice comerciale, participanţii la
activitatea comercială şi statutul juridic al comercianţilor, structurile asociative interne şi
europene, organizarea şi funcţionarea societăţile comerciale, fondul de comerţ,
obligaţiile comerciale, instrumentele juridice din cadrul raporturilor de muncă. Temele
vor cuprinde şi unele aspecte de ordin legislativ care vizează şi alte instituţii juridice
2
specifice domeniului disciplinei cum sunt cele privind faptele de comerţ, procedura
insolvenţei, obligaţiile financiar-fiscale ale comercianţilor.
Rolul pe care îl îndeplineşte dreptul afacerilor în condiţiile economiei de piaţă,
multitudinea reglementărilor legale care vizează acest domeniu şi varietatea punctelor de
conexitate care se stabilesc cu alte ramuri de drept cum sunt dreptul financiar, dreptul
comercial internaţional, dreptul administrativ şi dreptul civil, constituie argumente
pentru considerarea acestei discipline de studiu ca fiind o materie de bază alături de
celelalte discipline de specialitate economică.
Cunoştinţele teoretice care se dobândesc prin studierea materiei care formează
obiectul acestei discipline sunt menite să formeze, să completeze şi să întregească
pregătirea de specialitate a masteranzilor, să le permită acestora o abordare a
fenomenelor economice şi comerciale şi din perspectiva juridică.
Abordarea din perspectivă juridică a problematicii societăţilor comerciale -
regimul legal privind constituirea, organizarea, funcţionarea acestora şi a comercianţilor
în general precum şi a activităţii comerciale, prezintă utilitate pentru înţelegerea şi
operarea corectă cu conceptele, noţiunile juridice, principiile şi normele legale care
formează reglementarea de bază a relaţiilor comerciale şi, nu în ultimul rând, aplicarea
coerentă şi performantă a acestora.
Înfăptuirea acestui deziderat, în raport cu exigenţele profesiilor care au tangenţă
cu mediul de afaceri, presupune însuşirea conceptelor şi noţiunilor cu care operează
teoria dreptului comercial dar, în egală măsură, cunoaşterea aprofundată a legislaţiei
comerciale începând cu actele normative de bază – Codul comercial român şi Legea
societăţilor comerciale nr.31 / 1990 rep., cu modificările şi completările ulterioare.
Calendar al cursului
Activităţi Tematica abordată Responsabilităţile Locul de
masteranzilor desfăşurare
Întâlnire I: Introducere. Faptele de Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
Activităţi didactice comert.Comerciantii nicat ulte-
rior
Întâlnire II: Legislatia muncii. Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
Activităţi didactice Insolventa. Arbitrajul. Parcurgerea bibliografiei. nicat ulte-
Elemente de drept fiscal. rior
Examen final Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
precizate în vederea nicat ulte-
susţinerii examenului rior
Studenţi cu dizabilităţi
În vederea oferirii de şanse egale studenţilor afectaţi de dizabilităţi motorii sau
intelectuale, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a comunica cu studenţii
prin intermediul poştei electronice. Astfel, studenţii cu dizabilităţi vor putea adresa
întrebările lor legate de tematica cursului Dreptul afacerilor pe adresa de email a
titularului de curs, menţionată la începutul acestui silabus, putând primi lămuririle
necesare în maxim 48 de ore de la primirea mesajului.
I. SUPORTUL DE CURS
Modulul I
INTRODUCERE ÎN
DREPTUL AFACERILOR
CONCEPTE DE BAZĂ:
• Capitolul 1 (Unitatea de curs I): Istoricul Dreptului Comercial, Evoluţia dreptului
comercial, Istoricul dreptului comercial
5
OBIECTIVE URMĂRITE:
1) Să ofere o privire introductivă privind studiul dreptului comercial;
2) Să evidenţieze definirea conceptului de „comerţ” din perspectivă etimologică,
economică şi juridică;
3) Să facă o diferenţiere terminologică între disciplinele „drept comercial”, „dreptul
afacerilor”, „drept economic” etc.
4) Să enumere principale etape în dezvoltarea istorică a dreptului comercial;
5) Să urmărească evoluţia dreptului comercial în spaţiul românesc;
6) Să prezinte împărţirea dreptului comercial.
REZULTATE AŞTEPTATE
Modulul dedicat „Introducerii în dreptul comercial” va trebui să familiarizeze
studentul cu definirea dreptului comercial şi evoluţia istorică a acestei ramuri a dreptului
privat . De asemenea, se urmăreşte cunoaşterea de către studenţi a sistemului de drept, în
general.
UNITATEA DE CURS 1
6
substantivul « merx-cis » însemnând „marfă”. În sens etimologic, termenul desemnează
operaţiunile cu mărfuri.
Termenul are o semnificaţie duală, economică şi juridică. În sens economic , comerţul
poate fi definit ca fiind activitatea productivă având ca scop schimbul şi circulaţia
bunurilor precum şi a serviciilor între producător şi consumator. În sens juridic ,
termenul de comerţ capătă un înţeles mai larg incluzând pe lângă operaţiunile de
interpunere producător-consumator pe care o realizează comercianţii, operaţiunile de
producere a mărfurilor prin transformarea materiilor prime şi obţinerea unor produse mai
complexe (a plus-valorii) de către întreprinzători precum şi prestarea de servicii
comerciale în interesul consumatorilor.
7
Drept comercial, dreptul afacerilor, dreptul economiei. În ceea ce priveşte
denumirea de “drept comercial” în doctrină au existat o serie de discuţii cu privire la
oportunitatea schimbării denumirii în drept al afacerilor sau drept economic. Dacă
privim în evoluţia sa istorică, în perioada interbelică dreptul comercial se întâlnea în
învăţământul economic sub titulatura « drept industrial » desemnând un « drept autonom
în care se integrează şi studiul întreprinderii comerciale pe plan privat, adică protecţia
proprietăţii industriale, a mărcilor de fabrică şi de comerţ a brevetelor de invenţie, a
numelui comercial etc., raporturile cu personalul auxiliar, concurenţa neleală etc. ». Din
perioada interbelică sensul de drept industrial a evoluat în cadrul unor noi paradigme
care pornesc de la studierea dreptului întreprinderii economice ca bază a activităţii
comerciale. Această concepţie porneşte însă de la rolul întreprinderii în contextul
legislaţiei comerciale, existând o serie de state care îşi bazează legislaţia economică pe
noţiunea de întreprindere. În sistemul german un rol important îl are studierea
dreptului comercial în interiorul ramurii de drept - dreptul întreprinderii, cu toate că
ramura de drept comercial funcţionează distinct, cuprinzând doar ansamblul normelor
juridice care reglementează faptele de comerţ ale comercianţilor, contractele comerciale,
reprezentarea comercială, firma comercială, în timp de dreptul societăţilor comerciale se
studiază distinct şi cuprinde normele de organizare şi funcţionare ale societăţilor
comerciale. În Franţa chiar dacă se folosesc denumiri specifice ca dreptul întreprinderii
sau drept economic-acesta din urmă având o sferă de cuprindere mai largă, termenul cel
mai des folosit este de dreptul afacerilor. Dreptul afacerilor ar avea menirea de a
reprezenta un drept « microeconomic » al întreprinderilor în opoziţie cu dreptul
macroeconomic care reglementează economia în ansamblul său. El cuprinde şi elemente
de drept public (drept fiscal, dreptul muncii) însă gravitează în jurul nucleului de drept
comercial insistând pe normele de desfăşurare a activităţii comerciale.
8
Istoria dreptului comercial este legată direct de evoluţia societăţii umane, de dezvoltarea
comerţului şi de utilizarea monedei. De fapt, moneda este instrumentul economic care
« civilizează » comerţul. Putem vorbi despre o perioadă ante-monedă când trocul
constituia o practică încetăţenită. De altfel, virtuţile trocului pot fi admirate şi astăzi el
continuând să constituie o formă a schimbului şi în contemporaneitate în societăţile
sărace. Instrumentul de schimb – moneda şi-a făcut apariţia către sfârşitul mileniului al
II-lea în două extremităţi ale Asiei, în China şi în Anatolia. Chinezii au descoperit
metalurgia în secolul al XI-lea î.Hr. Prelucrând metalul ei au pus în circulaţie piese de
bronz de forme ciudate, cu inscripţii pitoreşti : « nas de furnică », « cap de câine » etc.
Cu prilejul raidului asupra Babilonului în 530 î.Hr. hitiţii au descoperit că acolo se
foloseau piese metalice pentru schimb. Au învăţat meşteşugul şi l-au aplicat în
valorificarea propriilor zăcăminte de argint. Ei au întocmit liste prin care estimau
produsele în « sicli », « stateri », « mini » şi « talanţi » (1 talant = 60 mini = 30,276 kg
de argint).
Dacă privim evoluţia dreptului comercial din perspectiva apariţiei actelor care
reglementează activitatea comercială trebuie să amintim primele coduri de legi.
În anul 2350 î.Hr. exista se pare primul cod de legi scris « Codul Urukagina »
elaborat sub iniţiativa regilor mesopotamieni. Din păcate el nu a fost încă descoperit ,
dar în alte dovezi descoperite se face referire ca operă de codificare a diferitelor
« ordonanţe administrative» existente. S-ar putea să fi cuprins şi reglementări
comerciale. Prima reglementare legală găsită a fost « Codul Ur-Nammu » care data din
2050 î.Hr. se pare. Doar cinci articole au putut fi decriptate. Cercetătorii au ajuns la
concluzia că sistemul juridic era specializat şi funcţiona după principii foarte stricte.
Având în vedere comerţul în acea perioadă nu este exclusă existenţă unor
reglementări legale specifice comercianţilor. Codul lui Hamurabi de la 1700 î. Hr.
reprezintă prima sursă scrisă găsită care reglementează raporturi comerciale. Codul
cuprindea 282 de articole din care doar 35 se pot citi. Articolele 101-107 vorbesc despre
raportul de drept a două persoane dintre care una predă celeilalte bani sau mărfuri în
scopul de a realiza un câştig. Codul cuprinde dispoziţii speciale privind contractul de
depozit şi reglementează navigaţia fluvială şi încheierea de vase.
Reglementări privind drepturi vamale şi taxe datând din anul 522 î.Hr. s-au găsit
în China ceea ce relevă existenţa unei activităţi comerciale intense.
Dreptul comercial nu s-a bucurat în China antică de o atenţie deosebită datorită
puternicei influenţe a religiei confucianismului care privea comercianţii ca cea mai de
jos clasă socială pe scara ierarhică. De abia în perioada 221-205 î.Hr. dinastia Qin a emis
norme care priveau taxarea tranzacţiilor comerciale.
În secolele V şi IV î.Hr. activitatea comercială a Greciei antice era cunoscută.
Legislaţia oraşelor greceşti era “simplă şi adaptată la necesităţi”. Majoritatea
comercianţilor din Atena nu erau cetăţeni atenieni. Legislaţia comercială din Atena
antică era dominată de aşa zisele “legi emporiene” sau “legi ale pieţii”.
Primele legi care s-au ocupat de comerţ au fost legile lui Solomon din Atena
(anul 594 î. Hr). Ele permiteau luarea de dobândă, reglementau moneda, măsurile şi
greutăţile. Templele funcţionau la început ca bănci sacre. La greci mai întâlnim
registrele comerciale, mandatele de plată, titlurile la ordin.
9
Din Grecia, dreptul influenţează reglementările juridice egiptene mai ales în
timpul Ptolemeilor (323-31 î. Hr). Comerţul bancar era monopol de sta şi întreprinderile
bancare se numeau « trapeze ».
Roma primitivă nu s-a îndeletnicit cu comerţul, activităţile preponderente fiind
păstoritul şi agricultura. O dată cu expansiunea romană şi transformarea socială, Roma
devine o piaţă comercială şi bancară importantă (sec. IV î.Hr.). În Roma nu a existat o
clasă proprie a comercianţilor ceea ce poate fi explicat prin faptul că sistemul de folosire
a sclaviilor prezenta avantaje şi în comerţ instituind dobândirea bunurilor direct prin
sclavi micşorând răspunderea stăpânului în funcţie de « averea sclavului ». Cicero
vorbeşte de faptul că unii cetăţeni romani se îndeletniceau cu comerţul bancar. Folosind
interpretări de texte istorico-literare şi analogii forţate, considerăm noi şi exagerate, s-a
ajuns la concluzia că romanii ar fi consacrat « afacerile de bancă » ca fapte de comerţ.
Dreptul roman consacra câteva reguli de drept menite a ocroti comerţul ca actio
tributoria, exercitoria şi institutoria, lex Rhodia de jactu, precum şi dispoziţiile
referitoare la foenus nauticum, argentarii şi titlurile de credit. Romanii introduc un
element de noutate, anume tratatele comerciale internaţionale care le asigurau privilegii
comerciale în zonele învecinate imperiului. Iniţial, romanii foloseau în raporturile
comerciale instituţiile de drept civil urmând ca după aceea să dezvolte instituţii specifice
dreptului comercial. Instituţia falimentului capătă în Roma antică contur şi primeşte o
normare corespunzătoare. Uzurile comerciale încep a fi folosite în Roma în raporturile
comerciale.
O dată cu împărţirea Imperiului Roman putem considera că întreg edificiul juridic
european capătă o nouă definire. Pe de o parte lumea catolică occidentală este devansată
atât din punct de vedere comercial cât şi al reglementărilor de strălucitorul Bizanţ.
Comerţul din zona Mării Negre devine inima comercială a Europei, pe un continent aflat
într-o perpetuă nesiguranţă datorată valurilor de migratori.
Odată cu aşezarea acestora şi începutul erei carolingiene dezvoltarea dreptului si
a comerţului revin la o dezvoltare normală. În Anglia o serie de reglementări normative
comerciale reglementează raporturile comerciale între anul 900 şi 1300 (Regulamentul
Monetar Englez 902-925, Legea Parteneriatului, 1109-1118, Legea oraşelor medievale,
Statutul comercianţilor 1283 şi 1285, legea vânzării ,1284etc.). Apar o serie de târguri
care dobândesc o dezvoltare deosebită mai ales în bazinul Mării Mediterane.
Oraşele state italiene adoptă reguli proprii în timp ce în spaţiul german, dreptul roman şi
germanic sunt repuse în drepturi.
10
din Florenţa (1312, 1320, 1324, 1393), din Milano (1396), din Piacenza (1321), din
Roma (1317), din Verona (1318).
Din spaţiul german se transmite către întreaga Europă dreptul târgurilor şi
iarmaroacelor care cuprinde ansamblul de reguli privind desfăşurarea activităţii
comerciale în acele zone. Uzurile şi cutuma juca un rol important în lipsa unui drept
scris. Foarte interesant este faptul că aceste uzuri erau compatibile de la o cetate la alta,
bazându-se foarte mult pe principiile echităţii şi a platei contribuţiei către cetate.
Un rol important în conturarea principiilor dreptului medieval l-a avut etica
creştină, principiu care a influenţat şi materia dreptului negustorilor. Etica creştină
impune justul preţ şi justa măsură. Dreptul canonic cuprindea unele reguli care erau
negarea însăşi a comerţului. Dintre acestea dorim să amintim interzicerea dobânzii
indiferent de cuantumul său considerată a fi câştig ilicit. Comercianţii sau negustorii vor
duce o luptă dură cu aceste mentalităţi reuşind până la urmă să înfrângă rezistenţă
Bisericii. Dreptul comercial este de fapt fructul necesităţii, iar autonomia sa este creaţia
clasei negustorilor, datorită puterii lor economice şi organizării lor politice.
Jurisdicţia consulară reprezintă modalitatea practică de interpretare a dreptului
negustorilor şi la început se mărginea la comercianţii înscrişi în matricolele corporaţiei.
Ea avea un caracter profesional, competenţa tribunalelor consulare mărginindu-se la
aceşti
Dezvoltarea dreptului a impus înlocuirea dreptului statuar şi consuetudinar cu un
drept scris. Prima ţară care a trecut de la dreptul consuetudinar la cel scris pe tot
teritoriul ţării a fost Franţa. Un prim act a fost edictul lui Francisc al II-lea din august
1563 conform căruia comercianţii erau obligaţi să supună jurisdicţiei comerciale cu
caracter corporativ născute între ei, iar al doilea a lui Carol al IX-lea prin care au fost
create jurisdicţiile consulare aplicabile doar comercianţilor. Al doilea edict al lui Carol al
IX-lea din 1565 enunţa într-o formă prescurtată ideea unei materii comerciale, iar pentru
a fi aplicabilă jurisdicţia comercială trebuiau întrunite două condiţii : calitatea de
comercianţi a părţilor şi calitatea comercială.
Ludovic al XIV-lea şi ministrul său Colbert sunt iniţiatorii celei dintâi codificaţii
a dreptului comercial şi maritim cunoscută sub denumirea de Ordonnance du Commerce
sau « Code Savary » (1673), numit după comerciantul parizian Jaques Savary care a
colaborat la redactarea lui şi Ordonnance de la marine (1681). Elementul de noutate
adus de ordonanţele lui Ludovic al XIV-lea este consacrarea sistemului mixt obiectiv-
subiectiv, prin definirea actelor de comerţ (numite faits de commerce), dar şi menţinerea
sistemului profesionalizării comerţului. În perioada revoluţiei franceze o serie de
condiţii privind exerciţiul industriilor şi comerţului au fost schimbate mai ales prin
abolirea definitivă a corporaţiilor de meserii privilegiate. O nouă codificare a dreptului
comercial se impunea.
Crizele politice au amânat adoptarea codurilor franceze civil şi comercial.
Impusă de Napoleon I, activitatea de codificare comercială s-a fructificat prin
adoptarea Codului Comercial (format de fapt din cinci legi votate separat) prin legea din
15 septembrie 1807. Noul Cod Comercial a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1808. Codul
este divizat în patru cărţi> prima este intitulată « Despre comerţ în general » conţinând
pe de o parte dispoziţii generale privitoare la comercianţi şi obligaţiile lor profesionale
11
(titlurile 1, 2 şi 4), iar pe de altă parte dispoziţii speciale : societăţile (titlul 3) , bursele şi
agenţii de schimb (titlul 5), comisionarii (titlul 6), vânzarea comercială (titlul 7) etc.
Cartea a doua este consacrată reglementării « dreptului maritim », iar cartea a treia
falimentului, în timp ce cartea a patra jurisdicţiei comerciale. Codul comercial nu este o
operă originală asemeni codului civil francez. Cu câteva excepţii el a păstrat tradiţia
vechilor reglementări comerciale. Din perspectivă istorică putem identifica o
continuitate în concepţia legiuitului francez faţă de elementele structurale ale dreptului
comercial. Paralel însă, dezvoltarea economică, a impus mărirea rolului actelor de
comerţ în detrimentul persoanei comerciantului în calificarea comercialităţii actelor
încheiate.
O serie de state ca Belgia, Olanda, Spania şi Egipt au preluat Codul Comercial ca
reglementare proprie. În Italia în 1808 se adoptă primul Cod Comercial, înlocuit în 1882
de o formulă mult mai complexă şi riguroasă care a servit ca model pentru Codul
comercial român din 1887. În 1942 Italia a adoptat o reglementare unitară a dreptului
privat astfel că dreptul comercial nu se mai bazează pe o structură normativă proprie.
Germania adoptă Codul Comercial German (Handelsgesetzbuch) alături de Codul Civil
(Bürgeliches Gesetzbuch) de abia în 1897 acestea intrând în vigoare în anul 1900. În
doctrina germană a existat o discuţie interesanta încă de la începutul secolului al XIX-
lea, anume dacă opera de codificare legislativă trebuie să preceadă dezvoltarea doctrinei
sau nu. În final şi datorită problemelor politice s-a ales soluţia dezvoltării doctrinei şi
doar în momentul în care societatea era pregătită s-a trecut la codificare.
Teritoriul ţării noastre a făcut parte, chiar şi dacă doar pentru aproape două secole,
din Imperiul roman unde aplicabil era dreptul roman. Chiar şi după destrămarea
Imperiului roman o serie de instituţii juridice romane şi-au păstrat aplicabilitatea pe
teritoriul ţării noastre completându-se cu dreptul obştesc sau dreptul cutumiar. O lungă
perioadă de timp reglementările juridice comerciale s-au confundat cu regulile de drept
civil. Absenţa unor reglementări comerciale distincte se explică prin lipsa unei dinamici
importante a comerţului, contactul direct comerciant – cumpărător predominând viaţa
economică.
În evoluţia dreptului comercial român un rol important l-a jucat « comerţul de târg »
reglementat de « obiceiul pământului ». Considerăm că având în vedere volumul de
produse relativ scăzut din zone, a existat un schimb de mărfuri intens cu alte târguri din
zona ţărilor române (Liovul, Leipzig, Cracovia etc). Un drept al comercianţilor nu se
formează însă, la fel ca în marile târguri şi oraşe europene. Despre o jurisdicţie specială
pentru comercianţi a breslelor nu putem vorbi ca fenomen generalizat, cercetătorii
identificând dovezi privind judecarea unei « pricini comerciale » datând din secolul
XVIII (1784, 1785). O « companie », adică o societate ia fiinţă în anul 1636 la Sibiu.
Primele reglementări juridice codificate de natură comercială le găsim în
« colecţiunea de legi » a lui Andronache Donici din 1814 cunoscută şi sub denumirea de
Codul lui Andronache Donici sau Manualul lui Donici, care printre dispoziţiile de drept
civil şi penal aminteşte de « daraveniile comerciale » şi « iconomicosul faliment ».
Codul Calimah sau « Codică ţivilă sau politicească a Principatului Moldovei »
alcătuită de Andronache Donici, Cristian Flechtenmacher şi alţii pusă în aplicare la 1
septembrie 1817, consacră un capitol special concursului dintre creditori în caz de
12
faliment. În Ţara Românească întâlnim în « Legiuirea lui Caragea » pusă în aplicare la 1
septembrie 1828 opera logofătului Ştefan Nestor Craiovescu şi a lui Atanasie Hristopol
câteva dispoziţii cu privire la anumite operaţiuni comerciale.
Regulamentele Organice din Ţara Românească şi din Moldova sunt acte juridice cu
caracter constituţional, care însă reglementează şi înfiinţarea tribunalelor comerciale şi
definesc actele de comerţ.
În Regulamentul Organic al Moldovei se stipula « că în pricinile neguţătoreşti se vor
aduna din condica de comerţ a Franţei toate dispoziţiunile ce vor fi potrivite la starea
lucrurilor din Moldova, care se vor pune în rânduială şi se vor tălmăci româneşte spre a
sluji de regulă în toate pricinile neguţătoreşti ».
Astfel, putem spune că această reglementare defineşte Codul Comercial Francez ca parte
a sistemului de drept comercial naţional.
La acest fapt se adaugă decizia Adunării Legiuitoare a Munteniei din 1840 de a
adopta Codul Comercial Francez din 1808 cu modificările sale din 1835 şi la care s-au
mai adăugat unele dispoziţii din Regulamentul Organic. Legea de la 10 decembrie 1863
extinde aplicarea acestui cod şi în Muntenia.
La 31 octombrie 1882 a fost adoptat în Italia noul Cod Comercial. Ministrul
Justiţiei din România, Eugeniu Stănescu, a instituit în 1884 o comisie pentru întocmirea
unui cod comercial luându-se ca model Codul italian. Comisia a întocmit un proiect cu
puţine abateri faţă de Codul Italian. Propriu zis nu au fost lucrări preparatoare, discuţii
sau rapoarte aprofundate. Autorii săi menţionau că preluarea majorităţii textelor din
legislaţia comercială italiană şi germană a avut în vedere presupunerea că « într-un
viitor mai mult sau mai puţin apropiat se vor stabili între naţiuni o uniformitate de
legiuiri comerciale ».
Proiectul a fost prezentat Parlamentului în toamna anului 1885, adoptat la 15
aprilie 1887 şi promulgat prin Decret Regal la 16 aprilie 1887. El a intrat în vigoare la 1
septembrie 1887. Regulamentul pentru punerea în aplicare a fost dat la 7 septembrie şi
publicat în Monitorul oficial la 10 septembrie 1887. A mai apărut şi un regulament de
serviciu şi contabilitate al sindicilor tribunalelor judeţene publicat la 20 iunie 1895.
Pe lângă Codul Comercial Italian şi Codul Comercial francez s-au mai folosit şi
alte acte normative europene ca decretul italian din 14 decembrie 1882 pentru aplicarea
Codului Comercial Italian, Codul de Comerţ german din 1861, legea cambiei din
Germania din 1848, legea belgiană din 5 mai 1872 asupra gajului comercial şi
contractului de comision. Codul comercial român adoptat în anul 1887 este împărţit în
patru părţi (cărţi). Cartea I (art.1-489) Despre comerţ în general, Cartea II (art.490-694)
Despre comerţul maritim, Cartea III (art. 695-888) Despre faliment şi Cartea IV (art.
889-971) Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor.
Adoptarea Codului comercial a dus la dezvoltarea intensivă şi extensivă a
comerţului din perioada ante şi interbelică fiind completat cu o serie de reglementări
speciale foarte importante ca, de exemplu, Legea burselor de comerţ din 23 august 1929,
legea registrului comerţului din 10 aprilie 1930, legea comerţului de bancă din 8 mai
1934 etc.
În Transilvania până la 1918 s-a folosit Codul de comerţ ungar influenţat de
vechiul cod comercial german promulgat prin legea din 17 decembrie 1862 (ADHGB).
13
În cele 566 de articole acesta reglementa situaţia comercianţilor, societăţilor comerciale,
actelor de comerţ etc. Cu toate acestea istoria reglementărilor comerciale din
Transilvania începe încă din anul 1772 când în timpul Mariei Tereza s-a aplicat legea
austriacă a falimentului, Norma cridalis de la 4 iulie 1772, legea
bancrutei , Falittenordung, din 1734 promulgată la 7 octombrie 1772 şi legea comercială
şi cambială din 1717 revizuită în 1763 şi intrată în vigoare la 1 noiembrie 1772.
În Bucovina s-a aplicat vechiul cod comercial german şi legile comerciale
speciale din Austria. În Basarabia, reglementările comerciale ruseşti erau în vigoare.
Un nou Cod Comercial român elaborat în 1936 trebuia să intre în vigoare după
promulgarea din 1938, la 1 martie 1940. El a mai fost o dată modificat şi republicat
urmând să intre în vigoare la 15 septembrie 1940. Prin legea nr. 951 din 31 decembrie
1940 intrarea în vigoare a fost amânată fără termen. El nu a fost pus niciodată în
aplicare. Codul comercial nou era structurat în trei cărţi şi un titlu preliminar. Titlul
preliminar se ocupa de determinarea sferei de aplicaţie a dreptului comercial, adică de
definirea actelor de comerţ sau a materiei comerciale, cartea întâi despre persoane,
cartea a II-a despre obligaţiuni şi despre contracte şi cartea a III-a despre concordatul
preventiv şi despre faliment.
O dată cu trecerea la economia planificată, Codul Comercial a rămas aplicabil
doar raporturilor juridice de comerţ exterior, însă şi aici cu numeroase restricţii.
Revoluţia din 1989 a adus o serie de transformări şi în ceea ce priveşte economia de
piaţă. S-a trecut de la un sistem economic centralizat la o economie de piaţă
concurenţială. O serie de acte normative importante au acompaniat dificilul drum de
armonizare la regulile economiei de piaţă. Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, legea nr. 31/ 1990
privind societăţile comerciale, legea 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
legea nr. 58/1998 legea bancară, legea 21/1996 legea concurenţei, legea nr. 136/1995
privind asigurările etc. în ciuda modificărilor şi completărilor ulterioare creează regulile
de desfăşurare a competiţiei economice după mecanismele economiei de piaţă.
În procesul care a premers aderarea României la Uniunea Europeană, România a
făcut o serie de demersuri pentru adoptarea acquis-ul comunitar. In ceea ce priveşte
acquis-ul comunitar comercial, adică ansamblul de reguli juridice după care se
desfăşoară comerţul în sistemul comunitar, procesul de conformare al legislaţiei
româneşti este încă în curs.
Rezumat
Studiul dreptului comercial este deosebit de important pentru studenţii economişti, dar în
acelaşi timp poate ridica o serie de probleme dacă nu clarificăm conceptele de la început. În
această unitate de curs ne-am oprit asupra definirii dreptului comercial şi am urmărit modul
în care dreptul comercial sau ansamblul normelor juridice aplicabile activităţii comerciale
şi comercianţilor au acompaniat dezvoltarea economiei de la stadiul său incipient în forma
sa cea mai dezvoltată, economia de piaţă.
14
TESTE PENTRU AUTOEVALUARE
1. Codul Comercial român a fost adoptat în: a) 1807 b) 1878 c) 1887 d) 1882; 2. Primele
reglementări juridice codificate de natură comercială le găsim în: a) Codul Calimah sau
« Codică ţivilă sau politicească a Principatului Moldovei »; b) « colecţiunea de legi » a
lui Andronache Donici; c) Regulamentul Organic al Moldovei; d) Codul Comercial
român.
3. Reglementări privind drepturi vamale şi taxe datând din anul 522 î.Hr. s-au găsit în: a)
Grecia; b) China; c) Egipt; d) Mesopotamia.
4. Dreptul canonic: a) interzicea dobânda; b) nu interzicea dobânda.
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE
Modulul II
FAPTELE DE COMERŢ
15
CONCEPTE DE BAZĂ :
• Unitatea de curs 1 : Faptele de comerţ obiective : Faptele de comerţ –
noţiune, definiţie, categorii, faptele de comerţ obiective – definiţie,
clasificare; operaţiunile de interpunere în schimbul şi circulaţia
mărfurilor, operaţiunile de întreprindere, operaţiuni conexe (sau
accesorii).
• Unitatea de curs 2 : Faptele de comerţ subiective : noţiune, sediul legal,
definiţie, prezumţia de comercialitate.
• Unitatea de curs 3 : Faptele de comerţ unilaterale (sau mixte) : noţiune,
sediul legal, definiţie.
OBIECTIVE URMĂRITE :
1. Să explice conceptul de „fapte de comerţ”.
2. Să definească noţiunea generică de fapte de comerţ şi să sublinieze distincţia
faţă de actele şi faptele juridice civile.
3. Să precizeze criteriile de comercialitate prin prisma teoriilor care le-au pus în
evidenţă : teoria speculaţiei, teoria circulaţiei, teoria întreprinderii şi teoria
mixtă.
4. Să precizeze criteriile de clasificare a faptelor de comerţ.
5. Să precizeze elementele pe baza cărora se delimitează categoriile faptelor de
comerţ în : fapte de comerţ obiective, fapte de comerţ subiective şi fapte de
comerţ unilaterale (mixte).
6. Să prezinte categoria faptelor de comerţ obiective, normate de art.3 Cod
comercial român, structurate în cele trei grupe : operaţiuni de interpunere în
schimbul şi circulaţia mărfurilor, operaţiuni de întreprindere, operaţiuni
conexe sau accesorii.
7. Să prezinte categoria faptelor de comerţ subiective – reglementată de art.4
Cod comercial român.
8. Să prezinte categoria faptelor de comerţ unilaterale (mixte) – reglementată de
art.56 Cod comercial român.
16
• Discuţii şi analize realizate împreună cu tutorele, pe marginea
temelor indicate spre studiu (în special pe tema faptelor de comerţ
obiective);
• Studii de caz;
• Răspunsuri la întrebări teoretice tip grilă.
REZULTATE AŞTEPTATE :
Acest modul îşi propune să familiarizeze studenţii cu noţiunile şi categoriile
specifice disciplinei de studiu a dreptului comercial, dintre care faptele de comerţ –
adică acele acte, fapte juridice şi operaţiuni economice care reprezintă, într-un sens
generic, activităţile comerciale, se constituie într-o instituţie juridică de bază a dreptului
comercial. Obiectivul urmărit rezidă în oferirea unei prezentări alternative a categoriei
activităţilor comerciale, inclusiv a noţiunii de întreprindere, prin prisma reglementărilor
existente în legislaţia comercială actuală, începând desigur cu prevederile Codului
comercial român care normează instituţia juridică a faptelor de comerţ în art.3, art.4,
art.6 şi art.56, dar conţine extinderi care trebuie avute în vedere în sensul coroborării
textelor legale de bază şi cu alte prevederi normative conţinute chiar în cod – cum ar fi,
de exemplu, cele referitoare la mandatul comercial şi comision (art.374 – art. 391 şi
art.405 – art. 412), sau contractul de report (art.74 – art.75), contractul de cont curent
(art.370 – art.373) ori contractul de transport legiferat în titlul XII art.413 – art. 441 din
cod. Celelalte extinderi pun în evidenţă necesitatea corelării dispoziţiilor legale de bază
existente în cod cu reglementările corespunzătoare în materie actualizate printr-o serie
de acte normative de dată recentă sau intrate în vigoare după 1990 cum ar fi, cu titlu
exemplificativ : Legea nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării
întreprinzătorilor mici şi mijlocii, Legea nr.136 /1995 privind asigurările şi reasigurările
în România, legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor, Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură, fosta Ordonanţa a Guvernului nr.19/1997 privind transporturile, inclusiv
tranporturile aeriene care sunt tot fapte de comerţ, normate de Codul aerian aprobat prin
Ordonanţa Guvernului nr.29/1997, rep., cu modificările şi completările ulterioare, sau
Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe care prezintă incidenţă în
ceea ce priveşte întreprinderile de editură, de librărie şi cele de imprimerie prevăzute de
art.3 pct.9 şi 10 din Codul comercial român. Este de aşteptat ca după studierea acestui
modul studenţii să fie în măsură să reţină şi să exemplifice aceste corelaţii legale, deci,
să cunoască sediul legal al instituţiei juridice studiate.
În egală măsură, este important să fie reţinute criteriile de delimitare între faptele
de comerţ obiective, faptele de comerţ subiective şi faptele de comerţ unilaterale sau
mixte deoarece aceste cunoştinţe teoretice vor facilita viitorilor practicieni recunoaşterea
în practică a operaţiunilor, actelor şi faptelor care sunt sau au natura activităţilor
comerciale ce atrag incidenţa de aplicare a legii comerciale pentru a le distinge de actele
juridice civile care sunt reglementate de legile civile ( Codul civil şi alte legi civile
speciale).
17
Unitatea de curs 1
Faptele de comerţ obiective
- Sinteză -
18
prezintă relevanţă deoarece la data operaţiunii de cumpărare a lipsit intenţia de
revânzare.
Aşadar, să reţinem că elementul caracteristic al operaţiunii de vânzare –
cumpărare comercială este reprezentat de intenţia de revânzare sau de închiriere care
trebuie să existe la data operaţiunii, să fie exprimată implicit sau explicit de către
contractant şi să privescă bunul care face obiectul tranzacţiei.
a.2.- operaţiunile de bancă şi schimb formează activitatea bancară şi sunt
precizate în categoria faptelor de comerţ de către prevederile art.3 pct.11 Cod comercial
român. Caracterul comercial este conferit acestor operaţiuni de elementul interpunerii în
schimbul şi circulaţia mărfurilor. În concepţia legiuitorului, banii şi creditul pot forma
obiectul circulaţiei, adică obiectul unor operaţiuni comerciale.
Deoarece Codul comercial nu precizează conţinutul sintagmei „operaţiuni de
bancă şi schimb” acestea urmează a fi caracterizate prin raportare la legislaţia bancară.
Activitatea bancară este reglementată, în prezent, de Legea nr.58/1998 privind
activitatea bancară, republicată în 2005, Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii
Naţionale a României, care a intrat în vigoare la data de 30.07.2004 cu excepţia a câteva
articole (art.36, 37, 39, 40, 42-44, 46) care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005, până la
momentul respectiv fiind aplicate textele legale corespunzătoare din fosta reglementare
adică Legea nr.101/1998. Sediul legal al materiei se completează şi cu alte acte cu
valoare normativă adoptate de Banca Naţională în calitatea sa de autoritate de
reglementare şi de supraveghere în domeniul bancar, cum sunt : regulamentele, normele,
ordinele şi circularele. Acestea au caracter obligatoriu pentru persoanele juridice publice
şi private precum şi pentru persoanele fizice (art.48 din Statutul B.N.R.).
Operaţiunile de bancă permise a fi desfăşurate de bănci sunt nominalizate în
art.11 din Legea bancară : acceptarea de depozite, acordarea de credite, operaţiuni de
decontări şi plăţi, emiterea de garanţii, tranzacţii cu instrumente monetare, consultanţă
financiar-bancară, administrarea de portofolii ale clienţilor, operaţiuni de mandat.
Anumite operaţiuni cum sunt cele de leasing financiar şi cele privind valorile mobiliare
pot fi efectuate numai prin societăţi specializate.
Operaţiunile de schimb vizează schimbul valutar şi se efectuează de către băncile
autorizate să participe la schimbul valutar şi casele de schimb valutar, în conformitate şi
cu respectarea regulamentelor şi circularelor emise de Banca Naţională.
b.- Operaţiunile de întreprindere nu sunt definite de Codul comercial român care
se mărgineşte doar să enumere operaţiunile considerate ca activităţi ce pot fi organizate
sistematic în cadrul unei întreprinderi. Sediul legal este în art.3 pct.5, 6, 7, 8, 9, 10, 13,
17, 20 din Codul comercial român.
Este de subliniat faptul că întreprinderea este considerată din perspectiva
dreptului comercial ca o organizare sistematică şi autonomă a unei activităţi ce constă în
efectuarea unor fapte de comerţ cu ajutorul factorilor de producţie - reprezentaţi de
elementele capital, materiale, muncă – de către întreprinzător, pe riscul său, în scopul
producerii de bunuri şi servicii destinate schimbului, în vederea obţinerii profitului care
este finalitatea oricărei activităţi comerciale (exprimat prin locuţiunea latină „finis
mercatorum”).
19
Actualmente, o definiţie legală a noţiunii de întreprindere este dată de art.2 din
Legea nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi
mijlocii.
Importanţa practică a acestor definiţii doctrinare şi legale rezidă în surprinderea
elementelor caracteristice, specifice care să permită delimitarea activităţilor care pot fi
organizate sistematic ca o întreprindere comercială.
Clasificarea întreprinderilor comerciale în raport de criteriul obiectului de activitate
relevă două grupe şi anume : întreprinderi de producţie (întreprinderea de construcţii – art.3
pct.8 Cod comercial, întreprinderera de fabrică şi manufactură – pct.9 Cod comercial) şi
întreprinderi de prestări de servicii ( întreprinderea de furnituri – art.3 pct.5 Cod comercial,
întreprinderea de spectacole publice – pct.6, întreprinderea de comisioane, agenţie şi oficii
de afaceri – pct.7, întreprinderea de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât autorul
sau artistul vinde – pct.10 şi întreprinderea de imprimerie – pct.9, întreprinderea de transport
de persoane sau lucruri pe apă sau pe uscat – pct.13 şi adăugăm de asemenea transporturile
aeriene care nu existau la data adoptării Codului comercial – 1887, întreprinderea de
asigurare – pct.17 şi 18, întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite – pct.20).
c.- Operaţiunile conexe sau accesorii sunt calificate fapte de comerţ obiective
datorită legăturii pe care o au cu actele şi faptele de comerţ întrucât acestea dobândesc
caracter comercial de la actul principal în legătură cu care au fost încheiate sau efectuate
(de exemplu, contractul de gaj care însoţeşte un contract de credit bancar).
Unitatea de curs 2
Faptele de comerţ subiective
- Sinteză -
Unitatea de curs 3
Faptele de comerţ unilaterale (mixte)
-Sinteză –
20
Faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt acele acte juridice, fapte şi
operaţiuni care constituie fapte de comerţ numai pentru una dintre părţile sau subiectele
raportului juridic. Sediul legal se găseşte în art.56 din Codul comercial român care
prevede că actul juridic care este comercial numai pentru una dintre părţi este supus legii
comerciale cu excepţia dispoziţiilor privitoare la persoana comercianţilor şi a cazurilor
în care legea dispune într-un alt mod.
În sensul legii, un act juridic sau o operaţiune poate fi faptă de comerţ pentru
toate părţile participante la încheierea actului sau la efectuarea operaţiunii economice
(cazul faptelor de comerţ bilaterale) sau numai pentru una dintre părţi (cazul faptelor de
comerţ unilaterale sau mixte).
Este de reţinut că legea comercială se aplică actelor, faptelor şi operaţiunilor care
sunt fapte de comerţ unilaterale sau mixte (adică sunt fapte de comerţ numai pentru
una/unele dintre părţile contractante) pentru considerentul necesităţii reglementării
unitare a actului juridic sau a operaţiunii în cauză, care nu poate în mod obiectiv primi
concomitent o reglementare a legii comerciale pentru părţile comerciante şi incidenţa
legii civile pentru partea sau părţile necomerciante. Sunt exceptate de la această regulă
prevederile legii comerciale care reglementează statutul comercianţilor în sensul că
acestea nu sunt aplicabile persoanei necomerciante care participă la actul sau
operaţiunea comercială ( necomercianţii pot participa la încheierea unor operaţiuni
comerciale dar statutul lor nu va fi afectat în sensul că nu vor dobândi prin acest fapt
calitatea de comerciant şi nici nu vor fi supuşi obligaţiilor priofesionale care revin
comercianţilor); de asemenea, sunt exceptate de la aplicarea legii comerciale acele
cazuri pe care chiar legea comercială le precizează.
Pentru exemplificare, arătăm că în unele cazuri, cum este art.6 Cod comercial
român, chiar legea comercială prevede că anumite acte sau operaţiuni au caracter
comercial numai pentru una dintre părţi : asigurările de lucruri sau edificii care nu sunt
obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai pentru
asigurător.
Rezumat
21
1807 şi Codul comercial italian – 1882) prin uzitarea unui concept mai larg
corespunzător conţinutului noţiunii de fapt juridic ce include atât actele juridice ca
manifestări de voinţă efectuate în scopul de a produce efecte juridice prin formarea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic ( de exemplu, contractele), cât şi faptele
juridice înţelese ca evenimente şi acţiuni umane (licite sau nelicite) ce produc efecte
juridice prin voinţa legii.
Pornind de la această concepţie, art.3 din Codul comercial român normează
faptele de comerţ, fără a le defini sau explicita, prin enumerarea doar a principalelor acte
şi operaţiuni economice pe care legea comercială le consideră ca fiind activităţi
comerciale. Este util să reamintim că în obiectul de reglementare a dreptului comercial
sunt subsumate nu numai raporturile juridice care se formează între comercianţi
(concepţia subiectivă) dar şi raporturile juridice care izvorăsc din fapte de comerţ adică
din acte şi operaţiuni care prin natura lor sunt caracterizate a fi comerciale, fără a
prezenta relevanţă calitatea personală a părţilor participante la act sau operaţiunea în
cauză (concepţia obiectivă).
Enumerarea legală a faptelor de comerţ, redată de art.3 Cod comercial român, are
un caracter demonstrativ sau enunţiativ care este evidenţiat indubitabil de tehnica
redactării textului legal care prevede că : „Legea consideră ca fapte de comerţ : ...” .
Enunţarea legală a faptelor de comerţ este, actualmente, depăşită şi incompletă întrucât
Codul comercial român a nominalizat în categoria faptelor de comerţ actele juridice şi
operaţiunile economice care s-au manifestat cu o frecvenţă mai mare în mediul
comercial constituind baza activităţii comerciale. În consecinţă, dată fiind evoluţia
formelor de manifestare a activităţii comerciale, categoria faptelor de comerţ este
susceptibilă de completare şi cu alte acte şi operaţiuni care prin natura lor sunt
comerciale ( de exemplu, transporturile aeriene, activitatea de publicitate, activitatea de
hotelărie, activitatea de producţie de film şi televiziune, etc.).
Profesorul Stanciu D. Cărpenaru în lucrarea „Drept comercial român”( Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002, p.31) defineşte faptele de comerţ sau actele de comerţ ca fiind
acele acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice prin care se realizează
producţia de mărfuri, interpunerea în schimbul şi circulaţia mărfurilor, executarea de
lucrări şi prestarea de servicii cu scopul de a obţine profit.
Sub aspect terminologic, cele două noţiuni adică „fapte de comerţ” şi „acte de
comerţ” sunt sinonime. Totuşi, din perspectiva conţinutului juridic, potrivit teoriei
dreptului, conceptul de fapt juridic este mai larg deoarece înglobează pe lângă faptele
juridice propriu-zise şi actele juridice. În domeniul comercial, faptele de comerţ
subsumează faptele juridice comerciale şi actele juridice comerciale.
Clasificarea faptelor de comerţ, unanim acceptată de doctrină, are la bază
criteriul legal care decurge din prevederile art.3, art.4 şi art.56 Cod comercial român, în
raport cu care pot fi distinse trei categorii :
a.- faptele de comerţ obiective – art.3 Cod comercial;
b.- faptele de comerţ subiective – art.4 cod comercial;
c.- faptele de comerţ unilaterale sau mixte – art.56 Cod comercial.
Cu toate acestea, în practică, nu a fost întotdeauna posibilă sau facilă încadrarea
unor acte sau operaţiuni într-una dintre categoriile legale arătate, fiind pusă în discuţie
22
chiar natura comercială sau, dimpotrivă, civilă a actului sau a operaţiunii. De exemplu,
în concepţia clasică exprimată de art.5 Cod comercial român precum şi în concepţia
doctrinei şi jurisprudenţei interbelice, operaţiunile agricole sunt considerate operaţiuni
civile ca de altfel şi vânzarea produselor agricole, în starea lor naturală, de către
cultivator – fără a prezenta relevanţă dacă acesta este sau nu şi proprietarul terenului.
Actualmente, legea, doctrina şi jurisprudenţa admit că exploatarea terenurilor agricole se
poate realiza în forme diferite de asociere cum sunt : asociaţia simplă şi societatea civilă
care, potrivit legii, au caracter civil, pe de–o parte, şi societatea comercială agricolă –
reglementată de Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură – care are un caracter comercial şi se realizează prin acte şi operaţiuni
comerciale.
1. Enumerarea faptelor de comerţ obiective din art.3 Cod comercial român : a) este
limitativă şi nu este permisă completarea; b) este demonstrativă şi poate fi completată
prin analogie.
2. Faptele de comerţ obiective, prevăzute de art.3 C.com. cuprind, printre altele,
operaţiuni din categoria : a) operaţiuni de vânzare–cumpărare de autoturisme încheiate
între persoane fizice necomerciante; b) operaţiuni de transporturi maritime; c) operaţiuni
de bancă şi schimb; d) operaţiuni de cumpărare de acţiuni emise de societăţile
comerciale pe acţiuni.
3. Activităţile bancare permise a fi îndeplinite de bănci în mod direct sunt : a)
operaţiuni cu valori mobiliare; b) consultanţă financiar-bancară; c) leasing-ul financiar;
d) emiterea de garanţii.
4. Faptele de comerţ conexe cuprind acte şi operaţiuni de tipul : a) vânzare-cumpărare
de acţiuni ale societăţilor comerciale pe acţiuni; b) contractul de gaj care însoţeşte un
contract bancar; c) contractul de depozit pentru cauză de comerţ; d) întreprinderea de
furnituri.
5. Contractul de comision este : a) o faptă de comerţ obiectivă; b) o convenţie prin care
comitentul împuterniceşte pe comisionar să încheie acte de comerţ în nume propriu şi pe
seama comisionarului, în schimbul unei remuneraţii (comision); c) o convenţie prin care
comitentul împuterniceşte pe comisionar să încheie acte de comerţ în nume propriu şi pe
seama sa ( adică a comitentului), în schimbul unei remuneraţii (comision); d) o faptă de
comerţ conexă.
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE :
1. Stanciu D. Cărpenaru, „Drept comercial român”, Ed. ALL Beck, Bucureşti, ed.
a-IV-a, 2002, p.25-62.
2. Ion Turcu, „Teoria şi practica dreptului comercial român”, I., Ed. „Lumina Lex”,
Bucureşti, 1998, p.41-190.
3. Codul comercial, actualizat 1.12.2003, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2003; art.3, 4,
5, 6, 56.
23
4. Stelian Ionescu, Laurenţiu Preuţescu, „Codul comercial adnotat”, Bucureşti,
1933; art.3, 4, 5, 6, 56.
5. I. N. Finţescu, „Curs de drept comercial”, vol.I, Bucureşti, 1929, p.32 şi urm.
6. I. L. Georgescu, „Drept comercial român”, vol.I, Ed. „Socec”, Bucureşti, 1946,
p.164 şi urm.
7. Stanciu D. Cărpenaru, „Faptele de comerţ în dreptul comercial român”, în
revista „Dreptul” nr.10-11/1991, p.8.
8. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, „Drept comercial”, Ed.
„Oscar Print”, Bucureşti, 2002, ed.a-III-a, p.42-57.
9. Y. Guyon, „Droit des affaires”,tome 1, 8eme edition, „Economica”, Paris, 1994,
p.49-52.
10. D. Clocotici, „Actele şi faptele de comerţ”, în revista „Dreptul” nr.7/1995, p.23.
11. M. A. Dumitrescu, „Codul comercial adnotat”, vol.I, Ed. „Cugetarea”, Bucureşti,
1926, p,.234.
12. Victor Dan Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, „Actul de comerţ într-o economie de
Modulul IV
COMERCIANŢII. SOCIETĂŢILE
COMERCIALE
CONCEPTE DE BAZĂ:
• Unitatea de curs 1: Comercianţii-noţiune, categorii, definiţie; tipuri de
comercianţi; definirea comercianţilor.
• Unitatea de curs 2: Dobândirea calităţii de comerciant. Obligaţiile profesionale ale
comercianţilor. Comerciantul persoană fizică. Comerciantul persoană juridică.
Dovada calităţii de comerciant. Statutul juridic al comerciantului.
• Unitatea de curs 3 : Societăţile comerciale. Definirea societăţilor comerciale.
Evoluţie şi istoric. Caracteristici. Constituirea societăţilor comerciale. Funcţionarea
societăţilor comerciale. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale.
• Unitatea de curs 4 : Formele societăţilor comerciale. Societatea în nume colectiv.
Societatea în comandită simplă. Societatea pe acţiuni. Societatea în comandită pe
acţiuni. Societatea cu răspundere limitată.
• Unitatea de curs 5 : Structuri societare europene : Grupul de Interes Economic.
Grupul European de Interes Economic. Societas Europea.
OBIECTIVE URMĂRITE:
24
1) Să explice şi să dezvolte tematica participanţilor la comerţ sub cele două forme
principale: comercianţi şi necomercianţi.
2) Să explice condiţiile care trebuie îndeplinite pentru dobândirea calităţii de
comerciant.
3) Să evoce obligaţiile profesionale ale comercianţilor prevăzute în legislaţia
comercială.
4) Să definească societăţile comerciale şi să explice locul lor în economie.
5) Să indice paşii necesari constituirii unei societăţi comerciale.
6) Să ofere o privire generală privind modul de funcţionare a societăţilor
comerciale.
7) Să explice lichidarea şi dizolvarea societăţilor comerciale.
8) Să oferă o privire generală asupra celor cinci de societăţi comerciale.
9) Să explice particularităţile şi modul de funcţionare a SNC, SCS, SA, SCA şi
SRL.
10) Să expună reglementările europene în domeniul societăţilor comerciale şi
aplicaţiile lor practice în legislaţia României, anume Grupul European de
Interes Economic şi Grupul de Interes Economic.
REZULTATE AŞTEPTATE
Modulul dedicat „Comercianţilor” abordează două probleme de importanţă
capitală pentru economia de piaţă : participarea individuală, ocazională sau curentă la
activitatea comercială şi participarea colectivă în cadrul societăţilor comerciale sau altor
entităţi juridice. De aceea, studenţii trebuie să-şi însuşească foarte bine categoriile
comercianţilor, condiţiile dobândirii calităţii de comerciant, tipurile de societăţi comerciale
existente în România, modul lor de funcţionare, dar şi elemetele de drept societar
comunitar preluate în legislaţia naţională.
UNITATEA DE CURS 1
25
Sfera participanţilor la comerţ cuprinde :
• comercianţii - persoane fizice comerciante şi persoane juridice
comerciante
• necomercianţii - persoane fizice şi persoane juridice.
Categoria participanţilor la comerţ rezultă chiar din C.com. care are la bază sistemul
obiectiv de reglementare conform căruia legea comercială se aplică actelor şi faptelor
comerciale desemnate de lege ca fapte de comerţ obiective – art.3 C.com., indiferent
dacă persoana are sau nu calitatea de comerciant.
Dacă persoana necomerciantă efectuează fapte de comerţ obiective în mod izolat,
accidental – ipoteză legală prevăzută de art.9 C.com. – operaţiunea, actul sau raportul
juridic respectiv va fi supus legii comerciale, dar persoana nu va dobândi calitatea de
comerciant.
Dacă actul juridic încheiat între un necomerciant şi un comerciant este o faptă de comerţ
numai pentru una dintre părţi ( pentru comerciant ) – ipoteză legală prevăzută de art.56
C.com. – actul juridic va fi supus legii comerciale dar persoana necomerciantă pentru
care actul este civil îşi va păstra statutul de necomerciant.
Dacă efectuarea actelor şi faptelor de comerţ are un caracter repetat, sistematic,
deci, profesional, persoana devine comerciant – conform art.7 C.com.
Din momentul dobândirii calităţii de comerciant, toate actele şi operaţiunile efectuate
sunt prezumate conform art.4 C.com. ca fiind comerciale.
Prin urmare, subiectele raportului juridic comercial pot fi comercianţii şi necomercianţii
participanţi la activitatea comercială. De regulă, însă, activitatea comercială este
realizată de către comercianţi.
Noţiunea de comerciant este precizată în art.7 C.com. care califică anumite persoane ca
fiind comercianţi şi dispune : „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având
comerţul ca o profesie obişnuită şi societăţile comerciale”. Precizarea noţiunii de
comerciant trebuie să ţină seama şi de alte prevederi legale incidente :
✔ conform art.1 al.2 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului, rep. în
1998, cu modificările şi completările ulterioare, „comercianţii sunt persoanele
fizice şi asociaţiile familiale care efectuează în mod obişnuit acte de comerţ,
societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile
autonome şi organizaţiile cooperatiste”.
Definiţia comerciantului :
C.com. nu a definit noţiunea de comerciant însă a precizat persoanele care au
calitatea de comerciant.
Pornind de la prevederile legale, în doctrină, comerciantul este definit ca orice
persoană fizică sau juridică care desfăşoară activitate comercială, adică efectuează fapte
de comerţ cu caracter profesional. (St. D. Cărpenaru, op. cit, 2002, p.64). În limbajul
economic şi în limbajul uzual, noţiunea de comerciant este folosită pentru a desemna
persoanele care realizează activitatea de circulaţie sau distribuţie a mărfurilor, adică în
limbajul arhaic negustorii. Noţiunea generică utilizată, în limbajul curent, este aceea de
„agenţi economici”, „întreprinzători” sau „operatori economici”.
Întreprinzătorul a fost definit de fosta Legea nr.133/1999 privind întreprinderile
mici şi mijlocii, în prezent abrogată prin Legea nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării
26
şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, ca fiind „ o persoană fizică autorizată sau
o persoană juridică care, în mod individual sau în asociere cu alte persoane fizice
autorizate sau cu persoane juridice organizează o societate comercială - denumită
întreprindere – în vederea desăşurării unor fapte şi acte de comerţ...” (art.2)
Noţiunea generică de comerciant desemnează, prin urmare, orice persoană
fizică sau juridică care desfăşoară în mod profesional o activitate comercială indiferent
de obiectul acesteia, care se poate referi atât la activitatea de producţie cât şi la
activitatea de circulaţie sau distribuţie a mărfurilor.
I.L.Georgescu afirma : „ comerciantul este cel mai de seamă actor al vieţii economice şi
juridice” („Comerciantul” în RDC nr.5/1995, p.6)
Definirea noţiunii de comerciant nu are doar un scop didactic ci prezintă şi un
interes practic deoarece calitatea de comerciant implică un statut juridic disctinct şi
deosebit de cel al necomercianţilor. (Stanciu D. Cărpenaru, op.cit., p.64).
✔ Statutul juridic distinct al comercianţilor :
- particularizează profesia comercială ca o profesie distinctă;
- conturează drepturile şi obligaţiile specifice profesionale:
- identifică regulile speciale care guvernează activitatea comercială.
1. Categoria necomercianţilor
Categoria necomercianţilor grupează :
a.- grupa persoanelor fizice necomerciante – persoanele fizice care au capacitate
deplină de exerciţiu pot participa la efectuarea unor fapte de comerţ obiective alături de
comercianţi dacă le exercită ;
• cu caracter izolat – în condiţiile art.9 C.com. sau
• cu caracter accesoriu profesiunii liberale pe care o efectuează ( medicii
cu cabinete private, institutorii din şcoli private).
Exemplificăm această grupă cu :
• administratorii sau prepuşii societăţilor comerciale (notă : societatea
comercială are calitatea de comerciant)
• asociaţii / acţionarii din societăţile comerciale;
• comis voiajorii (I.Turcu, op.cit, I, p.193).
b.- grupa persoanelor juridice necomerciante include :
• persoanele juridice de drept privat – de exemplu, asociaţiile şi
fundaţiile înfiinţate conform O.G. nr.26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile
care pot participa la activitatea comercială, în principal, în următoarele
modalităţi :
- efectuând fapte şi acte de comerţ izolate sau accesorii sau ca partener al unui
comerciant la efectuarea unui act de comerţ ori
- înfiinţând o societate comercială în legătură cu scopul principal al persoanei juridice.
• persoanele juridice de drept public – cum sunt, de exemplu, statul,
judeţul sau comuna pot interveni în activitatea comercială prin organele şi
instituţiile prevăzute de lege, dar acestea nu pot dobândi – potrivit legii -
27
calitatea de comerciant : art.8 C.com. dispune în termeni imperativi că
„ Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi”.
Cu titlu exemplificativ, arătăm că statul poate deţine monopolul asupra unor activităţi
economice având dreptul de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital
de stat şi privat, inclusiv comercianţi individuali, la unele activităţi economice şi
condiţiile de exercitare a acestora.
Astfel, constituie monopol de stat conform Legii nr.31/1996 privind regimul
monopolului de stat (M.OF. nr.96/13.05.1996) :
a.-fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor, explozibililor;
b.-producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin
substanţe stupefiante;
c.- extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase
şi a pietrelor preţioase;
d.- producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
e.- fabricarea şi importul în vederea comercializării în condiţii de calitate, a
alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate;
f.- fabricarea şui importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a
produselor din tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;
g.- organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
h.- organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
Administrarea monopolurilor de stat se face de către Ministerul Finanaţelor Publice iar
exploatarea acestora se face de către agenţii economici pe bază de licenţe eliberate de
Ministerul Finanţelor Publice sau, după caz, de Banca Naţională a României.
Nu constituie monopol de stat fabricarea băturilor alcoolice în gospodăriile personale
pentru consum propriu.
Judeţul - prin Consiliul judeţean - exercită în domeniul activităţii comerciale
atribuţii prevăzute de Legea administraţiei publice locale şi, de asemenea,
exercită drepturile ce revin statului în calitate de acţionar al societăţilor
comerciale constituite prin reorganizarea regiilor autonome de interes local
conform O.U.G.nr.30/1997.
Comuna - prin Consiliul local - deţine importante prerogative în domeniul
economic, respectiv în sfera activităţii comerciale, conform Legii administraţiei
publice locale nr.189/2001 printre care şi participarea la societăţi comerciale şi
asocierea cu agenţi economici în scopul realizării şi exploatării unor lucrări de
interes comun ori exercitarea drepturilor ce îi revin statului în calitate de acţionar
al societăţilor comerciale constituite prin reorganizarea regiilor autonome de
interes local, în conformitate cu O.U.G.nr.30/1997 (în acest sens, a se vedea, Ion
Turcu, op. cit., I, p.195-196)
28
Potrivit legislaţiei comerciale actuale, categoria comercianţilor este mai cuprinzătoare
deoarece include pe lângă persoanele fizice comerciante şi societăţi comerciale şi alte
persoane juridice sau entităţi prevăzute de art.1 al.2 Legea nr.26/1990, cum sunt :
- regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste;
- societăţi naţionale şi companii naţionale;
- asociaţiile familiale înfiinţate conform Legii nr.300/2004 (fosta lege 507/2002 a
fost abrogată prin efectul actualei legi).
La aceste categorii se mai adaugă şi grupurile de interes economic - G.I.E. care se pot
înfiinţa în condiţiile reglementate de Legea nr.161/2003 (art.118 şi urm. din Titlul V. al
legii).
Concluzionând, categoria comercianţilor include :
a.- comercianţii persoane fizice :
- persoanele fizice care efectuează fapte de comerţ în mod individual sau
independent, cu titlu profesional, în condiţiile legii şi în nume propriu;
- persoanele fizice care desfăşoară activităţi comerciale în cadrul unei asociaţii în
participaţie constituită potrivit art.251 C.com. au calitatea de comerciant
dobândită, în condiţiile legii, anterior acestei asocieri;
- persoana fizică din iniţiativa căreia se înfiinţează asociaţia familială constituită
în condiţiile Legii nr.300/2004;
- persoana fizică ce are calitatea de agent comercial permanent şi acţionează în
calitate de intermediar independent în condiţiile Legii nr.509/2002 privind
agenţii comerciali permanenţi.
29
○ depunerea autorizaţiei în copie certificată la O.R.C. în termen 3 zile de la
emiterea autorizaţiei;
○ transmiterea către organele fiscale competente, pentru evidenţa fiscală, a
datei comunicării certificatului de înregistrare către comerciant;
○ notificarea faptului eliberării autorizaţiei şi a certificatului de înregistrare
a comerciantului către institutţiile abilitate să suptavegheze respectarea
legislaţiei specifice în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei
mediului, protecţiei muncii şi apărării împotriva incendiilor;
- Oficiul registrului comerţului are obligaţia să emită şi să transmită către primărie,
certificatul de înregistrare în registrul comerţului, în termen de 7 zile lucrătoare de la
primirea documentelor transmise de primărie.
Reguli specifice :
• au dreptul să posede o singură autorizaţie şi să desfăşoare numai
activităţile prevăzute în autorizaţie;
• în principiu pot fi autorizate să desfăşoare activităţi
economice în toate domeniile, meseriile şi ocupaţiile prevăzute de CAEN,
cu excepţia celor stabilite sau interzise prin legi speciale cum sunt cele
exercitate în baza unor legi speciale : de exemplu, profesia de avocat –
Legea nr.51/1995 cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea
nr. 255/2004; consilier juridic - Legea nr.514/2003; cadru didactic –
Legea 128/1997; arhitect – Legea 184/2001; asistent medical – Legea
461/2001; consultant fiscal – O.G.nr.71/2001; executor judecătoresc –
Legea 188/2000; farmacist – Legea nr.81/1997; notar public – Legea
36/1995; pompier – Legea nr.121/1996; traducător autorizat – Legea
nr.178/1997.
30
c.5.- Organizaţiile cooperatiste – fac parte din categoria comercianţilor şi au fost
constituite pe baza legii lor organice, prin :
- Decretul-Lege nr.66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
meşteşugăreşti – M.OF. nr. 23/9.02.1990;
- Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum –
M.OF. nr.252/18.10.1996;
- O.U.G. nr.97/2000 privind organizarea cooperaţiei de credit – M.OF. nr.
330/14.07.2000.
Decretul lege nr.66/1990 şi legea nr.109/1996 au fost abrogate prin Legea
nr.1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, organizaţiile cooperatiste
parcurgând - în prezent - un proces de reorganizare şi transformare în forma juridică de
societăţi cooperative. Sunt exceptate cooperativele de credit care rămân supuse legii
speciale adică prevederilor din O.U.G. nr.99/2006 cu modificările şi completările
ulterioare.
c.6.- Societăţile cooperative – sunt comercianţi persoane juridice care se
înfiinţează cu respectarea reglementărilor din Legea nr.1/2005 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei;
c.7.- Grupurile de interes economic – G.I.E. – pot fi organizate în condiţiile
Legii nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei - Titlul V. art.118 – art.238.
➢ GIE - reprezintă o asociere între 2 sau mai multe persoane fizice sau
juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, numărul acestora
neputând fi mai mare de 20.
➢ Activitatea G.I.E. trebuie să se raporteze la activitatea economică a
membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.
Unitate de curs 2
Dobândirea calităţii de comerciant.
Obligaţiile profesionale
-Sinteze-
31
Definiţie: comerciantul persoană fizică este persoana - cetăţean român sau
cetăţean al statelor membre ale Uniunii Europene ori aparţinând spaţiului economic
european - care are capacitatea juridică prevăzută de lege şi efectuează în mod obişnuit
cu titlu de profesie fapte de comerţ, în nume propiu şi pe riscul său, având o răspundere
nelimitată pentru obligaţiile asumate în această calitate. Comerciantul persoană fizică
trebuie să obţină, în prealabil, autorizaţia prevăzută de lege şi certificatul de înregistrare
în registrul comerţului.
Determinarea condiţiilor dobândirii calităţii de comerciant de către persoana fizică
presupune coroborarea mai multor texte legale : art.7 C.com., art.1 Legea nr.26/1990,
disp. Legii nr.300/2004, disp. Legii nr.509/2002.
În doctrina clasică, au fost evidenţiate, în principal, 3 condiţii :
• persoana fizică să efectueze fapte de comerţ obiective din categoria celor
prevăzute de art.3 C.com.; săvârşirea faptelor de comerţ obiective trebuie
să fie efectivă, asumată juridic şi licită.
Caracterul efectiv – semnifică faptul că efectuarea faptelor de comerţ nu trebuie să fie o
simplă intenţie ci să constea într-o acţiune materială, concretă.
Caracterul licit – semnifică faptul că efectuarea faptelor de comerţ nu trebuie să fie
contrară legii şi ordinii publice ori regulilor de convieţuire socială.
Asumarea juridică – trebuie înţeleasă în sensul că persoana fizică trebuie să-şi asume
răspunderea pentru consecinţele actelor încheiate direct sau indirect (prin reprezentant).
• efectuarea de fapte de comerţ obiective trebuie să aibă caracter
profesional adică să constituie o ocupaţie permanentă, obişnuită,
sistematică, iar nu accidentală.
Art.9 C.com. dispune că „ Orice persoană care într-un chip accidental face o operaţiune
de comerţ nu poate fi considerată ca comerciant ; ea este însă supusă legilor şi
jurisdicţiei comerciale pentru toate contestaţiile ce se pot ridica din această operaţiune”.
Condiţia caracterului profesional este îndeplinită dacă sunt întrunite două elemente
cumulative : a.) un element de fapt – ce constă în exerciţiul sistematic şi repetat al unor
fapte de comerţ ; b.) un element subiectiv – ce constă în intenţia de a deveni comerciant.
Condiţia caracterului profesional al activităţii nu presupune ca activitatea comercială să
fie o activitate exclusivă şi nici o activitate principală. Activitatea comerciantului nu
trebuie să constea într-o efectuare a faptelor de comerţ accidentală, izolată. O condiţie
implicită este ca efectuarea faptelor de comerţ obiective să se realizeze în scop de câştig,
pentru obţinerera de profit.
• efectuarea faptelor de comerţ obiective trebuie să se facă în nume
propriu, adică independent şi pe riscul său.
În doctrina clasică s-a subliniat că această condiţie asigură delimitarea comerciantului -
persoană fizică de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea sa :
- comerciantul – persoană fizică efectuează fapte de comerţ angajând numele şi
patrimoniul său în raporturile cu terţii. Auxiliarii – sunt persoane care reprezintă
comerciantul sau facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale şi astfel efectuează
fapte de comerţ în mod obişnuit (profesional) dar în numele şi pe seama
comerciantului .
Exemplificăm cu :
32
- prepusul însărcinat cu comerţul patronului său în locul unde acesta se exercită sau în alt
loc – art.392 C.com.
- comişii pt negoţ însărcinaţi să vândă mărfurile în interiorul localuluiu unde se exercită
comerţul – art.404 C.com.
- comişii călători pentru negoţ care îl reprezintă pe comerciant fiind însărcinaţi cu
exercitarea comerţului în alte localităţi – art.402 C.com.
Calitatea de comerciant aparţine comerciantului care le-a dat împuternicirea.
Nu au calitatea de comerciant :
- administratorii societăţilor comerciale deoarece aceştia încheie actele şi operaţiunile
comerciale în numele şi pe seama societăţii comerciale;
- asociaţii şi acţionarii societăţilor comerciale;
- meseriaşul care se limitează la exerciţiul meseriei;
- persoanele care exercită profesiuni liberale – medicii, avocaţii, notarii publici,
arhitecţii;
- agricultorii – art.5 C.com.
În doctrina din ultimii ani, condiţiile dobândirii calităţii de comerciant de către
persoana fizică sunt grupate în 2 categorii :
a.- condiţii referitoare la persoana comerciantului – adică cele privind capacitatea
juridică prevăzută de lege cu cele 2 componente : capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu;
b.- condiţii referitoare la activitate – care implică :
- dovada calificării necesare pentru desfăşurarea activităţii
- obţinerea autorizaţiei administrative prevăzute de lege (Legea nr.300/ 2004) şi a
certificatului de înregistrare la registrul comerţului.
Condiţiile trebuie îndeplinite cumulativ.
Doctrina comercială cuprinde şi alte puncte de vedere.
În ceea ce ne priveşte, considerăm pentru dobândirea statutului de comerciant de
către persoana fizică este necesară îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă:
exercitarea faptelor de comerţ din categoria celor prevăzute de art.3 C.com., cu
titlu profesional şi în nume propriu (în mod independent şi pe pe riscul persoanei
în cauză);
capacitatea juridică civilă a personei fizice (condiţie implicită);
obţinerea autorizaţiei pentru desfăşurarea de activităţi economice, emisă de către
primarul localităţii de domiciliu/reşedinţă sau al localităţii în a cărei rază
teritorială se prestează serviciile, în condiţiile Legii nr.300/2004;
obţinerea certificatului de înregistrare în registrul comerţului, în condiţiile
reglementate de capitoul III, art.16 din Legea nr.300/2004 şi de dispoziţiile Legii
nr.26/1990 privind registrul comerţului.
33
a.- societăţile comerciale – se înfiinţează cu unica finalitate de a desfăşura o
activitate comercială care este însăşi raţiunea existenţei societăţii comerciale;
- societatea este comercială numai dacă obiectul de activitate prevăzut în actul
constituitv este comercial, mai exact, constă în efectuarea de fapte de comerţ obiective;
- societatea comercială dobândeşte calitatea de comerciant „ab origine” adică
prin chiar constituirea ei independent de efectuarea vreunei fapte de comerţ (spre
deosebire de comerciantul - persoană fizică ce trebuie să exercite comerţul cu caracter
profesional);
b.- regiile autonome – dobândesc calitatea de comerciant din momentul înfiinţării
prin hotărârea Guvernului sau prin decizia organului administraţiei publice locale;
c.- societăţile cooperative – dobândesc calitatea de comerciant de la data
înfiinţării lor, în condiţiile legii;
d.- G.I.E. – dobândesc calitatea de comerciant dacă membrii grupului decid
asupra acestei forme de organizare şi funcţionare şi înfiinţează grupul în condiţiile Legii
nr.161/2003;
e.- companiile şi societăţile naţionale – dobândesc calitatea de comerciant prin
reorganizarea fostelor regii autonome în condiţiile O.U.G. nr.30/1997.
34
b.- pentru comerciantul persoană juridică – societate comercială, regie autonomă,
societate naţională, companie naţională, organizaţie cooperatistă, GIE – proba calităţii de
comerciant se face prin dovada constituirii societăţii / entităţii juridice în condiţiile
prevăzute de lege, adică prin copia certificată de pe înregistrarea în Registrul
comerţului.
35
Capacitatea juridică se manifestă, în dreptul civil, prin două componente : capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
• Capacitatea de folosinţă – constă în aptitudinea generală şi abstractă a oricărei
persoane fizice şi juridice de a dobândi drepturi subiective şi de a-şi asuma
obligaţii, de a deveni subiect de drept în cadrul unor raporturi juridice concrete.
• Capacitatea de exerciţiu – constâ în aptitudinea persoanei fizice şi juridice de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice.
Persoana fizică pentru a deveni comerciant trebuie să aibă capacitate deplină de
exerciţiu (se dobândeşte la 18 ani).
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe la naşterea acesteia şi încetează la
moartea persoanei; este generală întrucât se referă la toate drepturile şi obligaţiile
recunoscute persoanelor fizice pentru a-şi satisface interesele personale, materiale,
profesionale, culturale.
Capaciatea de exerciţiu a persoanei fizice este :
• deplină – de la împlinirea vârstei de 18 ani;
• restrânsă – între limitele de vârsă cuprinse între 14 -18 ani;
• până la 14 ani nu are capacitate de exerciţiu.
Considerăm că această condiţie este o condiţie de fond alături de condiţiile privind
modul de desfăşurare a faptelor de comerţ precizate în doctrima clasică ( efectuarea de
fapte de comerţ obiective, în nume propriu şi cu titlu profesional).
Incapacităţile
Nu au capacitatea de a dobândi calitatea de comerciant : minorul şi persoana pusă sub
interdicţie din cauza alienaţiei ori a debilităţii mintale deoarece nu are discernîmânt.
a.1.- Minorul – este persoana fără capacitate de exrciţiu până la 14 ani sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă între 14 -18 ani.
Nu poate dobândi calitatea de comerciant – această incapacitate fiind un mijloc de protecţie
a minorului. În concepţia C.com. incapacitatea minorului priveşte începerea comerţului
dat fiind faptul că legea permite continuarea comerţului în numele minorului prin
reprezentantul legal – părinte sau tutore (art.13 C.com.).
Astfel, dacă minorul dobândeşte pe cale succesorală un fond de comerţ, se poate continua
comerţul în numele minorului de către părinţi sau tutore, cu autorizarea instanţei,
publicarea în Monitorul Oficial şi înregistrarea în registrul comerţului.
a.2.- Persoana pusă sub interdicţie – din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale –
este o persoană lipsită de discernământ.
Aceasta nu poate dobândi calitatea de comerciant. Si în acest caz, incapacitatea instituită de
lege reprezintă tot o măsură de protecţie a persoanei în cauză
Conform art.14 C.com. persoana pusă sub interdicţie nu poate fi comerciant şi nici nu poate
continua activitatea comercială nici chiar prin reprezentantul legal. În cazul în care
persoana va dobândi prin succesiune un fond de comerţ acesta va fi supus lichidării (boala
psihică a persoanei fiind, de regulă, ireversibilă se presupune că nu va putea desfăşura nici
în viitor o activitate comercială).
36
Astfel, societatea comercială dobândeşte calitatea de comerciant „ab origine” adică
prin faptul constituirii ca societate comercială cu respectarea condiţiilor legale, independent
de efectuarea, în concret, a vreunei fapte de comerţ, deoarece scopul şi obiectul de
activitate al unei societăţi comerciale – precizat în actul constitutiv - constă în efectuarea
faptelor de comerţ.
În doctrină, această caracteristică a fost exprimată prin formularea sugestivă :
persoanele fizice ”devin comercianţi” iar persoanele juridice „se nasc comercianţi” (Stanciu
D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, p.74).
Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice începe din momentul înfiinţării lor
valabile şi încetează o dată cu încetarea persoanei juridice însăşi ( conform dreptului
comun, prin comasare, divizare, sau dizolvare – art.40 Decretul nr.31/1954). Capacitatea de
folosinţă a persoanei juridice nu este generală (se diferenţiază de capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice) ci este limitată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă exprimat
de art.34 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice
conform căruia : „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund
scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este
făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
Capaciatea de exerciţiu a persoanei juridice - nu diferă de capacitatea de folosinţă a
acesteia şi se concretizează în faptul că poate încheia acte juridice, prin organele sale, din
momentul înfiinţării şi până la încetarea existenţei sale.
Incompatibilităţile
Se referă la situaţia persoanelor care exercită anumite funcţii sau profesii legate de
interesele generale ale societăţii. Exercitarea activităţii comerciale de către aceste persoane
este interzisă de lege pentru motive referitoare la conflictul de interese între calitatea
oficială şi rigorile acesteia, pe de-o parte, şi statutul de comerciant, pe de altă parte.
Sancţiunile care pot interveni în caz de nerespectare a incompatibilităţii sunt, după caz,
disciplinare sau profesionale, cum ar fi, cu titlu exemplificativ : destituirea din funcţie,
excluderea din organizaţia profesională.
Funcţiile vizate de starea de incompatibilitate sunt cele exercitate de : magistraţi,
parlamentari, funcţionarii publici, primari, preşedinţii consiliilor judeţene, militari,
diplomaţi, clerici, precum şi persoanele care exercită profesiuni liberale cum sunt - avocaţii,
notarii publici, medicii, arhitecţii.
Decăderile
Se referă la situaţia persoanelor a căror reputaţie a fost atinsă ca urmare a săvârşirii unor
fapte ilicite care le fac nedemne să exercite profesia comercială.
De exemplu, persoanele comerciante care au fost condamnate penal pentru fapte prevăzute
de Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale
ilicite, dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească în acest sens, rămasă definitivă şi
irevocabilă, fiind înscrisă ca menţiune şi în registrul comerţului.
37
Interdicţiile
Se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului privat deoarece fie sunt
monopol de stat (de exemplu, prospectarea şi extracţia cărbunelui, minereurilor feroase;
fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor, explozibililor, etc.), fie sunt
activităţi calificate de lege ca infracţiuni (de exemplu, fabricarea ori comercializarea de
droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament de către persoane neautorizate în
acest scop).
38
- Legea contabilităţii nr.82/1991, rep. în 2005, cu modificările şi completările
ulterioare, prevede obligaţia conducerii următoarelor registre : registrul jurnal,
registrul inventar şi registrul Cartea mare.
• desfăşurarea activităţii comerciale cu respectarea concurenţei loiale :
- libertatea concurenţei constituie o componentă a economiei de piaţă şi este
consacrată în art.135 lit.a) Constituţie;
- dreptul la concurenţă este recunoscut oricărui comerciant şi trebuie exercitat : cu
bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite în activitatea comercială şi cu respectarea legii.
- limitele manifestării liberei concurenţe - sunt stabilite prin legi speciale care
determină şi consecinţele şi sancţiunile aplicabile în caz de încălcare a acestora : de
exemplu, Legea concurenţei nr.21/1996.
In principal, legea apără libera concurenţă pe două direcţii de acţiune : prin interzicerea
practicilor anticoncurenţiale de tip monopolist (Legea concurenţei nr.21/1996) şi prin
interzicerea concurenţei neloiale (Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale).
Unitate de curs 3
Societăţile comerciale
- Sinteze -
40
capital integral de stat sunt reglementate de legea nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice ca regii autonome şi societăţi comerciale.
Societatea urmăreşte, de cele mai multe ori, organizarea activităţii de întreprindere , privită
ca obiect al activităţii sociale. Deşi nu toate întreprinderile sunt organizate în cadrul
societăţilor, acestea din urmă conferă întreprinderilor haina juridică în care îşi desfăşoară
activitatea.
În legislaţia noastră întreprinderea a fost definită ca fiind “orice formă de organizare a unei
activităţi economice autonomă patrimonial şi autorizată potrivit reglementărilor în vigoare
să facă şi fapte de comerţ , în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale
respectiv prestări de servicii din vânzarea acestora pe piaţă în condiţii de concurenţă”.
Pentru constiturea unei societăţi comerciale este necesar astfel încheierea unui
contract de societate (cu excepţia Societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic). Scopul
constituirii unei societăţi comerciale este efectuarea de fapte de comerţ şi realizarea de
profit. Societăţile comerciale se organizează ca persoane juridice beneficiind de
personalitate juridică şi beneficiind de date de identificare comerciale şi fiscale proprii.
Societatea comercială poate fi definită ca fiind „ o grupare de persoane constituită
pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii
se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în
scopul realizării şi împărţirii beneficiilor realizate.
Art. 2 din legea nr. 31/1990 stipulează că societăţile comerciale se vor constitui în una din
următoarele forme:
a) societate în nume colectiv
b) societate în comandită simplă
c) societate pe acţiuni
d) societate în comandită pe acţiuni
e) societate cu răspundere limitată.
Având în vedere caracterul limitativ al textului art. 2, putem concluziona că orice societate
comercială care doreşte să funcţioneze în România trebuie să se organizeze în una din
cele cinci forme. Se interzice preluarea caracteristicilor de la mai multe societăţi şi
formarea uneia noi sui-generis.
În funcţie de prevalenţa factorului subiectiv faţă de cel obiectiv societăţile comerciale
se clasifică în societăţi de persoane (societatea în nume colectiv), societăţi de capitaluri
(societatea pe acţiuni) şi intermediare (celelalte forme). Consecinţele practice ale unei
asemenea distincţii sunt următoarele:
În timp ce societăţile de persoane cuprind un număr redus de asociaţi, societăţile de
capitaluri au un număr de acţionari nelimitat de lege. Aportul la capitalul unei societăţi de
persoane poate consta şi în creanţe, dar un asemenea aport nu poate fi adus la o societate
pe acţiuni prin subscripţie publică, nici la o societate în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată (art. 16 alin 3). Societăţile de persoane se dizolvă şi pentru motive
legate de situaţia personală a asociaţiilor cum sunt retragerea , excluderea , moartea sau
falimentul ori incapacitatea unuia din asociaţi când datorită acestor cauze numărul
asociaţiilor s-a redus la unul singur (art. 229 alin 1), dar în cazul societăţilor de capitaluri
asemenea situaţii nu sunt determinante pentru existenţa lor.
41
În funcţie de structura capitalului social care reflectă aporturile asociaţiilor societăţile
comerciale pot fi : societăţi pe acţiuni (societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe
acţiuni), societăţi cu părţi de interes (societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă) sau cu părţi sociale (societatea cu răspundere limitată).
Deosebirea fundamentală între acţiuni şi părţile de interes sau părţile sociale constă în
regimul juridic al înstrăinării lor. De regulă, părţile de interes se transmit în condiţii mai
restrictive decât acţiunile care dacă sunt nominative au un regim de transfer specific.
Criteriul întinderii răspunderii asociaţiilor pentru datoriile sociale este criteriul cu
ajutorul căruia se deosebesc societăţile în care asociaţii au o răspundere limitată pentru
obligaţiile sociale (societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată) de societăţile
în care asociaţii au o răspundere nelimitată pentru obligaţiile sociale (societatea în nume
colectiv). O categorie intermediară este reprezentată de societatea în comandită simplă şi
societatea în comandită pe acţiuni. Comanditaţii răspund nemărginit (şi solidar, dacă sunt
doi sau mai mulţi) pentru obligaţiile societăţii, la fel ca asociaţii societăţii în nume colectiv
iar comanditarii au o răspundere limitată pentru bligaţiile sociale (aceştia răspund la fel ca
şi acţionarii).
Declaraţia pe proprie răspundere este documentul din care rezultă că fiecare declarant
îndeplineşte condiţiile legale pentru deţinerea şi exercitarea calităţii pe care o are în
societatea comercială.
Declaraţia pe proprie răspundere trebuie dată de:
persoanele fizice care desfăşoară activităţi independente;
fondatori;
administratori;
reprezentantul permanent - persoana fizică - desemnat prin contractul de
administrare a unei societăţi comerciale;
cenzori.
Declaraţia pe proprie răspundere poate avea una din urmatoarele forme:
forma autentificată de notarul public;
declaraţie tip, semnată în faţa judecatorului delegat sau în faţa directorului Oficiului
Registrului Comerţului al municipiului Bucureşti;
atestată de avocat, în condiţiile Legii nr. 51/1995;
inclusă în actul constitutiv sau modificator autentic.
Actul constitutiv
Există mai multe tipuri de act constitutiv:
44
contract de societate şi statut încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv sau
contract de societate pentru societatea în nume colectiv, în comandită simplă;
contract de societate şi statut pentru societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu
răspundere limitată;
statut, pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.
Comerciantul persoană fizica sau membrii unei asociatii familiale trebuie să depună la
dosarul de înregistrare acte din care să rezulte activitatea comercială anterioară sau, în
lipsa acestora, actul privind nivelul studiilor absolvite. Aceste acte se depun în copii
certificate de către comerciant sau de referentul Biroului unic.
45
Specimenul de semnatură
Aşa cum am menţionat anterior organele de conducere ale societăţii se pot împărţi în
organe de deliberare şi decizie (adunarea asociaţilor sau a acţionarilor), organe de
administrare şi execuţie (administratorii şi, după caz, în societăţile pe acţiuni –
administratorii, respectiv directoratul sau consiliul de supraveghere în raport de
sistemul unitar sau dualist pentru care a optat societatea pe acţiuni) şi organe de
control al gestiunii societăţii (cenzorii sau, după caz, auditorul financiar). Vom
analiza în cele ce urmează cele trei tipuri de organe şi reglementările legale
aplicabile.
46
Organele de deliberare şi decizie (Adunările generale)
Adunarea Generală este forumul în care acţionarii sau asociaţii, după caz, îşi exercită
drepturile de administrare a societăţii. Ea este chemată să se pronunţe asupra unor
probleme curente de administrare a societăţii cât şi asupra unor probleme speciale sau
excepţionale pentru viaţa societăţii. În funcţie de scopul pentru care este convocată, în
cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni identificăm două feluri de adunări
generale: ordinare şi extraordinare care se desfăşoară după o procedură diferită. Şi în
cazul societăţilor cu răspundere limitată, deşi legea nu prevede nici o distincţie între cele
două adunări, ea stabileşte condiţii de cvorum şi de majoritate diferite în funcţie de
problemele supuse discuţiei asociaţilor.
Adunarea generală este un organ prin care se exprimă voinţa societăţii. Legea
nr.31/1990 şi alte legi speciale nu ierarhizează organele societăţii deci nu se poate afirma
că Adunarea generală este organul suprem în societate. Cu toate acestea, însă, având în
vedere atribuţiile largi pe care le au adunările generale se poate afirma că acestea sunt
“locul în care se exercită puterea supremă în societate”.
Trebuie menţionat că dreptul de participa la Adunarea Generală este conferit de
lege acţionarilor sau asociaţilor, după caz, în virtutea dorinţei lor de a se implica activ în
realizarea “scopului comun” pe care asociaţii sau acţionarii l-au asumat la înfiinţarea
societăţii sau la care s-au raliat ulterior.
În ciuda numărului mare de asociaţi care poate participa la aceste Adunări
Generale trebuie precizat că, fiind lucrări în plen care discută elemente de strategie
internă a societăţii, au caracter secret, deci sunt protejate de sfera drepturilor la viaţă
privată, a inviolabilităţii domiciliului când se desfăşoară la sediul societăţii şi a
dreptului la comunicare.
47
A. Adunările Generale Ordinare
Adunarea Generală Ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult cinci
luni de la încheirea exerciţiului financiar. Ea a fost definită că “orice Adunare generală
care se convoacă pentru alte probleme decât pentru modificarea actelor constitutive”.
Adunarea Generală se desfăşoară la sediul societăţii comerciale şi (sau) la o altă
locaţie anunţată din timp, în conformitate cu prevederile legale. Adunarea poate lua în
discuţie orice problemă aflată pe ordinea de zi, dar este obligată, în conformitate cu art.
111 alin. 2 din legea nr. 31/1990, să ia în discuţie următoarele probleme:
“(2) În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală
este obligată:
a) să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor
prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul de
supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, şi să fixeze dividendul
(conform modificării prin Legea nr.441/2006);
b) să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului
de supraveghere, şi cenzorii (conform modificării prin Legea nr.441/2006);
b1) în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate, să numească şi să
fixeze durata minimă a contractului de audit financiar, precum şi să revoce auditorul
financiar (conform completării introduse prin Legea nr.441/2006);
c) să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor consiliului de
administraţie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, şi cenzorilor, dacă nu a
fost stabilită prin actul constitutiv (conform modificării prin Legea nr.441/2006);
d) să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv a
directoratului (conform modificării prin Legea nr.441/2006);
e) să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate,
pe exerciţiul financiar următor;
f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale
societăţii.”
Art. 112 din legea nr. 31/1990 prevede că, în cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită
pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării ordinare este necesară prezenţa
acţionarilor care să deţină cel puţin 1/4 din numărul total de drepturi de vot, iar
hotărârile să fie luate cu majoritatea voturilor exprimate, dacă în actul constitutiv nu se
prevăd cerinţe mai ridicate de cvorum şi majoritate.
În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite, adunarea decide prin
votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale dacă actul
constitutive nu prevede altfel (art. 192 din legea nr. 31/1990). În cazul societăţilor în
nume colectiv şi a societăţii în comandită simplă deciziile sau hotărârile se iau prin votul
asociaţiilor reprezentând majoritatea absolută a capitalului social. Ne alăturăm părerii
unei părţi a doctrinei care susţine punctul de vedere potrivit căruia excepţia de la regulă
este cazul modificării actului constitutiv.
Majoritatea absolută a capitalului social reprezentat înseamnă jumătate plus unu
din numărul acţiunilor.
48
O a doua şedinţă a Adunării Generale nu se poate ţine în aceeaşi zi cu prima
şedinţă (art. 118 alin. 2 din legea nr. 31/1990). Sancţiunea aplicată actelor adoptate de o
astfel de Adunare Generală, constituită în aceeaşi zi, este nulitatea hotărârii luate.
Scopul principal al Adunării generale este de regulă să decidă asupra
problemelor aflate pe ordinea de zi. În Germania, cu titlu extraordinar, spre deosebire de
România, Adunările generale ordinare pot avea doar caracter informativ. Trebuie
menţionat că şi în România, a existat temei legal pentru desfăşurarea lucrărilor Adunării
Generale prin intermediul mijloacelor de comunicaţii de tip radioconferinţă sau
teleconferinţă, anume art. 1211 din legea nr. 31/1990 introdus prin legea nr. 161/2003.
Alţi autori au considerat că reglementarea actuală este greşit formulată, legiuitorul
instituind de fapt “votul prin corespondenţă”. Deşi argumentele sunt convingătore,
articolul în cauză, fiind stipulat în urma prevederilor legate de exercitarea dreptului la
vot, poate fi luat în considerare, bazându-ne pe textul legal, posibilitatea de a putea
desfăşura Adunarea Generală prin mijloace moderne de comunicaţii (e-mal, chat etc.),
stabilind şi folosind protocoale informatice de securitate care să asigure independenţa
votului şi excluderea oricăror posibilităţi de viciere a consimţământului prin dol sau
violenţă. În acelaşi timp acest tip de vot are menirea de a facilita accesul acţionarului sau
asociatului la dezbaterile contradictorii din Adunare, iar în plus principiul
contradictorialităţii este respectat.
Adunările Generale Extraordinare se întrunesc ori de câte ori este nevoie pentru a
se lua o hotărâre privind modificarea actelor constitutive ale societăţii. Adunarea
Extraordinară poate hotărî, în conformitate cu prevederile art. 113 ale legii 31/1990,
asupra :
49
l) oricărei alte modificări a actului constitutiv sau oricărei alte hotărâri pentru care este
cerută aprobarea adunării generale extraordinare.
Trecerea în competenţa altor organe ale societăţii sau a Adunării generale ordinare, prin
actele constitutive, a acestor prevederi se sancţionează cu considerarea lor ca nescrise.
Art. 114 din legea nr. 31/1990 prevede că exerciţiul atribuţiilor din art. 113 lit. b, c, d şi
f va putea fi delegat consiliului de administraţie, respectiv directoratului, prin actul
constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale extraordinare a acţionarilor. Delegarea
atribuţiilor prevăzute la art. 113 lit. c) nu poate privi domeniul şi activitatea principală a
societăţii. În cazul în care consiliul de administraţie, respectiv directoratul, este
mandatat să îndeplinească măsura prevăzută la art. 113 lit. f), dispoziţiile art. 220 1 se
aplică deciziilor consiliului de administraţie, respectiv celor ale directoratului, în mod
corespunzător (art.114 al. 1 şi 2 din lege).
Condiţiile cvorumului şi majorităţii sunt diferite faţă de cele de la Adunarea
Generală ordinară. În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni pentru validarea
deliberărilor Adunării generale extraordinare, când actul constitutiv nu prevede altfel e
necesară prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin o pătrime din numărul total de
drepturi de vot, la prima convocare, iar la convocările următoare, prezenţa acţionarilor
reprezentând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot. (art.115 al.1 din
legea 31/1990). Conform art.115 al.2 şi 3 din lege hotărârile sunt luate cu majoritatea
voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi. Decizia de modificare a
obiectului principal de activitate al societăţii, de reducere sau majorare a capitalului
social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau de dizolvare a societăţii
se ia cu o majoritate de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii
prezenţi sau reprezentaţi. În actul constitutiv se pot stipula cerinţe de cvorum şi de
majoritate mai mari.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, adunarea generală decide prin votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale cu excepţia cazului în
care actul constitutiv prevede altfel. În conformitate cu prevederile art. 192 alin. 2 din
legea nr. 31/1990, hotărârile privitoare la modificarea actului constitutiv se iau prin votul
tuturor asociaţilor, afară de cazurile când legea sau actul constitutiv dispune altfel. Prin
analogie, aceeaşi regulă se aplică şi societăţii în nume colectiv şi a celei în comandită
simplă.
D. Adunările specializate
Aceste adunări sunt definite de legea nr. 31/1990 în legătură cu societăţile pe acţiuni şi
se referă la reuniunile acţionarilor cu particularităţi. De exemplu, art. 96 reglementează
Adunările speciale ale titularilor de acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot, iar
art. 116 reglementează adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni dintr-o anumită
categorie, în legătură cu care se hotărăşte modificarea drepturilor şi obligaţiilor privind
acţiunile lor.
Procedura desfăşurării Adunărilor generale
a) Convocarea Adunărilor generale
50
Conform Legii nr. 31/1990, competenţa convocării Adunărilor Generale revine
consiliullui de administraţie respectiv directoratului, ori de câte ori este necesar.
Administratorii au obligaţia legală de a convoca Adunarea Generală cel puţin o dată pe
an (art.117 din legea nr. 31/1990) şi ori de câte ori este nevoie. În dreptul german mai
intervine incidentă o cauză de convocare a Adunării Generale cu caracter excepţional,
dar care nu se încadrează în problema actelor constitutive, ci priveşte “Bunăstarea
societăţii”. Astfel, când există divergenţe importante între organele societăţii, se
convoacă Adunarea Generală pentru a decide asupra unei chestiuni de strategie privind
dezvoltarea societăţii. În cazul pasivităţii administratorilor, asociaţii au dreptul de a cere
convocarea Adunării Generale.
În situaţia societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede obligaţia
consiliului de administraţie respectiv a directoratului de a convoca de îndată Adunarea
Generală, la cererea acţionarilor reprezentând – individual sau împreună – cel puţin 5%
din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel şi
dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în atribuţiile adunării (art.119 al.1 din lege).
Într-o astfel de situaţie, Adunarea trebuie convocată în termen de cel mult 30 de zile şi se
va întruni în termen de cel mult 60 de zile de la data primirii cererii.
În cazul în care consiliul de administraţie, respectiv directoratul, nu convoacă adunarea
generală, instanţa de la sediul societăţii, cu citarea consiliului de administraţie, respectiv
a directoratului, va putea autoriza convocarea adunării generale de către acţionarii care
au formulat cererea. Prin aceeaşi încheiere instanţa aprobă ordinea de zi, stabileşte data
de referinţă prevăzută la art. 123 alin. (2), data ţinerii adunării generale şi, dintre
acţionari, persoana care o va prezida. Costurile convocării adunării generale, precum şi
cheltuielile de judecată, dacă instanţa aprobă cererea conform alin. (3), sunt suportate de
societate. (art.119 al.3 şi 4 din lege).
În cazul societăţii cu răspundere limitată, administratorii sunt obligaţi să
convoace adunarea asociaţilor la sediul social, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este
necesar. Legea nr. 31/1990 prevede la art.195 alin (2) posibilitatea ca un asociat sau un
număr de asociaţi care reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea cere
administratorilor convocarea Adunării Generale, arătând scopul acestei convocări.
Convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei
dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată
pentru ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi.
Asociaţii din societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă au deschisă
posibilitatea acţionării în judecată a administratorilor societăţilor în cazurile în care nu se
îndeplinesc obligaţiile privind convocarea.
Convocarea trebuie să cuprindă: data şi locul ţinerii adunării, ordinea de zi cu
precizarea problemelor care urmează a fi dezbătute, textul integral al propunerilor, în
cazul modificării actelor constitutive. Considerăm că alături de aceste elemente,
convocarea trebuie să cuprindă şi condiţiile pentru a putea lua parte la Adunare şi pentru
exercitarea dreptului de vot.
Conform art.117 al.6 şi 7 din lege astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea
nr.441/2006, « (6) Convocarea va cuprinde locul şi data ţinerii adunării, precum şi
ordinea de zi, cu menţionarea explicită a tuturor problemelor care vor face obiectul
51
dezbaterilor adunării. În cazul în care pe ordinea de zi figurează numirea
administratorilor sau a membrilor consiliului de supraveghere, în convocare se va
menţiona că lista cuprinzând informaţii cu privire la numele, localitatea de domiciliu şi
calificarea profesională ale persoanelor propuse pentru funcţia de administrator se află la
dispoziţia acţionarilor, putând fi consultată şi completată de aceştia. (7) Când pe ordinea
de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va trebui să
cuprindă textul integral al propunerilor.”
Data adunării trebuie fixată în termenul prevăzut de lege sau actul constitutiv
astfel încât să asigure timpul necesar ajungerii convocării la cunoştinţa asociaţilor.
Termenul de întrunire nu poate fi mai mic de 30 de zile de la data de la publicarea
convocării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art.117 al.2 din lege).
Locul Adunării este în conformitate cu prevederile actuale (criticabile în opinia
noastră, n.n.) este sediul societăţii cu excepţia cazurilor în care în actele constitutive nu
s-a stipulat o altă clauză. Locul special în care se va desfăşura Adunarea se va stipula de
asemenea. O problemă specială este generată, considerăm noi de problema posibilităţii
desfăşurării Adunării Generale în străinătate.
Ordinea de zi trebuie comunicată asociaţilor şi acţionarilor trebuie să cuprindă
totalitatea problemelor ce vor fi supuse dezbaterilor şi proiectele de modificare a actelor
constitutive (in extenso) dacă este cazul.
Comunicarea convocării este diferită în funcţie de tipul de societate de care este
vorba. Art. 117 alin 3 din legea nr. 31/1990 prevede că în cazul societăţilor pe acţiuni
sau în comandită pe acţiuni înştiinţare se face prin publicarea anunţului de convocare în
Monitorul Oficial precum şi într-unul din ziarele răspândite în localitatea în care se află
sediul societăţii sau din cea mai apropiată localitate. În cazul în care toate acţiunile sunt
nominative, convocarea poate fi făcută şi numai prin scrisoare recomandată sau, dacă
actul constitutiv permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică, având încorporată,
ataşată sau logic asociată semnătura electronică extinsă, expediată cu cel puţin 30 de zile
înainte de data ţinerii adunării, la adresa acţionarului, înscrisă în registrul acţionarilor.
Schimbarea adresei nu poate fi opusă societăţii, dacă nu i-a fost comunicată în scris de
acţionar.Conform al.(5) “Modurile de convocare prevăzute la alin. (4) nu pot fi folosite
dacă sunt interzise prin actul constitutiv al societăţii sau prin dispoziţii legale”. (a se
vedea alin 4 al art. 117 al.4 al legii nr. 31/1990 modificat prin legea nr.441/2006).
Pentru membrii comisiei de cenzori este însă imperativ necesară trimiterea convocării cu
scrisoare recomandată cu aviz de primire.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, având în vedere faptul că acesta nu
poate avea un număr mai mare de 50 de asociaţi, convocarea se face prin scrisoare
recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea acesteia, arătându-
se ordinea de zi, dacă în actul constitutiv nu s-a prevăzut o altă modalitate (art. 195 alin.
3 din Legea nr. 31/1990). Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor
la sediul social, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar. Un asociat sau un
număr de asociaţi, ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, va putea cere
convocarea adunării generale, arătând scopul acestei convocări (art.195 al.1 şi 2).
52
Pentru societatea în nume colectiv sau în comandită simplă nu s-a prevăzut un
mod specific stipulându-se doar ca mijlocele alese să asigure participarea asociaţilor la
Adunarea Generală.
53
Hotărârile Adunării Generale sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, inclusiv pentru
acţionarii care nu au luat parte la Adunare sau au votat împotrivă, dacă au luate cu
respectarea legii şi a actului constitutiv. Pentru terţi, hotărârile Adunării Generale devin
opozabile numai după publicarea lor în condiţiile legii. În cazul societăţilor de capitaluri,
în termen de 15 zile, la Oficiul Registrului Comerţului, pentru a fi menţionate în registru
şi publicate în Monitorul Oficial. Pentru celelalte tipuri de societăţi comerciale legea nu
prevede obligativitatea aducerii la cunoştinţa terţilor a hotărârilor Adunării Generale.
Hotărârile Adunării Generale adoptate cu încălcarea prevederilor legale sau
actelor constitutive pot fi anulate pe cale judecătorească.
Art. 132 al.2 din legea nr. 31/1990 prevede în cazul societăţilor pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni că, hotărârile contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în
justiţie de oricare din acţionarii care nu au luat parte la Adunarea Generală sau au votat
contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Dreptul de a ataca
hotărârea Adunării Generale aparţine însă şi administratorilor societăţii. Conform art.132
al. (4), astfel cum a fost introdus prin Legea nr.441/2006, “Membrii consiliului de
administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării
generale privitoare la revocarea lor din funcţie.” Competenţa de soluţionare a cererii
aparţine tribunalului în a cărei rază teritorială societatea îşi are sediul.
Cererea de anulare a hotărârii Adunării Generale se va judeca în camera de
consiliu a instanţei. Când se invocă “motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este
imprescriptibil”, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată (art.132 al.3
din lege). Hotărârea irevocabilă de anulare va fi menţionată în registrul comerţului şi
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. De la data publicării, ea este
opozabilă tuturor acţionarilor.
Cauzele de anulare a hotărârii Adunării Generale sunt:
• Procedura organizării Adunării Generale, în care sunt incidente problemele privind
convocarea Adunării Generale, desfăşurarea şedinţei Adunării Generale, publicarea
hotărârilor în Monitorul Oficial ;
Noţiuni introductive.
Hotărârile Adunărilor Generale sunt duse la îndeplinire prin actele de execuţie ale
persoanelor anume învestite de Adunarea Generală sau prin actele constitutive şi care
realizează în mod efectiv administrarea societăţii. Ei girează în acelaşi timp şi
desfăşurarea cotidiană a activităţii comerciale, după priceperea lor şi în conformitate cu
prevederile actelor constitutive, cu respectarea prevederilor legale şi în scopul
54
îndeplinirii voinţei sociale a societăţii. În societatea în nume colectiv, gestiunea societăţii
este asigurată de unul sau mai mulţi administratori. Fiecare administrator, în
conformitate cu prevederile art. 75 din legea nr.31/1990, are dreptul să reprezinte
societatea, în lipsă de stipulaţie contrară în actul constitutiv. În conformitate cu
prevederile art. 88 din legea nr. 31/1990, administrarea societăţii va cădea în
responsabilitatea unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. În cazul societăţii pe
acţiuni, art. 137 şi urm., legea nr. 31/1990 stabileşte o serie de reglementări speciale.
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori. Atunci când
sunt mai mulţi administratori ei constituie un consiliu de administraţie. În societatea în
comandită pe acţiuni, administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor
asociaţi comanditaţi (art. 188). În societatea cu răspundere limitată, administrarea
societăţii este realizată de unul sau mai mulţi administratori asociaţi sau neasociaţi
numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală a asociaţilor (art. 197 al.1 din
lege).
Unitatea de curs 3
Formele societăţii comerciale
- Sinteză -
TABEL DE SINTEZÃ PRIVIND FORMELE SPECIFICE ALE SOCIETÃŢILOR
COMERCIALE
Structura capital
55
admise constituire
simultană
Modulul V
PROCEDURA INSOLVENŢEI
57
CONCEPTE DE BAZĂ :
• Unitatea de curs 1 : Reorganizarea judiciară : Reorganizarea judiciară –
noţiune, scop, procedură.
• Unitatea de curs 2 : Falimentul : Falimentul – noţiune, scop, evoluţie,
procedură.
OBIECTIVE URMĂRITE :
1. Să explice conceptele de „insolvenţă”, „procedura generală” şi „procedura
simplificată”, „reorganizare judiciară” şi „faliment”.
2. Să definească noţiunile de reorganizare judiciară şi de faliment.
3. Să precizeze domeniul de aplicare a Legii nr.85/2006 privind procedura
insolvenţei.
4. Să precizeze condiţiile de fond şi de formă ale procedurii reorganizării judiciare
şi a falimentului; să sublinieze distincţia faţă de procedura de executare silită
civilă.
5. Să precizeze criteriile care definesc starea de insolvenţă.
6. Să prezinte principalele atribuţii ce revin organelor care înfăptuiesc procedura şi
participanţilor la procedură.
7. Să prezinte etapele procedurii reglementate de Legea nr.85/2006.
REZULTATE AŞTEPTATE :
Acest modul şi-a propus să prezinte instituţia juridică a procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului care reprezintă un segment important al dreptului comercial şi
vizează forma de executare silită colectivă menită să asigurea egalitatea creditorilor în
realizarea creanţelor acestora.
Studierea acestui modul facilitează studenţilor, viitori practicieni în domeniul
economic - comercial, posibilitatea înţelegerii mecanismului juridic şi a procedurii
legale în ceea ce priveşte executarea silită în domeniul comercial, care se realizează în
cadrul unei proceduri judiciare guvernată de reguli specifice şi distincte faţă de cele
58
legiferate în dreptul comun al executării silite a datoriilor civile. Se impune, totuşi,
sublinierea faptului că regulile din dreptul comun al executării silite prevăzute de Codul
de procedură civilă pot fi aplicabile în completare şi în materia reorganizării judiciare şi
a falimentului, dar numai în măsura compatibilităţii lor cu cele care reglementează
procedurile instituite prin Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.
În luna aprilie 2006, a fost adoptată Legea nr.85/2006 privind procedura
insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.359/21.04.2006 care
a intrat în vigoarede la data de 21.07.2006. Acest act normativ a abrogat Legea
nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
În plus, prin studierea acestui modul studenţii se vor familiariza cu conceptele,
noţiunile şi terminologia juridică adecvată, deci conformă cu cea consacrată prin
legislaţia adoptată în acest domeniu.
Unitatea de curs 1
Reorganizarea judiciară
-Sinteză-
59
debitorului comerciant întrucât scopul procedurilor instituite de actul normativ constă în
plata pasivului debitorului aflat în stare de insolvenţă.
Unitatea de curs 2
Falimentul
-Sinteză-
Rezumat
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului desemnează un ansamblu de
reguli instituite prin lege în vederea plăţii datoriilor debitorului comerciant aflat în stare
de insolvenţă (încetare de plăţi pentru datoriile comerciale), fie prin reorganizarea
activităţii sau, după caz, lichidarea unor bunuri din avere până la stingerea pasivului, fie
prin faliment. Scopul declarat de lege pentru instituirea procedurii vizează – conform
art.2 din lege – acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
Noţiunea de insolvenţă este, actualmente, definită legal de art.3 pct.1 din Legea
nr.85/2006, ca fiind „ acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin
insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile ...”.
Conceptul de insolvenţă are un conţinut juridic propriu şi distinct de termenul
„insovabilitate” cu care a fost uneori confundat. Doctrina de drept comercial a clarificat,
însă, distincţia care trebuie efectuată între cele două noţiuni juridice :
- conceptul de insolvenţă aparţine dreptului comercial şi desemnează starea
patrimoniului debitorului comerciant caracterizată prin neputinţa efectuării plăţilor
60
pentru stingerea datoriilor izvorâte din creanţe comerciale ajunse la scadenţă, stare care
poate să apară indiferent de raportul valoric dintre activul şi pasivul patrimonial; starea
de insolvenţă a comerciantului constituie, aşadar, împrejurarea care declanşează
procedura falimentuluichiar în cazul în care activul patrimonial depăşeşte pasivul dar
elementele active nu pot satisface în ritm constant nevoile de acoperire a pasivului cum
ar fi, de exemplu, absenţa lichidităţilor;
- conceptul de insolvabilitate este specific dreptului civil şi desemnează starea
deficitară a patrimoniului unui debitor, care se concretizează în depăşirea valorică a
elementelor active de către componentele pasivului patrimonial, cu consecinţa
imposibilităţii debitorilor de a obţine plata datoriilor exigibile, pe calea executării silite.
Este de remarcat faptul că legea nu instituie o ordine care să fie urmată în
exercitarea opţiunii pentru declanşarea uneia dintre cele două proceduri - reorganizarea
judiciară şi, respectiv, falimentul, urmând a fi aplicată procedura care corespunde
realizării scopului, raportat la criterii cum sunt : starea patrimoniului debitorului
comerciant, interesele creditorilor şi, nu în ultimul rând, posibilităţile de redresare ale
debitorului.
Procedura simplificată este aplicabilă :
- comercianţilor persoane fizice care acţionează individual;
- asociaţiilor familiale;
- comercianţilor persoane juridice precum şi altor persoane juridice de drept privat ce
desfăşoară şi activităţi economice ce nu pot intra sub incidenţa procedurii generale
întrucât se află în situaţii speciale cum sunt cele care vizează faptul că : nu deţin nici un
bun în patrimoniul lor; actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
administratorul nu poate fi găsit; sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din
registrul comerţului;
- debitorilor care nu pot intra sub incidenţa procedurii generale întrucât nu au prezentat
- în termenul legal - documentele cerute de lege cu ocazia declanşării procedurii;
- societăţilor comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
- debitorilor care şi-au declarat – prin cererea introductivă – intenţia de intrare în
faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare
judiciară.
Procedura generală este rezervată de lege persoanelor juridice. De asemenea,
intră sub incidenţa procedurii dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii legale, alte
persoane juridice de drept privat care desfăşoară activităţi economice.
Organele care aplică procedura sunt arătate în art.5 din lege, după cum urmează :
instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul.
Acestea au obligaţia de a asigura efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor
specifice procedurii şi, totodată, de a veghea la realizarea drepturilor şi obligaţiilor
participanţilor la procedură.
Categoria persoanelor aflate în stare de insolvenţă cu privire la care se aplică
procedura, denumite debitori, cuprinde : a) comercianţii (societăţile comerciale,
organizaţiiile cooperatiste, persoanele fizice care acţionează individual sau în asociaţii
familiale); b) societăţile agricole; c) grupurile de interes economic.
61
Desfăşurarea procedurii parcurge mai multe etape - reglementate de lege - care
debutează cu introducerea la tribunal a unei cereri pentru aplicarea procedurii faţă de un
debitor comerciant aflat în stare de insolvenţă.
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE :
1. Stanciu D. Cărpenaru, „Drept comercial român”, Ed. ALL Beck, Bucureşti, ed. a-
IV-a, 2002, p.567-651.
2. Ion Turcu, „Drept bancar”, I, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, p.311-382.
3. Angela Miff, „Noua procedură a insolvenţei - actualitate, tradiţie şi perspective”,în
curs de publicare.
4. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, „Drept comercial”, Ed.
„Oscar Print”, Bucureşti, 2002, ed.a-III-a, p.329-370.
5. Mircea N. Costin, Angela Miff, „Falimentul. Evoluţie şi actualitate”, Ed. „Lumina
Lex”, Bucureşti, 2000.
6. G. Ripert, R. Roblot, „Traite de droit commercial”, tome I, L.G.D.J., Paris, 1991,
p.1166.
7. Mihail Paşcanu, „Dreptul falimentar român”, Ed. „Cugetarea”, Bucureşti, 1926.
8. I.L. Georgescu, „Drept comercial român. Societăţile comerciale”, Ed. „Socec& Co”,
Bucureşti, 1948, p.638 şi urm.
9. Stanciu D. Cărpenaru, „Noile modificări ale Legii nr.64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului”, în revista „Curierul judiciar” nr.3/2002,
p.1 şi urm.
10. Y. Guyon, „Droit des affaires”,tome 2, 2eme edition, „Economica”, Paris, 1989,
p.15 şi urm.
62
11. Ghe. Piperea, „Falimentul în dreptul internaţional privat”, în Revista de drept
comercial nr.1/1996, p.73 şi nr.5/1996, p.68.
Legislaţie :
63