Universitatea Tehnică a Moldovei

OPTICA ONDULATORIE
FIZICA ATOMULUI
FIZICA CORPULUI SOLID

Îndrumar de laborator la fizică

Chişinău
2001

Fig. 1.1

Universitatea Tehnică a Moldovei

Catedra de Fizică
 Optica ondulatorie
Fizica atomului
Fizica corpului solid

Îndrumar de laborator la fizică

Chişinău
UTM
2001

Indrumarul de laborator este alcătuit în conformitate cu

programa de studiu la fizică pentru Universitatea Tehnică. Fiecare
lucrare se încheie cu întrebări de control, care cuprind minimul de
cunoştinţe necesare pentru admiterea la efectuarea lucrărilor de
laborator.

1
 Îndrumarul este destinat studenţilor tuturor specialităţilor
din anul doi, secţia de zi şi secţia fără frecvenţă.

Îndrumarul a fost revăzut şi pregătit pentru editare de dr.,

conf. univ. P.Bardeţchi şi lectorul superior V. Chistol

Textul a fost cules la calculator de către L.Munteanu şi

V.Nicolaev.

Responsabili de ediţie: dr.conf. R. Radu, dr. conf. P.

Bardeţchii

Redactor responsabil: dr. conf. I. Stratan

Recenzenţi: dr. conf. V. Ambros,

prof. E. Gheorghiţă

 U.T.M. 2001

1. INTERFERENŢA LUMINII
1.1 Interferenţa undelor de lumină provenite
de la două surse.

2
 Lumina reprezintă o radiaţie electromagnetică care se
propagă sub formă de unde transversale (fig. 1.1). Vectorii E si

H sunt

Fig. 1.1

intensităţile câmpului electric şi respectiv magnetic. Viteza undelor

c
de lumină într-un mediu este: v  ,
n
unde c este viteza luminii în vid, n - indicele de refracţie al
mediului.
Efectele fiziologice, fotochimice şi alte efecte ale luminii sunt
produse de variaţiile vectorului electric, numit vector de lumină. De
aceea, raţionamentele ce urmează se vor referi numai la acest
vector.
Pentru undele luminoase este valabil principiul superpoziţiei
(suprapunerii). Deci, când într-un mediu omogen şi izotrop se
propagă concomitent câteva unde, oscilaţiile oricărui punct al
mediului reprezintă suma vectorială a oscilaţiilor excitate de fiecare
din undele iniţiale.
Se numeşte interferenţă a luminii fenomenul suprapunerii
undelor coerente ce are ca efect redistribuirea în spaţiu a fluxului
luminos, având drept
urmare formarea unor S1
maxime şi minime de
l1,n1
3

S2 l2,n2 P

Fig. 1.2
intensitate a luminii. Prin coerenţă se înţelege derularea
coordonată în spaţiu şi timp a câtorva procese ondulatorii. Prin
urmare sunt coerente undele care au aceeaşi frecvenţă şi o diferenţă
de fază invariabilă în decursul observaţiilor. Această condiţie este
satisfăcută de undele mo-nocromatice (unde de o singură frecvenţă).
Să stabilim rezultatul suprapunerii într-un punct oarecare din
spaţiu P a două unde monocromatice care se propagă în aceeaşi
direcţie (fig1.2). Fie că undele sunt emise concomitent de două
surse punctiforme S1 şi S 2 şi au aceeaşi frecvenţă . Prima undă
 l1 
excită în punctul P oscilaţia: x1  A1cosω t   , iar a doua -
 v1 
oscilaţia:
 l  c c
x 2  A2 cos  t  2  , unde v1  , v2  , iar l1 şi l 2 sunt
 v2  n1 n2
drumurile geometrice parcurse de unde până la punctul P.
Conform principiului superpoziţiei, amplitudinea oscilaţiei
rezultante în punctul P va fi dată de suma vectoriala a
amplitudinilor
 
oscilaţiilor

componente:
AP  A1  A2 (1.1)
sau sub formă scalară:
AP2  A12  A22  2 A1 A2 cos  , (1.2)

unde δ  ω
l2  l1  este diferenţa de fază a oscilaţiilor
 v2 v1 
componente, care poate fi scrisă astfel:

   l 2  n2  l1  n1  . (1.3)
c
Mărimea
L  ln (1.4)
este numită drumul optic al undei în mediul dat. Ţinând seama că
 2 2
 
c c 0

4
(  0 este lungimea de undă în vid) expresia (1.3) poate fi scrisă sub
forma:
2
   L2  L1   2  , (1.5)
0 0
unde
  L2  L1 (1.6)
este diferenţa de drum optic al undelor componente.
Frecvenţa undelor de lumină este extrem de mare (  1015 Hz
), şi de aceea ochiul omenesc înregistrează un flux luminos mediu
în timp, numit intensitatea luminii I.
Într-un mediu omogen intensitatea este proporţională cu
pătratul amplitudinii undei luminoase (I~A2).
Conform relaţiei (1.2), avem:
I P  I 1  I 2  2 I 1 I 2 cos  . (1.7)
Cum se vede din (1.7), intensitatea luminii în punctul dat din
spaţiu este determinată de diferenţa de fază  a oscilaţiilor care se
compun, iar diferenţa de fază, la rândul său, este determinată de
diferenţa de drum optic (1.5) al undelor. În cazul undelor coerente
cos  are o valoare constantă în timp (determinată pentru fiecare
punct din spaţiu). În acele puncte ale mediului, pentru care
diferenţa de drum optic  este un multiplu al lungimilor de undă în
vid, oscilaţiile excitate de ambele unde au aceeaşi fază şi se
intensifică reciproc:
   m   sau   2m , (1.8)
unde m este ordinul maximului (m= 0,1,2…).
Formula (1.8) reprezintă condiţia de formare a unui maxim
de interferenţă.
Dacă

   m  1 2  0   2m  1 0 (1.9)
2
sau
   2m  1 ,

5
atunci apare un minim de interferenţă, m=0,1,2… fiind ordinul
minimului.
Dacă drept surse coerente de lumină S 1 şi S2 (vezi fig. (1.3))
X E
x
P
l1
S 1

m = 1
 
l2
d m = 0
O

m = -1
S 2

Fig.1.3
1.3
servesc două fante, atunci pe ecranul E situat la distanţa l >>d de la
surse se va observa o imagine de interferenţă.
Din figură se vede că distanţa x de la un punct oarecare P
până la mijlocul ecranului O este: x  l  tg , iar diferenţa de drum
optic   nd  sin  , unde n este indicele de refracţie al mediului.
nx 
Unghiul  fiind mic (l>>d), avem tg  sin  şi deci  , de
l d
 l
unde x  . Introducând în această formulă expresiile (1.8) şi
d n
(1.9) vom obţine formulele care determină poziţia maximelor şi a
minimelor pe ecran:
l
x max   m , (1.10)
d
 1 l
x min   m    , m=0,1,2… (1.11)
 2 d
unde  este lungimea de undă a luminii în mediul cu indicele de
refracţie n.

6
 Aceste maxime şi minime au aspectul unor franje luminoase
şi respectiv întunecoase paralele între ele. Distanţa pe ecran dintre
două minime (sau maxime) consecutive se numeşte interfranjă:
l
x   (1.12)
d
Din formula (1.12) se vede că pentru obţinerea unor franje
distincte de interferenţă este necesară îndeplinirea condiţiei l>>d
( fiind o mărime extrem de mică  0.5  10 6 m ).
Aşadar, imaginea de interferenţă reprezintă franje luminoase
şi întunecoase alternante. În punctul O se observă maximul
principal (m=0), adică o franjă luminoasă centrală. Simetric faţă de
acest maxim sunt situate maximele (franje luminoase) şi minimele
(franje întunecoase) de ordinul m=1,2,3…. Aceasta este imaginea
de interferenţă obţinută în cazul interferenţei luminii
monocromatice.
Poziţia maximelor şi minimelor pe ecran depinde de
lungimea de undă (vezi formula (1.10) şi (1.11)). De aceea, în cazul
interferenţei luminii albe pe ecran se vor observa franje de culorile
curcubeului, iar în centrul ecranului – aceeaşi franjă albă (când
m=0 maximele pentru toate lungimile de undă coincid).
Aşadar, imaginea de interferenţă este formată de unde
coerente. La suprapunerea undelor necoerente diferenţa de fază în
orice punct variază arbitrar în timp şi cos  ia orice valori de la –1
până la +1. Valoarea medie a cos  este zero şi, deci, cum rezultă
din formula (1.7), în orice punct din spaţiu unde are loc
suprapunerea undelor intensitatea luminii este una şi aceeaşi,
înregistrându-se o iluminare uniformă a ecranului.

1.2 Coerenţa temporală şi coerenţa spaţială

Experienţele ne arată că orice două surse de lumină

independente sunt necoerente şi nu pot forma imaginea de
interferenţă. Explicaţia constă în aceea, că emisia luminii este
rezultatul unor procese atomice. În cazul a două surse independente

7
lumina este emisă de atomi care nu sunt corelaţi între ei. În fiecare
atom procesul de radiaţie are o durată foarte scurtă (  10 8 s ).
Atomul poate să reia emisia de unde luminoase, însă faza iniţială a
acestora va fi alta. Prin urmare, are loc o continuă variaţie a
diferenţei de fază a radiaţiilor emise de atomi independenţi, deci
undele radiate de atomi într-un interval mare de timp sunt
necoerente. Dar într-un interval de timp  10 8 s undele emise au
amplitudini şi faze aproximativ constante formând un grup de unde.
Intervalul de timp în care variaţia aleatoare a fazei undei
atinge valoarea  se numeşte timp de coerenţă – coer, acesta
caracterizând proprietăţile coerente ale undelor. Undele ce aparţin
diferitelor grupuri de unde nu sunt coerente.
Într-un mediu omogen unda parcurge în timpul de coerenţă
distanţa lcoer = ccoer, numită distanţa de coerenţă. Cu cât unda este
mai aproape de unda monocromatică, cu atât timpul şi distanţa de
coerenţă sunt mai mari. Coerenţa undelor determinată de gradul de
monocromaticitate al undelor se numeşte coerenţă temporală.
Coerenţa undelor emise este determinată şi de dimensiunile
sursei.
Se numeşte rază de coerenţă sau distanţa de coerenţă
spaţială – distanţa dintre astfel de puncte ale sursei, pentru care
variaţia aleatorie a diferenţei de fază atinge valoarea 180o grade,
adică raza de coerenţă determină diametrul unghiular maxim al
sursei care emite unde coerente, deci caracterizează coerenţa
spaţială.
Aşadar, posibilitatea de a observa imaginea de interferenţă cu
ajutorul aparatului dat depinde de îndeplinirea în acest aparat a
condiţiilor de coerenţă temporală şi spaţială a undelor ce se
suprapun.
Dacă timpul de declanşare a aparatului este cu mult mai mic
decât timpul de coerenţă atunci aparatul va înregistra o imagine
clară de interferenţă. Este necesar totodată ca diferenţa de drum
optic al undelor să nu depăşească distanţa de coerenţă.

8
 1.3 Obţinerea undelor coerente

Din cele expuse rezultă că undele provenite de la două surse

independente nu pot fi coerente şi nu vor da imaginea de
interferenţă. Unde coerente se pot obţine prin divizarea radiaţiei
emise de o sursă în două fascicule care parcurgând drumuri optice
diferite şi suprapunându-se pe ecran, vor produce fenomenul de
interferenţă. În practică acest lucru se poate realiza cu ajutorul unor
paravane, fante, oglinzi şi corpuri care refractă lumina. Cele mai
răspândite dispozitive de acest fel sunt fantele lui Young, oglinzile
şi biprisma lui Fresnel.
La începutul anilor 60 ai veacului trecut au fost elaborate
surse de lumină denumite generatoare cuantice sau laser. Radiaţia
laser este caracterizată de un înalt grad de coerenţă temporală şi
spaţială, de mare putere şi de mică divergenţă unghiulară.

1.4 Interferenţa luminii în lame

transparente

La iluminarea unei pelicule sau a unei lame transparente unda

luminoasă se reflectă de la ambele suprafeţe. Astfel se obţin două
unde luminoase, care în anumite condiţii pot interfera.
Fie o undă plană monocromatică incidentă sub un unghi  pe
o lamă transparentă cu feţele
plan-paralele de grosimea b
şi cu indicele de refracţie n
(în fig. 1.4 este arătată numai
raza 1).
În punctul O unda parţial se
reflectă (raza 1 ) şi parţial
se refractă. În punctul B are
b loc reflexia razei sub un
" unghi  de la suprafaţa
interioară a lamei, apoi ea se

9
Fig. 1.4 Fig. 1.4
refractă în punctul C şi iese în aer (raza 1 ). În afară de aceste
două raze, lama îndreaptă în sus razele reflectate de trei, cinci …
ori de la suprafeţele lamei. Întrucât aceste raze au o intensitate
mică, ele pot fi neglijate. Diferenţa de drum optic a razelor 1 şi
1 este:

   OB  BC  n  OA  0 .
2
Ultimul termen 0 se datorează faptului că unda 1 se reflectă
2
de la un mediu mai dens din punct de vedere optic şi de aceasta
faza ei se schimbă cu , ceea ce corespunde variaţiei drumului
optic cu o jumătate de lungime de undă. Din fig. 1.4 se vede că
laturile triunghiului ODB sunt: OB = b/cos, OD = b tg , OB=BC;
din triunghiul OAC: OA =OCsin. Deoarece OC=2OD, avem:
OA  2b  tg  sin  . Ţinând seama de aceea că sin  sin   n ,
obţinem:
0
  2bn  cos   (1.13)
2
sau
0
  2b n 2  sin 2   . (1.13')
2
Aşadar, la căderea unei unde luminoase pe o lamă se
formează două unde reflectate ce se propagă în aceeaşi direcţie.
Dacă se respectă condiţiile de coerenţă temporală şi spaţială, aceste
unde vor interfera. Calculele arată că datorită restricţiilor impuse de
coerenţa temporală şi spaţială interferenţa în cazul iluminării lamei
cu lumină solară are loc numai dacă grosimea lamei b nu depăşeşte
câteva sutimi de milimetru. Odată cu creşterea gradului de coerenţă
a sursei utilizate creşte şi grosimea admisibilă a lamei (în cazul
unui laser b ~ 1  2 cm)

10
 Maximele şi minimele de interferenţă ale undelor reflectate
1 şi 1 corespund condiţiei (1.8) şi respectiv (1.9). Egalând
formula (1.8) cu formula (1.13) obţinem:
 1
2bn  cos    m   0 (1.14)
 2
sau
 1
2b n 2  sin 2    m   0 . (1.14')
 2
Egalând formula (1.9) cu formula (1.13') obţinem:
2bn  cos   m 0 (1.15)
sau
2b n 2  sin 2   m 0 , (1.15')
unde m=0,1,2… este ordinul maximului sau minimului de
interferenţă.
La incidenţa normală a undelor luminoase ( =0) condiţiile
de apariţie a maximelor şi minimilor de intensitate a luminii sunt:
condiţia de maxim
 1
2bn   m   0 (1.16)
 2
şi respectiv de minim
2bn  m 0 . (1.17)
După cum rezultă din expresiile (1.13) şi (1.14) imaginea de
interferenţă este determinată de mărimile :  0 , b, n,  .
Aşadar, în urma suprapunerii undelor coerente apare o serie
de franje de interferenţă. Se disting franje de egală înclinare şi
franje de egală grosime.
În cazul când de la suprafeţele unei lame cu feţele plan-
paralele (b=const) se reflectă lumină monocromatică difuză
(conţinând raze de orice direcţie) se obţine o imagine de
interferenţă alcătuită din franje de egală înclinare. Fiecărui unghi de
incidenţă  îi corespunde o anumită franjă. Deoarece lama are feţe
plan-paralele, razele 1 şi 1 reflectate de la ambele suprafeţe (fig.
1.4) sunt paralele adică se intersectează la infinit şi imaginea de
11
 interferenţă se obţine la infinit. Pentru observarea acesteia se
utilizează o lentilă convergentă şi un ecran situat în planul ei focal.
În cazul când axa optică a lentilei este perpendiculară pe suprafaţa
lamei, franjele de egală înclinare se prezintă sub forma unor inele
concentrice având centrul în focarul lentilei.
În cazul reflexiei unei unde plane monocromatice (=const)
de la suprafeţele unei lame de grosime variabilă (bconst) apare o
imagine de interferenţă formată din franje de egală grosime.
Un exemplu clasic de franje de egală grosime îl constituie
inelele lui Newton. Ele se
observă între o placă cu feţe
plan-paralele şi o suprafaţă
sferică cu raza de curbură mare
R (fig. 1.5).
Stratul de aer dintre placă şi
lentilă are o grosime variabilă.
La incidenţa normală a luminii
monocromatice razele reflectate
Fig.1.5 de Fig.1.5 la suprafeţele superioară şi cea
inferioară ale stratului de aer vor
interfera. Imaginea de interferenţă se prezintă sub forma unor inele
concentrice luminoase şi întunecoase, având centrul în punctul P.
Fiecare inel se formează la interferenţa razelor reflectate în locurile
de aceeaşi grosime a stratului de aer.
Din fig. 1.5 se vede că: R 2   R  bm   rm2 ,unde R este raza
2

de curbură a lentilei, rm - raza inelului de ordinul m, bm - grosimea

stratului de aer.
Ţinând seama de aceea că bm este o mărime mică, putem
scrie:
r2
bm  m . (1.18)
2R
Grosimea stratului de aer bm ce corespunde formarii inelului
luminos de ordinul m este dată de condiţia (1.16):

12
  1
2bml   m   0 (pentru aer n=1). (1.19)
 2
Introducând această expresie pentru bml în formula (1.18),
vom obţine expresia pentru raza inelului luminos de ordinul m:
 1
rmlum   m  0 R . (1.20)
 2
Luând în consideraţie condiţia de minim (1.17) din formula
(1.18) vom obţine expresia pentru raza inelului întunecos de
ordinul m :
rm  m 0 R .
înt
(1.21)
În mijlocul imaginii se obţine o pată întunecoasă. Franjele de egală
grosime şi de egală înclinare pot fi
observate nu numai în lumină
reflectată, ci şi în lumină
trecătoare. În acest caz interferează
razele 2' şi 2" (fig. 1.6). În punctele
B şi C raza se reflectă de la un
mediu mai puţin dens din punct de
vedere optic şi de aceea nu are loc
pierderea unei jumătăţi de lungime
Fig.1.6
de undă. Prin urmare,
diferenţa de drum optic pentru undele transmise şi cele reflectate
diferă cu
0 , adică maximele de interferenţă în lumina reflectată
2
corespund minimelor în lumina trecătoare şi invers.

Lucrarea de laborator Nr.22

STUDIUL INTERFERENŢEI LUMINII REFLECTATE

DE LA O LAMĂ CU FEŢE PLAN-PARALELE

Scopul lucrării: studiul fenomenului de interferenţă la

reflexia luminii de la o lamă cu feţe plan-
13
 paralele şi determinarea indicelui de
refracţie al sticlei prin metoda
interferenţei.
Aparate şi accesorii: laser, lamă de sticlă cu feţe plan-
paralele, lentilă, ecran.
Teoria: vezi paragrafele 1.1-1.4.

Montajul experimental şi metoda de efectuare a măsurărilor

Schema de principiu a montajului experimental este arătată în
fig. 1.7: Lg – laser, E – ecran, L– lentilă, P – lamă de sticlă.
Fasciculul de lumină emis de laser, trecând prin lentila divergentă
L se transformă într-un fascicul divergent, incident pe suprafaţa
lamei de sticlă P. Undele de lumină reflectate de suprafeţele
anterioară şi posterioară ale lamei interferează şi dau pe ecran o
imagine de interferenţă care reprezintă o serie de inele concentrice
luminoase şi întunecate. În cazul dat interferează raza refractată 1
incidentă pe lamă sub un unghi  şi raza 2 incidentă sub unghiul
  d , reflectată de suprafaţa anterioară a lamei. Aceste raze
interferează datorită gradului înalt de coerenţă al radiaţiei laser.
Imaginea de interferenţă se observă nu în focarul lentilei ci pe
un ecran mai îndepărtat E (deoarece razele 1 şi 2 se intersectează).

14
 Să analizam cazul unii fascicul de lumină puţin divergent

Fig. 1.7

(unghiul de incidenţă  mic). Pentru lumina reflectată condiţia de

minim de interferenţă este dată de formula (1.15):
2bn cos  m  m 0 , (1.22)
unde  m este unghiul de refracţie,  0 -lungimea de undă a

luminii, b-grosimea plăcii, n–indicele de refracţie, m–ordinul

minimului.
Considerând că unghiul de refracţie  m este mic obţinem:
 2 
2bn1  m   m 0 . (1.23)
 2 
Cu ajutorul formulei (1.15) se poate calcula ordinul maxim al
minimelor de interferenţă:
2bn
mmax  . (1.24)
0
Ţinând cont de expresiile (1.23) şi (1.24) putem scrie:
 2 
mmax 1  m   m . (1.25)
 2 

15
 sin  m
Din legea refracţiei  n , pentru unghiuri  m mici
sin  m
m
avem:  m  .
n
În acest caz din formula (1.25) obţinem:
2n 2
 m2   mmax  m  . (1.26)
mmax
rm r2
Din fig. 1.6 se vede că: tg m  , de unde  m2  m2 .
2l 4l
Introducând expresia pentru  m în formula (1.26), ţinând seama
2

de formula (1.24) şi notând mmax  m  k , obţinem:

rk2 4 0 nk
 , (1.27)
l2 b
unde k este numărul de ordine al inelului întunecat, începând cu
inelul de rază minimă.
Din formula (1.27) se observă că rk2 este o funcţie de k. Prin
urmare, graficul acestei funcţii reprezintă o dreaptă, având tangenta
unghiului de înclinare faţă de axa absciselor, adică coeficientul
unghiular egal cu:
 rk2 
tg  ,
k
unde k este variaţia abscisei,   rk  - variaţia corespunzătoare a
2

ordonatei.
Ţinând seama de formula (1.27), avem:
4 nl 2
tg  0 .
b
Determinând din graficul experimental valoarea tg, se poate
calcula indicele de refracţie:
b
n tg . (1.28)
4 0 l 2
16
 Modul de lucru
1. Se obţine pe ecranul E imaginea de interferenţă.
2. Se măsoară razele primelor 5-7 inele întunecoase, începând cu
inelul de rază minimă (k =1).
3. Se trasează graficul lui rk2 în funcţie de k.
4. Se măsoară distanţa l de la lama P până la ecranul E.
5. Se determină tangenta unghiului de înclinare (coeficientul
unghiular) a dreptei rk2 =f(k) faţă de axa absciselor.
6. Folosind formula (1.28), se calculează indicele de refracţie al
plăcii de sticlă. Lungimea de undă a radiaţiei laser este
 0  0.63m .

Întrebări de control
1. Definiţi fenomenul interferenţei luminii?
2. Care sunt condiţiile de coerenţa a undelor?
3. Definiţi drumul optic?
4. Care este condiţia de formare a unui maxim de interferenţă, dar
a unui minim?
5. Explicaţi fenomenul de interferenţă la reflexia luminii de la o
placă cu feţe plan-paralele.
6. Deduceţi formula (1.28).
7. De ce nu poate fi observată interferenţa luminii reflectate de o
peliculă groasă dacă se foloseşte o sursă obişnuită de radiaţie,
nu un laser?

17
 Lucrarea de laborator Nr.23

DETERMINAREA RAZEI DE CURBURĂ A UNEI LENTILE ŞI

A LUNGIMII DE UNDĂ A LUMINII, FOLOSIND INELELE
LUI NEWTON ÎN LUMINĂ REFLECTATĂ

Scopul lucrării: studiul fenomenului de interferenţă a luminii

în pelicule subţiri (inelele lui Newton);
determinarea razei de curbură a unei lentile
prin metoda interferenţei.
Teoria: vezi paragrafele 1.1, 1.3, 1.4.

Montajul experimental şi metoda de efectuare a măsurărilor

Instalaţia pentru
studiul inelelor lui Newton Microscop
în lumină reflectată se
compune dintr-o sursă de
lumină S, un filtru de
lumină F, un microscop, o
oglindă semitransparentă F
M, un sistem format dintr-o S
placă cu feţe plan-paralele
şi lentila studiată (fig. 1.8).
Contactul între lentilă şi
placa cu feţe plan-paralele
M
este asigurat de trei
şuruburi şi un inel cu arc. P
Suportul, pe care este fixat
acest sistem, se găseşte pe Fig. 1.8
măsuţa microscopului şi se
poate deplasa în două direcţii reciproc perpendiculare cu ajutorul a
două şuruburi micrometrice. Poziţia suportului se determină pe
scara şuruburilor micrometrice cu precizia de 0,1 mm.

18
 Determinarea razei de curbură R şi a lungimii de undă a
undei luminoase este bazată pe relaţia (1.21), din care rezultă că
rm2 este funcţie liniară de m (rm este raza inelului întunecos):
rm2  mR   0 , m=0,1,2,
Graficul funcţiei rm  f  m  reprezintă o linie dreaptă, al cărei
2

coeficient unghiular, adică tangenta unghiului de înclinare  faţă

de axa absciselor se calculează din grafic astfel:

tg 
 
 rm2
,
m
unde m este variaţia abscisei, iar  
 rm2 - variaţia
corespunzătoare a ordonatei. Pe de altă pate
tg   0  R . (1.29)
Determinând această tangentă şi folosind formula (1.29) se poate
calcula R, dacă este cunoscută valoarea lungimii de undă  0 . În
mod analog se poate calcula  0 , dacă se ştie valoarea lui R.

Modul de lucru
1. Se obţine o imagine clară de interferenţă, observată în ocularul
microscopului, folosind filtrul de lumină roşu (  0  0.65m ).
2. Se măsoară razele rm a cinci inele întunecate (m=1,2,3,4,5).
3. Se trasează graficul funcţiei rm2  f  m  .
4. Se calculează din grafic tangenta unghiului de înclinare a
dreptei faţă de axa absciselor.
5. Folosind formula (1.29), se calculează valoarea razei R.
6. Se schimbă filtrul de lumină şi, efectuând măsurări analoge se
determină lungimea de undă, corespunzătoare filtrului folosit.
Pentru R se va utiliza valoarea obţinută în experienţa
precedentă.

Întrebări de control
1. În ce constă fenomenul de interferenţă a luminii?

19
2. Care sunt condiţiile de obţinere a unui maxim de interferenţă?
Dar a unui minim?
3. Explicaţi apariţia inelelor lui Newton. De ce inelele sunt numite
franje de egală grosime?
4. Deduceţi formula pentru calculul razelor inelelor întunecate
(luminoase) ale lui Newton, obţinute în lumină reflectată.
5. Cum arată inelele lui Newton, obţinute în lumina transmisă ?

2. DIFRACŢIA LUMINII
2.1 Principiul Huygens – Fresnel

Difracţia cuprinde fenomenele legate de devierea razelor de

lumină la propagarea lor într-un mediu cu neomogenităţi
pronunţate (orificii, paravane ş.a.). Datorită difracţiei undele
luminoase ocolesc obstacolele şi pătrund în regiunea umbrei
geometrice. Abaterea luminii de la propagarea rectilinie poate fi
explicată cu ajutorul principiului Huygens - Fresnel.
Conform acestui principiu, orice punct până la care ajunge
unda luminoasă devine centrul unei noi unde sferice secundare
elementare, astfel încât înfăşurătoarea tuturor acestor unde
elementare va fi un front de undă într-un moment ulterior.
Suprafaţa ce separă spaţiul antrenat în procesul ondulatoriu
de restul spaţiului, în care oscilaţiile încă nu au luat naştere, se
numeşte front de undă. Suprafaţa de undă este locul geometric al
punctelor mediului ce oscilează în aceeaşi fază
Sursele de unde secundare sunt coerente (toate punctele
frontului de undă oscilează în aceeaşi fază şi cu aceeaşi frecvenţă)
şi, deci, sunt coerente şi undele secundare, care la suprapunere vor
interfera.
Fiecare din undele secundare excită într-un punct dat o
oscilaţie, amplitudinea oscilaţiei rezultante fiind egală cu suma
vectorială a amplitudinilor oscilaţiilor componente. Rezultatul
compunerii oscilaţiilor depinde de diferenţa de fază  a undelor ce
ajung până la punctul dat de pe un ecran. Pe de altă parte, există o
20
 relaţie (1.7) între diferenţa de fază  , diferenţa de drum optic 
al undelor şi lungimea de undă:

  2  . (2.1)

Dacă diferenţa de drum optic este egală cu un număr întreg
de lungimi de undă    m   , m=0,1,2…, undele ajung în punctul
de observaţie în aceeaşi fază :
  2m (2.2)
În acest caz undele se intensifică reciproc şi obţinem un
maxim de intensitate. În cazul când diferenţa de drum optic
 1
   m   , undele sunt în opoziţie de fază:
 2
 1
   m  2 (2.3)
 2
şi ele se atenuează reciproc, având ca rezultat un minim de
intensitate.
Aşadar, sunt luminoase numai acele locuri ale spaţiului, în
care are loc intensificarea prin interferenţă a undelor secundare.
2.2 Metoda zonelor lui Fresnel

Mm Calculul in-
terferenţei
un-delor
B+m /2
M2 secun-dare
a b+m /2
repre-zintă
M1 în caz general
o com-plicată
S b+/2 pro-blemă
M0 P
b mate-matică.
Pro-blema se
sim-plifică
con-siderabil
F Fig. 2.1 când se
foloseşte
21
metoda zonelor lui Fresnel. Fie o undă sferică ce se va propaga
într-un mediu omogen şi izotrop de la o sursă punctiformă S (fig.
2.1). Vom calcula amplitudinea oscilaţiei luminoase excitate în
punctul P. În conformitate cu principiul Huygens – Fresnel, toate
punctele frontului de undă F ce reprezintă o suprafaţă sferică de
rază a sunt centre de unde sferice secundare. Vom diviza suprafaţa
de undă F în zone inelare (zonele lui Fresnel) astfel ca distanţele de
la marginile zonelor învecinate până la punctul P să difere cu  0 / 2
:

M 1P  M 0 P  M 2 P  M1P  0 . (2.4)
2
În acest caz undele provenite din două surse simetrice
aparţinând unor zone vecine (adică din surse situate lângă
marginile exterioare ale zonelor respective sau în mijlocul zonelor,
ş.a.m.d.) excită în P oscilaţii, ale căror faze diferă cu  . Aşadar,
oscilaţiile provenite de la două zone Fresnel învecinate sunt în
opoziţie de fază şi se atenuează reciproc. Amplitudinea oscilaţiei
rezultante în P va fi
A  A1  A2  A3  ...  Am  Am 1 ...
(2.5)
unde A1, A2,…, Am sunt amplitudinile oscilaţiilor excitate de zonele
1-a, 2-a, …, m-a ale lui Fresnel. Amplitudinea Am a oscilaţiilor
produse de zona a m-a depinde de suprafaţa zonei, numărul ei m, şi
de unghiul  m (fig. 2.2). După cum rezultă din calcul, ariile
zonelor lui Fresnel sunt aproximativ egale între ele, însă efectul
fiecărei din ele în P scade odată cu creşterea lui m, deoarece se
măreşte distanţa dintre zona respectivă şi P. Concomitent creşte şi
unghiul  m , fapt care, de asemenea, reduce efectul zonei (radiaţia
zonei este maximă în direcţia normalei). Toate acestea duc la
descreşterea monotonă a amplitudinii Am cu creşterea numărului m
al zonei.
Aşadar, amplitudinile oscilaţiilor, excitate în P de zonele
Fresnel, formează o serie monotonă descrescătoare
A1 >A2 … >Am-1 > Am > Am+1 > …
22
Amplitudinea rezultantă poate fi reprezentată sub forma:
A A A  A A 
A  1   1  A2  3    3  A4  5   ...
2  2 2   2 2 
(2.6)
 Am Am 
  Am 1  
 2 2 
Deoarece Am descreşte monoton, se poate considera
A  Am 1
aproximativ că : Am  m 1
2
În acest caz, în formula (2.6) expresiile din paranteze se vor

n
m
a b+m/2
rm
S hm b P

anula. Luând în considerare Fig.

faptul
2.2 că pentru valori mari ale lui m
Am
mărimea poate fi neglijată, atunci formula (2.6) este :
2
A
A 1 (2.7)
2
Să determinăm raza zonei lui Fresnel cu numărul m. Din fig.
2.2 se observă că:
2
 
rm2  a 2   a  hm    b  m    b  hm 
2 2

 2
Ţinând seama că  <<a,  <<b, h<<a, obţinem :
b ab
hm  m ; rm  2ahm ; rm  m . (2.8)
2 a  b  ab
23
 Lungimea undei luminoase este foarte mică; de exemplu
pentru lumina verde   0.5m . Dacă a=b =1 m atunci pentru
raza primei zone Fresnel obţinem r1  0.5  10 3 m . Deci, lumina
de la sursa S se propagă până în P ca printr-un canal îngust, adică
rectiliniu.
Metoda descrisă ne permite să explicăm şi difracţia
Fraunhofer. Difracţia Fresnel (difracţia undelor sferice) se observă
în cazul distanţelor finite între sursa de lumină şi obstacol, şi între
obstacol şi ecran. Difracţia Fraunhofer (difracţia în raze paralele)
are loc în cazul când sursa de lumină şi punctul de observaţie sunt
situate foarte departe de obstacolul care a produs difracţia.

2.3 Difracţia Fraunhofer pe o fantă îngustă

Fie o undă monocromatică plană, ce cade normal pe o fantă

de lăţimea a. De la fantă se propagă unde secundare coerente în
toate direcţiile. Rezultatul interferenţei lor se poate observa pe
ecranul E, situat în planul focal al unei lentile L (fig. 2.3).
Diferenţa de drum optic a undelor ce pleacă de la marginile fantei
sub un unghi arbitrar  este:
  a sin  . (2.9)
Lentila L concentrează undele pe ecran în punctul P, unde ele
interferează. Pentru a stabili aspectul figurii de interferenţă ce se
obţine pe ecran, vom diviza frontul de undă AB în zone Fresnel
paralele cu marginile fantei. Pe lăţimea fantei obţinem în total n
zone:
 a sin 
n 
  . (2.10)
2 2

24
 Deoarece unda incidentă pe
fantă este plană, ariile tuturor
zonelor sunt egale şi deci sunt
A B egale amplitudinile oscilaţiilor,
/2
/2  excitate în P de fiecare zonă
Fresnel, iar fazele oscilaţiilor
L provenite de la zonele învecinate
sunt opuse. Prin urmare oscilaţiile
E excitate de fiecare pereche de
zone învecinate se suprimă
reciproc. De aceasta, dacă lăţimea
fantei cuprinde un număr par de
zone Fresnel (vezi în fig. 2.3–
două zone), amplitudinea
oscilaţiei rezultante în P este nulă
şi se obţine un minim de
P intensitate.
Fig. 2.3 Din (2.10) rezultă condiţia
de apariţie a unui minim de
difracţie:


a sin   2m   m , m  1,2,... (2.11)
2
Dacă lăţimea fantei cuprinde un număr impar de zone
Fresnel, se obţine un maxim de difracţie:

a sin     2m  1 , m  1,2,... (2.12)
2
unde m este ordinul minimului. În acest caz efectul fantei este
echivalent cu efectul unei singure zone Fresnel, deoarece efectele
celorlalte perechi de zone se compensează reciproc.
Undele ce se propagă de la fantă normal pe suprafaţa ei (=0)
excită în punctul O al ecranului oscilaţii ce se amplifică reciproc,
deoarece ele au aceeaşi fază (=0).

25
 În acest caz se obţine maximul central de difracţie (m=0) de
cea mai mare intensitate.
Aşadar, undele difractate de fantă sub unghiuri, ce corespund
unui număr impar de zone Fresnel, formează pe ecran un maxim de
intensitate luminoasă, iar undele difractate sub unghiuri ce
corespund unui număr par de zone Fresnel – minime de intensitate.
Figura de difracţie obţinută la trecerea luminii
monocromatice printr-o fantă îngustă, reprezintă o succesiune de
franje (benzi) luminoase alternative cu franje întunecoase, dispuse
simetric faţă de franja luminoasă centrală, de o parte şi de alta a
acesteia.
Folosind expresia (2.11) se poate determina poziţia
unghiulară a marginilor maximului central (vezi fig. 2.4):

sin  1   , (2.13)
a
iar numărul maxim de franje este determinat de condiţia
a
sin   1, m . (2.14)

Din expresiile (2.13) şi (2.14) rezultă că îngustarea fantei duce la
micşorarea intensităţii maximului central. Aceasta se referă şi la
alte maxime, adică imaginea de difracţie devine mai slab conturată.
Dacă a< atunci minime nici nu apar, intensitatea luminii descreşte
monoton de la mijlocul imaginii spre margini. Din contra cu cât
fanta e mai largă (a>), cu atât imaginea devine mai pronunţată,
franjele sunt mai înguste, iar numărul lor e mai mare. Pentru a>>
în centrul figurii se obţine imaginea luminoasă a fantei, adică
lumina se propagă rectiliniu.

2.4 Reţeaua de difracţie

În cazul difracţiei pe o singură fantă intensitatea luminii în

maxime e mică şi figura de difracţie nu este suficient de pronunţată.
O imagine cu maxime de intensitate clar conturate se poate obţine
cu reţeaua de difracţie.
26
 Reţeaua de difracţie unidimensională reprezintă un sistem de
fante paralele, egale, de lăţimea a situate în acelaşi plan şi separate
prin intervale opace egale de lăţime b. Distanţa
d=a+b, (2.15)
se numeşte constanta sau perioada reţelei de difracţie.
Când o
undă plană
monocromatică
cade pe reţea, A a B b
în planul focal
al lentilei L a

(fig. 2.4) se 
obţine o figură
de difracţie,
L
care este
rezultatul a
două fenomene:
difracţia luminii
pe fiecare fantă
şi interferenţa P E
fascicolelor Fig. 2.4
luminoase
difractate de toate fantele.
Vom studia figura de difracţie de pe ecran, considerând
difracţia pe două fante (fig. 2.5). Evident că în direcţiile, în care nu
se propagă lumina difractată de la nici una din fante nu va fi lumină
nici în cazul a două fante, adică minimele de intensitate (principale)
se vor observa în direcţiile date de condiţia (2.11)

a sin   2m   m . m  1,2,...
2
Pe lângă aceasta în unele direcţii undele secundare ce pleacă de la
ambele fante se vor suprima reciproc datorită interferenţei, adică se
vor observa minime suplimentare. Aceste minime apar în direcţiile
ce satisfac condiţia:

27
 
d  sin    2m  1 , m  0,1,2,... (2.16)
2
unde dsin= este diferenţa de drum optic între razele ce vin de la
marginile A şi B ale fantelor.

I Efectul
unei fante va fi
amplificat de
efectul celeilalte
fante, adică:

-  a 0 +  a s in 
Fig. 2.5


d  sin   2m   m , m  0,1,2,... (2.17)
2
Relaţia (2.17) este condiţia de formare a maximelor principale.
Toate undele difractate ce se propagă în direcţia iniţială,
normală pe fante (=0), formează maximul central (m=0). Aşadar,
figura de difracţie pe două fante este determinată de condiţiile de
formare:
a minimelor principale a sin    , 2 ,3 ,...
 3 5
a minimelor suplimentare d sin   , , ,...
2 2 2
a maximelor principale d sin    ,2 ,3 ,...
Deci între două maxime principale e situat un minim
suplimentar. Ca urmare, maximele devin mai înguste, decât în
cazul difracţiei pe o singură fantă.
Dacă reţeaua conţine N fante, atunci între două maxime
principale se vor situa (N-1) minime suplimentare separate prin
maxime secundare slabe, condiţiile de formare a minimelor
principale (2.11) şi maximelor principale (2.17) rămânând aceleaşi.
28
Cu cât mai multe fante N conţine reţeaua, cu atât mai multă energie
luminoasă va trece prin ea, cu atât mai multe minime se vor forma
între maximele principale învecinate şi cu atât mai intense şi mai
înguste vor fi maximele. În consecinţă, imaginea de difracţie pe o
reţea cu un număr mare de fante reprezintă o succesiune de franje
înguste luminoase, separate prin intervale relativ întunecate.
Cum rezultă din (2.17) poziţia maximelor principale depinde
de lungimea de undă . Din acest motiv la incidenţa pe reţea a
luminii albe toate maximele, în afară de cel central (m=0), se vor
prezenta sub forma de spectre având capătul violet îndreptat spre
centrul figurii de difracţie, iar cel roşu spre exterior (m fiind ordinul
spectrului). În centru va fi o franjă albă, deoarece maximul central
este format de unde ce nu au suferit difracţie, pentru care diferenţa
de drum este zero şi condiţia de apariţie a unui maxim este aceeaşi
pentru orice lungime de undă. Din (2.17) mai rezultă că cu cât
ordinul spectrului este mai mare, cu atât e mai mare unghiul de
difracţie ce corespunde formării unui maxim şi cu atât e mai lat
spectrul. Din această cauză spectrele se suprapun parţial, începând
cu spectrele de ordinul al 2-lea sau al 3-lea.

Lucrarea de laborator Nr.24

STUDIUL DIFRACŢIEI LUMINII PE OBSTACOLE SIMPLE

Scopul lucrării: studiul fenomenului de difracţie; măsurarea

lăţimii unei fante şi a grosimii unui fir prin
metoda difracţiei.
Aparate şi materiale: laser, banc optic, suport de fantă şi fir,
ecran, fantă, fir.
Teoria: vezi paragrafele 2.1 – 2.4

Instalaţia experimentală şi modul de efectuare a

măsurilor
29
 Drept sursă de lumină în instalaţia experimentală serveşte un
laser. Radiaţia laser se deosebeşte prin anumite particularităţi: grad
înalt de monocromaticitate, coerenţă în timp şi spaţiu, intensitate
mare şi divergenţă unghiulară foarte mică.
Schema de principiu a instalaţiei e reprezentată în fig. 2.6:
LG- laser, 1 –suport cu fantă sau fir, 2-ecran. Poziţia suportului cu
fantă sau fir şi poziţia ecranului se poate stabili cu ajutorul unor
indicatoare şi a riglei gradate de pe bancul optic.

LG 1 2

Fig. 2.6
Atenţie: Radiaţia laser directă este periculoasă pentru vedere!

Dacă în calea fasciculului emis de laser se instalează o fantă,

atunci pe ecran se va observa imaginea de difracţie, formată dintr-
un maxim central şi o serie de maxime de diferite ordine, simetrice
faţă de maximul central şi separate prin minime (fig. 2.7).
Poziţia unghiulară a minimilor este dată de relaţia (2.11):
sin   m  . Ţinând seama că în acest caz unghiurile de difracţie
a
sunt mici, putem scrie:
x
sin   tg  m
l
şi atunci pentru distanţa de la centrul figurii de difracţie până la
minimul de ordinul m obţinem:

30
 Fig.2.7
ml
xm  .
a
Distanţa până la minimul de ordinul (m+1) este:
x m 1 
 m  1 l .
a
Diferenţa
l
x  x m 1  x m  , (2.18)
a
se numeşte interfranjă de difracţie. Din formula (2.18) obţinem
formula pentru dimensiunea unui obstacol (sârmă, fir, etc.)
l
a . (2.19)
x
Exerciţiul 1
1. Se obţine pe ecran imaginea clară de difracţie pe o fantă.
2. Se măsoară x şi l şi se calculează folosind formula (2.19),
lăţimea unei fante a (   0.63 m).
3. Se repetă punctele 1, 2 pentru diferite valori ale lungimii l.
4. Se apreciază erorile absolută şi relativă în determinarea mărimii a.

31
 Exerciţiul 2
1. Se execută exerciţiul 1 cu un fir.

Întrebări de control

1. În ce constă fenomenul de difracţie a luminii?

2. Enunţaţi principiul Huygens - Fresnel.
3. Care este esenţa metodei zonelor lui Fresnel?
4. Explicaţi difracţia Fraunhofer pe o fantă îngustă.
5. Care sunt condiţiile de formare a maximelor şi minimelor de
difracţie?
6. Cum se modifică figura de difracţie odată cu micşorarea lăţimii
fantei? mărirea ei?
7. Care sunt particularităţile radiaţiei laser?

Lucrarea de laborator Nr.25

STUDIUL FENOMENULUI DE DIFRACŢIE

A LUMINII PE REŢEAUA DE DIFRACŢIE

Scopul lucrării: studiul fenomenului de difracţie a luminii;

determinarea constantei reţelei de difracţie
şi a lungimii de undă luminoasă.
Aparate şi accesorii: goniometru, reţea de difracţie, sursă de
lumină, filtre de lumină.
Teoria: vezi paragrafele 2.1 – 2.4

32
 Instalaţia experimentală şi metoda de efectuare a
măsurărilor
Măsurarea unghiurilor de difracţie şi observaţiile asupra
imaginilor de difracţie se efectuează cu ajutorul goniometrului.
Goniometrul e format dintr-un limb (disc gradat) L orizontal (fig.
2.8) montat pe un suport metalic, un vernier, fixat rigid de
colimatorul K. Fanta colimatorului iluminată de o sursă de lumină
(un bec) se află în focarul principal al lentilei L1.
N

L
K
R


L1
T

N L2

Fasciculul de raze paralele, dat de această lentilă, cade pe

Fig. 2.8
reţeaua de difracţie R fixată pe partea interioară a limbului şi se
divizează într-o serie de fascicule paralele, îndreptate în direcţia
maximelor de difracţie. Aceste fascicule intră în lentila L 2 a
obiectivului unei lunete T şi converg după refracţie în planul focal
al lentilei. Colimatorul K este prevăzut cu o nişă pentru filtrele de
lumină. Atunci când măsurările se efectuează în lumină
monocromatică (în colimator se pune un filtru de culoare), figura
de difracţie observată în ocularul lunetei T reprezintă un sistem de
maxime principale dispuse simetric faţă de maximul central, care
nu este altceva decât imaginea fantei de iluminare. Poziţia de
iluminare a maximelor principale este dată de formula (2.17). Când
este observată în lumina albă (fără filtre de lumină), imaginea de
difracţie reprezintă un ansamblu de spectre, dispuse simetric faţă de
maximul central (vezi paragraful 2.4).

33
 În această lucrare întâi se determină constanta reţelei de
difracţie d, folosind formula (2.17), după ce s-au măsurat
unghiurile de difracţie  în lumina monocromatică cu lungimea de
undă  cunoscută. Apoi măsurând unghiurile de difracţie în lumina
albă pentru diferite lungimi de undă, se determină aceste lungimi
de undă, folosind aceeaşi formulă şi constanta reţelei calculată mai
înainte.
La măsurarea unghiurilor de difracţie cu ajutorul
goniometrului se va ţine cont de faptul că valoarea unei diviziuni
pe scara limbului este un grad iar pe vernier este de 5 minute de
arc. Poziţia tubului lunetei se determină în modul următor.
Dacă diviziunea zero a vernierului se află în partea stângă de
diviziunea zero a limbului, când se măsoară spectrele din partea
dreaptă, atunci numărul de grade n este egal cu numărul de
diviziuni de pe limb până la diviziunea zero a vernierului, iar
numărul de minute corespunde acelei diviziuni m' a vernierului,
care coincide cel mai precis cu una din diviziunile de pe limb, adică
unghiul de difracţie    n 0  m. De exemplu, în fig. 2.9a '=320',
iar în fig. 2.9b '=250'. Când diviziunea zero a vernierului se află
la dreapta de diviziunea zero a limbului, citirea unghiului se face în
mod analog. Se va lua în vedere totuşi că în acest caz unghiul de
difracţie este egal cu
diferenţa dintre 360
şi valoarea citită pe
scara aparatului. De
exemplu în fig.2.9c
pe aparat se citeşte
35640', iar unghiul
Fig.2.9
de difracţie este
320' (acest unghi e
indicat în figură). Ţinând seama că spectrele sunt dispuse simetric,
unghiul de difracţie se calculează ca media aritmetică:
    
 .
9 2
34
 Medierea unghiurilor ' şi " este necesară şi din cauza că
zero pe limb poate să nu coincidă cu zero pe vernier.

Modul de lucru
1. Se obţine figura de difracţie în lumina monocromatică (folosind
filtrul roşu).
2. Se măsoară unghiurile de difracţie  şi , se află media  şi
din relaţia (2.17) se calculează constanta reţelei de difracţie d
(pentru m=1,2,3)
3. Se măsoară unghiurile de difracţie (în lumină albă) pentru
diferite lungimi de undă şi spectre. Din aceeaşi relaţie (2.17) se
determină lungimile de undă corespunzătoare. Măsurările se
vor efectua cu filtre de lumină verde şi violet.
4. Se evaluează erorile relativă şi absolută ale valorilor obţinute
pentru d şi 

Întrebări de control
1. În ce constă fenomenul de difracţie a luminii?
2. Enunţaţi principiul Huygens - Fresnel.
3. Care este esenţa metodei zonelor Fresnel?
4. Ce reprezintă reţeaua de difracţie? Explicaţi difracţia luminii pe
o reţea?
5. Deduceţi condiţiile în cazul difracţiei pe o reţea.
6. Ce este constanta (perioada) reţelei de difracţie?
7. Ce reprezintă imaginea de difracţie în cazul iluminării reţelei cu
lumină albă.
8. Explicaţi fenomenul de suprapunere a spectrelor de ordin
superior.

3. POLARIZAREA LUMINII
3.1 Noţiuni teoretice

35
 Propagarea luminii în substanţă este însoţită de diferite
fenomene fizice. Unele din ele (interferenţa, difracţia, polarizarea,
dispersia) pot fi explicate pe baza proprietăţilor ondulatorii ale
luminii. În acest caz se consideră că lumina reprezintă unde
electromagnetice transversale cu lungimile de undă cuprinse între
10-9  10-4m. O undă electromagnetică reprezintă oscilaţii armonice
cu aceeaşi frecvenţă ale câmpului electric şi câmpului magnetic, 
care se propagă în spaţiu. Vectorii intensităţii câmpului electric E

şi câmpului magnetic H sunt reciproc perpendiculari şi oscilează
perpendicular pe vectorul de undă, a cărui direcţie coincide cu
direcţia vectorului viteză de propagare a undei.
O undă electromagnetică plană ce se propagă în direcţia axei
x e descrisă de ecuaţiile
 
E  E m cos t  k x x    ,
  (3.1)
H  H m cos t  k x x   
şi e reprezentată schematic în fig. 3.1.
E Lumina stimu-
lează desfăşura-
rea proceselor
k fiziologice şi fo-
tochimice şi de-
termină o serie de
X fenomene fizice,
ca luminescenţa,
efectul foto-
H Fig. 3.1 electric etc. În
unele din ele acţiunea luminii sedatorează oscilaţiilor vectorului
intensitate a câmpului electric E . Studiind polarizarea luminii,
vom considera anume acest vector. Trebuie de menţionat, de
asemenea, că lumina reprezintă unde electromagnetice emise de o
mulţime de atomi, fiecare din ei radiind o undă electromagnetică de

o anumită amplitudine şi orientare a vectorului E .
Într-un mediu izotrop toate direcţiile de oscilaţie au aceeaşi
probabilitate de realizare şi de aceea, în orice direcţie
36
perpendiculară pe direcţia de propagare a luminii amplitudinea este
una şi aceeaşi. Astfel de lumină se numeşte lumină naturală.
Lumina se numeşte polarizată, dacă direcţia şi amplitudinea

vectorului E variază după o anumită lege. În funcţie de traiectoria,
pe care o de-
scrie extrem- Rază
tatea vectorului

E , deosebim
lumină plan
polarizată (vec-

torul E osci-
lează în acelaşi
plan (fig.3.2), şi
Plan de polarizare
lumină pola-
rizată circular
Fig. 3.2
(extremitatea
vectorului descrie în spaţiu o linie elicoidală).
Se numeşte plan de polarizare planul, în care oscilează

vectorul E .
Dispozitivul, cu ajutorul căruia poate fi obţinută lumină plan
polarizată, este numit polarizator. Proprietatea principală a
polarizatorului constă în aceea, că el lasă să treacă liber unda
electromagnetică, al cărui plan de polarizare este paralel cu planul
polarizatorului, însă reţine complet oscilaţiile perpendiculare pe
acest plan.
Intensitatea luminii polarizate, trecute prin polarizator,
variază în funcţie de unghiul  dintre planul de polarizare a luminii
şi planul polarizatorului. Conform legii lui Malus
I  I 0 cos 2  , (3.2)
unde I este intensitatea luminii O
trecute prin polarizator, iar I0 -
intensitatea luminii incidente pe 
E 
polarizator. E0
Să explicăm legea lui Malus.
37

O
Fig. 3.3
Fie că direcţia OO coincide cu planul polarizatorului.

O undă plană
luminoasă este caracterizată de vectorul 0 , orientat sub un unghi
E
 faţă de acest plan (fig.3.3). Prin polarizator va trece numai acea

parte a fluxului luminos, al cărui vector E este orientat paralel cu
planul polarizatorului. Ţinând seama că I  E2, iar E= E0cos,
obţinem formula (3.2).
Dacă lumina posedă câteva direcţii privilegiate de vibraţie, ea
se numeşte lumină parţial polarizată.
Se numeşte grad de polarizare a luminii mărimea :
I  I min
P  max , (3.3)
I max  I min
unde Imax şi Imin, sunt intensităţile maxime şi respectiv minime ale
luminii ce corespund la două direcţii de vibraţie reciproc

perpendiculare ale vectorului E .
Pentru determinarea gradului de polarizare a luminii, în calea
ei se instalează un polarizor, numit în acest caz analizor. Rotind
analizorul, se determină valorile maxime şi minime ale intensităţii
luminii transmise. Apoi, folosind formula (3.3) se calculează P.
Aceeaşi experienţă ne permite să stabilim tipul polarizării luminii.
Dacă lumina este plan polarizată, atunci pentru unghiul
=m+/2 (m este un număr natural), intensitatea luminii
transmise prin analizor este nulă. Acest lucru este evident din
graficul funcţiei I=f() trasat în coordonate polare (fig. 3.4a). o
este unghiul iniţial dintre planul de polarizare a luminii şi planul
polarizorului. Dacă lumina este polarizată circular, atunci
intensitatea luminii transmise prin analizor nu depinde de unghiul
de rotaţie al acestuia (fig. 3.4b). Cazul intermediar, când lumina
este polarizată eliptic este reprezentată în fig. 3.4c.

3.2
Polarizarea prin birefringenţă
 

a) b) c) Dacă un
fascicul
Fig.3.4
38
îngust de lumină este incident pe un cristal de spat de Islanda
(CaCO3), atunci refractându-se, el se împarte în două fascicule (fig.
3.5).
Fenomenul acesta este numit
birefringenţă. Unul din fascicule se
e
supune legii refracţiei obişnuite.
Pentru acest fascicul viteza de
o propagare, deci şi indicele de refracţie,
au aceleaşi valori în toate direcţiile.
Fig.3.5 Această rază a fost numită rază
ordinară (raza o). Razele incidentă şi
ordinară se află în acelaşi plan.
Pentru raza a doua, numită raza extraordinară (raza e),
indicele de refracţie depinde de unghiul de incidenţă. Raza
extraordinară, de regulă, nu este în acelaşi plan cu raza incidentă.
Intensitatea razelor o şi e este una şi aceeaşi, însă ele sunt
polarizate în plane reciproc perpendiculare.
Vitezele de propagare a razelor cu polarizare diferită sunt şi
ele diferite pentru cristalul dat. Viteza de propagare a razei
extraordinare depinde de direcţia razei faţă de axele cristalografice
ale cristalului. Fenomenul de birefringenţă este utilizat la fabricarea
polarizoarelor, în particular a prismei Nicol reprezentată schematic
în fig. 3.6. Această prismă este alcătuită din două jumătăţi din
cristal de spat de Islanda, lipite cu o substanţă, a cărei indice de
refracţie este mai mare decât indicele de refracţie al razei
extraordinare, dar mai mic decât al celei ordinare. Drept rezultat,
dacă îndreptăm asupra prismei o rază sub un unghi anumit, raza
ordinară suferă o reflexie interioară totală şi este absorbită de
pereţii înnegriţi ai polarizorului.
În con-
strucţia polari-
zoarelor poate
e e fi utilizat feno-
menul de dicro-
o
ism, adică pro-
39

Fig. 3.6
prietatea crista-lului de a absorbi în mod diferit lumina în funcţie de
di-recţia vectorului intensităţii câmpului electric faţă de axele
cristalografice ale cristalului.
Această proprietate o posedă multe substanţe, printre care
sunt şi substanţele organice. Dicroismul se observă deseori la
cristale, inclu-siv la cele bire-fringente. Ca exemplu poate servi
turmalina ce absoarbe puternic raza ordinară. Sub-stanţele cu un
dicroism pro-nunţat se folosesc la fabricarea polarizoarelor numite
polaroizi. Drept exemplu de polaroid poate servi o peliculă de
celuloid cu incluziuni de cristale de herapatit, o combinaţie
complexă alcătuită din chinină, acid sulfuric, acid iodhidric şi iod.
Polaroizii prezintă unele avantaje: ei sunt ieftini şi se fabrică
uşor, însă au şi unele neajunsuri: gradul de polarizare depinde de
lungimea de undă ; transparenţa este mai mică în comparaţie cu cea
a prismelor; îşi pierd calităţile la temperaturi ridicate.

3.3 Polarizarea luminii prin reflexie şi refracţie

la suprafaţa de separare a doi dielectrici

Esenţa fizică a fenomenelor care determină polarizarea

 luminii prin
Einc reflexie şi
refracţie la
suprafaţa de
separaţie a doi
i1i1 ii1 
dielectrici constă
1 Erefl
în următoarele.
Unda primară
incidentă pă-
r1 trunde în die-
lectricul II şi
40 
Erefrac

Fig. 3.7
excită oscilaţii forţate ale sar-cinilor electrice legate, care emit, la
rândul lor, în dielectricul I un-de electromag-netice secundare (fig.
3.7).
Suprapunându-se, undele secundare formează unda reflectată.
În interiorul dielectricului al II-lea undele secundare se compun cu
unda incidentă, creând unda refractată. Oscilaţiile forţate ale
sarcinilor se produc în direcţia vectorului E refl al acestei unde. Aşa
cum se ştie din teoria electromagnetică, sarcinile ce oscilează sunt
asemănătoare cu nişte dipoli. Undele secundare sunt emise în
direcţie perpendiculară pe direcţia oscilaţiilor. De aceea, în unda
reflectată oscilaţiile sunt cu precădere perpendiculare pe planul de
incidenţă, în care se află şi vectorul refl . Prin urmare, în unda
E

reflectată oscilaţiile vectorului E refl sunt preponderent
perpendiculare pe planul de incidenţă şi, deci, unda reflectată este
parţial polarizată.

Gradul de polarizare va atinge valoarea maximă
atunci, când refl va coincide cu direcţia undei reflectate. În acest
E
caz razele reflectată şi refractată sunt reciproc perpendiculare.
Anume această situaţie e arătată în fig. 3.7 
i1  r1  90 
sin i1 sin i1 n2
 ; tg i1   n 21 , (3.4)
sin r1 sin  90  i  n1
unde n21 este indicele de refracţie relativ al mediului.
Unghiul de incidenţă al razei luminoase, pentru care lumina
reflectată este total polarizată, poartă numele de unghiul lui
Brewster. Relaţia (3.4) exprimă legea lui Brewster, după care
poate fi calculată valoarea acestui unghi. Un grad de polarizare a
luminii refractate practic egal cu unitatea se poate obţine cu
ajutorul a mai multor plăci puse una peste alta. Un astfel de
polarizor şi-a găsit aplicaţie în domeniul infraroşu al spectrului.

Lucrarea de laborator Nr.26

41
 STUDIUL POLARIZĂRII RADIAŢIEI LASER.
VERIFICAREA LEGII LUI MALUS

Scopul lucrării determinarea tipului de polarizare a radiaţiei

laser cu ajutorul legii lui Malus.
Aparate şi accesorii laserul  - 109, un analizor (de tip
polaroid), receptor de radiaţie (fotodiodă),
microampermetru.
Teoria vezi paragraful 3.1

Descrierea instalaţiei experimentale.

În lucrare drept sursă de lumină plan polarizată este utilizat
laserul cu heliu şi neon -109.
Schema instalaţiei pentru cercetarea tipului de polarizare a
razei laser e arătată în fig. 3.9.

1 2 3 O’ 4
O

Fig. 3.9
Raza emisă de laserul 1 este îndreptată de-a lungul axei
optice a instalaţiei. În calea razei este instalat un analizor 2. Prin
rotirea analizorului în raport cu indicatorul S se poate obţine orice
poziţie unghiulară a planului analizorului. Lumina polarizată ieşită
din analizor cade pe receptorul 3 (o fotodiodă), în care apare un
curent electric proporţional cu intensitatea luminii polarizate
incidente. Aparatul de măsurat 4 ne indică valoarea intensităţii
luminii în unităţi relative.

42
 Modul de lucru
1. Se transferă în coordonate polare graficul intensităţii (în unităţi
relative) radiaţiei laser transmise prin analizor în funcţie de
poziţia unghiulară a acestuia.
2. Se calculează gradul de polarizare a radiaţiei laser, introducând
în formula (3.3) datele experimentale. Se determină tipul de
polarizare al radiaţiei laser.
3. Se verifică concordanţa dintre graficul experimental şi curba
teoretică trasată pe baza legii lui Malus.

Întrebări de control
1. Ce reprezintă lumina polarizată ? Care sunt tipurile de
polarizare ale luminii?
2. Definiţi noţiunea fizică de grad de polarizare.
3. Reprezentaţi grafic (în coordonate polare) intensitatea luminii
plan polarizate transmise prin analizor.
4. Reprezentaţi grafic (în coordonate polare) intensitatea luminii
eliptic polarizate transmise prin analizor intensitatea luminii
circular polarizate.
5. Enunţaţi şi argumentaţi legea lui Malus.
6. Cum poate fi verificată în această lucrare legea lui Malus?
7. În ce domenii poate fi utilizată lumina polarizată?
8. Care sunt procedeele de obţinere a luminii polarizate?

Lucrarea de laborator Nr.27

STUDIUL POLARIZĂRII LUMINII PRIN REFLEXIE DE

LA UN DIELECTRIC

Scopul lucrării studiul gradului de polarizare a luminii

reflectate verificarea legilor lui Brewster
şi Malus.
Aparate şi accesorii un dielectric, sursă de lumină, polaroid,
celulă fotoelectrică, microampermetru.
43
 Teoria vezi paragrafele 3.1, 3.3

Descrierea instalaţiei experimentale

În fig. 3.10 este reprezentată instalaţia pentru studiul luminii
reflectate de la un dielectric. Instalaţia este montată pe un suport
masiv 12. Sursa de lumină 1 - pe o pârghie mobilă 10. Poziţia
sursei pe verticală se poate regla cu ajutorul şurubului 11.Unghiul
de incidenţă al fasciculului luminos se stabileşte cu şurubul 6 şi se
citeşte la indicatorul 9.
Pe braţul al doilea 9, al pârghiei este fixat receptorul de
lumină format din analizorul 2 şi celula fotoelectrică cu seleniu 3
montate în aceeaşi carcasă. Analizorul se poate roti în jurul
direcţiei razei cu 290. În calitate de dielectric este folosită o placă
de sticlă 5, fixată în poziţie verticală în mijlocul măsuţei 4.
Indicatorul 7 serveşte pentru determinarea unghiului de reflexie.
Intensitatea I a curentului apărut în celula fotoelectrică se măsoară
cu ajutorul unui microampermetru.

Modul de lucru
1. Folosind formula (3.3), se calculează gradul de polarizare al
luminii reflectate de la dielectric pentru diferite unghiuri de
incidenţă i.

44
Fig. 3.10
2. Se trasează graficul dependenţei gradului de polarizare de
unghiul de incidenţă P=F(i). Din grafic se determină unghiul
lui Brewster, ce corespunde gradului maxim de polarizare.
3. Folosind legea lui Brewster (3.4), se determină indicele de
refracţie al sticlei.
I
 f  
4. Se trasează în coordonate polare graficul funcţiei I max ,
unde I este intensitatea luminii trimise prin analizor, Imax –
intensitatea maximă a luminii ce corespunde =0,  este
unghiul dintre planul de oscilaţie al luminii incidente şi planul
analizatorului .
5. Pentru aceleaşi unghiuri  se calculează intensitatea luminii
transmise, folosind formula lui Malus (3.2). Se compară
rezultatele obţinute.

Întrebări de control
1. Ce se numeşte lumină naturală, lumină total polarizată, lumină
polarizată parţial?
2. Care sunt procedeele de obţinere a luminii polarizate?
3. Ce se numeşte plan de polarizare?
4. De ce lumina reflectată de la un dielectric este polarizată?
5. Enunţaţi legea lui Brewster.
6. Cum se determină unghiul lui Brewster în această lucrare?
7. Explicaţi legea lui Malus.

4.RADIAŢIA TERMICĂ

Lucrarea de laborator Nr.28

STUDIUL LEGILOR RADIAŢIEI TERMICE. DETERMINAREA

EMISIVITĂŢII RADIANTE A CORPURILOR

45
 Scopul lucrării: stabilirea dependenţei emitanţei corpului de
temperatură absolută şi calcularea
emisivităţii radiante; determinarea
temperaturii cu ajutorul pirometrului optic.
Aparate şi materiale: sursa de radiaţie termică, termocuplu,
termobaterie, două milivoltmetre, wattmetru,
pirometru optic ,lampă incandescentă .

Noţiuni teoretice
Radiaţia electromagnetică emisă de un corp datorită energiei
sale interne se numeşte radiaţie termică. O particularitate a radiaţiei
termice este aceea, că ea se compune din unde cu lungimi de la 0 la
, care formează un spectru continuu. Distribuţia radiaţiei în
funcţie de lungimea de undă depinde de temperatura corpului
radiant. La temperaturi joase corpul emite mai ales raze infraroşii.
Cu creşterea temperaturii creşte intensitatea radiaţiei, mărindu-se
totodată şi partea energiei radiante care revine undelor mai scurte.
Problema distribuţiei spectrale a radiaţiei corpurilor încălzite a avut
un rol important în dezvoltarea fizicii moderne. Rezolvarea acestei
probleme a condus la elaborarea teoriei moderne a luminii.
Pe cale experimentală s–a stabilit că dacă un corp la o
temperatură oarecare emite mai intens radiaţie de anumite lungimi
de undă, atunci în aceleaşi condiţii corpul absoarbe mai intens
aceleaşi radiaţii.
S-a constatat, de asemenea, că singurul tip de radiaţie, care se
poate afla în echilibru cu corpurile radiante, este radiaţia termică.
Aceasta înseamnă că pentru fiecare lungime de undă distribuţia
energiei între corp şi radiaţie rămâne invariabilă. Toate celelalte
tipuri de radiaţie (reunite sub denumirea generală de luminescenţă)
nu sunt radiaţii de echilibru. Pentru aprecierea cantitativă a radiaţiei
termice vom introduce o serie de mărimi caracteristice. Emitanţa
totală care reprezintă fluxul de energie emis de unitatea de
suprafaţă a corpului radiant în toate direcţiile
R= Ф/S, (4.1)

46
unde ф este fluxul radiant, adică energia radiantă de corp în
unitatea de timp în toata direcţiile, S-aria suprafeţei radiante a
corpului.
Această mărime este numită emitanţă totală (sau integrală),
deoarece radiaţia termică cuprinde toate lungimile de undă.
Emitanţa totală se exprimă în Watt pe metru pătrat (W/m2).
O altă caracteristică a radiaţiei termice este emitanţa spectrală
rλ,T, care este determinată de raportul dR/dλ, unde dR este emitanţa
în intervalul de lungime de undă λ şi λ+dλ. Deci r λ,T=dR/dλ
reprezintă emitanţa ce revine la un interval unitar de lungime de


undă. Aşadar R   r
0
,T d ,unde indicii λ şi T subliniază
dependenţa emitanţei spectrale rλ,T de λ şi T. Puterea de absorbţie
aλ,T este definită prin relaţia aλ,T=dФ’/dФ, unde dФ este fluxul de
energie în intervalul λ, λ+d incident pe suprafaţa corpului, dФ’
este fluxul absorbit de suprafaţa corpului în acelaşi interval
spectral.
Cum rezultă din definiţie, aλ,T arată ce parte din fluxul
incident dФ este absorbit de suprafaţa corpului.
Corpul ce absoarbe toată energia incidentă pe el în întregul
domeniu al lungimilor de undă se
numeşte corp absolut negru sau corp
negru ideal. Puterea de absorbţie a
corpului absolut negru este egală cu
unitatea a λ,T=1. În natură nu există
corpuri negre ideale. Însă cu o bună
aproximaţie se poate considera corp
Fig. 4.1
absolut negru cavitatea reprezentată în
fig. 4.1 prevăzută cu un orificiu. În urma
mai multor acte de reflexie , practic toată energia radiaţiei ce a
pătruns în interiorul cavităţii va fi absorbită.
În 1859 savantul german Kirchhoff pe baza principiului ai
doilea al termodinamicii a stabilit una din legile radiaţiei termice,
care ulterior a fost confirmată pe cale experimentală. Conform legii
47
lui Kirchhoff, raportul dintre puterea de emisie şi puterea de
absorbţie ale unui corp nu depinde de natura corpului şi este o
funcţie universală de frecvenţă (lungime de undă) a radiaţiei şi
temperatura corpului
 r ,t   r ,T   r 
       ,T   ....  f ( , T ) (4.2)
 a   a   
  ,T  1   ,T  2  a  ,T 3
Legea lui Kirchhoff poate fi scrisă şi sub formă generală
r ,T
 f ( , T ) , (4.3)
a  ,T
unde f – funcţia Kirchhoff.
Pentru corpul absolut negru expresia (4.3) devine:
r0 ( , T )  f ( , T ) , unde r0 (λ,T) este puterea de emisie.
Aşadar , din legea lui Kirchhoff rezultă că emitanţa spectrală a
corpului absolut negru r0(λ,T) depinde de lungimea de undă şi de
temperatură. Încercările de a stabili această dependenţă au şi dus la
apariţia concepţiilor cuantice despre natura radiaţiei.
În 1884 Boltzmann a demonstrat pe cale teoretică legea
R  T 4 . (4.4)
Emitanţa totală R a corpului absolut negru este proporţională cu
temperatura absolută la puterea a patra. Aceasta este legea Stefan-
Boltzmann, iar coeficientul de proporţionalitate
  5.67 * 10 8 ( w /(m 2 k 4 )) ,
este constanta lui Stefan-Bolztmann. Pe cale experimentală această
lege a fost stabilită în 1879 de către Stefan.
Distribuţia spectrală a energiei radiante a corpului absolut
negru a fost
r0 ,T studiată în detalii
T3T2T1 pe cale experimen-
tală. Rezultatul
T3 acestor experimen-
T2
te este prezentat în
T1 fig.4.2. Curbele
corespund diferi-
48

Fig. 4.2 
telor valori ale temperaturii T a corpului absolut negru. Analiza
acestor curbe arată că pentru fiecare temperatură există o lungime
de undă λm, căreia îi corespunde o valoare maximă a fluxului
radiant emis de unitatea de suprafaţă a corpului absolut negru. La
creşterea temperaturii lungimea de undă λm se micşorează. În baza
acestor fapte experimentale Wien a stabilit că lungimea de undă,
căreia îi corespunde emitanţa spectrală maximă a corpului absolut
negru , este invers proporţională cu temperatura absolută
λ m=b/T , (4.5)
unde b=2,898 10-3 este constanta lui Wien. Încercările de a stabili
teoretic o astfel de formă a funcţiei ro(λ,T)=f(λ,T) care să fie în
corespundere cu rezultatele experimentale (fig. 4.2), eşuau una
după alta.
Soluţia a fost găsită de M. Planck (1900) care a pornit de la
ipoteza potrivit căreia energia este radiată în porţiuni discrete
numite cuante. Formula lui Planck se scrie sub forma
2hc   kT 
r0   , T    e  1 . (4.6)
5  
În formula (51.6) h=6.62*10-34 J·s este constanta lui Planck;
k=1.38*10-23 J/k este constantă lui Botzmann. c=3*108 m/s – viteza
luminii în vid.
Energia cuantei  se exprimă fie prin lungimea de undă
=hc/, fie prin frecvenţă =h.
Formula lui Planck este în deplină coordonanţă cu datele
experimentale în tot intervalul lungimilor de undă de la 0 la infinit.
Din formula lui Planck rezultă toate legile radiaţiei corpului
absolut negru ca fiind cazuri particulare, iar constanta Stefan-
Bolzmann şi constanta lui Wien se exprimă prin constante fizice
fundamentale. În această lucrare se verifică pe cale experimentală
legea Stefan-Bolzmann (4.4). Drept corp absolut negru serveşte un
reşou electric având o deschidere îngustă, prin care este emisă
radiaţia. Temperatura reşoului se determină cu ajutorul unui
termocuplu. Drept receptor de radiaţie serveşte un termoelement

49
(TE) (fig. 4.3) care generează o tensiune termoelectromotoare şi ca
urmare rezistenţa de sarcină este parcursă de un curent de putere
TE 2
P U r ,
 
s
(4.7)
rS V unde U este căderea de tensiune pe
rs
Una din caracteristicile
Fig. 4.3
termoelementului este randamentul
η, care arată gradul de transformare
a fluxului incident în tensiune
electromotoare. Randamentul reprezintă raportul dintre puterea P
degajată pe rezistenţa de sarcină şi fluxul Ф’ incident pe
termoelement
P
 . (4.8)
'
Presupunem că fluxul Ф reprezintă o fracţiune m din fluxul
radiant emis de corp, adică:
 '  m . (4.9)
Folosind formulele (51.1), (51.4), expresia (51.9) se poate
transcrie sub forma
   mT 4 S .
Ţinând cont de (4.7) pentru randament avem:
U2
 . (4.10)
rs mT 4 S
Transcriind expresia (4.10) pentru două temperaturi diferite,
se poate obţine (considerându-se că la diferite temperaturi
randamentul este acelaşi)
U12 T14 U1 T12
 sau, în definitiv  . (4.11)
U 22 T24 U 2 T22
Evident, că verificând pe cale experimentală expresia (4.11),
ne putem convinge de valabilitatea legii lui Stefan-Boltzmann,
deoarece aceasta a fost utilizată la deducerea relaţiei (4.11).
50
 Când am dedus relaţia (4.11), am folosit legea lui Stefan-
Boltzmann pentru corpul absolut negru, în timp ce pentru corpurile
reale (numite corpuri cenuşii) dependenţa R de T se scrie astfel
R '  T 4 , (4.12)
unde  este un coeficient de proporţionalitate numit emisivitatea
radiantă şi definit ca raportul dintre emitanţă totală a unui corp
oarecare şi emitanţa totală a corpului absolut negru la aceeaşi
temperatură. Emisivitatea  depinde de natura corpului, de starea
suprafeţei corpului şi de temperatură. Dependenţa lui de
temperatură este destul de puternică. Pentru wolfram , de exemplu,
la T=1500 K emisivitatea α=0.15, iar la T=3500 K α=0.34.
Deoarece α depinde de temperatură, relaţia (4.11) va avea loc
numai pentru temperaturi apropiate una de alta. Cu cât mai mult
diferă temperaturile, cu atât mai rău este satisfăcută relaţia (4.11).
Valoarea emisivităţii α pentru corpul radiant (filamentul lămpii
incandescente) se poate calcula astfel. Presupunem că filamentul cu
aria suprafeţei S consumă puterea electrică P. Atunci raportul R/S
este egal numeric cu puterea ce se transmite unităţii de suprafaţă a
filamentului şi care este emisă de aceasta. Astfel se poate considera
că
R=P/S, (4.13)
unde R este emitanţa filamentului. Din relaţiile (51.12) şi (51.13)
obţinem
P
  . (4.14)
T 4 S
Valorile pentru S şi P se determină relativ uşor.
Temperatura absolută T a filamentului lămpii nu poate fi măsurată
prin metode termometrice obişnuite, filamentul aflându-se într-un
balon de sticlă.
Temperatura corpurilor incandescente se determină cu
ajutorul pirometrului optic ,în care este înregistrată radiaţia emisă
de aceasta. În funcţie de legea radiaţiei –(4.4),(4.5) sau (4.6), pe
care este bazată măsurarea, se disting trei temperaturi ale
corpurilor: de radiaţie, de culoare şi de strălucire.
51
 În laboratorul nostru este utilizat pirometrul optic destinat
pentru determinarea temperaturii de strălucire. Măsurarea este
bazată pe compararea energiei radiate de corpul cercetat şi a celei
radiate de corpul absolut negru într-un anumit interval spectral Δλ.
Această comparare se poate face prin mai multe procedee, însă cel
mai simplu compararea este realizată cu ajutorul pirometrului cu
dispariţie de filament (fig. 4.4). În focarul obiectivului este instalată
lampa electrică L în formă de semicerc. Corpul radiant S, a cărui
temperatură se măsoară , se instalează faţă de obiectiv astfel, încât
marginea lui să se suprapună pe filamentul lămpii L. În acest caz
ocularul O1 ne permite să vedem concomitent filamentul becului L
şi corpul S. Filtrele de lumină K1 şi K2 (λ=0.6 μm), montate între
ocular şi ochi lasă să treacă numai lumina monocromatică din cea
emisă de L şi S. În felul acesta se separă un interval spectral îngust
Δλ. Incandescenţa filamentului L este reglată variind intensitatea
curentului prin el.
Se poate obţine o intensitate a curentului, la care emitanţele
spec-trale ale filamen-tului L şi corpul S să fie egale în intervalul
dat de lungimi de undă. În acest caz filamentul lămpii dispare pe
K1 K2 fondul imaginii
S
corpului radiant.
O1 L Ampermetrul A
O
poate fi gradat în
grade celsius,
utilizând un corp
absolut negru.
Dacă corpul
cercetat S nu este
un corp negru,
A atunci temperatura
măsurată cu
Fig. 4.4 pirometrul diferă
de cea reală.
Această temperatură este totdeauna mai mică decât cea reală şi se

52
numeşte temperatură de strălucire Ts. Pentru a afla temperatura
reală a corpului este necesar să se ştie mărimea
r  corp studiat 
Z   ,T ,
r0  ,T  corp negru 
numită emitanţă spectrală relativă a corpului radiant. Pentru unele
substanţe valorile lui  şi z sunt tabelate.
În această lucrare pe lângă verificarea relaţiei (4.11), se
recomandă determinarea emisivităţii  pentru filamentul lămpii
incandescente instalate în faţa obiectivului pirometrului. Pentru
determinarea lui  se poate folosi formula (4.14), în care se
introduce în locul temperaturii de radiaţie T temperatura de
strălucire Ts măsurată cu ajutorul pirometrului. Eroarea adusă prin
această înlocuire este neînsemnată, deoarece T şi T S au aproximativ
aceleaşi valori în domeniul de temperaturi şi lungimi de undă
considerat în această lucrare.

Modul de lucru
1. Se măsoară câteva valori ale căderii de tensiune pe rezistenţa de
sarcină RS (fig. 4.3) la diferite temperaturi T ale reşoului
electric.
2. Se verifică relaţia (4.11) pentru fiecare pereche de valori ale lui
U şi T şi se explică rezultatele obţinute.
3. Se măsoară cu ajutorul pirometrului temperatura filamentului
pentru diferite valori ale puterii consumate de bec şi, folosind
formula (4.4), se determină valorile corespunzătoare ale
emisivităţii radiante .
4. Se construieşte graficul funcţiei =f(T) şi se explică curba
obţinută.

Întrebări de control
1. Ce este radiaţia termică?
2. Definiţi caracteristicile principale ale radiaţiei termice.
3. Enunţaţi legile lui Kirchhoff, Stefan–Boltzmann şi Wien.
4. Ce se numeşte corp absolut negru?
53
5. Să se deducă formula (4.11).
6. Care este sensul fizic al emisivităţii radiante ?
7. Să se deducă formula(4.14).
8. Care este principiul de funcţionare al pirometrului?

5. CONDUCTIBILITATEA ELECTRICĂ A
SEMICONDUCTORILOR

Lucrarea de laborator Nr.29

STUDIEREA EXPERIMENTALĂ A DEPENDENŢEI

CONDUCTIBILITĂŢII ELECTRICE A
SEMICONDUCTORILOR DE TEMPERATURĂ

Scopul lucrării: determinarea lărgimii benzii interzise a

semiconductorilor.
Aparate şi accesorii: 1)montajul pentru studiul experimental
al dependenţei conduc-tivităţii
semiconductorilor de tempe-ratură;
2)eşantionul semiconductor studiat.

Consideraţii generale
Proprietatea corpurilor solide de a conduce curentul electric
este caracterizată de o mărime fizică denumită conductibilitate
electrică specifică sau conductivitate (γ). Este utilizată, de
asemenea, mărimea inversă 1/γ, denumită rezistenţa specifică sau
rezistivitate, ρ = 1/γ.
În funcţie de valoarea lui γ solidele se împart în conductori (γ
>106 S), izolatori sau dielectrici (γ < 10-8 S) şi semiconductori
(valori intermediare ale lui γ). În mare măsură aceasta este o
clasificare convenţională, dat fiind faptul că conductivitatea
substanţelor variază cu temperatura, starea de agregare şi depinde
de factorii exteriori, cum ar fi iradiaţia, acţiunea câmpurilor
magnetice, electrice etc.

54
 Experienţele ne demonstrează caracterul diferit al
dependenţei conductivităţii diferitelor materiale de temperatură. De
exemplu, conductivitatea metalelor scade cu creşterea temperaturii,
iar a semiconductoarelor, dimpotrivă, creşte.
La temperaturi foarte joase semiconductorii se comportă la
fel ca dielectricii. Proprietăţile electrice ale conductorilor,
dielectricilor şi semiconductorilor se pot explica din acelaşi punct
de vedere al teoriei zonelor energetice a corpului solid. Potrivit
teoriei zonale, electronii din corpul solid sunt distribuiţi pe nivele
energetice care formează spectrul energetic. Acest spectru este
alcătuit din zone sau benzi permise şi benzi interzise de energie.
În atomul izolat electronii se pot afla pe anumite nivele
energetice. Electronii din solide, de asemenea, nu se pot afla decât
în anumite stări energetice. Însă distribuţia nivelelor energetice în
corpurile solide diferă considerabil de aceea a nivelelor energetice
ale electronilor din atomii izolaţi. În atomi diferenţa dintre valorile
de energie ale electronilor de pe două nivele energetice învecinate
este mult mai mare decât în substanţele cristaline.
Corpul solid poate fi considerat ca o moleculă uriaşă formată
din N atomi (N este un număr foarte mare). Aceşti atomi se
influenţează reciproc şi aceasta se răsfrânge asupra structurii
nivelelor energetice ale corpului solid. Ca urmare a acestei
interacţiuni, se produce o scindare a nivelelor energetice ale
electronilor: în locul unui singur nivel energetic comun pentru toţi
atomii izolaţi apar nivele energetice care, deşi sunt foarte apropiate
unul de altul, ele nu se suprapun. Aceste nivele aranjate foarte
aproape unul de altul formează o bandă sau zonă de valori permise
de energie.
În corpul solid există nu una, ci mai multe benzi permise,
separate prin intervale de valori interzise de energie, denumite
benzi sau zone interzise. Aşadar, în orice solid cristalin nivelele
energetice ale electronilor se grupează într-o structură de benzi care
constituie spectrul energetic al solidului. Diagrama stărilor
energetice ale electronilor din cristale este reprezentată schematic
în fig. 5.1.
55
 Distribuţia electroni-lor pe nivelele energetice ale benzilor
permise este guvernată de principiul lui Pauli, conform căruia în
orice stare energetică nu se pot afla mai mult de doi electroni cu
spinii antiparaleli. La zero absolut electronii ocupă doi câte doi
toate nivelele energetice permise, începând cu nivelul inferior
căruia îi corespunde
valoarea minimă de energie.
Proprietăţile fizice ale
cristalelor sunt determinate
de distribuţia electronilor în
banda de valenţă. Banda
de valenţă rezultă din
scindarea nivelului
energetic al atomului izolat,
ce corespunde electronilor
de valenţă ai atomului în
Fig. 5.1 starea fundamentală.
În urma scindării nivelelor
excitate, electronii atomului izolat formează banda de conducţie.
În funcţie de gradul de populare a benzii de valenţă cu
electroni corpurile solide se împart în conductori şi izolatori
(dielectrici). În conductori banda
de valenţă nu este ocupată decât
parţial de electroni şi de aceea ea
este şi o bandă de conducţie.
Metalele sunt buni conductori
datorită electronilor prezenţi în
banda de conducţie.
În izolatori banda de
valenţă este complet ocupată,
fiind separată de aceea de
conducţie printr-o zonă interzisă Fig. 5.2
relativ largă (fig. 5.2)

56
 Experienţele au arătat că conductivitatea electrică a
semiconductorilor creşte rapid cu creşterea temperaturii conform
relaţiei
  Ae   E  2 kT  ,
(5.1)
unde k=1,38·10 -23 J/k este constanta lui Boltzmann, Δ este o
constantă care depinde de tipului semiconductorului.
Relaţia (5.1) a fost confirmată pe cale teoretică în fizica
corpului solid. Se constată, însă, că constanta A, de asemenea,
depinde de temperatură. În lucrarea de faţă această dependenţă
afectează atât de puţin curba experimentală γ(T), în intervalul dat
de temperaturi, încât poate fi neglijată.
În cristalele reale concentraţiile electronilor şi golurilor pot să
nu mai fie egale din cauza impurităţilor şi a defectelor reţelei
cristaline.
Dacă în reţeaua cristalină de bază a semiconductorului există
atomi de impurităţi, în banda interzisă apar nivele energetice
înguste de două tipuri (fig. 5.3). La temperatura zero absolut, în
funcţie de valenţa atomilor de impurităţi, nivelele impurităţilor vor
fi ocupate (fig. 5.3a), ori
neocupate (fig. 5.3b).
Sub acţiunea
factorilor externi
(temperatură, iradiaţie,
câmpuri electrice
puternice) electronii
obţin un "spor" de
energie ΔE, ceea ce le
permite să efectueze Fig. 5.3
tranziţii pe nivele
energetice mai înalte.
Întrucât în conductori banda de valenţă nu este ocupată în
întregime, o energie relativ mică (10-23 ... 10-22 eV) transmisă
electronilor e suficientă pentru ca ei să treacă pe nivele mai înalte.

57
În dielectrici, însă, lărgimea zonei interzise ΔE este destul de mare
(de exemplu, pentru diamant ΔE~5eV). Electronul nu poate sa
obţină o astfel de energie în câmpuri electrice obişnuite. Există,
bineînţeles, câmpuri electrice extrem de intense, însă acestea duc la
străpungerea izolatorului. Dacă ΔE~3eV, corpul cristalin manifestă
proprietăţi de semiconductor. În cazul când ΔE are valori de
ordinul a câteva zecimi de electron-volt, pentru trecerea
electronilor în banda de conducţie este suficientă energia mişcării
termice. Nivelele superioare ale benzii de valenţă rămase în urma
acestor tranziţii pot fi ocupate de electronii de pe nivelele
inferioare.
Sub acţiunea câmpului electric extern electronii au
posibilitatea de a-şi mări energia, deoarece în banda de conducţie şi
în banda de valenţă există stări energetice "vacante". Apare un
curent electric condiţionat de mişcarea electronilor din banda de
conducţie şi în banda de valenţă. Concomitent cu mişcarea
electronilor are loc deplasarea golurilor în sens opus. Gol este
numită starea energetică neocupată de electron. În câmpul electric
extern golul se comportă ca o particulă cu sarcină electrică
pozitivă.
Conductibilitatea semiconductorilor fără impurităţi se
numeşte conductibilitate proprie sau intrinsecă, iar însăşi
semiconductorii se numesc semiconductori intrinseci. Din această
clasa de semiconductori fac parte germaniul, siliciul, seleniul etc.
În semiconductorii intrinseci concentraţiile electronilor de
conducţie şi a golurilor sunt egale.
La creşterea temperaturii se măreşte concentraţia electronilor
în banda de valenţă. Ca urmare creşte conductibilitatea
semiconductorului.
Deoarece nivelele energetice ale impurităţilor, ocupate la
zero absolut, sunt situate mai aproape de banda de conducţie (vezi
fig. (5.3a)) la temperaturi T≠0 în banda de conducţie vor apare
electroni, conductibilitatea unui astfel de conductor fiind numită
conductibilitate electronică.

58
 Nivelele impurităţilor neocupate la T=0K sunt situate mai
aproape de banda de valenţă (fig. 5.3c), şi de aceea la T≠0 în banda
de valenţă vor apare goluri, astfel realizându-se conductibilitatea
prin goluri (fig. 5.3d).
Deci, în prezenţa impurităţilor conductibilitatea
semiconductorului este, cu precădere, o conductibilitate prin
impurităţi, extrinsecă.
Conductibilitatea specifică determinată de impurităţi variază
cu temperatura conform relaţiei
 E
 2 kT  ,
  Be (5.2)
unde ΔE este energia de activare a impurităţilor (vezi fig. 5.3.d).
La creşterea temperaturii concentraţia purtătorilor de sarcină
furnizaţi de impurităţi atinge rapid valoarea de saturaţie, ceea ce
înseamnă că se golesc toate nivelele energetice ale impurităţilor
care fuseseră ocupate, sau se ocupă cele neocupate înainte.
În acelaşi timp, odată cu creşterea temperaturii creşte tot mai
mult ponderea conductibilităţii proprii.
Aşadar, conductibilitatea semiconductorilor se compune în
genere din conductibilitatea proprie (intrinsecă) şi conductibilitatea
prin impurităţi (extrinsecă)
 E  E
 2 kT   2 kT  .
  Ae  Be (5.3)
La temperaturi joase predomină conductibilitatea extrinsecă
(termenul al doilea), iar la temperaturi mai înalte conductibilitatea
intrinsecă (termenul întâi).
Dacă vom logaritma expresia (5.3) şi vom construi graficul
ln   f (1 / T ) , vom obţine curba reprezentată în fig. 5.4. Dreapta I,
obţinută la temperaturi mai înalte, descrie conductibilitatea proprie,
iar dreapta II – conductibilitatea prin impurităţi. Pentru eşantioane
cu un conţinut mic de impurităţi în limitele de temperaturi 0-100 0C
este mai pronunţată dreapta I. De aceea, termenul al doilea din (5.3)
poate fi neglijat în comparaţie cu primul, ajungându-se astfel la
expresia (5.1).
Logaritmând (5.1), obţinem:
59
 E 1
ln     ln A . (5.4)
2k T
Astfel, dependenţa ln de 1/T este liniară, de aceea:
E
tg 
2k
de unde
E  2ktg . (5.5)

Fig.5.4

Deci, pentru a determina lărgimea zonei interzise ΔE cu

formula (5.5), este necesar să se calculeze conductivitatea
eşantionului la diferite temperaturi să se construiască graficul
dependenţei ln de1/T şi să se afle coeficientul unghiular al dreptei
obţinute.
Conductivitatea semiconductorilor poate fi determinată prin
diferite metode. Când se optează pentru o metodă sau alta de
efectuare a măsurărilor, trebuie să se ţină cont de factorii care ar
putea să afecteze rezultatele măsurărilor. Unul din asemenea factori
îl constituie tensiunea termoelectromotoare ce apare la contractul
60
dintre semiconductor şi conductorii metalici de alimentare cu
curent electric. Mărimea tensiunii termoelectromotoare variază cu
temperatura, fapt care duce la perturbarea rezultatelor măsurărilor.
Pentru a exclude influenţa tensiunii termoelectromotoare, în
experimentele respective este utilizat curent alternativ.

Metodele de determinare a conductivităţii în funcţie de

temperatură γ= f(T)
1. Studiul experimental al dependenţei γ(T) cu ajutorul punţii
de curent alternativ
Schema circuitului pentru determinarea funcţiei γ(T) este
reprezentată în fig. 5.5. Eşantionul semiconductor (R0) constituie
unul din braţele punţii de curent alternativ de frecvenţă reglabilă.
Rezistoarele R1, R2, R3 sunt conectate în celelalte braţe.
Diferenţa de potenţial între punctele a şi b va fi nulă, adică se
va realiza echilibrul punţii, când va fi satisfăcută condiţia
R1R0=R2R3. (5.6)
Stabilirea echilibrului se poate urmări cu ajutorul oscilografului
montat între punctele a şi b.
Rezistenţa R0 este determinată de formula
l 1 l0
R0   0 0  , (5.7)
s0  0 s0
unde ρ0 este rezistivitatea, γ0 -
conductivitatea, l0 - este lungimea şi s0 -
secţiunea transversală a eşantionului.
l 0 R1 1
Din(5.6) şi (5.7) se obţine  0 
s 0 R3 R2
Deoarece mărimile l0, S0, R1, R3 sunt
constante, putem scrie
1
 D , unde
R2
l 0 R1
D  .
S 0 R3 Fig. 5.5

61
 Logaritmând formula pentru , obţinem
ln  0  ln D  ln 1  . (5.8)
 R2 
Eşantionul de semiconductor se introduce într-un cuptor,
temperatura fiind determinată cu ajutorul unui termocuplu conectat
la un milivoltmetru.
Variaţia temperaturii atrage după sine variaţia rezistenţei
eşantionului. Echilibrul punţii se menţine cu ajutorul rezistenţei
reglabile R2. Fiecărei valori de temperatură îi corespunde o anumită
valoare a rezistenţei R2. Calculând R2 şi cunoscând valoarea
constantei D, poate fi calculat ln  0 pentru diferite valori ale
temperaturii T (vezi formula (5.8)). După datele măsurărilor se
construieşte graficul ln  0  f 1 / T  din care după formula (5.5) se
poate calcula lărgimea zonei interzise ΔE.
2. Studiul experimental al funcţiei γ(T) prin metoda de
comparare.
Schema montajului elec-
tric este reprezentată în
fig.5.6. Eşantionul semi-
conductor R0 este conectat
în serie cu rezistenţa
etalon R. Prin intermediul
comutatorului C se co-
nectează milivoltmetrul
mV, cu care se poate
măsura pe rând tensiunile
Fig. 5.6 pe Ro şi Re (Uo şi Ue).
Eşantionul se
introduce într-un cuptor, iar Re se menţine la temperatură constantă.
La creşterea temperaturii rezistenţa eşantionului scade şi ca
rezultat variază curentul prin Ro şi Re. De aceea, variază tensiunile
Uo = IRo, pe eşantion Ue = IRe pe rezistenţa etalon. Întrucât la
temperatura dată curentul prin Ro şi Re este acelaşi, raportul
tensiunilor este egal cu raportul rezistenţelor respective:
62
 IR0 U 0 R0 U 0
 =>  , (5.9)
IRe U e Re U e
unde Uo este căderea de tensiune pe semiconductor şi Ue pe
rezistenţa etalon.
Introducând expresia lui (5.7) în (5.9), obţinem
l U
0  0  e .
S 0  Re U 0
Ue
Această formulă se poate scrie sub forma  0  C , în care
U0
l
C 0 .
S 0 R0
Logaritmând această expresie, obţinem
U
ln   ln C  ln e . (5.10)
U0
Odată cu variaţia temperaturii eşantionului se schimbă şi
valorile U e şi U 0 . După datele măsurărilor se construieşte
graficul ln  0  f 1 / T  din care după formula (5.5) se poate calcula
lărgimea zonei interzise ΔE.

Modul de lucru
1. Se examinează montajul experimental pentru cercetarea funcţiei
γ(T).
2. Se efectuează studiul experimental al dependenţei γ(T) prin
metoda indicată de profesor.
3. Se determină lărgimea benzii interzise a eşantionului
semiconductor cercetat care se va exprima în eV.
4. Identificaţi semiconductorul studiat, folosind datele din tabele
pentru ΔE.
5. Se evaluează erorile în determinarea valorii ΔE.

Întrebări de control
63
1. Care este principiul de clasificare a corpurilor solide în
semiconductori şi dielectrici?
2. În ce constă caracterul convenţional al acestei clasificări?
3. Expuneţi concepţiile ce stau la baza teoriei zonale a corpurilor
solide?
4. Ce se pune la baza clasificării corpurilor cristaline în conductori
şi dielectrici în teoria zonală?
5. Cum explică teoria zonelor de energie conductibilitatea
semiconductorilor şi dependenţa ei de temperatură?
6. Ce reprezintă conductibilitatea intrinsecă (proprie) a
semiconductorilor?
7. Când se realizează conductibilitatea prin impurităţi? În ce
condiţii se manifestă cu precădere conductibilitatea electronică
sau prin goluri?
8. Care sunt metodele de studiu experimental al dependenţei γ(T)?
9. Prin ce procedeu se pot exclude constantele A, D şi C din
formulele (5.4), (5.8) şi (5.10) şi când este posibil acest
procedeu?

6.RADIOACTIVITATEA NATURALĂ

Unele informaţii privind influenţa radiaţiilor asupra

organismului uman şi modul de lucru în laboratorul de fizica
corpului solid şi a nucleului atomic.

Radiaţiile radioactive şi Roentgen au o acţiune nocivă asupra

ţesuturilor biologice. Sub influenţa lor în organism se formează
radicali chimici liberi şi în celule se produc mutaţii ce duc la
leucemie, la formarea tumorilor maligne şi la alte maladii grave.
Efectele produse de radiaţie asupra organismului sunt
determinate de cantitatea de energie absorbită, deci, în ultimă
instanţă, de energia radiaţiei.
Energia radiaţiei se disipează în orice mediu, în principal prin
ionizarea şi excitarea moleculelor. În mediile lichide (corpul
omenesc, într-o primă aproximaţie, poate fi considerat ca un mediu
64
lichid) energia particulelor se distribuie aproximativ egal între
procesele de ionizare şi excitare. Însă aceste două moduri de
disipare a energiei pot avea efecte chimice şi biologice diferite. În
prezent se consideră că acţiunea biologică este determinată aproape
în întregime de ionizare. Deoarece puterea de ionizare depinde de
tipul radiaţiei, acţiunea biologică este şi ea determinată de tipul
radiaţiei.
Radiaţia . Orice izotop  radioactiv emite particule  ce au
anumite energii. Valorile maxime ale energiei particulelor  emise
de către diferiţi izotopi sunt cuprinse între 4 şi 11 MeV. Parcursul
liber al particulelor  în aer este de 3 – 11 cm, în aluminiu de 0,08
– 0,4 mm. O foaie dublă de hârtie obişnuită absoarbe complet
particulele  cu energia de 5 MeV. Epiderma corpului uman, de
asemenea, absoarbe complet particulele , şi de aceea, iradierea cu
particule  nu este dăunătoare pentru organele interne ale omului.
În aer la temperatura de 150 C şi presiunea de 1,013·105 Pa
particula , în funcţie de energia ei, formează de la 1,5·10 4 –
2,5·104 perechi de ioni. Ionizarea specifică (numărul de perechi de
ioni formaţi pe un parcurs de 1 cm) produs de particulele  este
destul de mare, atingând aproximativ 3·103 perechi de ioni. Iată de
ce pătrunderea particulelor  în organism este foarte dăunătoare,
iar expunerea corpului la o sursă  puternică provoacă arsuri grave.
Radiaţia β. Puterea de penetraţie a particulelor β este mult
mai mare decât a particulelor . Parcursul liber al particulelor β în
aer depinde de energia lor. Pentru particulele cu energia de 3 MeV
el este de circa 3 m. Îmbrăcămintea şi pielea corpului uman absorb
aproximativ 75% de particule β, pătrunzând doar 20-25% în
organism la adâncimea de 2 mm. Cel mai mare pericol îl prezintă
pătrunderea particulelor β în ochi, deoarece partea exterioară a
ochiului nu are înveliş de protecţie.
Particulele β pe un parcurs de 1 cm formează în medie 60 de
perechi de ioni, adică considerabil mai puţin decât particulele α.
Aceasta se explică prin faptul că particulele β au o sarcină electrică
mai mică şi viteze mai mari, ce duc la reducerea probabilităţii de
65
intersecţie cu atomul. Particulele β cu energia de 1 MeV suferă
absorbţie totală într-un strat de aluminiu de 1,5 mm sau unul de
plexiglas de 3,6 mm grosime. Expunerea la particulele β cu energia
mai mare de 4 MeV este dăunătoare pentru om.
Radiaţiile γ. Radiaţiile γ, în comparaţie cu radiaţiile α şi β,
au cea mai mare putere de penetraţie. În aer radiaţiile γ nu suferă
practic nici o atenuare. Plumbul, oţelul, betonul, apa şi alte
materiale cu densitate mare atenuează simţitor radiaţiile γ. Datorită
puterii de penetraţie considerabile radiaţiile γ sunt foarte
periculoase pentru sănătatea omului.
Razele Roentgen au o putere de penetraţie ceva mai mică
decât razele γ. Dar la o expunere îndelungată ele prezintă un pericol
la fel de mare.
Trebuie remarcat faptul că orice tip de radiaţie de înaltă
energie, interacţionând cu un mediu, generează o nouă radiaţie
ionizantă sau produce transformări nucleare care, la rândul lor, pot
avea acţiuni nocive.
Utilizarea preparatelor radioactive implică respectarea
modului de lucru în laborator şi a unui şir de reguli în manipularea
instalaţiilor. Aceste reguli trebuie respectate cu stricteţe mai ales în
cazul surselor radioactive deschise.
În laboratorul de fizica corpului solid şi a nucleului atomic se
utilizează numai surse închise de particule β de mică energie (3
MeV). Preparatul radioactiv (sursa de particule β) se află sub un
înveliş protector într-un container metalic cu capac detaşabil. Se va
avea în vedere că în laborator prezintă pericol nu numai radiaţiile,
ci şi tensiunile electrice înalte care alimentează unele instalaţii. De
aceea, este obligatorie respectarea următoarelor instrucţiuni de
protecţia muncii:
1. Înainte de a începe lucrul se va verifica punerea la pământ
a aparatelor şi instalaţiilor utilizate.
2. La deschiderea containerului cu substanţa radioactivă şi în
timpul lucrului sursa radioactivă se va afla în spatele unui paravan
protector din plexiglas.

66
 3. Containerul cu substanţa radioactivă se va manipula astfel,
ca să se evite orientarea fascicolului neecranat spre alte persoane de
laborator.
4. Instalaţia Roentgen se va cupla la reţea numai în timpul
executării lucrării cu permisiunea conducătorului de lucrări, ea
urmând a fi scoasă de sub tensiune imediat după terminarea
lucrării.
5. În caz de defectare a unui aparat în timpul lucrului se va
anunţa imediat conducătorului de lucrări sau laborantului.
6. Este interzisă:
a) atingerea porţiunilor neecranate ale circuitelor electrice;
b) expunerea părţilor corpului, în special a ochilor, la fascicolul de
radiaţie neecranată;
c) lăsarea montajului de laborator sub tensiune fără supraveghere;
d) deteriorarea învelişului de plumb a instalaţiei Roentgen;
atingerea instalaţiei cu mâna.
7. Containerul cu sursa radioactivă se va primi de la laborant
imediat înainte de utilizare şi se va înapoia imediat după terminarea
lucrării. În laboratorul de fizica corpului solid şi a nucleului atomic
într-un şir de lucrări sunt folosiţi laseri - surse de radiaţie directivă
monocromatică în domeniul optic al undelor electromagnetice,
adică în ultraviolet, vizibil, infraroşu. Laserul cu heliu şi neon
utilizat în laborator are o putere de radiaţie de câţiva miliwaţi,
această radiaţie fiind practic nevătămătoare pentru piele, însă poate
produce traume la pătrunderea în ochi.
În timpul lucrului este interzis categoric:
a) introducerea în calea razei laser a diferitor obiecte (oglinzi,
plăci din sticlă etc.), deoarece raza reflectată poate nimeri în ochi.
b) Privirea în orificiul de ieşire al laserului. Cuplarea la reţea
sau decuplarea laserului o face numai laborantul sau profesorul.

67
 Lucrarea de laborator Nr.30

DETERMINAREA LIMITEI SUPERIOARE A

SPECTRULUI RADIAŢIEI β

Scopul lucrării: determinarea limitei superioare a spectrului

radiaţiei β prin metoda absorbţiei totale şi
atenuării pe jumătate.
Aparate şi accesorii: contor de impulsuri, contor Geiger,
sursă de radiaţie β, plăci de aluminiu.

Noţiuni teoretice
Fenomenul transformării spontane a izotopilor instabili ai
unui element chimic în izotopul altui element însoţite de emisie de
particule elementare sau nuclee se numeşte radioactivitate
naturală. Există două tipuri principale de dezintegrare radioactivă:
dezintegrarea α şi dezintegrarea β.
În dezintegrarea α are loc transformarea izotopului cu
numărul de sarcină Z şi numărul de masă A într-un izotop cu
numărul de sarcină Z-2 şi numărul de masă A-4, dezintegrarea fiind
însoţită de emisia unei particule, care este nucleul izotopului de
heliu 24 He . Dezintegrarea este descrisă de reacţia nucleară
A 4
Z X  2 He  Z  2Y .
A 4

În dezintegrarea β are loc transformarea izotopului cu

numărul de sarcină Z şi numărul de masă A într-un izotop cu
numărul Z+1 şi cu acelaşi număr de masă A, dezintegrarea fiind
însoţită de emisia unei particule β, adică a unui electron, conform
reacţiei
2 X  Z 1Y  1 e .
A A 0

Există şi dezintegrarea β+, în care se produce transformarea

unui izotop cu numărul de sarcină Z în altul cu numărul de sarcină
68
Z-1, numărul de masă A rămânând acelaşi şi dezintegrarea fiind
însoţită de emisia unui pozitron ( 10 e ), conform reacţiei
2 X  Z 1Y  1 e .
A A 0

Electronii apar în urma transformării neutronului ( 01 n ) din

nucleu în proton ( 11 p ), iar pozitronul apare în urma transformării
protonului în neutron.
Dezintegrarea β este însoţită, de asemenea, de emisia unei
particule elementare - antineutrinul ~e sau neutrinul  e .
Distribuţia particulelor β după energie, studiată prin metoda
deviaţiei acestora în câmpul magnetic, ne demonstrează că spectrul
lor este continuu. Aceasta înseamnă că energia particulelor emise
poate avea orice valori cuprinse în intervalul de la zero până la o
anumită valoare maximă pentru izotopul radioactiv dat, numită
limita superioară a spectrului radiaţiei β.
Distribuţia tipică a particulelor β după energie (spectrul
radiaţiei β) este reprezentată în fig. 6.1, unde în abscisă este trecută
energia electronilor E, iar în ordonată numărul N de particule β cu
valoarea respectivă a energiei. N
Studiul spectrelor radiaţiei β
arată că distribuţia
reprezentată în fig. 6.1 este
caracteristică nu numai pentru
izotopii radioactivi naturali, ci
şi pentru izotopii obţinuţi pe
cale artificială.
Limita superioară a 0 Emax E
spectrului radiaţiei β are valori Fig. 6.1
diferite pentru diferiţi izotopi, şi de aceea, ea este una din
caracteristicile izotopilor. Valorile Emax pentru diferiţi izotopi sunt
cuprinse între 15keV şi 15MeV.
Una din metodele de determinare a energiei maxime a
particulelor β este metoda absorbţiei totale (atenuării
exponenţiale).
69
 Între sursa de particule β şi contorul Geiger, adică în calea
particulelor se pune un absorbant, observându-se atenuarea fluxului
de particule odată cu creşterea grosimii absorbantului. Particula β
de o anumită energie nu poate străbate decât o anumită grosime
dmax a absorbantului dat. De aceea, mărimea ρdmax (ρ este densitatea
mediului absorbant) se ia drept măsură a energiei particulelor β. În
cazul radiaţiei β curbele de absorbţie sunt aproximativ exponenţiale
(fig. 6.2). Panta atât de abruptă a curbei de absorbţie la valori mici
ale lui d şi relativ uşoară la valori mari se explică prin faptul că
mecanismele de interacţie ale particulelor lente şi ale celor rapide
cu mediul absorbant sunt diferite. Particulele β cu viteze mari sunt
absorbite relativ slab şi, de aceea, curba de atenuare se apropie
asimptotic de nivelul radiaţiei de fond. Orice contor Geiger
înregistrează o anumită radiaţie de fond determinată de razele
cosmice, de impurităţile radioactive din materialul, din care e
confecţionat corpul, şi de descărcările spontane. O astfel de
apropiere asimptotică a curbei de nivelul de fond nu permite
determinarea precisă a valorilor dmax şi, de aceea, e raţional să se
traseze curba de atenuare în scară semilogaritmică ln N  f  d  (fig.
6.3). În acest caz, prelungind, porţiunea rectilinie de atenuare până
la intersecţia cu nivelul de fond se poate determina valoarea lui
dmax. Deoarece nu există formule exacte, care ar exprima parcursul
liber maxim al particulelor β în funcţie de energia lor, energia
maximă se calculează folosind formule empirice obţinute de diferiţi
cercetători. Astfel, pentru particulele β având energia cuprinsă între
limitele 0,7MeV<E<3MeV, se verifică bine relaţia lui Feather
d m  0,163
Em  , (6.1)
0,543
unde ρ se exprimă în g/cm3, d în centimetri, E în MeV. Pentru
E<2,5MeV Catz şi Penfold au propus relaţia
d m  0,106
Em  0,530 . (6.2)
Unele relaţii empirice mai simple pentru dependenţa energiei
particulelor β de parcursul lor în aluminiu au forma:
70
 E m  1,85  d m  0,245 , E>0,8MeV (6.3)
E m  1,92   d m 
0 , 725
, 0,15MeV<E<0,8MeV. (6.4)

Fig. 6.2 Fig. 6.3

În formulele prezentate mai sus dmax este grosimea maximă a

materialului absorbant, care poate fi determinată, trasând graficul
funcţiei N=f(d) sau lui ln N=f(d) (fig. 6.3). Ar fi mai simplu să se
traseze graficul ln n=f(d), unde n  N
t este viteza de înregistrare a
particulelor, n fiind numărul de particule înregistrate de contor în
intervalul de timp t.
Pe lângă metoda absorbţiei totale, se mai foloseşte metoda
atenuării pe jumătate, în care se ţine cont de faptul că la valori mici
şi mari ale lui d curba de absorbţie diferă de cea exponenţială (fig.
6.3). În această metodă se măsoară grosimea absorbantului care
este necesară pentru atenuarea unui fascicol de particule β în
jumătate faţă de intensitatea fascicolului incident. Pentru calcularea
lui Emax, se determină grosimea stratului absorbant de aluminiul,
care reduce intensitatea radiaţiei β de 21, 22, 23, ..., 2k ori.
Dependenţa dintre grosimea stratului d de aluminiu, care
micşorează intensitatea radiaţiei de 2k ori, şi energia maximă din
spectrul radiaţiei β a fost studiată experimental şi este reprezentată
grafic în fig. 6.4. Fiecare curbă corespunde unei anumite valori a
lui k. Pentru k=1 viteza de înregistrare se micşorează de două ori,
pentru k=2 - de 4 ori etc.
71
 Determinând grosimea dk a stratului absorbant, care reduce
viteza de înregistrare de 2 ori şi folosind graficul din figura 6.4, se
poate determina Emax în MeV.

Fig.6.4

Modul de lucru
1. Se măsoară nivelul de fond al contorului Nf pentru un
interval de timp t.
2. Se măsoară viteza de înregistrare n0  N t în absenţa
absorbantului.
3. Se măsoară viteza de înregistrare n=N/t în funcţie de
grosimea stratului absorbant şi se trasează graficul funcţiei ln
n=f(d).
4. Din graficul ln n=f(d) se determină valorile lui d, pentru
care vitezele de înregistrare sunt egale cu no/2, no/4,
no/8,...calculând în prealabil ln no/2, ln no/4, ln no/8.

72
5. Se determină Emax prin metoda atenuării pe jumătate
pentru valorile lui a calculate în p.4, folosind graficul din fig.
6.4 (curbele 1, 2, 3).
6. Din graficul ln n=f(d) se determină dm. Se calculează
Emax prin metoda absorbţiei totale, folosind una din relaţiile (6.1)
- (6.4) în funcţie de rezultatul obţinut în p.4.
7. Se trag concluzii, comparând valorile lui Emax obţinute
prin metoda absorbţiei totale şi prin metoda atenuării pe
jumătate.
8. Folosind valoarea Emax obţinută, se determină viteza
maximă a particulelor β.

Întrebări de control
1. Ce se numeşte radioactivitate naturală? Ce transformări
ale elementelor se produc în procesul radioactivităţii naturale?
2. Se ştie că nucleul atomic este constituit din protoni şi
neutroni. Cum se poate explica emisia de particule β din nucleu
în dezintegrarea β.
3. Ce este limita superioară a spectrului β şi ce stă la baza
metodelor de determinare a ei?

BIBLIOGRAFIE

1. Detlaf A. A., Iavorski B. M. Curs de fizică. Chişinău: Lumina,

1991.
2. Трофимова Т. И., Курс физики. М: Высшая школа, 1985.
3. Лабораторные занятия по физике /Под ред. Л. Л. Гольдина.
М: Наука, 1983.
4. Кортнев А. В., Куценко А. Н., Рублёв Ю. В. Практикум по
физике. М: Высшая школа, 1965.

73
5. Майсова Н. Н. Практикум по курсу общей физики. М:
Высшая школа, 1970.

CUPRINS

1. Interferenţa luminii… ………… ………………………3

Lucrarea de laborator Nr.22 14
Studiul interferenţei luminii reflectate de la o lamă cu feţe
plan-paralele.
Lucrarea de laborator Nr.23 18
Determinarea razei de curbură a unei lentile şi a lungimii de
undă a luminii, folosind inelele lui Newton în lumină
reflectată.
1. Difracţia luminii……………………………………………..20
Lucrarea de laborator Nr.24 29
Studiul difracţiei luminii pe obstacole simple.
Lucrarea de laborator Nr.25 32
Studiul fenomenului de difracţie a luminii pe reţeaua de
difracţie.
2. Polarizarea luminii………………………………………….36
Lucrarea de laborator Nr.26 42
Studiul polarizării radiaţiei laser. Verificarea legii lui Malus.
Lucrarea de laborator Nr.27 44
Studiul polarizării luminii prin reflexie de la un dielectric.
3. Radiaţia termică…………………………………………….46
Lucrarea de laborator Nr.28 46
Studiul legilor radiaţiei termice. Determinarea emisivităţii
radiante a corpurilor.
4. Conductibilitatea electrică a semiconductorilor…………..55
Lucrarea de laborator Nr.29 55
Studierea experimentală a dependenţei conductibilităţii
electrice a semiconductorilor de temperatură.56
74
5. Radioactivitatea naturală…………………………….…….65
Lucrarea de laborator Nr.30 69
Determinarea limitei superioare a spectrului radiaţiei.
Bibliografie………………………………………………..…….74

Optica ondulatorie
Fizica atomului
Fizica corpului solid
Alcătuitori: P.Bardeţchi ,V. Chistol
Redactor: Valentina Mustea
--------------------------------------------------------------------------
Bun de tipar 10.10.01. Formatul 60x84 1/16.
Hârtie ofset. Tipar ofset. Coli de tipar 6,25. Tiraj 400 ex.
Comanda nr.
--------------------------------------------------------------------------
U.T.M., 2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168.
75
Secţia Redactare, Editare şi Multiplicare a U.T.M.
2068, Chişinău, str. Studenţilor, 11

76