1

Dispozitiile de drept penal in Legea Tarii

Dreptul nostrum feudal nescris pastreaza o serie de reminiscienta al vechiului system
al razbunarii private, insa asistam la cresterea treptata a interventiei statului in solutionarea
pricinilor penale. Statul feudal cauta sa descurajeze aplicarea vechiului sistem al legii
talionului prin sanctionarea cu amenzi a acelora care indrazneau sa recurga la razbunarea
privata. Totodata Legea Tarii consacra fatis discriminarea in fata legii penale in functie de
categoria sociala careia ii apartineau faptuitorul si victima, in sensul ca aceleasi fapte si
aceleasi pedepse sunt apreciate si respectiv aplicate in mod diferit, in functie de pozitia sociala
a partilor.
Infractiunile erau denumite vina (vini), si erau impartite in 2 categorii:
- Vini mari
- Vini mici
O prima categorie de infractiuni erau cele indreptate impotriva statului:
- Hiclenia (putea fi comisa numai de boier si insemna incalcarea de catre acestia a
obligatiei de dreapta si credincioasa slujba pe care o aveau fata de domn si care
intra in continutul raportului juridic de vasalitate).
Hiclenia era sanctionata cu moartea si confiscarea averii boierului viclean. O alta
infractiune din aceasta categorie era:
- Neascultatea (osluh) = nerespectarea poruncilor domnesti si neindeplinirea de
catre taran a obligatiilor de plata a rentei feudale. Era sanctionata cu moartea sau o
amenda in vite si confiscarea ocinelor.
O alta categorie erau cele impotriva persoanei:
- Omuciderea (o vina mare, sanctionata cu moartea)
- Lovire (vina mica, amenda in vite)
O alta categorie, considerate vini mari, erau actiunile care aduceau atingere conceptiei
feudale cu privire la religie si morala:
- Sacrilegiul
- Violul
- Adulterul
- Bigamia
2

Toate acestea erau sanctionate cu moartea, in plus in caz de adulter, zestrea femeii
adulterine intra in proprietatea sotului.
O alta categorie era reprezentata de actiunile indreptate impotriva infaptuirii
justitiei:
- Marturia mincinoasa (limba stramba) -> este sanctionata cu insemnarea cu fierul
rosu si denuntul calomnios, denumit sudalma cea mare, sanctionat cu aceeasi
pedeapsa care ar fi fost aplicata celui denuntat, daca denuntul s ar fi dovedit a fi
adevarat.
O alta categorie, infractiunile care aduceau atingere proprietatii:
- Talharia (moarte prin spanzuratoare la locul faptei)
- Furtul flagrant (furt fata) (moarte prin spanzuratoare la locul faptei)
- Furtul simplu (amenda dusegubina)
Toate acestea erau considerate vini mari.

Sistemul sanctionator cuprindea urmatoarele categorii de pedepse:
Pedepsele fizice (intrau si diversele forme ale pedepsei cu moartea)
Pedepsele privative de libertate
Pedepsele pecuniare, amenzile (gloaba, dusegubina si zaveasca)
Pedepsele infamante (de natura a duce la oprobiul public darea pe ulita,
darea prin targ)
Cu exceptia pedepsei cu moartea pentru hiclenie, toate celelalte pedepse puteau fi
rascumparate prin plata unei sume de bani sau a unor vite, sistem care ii favoriza pe cei
bogati. Cei saraci erau nevoiti sa si vanda arenda sau libertatea pentru a avea bani pentru
rascumparare => acest sistem a devenit un mijloc de aservire a taranilor liberi.

Procedura de judecata
Si pe plan procesual, Legea Tarii se remarca printr un caracter unitar al normelor de
procedura. Instantele de judecata erau la nivelul obstilor satesti sau teritoriale, judele si sfatul
oamenilor buni si batrani, la nivelul oraselor: judetul in Tara Romaneasca si oituzul in
Moldova impreuna cu cei 12 pardari (consiliul orasenesc). La nivelul tinuturilor: vornicii si
3

parcalabii. In Moldova cei doi vornici pentru tara de sus si pentru tara de jos. In Tara
Romaneasca, in stanga Oltului vornicul si in dreapta Oltului Marele Ban.
La acestea se adauga ceilalti dregatorii, care aveau o competenta specializata, precum
si boierii si manastirile investite cu imunitati, care aveau o competenta specializata rezultata
din hrisovul de acordare a imunitatii respective.
Procesele mai grele erau judecate de domn si Sfatul Domnesc, la fel si procesel mai
importante, precum si plangerile celor nemultumiti de judecata dregatorilor, plangeri care nu
aveau caracterul unor cai de atac, ci mai degraba al unor reclamatii impotriva celor care
judecase.
Domnul si Sfatul Domnesc aveau competenta deplina putand judeca orice proces in
prima si ultima instanta si rejudeca toate celelalte procese, solutionate de celelalte instante.
Judecata domneasca se putea realiza in capitala sau in orice alta localitate, intrucat
justita feudala are un caracter itinerant.
In procesul feudal nu existau grade de jurisdictie, astfel incat hotararea unei instante
putea fi atacata la aceeasi instanta sau la o instanta superioara. De asemenea nu exista
principiul autoritatii de lucru judecat, ceea ce crea o stare de nesiguranta in relatiile judiciare.
Ca atare, pentru a pune capat prelungirii la nesfarsit a proceselor si pentru a ingradi
posibilitatea redeschiderii lor, Legea Tarii a consacrat anumite reguli si anumite institutii:
1. Zaveasca (ea nu impiedica redeschiderea procesului dar obliga partea sa depuna in
vistieria statului o suma de bani. Unele hotarari erau pronuntate de domn chiar cu
aceasta mentiune.
2. Fieria (partea care a castigat procesul depune o suma de bani in vistieria statului si
in schimb domnul ii garanteaza ca nu va aproba redeschiderea procesului.
3. Amenzile judiciare (se introduc din sec XVIII si care sanctioneaza culpa
procesuala a partii care solicita redeschiderea procesului. Acestea erau denumite
gloabe in Tara Romaneasca si Moldova si birsavi in Transilvania.
O alta caracteristica este faptul ca instantele puteau avea nu numai atrbutiuni
jurisdictionale, ci si administrative potrivit confuziunii de atributii specifica institutiilor
feudale.
O alta caracteristica este principiul judecatorului unit. Chiar si atunci cand domnul
judeca impreuna cu Sfatul Domnesc, hotararea este a domnului, Sfatul avand doar un rol
consultativ.
4

O alta caracteristica a justitiei feudale este faptul ca exceptand instantele de la obstile
satesti, toate celelalte instante reprezinta monopolul feudalilor. Conceptia care statea la baza
justitiei feudale este aceea ca judecata trebuie sa se realizeze dupa lege si dreptate. Cuvantu
legea desemneaza Legea Tarii, iar cuvantul dreptate desemneaza constiinta juridica care
trebuia sa vegheze la respectarea moravurilor, adica morala epocii.
Materia probelor.
In vechiul nostru drept feudal, intalnim atat reguli si mojloace de proba formate in
timpul feudalismului, cat si forme vechi, reminisciente ale oranduirii gentilice, dar care in
conditiile feudalismului dobandesc un continut nou, de clasa si o forma noua, in sensul ca
aplicarea lor este asigurata de forta coercitiva a statului feudal.
Persistenta acestor forme vechi, anterioare feudalismului se explica atat prin caracterul
natural al economiei feudale, cat si prin supravietuirea unor forme economice cum ar fi
proprietatea devalmasa asupra pamantului.
Dupa forma lor, probele se impart in 2 categorii:
- Probe orale
- Probe scrise
Cele mai obisnuite probe in feudalism, cel putin la inceputul epocii feudale, sunt
probele orale. Ele au reprezentat mijlocul comun de probatiune mult timp pentru ca marea
proprietate feudala constituita inainte de intemeiere nu putea fi dovedita decat prin probe
orale, iar slaba raspandire a scrisului facea din probele orale o necesitate.
Cele mai importante probe orale sunt:
- Proba fierului rosu. Modul in care a fost utilizata aceasta proba poate fi constat
dintr un document denumit registrul de la Oradea, tinut de preotii catolici de la Episcopia din
Oradea. Acest registru a fost tinut intre 1208 si 1235 si cuprinde note referitoare la un numar
de 389 de pricini solutionate prin proba fierului rosu. Daca judecatorul nu putea da o solutie,
datorita sustinerilor cotradictorii ale partilor sau ale martorilor audiati in cauza, acestia erau
trimisi la Episcopia de la Oradea, unde urmau a fi supusi probei fierului rosu (era oficiata o
slujba religioasa in care era evocata interventia divinitatii pentru ca aceasta sa arate de partea
cui este dreptatea, dupa care se dadea martorului, chezasului sau uneia dintre parti, sa poarte
in mana o bucata de fier inrosit pe o distanta de 8-10 pasi, dupa care mana era bandajata, iar
bandajul sigilat. Dupa 8 zile se proceda la desigilarea bandajului si examinarea mainii: daca
rana era vindecata se presupunea ca afirmatiile erau adevarate, iar hotararea se dadea pe cale
5

de consecinta. Daca rana era vizibila se considera ca cel supus probei a depus o marturie falsa,
sau o afirmatie falsa si ca atare partea respectiva pierdea procesul. Inafara de semnele arsurii
mai erau si alte circumstante socotite in egala masura dovezi de vinovatie, si anume:
neprezentarea la termenul fixat pentru examinarea probei sau violarea sigiliului bandajului sau
alte asemenea imprejurari). Din examinarea pricinilor consemnate => peste 200 dintre ele au
ca obiect fapte de natura a aduce atingere proprietatii feudale, cei mai multi dintre impricinati
fiind taranii iobagi. Ca atare acestia era supusi probei si siliti sa poarte fierul inrosit, nu si
nobilii feudali. Chiar daca un nobil era supus probei fierului rosu, el putea desemna un
reprezentant, de regula un taran iobag, care sa poarte fierul in locul sau. Prin urmare proba
fierului rosu are un profund caracter de clasa, ea fiind rezervata membrilor categoriilor
inferioare. De asemenea proba fierului rosu, are un profund caracter neconcludent si
nepartinitor pentru ca, spre pilda, nu era precizata temperatura pana la care trebuie incalzit
fierul, rezistenta fizica a persoanei era esentiala in vindecarea ranii si totodata in diverse
scrieri medievale figurau anumite retete cu caracter preventiv pentru a reduce efectele arsurii.
- Juramantul cu brazda in cap. Este denumit astfel datorita rolului pe care
pamantul il joaca in desfasurarea acestei probe. Cel care jura invoca pedeapsa pamantului
privit ca o divinitate daca nu va respecta ceea ce va jura. In Moldova, cei care jurau punea
brazda de pamant direct pe cap, ei se numeau brazdasi, iar in Tara Romaneasca, cu precadere
in Oltenia, ei tineau brazda de pamant intr o traista atarnata de gat si se numeau traistasi.
Juramantul acesta era utilizat cu precadere in procesele referitoare la granituire, cu privire la
hotarele proprietatilor. Cei care jurau se angajau sa arate adevaratele hotare ale proprietatilor
si tineau brazda de pamant pe cap sau in traista pe tot timpul parcurgerii acestor hotare.
Originea acestei probe este geto daca, la ei pamantul era divinitatea suprema. Getodacii
considerau ca pamantul este o divinitate care purifica atat pe plan material, cat si pe plan
spiritual. El ii ajuta pe cei care spun adevarul si ii sanctioneaza pe sperjuri => expresii: sa i
fie tarana usoara nu l ar mai rabda pamantul. In cazul acestei probe, suntem in prezenta
unui dublu simbolism judiciar: brazda simbolizeaza zeitatea pamantului, iar capul
simbolizeaza fiinta umana, fiind considerata cea mai importanta parte a trupului. Sub
influenta crestina, aceasta proba de sorginte pagana s a spiritualizat in sensul ca locul
brazdelor de pamant este luat de evanghelie, iar dupa aparitia statului feudal, proba a
constituit in caracter de clasa, era era rezervata doar membrilor categoriilor sociale inferioare,
in special taranilor dependenti. Pe masura ce proprietatile feudale se extind, boierii sunt tot
mai interesati in utilizarea acestei probe pentru hotarnicirea mosiilor lor. Dar nu se mai
multumesc cu martori intamplatori cu privire la cunoasterea hotarelor, ci recurg la
6

preconstituirea lor. Copiii de taran erau pusi sa parcurga hotarale mosiei si in tot acest timp
erau dati de chica (adica erau batuti) pentru a tine minte hotarele si pentru ca, in eventualitatea
unui litigiu privind granutuirea mosiei sa poate depuna marturie si sa fie supusi probei in
cunostinta de cauza.
- Proba cu juratori. Institutia juratorilor a fost un mijloc de proba, care prin
particularitatile sale contrazice conceptia moderna referitoare la dovezi. In procesul penal,
prin juramantul lor, juratorii sustineau juramantul uneia dintre partile litigante, aratand ca
aceasta este demna de crezare => proba cu juratori este o proba de credibilitate si nu una de
veridicitate. Proba cu juratori are un caracter subiectiv, ea nu duce la stabilirea adevarului ci a
bunei reputatii a persoanei pentru care jura. In procesul civil, juratorii cerceteaza faptele si
drepturile partilor ligante, astfel incat juramantul lor este unul de veridicitate. Pana la aparitia
dreptului feudal scris, in special la nivelul obstilor satesti, dar si in cadrul celorlalte instante de
judecata, proba cu juratori a fost cel mai raspandit mijloc de proba pentru solutionarea
proceselor de orice tip, de unde si denumirea de lege. Unii au criticat acest mijloc de proba,
spunand fie ca este o proba misterioasa, fie ca este o procedura grosolana, fie ca este un
proces absurd de dovedire. Institutia juratorilor este una originara romaneasca, care isi are
originea in juramantul pe vetrele regale sau pe zeitatile palatului regal practicat de getodaci.
Juramantul prestat de un numar de juratori, putea fi rasturnat de un numar dublu de juratori, la
fel persoana identificata ca vinovat de un numar de ghicitori, putea fi gasita nevinovata de un
numar dublu de ghicitori. In epoca gentilica, din grupul juratorilor puteau face parte doar
rudele celui pentru care se depunea juramantul. Ulterior, din grupul juratorilor puteau face
parte si vecinii, adica ceilalti membri ai obstei satesti sau teritoriale, pentru ca in final, ca in
cazul tuturor celorlalte probe din procesul feudal, proba cu juratori sa dobandeasca si ea un
caracter de clasa (numai boierii puteau fi juratori). Daca domnul incuviinta uneia dintre parti
proba cu juratori, utiliza sintagma i am dat lege. Partea careia i s a dat proba, putea sa
accepte administrarea ei (putea sa ia legea) sau putea sa o defere partii adverse. Atunci cand
domnul incuviinta proba cu juratori, stabilea numarul juratorilor, iar in unele cazuri si numele
acestora (juratorii pe ravas). Juratorii trebuiau sa fie de o seama cu cel pentru care jurau (sa
faca parte din aceeasi categorie sociala). Depunerea juramantului avea un caracter solemn,
atat din punct de vedere religios, cat si sub aspect juridic. Pe plan religios, juramantul era
depus pe evanghelie, iar pe plan juridic, depunerea se facea in fata imputernicitului domnesc
cu supravegherea efectuarii probei. Continutul si forma juramantului trebuiau sa fie identice
cu cele ale partii pentur care jurau. Schimbarea cuvintelor sau gresirea unora ducea la
anularea probei. Cu toate aceste, in Transilvania se admitea utilizarea unor formule
7

echivalente sau repetarea cuvintelor folosite gresit. Daca juramantul era depus cu respectarea
conditiilor prevazute de Legea Tarii, atunci consemnarea desfasurarii probei se realiza printr o
carte de juramant, intocmita de imputernicitul domnesc si continand semnaturile si perceptiile
juratorilor. Aceasta era inaintata domnului, care pronunta hotararea in sensul celor aratate in
juramant, iar partea sprijinita de juratori castiga procesul, se spunea s a apucat de lege.
Dimpotrvia, daca proba cu juratori nu a putut fi administrata de apartea careia i se
incuviintase, aceasta pierdea procesul. Se spunea ca a ramas de lege. Partea adversa putea
sa ceara contra proba cu juratori, aducand un numar dublu de juratori. Daca contraproba era
administrata cu respectarea dispozitiilor legii tarii, hotararea initiala era anulata si se pronunta
o noua hotarare conform noului juramant. Cel anterior era considerat fals, ceea ce atragea
sanctionarea primilor juratori la plata unor amenzi in vite. Numarul maxim de juratori era 48.
Astfel incat daca domnul dorea sa favorizeze una dintre partile litigante, putea sa acorde de la
inceput numarul maxim de juratori, astfel incat cealalta parte sa nu poata face contra proba.
Proba cu juratori este regina probelor, nu numai pentru faptul ca prin intermediul ei poate fi
dovedita orice situatie de fapt si de drept, ci si pentru faptul ca prin aceasta proba putea fi
combatuta orice alta proba, inclusiv proba cu inscrisuri. Nu intamplator dreptul nostru feudal
o denumeste lege. Ea este mijlocul de proba cu cea mai mare forta probanta.
- Marturia. Proba cu martori. Marturii sunt persoane care iau cunostinta
exproprie sensibus despre anumite imprejurari cu privire la care evalueaza in fata instante prin
marturia pe care o depun in vederea solutionarii procesului. Ca si juramantul juratorilor, si de
pozitiile de martori se dadeau sub prestare de juramant in biserica, iar biserica dadea anapene
impotriva celor care depunea marturie mincionoasa. Forta juridica a marturiei, chiar daca este
depusa sub prestare de juramant este inferioara probei cu juratori. Uneori, daca partea nu
putea aduce toti uratorii => nu putea administra proba cu juratori, juratorii prezenti erau
ascultati ca martori. O categorie speciala de martori erau adalmasarii sau martorii
preconstituiti, persoanele care fusese prezente la incheierea unui contract, asistand partile in
relizarea unui acord de vointa cu privire la toate clauzele. Adalmasul este de orgine getodaca,
anterioara raspandirii crestinismului. Sub aspect religios, dupa incheierea conventiei,
persoanele care asistasera, invocau divinitatea pentru ca acesta sa binecuvanteze intelegerea
partilor. Invocarea se realiza la origine prin libatiuni, din care s a pastrat la noi obiceiul
bautului vinului de catre adalmasari si parti. Consumarea adalmasului insemna incheierea
conventiei sub aspect juridic. In cazul ivirii unui litigiu in legatura cu interpretarea sau
executarea contractului, adalmasarii erau chemati sa depuna marturie in cunostinta de cauza.
Daaca incheierea contractului imbraca forma scrisa, atunci alaturi de numele si semnaturile
8

partilor, in inscris aparea si numele adalmasarilor. Totodata erau consemnata valoare si partea
care a suportat cheltuiala.

Probele scrise
Inscrisurile utilizate in procesul feudal erau de 2 categorii:
- Oficiale emise de cancelaria domneasca si care purtau diverse denumiri, cea
generica fiind cea de hrisov, de sorginte greaca, dar se mai utilizau si termenii de
uric si termenul de direse, care este de sorginte latina.
- Zapise (inscrisuri emanate de la persoanele particulare).