Biomecanica

GEORGETA NENCIU
BIOMECANICA ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Aspecte generale
Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
NENCIU, GEORGETA
Biomecanica în educaţie fizică şi sport. Aspecte generale /
Georgeta Nenciu – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2005
128p.; 23,5 cm.
Bibliogr.
ISBN 973-725-369-8
577.3
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005
Redactor: Cosmin COMARNESCU

Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU
Coperta: Marilena BĂLAN (GURLUI)
Bun de tipar: 16.12.2005; Coli tipar: 8
Format: 16/70×100
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, Sector 6, O.P. 83
Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
GEORGETA NENCIU
BIOMECANICA
ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
Aspecte generale
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti,
Universitatea 2005
SPIRU HARET
CUPRINS
Introducere ………………………………………………………………………... 9
Partea I
1. Scurt istoric …………………………………………………………………….. 13
2. Alte discipline ştiinţifice care studiază mişcarea ……………………………… 15
3. Noţiuni cu care operează biomecanica ………………………………………… 15
4. Noţiuni de fizică aplicate la organismul uman ………………………………… 17
4.1. Legile mecanice ale mişcărilor …………………….…………………….. 17
4.2. Comparaţie între mărimile de bază ale mecanicii şi cele ale biomecanicii … 18
5. Locomoţia ……………………………………………………………………… 21
5.1. Principalele forme ale mişcării …………………………………………… 21
5.2. Tipuri de statică şi locomoţie …………………………………………….. 21
5.3. Bipedia şi modificările morfo-funcţionale datorate ei …………………… 21
5.4. Clasificarea mişcărilor omului …………………………………………… 22
5.5. Mişcările locomotorii …………………………………………………….. 23
6. Mecanismele generale ale locomoţiei …………………………………………. 23
6.1. Forţele implicate în mişcările corpului …………………………………... 24
6.1.1. Forţele interne implicate în mişcarea corpului ………………….… 24
6.1.2. Forţele externe implicate în realizarea mişcării ..………………….. 32
7. Cupluri şi lanţuri cinematice …………………………………………………... 34
7.1.Cuplu cinematic …………………………………………………………... 34
7.2 Lanţul cinematic …………………………………………………………... 34
7.2.1. Lanţ cinematic deschis …………………………………………….. 34
7.2.2. Lanţ cinematic închis ……………………………………………… 35
8. Grupe şi lanţuri musculare …………………………………………………….. 35
8.1. Grupa musculară …………………………………………………………. 35
8.2. Lanţurile musculare ………………………………………………………. 36
9. Tipurile biomecanice de activitate musculară …………………………………. 37
9.1.Tipuri biomecanice de activitate statică …………………………………... 37
9.1.1 Activitatea statică de consolidare ………………………………….. 37
9.1.2 Activitatea statică de fixare ………………………………………… 37
9.1.3. Activitatea statică de menţinere …………………………………… 37
9.2. Tipuri biomecanice de activitate dinamică ………………………………. 38
9.2.1. Activitatea dinamică de învingere ………………………………… 38
9.2.2. Activitatea dinamică de cedare ……………………………………. 39
10. Principalele lanţuri musculare ale corpului …………………………………… 39
10.1 Lanţurile musculare ale trunchiului ……………………………………... 40
10.2.Lanţurile musculare ale membrelor superioare …………………………. 41
10.3 Lanţurile musculare ale membrelor inferioare …………………………... 44
11. Particularităţi biomecanice ale aparatului locomotor …………………………. 51
12. Principii generale de anatomie funcţională şi biomecanică …………………... 52
13. Legile biomecanicii …………………………………………………………… 56
5
Partea a II-a
1. Articulaţiile şi clasificarea lor …………………………………………………. 61
1.1. Articulaţii fixe (sinartroze) sin – „împreună” ……………………………. 61
1.2. Articulaţii semimobile (amfiartroze) ……………………………………... 61
1.3. Articulaţii mobile (diartroze) …………………………………………….. 61
2. Diartrozele – caracteristici morfo-funcţionale …………………………………. 62
2.1. Suprafeţele articulare …………………………………………………….. 62
2.2. Mijloacele de unire ……………………………………………………….. 63
2.3. Mijloacele de alunecare (membrana sinovială şi lichidul sinovial) ……… 64
2.4. Vascularizaţia articulaţiilor ………………………………………………. 64
2.5. Inervaţia articulaţiilor …………………………………………………….. 64
2.6. Mobilitatea articulară …………………………………………………….. 64
2.7.Axele biomecanice ale articulaţiilor ………………………………………. 64
2.8. Metode de măsurare a capacităţii funcţionale a articulaţiei ……………… 65
3. Articulaţiile capului ……………………………………………………………. 66
3.1. Structura funcţională a articulaţiei temporo-mandibulare ………………... 66
3.2. Muşchii capului …………………………………………………………... 67
3.3. Biomecanica articulaţiei ………………………………………………….. 70
3.4. Calităţile biomecanice ale craniului ……………………………………… 70
4. Articulaţiile coloanei vertebrale ……………………………………………….. 71
4.1. Structura funcţională a coloanei vertebrale ………………………………. 71
4.2. Muşchii implicaţi în mişcările coloanei vertebrale ………………………. 72
4.2.1. Muşchii gâtului ……………………………………………………. 72
4.2.2. Muşchii prevertebrali ……………………………………………… 75
4.2.3. Muşchii abdominali antero-laterali ……………………………….. 75
4.2.4. Muşchii lombo-iliaci ………………………………………………. 75
4.2.5. Muşchii posteriori ai coloanei vertebrale ………………………….. 76
4.3. Biomecanica coloanei vertebrale ………………………………………… 81
5. Articulaţiile toracelui …………………………………………………………... 82
5.1. Structura funcţională a toracelui …………………………………………. 82
5.2. Muşchii implicaţi în mişcările toracelui ………………………………….. 83
5.2.1. Muşchii gâtului ……………………………………………………. 83
5.2.2. Muşchii abdominali ……………………………………………….. 83
5.2.3. Muşchii toracelui ………………………………………………….. 83
5.3. Biomecanica toracelui ……………………………………………………. 85
6. Centura scapulară ……………………………………………………………… 85
6.1. Structura funcţională a centurii scapulare ………………………………... 85
7. Articulaţia scapulo-humerală ………………………………………………….. 86
7.1. Structura funcţională a articulaţiei scapulo-humerale ……………………. 86
7.2. Muşchii care participă la mişcările umărului …………………………….. 88
7.2.1. Muşchii posteriori ai coloanei vertebrale ………………………….. 88
7.2.2. Muşchii toraco-brahiali ……………………………………………. 88
7.2.3..Muşchii scapulo-brahiali …………………………………………... 88
7.3. Biomecanica articulaţiei scapulo-humerale ……………………………… 89

6
8. Articulaţia humero-cubito-radială ……………………………………………... 90
8.1. Structura funcţională a articulaţiei ……………………………………….. 90
8.2. Muşchii implicaţi în mişcările cotului ……………………………………. 92
8.2.1. Muşchii flexori …………………………………………………….. 92
8.2.2. Muşchii extensori ………………………………………………….. 92
8.3. Biomecanica articulaţiei cotului ………………………………………….. 93
9. Articulaţiile antebraţului ……………………………………………………….. 93
9.1. Structura funcţională a antebraţului ……………………………………… 93
9.2. Muşchii antebraţului ……………………………………………………… 94
9.2.1. Muşchii anteriori ……………….……………………………….…. 94
9.2.2. Muşchii posteriori …………………………………………………. 95
9.2.3. Muşchii externi ……………………………………………………. 96
9.3. Biomecanica articulaţiilor radio-cubitale ………………………………… 96
10. Articulaţiile gâtului mâinii şi ale mâinii ………………………………………. 96
10.1. Structura funcţională a acestor articulaţii ……………………………….. 96
10.2. Muşchii implicaţi în biomecanica acestor articulaţii …………………… 97
10.2.1. Muşchii antebraţului …………………………………………….. 97
10.2.2.Muşchii intrinseci ai mâinii ……………………………………… 98
10.3. Biomecanica articulaţiei gâtului mâinii şi a mâinii ……………………... 98
10.4. Membrul superior ca lanţ cinematic …………………………………….. 99
11. Bazinul ………………………………………………………………………… 99
11.1. Structura funcţională a bazinului ……………………………………….. 99
11.2. Biomecanica bazinului ………………………………………………….. 102
12. Articulaţia coxo-femurală ……………………………………………………... 103
12.1. Structura funcţională a şoldului ………………………………………… 103
12.2. Muşchii care intervin în mobilizarea şoldului ………………………….. 106
12.2.1. Muşchii lombo-iliaci ……………………………………………. 106
12.2.2. Muşchii bazinului ……………………………………………….. 106
12.2.3. Muşchii coapsei …………………………………………………. 107
12.3. Biomecanica articulaţiei coxo-femurale ………………………………... 110
13. Genunchiul ……………………………………………………………………. 111
13.1. Articulaţia femuro-tibială ……………………………………………….. 112
13.1.1. Structura funcţională a articulaţiei femuro-tibiale ……………… 112
13.1.2. Biomecanica articulaţiei femuro-tibiale ………………………… 114
13.1.3 Meniscurile: biomecanica şi rolul lor ……………………………. 116
13.2. Articulaţia femuro-rotuliană ……………………………………………. 116
13.2 1. Structura funcţională a articulaţiei ……………………………… 116
13.2.2. Biomecanica articulaţiei femuro-rotuliene ……………………… 117
13.2.3. Rolul rotulei …………………………………………………….. 117
13.2.4. Statica genunchiului ……………………………………………. 117
14. Gamba ………………………………………………………………………… 118
14.1. Structura funcţională a articulaţiilor gambei ……………………………. 119
14.2. Muşchii implicaţi în mişcările gambei ………………………………….. 119
14.2.1. Muşchii lojei anterioare …………………………………………. 119
14.2.2.Muşchii lojei externe …………………………………………….. 120
14.2.3. Muşchii lojei posterioare ………………………………………... 120
14.3. Biomecanica articulaţiilor gambei ……………………………………… 122
14.4. Statica şi biomecanica gambei ………………………………………….. 122
7
15. Articulaţiile gleznei şi ale piciorului ………………………………………….. 122
15.1. Structura funcţională a acestor două segmente …………………………. 122
15.2. Muşchii implicaţi în mişcările piciorului ……………………………….. 125
15.2.1.Muşchii gambei ………………………………………………….. 125
15.2.2. Muşchii proprii ai piciorului ……….…………………………… 125
15.2.3 Bolţile piciorului ………………………………………………… 126
15.2.4. Amprenta plantară ………………………………………………. 127
15.3. Biomecanica gleznei şi a piciorului …………………………………….. 127
15.4. Membrul inferior ca lanţ cinematic ……………………………………... 127
Bibliografie selectivă …………………………………………………………….... 128

8
INTRODUCERE
Activitatea motrică din domeniul educaţiei fizice şi sportului, cât şi cea din sfera
ocupaţională, precum şi reabilitarea deficienţelor aparatului locomotor, cunosc în ţara
noastră o evoluţie impresionantă.
În formarea şi perfecţionarea celor care lucrează în aceste domenii, un rol important
îl are şi biomecanica, această ştiinţă biologică ce poate explica atât cauzele şi
mecanismele mişcărilor, cât şi efectele acestora asupra corpului în întregime şi parţial,
asupra segmentelor sale.
Cum biomecanica este în strânsă legătură cu alte discipline biologice, în multe
capitole, mai ales în partea a doua, am legat biomecanica de cunoştinţele de anatomie
funcţională, deoarece se ştie că nu poţi fi un bun specialist în acest domeniu: antrenor,
profesor de educaţie fizică sau kinetoterapeut, fără să cunoşti diversitatea formelor de
mişcare ale corpului omenesc şi mecanismele lor. Nu poţi cunoaşte mecanismele mişcărilor
dacă nu ai noţiuni de biomecanică. Nu poţi înţelege biomecanica dacă nu ai noţiuni de
anatomie funcţională.
Adăugăm şi faptul că anatomia funcţională şi biomecanica fac posibilă înţelegerea şi
a altor discipline indispensabile cum sunt: fiziologia şi biochimia efortului, precum şi
kinetologia, cu aspectele ei practice, terapeutice, mijlocul cel mai valoros în reabilitarea
deficienţelor aparatului locomotor.
Cunoaşterea corectă a aspectelor biomecanice ale mişcărilor de către specialişti,
poate contribui la ameliorarea randamentului procesului de creştere a capacităţii de efort; la
valorificarea la maximum în competiţii a capacităţii de efort, prin adaptarea tehnicilor la
caracteristicile somatice şi funcţionale ale sportivului; la îmbunătăţirea criteriilor de selecţie
primară pentru o anume ramură sportivă, prin compensarea caracteristicilor individuale în
anumite limite. Mai poate contribui la creşterea performanţei sportive prin folosirea unor
aptitudini predominant genetice, cum ar fi mobilitatea articulară, elasticitatea musculară şi
anumite raporturi de lungime ale segmentelor corpului.
Pe de altă parte, cunoaşterea şi studierea din punct de vedere biomecanic a modului de
producere a diferitelor accidente, leziuni, rupturi musculare, fracturi, joacă un rol foarte
important în prevenirea acestora, după cum şi recuperarea şi terapia în astfel de cazuri sunt
mult ameliorate dacă se cunosc nu numai cauzele biomecanice ale accidentelor, dar şi
efectele unor soluţii recuperatorii care limitează pentru moment mişcările (proteze, gipsuri,
dispozitive de fixare sau întindere).
De aceea, considerăm ca introducerea în Planul de învăţământ al studenţilor
Facultăţii de Educaţie Fizică si Sport din Universitatea Spiru Haret a disciplinei Biomecanica
în Educaţie Fizică si Sport reprezintă un lucru benefic pentru studenţi, viitori specialişti în
aceste domenii.
Importanţa cunoştinţelor de biomecanică este, astăzi, evidenţiată şi de numeroasele
simpozioane şi congrese internaţionale ale specialiştilor din domeniu care, prin schimburi de
informaţii de specialitate şi prin publicaţii periodice, contribuie la promovarea biomecanicii.
Autoarea
9
10
Partea I

11
12
1. SCURT ISTORIC
O dată cu aprofundarea cunoştinţelor despre structura internă şi aspectul

exterior al diverselor organe, aparate şi sisteme şi despre raporturile de vecinătate
dintre ele, etapa anatomiei descriptive şi topografice a început să fie depăşită. Au
apărut probleme noi, referitoare la semnificaţia morfologică a diverselor structuri,
la rostul lor, la cauzele care au determinat apariţia lor. Şi astfel s-a ajuns la
stabilirea strânsei corelaţii dintre organe şi funcţiile lor, la enunţarea marii legi a
biologiei generale: „funcţia creează organul”.
Cercetările anatomice au atras dezvoltarea altor ramuri ale ştiinţelor biologice,
cum sunt fiziologia, biochimia şi biomecanica. Studiul izolat, pur descriptiv sau pur
topografic, al diverselor organe şi sisteme a fost completat prin studiul funcţiilor
acestora.
Considerând corpul animalelor şi al omului drept o maşină vie, biomecanica
se ocupă cu studiul mişcărilor din punctul de vedere al legilor mecanicii. Ea
studiază formele de mişcare, forţele care produc mişcarea, interacţiunea dintre
aceste forţe şi forţele care se opun mişcării. Este deci o formă de analiză anatomo-
funcţională a mişcărilor în termeni mecanici.
Etimologic, noţiunea provine de la cele două cuvinte greceşti, bios – care
înseamnă viaţă şi mehane – care înseamnă maşină.
Primele noţiuni au fost enunţate de Aristotel (384 – 322 î.e.n.), în tratatele
despre părţile animalelor şi mişcările lor. El descrie pentru prima oară acţiunile
muşchilor, făcând o serie de observaţii practice, cum ar fi: animalul care se mişcă
îşi schimbă poziţia apăsând solul din faţa sa, atleţii vor sări mai departe dacă ţin
greutăţi în mâini, iar alergătorii vor accelera viteza dacă îşi vor balansa braţele.
Este cel dintâi savant preocupat de procesul complex al mersului. A intuit genial
pentru timpul său rolul centrului de greutate, legile mişcării şi ale pârghiilor.
Arhimede (287 – 212 î.e.n.) descoperă principiile hidrostatice relative la
plutirea corpurilor, care se folosesc şi astăzi în biomecanica înotului.
Galen (131 – 201 e.n.) studiază mişcările, face distincţie între nervii senzitivi şi
motori, între muşchii agonişti şi antagonişti, descrie tonusul muscular şi introduce
termenii de diartroză şi sinartroză folosiţi şi astăzi în biomecanică.
Leonardo da Vinci (1452 – 1519), celebrul artist al Renaşterii, a studiat
majoritatea elementelor legate de mişcările corpului omenesc. El a descris acţiunea
unor muşchi sinergici ce participă la realizarea mersului, săriturilor şi alergărilor.
A inventat, plecând de la aceste studii, diferite mecanisme de îmbunătăţire a
randamentului mişcărilor umane, a căror principii de funcţionare au rămas valabile
şi astăzi.
Galileo Galilei (1564 – 1643), prin concluziile sale privind faptul că
acceleraţia unui corp în cădere nu este proporţională cu greutatea sa şi că relaţia
dintre spaţiu, timp şi viteză este un factor de bază în studiul mişcărilor, inaugurează
mecanica clasică.
Alfonso Borelli (1608 – 1679), prin studiile sale remarcabile de biomecanică,
a arătat că oasele şi segmentele corpului uman acţionează ca nişte pârghii care sunt
mişcate de muşchi, conform unor principii mecanice clasice. El a introdus noţiunea
de rezistenţă a aerului şi a apei şi a făcut bilanţuri energetice ale mişcărilor umane
în mod corect.
13
Nicolas Andry (1658 – 1742) numeşte şi defineşte, în chiar titlul lucrării sale,
Orthopedia, ca arta de prevenire şi corectare a deformaţiilor corpului copilului.
Isaac Newton (1642 – 1727) a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea
biomecanicii, formulând cele trei legi ale mişcării şi repausului care exprimă
legătura dintre forţe şi efectele lor. Bazat pe observaţia că un corp în mişcare
asupra căruia acţionează două forţe independente se deplasează de-a lungul unei
diagonale egală cu suma vectorială a celor două forţe ce acţionează independent,
Newton foloseşte pentru prima oară metoda paralelogramului forţelor.
Rudolf Fick (1866 – 1939) descoperă variaţia poziţiei centrului de greutate în
funcţie de poziţia corpului şi a segmentelor. Introduce termenii de izometrie şi
izotonie.
Artur Steindler (1878 – 1959), în lucrarea sa Kineziologia, a sistematizat
metodele şi mijloacele de studiu ale mişcării.
Primele cercetări de biomecanică rămân însă legate de numele fraţilor Weber
(1836), ale lui Fischer (1889), Marey (1890), Demenz (1900), Strasser (1908),
Fick (1920). La noi în ţară, primul om de ştiinţă care a introdus studiul mişcărilor
corpului a fost Fr.I. Rainer. Lucrări importante în acest domeniu datorăm unor
mari profesori, cum sunt I.Th. Riga, E. Repciuc, Z. Jagnov, St. Milcu, Rusu,
Gh. Marinescu. Acesta din urmă a introdus cinematografia în studiul mersului
bolnavilor cu afecţiuni neurologice şi lui A. Iliescu ce a contribuit la studiul
mişcărilor, al actelor motrice din domeniul educaţiei fizice şi sportului.
Donskoi remarca faptul că numai cunoscând legile mişcărilor se poate
prevedea rezultatul lor în condiţii diferite, se pot da la iveală izvoarele greşelilor în
mişcări, se poate aprecia în mod just eficacitatea mişcărilor, se pot găsi căile pentru
perfecţionarea lor şi, în ultimă instanţă, se pot crea mişcările care corespund, în cel
mai înalt grad, sarcinilor motrice propuse.
O definiţie a biomecanicii care integrează aceste corelaţii strânse o datorăm
lui Gowerts, şi anume: Biomecanica este ştiinţa care se ocupă cu studiul
repercursiunilor forţelor mecanice asupra structurii funcţionale a omului în ceea
ce priveşte arhitectura oaselor, a articulaţiilor şi a muşchilor, ca factori
determinanţi ai mişcării.
Cum studiul biomecanicii nu este posibil fără cunoaşterea caracteristicilor
morfo-funcţionale ale organismului, interdependenţa dintre anatomie şi biomecanică
apare cu prisosinţă. Biomecanica se ocupă deci nu numai de analiza mecanică a
mişcărilor, ci şi de efectele lor asupra structurării organelor ce realizează mişcarea.
Studiul biomecanicii este, astfel, strâns legat de studiul anatomiei funcţionale.
Pe lângă biomecanica umană există biomecanica animalelor şi biomecanica
plantelor care, aşa cum este lesne de înţeles, se ocupă cu studiul mişcărilor
animalelor şi ale plantelor.
În educaţia fizică şi în sport, pentru fiecare ramură sportivă se fac studii
biomecanice specifice. Ex.: Biomecanica atletismului, Biomecanica scrimei,
Biomecanica sporturilor nautice etc.
În kinetoterapie, aplicarea corectă a cunoştinţelor de biomecanică poate
scurta şi îmbunătăţi totodată calitativ refacerea, recuperarea şi reabilitarea după
traumatisme, accidente, intervenţii chirurgicale sau poate reduce din complexul
infirmităţilor.
14
2. ALTE DISCIPLINE ŞTIINŢIFICE
CARE STUDIAZĂ MIŞCAREA
Cu studiul mişcării însă se ocupă şi alte discipline ştiinţifice, dar care, fiind
vizibil diferite, nu se pot confunda cu biomecanica. Ele au obiect de studiu comun
cu biomecanica (mişcarea), dar puncte de vedere, scopuri şi mijloace diferite. Prin
sistematizarea făcută de Gagea A. (2002) le enumerăm:
Kinantropologia, ramură a antropologiei, care studiază mişcarea ca efect al
tuturor funcţiilor biologice implicate. În acest caz mişcarea este extinsă şi la
grupuri sau mulţimi, primind un caracter social.
Kinetoterapia, în care mişcarea este privită şi utilizată ca principal mijloc de
recuperare, reabilitare sau refacere după traumatisme, afecţiuni locomotorii etc.
Kinetoprofilaxia, în care mişcarea este studiată şi utilizată ca mijloc
profilactic.
Kineziologia, ştiinţă care priveşte mişcarea ca fenomen şi are rol mai mult
didactic decât practic.
Ergonomia (de la ergon – muncă şi nomos – legi), în care mişcarea este
studiată prin prisma eficienţei sale profesionale (randamentul muncii fizice).
Ergofiziologia, în care mişcarea este studiată ca mecanism fiziologic ce are la
bază procesele biochimice.
Ergometria, în care mişcarea este măsurată şi standardizată după criteriul
eficienţei muncii fizice.
Biofizica, în care mişcarea este studiată ca particularitate a bios-ului, cauzele
ei fiind extinse în biochimie şi bioenergetică.
Biocinetica, în care sunt studiate fenomenele generate de mişcarea din bios.
Bionica, în care, pe lângă alte fenomene, este studiată mişcarea senzorială
din bios (în special locomoţia subspeciilor umane evoluate), cu scopul de copiere
în domeniul tehnicii.
Robotica, în care mişcarea din bios este studiată cu scopul înlocuirii sau
automatizării ei prin dispozitive tehnice.
Anatomia funcţională, în care mişcarea este studiată din punct de vedere
structural şi cinematic.
Anatomia descriptivă, în care mişcarea este studiată din punct de vedere
structural şi geometric.
Ortopedia, în special partea ei de mecanică a protezelor şi a biomaterialelor,
studiază mişcarea pentru a imita sau substitui mişcarea normală în cazul
deficienţelor, disfuncţiilor sau amputărilor.
Mecanica aplicată la bios (în sport, cosmonautică etc.), în care mişcarea este
studiată ca efect, în principal, al forţelor externe.
Cinematica aplicată la bios, ca parte a fizicii, studiază traiectoriile şi vitezele
mişcării, fără să ţină seama de cauzele ei, adică de forţele care o generează.
3. NOŢIUNI CU CARE OPEREAZĂ BIOMECANICA
Convenţional, pentru a fi posibilă orientarea corectă a segmentelor şi organelor,

s-a acceptat o poziţie iniţială denumită poziţia anatomică, o serie de planuri anato-
mice şi de termeni orientativi, necesari a fi cunoscuţi.
15
I. Poziţia anatomică corespunde până la un punct cu poziţia de drepţi din
gimnastică. Adică, în ortostatism, membrele inferioare sunt lipite cu picioarele la
unghi drept pe gambe, genunchii şi şoldurile extinse. Membrele superioare sunt
lipite pe părţile laterale ale trunchiului, cu coatele în extensie, antebraţele sunt
rotate în afară, iar palmele şi degetele în extensie privesc înainte.
II. Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează, imaginar, corpul

omenesc sub o anumită incidenţă. Ele sunt frontale, sagitale şi transversale.
1. Planurile frontale sunt dispuse paralel cu fruntea, deci vertical şi latero-
lateral şi împart corpul într-o parte anterioară şi o parte posterioară. Planul frontal
care împarte greutatea corpului într-o jumătate anterioară şi o jumătate posterioară
este planul medio-frontal.
2. Planurile sagitale sunt dispuse vertical şi antero-posterior şi împart corpul
într-o parte stângă şi o parte dreaptă. Planul sagital care împarte greutatea corpului
într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă este planul medio-sagital.
3. Planurile transversale sunt dispuse orizontal şi împart corpul într-o parte
superioară şi o parte inferioară. Planul transversal care împarte greutatea corpului
într-o jumătate superioară şi o jumătate inferioară este planul medio- transversal.
La intersecţia planurilor medio-frontal, medio-sagital şi medio-transversal
este situat centrul de greutate (de gravitaţie).
Centrul de greutate poate fi definit ca punctul masei corpului asupra căruia
acţionează rezultanta liniilor forţelor gravitaţionale. Adică, gravitaţia acţionează
asupra corpului sub forma unui mănunchi de linii de forţă verticale, dirijate spre
centrul pământului. Toate aceste forţe, asociate vertical, au o rezultantă care acţio-
nează asupra centrului de greutate. Cum gravitaţia este exprimată de acceleraţia g
datorită greutăţii (981 cm / s) şi rezultă din acţiunea forţelor gravitaţionale (F)
asupra masei corpului (M), reiese că:
F F
g= M= ; deci F = Mg
M g
Astfel, pentru a determina forţa gravitaţională, vom înmulţi masa corpului (M)
cu acceleraţia (g). Dacă corpul respectiv este perfect simetric şi are o densitate
uniformă (ex.: mingea de biliard), centrul de greutate se suprapune centrului lui
geometric. Corpul omenesc nu este simetric, iar segmentele lui au densităţi diferite,
de aceea centrul de greutate nu coincide cu centrul geometric. În plus, corpul poate
lua poziţii diferite ceea ce atrage o modificare a punctului în care se aplică asupra lui
rezultanta liniilor de forţe gravitaţionale. De aceea, centrul de greutate al corpului nu
ocupă o poziţie fixă, ci variază de la individ la individ şi de la poziţie la poziţie.
III. Termenii orientativi privesc orientarea diferitelor organe sau segmente în

raport cu centrul de greutate.
Median (medial, intern) – spre centrul corpului sau segmentului
Lateral (extern) – în afară faţă de centrul corpului sau segmentului
Dorsal (posterior) – în spate
Ventral (anterior) – în faţă
Proximal (cranial, superior) – în sus faţă de centrul segmentului.
Distal (caudal, inferior) – în jos faţă de centrul segmentului
Radial – spre radius
16
Cubital – spre cubitus
Tibial – spre tibie
Fibular – spre peroneu (fibulă)
Longitudinal – în sensul axei lungi
Transversal – în sensul axei transversale
Mişcările pot fi:
Abducţie – în afară faţă de axa longitudinală
Adducţie – înăuntru faţă de axa longitudinală
Flexie – îndoire
Extensie – întindere
Rotaţie – în jurul axei lungi (internă şi externă)
Circumducţie – mişcare complexă, în care segmentul trece succesiv prin
poziţiile de flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revine la poziţia de
flexie
Pronaţie – răsucirea palmelor în jos
Supinaţie – răsucirea palmelor în sus.
4. NOŢIUNI DE FIZICĂ APLICATE

LA ORGANISMUL UMAN
Fizica studiază aspectele cele mai generale ale fenomenelor: mişcarea me-
canică, căldura, electricitatea, radiaţiile, proprietăţile generale şi structura corpurilor.
Marile realizări ale tehnicii moderne au la bază date ştiinţifice furnizate de
fizică şi chimia fizicală. O parte a fizicii o reprezintă mecanica ale cărei legi
fundamentale au fost formulate de Isaac Newton (1642-1727). Prin aceste legi se
exprimă legătura şi interacţiunea dintre forţe şi efectele lor, legi cu importanţă
deosebită pentru dezvoltarea biomecanicii.
4.1. Legile mecanice ale mişcărilor:

Prima lege a mecanicii (legea inerţiei) spune:
Orice corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă,
dacă nu este obligat de forţe aplicate asupra lui să şi-o modifice.
Exemple: un vagon de cale ferată rămâne pe loc, dacă nu intervine loco-
motiva să-l pună în mişcare; omul rămâne imobil dacă forţa musculaturii nu-l face
să se deplaseze. Cauza care determină menţinerea stării de repaus sau de mişcare
poartă numele de inerţie. Ea acţionează constant asupra corpurilor, atât în repaus,
cât şi în mişcare.
A doua lege a mecanicii (legea acceleraţiei) spune:

Mărimea forţei care, acţionând asupra unui corp, îi imprimă o anumită
acceleraţie, este egală cu produsul dintre masa corpului şi mărimea acceleraţiei.
Deci F=m*a
unde: F = forţa este cauza care produce acceleraţie; m = masa corpului; a = este
spaţiul străbătut de un corp într-un anumit timp. Ea nu se confundă cu viteza,
aceasta fiind spaţiul străbătut de un corp pe secundă.
17
Când o forţă acţionează asupra unui corp, de cele mai multe ori ea îl pune în
mişcare. Există însă şi numeroase cazuri când aplicarea unei forţe nu produce
mişcare, ci deformarea corpului, adică schimbarea formei sau a volumului acestuia.
Deformările corpurilor apar la comprimare (presiune), dilatare, încovoiere, răsucire.
Forţele acţionează la distanţă sau prin contact direct; exemple de forţe care
acţionează de la distanţă: forţa de gravitaţie, forţele magnetice, forţele electrice.
Prin contact direct avem: în ciocnire, comprimare, întindere, ele sunt forţe care
produc deformarea corpului. În cazul unei comprimări, în interiorul corpului
comprimat, apar forţe contrarii care se opun, numite forţe elastice.
Forţele se măsoară în kilogram-forţă (kgf) şi se reprezintă prin vectori.
Când asupra unui corp acţionează forţe diferite, acceleraţiile sunt direct pro-
porţionale cu intensităţile acestora, o forţă mai mare produce o acceleraţie sporită şi
invers.
A treia lege a mecanicii (legea interacţiunii) spune:

Acţiunile reciproce a două corpuri sunt totdeauna egale ca mărime şi de sens
contrar.
Exemple: toate corpurile din natură acţionează unele asupra altora, iar forţele
sunt de sens contrar; omul poate executa sărituri împotriva forţei lui de greutate.
Atâta timp cât omul stă cu picioarele pe sol, forţele care acţionează asupra lui se
echilibrează reciproc. Prin contracţia musculară, omul poate acţiona asupra solului
cu o forţă mai mare decât greutatea lui, surplusul de forţă imprimându-i o mişcare
în sus. Un alt exemplu: prin mişcarea elicei unui avion sau vapor, acesta acţionează
asupra aerului sau a apei care, la rândul lor, potrivit legii a treia a mecanicii,
acţionează asupra elicei. În consecinţă, vasul se deplasează în sens opus.
4.2. Comparaţie între mărimile de bază ale mecanicii şi cele ale biomecanicii
A. Mărimi nereductibile (ce nu pot fi reduse, simplificate şi nu sunt specifice
biomecanicii)
– timpul fizic – o mărime fizică continuu crescătoare. Biomecanica lucrează
numai cu durata (t). Ea reprezintă diferenţa dintre două momente din scurgerea
continuă a timpului. Totdeauna are valoare pozitivă. Se măsoară în secunde.
– spaţiul fizic – în biomecanică este noţiunea de poziţie. Ea se raportează la
coordonatele x, y, z, faţă de un sistem de referinţă prestabilit. Diferenţa dintre două
poziţii este o lungime sau spaţiu (S) propriu-zis. Succesiunea de spaţii reprezintă o
traiectorie, iar cel mai scurt spaţiu dintre două poziţii este o distanţă.
– masa – corpurile materiale au un volum şi o densitate a materiei ce ocupă
volumul respectiv. Se notează cu M.
– forţa – reprezintă produsul dintre masa unui corp şi acceleraţia
gravitaţională (g = 9, 81 m / s). În biomecanică se mai numeşte şi greutate. Ca
orice mărime vectorială are un punct de aplicaţie, o direcţie, un sens şi o mărime,
se măsoară în kgf.
B. Mărimi reductibile (ce se pot reduce)

– deplasarea (d), ca formă practică a mişcării şi ca expresie a schimbării de
poziţie a unui corp sau segment corporal. Ea reprezintă o viziune aparte a mişcării
care îmbină principala caracteristică a biologiei speciilor evoluate, contracţia mus-
culară, cu principala caracteristică a mecanicii terestre, spaţiu.
18
– viteza (v) mişcării, ca raportul între traiectoria sau distanţa deplasării (d) şi
durata acesteia. De ex.: dacă deplasarea este o alergare a unui sportiv pe distanţa de
100 m, iar timpul de alergare este de 12 s, atunci viteza este
v = d/t v = 100/12 = 8.33 m/s (în medie)
– lucru mecanic – travaliul efectuat pentru deplasarea unei greutăţi pe 100
m. Se exprimă în jouli (J).
L=k*G*S
unde k este coeficient de proporţionalitate ce include în valoarea lui şi rezistenţa
aerului în care se deplasează individul.
– puterea (P) – produsul dintre forţă şi viteză. Se măsoară în Watt
P = k *G * v
– energia – puterea eliberată pe unitate de timp
E = k* F* v*t
În concluzie, mişcarea biomecanică este o deplasare observabilă (de o anumită
durată) dintr-o poziţie în alta a unei greutăţi (corp sau segment corporal). Deci mişcarea
utilizează noţiuni concrete, are o durată (nu este instantanee), se referă la un corp real
având volum şi densitate (nu ipotetic), aflat în spaţiul euclidian gravitaţional.
În biomecanică se poate vorbi de mişcări ce se pot clasifica după mai multe
criterii. Unele sunt împrumutate din mecanică (mişcarea de translaţie, de rotaţie şi
cea combinată – elicoidală), altele sunt preluate din anatomia descriptivă (mişcările
de flexie, extensie, abducţie, adducţie şi cele referitoare la planurile convenţionale
– sagital, frontal sau transversal).
În funcţie de sensul de acţiune al contracţiei musculare, mişcările în biome-
canică pot fi mişcări concentrice sau excentrice şi mişcări simple sau complexe.
Problema fundamentală a biomecanicii este de a explica modul cum se
produce variaţia mişcărilor corpurilor şi de a stabili raporturile dintre corpurile
aflate în mişcare.
Corpurile materiale în mişcare descriu o linie numită traiectorie, care poate fi
dreaptă sau curbă, iar mişcarea poate fi rectilinie sau curbilinie. Mişcările se produc
în spaţiu, măsurat în metri şi în timp, măsurat în ore, minute, secunde. Pentru a
caracteriza o mişcare nu sunt suficiente spaţiul şi timpul, ci şi viteza cu care un
corp se deplasează. Viteza poate fi uniformă sau variată.
Viteza uniformă este parcurgerea de spaţii egale în timpi egali. De ex.: omul
în mers are o viteză de 1,5 m/s; ciclistul 5 m/s; viteza sunetului este de 340 m/s, iar
viteza luminii de 300.000 km/s. În acest caz (al vitezei uniforme), spaţiul străbătut
este direct proporţional cu timpul.
Deci S = v * t şi v = S (d) / t
Când în mişcare corpul îşi schimbă viteza, el străbate spaţii diferite în timpuri
egale, deci vorbim de viteză variată.
Viteza variată este parcurgerea de spaţii inegale în timpi egali, deci în care
viteza se schimbă continuu.
Variaţia vitezei în unitate de timp este acceleraţia.
19
Energia este o proprietate a corpurilor, diferită de masă şi viteză, reprezentând
capacitatea de a efectua un lucru mecanic. Ea poate fi potenţială şi/ sau cinetică.
Dacă ridicăm un corp la o anumită înălţime sau dacă comprimăm un resort (minge)
elastic, acestea acumulează o energie numită energie potenţială (de poziţie).
– Energia potenţială (de poziţie) este energia acumulată în corpurile ridicate
sau în corpurile elastice comprimate. Ea se exprimă în kgfm (kilogram-forţă-metri).
Exemplu: balansarea înapoi a piciorului ce urmează să lovească mingea de fotbal
pune în stare de tensiune lanţul muscular al şutului care acumulează o cantitate de
energie potenţială ce se va declanşa în momentul executării loviturii. Alt exemplu:
lanţurile musculare care urmează să efectueze aruncarea greutăţii, a suliţei, bătaia
la sărituri, înainte să execute mişcarea, sunt puse în stare de tensiune şi acumulează
o cantitate de energie potenţială, pe care o vor elibera în momentul când se
contractă, în vederea realizării mişcării respective.
– Energia cinetică (de mişcare) este energia care se manifestă în timpul
efectuării mişcării. Astfel, un corp în cădere (ciocanul, suliţa, mingea) dezvoltă
energie cinetică. Ea depinde de masa şi viteza corpului; cu cât masa sau viteza
corpului este mai mare, cu atât creşte şi energia cinetică. Astfel, cu cât viteza şi
masa musculară a piciorului care loveşte mingea sunt mai mari, cu atât se măreşte
şi energia cinetică dezvoltată.
Energia potenţială şi energia cinetică sunt forme ale energiei mecanice. În
natură mai există şi alte forme de energie: calorică, electrică, magnetică, atomică.
Oricare din ele poate fi transformată în orice altă formă de energie. În toate
transformările, energia obţinută este egală cu cea consumată; un muşchi sau o maşină
care produce energie trebuie să şi consume, căci energia nu se poate obţine din nimic.
Iată de ce perpetuum mobile nu poate exista. Pe aceste observaţii s-a elaborat legea
conservării energiei, lege fundamentală a naturii. În toate fenomenele din natură
energia nu se creează, nu se pierde, ci doar se transformă, trecând dintr-o formă în
alta sau, de la un corp la altul, în cantităţi egale (M.V. Lomonosov).
Puterea este o mărime care măsoară lucrul mecanic efectuat în unitate de timp
(1 secundă). Ea depinde de forţa aplicată şi de viteza de mişcare.
P=F*v
Unitatea de putere este kgfm/s (kilogrammetrul pe secundă).
În practică s-au introdus şi alte unităţi: cal-putere (CP), watt (W), kilowatt (kW).
Lucrul mecanic este o mărime care se determină dacă se înmulţeşte forţa cu
lungimea deplasării obiectului asupra căruia ea se aplică. Întreaga activitate a
omului desfăşurată în procesul muncii sau în activitatea sportivă constituie lucru
mecanic. Condiţia indispensabilă pentru efectuarea unui lucru mecanic constă în
existenţa unei forţe şi deplasarea corpului sub acţiunea acesteia. Astfel, ridicarea
unei haltere este un lucru mecanic, menţinerea ei într-o poziţie oarecare, fără să o
deplasăm, nu este lucru mecanic. În ambele cazuri este un efort, dar lucru mecanic
este numai atunci când efortul este însoţit de deplasare.
W=F*S
în care: W = lucru mecanic; F = forţa; S = lungimea deplasării
Unitatea de măsură este kilogrammetrul (kgm) şi reprezintă lucrul mecanic
efectuat de o forţă de 1 kg pe o distanţă de deplasare de 1 metru.
20
Întrebări
1. Ce discipline ştiinţifice au ca obiect de studiu mişcarea ?
2. Care sunt noţiunile convenţionale cu care operează biomecanica ?
3. Explicaţi legile mecanice ale mişcării, enunţate de I. Newton.
4. Explicaţi noţiunile din fizică cu care operează biomecanica.
5. LOCOMOŢIA
Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului omenesc se numeşte

aparat locomotor, iar funcţia complexă a acestuia este locomoţia. Majoritatea
autorilor înţeleg prin locomoţie o deplasare a corpului în totalitate dintr-un punct
într-altul. Termenul provine de la cuvintele latineşti locus = loc şi motus = mişcat;
deci deplasarea în spaţiu faţă de un punct de referinţă, a corpului sau a unui
segment. Americanii au renunţat la termenul de locomoţie, înlocuindu-l cu
termenul mai general de kinesis (mişcare). Ramura ştiinţelor biologice care se
ocupă cu studiul mişcărilor locomotorii se numeşte kineziologie.
Mişcarea este însăşi forma de existenţă a materiei sau, după unii autori, un
atribut al acesteia.
5.1. Principalele forme ale mişcării:

1. Mişcarea microparticulelor materiei (deplasarea electronilor, protonilor,
neutronilor – componente ale atomilor);
2. Mişcarea mecanică (deplasarea corpurilor în spaţiu);
3. Mişcarea fizică (mişcarea moleculară sub formă de căldură, lumină,
electricitate);
4. Mişcarea chimică (combinarea şi dezagregarea atomilor);
5. Mişcarea biologică (priveşte viaţa celulei şi a organismelor vii, metabolismul,
locomoţia lor);
6. Mişcarea socială (viaţa socială).
5.2. Tipuri de statică şi locomoţie

În linii mari se pot descrie patru tipuri principale de postură şi de locomoţie:
1. Statica şi locomoţia reptiliană se întâlneşte la târâtoare care-şi menţin axa
longitudinală a corpului în contact cu solul şi se deplasează prin târâre.
2. Cvadrupedia este postura şi locomoţia la patrupede, la care centrul de
greutate este situat anterior, deasupra membrelor anterioare, la nivelul toracelui,
ex.: bizonul.
3. Brahiaţia se întâlneşte la primate, care folosesc membrele anterioare
pentru a se agăţa şi deplasa în copaci. Centrul de greutate este plasat în mijlocul
trunchiului.
4. Bipedia este caracteristică omului care foloseşte în mod obişnuit membrele
inferioare pentru statică şi locomoţie. Centrul de greutate este plasat tot la nivelul
trunchiului, dar mai jos decât la primate.
5.3. Bipedia şi modificările morfo-funcţionale datorate ei

– Eliberarea membrelor anterioare care serveau la statică şi transformarea
lor în aparate de prehensiune şi veritabile organe senzoriale libere. Dezvoltarea
21
sistemului nervos, a inteligenţei şi a conştiinţei de sine au fost strâns legate de
dezvoltarea mâinii. Chiar denumirea de om provine, în unele limbi, cum ar fi
engleza (the man) sau germana (der Mann), de la latinescul manum = mână.
– Verticalizarea coloanei vertebrale a dus la micşorarea numărului de
vertebre, de la primate la om (26 vertebre mobile deasupra sacrului, 3 sacrate
independente, iar coada are 20 de vertebre). Antropoidele (cimpanzeul, uran-
gutanul, gorila) au 23-24 vertebre mobile deasupra sacrului, 5-6 vertebre sacrate
independente, iar coada dispare. La om, sunt 24 vertebre mobile deasupra sacrului
(7 cervicale, 12 toracale, 5 lombare), 5 vertebre sacrate unite în osul sacrum şi 3-5
vertebre caudale. Şi forma întregii coloane se modifică, ea începe să se curbeze.
a) prima curbură apare în regiunea lombară ca urmare a ridicării capului şi a
eliberării membrelor anterioare. Ea are concavitatea orientată posterior şi este o
lordoză;
b) a doua curbură apare în regiunea toracică, cu concavitatea orientată anterior
şi este o cifoză;
c) a treia curbură apare în regiunea cervicală şi este o lordoză.
Această formă sinusoidală îi conferă coloanei vertebrale rezistenţă crescută la
presiuni.
– Orizontalizarea găurii occipitale (la antropoide este oblică) este urmare
directă a verticalizării coloanei vertebrale. Prin aceasta, craniul posterior s-a rotat
înapoi, oferind pereţilor proprii posibilitatea să se dezvolte sub influenţa dezvoltării
progresive a emisferelor cerebrale. Astfel, cutia craniană de la 686 cm3 (la gorilă) şi
870 cm3 (la pithecantropus) la omul actual este în medie de 1.400 cm3.
– Echilibrarea centrului de greutate (Cg). Statica şi locomoţia verticală sunt
cele mai instabile dintre toate (Delmas) şi pot fi calificate drept potenţialmente
catastrofale (Napier). Statica şi locomoţia bipedă presupun un mare consum de
energie şi nu sunt practic posibile decât prin intrarea în acţiune a numeroase arcuri
şi acte reflexe. Dacă poziţia patrupedă reprezintă şi o poziţie de repaus, omul, dacă
îşi pierde controlul efectuat de centrii nervoşi, se prăbuşeşte. În poziţia bipedă,
centrul de greutate oscilează continuu, între a cădea înainte, înapoi sau în părţile
laterale. Pentru menţinerea poziţiei bipede este necesară intrarea în acţiune a
milioane de receptori şi de circuite nervoase, antrenarea majorităţii analizatorilor,
sesizarea a zeci de mii de centri nervoşi. Nevoia de echilibrare a centrului de
greutate a contribuit şi ea la dezvoltarea corespunzătoare a sistemului nervos, dar,
mai ales, la apariţia şi dezvoltarea cerebelului.
– Lărgirea câmpului vizual a contribuit la dezvoltarea encefalului şi a
craniului şi deci la evoluţia psiho-fizică a corpului omenesc.
– Modificarea lungimii membrelor (la urangutan membrele anterioare sunt
lungi şi cele posterioare scurte, iar la om situaţia este invers) face ca să se uşureze
mersul şi alergarea, lungindu-se pasul şi fuleul.
5.4. Clasificarea mişcărilor omului

Mişcările corpului omenesc în spaţiu pot fi simple sau complexe (combinate).
Mişcările simple, la rândul lor, pot fi de translaţie şi de rotaţie. În mişcarea de
translaţie toate punctele corpului descriu traiectorii paralele şi au în orice moment
aceeaşi viteză şi acceleraţie (ex.: mişcările scapulei pe cutia toracică). În mişcarea
de rotaţie toate punctele corpului descriu circumferinţe în jurul unui punct fix
22
(centru de rotaţie) sau al unei axe (axă de rotaţie). Toate mişcările articulate ale
omului sunt mişcări de rotaţie, care se produc în jurul axelor articulaţiilor.
Mişcările complexe (combinate) sunt o îmbinare a mişcărilor simple de translaţie
cu cele de rotaţie. Ele se pot executa în plan sau în spaţiu. Mişcarea complexă în plan
are loc atunci când traiectoriile punctelor corpului care o execută se găsesc în planuri
paralele, de exemplu, aruncarea discului cu piruetă, aruncarea ciocanului. Mişcarea
complexă în spaţiu are loc atunci când traiectoria anumitor puncte nu este în planuri
paralele, de exemplu, săritura în apă cu răsturnare sau în şurub, patinajul artistic.
Mişcările corpului în întregime sunt mişcări complexe şi ele pot fi:
a) mişcări de locomoţie: mersul, alergarea, înotul, canotajul;
b) mişcări de rotaţie: exerciţii de gimnastică la bară, paralele, inele;
c) mişcări complexe în spaţiu: patinajul artistic, mişcările din jocurile sportive etc.
5.5. Mişcările locomotorii (de locomoţie)

Mişcările locomotorii şi ele pot fi de două feluri: ciclice şi aciclice.
În locomoţia ciclică, fiecare parte a corpului revine în poziţia iniţială, adică
capătă mereu un ciclu asemănător de mişcări. Prin ciclul de mişcări se înţelege
totalitatea mişcărilor corpului şi ale segmentelor sale, începând de la o poziţie
iniţială oarecare (luată ca poziţie de plecare) până la poziţia următoare, identică.
Locomoţia ciclică rezultă din repetarea acestor cicluri uniforme, asemănătoare,
numite şi „unităţi de mişcare”. La mers sau alergare, ciclul este pasul dublu. La
înot (bras) în ciclu intră ducerea mâinilor de la bărbie înainte, tragerea lor înapoi şi
mişcarea de împingere a picioarelor.
În locomoţiile aciclice, nu se produce o repetare succesivă a unor cicluri de
mişcări. În mişcările aciclice, cum sunt, săriturile, corpul se găseşte într-o poziţie
iniţială şi una finală, după care mişcarea încetează.
Toate aceste mişcări presupun pe de o parte, adaptarea aparatului locomotor
din punct de vedere morfologic, iar pe de altă parte, o coordonare nervoasă perfectă
a mişcărilor segmentelor sau ale corpului în întregime.
Întrebări
1. Care sunt principalele forme ale mişcării ?
2. Explicaţi modificările morfo-funcţionale datorate bipediei.
3. Mişcările omului şi clasificarea lor.
6. MECANISMELE GENERALE ALE LOCOMOŢIEI
Corpul omenesc este un transportor şi transformator de energie, sursa ener-

getică a organismelor vii fiind asigurată de intervenţia enzimelor, de desfăşurarea
continuă a proceselor metabolice ale glucidelor, lipidelor şi proteinelor şi de
schimburile permanente dintre organism şi mediu. Odată produsă această energie
este utilizată sub formă termică, electrică, fizico-chimică şi mecanică, în fenomenul
general complex de locomoţie.
Locomoţia, după cum am văzut, apare ca o modificare a poziţiei corpului sau
a părţilor acestuia. Ea este rezultatul interacţiunii dintre două categorii de forţe:
forţele interne şi forţele externe; prin forţă înţelegându-se cauza care modifică sau
tinde să modifice starea de repaus sau starea de mişcare a unui corp.
23
6.1. Forţele implicate în mişcările corpului
6.1.1. Forţele interne implicate în mişcarea corpului sunt reprezentate prin
impulsul nervos, contracţia musculară şi pârghiile osteo-articulare.
a) Impulsul nervos este fenomenul ce se transmite pe traseul unui arc reflex
care, la rândul lui, prezintă receptori, cale aferentă, centru nervos, cale eferentă şi
placa motorie (sinapsa neuro-musculară) prin care se transmite impulsul motor
celulei musculare. Mecanismele care stau la baza mişcărilor sunt de natură
neuromusculară, sunt acte reflexe. Un arc reflex, cel mai elementar, specific im-
pulsului nervos motor este alcătuit din: receptori (proprioceptori), cale aferentă (de
transmitere a sensibilităţii proprioceptive), centrii nervoşi (medulari şi supramedulari),
căile eferente (motorii) şi placa motorie (sinapsa neuromusculară) prin care se
transmite comanda motorie, efectorilor (muşchii). Proprioceptorii se găsesc la
nivelul tuturor organelor aparatului locomotor (oase, articulaţii, muşchi), reprezintă
elementele materiale ale sensibilităţii proprioceptive, sunt deosebit de numeroşi şi
au funcţii polivalente, înregistrând modificările cele mai variate: termice, me-
canice, chimice, osmotice, inclusiv alungirea muşchiului şi rata acesteia. Împreună
cu analizatorii vizual şi acustico-vestibular aduc o mare contribuţie în orientare, în
modificările de poziţie şi de tonus muscular, fiind indispensabili în menţinerea
echilibrului şi realizarea corectă a mişcărilor.
Rolul cerebelului este deosebit în aceste funcţii, intervenind în procesele de
coordonare a mişcărilor voluntare şi în păstrarea echilibrului. Tot el coordonează
colaborarea armonioasă a muşchilor antagonişti, sinergici şi fixatori. Sub controlul
cerebelului sunt şi viteza de execuţie, forţa, amplitudinea, direcţia şi continuitatea
mişcării.
Rolul scoarţei cerebrale este major, la nivelul ei excitaţiile proprioceptive
sunt transformate în senzaţii în urma analizei şi sintezei diferitelor impulsuri
nervoase. La nivelul ei, se realizează legătura dintre căile aferente şi cele eferente,
apare comanda motorie care va fi transmisă eferent prin:
a) sistemul piramidal (direct sau încrucişat) neuronilor motori alfa din coarnele
anterioare ale măduvei spinării şi de aici muşchilor, pentru mişcările voluntare
b) sistemul extrapiramidal pentru mişcările involuntare şi automate şi pentru
reglarea tonusului, comandă transmisă tot la nivelul motoneuronilor alfa din coarnele
anterioare ale măduvei spinării. De aceea, aceşti neuroni motori se mai numesc şi
„cale finală comună” (Sherrington).
Placa motorie (sinapsa neuromusculară) este formaţiunea anatomo-funcţională
prin care impulsul nervos motor se transmite celulei musculare prin intermediul
mediatorului chimic – acetilcolina.
În coarnele anterioare ale măduvei spinării, pe lângă motoneuronii alfa, există
şi motoneuroni gamma, aflaţi în legătură cu fusurile neuromusculare prin aşa-numitele
bucle gamma prin care se măreşte reactivitatea motoneuronilor alfa. Buclele gamma
sunt interesate în toate activităţile motorii, fie ele tonice sau fazice. Prin modificarea
activităţii lor, se asigură reglarea sensibilităţii la întinderea fusurilor neuromusculare,
deci se reglează reflexul miotatic care este suportul tonusului postural.
În mişcările voluntare, activitatea gamma precede activitatea alfa. Sistemul
piramidal acţionează, într-o primă etapă, asupra motoneuronului gamma, ceea ce
atrage o creştere a reactivităţii motoneuronului alfa şi numai într-o a doua fază
asupra motoneuronului alfa, producând activitatea motorie.
24
b) Contracţia musculară este a doua forţă interioară care intervine în realizarea
mişcării, ca o reacţie de răspuns la stimulare, prin impulsul nervos.
Motoneuronul alfa primeşte toate impulsurile motorii, indiferent de originea lor
şi când starea de excitaţie care rezultă din această sumaţie a atins un prag suficient,
neuronul reacţionează stereotip, trimiţând un impuls motor fibrelor musculare pe care
le inervează prin terminaţiile sale. Conform legii „tot sau nimic”, fiecare fibră
musculară răspunde printr-o contracţie totală şi eliberează astfel maximum de energie
de care este capabilă în acel moment. Întregul muşchi se contractă cu intensităţi va-
riabile, activitate explicabilă prin două mecanisme: prin sumaţie în timp, în legătură
cu frecvenţa cu care se succed impulsurile şi prin sumaţie în spaţiu, în legătură cu un
număr din ce în ce mai mare de unităţi motorii care intră în acţiune.
Contracţia musculară reprezintă o manifestare legată de schimbarea elasticităţii
musculare. Ea se manifestă fie ca o întărire a muşchiului, fie ca o modificare şi de
tărie şi de formă a acestuia. Deosebim mai multe feluri de contracţii:
– contracţii izometrice (statice) sunt contracţii de întărire a muşchiului. Ele
produc – creşterea volumului şi a greutăţii muşchiului (deci a forţei), prin mărirea
cantităţii de sarcoplasmă din fibrele musculare şi o redistribuire a nucleilor care din
poziţia marginală devin centrali. Prin aceste contracţii izometrice lungimea muş-
chiului nu se schimbă ceea ce înseamnă abolirea mişcării, asigurarea echilibrului
sau a poziţiei statice.
– contracţii izotonice (dinamice) sunt contracţii de scurtare a muşchiului şi de
deplasare a segmentelor, în care se păstrează constantă tensiunea mecanică din
muşchi pe toată durata scurtării lungimii muşchiului. Ele produc o creştere minimă
a cantităţii de sarcoplasmă, iar nucleii îşi păstrează dispoziţia marginală.
– contracţii în alungire care se produc când forţa care se opune depăşeşte forţa
musculară şi întinde muşchiul.
– contracţii izokinetice care se realizează cu viteză constantă (izokinetică).
Toate mişcările naturale ale aparatului locomotor, precum şi alte numeroase
contracţii obişnuite ale musculaturii umane nu au viteză constantă, în primul rând
datorită acceleraţiei din faza de demarare, iar apoi datorită schimbărilor de poziţie
în pârghiile lanţurilor cinematice, schimbări raportate la greutatea proprie sau la
greutatea deplasată. Contracţiile izokinetice se pot realiza cu aparate speciale, mai
ales pentru antrenamentele sportive, care elimină sau limitează acceleraţiile.
Numeroase cercetări au arătat faptul că antrenamentele cu mişcări produse prin
contracţii izokinetice au câteva avantaje considerabile faţă de cele izotonice. Se ştie
că antrenamentele cu haltere, adecvate şi bine dozate, conduc la progrese consi-
derabile ale forţei maxime sau ale forţei din zona mişcărilor lente. Prin contracţiile
izokinetice, creşterea puterii musculare se face atât pe seama progresului forţei
maxime, cât şi pe cea a vitezei maxime, ceea ce este un avantaj considerabil. Pe de
altă parte, folosirea aparatelor izokinetice oferă protecţie împotriva accidentelor,
prin faptul că acestea realizează un acord permanent între viteza execuţiei mişcării
şi sarcina rezistivă.
– contracţii auxotonice în care atât viteza mişcării, cât şi forţa rezistivă variază
independent, fiind posibile nenumărate reguli empirice de legătură între ele.
Majoritatea mişcărilor care se desfăşoară cu putere maximă sunt contracţii auxotone.
Se consideră că, practic, toate mişcările de locomoţie şi cele naturale ale omului sunt
auxotone. Puţinele excepţii sunt mişcările izometrice, izokinetice, izotonice.
25
După cum s-a văzut în această clasificare s-a folosit unicul criteriu de
taxonomie, şi anume relaţia dintre forţa rezistivă şi viteza de contracţie la muşchii
scheletici ai omului. Din acest punct de vedere, se poate spune că:
– forţa rezistivă constantă caracterizează contracţia izotonică;
– viteza de contracţie constantă caracterizează contracţia izokinetică;
– lungimea constantă caracterizează contracţia izometrică.
– contracţiile auxotonice utilizează relaţii empirice dintre forţa rezistivă şi
viteza de contracţie.
Utilitatea acestei clasificări este evidentă în practica sportului de performanţă
dar şi în kinetoterapie, interesată de anumite tipuri de contracţie.
Din punct de vedere biomecanic, în executarea unei acţiuni musculare, pe
lângă muşchiul care execută mişcarea (muşchiul agonist) mai intervin şi alte grupe
musculare cu rol bine definit în sincronizarea acţiunilor musculare. Astfel,
deosebim următoarele grupe musculare participante:
1. Agonistul este motorul principal, muşchiul care face mişcarea.
2. Antagonistul este muşchiul care controlează efectuarea continuă şi gradată a
mişcării. Ex.: când bicepsul se contractă pentru a flecta antebraţul pe braţ, în acelaşi
timp se contractă şi tricepsul brahial care moderează mişcarea (legea lui Sherrington).
3. Muşchii de fixare susţin segmentul în poziţia cea mai utilă şi conferă astfel
forţă mişcării. Ex.: o aruncare nu se poate face numai cu forţa antebraţului, ci şi cu
fixarea cotului şi a umărului în poziţia cea mai convenabilă.
4. Muşchii neutralizatori, ce suprimă mişcarea secundară a motorului prin-
cipal, intervin după terminarea mişcării, ei sunt de fapt tot antagonişti.
5. Muşchii nu acţionează izolat, ci în lanţuri musculare.
Ex.: a) În mişcarea de aplecare a capului,
– întâi pielosul apleacă bărbia
– apoi sterno-cleido-mastoidianul flectează capul.
b) Când ne aşezăm pe scaun, următorii muşchi acţionează astfel:
– muşchii spatelui îndoaie corpul înainte;
– muşchii intercostali blochează toracele;
– muşchii abdominali trag trunchiul spre bazin;
– psoasul flectează coapsa.
Participarea grupelor musculare (2, 3, 4) la acţiunea motorului primar depinde
de forţa, amplitudinea şi poziţia în care se execută mişcarea. Ţinând cont de aceste
criterii, mişcările după W.P. Boven pot fi foarte diferite:
1. Mişcări de tensiune slabă: scrisul, mişcări de fineţe, mişcări de îndemânare;
2. Mişcări de tensiune rapidă: efectuate de muşchi de forţă
3. Mişcări balistice: aruncări, lovituri
4. Mişcări de oscilaţie: pendulări
După un alt criteriu, şi anume „direcţie” există: mişcări rectilinii
mişcări curbilinii
mişcări rotatorii
După planul în care se execută sunt: în plan frontal – flexie şi extensie
în plan sagital – abducţie şi adducţie
în mai multe planuri – circumducţie
în axul lung al segmentului – rotaţii
26
După forţele care intervin există:
– mişcări active – executate de subiect cu ajutorul propriilor sale forţe musculare
– mişcări pasive – executate de subiect cu ajutorul unei forţe din afară (mâna
examinatorului), la care subiectul nu participă activ, deci nu îşi contractă muşchii.
c) Pârghiile osteo-articulare reprezintă cea de-a treia forţă internă care inter-
vine în realizarea mişcării. Impulsurile nervoase produc contracţii musculare, care, la
rândul lor, atrag deplasarea segmentelor osoase la nivelul inserţiilor musculare
transformând astfel energia chimică în energie mecanică. Segmentele osoase asupra
cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile din fizică.
În mecanică, pârghia este o bară rigidă care se poate roti în jurul unui punct
de sprijin. Asupra oricărei pârghii se aplică două forţe: forţa activă (F) şi forţa de
rezistenţă (forţa rezistivă, R). Fiecare dintre ele acţionează la o anumită distanţă de
punctul de sprijin (axa de rotaţie, fulcrum), formând un moment al forţei cores-
punzător pentru braţul forţei şi un moment al rezistenţei pentru braţul rezistenţei.
Distanţa de la axa de rotaţie la momentul forţei sau al rezistenţei se numeşte braţul
forţei, respectiv braţul rezistenţei. (fig. 1)
Pârghiile în mecanică sunt folosite pentru efectuarea unor activităţi cum ar fi:
ridicarea unei greutăţi, transportul de greutăţi (cu roaba) sau chiar vâslitul.
Tot pârghii sunt şi oasele corpului care au axa de rotaţie în articulaţii, forţa
activă este dată de muşchi, iar forţa de rezistenţă este dată de greutatea corpului sau a
segmentelor sale. Pârghiile au rolul de a transmite mişcarea, de la muşchi şi tendoane
la sarcina rezistivă, mărind eficienţa ei.
Aplicând la mecanismul pârghiilor condiţia de echilibru fundamentală a
forţelor, constatăm că în stare de repaus sau de rotaţie uniformă a pârghiei, fără
frecare, momentul forţei care roteşte pârghia într-un sens este egal cu momentul
forţei care o roteşte în sens contrar. Din raportul care se stabileşte între braţul forţei
şi braţul rezistenţei, rezultă regula de aur a mecanicii: ce se câştigă în forţă se
pierde în viteza de deplasare şi invers.
Fig. nr. 1. Elementele pârghiei.

a = braţul forţei active (F); b = braţul forţei rezistive (R). (Gagea A.)
27
Folosind pârghiile ca unelte nu câştigăm lucru mecanic, dar aplicăm o forţă
mai mică pentru învingerea unei rezistenţe mai mari.
Acţionând asupra braţului lung al pârghiei, efectuăm o mare deplasare
comparativ cu capătul scurt.
Funcţia mecanică a pârghiilor se deduce din formula lor de echilibru:
F * d = R* b
în care F = forţa; D = braţul forţei; R = rezistenţa; B = braţul rezistenţei
După felul cum se dispun cele două forţe (activă şi de rezistenţă) faţă de
punctul de sprijin (fulcrum), există trei feluri de pârghii:
Pârghii de gradul I
Pârghiile de gradul I sunt pârghiile la care punctul de sprijin (fulcrum-ul) este
situat între cele două momente de aplicare a forţei şi a rezistenţei; ambele forţe sunt
îndreptate în acelaşi sens (ex.: în mecanică este balanţa). În corpul omenesc sunt
numeroase: la nivelul articulaţiei dintre craniu şi coloana vertebrală (atlanto-occipitală),
punctul de sprijin se află în articulaţie, forţa activă este dată de muşchii cefei, iar
rezistenţa de greutatea capului. La nivelul articulaţiei coxo-femurale (în poziţie stând)
se află punctul de sprijin (axa de rotaţie), iar în plan ventral şi dorsal cele două puncte
de aplicare a forţei active şi a forţei de rezistenţă. (fig. 2)
Fig. nr. 2 . Un exemplu clasic de pârghie de gradul I.

Acţionând pe braţul mult mai lung al pârghiei cu o forţă mică,
se poate deplasa o greutate relativ mare. Câştigul este
de forţă în detrimentul vitezei. (Gagea A.)
În corpul omenesc toate pârghiile de gradul I au braţe inegale, de aceea şi

forţele care le echilibrează sunt inegale. Astfel, la craniu, braţul forţei este mai scurt
decât cel al rezistenţei, musculatura cefei care-l manevrează este mai dezvoltată decât
musculatura ventrală a gâtului, care mânuieşte un braţ mai lung. Pârghiile de gradul I
sunt pârghii de echilibru. (fig. 3)

28
Fig. nr. 3. a = pârghie de gradul I cu braţe egale, RA = AP; b = pârghie de gradul I
cu braţe inegale, braţul forţei (AP) este mai mic decât braţul rezistenţei (AR): forţa activă
este defavorizată; c = pârghie de gradul I cu braţe inegale, braţul forţei AP este mai mare
decât braţul rezistenţei RA: forţa este favorizată; d = echilibrul bustului pe bazin, pârghie
de gradul I; e = echilibrul bazinului pe coapsă, pârghie de gradul I. (Iliescu A.)
Alte exemple de pârghii de gradul I (fig. 4).
Fig. nr. 4. Alte exemple de pârghii de gradul I: a = articulaţia craniului

cu coloana vertebrală; b = articulaţia coxo-femurală şi c = articulaţia talo-crurală.
La pârghiile de gradul II şi III, cele două forţe au direcţii contrarii, iar punctul
de sprijin se află la unul din capetele pârghiei.
29
Pârghii de gradul II
Pârghiile de gradul II sunt pârghiile care au punctul de sprijin la un capăt,
forţa la celălalt capăt, iar rezistenţa între ele, de ex.: roaba sau ridicarea unei
greutăţi mari cu o rangă de fier. În corpul omului acest gen de pârghii este
contestat; majoritatea autorilor admit că ar exista un singur exemplu, la articulaţia
talocrurală, în poziţia – stând pe vârfuri, unde punctul de sprijin este în vârful
piciorului, forţa se exercită pe calcaneu de către muşchii care acţionează tendonul
lui Achile, iar rezistenţa este dată de greutatea corpului care se transmite acestei
pârghii prin oasele gambei. Acestea sunt pârghii de forţă. (fig. 5)
Fig. nr. 5. Exemplu de pârghie de gradul II. (Gagea A.)
Pârghii de gradul III

Pârghiile de gradul III sunt pârghiile care au punctul de sprijin la un capăt al
pârghiei, rezistenţa la celălalt capăt, iar forţa intre acestea. Ex.: pedala tocilarului,
cleştele de cărbuni. În corpul omenesc, acest gen de pârghii este foarte răspândit.
Ele acţionează cu pierdere de forţă şi câştig de deplasare.
Ex.: articulaţia cotului, unde punctul de sprijin este în articulaţie, rezistenţa la
celălalt capăt (dată de greutatea antebraţului şi a mâinii), iar forţa este între ele (dată
de muşchii flexori ai antebraţului pe braţ). Acestea sunt pârghii de viteză. (fig.6)
Fig. nr. 6. Exemplu de pârghie

de gradul III
30
Sistemul de pârghii aplicat în mecanica corpului omenesc oferă o serie de avan-
taje, fie economisind munca, fie favorizând deplasarea, adică amplitudinea mişcărilor.
Principalii muşchi care acţionează ca forţe active pe pârghii de gradul III sunt
menţionaţi în tabelul următor:
Nr. crt. Muşchiul Secţiunea orientativă (cm2)
1 Gluteus maximus 58
2 Soleus 47
3 Vastus lateralis 41
4 Diaphragm 36
5 Levitor scapulae 35
6 Levator scapulae 35
7 Subscapularis 20
8 Triceps brahii longus 14
9 Flexor digitorum profundus 10
Dar acţiunea muşchiului nu se execută numai cu scopul mobilizării pârghiilor

osoase. Prin tonusul sau prin contracţia lor voluntară, muşchii reprezintă unul din
principalele mijloace de unire şi de contenţie ale segmentelor osoase articulate.
După paralelogramul forţelor, forţa unui muşchi se descompune în două compo-
nente: una musculară şi alta articulară, de menţinere a suprafeţelor osoase. Deci o
parte din forţa musculară se consumă pentru realizarea contracţiei propriu-zise, iar
altă parte, pentru menţinerea „în contact” a suprafeţelor articulare.
Descompunerea forţei musculare are importanţă practică în antrenamentul
sportivului, deoarece forţa musculară necesară executării unei mişcări impune o
încărcare suplimentară de efort, la care se adaugă şi pierderile suplimentare pentru
muşchii antagonişti sau atunci când mişcarea nu este bine coordonată la începători
(fig. 7).
Fig. nr. 7. Descompunerea forţei muşchiului biceps brahial.

P 1 – componenta de rotaţie; P2 – componenta articulară; P – forţa rezultantă;
R – acţiunea forţei de rezistenţă; O – axa de rotaţie.
31
În timpul activităţii sale, muşchiul are un moment de maximă eficienţă, atunci
când traiectoria muşchiului este perpendiculară pe pârghia osoasă. Acesta este
momentul muşchiului, adică:
Mm = Fm * Bp
Mm = momentul muşchiului; Fm = forţa musculară; Bp = braţul virtual al pârghiei
(distanţa dintre axa biomecanică a articulaţiei şi linia de acţiune a muşchiului).
În acţiunea sa, muşchiul se apropie sau se depărtează de axa articulaţiei.
Muşchiul cu braţ virtual al pârghiei mic are un moment muscular mic.
Muşchiul cu braţ virtual al pârghiei mare are un moment muscular mare şi deci
o putere de acţiune crescută. Ex.: bicepsul brahial dispus oblic pe antebraţ, în mişcare
de flexie, va avea o forţă crescută când antebraţul va fi flectat pe braţ mai mult.
Direcţia acţiunii unor muşchi nu corespunde direcţiei forţei de acţiune a
fascicolului muscular. Aceasta datorită schimbării poziţiei tendonului în timpul unei
acţiuni. Este vorba de acei muşchi care prin constituţia lor au mai multe tendoane sau
trec peste mai multe articulaţii. Ex.:
– muşchiul biceps brahial, prin tendonul scurt (originea pe apofiza coracoidă a
scapulei), este adductor al braţului. Prin tendonul lung (origine tuberculul supraglenoidian
al scapulei) este adductor al umărului, rotator intern şi flexor.
– muşchiul biceps femural, prin tendonul lung (origine pe tuberozitatea
ischiatică), este extensor al coapsei pe pelvis. Prin tendonul scurt (origine pe jumă-
tatea inferioară a interstiţiului liniei aspre) este flexor al gambei şi rotator extern.
– muşchiul semitendinos este extensor al coapsei, flexor şi rotator intern al
gambei.
Punctul unde tendonul îşi schimbă direcţia în raport cu articulaţia este
„punctul de reflexie” sau Hipomoclionul.
Hipomoclionul, pentru muşchii coapsei, este reprezentat de condilii femurali,
iar pentru bicepsul brahial, extremitatea superioară a humerusului.
În corpul omenesc, aceeaşi pârghie poate să-şi schimbe gradul în raport cu
poziţia în care acţionează segmentele. De exemplu, în ortostatism, cotul este pârghie
de gradul III şi devine pârghie de gradul I în poziţia stând pe mâini.
6.1.2. Forţele externe implicate în realizarea mişcării

a) forţa gravitaţiei – este manifestarea unei legi universal valabile în natură.
În conformitate cu legea atracţiei universale, pământul atrage corpurile şi, în
acelaşi timp, este atras şi el de acestea. În condiţii normale, atrage continuu spre sol
corpul şi segmentele sale care nu scapă acţiunii legii gravitaţiei universale.
Pământul fiind turtit la poli (polii sunt deci mai aproape de centrul pământului),
forţa gravitaţiei va fi mai mare la poli decât la ecuator. La poli, forţa gravitaţiei este
maximă, iar la ecuator, minimă. Forţa gravitaţiei acţionează totdeauna vertical de
sus în jos. Împotriva ei, forţele interne cumulate acţionează exact în sens invers, de
jos în sus. Forţa superioară de mişcare care încearcă să învingă forţa gravitaţiei este
săritura. Înainte de a face săritura, corpul se adună, şi îşi concentrează forţele.
Învingerea ei presupune un mare consum de energie. Numai în imponderabilitate
acţiunea forţei gravitaţionale este anihilată şi în acest caz contracţia musculară se
realizează cu o forţă egală cu forţa absolută de contracţie.
32
Forţa de atracţie a pământului acţionează asupra fiecărui atom al corpurilor.
Suma forţelor de atracţie ce se exercită asupra tuturor atomilor unui corp alcătuieşte
forţa gravitaţională totală care acţionează asupra corpului respectiv. Teoretic se poate
considera că asupra unui corp acţionează o singură forţă, aplicată într-un singur
punct, numit centrul de greutate al corpului.
b) greutatea corpului acţionează întotdeauna vertical, de sus în jos asupra
centrului de greutate al corpului sau al segmentului. Valoarea acestei forţe este
legată de volumul, lungimea, densitatea segmentului care se deplasează sau de
numărul segmentelor angajate în mişcare. Practic, valoarea acestei forţe este legată
de masa segmentului care se mişcă.
Masa = Volumul * Densitatea
c) presiunea atmosferică reprezintă indirect tot o formă de acţiune a forţei
gravitaţionale. Ea apasă asupra corpului cu o intensitate variabilă în funcţie de viteza
de deplasare. Ex.: în repaus, asupra corpului omenesc acţionează o presiune
atmosferică de peste 20.000 kg. Articulaţia coxofemurală are o suprafaţă de 16 cm2.
Cavitatea ei articulară reprezintă un spaţiu virtual şi este vidă. Presiunea atmosferică
acţionează asupra ei cu 16,537 kg. Greutatea membrului inferior este de 9-10 kg.
Presiunea atmosferică poate menţine singură capul femural în cavitatea cotiloidă
chiar după secţionarea tuturor muşchilor periarticulari.
Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea
internă a marilor cavităţi, care are valori identice cu cele ale presiunii atmosferice.
d) rezistenţa mediului este cea a mediului extern în care se desfăşoară
exerciţiile fizice care pot fi practicate atât în aer liber cât şi în apă. De aceea
segmentele corpului omenesc sau corpul în întregime vor trebui să învingă rezistenţa
acestora. Ea depinde de mărimea suprafeţei frontale pe care corpul o opune mediului.
e) inerţia este forţa care tinde să prelungească şi să susţină o situaţie dată.
Astfel, un corp în repaus tinde să rămână în repaus, iar un corp în deplasare tinde să
se deplaseze în continuare.
f) forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin (reazem) este statică atunci când
corpul este imobil şi este egală cu greutatea statică a corpului şi este dinamică atunci
când corpul este în mişcare şi este egală cu greutatea statică a corpului plus inerţia.
g) forţa de frecare este proporţională cu greutatea corpului (G) care alunecă
pe o suprafaţă de sprijin şi cu coeficientul de frecare (K).
F=G*K
Forţele interne şi externe sunt indisolubil legate între ele şi în continuă
interacţiune. Întreaga activitate a omului se desfăşoară cu ajutorul acestor forţe, în
care rolul hotărâtor îl are contracţia musculară dirijată de scoarţa cerebrală.
Întrebări
1. Care sunt forţele interne implicate în mişcarea corpului ?
2. Explicaţi impulsul nervos şi rolul lui.
3. Ce este contracţia musculară ?
4. Clasificarea contracţiilor musculare, exemple.
5. Ce muşchi intervin în executarea unei acţiuni musculare ?
6. Ce sunt pârghiile osteo-articulare, rolul lor şi exemple ?
7. Care sunt forţele externe implicate în realizarea mişcării, exemple ?
33
7. CUPLURI
ŞI LANŢURI CINEMATICE
Mecanismele activităţii neuromusculare pentru asigurarea posturală şi a miş-

cărilor sunt foarte complexe din cauză că articulaţiile corpului formează cupluri şi
lanţuri cinematice care permit mai multe grade de libertate.
7.1. Cuplul cinematic este format din două segmente osoase articulate mobil,
de ex.: braţul şi antebraţul, coapsa şi gamba, gamba şi piciorul. Mişcările lor sunt în
general mişcări de rotaţie.
7.2. Lanţul cinematic se constituie dintr-o înşiruire de mai multe segmente

articulate mobil, capabile să execute numeroase mişcări, fie proprii fiecărui cuplu
cinematic în parte, fie mai multor cupluri care intră în compunerea lanţului
cinematic. Deosebim două feluri de lanţuri cinematice: deschise şi închise.
7.2.1. Un lanţ cinematic deschis reprezintă o înşiruire de cupluri cinematice
articulate între ele, având o extremitate liberă. Ex.: membrul superior în aruncare,
sau membrul inferior când loveşte mingea acţionează ca lanţuri cinematice des-
chise. (fig. 8)
Fig. nr. 8 Lanţ cinematic deschis

34
7.2.2. Lanţul cinematic închis se formează atunci când extremitatea (mâna
sau piciorul) se sprijină pe sol sau pe un aparat. Ex.: în poziţia atârnat sau atârnat cu
sprijin, membrul superior este un lanţ cinematic închis, iar în poziţia stând, membrul
inferior acţionează ca un lanţ cinematic închis. (fig. 9)
Fig. nr. 9. Lanţ cinematic închis
8. GRUPE ŞI LANŢURI MUSCULARE
După cum am văzut, cuplurile şi lanţurile cinematice sunt formate din pârghii
osoase articulate mobil. Ele au ca organe de mişcare muşchii striaţi dispuşi în jurul
articulaţiilor.
8.1. Grupa musculară este formată din mai mulţi muşchi care mobilizează un
cuplu cinematic şi este reprezentativă pentru fiecare grad de libertate al acestuia;
ex.: la articulaţia cotului, care are un grad de libertate, există două grupe musculare: a
flexorilor şi a extensorilor, care acţionează concomitent, acţiunea lor inversându-se.
Când unii sunt agonişti (flexorii), alţii (extensorii) sunt antagonişti, iar articulaţia
acţionează ca o pârghie de gradul III (de viteză).
În extensie, extensorii sunt agonişti, flexorii fiind antagonişti, articulaţia
acţionează ca o pârghie de gradul I (de sprijin).
La articulaţiile cu mai multe grade de libertate, există mai multe grupe
musculare; ex.: la articulaţia coxofemurală sunt şase grupe musculare: a flexorilor,
a extensorilor, a abductorilor, a adductorilor, a rotatorilor mediali şi a rotatorilor
laterali.
35
8.2. Lanţurile musculare sunt o înlănţuire de grupe musculare cu acţiune
sinergică sau antagonistă. Caracteristic lanţurilor musculare este modalitatea foarte
variată de legătură funcţională ce se stabileşte între diferitele grupe musculare.
Puţine sunt mişcările complexe care să fie efectuate de acelaşi lanţ muscular,
deoarece pentru fiecare variaţie a mişcării se adaugă alte componente ale mişcării.
Exemplu de lanţ muscular care intervine constant în mişcările de impulsie de la sol,
caracteristice mersului, alergării, săriturii este lanţul triplei extensii, format din
contracţia concomitentă a muşchilor extensori ai coapsei pe bazin, ai gambei pe
coapsă şi a flexorilor plantari. Alt exemplu: pentru lovirea mingii de fotbal, lanţul
muscular este format din flexorii coapsei pe bazin, extensorii gambei pe coapsă şi
flexorii dorsali ai labei piciorului.
Exemple de lanţuri cinematice:
– lanţurile cinematice ale trunchiului, gâtului şi capului;
– lanţurile cinematice ale membrelor superioare;
– lanţurile cinematice ale membrelor inferioare.
În funcţie de modul în care se grupează în jurul articulaţiilor, muşchii înde-
plinesc roluri diferite; ei pot fi agonişti, sinergici sau antagonişti.
Muşchii agonişti execută aceeaşi mişcare: de flexie, extensie, abducţie
adducţie etc., în această categorie intră puţini muşchi deoarece majoritatea muşchilor
produc sau pot participa la mai multe categorii de mişcări.
Muşchii sinergici îndeplinesc în comun anumite mişcări, dar fiecare în parte
poate efectua acţiuni diferite. Din însumarea lucrului lor mecanic rezultă mişcarea
respectivă. Ei, neavând aceeaşi direcţie de tracţiune, joacă şi rolul de orientare a
mişcărilor, de reglare a direcţiei mişcării în cadrul mişcărilor complexe ale lanţurilor
cinematice. Ex.: marele pectoral şi marele dorsal în mişcarea de coborâre a centurii
scapulare şi marele pectoral, marele dinţat şi scalenii acţionează sinergic la ridicarea
coastelor.
Muşchii antagonişti execută mişcări opuse în articulaţiile pe care le
mobilizează. Ei sunt consideraţi principala frână a mişcărilor. În cazul când aceştia
nu au timp suficient să amortizeze mişcarea datorită rapidităţii cu care se execută,
solicitarea se transmite ligamentelor şi capsulei articulare care pot suferi trauma-
tisme. Dar ei trebuie priviţi şi ca o adaptare în scopul realizării unei reglări cât mai
fine şi mai precise a acţiunilor. Adaptarea apare şi se dezvoltă în antrenament, fiind
dependentă şi controlată de scoarţa cerebrală.
Activitatea mecanică depusă de muşchi variază şi în funcţie de forma lor.
Astfel, muşchii cu fibre lungi şi paralele (croitorul) sunt muşchi de dirijare subtilă a
mişcărilor, dar dezvoltă forţă mică. Muşchii penaţi (dreptul femural), având o
secţiune fiziologică mare, sunt muşchi care dezvoltă o forţă importantă, iar muşchii
cu direcţii diferite ale fibrelor sunt capabili de acţiuni multiple, unele din ele putând
acţiona antagonist faţă de celelalte (trapezul, deltoidul).
Întrebări
1. Ce este un cuplu cinematic şi exemple ?
2. Ce este un lanţ cinematic şi exemple ?
3. Ce este o grupă musculară şi exemple ?
4. Ce este un lanţ muscular şi exemple ?
36
9. TIPURILE BIOMECANICE
DE ACTIVITATE MUSCULARĂ
Musculatura corpului dezvoltă două tipuri de activitate şi anume: statică şi

dinamică. La fiecare din aceste două tipuri întâlnim o serie de particularităţi biomecanice.
9.1. Tipuri biomecanice de activitate statică

Activitatea statică de asigurare posturală este rezultatul contracţiei statico-
izometrice a grupelor şi lanţurilor musculare; ea nu duce la scurtarea muşchiului şi
nici la deplasarea unor segmente sau a corpului în întregime. În cadrul lor, muşchii
obosesc rapid, întrucât ei solicită puternic centrii nervoşi, iar circulaţia sângelui şi a
limfei la nivelul muşchilor este îngreunată ca urmare a comprimării vaselor. Ea
este de trei feluri:
9.1.1. Activitatea statică de consolidare o întâlnim în cazul poziţiilor de
echilibru stabil (atârnat), unde centrul general de greutate se află sub baza de
susţinere. Aici grupele şi lanţurile musculare se opun forţelor de tracţiune care, la
nivelul articulaţiilor, se manifestă ca forţe ce au tendinţa de a disloca articulaţiile
punând în stare de tensiune capsula şi ligamentele, cu atât mai mult cu cât
solicitarea este mai mare. Efortul static de consolidare solicită concomitent grupele
şi lanţurile musculare antagoniste. De aceea, exerciţiile care folosesc acest tip de
efort antrenează concomitent atât muşchii agonişti, cât şi pe cei antagonişti.
9.1.2. Activitatea statică de fixare (echilibrare) apare în cazul poziţiilor
statice cu echilibru nestabil, unde centrul de greutate al corpului se află deasupra
bazei de susţinere, cum sunt poziţiile stând şi numeroasele lor variante. Grupele şi
lanţurile musculare se opun forţelor care tind să dezechilibreze corpul, fixându-l în
poziţia respectivă. Condiţiile de echilibru nestabil determină forţe care se manifestă
la nivelul articulaţiilor sub formă de presiune, aceasta fiind cu atât mai mare cu cât
greutatea este mai mare (purtarea unei greutăţi în braţe sau pe umeri). Şi aici
efortul static solicită concomitent grupe şi lanţuri musculare antagoniste (agonişti şi
antagonişti din diferite articulaţii). Poziţiile stând pe vârfuri, cumpănă cu braţe
lateral, stând pe mâini necesită cel mai mare efort static de fixare.
În cele două tipuri de activitate statică descrise până acum, forţa de gravitaţie
acţionează în lungul axei verticale a corpului sau a segmentelor sale aflate în
echilibru stabil sau nestabil. Când corpul în întregime sau segmentele sale se află în
poziţii complexe, în care forţa de gravitaţie numai acţionează în lungul axei
verticale, de ex.: atârnat echer, sprijin lateral la inele, stând cu un picior flexat
înainte, stând cu braţele lateral, apar solicitări statice diferite. Musculatura corpului,
luptând împotriva forţei de gravitaţie care tinde să schimbe poziţia acestuia sau a
segmentelor sale, depune un efort static de menţinere, care asigură poziţia.
9.1.3. Activitatea statică de menţinere se întâlneşte atât în poziţiile de
echilibru stabil, cât şi în cele de echilibru nestabil, la care nu mai contribuie toate
grupele şi lanţurile musculare antagoniste, ci numai unele dintre ele. Acest tip de
efort este folosit în reeducare motrică. Numărul grupelor care depun efort de
menţinere variază în funcţie de poziţia pe care o analizăm.
37
Astfel, în poziţia atârnat la bară fixă grupa musculară a flexorilor degetelor
şi cea a basculei mediale a scapulei depun efort static de menţinere, iar restul
musculaturii depune efort static de consolidare.
În poziţia atârnat echer se adaugă, cu efort static de menţinere, grupa muşchilor
flexori ai coapsei pe bazin şi muşchii pereţilor abdominali.
În poziţia stând cu braţele depărtate grupa muşchilor abductori în articulaţia
scapulo-humerală şi a extensorilor cotului depun efort de menţinere, iar restul
activitate statică de fixare.
În poziţia sprijin lateral la inele grupa muşchilor adductori în articulaţia
scapulo-humerală şi muşchii basculei mediale a scapulei depun un efort
considerabil de menţinere. (fig. 10)
Fig. nr. 10. Forme de activitate musculară

a – de menţinere; b – de consolidare; c – de fixare.
9.2. Tipurile biomecanice de activitate dinamică

Activitatea dinamică a musculaturii corpului are două particularităţi: de
învingere şi de cedare.
9.2.1. Activitatea dinamică de învingere (contracţie concentrică) este con-
tracţia în care muşchiul se scurtează şi mobilizează oasele printr-o mişcare
concentrică, de apropiere; muşchii antagonişti sunt întinşi şi prin aceasta contribuie
la frânarea mişcării.
38
9.2.2. Activitatea dinamică de cedare (contracţie excentrică) este contracţia
în care muşchiul efectuează mişcarea prin cedarea progresivă a stării sale de
contracţie, lungimea muşchiului crescând corespunzător.
Astfel, înclinarea corpului înainte poate fi produsă prin contracţia de învingere
a musculaturii pereţilor abdominali, sau prin contracţia de cedare a muşchilor
şanţurilor vertebrale care sunt antagoniştii primilor. Sau, un alt exemplu, flexia
coapsei pe bazin poate fi produsă de grupa flexorilor coapsei, iar dacă trunchiul este
aşezat în poziţie culcat pe o banchetă, cu faţa în jos, aceeaşi mişcare rezultă din
efortul dinamic de cedare al extensorilor coapsei, care, luptând împotriva gravitaţiei,
cedează treptat din contracţia lor şi permit astfel mişcarea de flexie.
Rezultă o idee de cea mai mare importanţă în biomecanică, şi anume: aceeaşi
grupă musculară poate, în unele condiţii, să efectueze mişcarea prin scurtare, ca şi
mişcarea opusă ei, dar prin alungire (cedare). Astfel, grupa flexorilor antebraţului
pe braţ apropie (flectează) cele două segmente prin contracţie de învingere, sau le
depărtează (extensie) prin contracţie de cedare.
Acest principiu este valabil pentru toate grupele musculare. Ex.: în mişcarea
de tracţiune la bară fixă, în prima fază – de ridicare a corpului – acţionează un lanţ
muscular format din flexorii degetelor, ai antebraţului, retroductorii în articulaţia
scapulo-humerală, coborâtorii scapulei şi muşchii basculei mediale a scapulei;
activitatea acestora la ridicarea corpului este de învingere. În faza a doua a mişcării
– de coborâre a corpului – tot acelaşi lanţ muscular asigură mişcarea, însă prin
activitate de cedare. Un alt exemplu: la săritura în lungime (cu sau fără elan), în
faza de impulsie acţionează lanţul muscular al triplei extensii prin contracţie
musculară dinamică de învingere, iar la aterizare acţionează acelaşi lanţ muscular,
însă prin efort dinamic de cedare.
Întrebări
1. Care sunt tipurile biomecanice de activitate musculară ?
2. Tipurile biomecanice de activitate statică şi exemple.
3. Tipurile biomecanice de activitate dinamică şi exemple.
10. PRINCIPALELE LANŢURI MUSCULARE

ALE CORPULUI
Asigurarea posturală şi mişcările corpului sunt efectuate de către musculatura

dispusă în jurul articulaţiilor sub formă de grupe musculare şi lanţuri. Cum
majoritatea mişcărilor omului sunt complexe, există întotdeauna o îmbinare între
activitatea dinamică cu elemente de activitate statică.
Astfel, când se execută o mişcare împotriva gravitaţiei, cum ar fi: respiraţia,
flexia coapsei pe bazin, flexia cotului, a genunchiului, grupele musculare agoniste
în aceste articulaţii dezvoltă o acţiune de învingere, iar cele antagoniste o acţiune
de cedare. Dacă mişcarea se produce în acelaşi sens cu forţa de gravitaţie, ca la
flexia coloanei vertebrale, expiraţie, extensia coapsei din poziţie de flexie, grupele
musculare antagoniste sensului mişcării execută mişcarea printr-o acţiune de
cedare, iar cele ce acţionează în acelaşi sens cu mişcarea participă în mod pasiv.
39
10.1. Lanţurile musculare ale trunchiului execută activitatea în funcţie de
mobilitatea coloanei vertebrale.
Regiunile Înclinări
Flexie Extensie Răsucire
coloanei vertebrale laterale
Reg. cervicală 700 600 300 750
Reg. dorsală 500 550 1000 400
Reg. lombară 400 300 350 50
Mişcări globale 1600 1450 1650 1200
Pe faţa dorsală a trunchiului se află cele două lanţuri musculare puternice ale
extensorilor coloanei vertebrale, care prin direcţia multiplă a muşchilor şanţurilor
vertebrale participă la toate mişcările coloanei; astfel, sistemul interspinos execută
extensia, sistemul intertransvers înclinările laterale, sistemul transversospinos rotaţia
de partea opusă, iar sistemul spinotransvers rotaţia de aceeaşi parte. Când lucrează în
acelaşi sens cu gravitaţia, muşchii şanţurilor vertebrale asigură flexia printr-o
contracţie de cedare. În mişcările de răsucire a coloanei, lanţurile musculare ale sis-
temului transversospinos şi spinotransvers se continuă pe faţa ventrală a trunchiului
cu muşchii oblici ai pereţilor abdominali. (fig. 11)
Fig. nr. 11. Lanţurile musculare

dorsale ale corpului
40
Fig. nr. 12. Lanţurile musculare
ventrale ale corpului
Pe faţa ventrală a trunchiului, pe lângă cele două lanţuri musculare

verticale ale drepţilor abdominali, antagoniste muşchilor extensori ai coloanei
vertebrale, există două lanţuri musculare puternice oblice, care se întretaie,
formând cu cele oblice ale feţei dorsale a trunchiului nişte lanţuri spirale. Astfel,
lanţul muscular al oblicului extern dintr-o parte se continuă cu direcţia fibrelor
oblicului intern de partea opusă, iar în partea dorsală a trunchiului cu sistemul
transversospinos de aceeaşi parte. (fig. 12)
În general, pentru efectuarea mişcării de răsucire, grupele musculare ale trun-
chiului formează două spirale care îl încercuiesc de la apofiza mastoidă până la
bazin şi toţi muşchii care au fibrele paralele cu direcţia spiralei vor fi sinergici în
mişcarea de răsucire la dreapta sau la stânga a trunchiului.
Lanţurile musculare ale trunchiului se continuă cu cele ale membrelor supe-
rioare şi inferioare, solidarizând astfel întreg corpul în executarea mişcărilor sau
asigurarea poziţiilor.
10.2. Lanţurile musculare ale membrelor superioare (fig. 13) sunt capabile să
asigure la om cele mai precise şi mai complexe mişcări care s-au perfecţionat în
procesul muncii, astfel:
41
Fig. nr. 13. Grupele şi lanţurile musculare
care asigură prehensiunea unei haltere
1. flexorii gâtului; 2. extensorii coloanei cer-
vicale; 2–3. ridicătorii centurii scapulare şi
anteductorii; 4. flexorii cotului; 5. flexorii
degetelor; 6. extensorii cotului; 7. extensorii
degetelor; 8. aductorii braţului; 9. muşchii
pereţilor abdominali; 10. flexorii gambei;
11. flexorii plantari; 12. extensorii gambei;
13. flexorii dorsali ai piciorului.
Notă: Haşurat sunt prezentaţi muşchii anta-
gonişti.
a) Mişcarea de prindere (de apucare) şi de apropiere a membrelor supe-

rioare de trunchi, ex.: prinderea adversarului la lupte este asigurată de lanţul
muscular al flexorilor degetelor, de flexorii carpului, ai cotului, de pronatorii
antebraţului şi adductorii braţului. Apropierea de trunchi o fac muşchii pectorali şi
dorsalul mare, înlănţuind trunchiul atât ventral (pectoralii mari) cât şi dorsal
(marele dorsal şi marele rotund).
b) Mişcarea de împingere se execută, de regulă, cu participarea trunchiului
care o amplifică şi a membrelor inferioare care fixează corpul de sol. Ex.: la ridicarea
halterei, lanţul muscular care asigură ridicarea înaltă a braţului (elevaţia) este format
din muşchii care basculează lateral scapula (marele dinţat şi trapezul), abductorii în
articulaţia scapulohumerală (deltoidul şi supraspinosul) şi extensorii cotului; la nivelul
mâinii se produce o blocare în flexie. (fig. 14 şi 15)
c) Mişcarea de lovire este asociată, de regulă, cu mişcări de răsucire a trun-
chiului. Participă lanţul muscular care basculează lateral scapula, anteductorii centurii
scapulare şi ai humerusului, extensorii cotului, flexorii carpului şi ai degetelor.
d) Mişcarea de aruncare, adică o impulsie energică a membrului superior,
amplificată de mişcările trunchiului cu participarea membrelor inferioare pentru sprijin.
e) Mişcarea de sprijin superior (atârnat) cu: flexorii degetelor (care depun o
activitate statică de menţinere), grupele musculare antagoniste (flexorii şi extensorii)
ale articulaţiei radiocarpiene şi ale cotului, anteductorii şi retroductorii humerusului,
iar la nivelul centurii scapulare, muşchii care execută bascula medială (romboizii,
pectoralul mic şi ridicătorul scapulei) care depun o activitate de menţinere.
f) Mişcarea de sprijin inferior (stând pe mâini) cu muşchii basculei mediale a
scapulei (romboizii, pectoralul mic şi ridicătorul scapulei) care depun o activitate
statică de menţinere, restul musculaturii membrelor superioare formează două lanţuri
antagoniste, care fixează articulaţiile (activitatea statică de fixare).
42
Fig. nr. 14. Lanţurile musculare care asigură
împingerea unor greutăţi (vedere dorsală)
1. extensorii degetelor; 2. flexorii degetelor;
3. extensorii cotului; 4. abuctorii braţului;
5. ridicătorii centurii scapulare; 6. muşchii
care trag umerii înapoi; 7–8. muşchii care
coboară umerii; 9. muşchii şanţurilor vertebrale;
10. extensorii coapsei; 11. extensorii gambei;
12. flexorii plantari; 13. flexorii gambei;
14. flexorii dorsali ai piciorului.
Notă: Haşurat sunt reprezentaţi muşchii anta-
gonişti.
Fig. nr. 15. Lanţurile musculare care asigură împingerea halterei

43
10.3. Lanţurile musculare ale membrelor inferioare
Funcţia de susţinere a corpului în poziţie verticală, precum şi mersul biped au
dus la o dezvoltare puternică a musculaturii, pentru a corespunde efortului sporit.
La acestea s-au adăugat şi funcţii de coordonare nervoasă a echilibrului corpului în
diferite poziţii şi în executarea mişcărilor.
Modificări substanţiale a suferit laba piciorului prin dispunerea sub formă de
boltă dublă a pieselor scheletice ce o compun. Laba piciorului este solicitată cel mai
mult în efortul static de asigurare a poziţiilor corpului. Ea are şi o mobilitate destul de
mare, care creşte cu cât este solicitată mai mult în activitatea sportivă. În articulaţia
talocrurală sunt posibile doar flexia plantară (ridicarea pe vârfuri) şi flexia dorsală
(ridicarea pe călcâie). În celelalte articulaţii sunt posibile mişcări de supinaţie,
îmbinate cu o uşoară adducţie şi de pronaţie îmbinate cu o uşoară abducţie.
În flexia plantară, laba piciorului acţionează ca o pârghie de gradul I, unde
punctul de sprijin este articulaţia talocrurală, braţul forţei este perpendiculara
coborâtă din axul de mişcare pe direcţia de tracţiune a tricepsului sural şi este mai
mic decât braţul rezistenţei care este perpendiculara coborâtă din axul de mişcare
pe direcţia reacţiei reazemului, care se aplică pe capetele metatarsienelor. De aceea,
mişcarea se face cu pierdere de forţă, dar cu câştig de viteză.
Laba piciorului acţionează şi ca pârghie de gradul II, atunci când luăm în
considerare ceilalţi muşchi flexori plantari: tibialul posterior, fibularii, flexorul
lung al degetelor şi flexorul propriu al halucelui, care se inseră pe faţa plantară a
labei piciorului. Braţul forţei este mai mic decât braţul rezistenţei; în plus, unghiul
de tracţiune al muşchilor este ascuţit şi din această cauză avem o pierdere de forţă
şi un câştig de viteză, ceea ce favorizează viteza în cazul mişcării de impulsie.
În alcătuirea lanţurilor musculare ale membrelor inferioare apare dispunerea
flexorilor şi extensorilor sub forma a două lanţuri antagoniste, la care participă câte
trei grupe de muşchi, motiv pentru care ele au fost numite lanţul triplei flexii şi al
triplei extensii. (fig. 16 şi 17)
Lanţul muscular al triplei flexii este format din grupele musculare ale:
– flexorilor coapsei pe bazin
– flexorilor genunchiului
– flexorilor dorsali ai labei piciorului (care fac ridicarea pe călcâie).
Lanţul muscular al triplei extensii este format din grupele musculare ale:
– extensorilor coapsei pe bazin
– extensorilor genunchiului
– flexorilor plantari (ridicarea pe vârfuri).

44
Fig. nr. 16. Lanţul triplei flexii
şi al triplei extensii
1. extensorii coapsei; 2. extensorii gambei;
3. flexorii dorsali ai piciorului; 4. flexorii
gambei; 5. flexorii plantari.
Fig. nr. 17. Mişcarea de impulsie

pe piciorul stâng
Specificul staţiunii bipede a impus la om o dezvoltare considerabilă a lanţului

triplei extensii, încât raportul dintre greutatea muşchilor extensori şi flexori este de
2 : 1 la membrul inferior şi de 1 : 1 la membrul superior, ceea ce demonstrează
participarea mai puternică a lanţului triplei extensii la asigurarea staticii şi
dinamicii corpului omenesc.
În paginile următoare exemplificăm câteva lanţuri musculare ce acţionează în
diferite poziţii ale corpului.
45
Fig. nr. 18. Dispoziţia musculară
a lanţurilor cinematice la un halterofil
(după Tittel K., citat de M. Ifrim)
60. M. extensor al degetelor; 58. M.
cubital posterior; 51. M. brahial; 47. M.
deltoid; 39. M. trapez; 40. M. subspinos;
41. M. romboid mare; 42. M. dorsalul
mare; 43. Aponevroza lombo – sacrată;
79. M. fesier mijlociu; 86. M tensor al
fasciei lata; 78. M. fesier mare; 67. M.
extensor scurt al policelui; 68. M. ab-
ductor lung al policelui; 57. M. al doilea
radial extern; 56. M. prim radial extern;
55. M. brahio radial; 50. M. biceps
brahial; 94. a+b M. biceps femoral;
57. M. al doilea radial extern; 60. M.
extensor al degetelor; 56. M. prim radial
extern; 58. M. cubital posterior; 59. M.
cubital anterior; 49. M. anconeu; 55. M.
brahio radial; 48. – d – 48. M. triceps
brahial; 52. M. coraco – brahial; 45. M.
Rotundul mic; 44. M. Rotundul mare;
33. M. pectoralul mare; 34. M. marele
dinţat anterior; 35. M. oblic mare; 91.a)
M. drept anterior; 91.d) M. vast inter-
mediar; 91.b) M. vast lateral; 87. Fascia
lata; 107. M. lung peronier; 99. M. ge-
meni; 102. M. tibial anterior; 100. M.
solear; 103. M. extensor lung al dege-
telor; 101. Tendonul lui Achile; 108. M.
peronier scurt;

46
Fig. nr. 19. Grupele şi lanţurile
musculare care asigură mişcarea
de lovire la Tenis
Fig. nr. 20. a) Lanţurile musculare care asigură aruncarea ciocanului

Lanţurile musculare care asigură aruncarea discului
47
Fig. nr. 21. Dispoziţia musculaturii şi lanţurile cinematice
în poziţia atârnat la bară fixă (după Tittel K., citat de M. Ifrim)
50. M. biceps brahial; 51. M. brahial; 39. M. trapez; 41. M. romboid mare;
42. M. dorsalul mare; 43. Aponevroza lombo-sacrată; 96. M. semitendinos;
95. M. semimembranos; 89. M. drept intern; 99. M. gemeni; 67. M. extensor
scurt al policelui; 68. M. abductor lung al policelui; 57. M. al doilea radial
extern; 56. M. prim radial extern; 55. M. brahio radial; 60. M. extensor al
degetelor; 48. d) 48 a) M. triceps brahial; 47. M. deltoid; 40. M. subspinos;
45. M. rotundul mic; 44. M. Rotundul mare; 35. M. oblic mare; 79. M. fesier
mijlociu; 78. M. fesier mare; 87. Fascia lata; 91. b) M. vast lateral; 94. a+b (drept
anterior) M. vast lateral.

48
Fig. nr.22 Lanţurile cinematice şi dispoziţia musculaturii
în poziţia de sprijin la paralele (după Tittel K., citat de M. Ifrim)
50. M. biceps brahial; 49. M. aneconeu; 57. M. al doilea radial extern;
60. M. extensor al degetelor; 58. M. cubital posterior; 59. M. cubital
anterior; 87. Fascia lata; 91. b) M. vast lateral; 94. a) M. biceps
femoral; 94. b) 90. M. croitor; 99. M. gemeni; 39. M. trapez; 47. M.
deltoid; 40. M. subspinos; 45. M. Rotundul mic; 44. M. Rotundul
mare; 48. M. triceps brahial; 48. d) 42. M. dorsalul mare; 35. M. oblic
mare; 43. Aponevroza lombo-sacrată; 79. M. fesier mijlociu; 78. M.
fesier mare; 88. c) M. adductor mare; 96. M. semitendinos; 89. M.
drept intern; 95. M. semimembranos.

49
Fig. nr. 23. Dispoziţia
musculaturii şi lanţurile
cinematice în poziţia sprijin
la inele (după Tittel K.,
citat de M. Ifrim)
100. M. solear; 99. M. gemeni;
95. M. semimembranos; 87. Fascia
lata; 94. a+b M. biceps femoral;
90. M. croitor; 86. M. tensor al
fasciei lata; 78. M fesier mare;
79. M. fesier mijlociu; 43. Apone-
vroza lombo-sacrată; 42. M. dor-
salul mare; 9. M. trapez; 47. M.
deltoid; 48. M. triceps brahial;
50. M. biceps brahial; 55. M. brahio
radial; 56. M. prim radial extern;
60. M. extensor al degetelor;
44. Rotundul mare; 33. M. pecto-
ralul mare; 51. M. brahial; 55. M.
brahio radial; 56. M. prim radial
extern; 57. M. al doilea radial
extern; 68. M. abductor lung al
policelui.

50
Lanţurile musculare ale membrelor inferioare îndeplinesc importante funcţii
statice, precum şi diferite mişcări. Acestea sunt:
a) mişcarea de impulsie este întâlnită în mers, alergare, sărituri şi este înde-
plinită de lanţul muscular al triplei extensii; concomitent acţionează musculatura
care asigură fixarea segmentelor pentru păstrarea echilibrului.
b) amortizarea prin care se frânează viteza mişcării respective; este efectuată
tot de lanţul triplei extensii (ca la impulsie) cu deosebirea că la impulsie se depune
o activitate dinamică de învingere, iar la amortizare o activitate dinamică de cedare,
care anihilează treptat forţa reacţiei reazemului. Membrele inferioare se comportă
la aterizare ca nişte resorturi elastice datorită contracţiei lanţului triplei extensii; în
aterizare greşită rolul de resort elastic este micşorat sau suprimat şi pot interveni
accidente, uneori foarte grave.
c) mişcarea de lovire cu membrele inferioare (fotbal) este asigurată de flexorii
coapsei pe bazin, extensorii gambei şi flexorii dorsali ai labei piciorului.
d) asigurarea staţiunii (posturale) se efectuează printr-o contracţie statică a
musculaturii, în care rolul principal îl are lanţul triplei extensii, la care participă şi
muşchii adductori ai coapsei, care acţionează asupra lanţului cinematic închis,
reprezentat prin cele două membre inferioare şi bazin.
În concluzie, lanţurile musculare ale membrelor inferioare se caracterizează
printr-o mai mică varietate decât ale celor superioare; ele sunt adaptate pentru
asigurarea staţiunii şi a câtorva mişcări fundamentale, dintre care principale sunt
impulsia şi amortizarea.
11. PARTICULARITĂŢI BIOMECANICE

ALE APARATULUI LOCOMOTOR
Aparatul locomotor al omului este în aşa fel alcătuit, încât se realizează o

îmbinare armonioasă între principiul economiei de forţă şi cel al economiei de
deplasare. În general, pentru menţinerea echilibrului în poziţiile statice sunt utilizate
pârghii care economisesc forţa, iar pentru efectuarea mişcărilor se folosesc pârghii de
gradul III cu care se obţine o economie de deplasare (de scurtare musculară).
Aparatul locomotor este format din: oase, articulaţii şi muşchi.
Oasele sunt considerate pârghii dure şi rezistente cu rol în:
– menţinerea formei corpului;
– efectuarea mişcărilor.
Oasele sunt alcătuite din ţesut conjunctiv impregnat cu săruri de calciu. Ţesutul
osos are o structură adecvată funcţiilor: de a rezista la solicitările de presiune, înco-
voiere, întindere, răsucire. Aceste proprietăţi mecanice depind de vârstă, compoziţie
chimică, alimentaţie, natura solicitării fizice etc.
Sub influenţa exerciţiilor fizice, structura oaselor se modifică concomitent cu
creşterea rezistenţei la factorii mecanici, ex.: modificările apărute la oasele piciorului
de bătaie la săritori şi fotbalişti.
Articulaţiile realizează legătura mecanică dintre pârghiile osoase.
Majoritatea articulaţiilor sunt mobile, permiţând mişcări în diferite direcţii:
mişcări de rotaţie sau mişcări de alunecare (de translaţie).
Muşchii reprezintă forţa care asigură poziţiile şi mişcările corpului, mobilizând
pârghiile osoase pe anumite direcţii.
51
Întrebări
1. Care sunt principalele lanţuri musculare ale corpului ?
2. Care sunt lanţurile musculare ale trunchiului ?
3. Ce mişcări complexe asigură lanţurile musculare ale membrelor superioare ?
4. Care sunt lanţurile musculare ale membrelor inferioare ?
5. Ce mişcări asigură lanţurile musculare ale membrelor inferioare ?
12. PRINCIPII GENERALE

DE ANATOMIE FUNCŢIONALĂ ŞI BIOMECANICĂ
Corpul omenesc, ca orice organism viu, dispune de posibilităţi complexe de

comportare biomecanică şi adaptare funcţională, posibilităţi ce nu pot fi integral
interpretate matematic. Dar în analiza anatomo-funcţională şi biomecanică a diver-
selor mişcări ale corpului uman pot fi folosite principiile generale (Baciu Cl. 1977).
Principiul nr. 1. Orice mişcare începe prin stabilirea în poziţie favorabilă
sau mobilizarea centrului de greutate principal al corpului.
Exemplul 1. Lovirea cu pumnul.
Pentru această mişcare, centrul de greutate se stabilizează prin intrarea în
acţiune a centurii musculare a trunchiului din imediata apropiere a centrului
principal de greutate al corpului.
Exemplul 2. Pornirea din ortostatism în mers.
Pentru a se face primul pas, centrul de greutate este mobilizat pe direcţia de
deplasare. Trunchiul este aplecat înainte prin contracţia muşchiului psoas-iliac şi a
muşchilor abdominali. Celelalte mişcări ale mersului încep numai după ce proiecţia
centrului de greutate deplasat înainte a depăşit baza de susţinere.
Principiul nr. 2. Pornind de la centura musculară a centrului de greutate,
acţiunea mobilizatoare a segmentelor se realizează sub forma unei pete de ulei de
la centru spre periferie.
Exemplu. Din stând, ridicarea braţelor lateral
În acest caz, lanţurile musculare intră în acţiune în următoarea ordine: –
centura musculară a trunchiului stabilizează centrul de greutate;
– muşchii centurii scapulare stabilizează centura la trunchi şi încep să o ridice;
– muşchii abductori ai braţului abduc braţul;
– muşchii extensori ai antebraţului menţin antebraţul extins;
– muşchii extensori ai mâinii şi degetelor menţin mâna şi degetele extinse;
– muşchii lombricali şi interosoşi menţin degetele apropiate.
Principiul nr. 3. Membrele superioare şi inferioare acţionează ca lanţuri
cinematice închise sau deschise.
Exemplul 1. Din atârnat, îndoirea braţelor.
În această mişcare, membrele superioare acţionează ca lanţuri cinematice închise.
Exemplul 2. Aruncarea greutăţii
Membrele superioare acţionează ca lanţuri cinematice deschise.
52
Principiul nr. 4 Când membrele superioare sau inferioare acţionează ca lanţuri
cinematice deschise, muşchii care intră în acţiune îşi iau puncte fixe de inserţie pe
capetele lor centrale şi acţionează asupra segmentelor prin capetele lor periferice.
Exemplu: Din stând, ridicarea braţelor oblic în sus.
Muşchii centurii scapulare îşi iau punct fix pe coloană şi trag centura înainte
şi în sus, muşchii abductori ai braţului iau punct fix pe centura scapulară şi duc
braţele în abducţie; muşchii extensori ai antebraţului iau punct fix pe braţ şi menţin
antebraţul în extensie, muşchii extensori ai mâinii şi ai degetelor iau punct fix pe
antebraţ şi menţin extensia acestor ultime segmente.
Principiul nr. 5. Când un membru (superior sau inferior) acţionează ca un
lanţ cinematic închis, deci prin extremitatea lui periferică se află sprijinit sau fixat
pe o bază oarecare de susţinere, muşchii care intră în acţiune îşi iau punct fix pe
capetele lor periferice şi acţionează asupra segmentelor prin capetele lor centrale.
Exemplu: Din stând, îndoirea genunchilor.
Muşchii extensori ai piciorului pe gambă (tricepsul sural, în special) îşi iau punct
fix pe picior pentru a nu lăsa gamba să se prăbuşească pe picior, extensorii gambei pe
coapsă (cvadricepsul, în special) îşi iau punct fix pe gambă pentru a nu lăsa coapsa să
se prăbuşească pe gambă, extensorii coapsei pe bazin (ischiogambierii mai ales) îşi iau
punct fix pe gambă pentru a nu lăsa bazinul să se prăbuşească pe coapsă.
Principiul nr. 6. Când membrele acţionează ca lanţuri cinematice deschise,
grupele musculare agoniste se contractă izotonic şi mişcarea rezultă din apropierea
capetelor musculare de inserţie.
Exemplu: Lovirea mingii cu piciorul.
Acţiunea rezultă din mai multe mişcări concomitente. Flexia coapsei pe
bazin, extensia gambei pe coapsă şi flexia dorsală a piciorului. Grupele musculare
agoniste iau punct fix pe capetele lor centrale şi se contractă izotonic, apropiindu-şi
capetele de inserţie.
Principiul nr.7. Când membrele acţionează ca lanţuri cinematice închise,
grupele musculare agoniste se contractă izotonic sau izometric, succesiv sau sub
ambele forme.
Exemplu de contracţie izotonică: Din poziţia atârnat, îndoirea braţelor.
Exerciţiul rezultă din mişcările concomitente: flexia braţelor pe antebraţ şi adducţia
braţelor. Grupele musculare agoniste iau punct fix pe capetele lor periferice şi se
contractă izotonic, apropiindu-şi capetele de inserţie.
Exemplu de contracţie izometrică. Din atârnat cu braţele îndoite, întinderea
braţelor. Exerciţiul rezultă din următoarele mişcări concomitente: extensia braţelor
pe antebraţe şi abducţia braţelor. Grupele musculare agoniste iau punct fix pe
capetele lor periferice şi se contractă izometric, depărtându-şi capetele de inserţie.
Exemplu de contracţie succesivă: în alergarea de viteză, atacul solului cu
piciorul, apoi extensia piciorului (flexia plantară) pe gambă. În atacul solului
antepiciorul ia contact cu solul şi tricepsul sural, contractându-se izometric,
controlează apropierea călcâiului de sol. În faza următoare de extensie a piciorului
pe gambă, antepiciorul continuă să fie sprijinit pe sol, dar tricepsul sural se
contractă izotonic, apropiindu-şi capetele de inserţie pentru a fi posibilă extensia
(flexia plantară), deci propulsia corpului înainte.
53
Principiul nr. 8. Executarea unei mişcări este posibilă datorită intervenţiei
concomitente şi contrarii a muşchilor agonişti şi antagonişti. Când agoniştii se
contractă izotonic, antagoniştii se contractă izometric şi invers. Viteza de execuţie
a mişcărilor este dependentă de raportul invers proporţional dintre intensitatea de
acţiune a agoniştilor şi antagoniştilor.
Exemplu: din stând cu braţele lateral cu palmele în sus, îndoirea coatelor la
90o. În această mişcare intervin ca agonişti muşchii flexori ai antebraţului pe braţ
(în special brahialul anterior şi bicepsul brahial), care se contractă izotonic.
Concomitent intervin însă şi muşchii antagonişti, deci extensorii antebraţului pe
braţ (în special, tricepsul sural şi anconeul), care se contractă izometric. În lipsa
antagoniştilor, mişcarea s-ar executa necoordonat şi brusc.
Pentru realizarea rapidă a exerciţiului, flexorii se contractă puternic, iar
extensorii cu o intensitate mai scăzută. Pentru realizarea înceată a mişcării, flexorii
se contractă mai puţin intens, iar extensorii opun o rezistenţă mai mare. Cu cât
viteza de execuţie a agoniştilor este mai mare, cu atât intervenţia antagoniştilor pe
parcursul amplitudinii de mişcare este mai mică.
Principiul nr. 9. La sfârşitul mişcării, muşchii antagonişti se transformă în
muşchi neutralizatori. Cu cât viteza de execuţie este mai mare, cu atât intervenţia
antagoniştilor, la sfârşitul mişcării, este mai intensă.
Exemplu. ca la principiul nr. 8.
Când cotul ajunge la o flexie de 900, muşchii extensori, intensificându-şi
acţiunea, opresc excursia antebraţului în această poziţie.
Principiul nr. 10. Menţinerea poziţiei se realizează prin echilibrarea
intensităţii de acţiune a agoniştilor şi antagoniştilor şi intrarea tuturor lanţurilor
musculare în condiţii de travaliu static.
Exemplu: ca la principiile 8 şi 9.
Antebraţul ajuns în poziţie de flexie la 900 pe braţ este menţinut la verticală
prin echilibrarea intensităţii de acţiune a flexorilor şi extensorilor antebraţului pe braţ.
Principiul nr. 11. Folosirea acţiunii forţelor externe (în special a forţelor
gravitaţionale) inversează rolul grupelor musculare.
Exemplu: din stând, îndoirea genunchilor.
Au loc următoarele mişcări concomitente: flexia gambelor pe picioare, flexia
coapselor pe gambe şi flexia bazinului pe coapse. Deşi este vorba de o mişcare de
triplă flexie a membrelor inferioare, în realitate însă exerciţiul este controlat şi
gradat de lanţul triplei extensii, deci de extensorii piciorului pe gambă, ai gambei
pe coapsă şi ai coapsei pe bazin. Toţi aceşti muşchi se contractă izometric şi nu lasă
segmentele membrelor inferioare să se prăbuşească unele pe celelalte sub influenţa
forţelor gravitaţionale. Deşi este vorba de o triplă flexie, agoniştii sunt reprezentaţi
de grupele musculare ale lanţului triplei extensii, iar flexorii devin antagonişti.
Principiul nr. 12. În unele situaţii, folosirea forţelor externe (şi în special a
forţelor gravitaţionale) inversează rolul grupelor musculare numai după ce acestea
au declanşat mişcarea.
Exemplul 1: din poziţia stând, aplecarea trunchiului înainte.
Mişcarea este iniţiată de muşchii abdominali şi de flexorii coapsei pe bazin,
care acţionează ca agonişti. Muşchii şanţurilor vertebrale şi extensorii coapsei pe
54
bazin acţionează ca antagonişti în această fază a mişcării. După ce trunchiul a
părăsit poziţia de echilibru, el tinde sub acţiunea forţelor gravitaţionale să se
prăbuşească înainte. Pentru ca mişcarea să se poată executa coordonat, controlul ei
este preluat de muşchii şanţurilor vertebrale şi de extensorii coapsei pe bazin. Deşi
este vorba de o mişcare de flexie a trunchiului, după ce aceasta a fost iniţiată de
muşchii flexori, care s-au contractat izotonic, ea este continuată şi controlată de
extensori, care se contractă izometric.
Exemplul 2: din stând, aplecarea trunchiului înapoi.
Mecanismul este invers, mişcarea fiind iniţiată de extensorii care se contractă
izotonic şi apoi este continuată de muşchii abdominali şi de psoas-iliaci, care se
contractă izometric.
Principiul nr. 13. În cadrul acţiunilor lanţurilor cinematice închise, pârghiile
osteo-articulare acţionează, în general, ca pârghii de sprijin, deci ca pârghii de gradul I.
Exemplu: comportarea pârghiei articulaţiei cotului în poziţia stând pe mâini.
Forţa, reprezentată de inserţia olecraniană a tricepsului brahial, se găseşte în
afară. Sprijinul, reprezentat de contactul dintre extremităţile articulare humerale şi
radio-cubitale, se găseşte la mijloc. Rezistenţa, reprezentată de proiecţia centrului
de greutate, cade la interior. Deci, F.S.R., pârghie de gradul I
Principiul nr. 14. În cadrul acţiunilor lanţurilor cinematice deschise, pârghiile
osteo-articulare acţionează, în general, ca pârghii de viteză, deci ca pârghii de gradul III.
Exemplu: Comportarea aceleiaşi pârghii a articulaţiei cotului la aruncarea greutăţii.
Prin flectarea excesivă a cotului, forţa, reprezentată de inserţia olecraniană a
tricepsului brahial, este plasată între punctul de sprijin osos humero-cubito-radial şi
între rezistenţă, reprezentată de greutatea de aruncat şi greutatea proprie a antebraţului
şi mâinii. Deci, S.F.R., pârghie de gradul III.
Principiul nr. 15. Perfecţionarea se atinge prin realizarea mişcărilor cu
maximum de eficienţă, folosindu-se la minimum forţele interne şi la maximum forţele
externe. Astfel, perfecţionarea exerciţiilor fizice apare ca o formă superioară de
adaptare a organismului uman la mediu.
Exemplul 1: în alergare, pendularea înainte a gambei membrului inferior.
Deşi mişcarea reprezintă o extensie incompletă a gambei pe coapsă, ea nu se
realizează prin intrarea în contracţie izotonică a muşchilor extensori, ci prin inerţie (ca
un pendul), deci prin folosirea unei forţe externe. Grupele musculare care intervin sunt
reprezentate de muşchii flexori ai gambei pe coapsă, respectiv muşchii ischio-gambieri,
care, la sfârşitul mişcării, se contractă izometric, oprind pendularea gambei.
Exemplul 2: aruncarea mingii la handbal.
Pentru ca forţa cu care mingea este trasă la poartă să fie cât mai mare este
folosită şi traiectoria centrului de greutate al corpului.
Exemplul 3: aruncarea discului sau a ciocanului.
Forţa externă folosită la maximum în aceste exerciţii este forţa centrifugă.
Bineînţeles că utilizarea la maximum a forţelor externe presupune o coroborare
perfectă a acestora cu forţele motorii interne şi se bazează, în ultimă instanţă, pe un
grad înalt de dezvoltare a proceselor de coordonare.
Cunoscând aceste principii, orice antrenor, profesor de educaţie fizică sau
specialist în ergometrie, cu un oarecare bagaj de cunoştinţe de anatomie funcţională
55
şi biomecanică poate trece la studiul diverselor mişcări care-l interesează, în scopul
perfecţionării lor.
Întrebări
1. Care sunt principiile generale de anatomie funcţională şi biomecanică?
2. Ce vizează aceste principii ?
13. LEGILE BIOMECANICII
Legile mecanicii enunţate de Isaac Newton sunt aplicate în biomecanică, în cazul

mişcărilor în care forţele externe predomină faţă de cele interne, dar nu sunt proprii
biomecanicii. Biomecanica are legi proprii, este deci o ştiinţă (Gagea A. 2002).
Legile proprii biomecanicii privesc, mai ales, cauzele mişcării (deci, în mod
concret, eficienţa mişcării), legate de posibilităţile efectorului muscular de a debita
energie pe o anumită durată de timp, care sunt limitate şi dependente de sursele şi
resursele acestuia. Debitul de energie (puterea musculară) este esenţial în motricitatea
umană, el poate îmbrăca diferite forme (forţă în regim de viteză, forţă în regim de
rezistenţă) în funcţie de specificul efortului fizic respectiv. Pe de altă parte, prin
intermediul pârghiilor, tensiunea mecanică din muşchi este transmisă la forţele
rezistive (de rezistenţă) conservând momentele forţelor (în cazul izometriei sau al
echilibrului) şi amplificând fie viteza, fie forţa, în mod compensator. Astfel, pârghiile
devin mecanisme de conservare a puterii musculare (a produsului dintre forţă şi
viteză). Câştigul de forţă, în cazul pârghiilor, se face în detrimentul distanţei, ceea ce
este cunoscut încă din antichitate, ca o lege de aur a mecanicii.
I. Legea conservării forţei în demararea mişcării

În demararea mişcării, produsă prin contracţie musculară, forţa
netă tinde să se conserve sub formă de forţă inerţială
Forţa netă este cauza care produce scurtarea fibrelor musculare, iar forţa
inerţială este cauza care produce acumularea de cantitate de mişcare sau de energie
sub formă reactivă, în corpul supus mişcării. Efectul este întârzierea şi demararea
greoaie a mişcării.
În demararea mişcării, forţa inerţială tinde să continue starea de repaus a
corpului, deoarece creşterea ei depinde de mărimea şi variaţia admitanţei sistemului
neuromuscular de activare a convertorului de energie chimică în energie cinetică.
Admitanţa este o proprietate care leagă un efect de o cauză. În cazul con-
tracţiei musculare, viteza de scurtare a fibrelor musculare este legată de tensiunea
electrochimică (sau electrostatică) prin admitanţa (inversul impedanţei, uneori a
rezistenţei). Când vorbim despre mărimea şi variaţia admitanţei, în cea mai mare
parte ne referim la recrutarea temporo-spaţială a sinapselor, fenomen care face ca
demararea mişcării să fie un regim tranzitoriu.
Spre deosebire de legea I a mecanicii (legea inerţiei), unde forţa netă apare
instantaneu, în biomecanică forţa netă creşte progresiv pe seama diferenţei dintre
forţa inerţială şi cea rezistivă, delimitând un regim tranzitoriu, de o anumită durată,
dependentă de particularităţile structurale neuromusculare.
56
La orice mişcare produsă prin contracţia musculară, adică predominant prin
forţele interne, demararea se face pe o durată ce nu poate fi ignorată (regim
tranzitoriu), iar forţa netă se cumulează sub formă de forţă inerţială, rezultând o sumă
constantă, o conservare de forţe. În sporturile de performanţă, aceste regimuri
tranzitorii sunt denumite domenii ale forţei pure (haltere, aruncări etc.), iar când forţa
rezistivă este chiar greutatea corpului sau a unor segmente, domeniul este al forţei
explozive (start, sărituri, box etc.).
Fn (t) = Fir (t) – R
unde: Fn = forţa netă; Fir = forţa inerţială; R = forţa rezistivă.
În concluzie, la început, când forţa netă încă nu o depăşeşte pe cea rezistivă,
mişcarea este întârziată, iar când forţa netă o depăşeşte pe cea rezistivă, mişcarea
demarează progresiv, după cum o dictează admitanţa comenzii neuromusculare.
II. Legea conservării puterii în eforturile maximale

Puterea mecanică debitată de contracţia musculară maximală
tinde să rămână constantă
Prin asemănare cu mecanica, această lege exprimă, în formă specifică, conser-
varea puterii. Spre deosebire de mecanică, în biomecanică forţa nu apare instantaneu,
viteza nu înseamnă putere, iar puterea nu este constantă decât pe o anumită durată, ea
fiind între două perioade tranzitorii (una de producere şi alta de epuizare a ei).
Relaţia dintre forţa rezistivă şi viteza de contracţie a muşchiului striat a fost
studiată experimental, pe diverse animale, în special pe iepure, de mai mulţi savanţi,
printre care îl menţionăm pe Hill, V.A. care a propus un model matematic simplu
(F + a) * (v + b) = (Fmax + a) * b = const.
unde: F este o forţă rezistivă (o greutate de ridicat sau de deplasat); v este viteza
mişcării; a este o constantă care semnifică greutatea proprie a segmentului corporal
pus în mişcare; b este o constantă cu semnificaţia de viteză minimă a deplasării
unei sarcini (forţă rezistivă) maxime; Fmax – forţa maximă.
În cazul sportivilor, care efectuează un efort maximal, ce constă dintr-o săritură
pe verticală fără un elan prealabil şi cu start dintr-o poziţie uşor flectată, A. Gagea, a
expus un model teoretic prin care puterea maximă (P), debitată de contracţia
musculară la un sportiv, este
P = G * S/te + G * h/te
unde: G = greutatea corpului; te = timpul în care centrul de greutate se ridică pe
distanţa (S); h = înălţimea săriturii.
Această putere a fost denumită de A. Gagea (1995), drept puterea maximă
instantanee anaerobă. După transformări simple a ajuns la forma
(F + a) * (v + b) = P
Cele două modele sunt foarte asemănătoare, deosebirea constă în faptul că în
cel de al doilea, b nu mai este o constantă, ci are înţelesul de detentă şi nu poate fi
neglijat (în sportul de performanţă, mai ales la gimnaşti, săritori, baschetbalişti).
În concluzie, legea conservării puterii în eforturile maximale se referă la
regimul staţionar, atunci când faza inerţială a demarării mişcării a fost depăşită, dar
încă nu s-a ajuns la faza de obosire. Adică, dacă forţa rezistivă este mai mare,
viteza mişcării va fi cu necesitate mică (relaţie ce se păstrează şi invers).
57
III. Legea conservării energiei în eforturile obositoare
Energia mecanică disponibilă a eforturilor obositoare tinde să
rămână constantă
Eforturile obositoare sunt eforturile de durată relativ mare, în care puterea
maximă scade treptat (şi deci nu mai poate fi considerată constantă).
În aceste eforturi, în care debitul de energie mecanică este mai mare decât
aportul de energie provenit din resinteza ATP, când nu se mai poate menţine o
putere constantă, energia musculară disponibilă tinde să fie ea însăşi o constantă.
Adică, cu cât este mai mare nivelul puterii debitate, cu atât mai repede se ajunge la
epuizarea posibilităţilor şi rezervelor biologice. Ex.: un atlet care aleargă cu viteză
mare ajunge la epuizare mai repede, adică după o durată mai scurtă de timp, decât
dacă ar alerga cu o viteză mai mică.
P = Pmax exp (K1 * t k2) + Prez
unde: Pmax = puterea maximă; K1 şi K 2 = constante individuale; Prez = rezerva de putere.
În concluzie, legea conservării energiei în eforturile obositoare se aplică la
toate tipurile de efort fizic, indiferent de dificultatea acestora şi, este valabilă pentru
durate ale efortului în care puterea nu mai poate fi menţinută la nivel maxim. Legea
se adresează eforturilor de anduranţă (rezistenţă fizică la efort de lungă durată).
Întrebări
1. Care sunt legile biomecanicii ?
2. Explicaţi legile biomecanicii.

58
Partea a II-a

59
60
1. ARTICULAŢIILE ŞI CLASIFICAREA LOR
Articulaţiile reprezintă legătura dintre două sau mai multe oase prin inter-
mediul unui aparat fibros şi ligamentar. Altfel spus, ele sunt un ansamblu de părţi
moi şi dure prin care se unesc două sau mai multe oase vecine.
O definiţie recentă spune că articulaţia este componenta pasivă de mişcare,
fiind animată de muşchii adiacenţi (N. Efimov, 2004).
După gradul lor de mobilitate, articulaţiile sunt de mai multe feluri:
1.1. Articulaţii fixe (sinartroze) sin – „împreună”

Sunt articulaţiile în care oasele nu pot executa nici o mişcare sau fac mişcări
foarte reduse. Se întâlnesc la oasele cutiei craniene şi la oasele cutiei toracice.
Legătura dintre oase la acest tip de articulaţii se face prin ţesut cartilaginos, ţesut
conjunctiv fibros şi ţesut osos. De aceea, după felul ţesutului care leagă oasele unei
sinartroze, deosebim:
a) Sincondroze în care legătura dintre oase se face prin ţesut cartilaginos ce îi
conferă un oarecare grad de mobilitate.
Exemple: – articulaţia dintre lama perpendiculară a etmoidului cu vomerul
– articulaţia dintre prima coastă şi stern
b) Sindesmoze în care legătura dintre oase se face prin ţesut conjunctiv fibros.
Exemple: – articulaţiile sacro-iliace
– articulaţiile dintre epifizele distale ale tibiei şi fibulei
– articulaţiile dintre oasele cutiei craniene
c) Sinostoze în care oasele sunt legate prin ţesut osos. Ele derivă fie din
sincondroze, fie din sindesmoze, articulaţii la care ţesutul de legătură s-a osificat,
mai ales la vârstă înaintată. Ex.: sinostoza craniană apare la o vârstă înaintată, când
ţesutul de legătură dintre oasele cutiei craniene se osifică.
1.2. Articulaţii semimobile (amfiartroze)

Sunt articulaţiile cu mişcări ceva mai ample, deci semimobile.
Exemple: – articulaţiile de la nivelul coloanei vertebrale.
La nivelul coloanei vertebrale, legătura dintre corpii vertebrelor se face
printr-un disc fibrocartilaginos. Discul are forma corpurilor vertebrale şi prezintă la
periferie o serie de lame concentrice de ţesut fibrocartilaginos (inelul fibros), iar în
centru o substanţă gelatinoasă (nucleul pulpos).
1.3. Articulaţii mobile (diartroze)

Sunt articulaţiile cele mai răspândite în organism. Ele au o cavitate articulară
în care se găseşte o mică cantitate de lichid sinovial, o capsulă articulară căptuşită
în interior de membrana sinovială şi cartilajul hialin.
Diartrozele, după gradul de libertate al mişcărilor, în raport cu cele trei
planuri (transversal, sagital şi longitudinal), pot fi:
• Articulaţii cu un singur grad de libertate
a) Articulaţii plane (artrodii) cu suprafeţe articulare congruente şi în care
mişcarea este numai de alunecare;
Exemple: – articulaţiile dintre apofizele articulare toracale
– articulaţiile dintre oasele carpiene
61
b) Articulaţii cilindroide (asemănătoare balamalelor)
– articulaţia trohleară – articulaţia cotului (dintre humerus şi ulnă)
– articulaţia trohoidă – articulaţia radio-cubitală superioară
• Articulaţii cu două grade de libertate
a) Articulaţia elipsoidală – articulaţia radio-carpiană
b) Articulaţia şelară – articulaţia carpo-metacarpiană
• Articulaţii cu trei grade de libertate - sferoidale (enartrozele)
Exemple: – articulaţia scapulo-humerală
– articulaţia coxo-femurală
2. DIARTROZELE – CARACTERISTICI MORFO-FUNCŢIONALE
Diartrozele sunt alcătuite din mai multe elemente componente, cum sunt:
suprafeţele articulare, mijloace de unire şi mijloace de alunecare.
2.1. Suprafeţele articulare. Ele pot avea diferite forme: sferice, eliptice,
cilindrice sau plane şi sunt acoperite de un cartilaj articular hialin, care se mulează
perfect pe toată suprafaţa de articulaţie.
Cartilajul hialin (cartilaj articular) este cel mai vechi ţesut din organism din
punct de vedere filogenetic, care s-a transmis fără modificări de la vertebratele
primitive la om. Este un ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi se prezintă ca o
suprafaţă lucioasă, alb-gălbuie la centru, alb-albăstruie la periferie, în funcţie de
grosime. Grosimea este mai mare în punctele de maximă presiune (centru) până la
6 mm şi mai subţire la periferie. Grosimea mai depinde şi de momentul opririi
osificării complete a cartilajului de creştere. Înlesneşte mişcările, durează tot timpul
vieţii, mai gros la tineri, se subţiază treptat cu vârsta.
Cartilajul hialin nu are vase de sânge, se hrăneşte prin imbibiţie din lichidul
sinovial. O mică parte din nutriţie este asigurată prin continuitate hidrică din osul
subiacent prin unele orificii. Fără această sursă cartilajul degenerează şi moare.
Neavând vase de sânge, nu are posibilitatea de cicatrizare sau regenerare. Are un
metabolism foarte scăzut, de aceea rezistă mai bine ca ţesutul osos la factorii agresivi.
Numărul redus de fibre colagene din substanţa fundamentală a cartilajului
hialin îl face puţin rezistent la factorii mecanici (de încovoiere, de îndoire). De aceea,
el se fisurează destul de frecvent mai ales la nivelul meniscurilor genunchiului şi se
vindecă foarte greu, neavând o circulaţie activă (prin vase sanguine). În schimb, este
rezistent la presiuni. Cu cât presiunea este mai mare, grosimea lui este mai mare.
Cartilajul hialin este lipsit de inervaţie şi de aceea agresiunile nu pot determina
senzaţii dureroase. El are o patologie pasivă şi tăcută.
Cartilajul hialin este compresibil (amortizor pentru ţesutul osos care s-ar eroda
prin frecare). Întrucât presiunile continue se opun difuzării substanţelor nutritive,
acestea duc la apariţia tulburărilor trofice (de nutriţie). De aceea este necesar ca
presiunile să fie intermitente pentru a se asigura nutriţia cartilajului.
Cartilajul hialin este elastic. Această elasticitate este legată de conţinutul în
apă care în mod normal este de 50-60%. Deshidratarea atrage reducerea elasticităţii
şi în consecinţă generează artroze.
62
Cartilajul hialin este poros. El se îmbibă cu lichid sinovial ca un burete.
Vârsta, traumatismele, infecţiile duc la deshidratare şi apoi la ramolire. Când
presiunile şi tracţiunile articulare normale scad sau nu se mai exercită, cartilajul
hialin este invadat de vase, care transportă celule ce vor construi ţesut osos, pe
măsură ce cartilajul se resoarbe. Astfel, se ajunge la anchiloză (proces degenerativ).
Când suprafeţele articulare nu concordă perfect (una este mai mare şi alta mai
mică), este nevoie de corecţia lor cu ajutorul fibrocartilajelor, care sunt de două feluri:
a) fibrocartilaj de mărire (burelet articular)
ex.: fibrocartilajul de pe cavitatea glenoidă a scapulei
b) fibrocartilaje de restabilire
ex.: – discul interarticular (care separă complet cele două suprafeţe
articulare) în cazul articulaţiei temporo-mandibulare
– meniscul interarticular care este un fibrocartilaj incomplet, prezen-
tând un orificiu la nivelul căruia suprafeţele articulare vin în contact (ex.: meniscurile
articulaţiei genunchiului).
Diartrozele, după forma suprafeţelor articulare, sunt de mai multe feluri:

• Articulaţii sferice (enartroze). Ele au o suprafaţă articulară sferică şi alta
concavă (cavitate glenoidă). În funcţie de conformaţia sferică a oaselor, pot fi: cu
capul articular mai mic decât o jumătate de sferă, ex.: articulaţia scapulo-humerală
şi cu capul articular mai mare decât o jumătate de sferă ex.: articulaţia coxo-femurală.
• Trohleartroză (Ginglimul) care are una din suprafeţe sub formă de trohlee
(mosor), iar cealaltă de formă concavă pentru a primi trohleea, ex.: articulaţia cotului.
• Articulaţia elipsoidală în care una din suprafeţe este de formă elipsoidală,
iar cealaltă este o cavitate glenoidă, ex.: articulaţia radio-carpiană; articulaţia
atlanto- occipitală.
• Articulaţia în şa are suprafeţele articulare de formă concavă într-un sens şi
de formă convexă în alt sens, ex.: articulaţiile între oasele carpiene.
• Articulaţie în pivot cu suprafeţe articulare ca un cilindru osos, ex.: articulaţia
radio-ulnară.
• Articulaţii planiforme cu suprafeţe articulare plane, ex.: articulaţiile apofizelor
articulare ale vertebrelor toracice
2.2. Mijloacele de unire ale articulaţiilor sunt: capsula articulară, ligamentele

şi muşchii.
a) capsula articulară se prezintă ca un manşon fibros, care uneşte cele două
oase ale articulaţiei, creând cavitatea articulară. Ea are rolul de a asigura rezistenţa
articulaţiei la factorii mecanici de tracţiune şi de a proteja articulaţia de agenţii
microbieni din mediul extern. Deschiderea accidentală a acesteia produce infecţii
serioase ale articulaţiei respective. Are vascularizaţie şi inervaţie bogate.
b) ligamentele sunt benzi fibroase provenite:
fie din îngroşarea capsulei articulare,
fie din transformarea unor tendoane în ligamente,
fie din fibre musculare atrofiate.
c) muşchii au rol important în articulaţii, menţin contactul între suprafeţele
articulare, fiind muşchi periarticulari, au rol de ligamente active. ex.: în articulaţia
scapulo-humerală.
63
2.3. Mijloacele de alunecare (membrana sinovială şi lichidul sinovial)
a) membrana sinovială este fină, netedă şi lucioasă, tapetând suprafaţa internă
a capsulei articulare. Este bogat vascularizată şi inervată. Pe lângă rolul de etanşare a
cavităţii articulare are şi rol secretor, ea producând lichidul sinovial care unge şi
hrăneşte structurile articulare. Iritarea mecanică sau microbiană a sinovialei duce la
creşterea cantităţii de lichid sinovial şi la dureri în timpul mişcărilor. Integritatea şi
sănătatea ei asigură calităţile nutritive şi tribologice (de ungere) ale lichidului sinovial.
Nu prezintă formaţiuni limfoide, deci nu are rol de protecţie antimicrobiană. Prin
vascularizaţia ei bogată, reglează temperatura şi presiunea articulară, creând condiţii
favorabile funcţiei articulare. Prin reversul secreţiei, reabsoarbe lichidul sinovial şi
deşeurile articulare (microscopice) care pot fi în suspensie.
b) lichidul sinovial are dublă origine. Este produs prin transudatul lichidului
plasmatic din pereţii capilarelor (atât în repaus, cât mai ales în timpul mişcărilor) şi
din produsele de descuamare de pe faţa superficială a sinovialei şi a cartilajelor
articulare care rezultă prin frecare în timpul mişcărilor. Mişcarea este deci factorul
principal de producere a lichidului sinovial. El este un lichid de culoare gălbuie,
vâscos, transparent, cu pH = 7,4. Conţine monocite 47 %, limfocite 25%, granulocite 7%
şi alte celule 2 %. Majoritatea celulelor au proprietăţi fagocitare.
2.4. Vascularizaţia articulaţiilor este dată de vasele articulare din care se

desprind mai multe ramuri ce formează o reţea periarticulară din care iau naştere
ramuri epifizare, capsulare şi sinoviale.
2.5. Inervaţia articulaţiilor provine din nervii ce inervează oasele, muşchii şi

tegumentul regiunii respective. Articulaţiile sunt bogat inervate în special în zonele
capsulare care sunt cele mai solicitate de forţele mecanice. În ele se găsesc
proprioceptori (Golgi-Manzoni, Krause, Ruffini, Vater-Pacini), de la care, pe căi
aferente, se transmit informaţii referitoare la funcţia articulaţiei respective spre
cordoanele dorsale ale măduvei spinării, la cerebel apoi la scoarţa cerebrală. Nervii
articulari sunt nervi senzitivi formaţi din fibre aferente. Unicele fibre nervoase
eferente care pătrund în articulaţie, însoţind vasele sanguine, sunt de natură
vegetativă şi au rol în vasomotricitate.
2.6. Mobilitatea articulară

Deplasarea segmentelor osoase angrenează în lanţul mecanismelor motorii şi
participarea obligatorie a articulaţiilor. Forma şi gradele de libertate de mişcare pe
care le oferă articulaţiile reprezintă factori importanţi, care dirijează direcţia şi sensul
mişcărilor şi care limitează amplitudinea lor. De aceea, mobilitatea articulară este un
factor activ, care participă la realizarea mişcărilor. De altfel, la unele articulaţii, cum
ar fi cea a cotului, conducerea direcţiei mişcărilor este legată exclusiv de conformaţia
segmentelor osoase. Muşchii sunt cei care efectuează mişcarea, dar direcţia mişcării
este imprimată de orientarea anatomică a şanţului trohleei humerale.
2.7. Axele biomecanice ale articulaţiilor

Articulaţiile prezintă mişcări în jurul unor axe biomecanice, care corespund
libertăţii de mişcare a articulaţiei. La o articulaţie mobilă, în mişcarea sa, una dintre
64
suprafeţele articulare este imobilă, iar cealaltă se mişcă. Axa biomecanică reprezintă
linia situată într-un anumit plan, în jurul căreia una din componentele osoase se
deplasează faţă de cealaltă. Ea poate fi fixă sau mobilă, atunci când se deplasează o
dată cu segmentul osos (cum se întâmplă la genunchi). Mişcările articulaţiilor pot fi
active şi/sau pasive.
Mişcarea activă este mişcarea executată de subiectul examinat cu ajutorul
propriilor sale grupe musculare. Prin ea se poate determina şi capacitatea funcţională
a muşchiului. Mişcarea pasivă este mişcarea executată de o forţă exterioară, de
obicei mâna examinatorului, la care subiectul examinat nu participă activ, deci nu îşi
contractă muşchii. În general, amplitudinea articulară a mişcărilor pasive este mai
mare decât a mişcărilor active.
2.8. Metode de măsurare a capacităţii funcţionale a articulaţiei

Pentru măsurarea amplitudinii articulare, a capacităţii funcţionale de mişcare,
se utilizează mai multe metode: dinamometria, goniometria, electromiografia şi
teste clinice.
Dinamometria reprezintă o metodă de măsurare cu ajutorul unui instrument
numit dinamometru. Ea nu se poate face decât pe grupe mari musculare: este greoaie,
şi foloseşte un aparat special – dinamometru – pentru fiecare grupă musculară. Se
foloseşte mai ales pentru determinarea forţei de prehensiune.
Goniometria articulară se foloseşte pentru determinarea amplitudinii de
mişcare care reprezintă un semn obiectiv important în examinarea deficienţelor
motorii, atât pentru aprecierea stării prezente, cât şi pentru urmărirea ştiinţifică a
rezultatelor terapeutice, a ritmului şi a duratei de recuperare.
Pentru a efectua corect o goniometrie trebuie să se ţină seama de următoarele
considerente:
– Mobilitatea articulară se determină ţinându-se seama de tipul funcţional al
articulaţiei respective şi de numărul gradelor de libertate a acesteia;
– Fiecare grad de libertate presupune o axă biomecanică proprie, în jurul
căreia se realizează mişcarea;
– Amplitudinea mişcării se determină plecând de la poziţia anatomică a
segmentului respectiv, numită poziţia zero sau poziţia de start;
– Mişcarea (pasivă sau activă) se efectuează pe un arc de cerc, centrul
cercului fiind însăşi axa biomecanică a mişcării. Punctul final în care segmentul s-a
deplasat pe arcul de cerc ia numele de poziţie finală.
Această metodă foloseşte un instrument numit goniometru. El are forma unui
semicerc. Prezintă o bază dreaptă, un semicerc gradat de la 00 la 1800 şi un indicator
care se roteşte în jurul unui ax, plasat în mijlocul bazei, indicând pe semicercul
gradat amplitudinea de mişcare.
Electromiografia este o metodă prin care se înregistrează, pentru a fi analizaţi,
biocurenţii electrici generaţi de muşchii în activitate. Ea este o metodă obiectivă de
determinare a stării funcţionale a fibrei musculare din componenţa unităţii motorii,
dar şi a activităţii neuronului motor, din cornul anterior al măduvei spinării.
Testele clinice fac parte din examenul clinic specializat. Pol le Coeur a avut
prima tentativă mai serioasă în acest sens schiţând o scară de la 0 la 5, prin care
65
valoarea funcţională a unui muşchi se poate nota numai pe baza examenului clinic.
Scala lui Pol le Coeur este următoarea:
0–0
1 – forţă decelabilă, dar inutilă pentru funcţie.
2 – forţă utilă, dar insuficientă
3 – forţă suficientă pentru o funcţie uzuală
4 – forţă normală, dar care se epuizează uşor
5 – forţă normală
Această scară, fiind prea lapidară şi prea vagă, se foloseşte mai puţin. Mai
practică şi mai precisă este scara 0-5 propusă de Fundaţia Naţională pentru
Paralizia infantilă
0 – fără contracţie 0%
1 – contracţie modestă, fără executarea mişcării 10%
2 – contracţie posibilă numai prin eliminarea gravitaţiei şi rezistenţei 25%
3 – contracţie posibilă contra gravitaţiei, dar fără opunere de rezistenţă 50%
4 – contracţie posibilă contra gravitaţiei, plus o rezistenţă 75%
5 – contracţie posibilă contra gravitaţiei, plus o rezistenţă puternică 100%
Întrebări
1. Ce sunt articulaţiile şi cum se clasifică ele ?
2. Care este structura funcţională a diartrozelor ?
3. Cartilajul hialin – proprietăţi şi importanţa lui ?
4. Care sunt mijloacele de unire ale unei articulaţii ?
5. Dar mijloacele de alunecare ?
6. Ce este mobilitatea articulară şi prin ce metode se măsoară ?
3. ARTICULAŢIILE CAPULUI
Toate oasele capului se unesc între ele prin articulaţii fixe (sinartroze).
Singura articulaţie mobilă a capului este articulaţia temporo-mandibulară.
Articulaţia temporo-mandibulară. Ea uneşte partea superioară a ramurilor
verticale ale mandibulei cu zona mijlocie a craniului şi permite mişcarea (fig. 24).
3.1. Structura funcţională a articulaţiei temporo-mandibulare

a) Suprafaţa articulară a mandibulei prezintă de fiecare parte câte un condil
cu o faţă anterioară şi una posterioară, îndreptat oblic din afară-înăuntru şi dinainte-
înapoi.
Suprafaţa anterioară a temporalului are un condil temporal, ce pleacă de la
baza apofizei zigomatice şi o cavitate glenoidă (de formă elipsoidală). Si condilul
şi cavitatea sunt orientate oblic, înăuntru şi înapoi.
b) Deoarece atât condilul mandibular, cât şi suprafaţa glenoidă a
temporalului sunt convexe, ele nu respectă principiul congruenţei articulare şi de
aceea, au între ele un menisc de formă eliptică.
c) Cele două suprafeţe articulare sunt unite între ele printr-o capsulă, întărită
prin două ligamente laterale: intern şi extern. Meniscul aderă la faţa interioară a
capsulei care este acoperită de membrana sinovială.
66
Fig. nr. 24. Articulaţia temporo-mandibulară
3.2. Muşchii capului (fig. 25 şi 26) sunt reprezentaţi de două grupe mari de muşchi:
a) muşchii pieloşi ai capului, cu legături întinse cu pielea craniului şi a feţei
(muşchii mimicii):
– muşchii pieloşi ai craniului: muşchiul frontal, muşchiul occipital legaţi între
ei de aponevroza epicraniană;
– muşchii pieloşi ai pleoapelor (orbicularul pleoapelor);
– muşchii pieloşi ai gurii (orbicularul buzelor);
– muşchii pieloşi ai nasului (piramidalul, transversul, dilatatorul).
b) muşchii masticatori (4 ridicători şi 4 coborâtori ai mandibulei):
– ridicătorii mandibulei (ai capului): temporalul, maseterul, pterigoidianul
intern, pterigoidianul extern.
– coborâtorii mandibulei (ai gâtului): pielosul gâtului, digastricul, milo-hioidianul,
genio-hioidianul.
67
Pentru o mai bună înţelegere a mişcărilor fiecărei articulaţii s-au folosit o
serie de figurii din Mic atlas de anatomia omului elaborat de Teodorescu D.
Fig. nr. 25. Muşchii superficiali ai capului

68
Fig. nr. 26. Muşchii superficiali şi profunzi ai capului

69
3.3. Biomecanica articulaţiei temporo-mandibulare
Articulaţia temporo-mandibulară are trei grade de libertate. Mandibula poate
efectua trei feluri de mişcări: de coborâre şi de ridicare, de proiecţie înainte şi
înapoi şi de lateralitate. Se comportă ca o pârghie de gradul III, cu punctul de
sprijin în articulaţie, rezistenţa este dată de greutatea mandibulei şi de duritatea
bolului alimentar, iar forţa este dată de muşchii masticatori. Braţul forţei este mai
mic decât braţul rezistenţei şi de aceea, pârghia pierde din forţă, câştigă în viteză
ceea ce duce la scurtarea timpului de masticaţie.
a) Mişcările de coborâre şi de ridicare se fac în jurul axei transversale ce
trece prin mijlocul ramurilor verticale ale mandibulei.
– mişcarea de coborâre se face sub acţiunea gravitaţiei şi ajutată de muşchii
gâtului (digastric, milo-hioidian, genio-hioidian şi pielosul gâtului). Aceşti muşchi
au punct fix de inserţie pe capetele lor distale, se contractă izotonic, şi acţionează
prin capetele lor proximale asupra mandibulei.
– mişcarea de ridicare se face cu muşchii: temporal, maseter şi pterigoidian,
ce au puncte fixe de inserţie pe capetele lor proximale, se contractă izotonic şi
acţionează prin capetele lor distale asupra mandibulei.
b) Mişcările de proiecţie înainte şi înapoi se execută în plan antero-posterior.
– mişcarea de proiecţie înainte se face prin contracţia simultană a celor doi
pterigoidieni externi, în care condilii mandibulei părăsesc cavităţile glenoide temporale.
– mişcarea de proiecţie înapoi se face prin contracţia produsă de digastric şi
temporal.
c) Mişcările de lateralitate (mişcări de diducţie) sunt mişcările prin care
mentonul se îndreaptă la dreapta şi la stânga. Mentonul este proeminenţa osoasă pe
linia mediană a mandibulei (pe faţa sa externă). În aceste mişcări, când un condil
mandibular părăseşte cavitatea glenoidă, celălalt rămâne pivot şi invers. Muşchii ce
asigură aceste mişcări sunt pterigoidienii interni şi externi. Când cei de o parte se
contractă izotonic, cei de partea opusă se contractă izometric şi invers.
3.4. Calităţile biomecanice ale craniului

Craniul adăposteşte encefalul. El are o rezistenţă şi elasticitate remarcabile:
– suportă presiunile transmise de muşchii masticatori, ce pot atinge 400-600 kg;
– comprimat în sens transversal sau sagital, îşi reduce diametrul cu câţiva
centimetri, fără fracturi;
– lăsat să cadă pe podea, el sare ca o minge;
– în traumatismele craniene, importantă este viteza cu care un agent loveşte
craniul, sau viteza cu care craniul loveşte un plan rigid, ex.:
• la o viteză mică, craniul absoarbe forţa cu care se acţionează asupra lui;
• la o viteză mai mare apar fisuri (plesnituri);
• la o viteză mai mare apar fracturi cominutive (cu mai multe fragmente);
• la o viteză şi mai mare apar fracturi penetrante (oasele se înfundă în encefal).
Întrebări
1. Descrieţi structura funcţională a articulaţiei.
2. Prezentaţi cele două grupe de muşchi ai capului.
3. Ce calităţi biomecanice are craniul ?
4. Care sunt mişcările articulaţiei temporo-mandibulare ?
70
4. ARTICULAŢIILE COLOANEI VERTEBRALE
4.1. Structura funcţională a coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. De
ea sunt legate toate celelalte segmente, care alcătuiesc trunchiul (toracele şi bazinul),
şi tot de ea se articulează membrele superioare şi membrele inferioare. Ea ne conferă
simetria corpului şi direcţia de mişcare. Tot ea face posibilă atât mobilitatea, cât şi
stabilitatea corpului.
Coloana vertebrală este un segment complex, cu o mare importanţă funcţională.
Este alcătuită din 33-34 vertebre, 344 suprafeţe articulare, 24 discuri intervertebrale şi
365 ligamente cu 730 inserţii musculare.
Coloana vertebrală este alcătuită din suprapunerea pieselor osoase numite vertebre.
O vertebră este alcătuită dintr-o parte anterioară numită corp şi o parte
posterioară numită arc. Aceste două părţi închid între ele canalul vertebral. Cunoscând
alcătuirea unei vertebre, în cadrul articulaţiilor coloanei vertebrale vom vorbi despre
articulaţiile corpilor vertebrali, articulaţiile apofizelor articulare, articulaţiile lamelor
vertebrale, articulaţiile apofizelor spinoase şi articulaţiile apofizelor transverse.
Articulaţiile corpilor vertebrali

a) suprafeţele articulare sunt date de feţele superioară şi inferioară, uşor concave
ale corpilor vertebrali. Între aceste suprafeţe osoase se găsesc discurile intervertebrale.
b) discurile intervertebrale sunt formaţiuni fibro-cartilaginoase alcătuite
dintr-o porţiune fibroasă periferică (inelul fibros) şi o porţiune centrală (nucleul
pulpos). Discul intervertebral începe să se constituie încă de la embrionul de 40 mm.
Rezistenţa inelului fibros creşte de la centru spre periferie. Inelul fibros este format
din lame de fibre conjunctive care se inseră profund pe zona compactă osoasă.
Nucleul pulpos se comportă fizic ca un gel care pierde apă şi îşi diminuează
fluiditatea în raport direct cu presiunea ce se exercită asupra lui.
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:
– contribuie, prin rezistenţa lor, la menţinerea curburilor coloanei;
– favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după
terminarea mişcării;
– transmit, în toate direcţiile, greutatea corpului diferitelor segmente ale coloanei;
– amortizează şocurile sau presiunile la care fiecare segment este supus în mod
special în cursul mişcărilor şi eforturilor.
Exemplu: simpla trecere de la poziţia culcat la verticală provoacă o
suprapresiune de 45,5 kg la nivelul nucleului pulpos. În mişcarea de redresare după
o flexie a corpului, suprapresiunea suportată de nucleul pulpos ajunge la 90-135 kg.
În poziţie ortostatică asupra discului C6-C7 va apăsa o greutate de 3 kg; asupra
discului D4-D5 o greutate de 17 kg şi asupra discului L4-L5 o greutate de 47 kg.
Dacă subiectul din poziţia ghemuit încearcă să ridice o greutate de 10 kg, asupra
apofizelor spinoase ale coloanei lui lombare acţionează o forţă de tracţiune de 141 kg.
Menajarea discurilor intervertebrale faţă de solicitările inerente reprezintă o
obligativitate faţă de corpul nostru. Chiar şi în şederea pe un scaun, când speteaza
este înclinată înapoi, lordoza lombară normală dispare, articulaţia coxo-femurală se
extinde şi solicitarea discurilor intervertebrale este mai mare. În mod corect, se şade
astfel, încât lordoza lombară să se menţină, ceea ce atrage o mai bună echilibrare a
coloanei vertebrale.
71
În toată lungimea coloanei vertebrale se întind două ligamente:
– ligamentul vertebral comun anterior pus în tensiune în timpul extensiei
coloanei, pe care o limitează
– ligamentul vertebral comun posterior pus în tensiune de mişcarea de flexie
a coloanei pe care o limitează.
Articulaţiile apofizelor articulare
Aceste articulaţii sunt plane şi permit doar simpla alunecare a suprafeţelor
articulare una pe cealaltă.
Articulaţiile lamelor vertebrale
Acestea nu sunt articulaţii propriu-zise.
Ele sunt unite prin ligamente speciale, numite ligamente galbene, care prin
structura lor, permit apropierea şi depărtarea lamelor vertebrale una faţă de alta.
Articulaţiile apofizelor spinoase
Apofizele spinoase sunt unite între ele prin două feluri de ligamente: ligamen-
tele interspinoase (între două apofize spinoase) şi ligamentul supraspinos (pe toată
lungimea coloanei vertebrale). În regiunea cervicală posterioară, ligamentul are rolul
de a menţine pasiv capul şi gâtul, pentru a nu se flecta înainte.
Articulaţiile apofizelor transverse
Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele intertransverse.
Articulaţia occipito-atlantoidă
Este o diartroză bicondiliană. Suprafeţele articulare sunt, pe de o parte, cei
doi condili occipitali care privesc în jos, înainte şi în afară şi au formă convexă şi
pe de altă parte, cele două cavităţi glenoide ale atlasului, care privesc în sus, înainte
şi înăuntru şi au formă concavă. Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat
subţire de cartilaj hialin şi sunt unite între ele printr-o capsulă subţire, întărită de
două ligamente, anterior şi posterior.
Segmentul motor al coloanei vertebrale este alcătuit din:
– discul intervertebral şi ligamentele sale
– găurile de conjugare
– articulaţiile interapofizare
– apofizele spinoase cu ligamentele lor
Partea anterioară a segmentului motor este mai puţin mobilă, mai solidă, are
rare inserţii musculare şi susţine pasiv coloana.
Partea posterioară a segmentului motor are multe inserţii musculare şi este
principalul element motor al coloanei vertebrale.
4.2. Muşchii implicaţi în mişcările coloanei vertebrale sunt:

4.2.1. Muşchii gâtului (fig. 27 şi 28):
• sternocleidomastoidianul situat pe faţa laterală a gâtului, pe sub muşchiul
pielos al gâtului şi îndreptat diagonal de sus în jos dinapoi înainte şi din afară înăuntru.
Proximal se inseră pe apofiza mastoidă a osului temporal, iar distal se inseră prin
două capete: unul pe manubriul sternal (capătul sternal) şi unul pe partea internă a
claviculei (capătul clavicular). Acest muşchi flectează capul pe coloană, îl înclină
(apleacă) lateral de partea lui şi îl rotează îndreptând bărbia în partea opusă.
72
Fig. nr. 27. Muşchii anteriori ai gâtului (Plan superficial)

73
Fig. nr. 28 Muşchii anteriori ai gâtului (Plan profund)

74
• scalenii (anterior, mijlociu şi posterior) se întind de la apofizele transverse
ale ultimelor şase vertebre cervicale la primele două coaste. Când iau punct fix pe
capetele distale, înclină de partea lor coloana vertebrală cervicală. Când iau punct
fix pe capetele proximale, devin muşchi inspiratori.
4.2.2. Muşchii prevertebrali: ei se găsesc pe faţa anterioară a coloanei vertebrale

• dreptul anterior al capului se inseră proximal pe osul occipital, înaintea
găurii occipitale; se împarte în patru fascicule şi se inseră distal pe tuberculii anteriori
ai vertebrelor cervicale 3, 4, 5, 6. Este flexor al capului pe coloana cervicală.
• micul drept anterior al capului situat imediat înapoia precedentului, se
inseră proximal pe osul occipital, iar distal, pe masele laterale şi pe apofizele
transverse ale atlasului. Flectează capul pe coloană.
• lungul gâtului se întinde de la tuberculul anterior al atlasului până la corpii
vertebrali ai primelor trei vertebre dorsale. Este flexor şi rotator al coloanei vertebrale
cervicale.
4.2.3. Muşchii abdominali antero-laterali (fig. 29, 30, 31):

• marele drept al abdomenului; cele trei fascicule ale sale se inseră proximal
pe cartilajele costale ale coastelor 5, 6, 7. Distal, se inseră pe marginea superioară a
pubisului. Când ia punct fix pe pubis, coboară coastele (muşchi expirator) şi
flectează toracele pe bazin. Când ia punct fix pe coaste, flectează bazinul pe torace.
Prin contracţia lui ajută împreună cu ceilalţi muşchi la comprimarea viscerelor şi
expulzarea conţinutului acestora (micţiune, defecaţie, vomă).
• marele oblic al abdomenului (oblicul extern) este muşchi superficial. Se
inseră proximal pe ultimele 7-8 coaste, iar distal, pe marginea crestei iliace, pe
spina iliacă antero-superioară, pe marginea anterioară a osului coxal, pe pubis şi pe
linia albă care este o bandă conjunctivă rezistentă care se întinde pe linia mediană
de la pubis la apendicele xifoid şi rezultă din încrucişarea aponevrozelor muşchilor
largi ai abdomenului. Când ia punct fix pe bazin coboară coastele (muşchi
expirator), flectează toracele pe bazin şi comprimă viscerele abdominale. Când ia
punct fix pe torace, este un flexor al bazinului pe torace. Când se contractă de o
singură parte, este un rotator al coloanei vertebrale.
• micul oblic al abdomenului (oblicul intern) este situat sub marele oblic. Se
inseră distal, pe spina iliacă antero-superioară, pe creasta iliacă, pe apofizele
transverse ale primei vertebre sacrate şi ale ultimelor vertebre lombare. Are acţiune
asemănătoare cu cea a marelui oblic.
• transversul abdomenului: fasciculele lui pornesc de la ultimele coaste, apofizele
transverse ale coloanei lombare, marginea internă a crestei iliace. Anterior ele
formează o aponevroză largă ce se inseră pe linia albă, la care participă. Comprimă
viscerele abdominale, iar secundar este muşchi expirator.
4.2.4. Muşchii lombo-iliaci închid posterior cavitatea abdominală.

• pătratul lombelor situat pe laturile coloanei lombare cu trei grupe de fascicule:
ilio-costale, ilio-transversale şi costo transversale. De la coasta a 12-a la creasta iliacă.
75
Când ia punct fix pe creasta iliacă coboară ultimele coaste (muşchi expirator) şi înclină
coloana lateral. Când ia punct fix pe torace, înclină bazinul lateral pe torace.
• psoasul iliac situat în partea posterioară a abdomenului, în fosa iliacă
internă şi în partea anterioară a coapsei. Este format din două porţiuni: psoasul şi
iliacul. Ambele porţiuni se inseră distal, printr-un tendon pe micul trohanter al
extremităţilor superioare ale femurului. Are acţiuni foarte importante:
– flectează coapsa pe bazin
– flectează coloana vertebrală şi bazinul pe coapsă
– flectează trunchiul pe bazin
– rotator al coloanei.
Împreună cu muşchii abdominali, cu cei ai spatelui şi cu ischio-gambierii
asigură echilibrul trunchiului pe coapsă.
4.2.5. Muşchii posteriori ai coloanei vertebrale (fig. 32) sunt în număr mare:
• trapezul, prin baza lui se inseră pe linia mediană de la protuberanţa
occipitală externă, pe ligamentul cervical posterior şi pe apofizele spinoase ale
vertebrelor cervicale inferioare şi ale celor dorsale. Prin vârful lui se inseră pe cele
două oase ale centurii scapulare (claviculă, acromion, spina omoplatului). Rolul
lui: mobilizează centura scapulară şi umărul ridicându-le şi apropiind omoplatul de
coloană, înclină capul lateral, înclină coloana cervicală lateral şi înclină coloana
dorsală spre omoplatul de aceeaşi parte.
• marele dorsal, prin baza lui se inseră pe ultimele 4 coaste, pe apofizele
spinoase ale ultimelor vertebre dorsale şi lombare şi pe buza externă a crestei iliace.
Rolul lui: este adductor, proiector înapoi şi rotator înăuntru al braţului; tracţionează
asupra coastelor (muşchi expirator), tracţionează asupra trunchiului spre braţ (ca în
mişcarea de atârnare sau căţărare).
• romboidul situat în partea inferioară a cefei şi în partea superioară a regiunii
dorsale. Rolul lui: trage omoplatul înăuntru şi îl basculează, apropiind vârful omo-
platului de coloană; trage coloana spre omoplat.
• unghiularul situat pe partea laterală a cefei. Proximal, se inseră pe apofizele
transverse ale primelor 5 vertebre cervicale, iar distal, pe unghiul supero-intern al omo-
platului. Rolul lui: trage omoplatul în sus, înclină lateral coloana cervicală pe partea lui.
• micul dinţat postero-superior, situat sub romboid. De la apofizele C5-D3 până
pe coastele 2-5. Este muşchi inspirator.
• micul dinţat postero-inferior. De la apofizele spinoase D11-L3 până pe
ultimele 4 coaste. Este muşchi inspirator.
• muşchii cefei. Situaţi sub trapez, romboid şi micul dinţat, deasupra unghiu-
larului, sunt în număr de 8. Cel mai important este muşchiul splenius. Sunt muşchi
de extensie, înclinaţie laterală şi de rotaţie a capului.
• muşchii spinali se găsesc în şanţurile vertebrale formate din apofizele spi-
noase şi coaste (ilio-costalul, lungul dorsal, spino-transversalul). La nivelul regiunii
lombare inferioare alcătuiesc sacro-spinalul. Rolul lor: sunt muşchi extensori ai
coloanei şi menţin echilibrul extrinsec al acesteia.
– muşchii intertransversali înclină coloana lateral de partea lor
– muşchii interspinoşi sunt extensori ai coloanei.
76
Fig. nr. 29. Muşchii anteriori ai trunchiului

77
Fig. nr. 30. Muşchii anteriori ai abdomenului

78
Fig. nr. 31. Muşchii laterali ai trunchiului

79
Fig. nr. 32. Muşchii posteriori ai trunchiului

80
4.3. Biomecanica coloanei vertebrale
Mişcările coloanei vertebrale sunt mişcări complexe. Ele se realizează prin
cumularea uşoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale (la nivelul discurilor
intervertebrale şi la nivelul articulaţiilor). Aceste mişcări sunt limitate de rezistenţa
ligamentelor şi a articulaţiilor intervertebrale şi de gradul de compresibilitate a
ţesutului fibrocartilaginos din care este compus discul.
Mişcarea de flexie
În mişcarea de flexie, porţiunea anterioară a discurilor intervertebrale este
comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene,
ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos şi muşchii spatelui sunt puşi sub
tensiune. Muşchii care iniţiază mişcarea sunt cei ai peretelui abdominal în special
dreptul abdominal şi cei doi oblici, psoasul iliac şi muşchii subhioidieni şi
sternocleidomastoidienii. Odată iniţiată mişcarea, grupul antagonist al flexorilor
(extensorii coloanei) intră în acţiune şi gradează flectarea trunchiului, învingând
forţele gravitaţionale.
Mişcarea de extensie
În mişcarea de extensie, porţiunile posterioare ale discurilor intervertebrale
sunt comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub
tensiune. Extensia este blocată în ultima fază de intrarea în contact a apofizelor
articulare şi apoi a apofizelor spinoase. Muşchii şanţurilor vertebrale, deci muşchii
extensori, sunt cei care iniţiază mişcarea, care apoi este controlată de grupul
anterior. Mai intervin în extensie şi: spleniusul capului, muşchii posteriori ai
gâtului, interspinoşii şi muşchii sacrospinali.
Mişcarea de înclinare laterală (îndoire)
Această mişcare are maximum de amplitudine în segmentul dorsal. Muşchii
în înclinare sunt: pătratul lombelor, psoasul, intertransversalii şi dreptul lateral al
capului. Mai pot interveni şi muşchii şanţurilor vertebrale şi în special sistemul
transverso-spinos, sternocleidomastoidianul (STM), scalenii, muşchii cefei,
trapezul, marele şi micul oblic abdominal.
Mişcarea de rotaţie (răsucire)
Este maximă în regiunea cervicală. Coloana dorsală se rotează puţin şi numai
dacă se înclină şi lateral. Coloana lombară se răsuceşte când este în extensie.
Muşchii care execută mişcarea sunt: oblicii abdominali, intercostalii, sistemul
spino-transvers al muşchilor şanţurilor vertebrale. Răsucirea de aceeaşi parte se
face prin: marele dorsal, spleniusul, lungul gâtului şi micul oblic abdominal.
Răsucirea de partea opusă se face prin: spino-transvers şi marele oblic abdominal.
Biomecanica articulaţiei occipito-atlantoidiene
Articulaţia acţionează ca o pârghie de gradul I, cu punctul de sprijin în
articulaţie, plasat între forţa dată de muşchii cefei şi rezistenţa dată de greutatea
capului care tinde să cadă înainte. Ea permite mişcări de flexie cu amplitudinea de
20o, de extensie de 30o şi de înclinare laterală de 15o.
Muşchii flexori sunt: marele şi micul drept anterior ai capului şi dreptul
lateral al capului.
81
Muşchii extensori sunt: trapezul, splenius, marele complex, marele şi micul
drept posterior ai capului.
Muşchii pentru înclinare sunt: trapezul, spleniusul, micul complex, STM,
dreptul lateral al gâtului.
Biomecanica articulaţiei atlanto-axoidiene
Este articulaţia dintre prima şi a doua vertebră cervicale (atlas şi axis).
Vertebra atlas nu are corp vertebral şi nici apofize articulare inferioare, acestea
fiind reduse la simple suprafeţe articulare, aflate pe feţele inferioare ale maselor lui
laterale. Împreună cu acestea, apofizele articulare superioare ale axisului realizează
articulaţiile atlanto-axoidiene laterale, articulaţii plane ca şi cele dintre apofizele
articulare ale celorlalte vertebre. Prin ea se realizează numai mişcarea de rotaţie a
capului cu o amplitudine de 30o de o parte şi de alta. La rotaţii de amplitudini mai
mari iau parte şi articulaţiile vertebrelor subiacente.
Întrebări
1. Ce este coloana vertebrală ?
2. Care sunt articulaţiile coloanei vertebrale ?
3. Precizaţi rolul discurilor intervertebrale.
4. Care sunt grupele de muşchi implicaţi în mişcările coloanei ?
5. Care sunt mişcările coloanei vertebrale ?
5. ARTICULAŢIILE TORACELUI
5.1. Structura funcţională a toracelui

Articulaţiile toracelui se realizează între diferitele segmente osoase ale
toracelui (coloana vertebrală, coaste şi stern). Acestea sunt:
Articulaţiile costo-vertebrale sunt plane şi ele se realizează între faţetele
articulare ale capetelor costale şi faţetele articulare ale corpilor vertebrali dorsali.
Ele au o capsulă articulară întărită de un ligament costo-vertebral anterior şi un
ligament costo-vertebral posterior. În interiorul articulaţiei se mai găseşte şi un
ligament interosos.
Articulaţiile costo-transversale sunt plane şi se realizează între faţetele
articulare ale tuberozităţilor costale şi faţetele articulare ale apofizelor transverse.
Segmentele osoase sunt menţinute în contact de 4 ligamente dispuse astfel:
anterior, posterior, superior şi inferior.
Articulaţiile costo-condrale sunt articulaţii fixe. În cadrul lor, periostul
coastelor se continuă cu pericondrul cartilajului costal.
Articulaţiile condro-sternale sunt articulaţii plane, realizate între faţetele
articulare ale extremităţilor anterioare ale cartilajelor costale şi faţetele articulare de
pe marginile laterale ale sternului. Segmentele articulare sunt menţinute în contact
de o capsulă articulară întărită de două ligamente condro-sternale: anterior şi
posterior. În interiorul articulaţiei se mai află şi un ligament interosos.
82
5.2. Muşchii implicaţi în mişcările toracelui
Muşchii care acţionează asupra toracelui fac parte din mai multe grupe şi anume:
5.2.1. Muşchii gâtului (descrişi anterior)
5.2.2. Muşchii abdominali (descrişi anterior)
5.2.3. Muşchii toracelui sunt
– muşchii costali deservesc mişcările coastelor. Ei sunt: diafragma,
intercostalii şi supracostalii.
• diafragma (fig. 33) este un muşchi larg, aşezat transversal, care separă trunchiul
în două mari cavităţi: toracică şi abdominală. Are forma unei bolte (bolta diafragmatică).
În expiraţie profundă, el urcă până în dreptul coastelor 4 şi 5. În centru, diafragmul
prezintă o aponevroză foarte rezistentă numită centru frenic. De la această aponevroză
pornesc radiar o serie de fascicule musculare care se inseră pe primele trei vertebre
lombare şi în jurul segmentelor inferioare ale feţei inferioare ale cavităţii toracice.
Centrul frenic mai aderă şi la faţa inferioară a pericardului, care se continuă în sus cu
ligamentul suspensor al inimii. De aceea, centrul frenic rămâne aproape imobil la
mişcările diafragmei. Mişcările diafragmei sunt importante în respiraţie; în inspiraţie
bolta se turteşte, mărindu-se diametrul longitudinal, iar în expiraţie bolta se accentuează.
• muşchii intercostali sunt situaţi între marginea inferioară a coastei
supraiacente şi marginea superioară a coastei subiacente. Se consideră că au rol
modest fie în inspiraţie, fie în expiraţie (sunt doar nişte pereţi elastici ai cutiei
toracice), dar rolul lor important apare în mişcările de rotaţie ale coloanei vertebrale.
• muşchii supracostali sunt mici, în număr de 12, dispuşi oblic şi în afară, de
la vârful apofizelor transverse la faţa posterioară a extremităţii posterioare a
coastelor subiacente. Sunt muşchi inspiratori.
– muşchii toraco-brahiali (fig. 29) sunt cei care leagă toracele de
centura scapulară şi de extremitatea superioară a humerusului.
• marele pectoral este muşchi superficial, de formă triunghiulară. Cu baza
lui se inseră pe marginea anterioară a celor două treimi interne ale claviculei, pe
faţa anterioară a sternului şi pe cartilajele primelor 7 coaste. Toate aceste fascicule
converg către un tendon comun de formă patrulateră, care trece prin faţa axilei şi se
inseră pe buza interioară a culisei bicipitale. Când ia punct fix pe torace, marele
pectoral face adducţia braţului şi duce umărul înainte; când ia punct fix pe
humerus, ridică trunchiul (ca în poziţia atârnat).
• micul pectoral este situat sub marele pectoral şi se inseră proximal pe apofiza
coracoidă, iar distal pe faţa externă a coastelor 3, 4, 5. Când ia punct fix pe torace,
coboară umărul; când ia punct fix pe apofiza coracoidă, este un muşchi inspirator.
• subclavicularul se întinde transversal de la prima coastă la faţa inferioară a
claviculei. Când ia punct fix pe torace, coboară clavicula; când ia punct fix pe
claviculă, este un muşchi inspirator.
• marele dinţat este un muşchi lat, situat pe faţa laterală a toracelui. Se inseră
înapoi pe marginea internă a omoplatului, trece printre acesta şi grilajul costal şi se
inseră înainte, pe primele 10 coaste, printr-o serie de digitaţii ce se încrucişează cu
digitaţiile marelui oblic abdominal. Când ia punct fix pe torace trage omoplatul
înainte; când ia punct fix pe omoplat tracţionează asupra coastelor şi este deci un
muşchi inspirator.
83
Fig. nr. 33 . Muşchiul diafragm

84
5.3. Biomecanica toracelui
Mişcările pe care le realizează diversele segmente osoase ale toracelui,
datorită articulaţiilor dintre ele, sunt foarte importante pentru respiraţie.
Respiraţia se realizează în doi timpi: inspiraţia şi expiraţia. Inspiraţia
presupune pătrunderea unei cantităţi mari de aer în plămâni, extinderea plămânilor
şi deci mărirea volumului cavităţii toracice. Expiraţia este mecanismul invers.
Pentru aceasta, cavitatea toracică trebuie să aibă un oarecare grad de mobilitate.
Cum coloana vertebrală şi sternul sunt rigide, rămân coastele care, prin articulaţiile
lor cu vertebrele şi sternul, pot efectua mişcări de ridicare şi coborâre. Datorită
dispoziţiei anatomice a articulaţiilor, aceste mişcări nu sunt simple. Ex.: la ridicarea
coastelor, se execută şi o mişcare de proiectare înainte, de îndepărtare şi de rotaţie a
fiecărei coaste. Astfel, în inspiraţie, se măresc toate diametrele cutiei toracice.
În aceste mişcări, coastele se comportă ca nişte pârghii de gradul III (S.F.R)
în care: punctul de sprijin (S) este în articulaţia costo-vertebrală
forţa activă (F) este dată de inserţia muşchiului pe coastă
forţa de rezistenţă (R) este dată de partea anterioară a coastelor.
Mişcările coastelor mobilizează pasiv sternul care este puternic ataşat de
coaste. Experienţa lui Braus: împreunăm mâinile, înaintea toracelui şi arcuim
membrele superioare astfel ca ele să formeze un cerc. Presupunem că acest cerc
reprezintă circumferinţa cutiei toracice, mâinile împreunate reprezintă sternul,
toracele nostru ar fi coloana vertebrală, iar membrele superioare ar fi coastele.
Muşchii inspiratori (care ridică coastele) sunt: diafragma, scalenii (anterior
şi posterior), supracostalii, pectoralii (mare şi mic), marele dinţat.
Muşchii expiratori (care coboară coastele) sunt: marele drept abdominal,
marele oblic abdominal, micul oblic, transversul abdomenului, micul dinţat
postero-inferior şi marele dinţat (fascicolul mijlociu).
Întrebări
1. Care sunt articulaţiile toracelui ?
2. Care sunt grupele de muşchi implicaţi în mişcările toracelui ?
3. Precizaţi muşchii costali.
4. Precizaţi muşchii toraco-brahiali.
5. Descrieţi mişcările de inspiraţie şi expiraţie.
6. CENTURA SCAPULARĂ
6.1 Structura funcţională a centurii scapulare

Legătura dintre partea superioară a trunchiului şi membrele superioare este
realizată de centura scapulară.
Scheletul centurii scapulare este alcătuit din două oase: clavicula şi
omoplatul. Clavicula este un os lung, turtit, aşezat transversal, deasupra toracelui
între manubriul sternal şi acromionul omoplatului. Omoplatul (scapula) este un os
lat, triunghiular, cu baza în sus, turtit antero-posterior, aplicat pe faţa postero-
externă a toracelui, între primul şi al optulea spaţiu intercostal.
Articulaţiile centurii scapulare sunt: articulaţia sterno-claviculară
articulaţia acromio-claviculară
articulaţia scapulo-toracică
Biomecanica articulaţiei sterno-claviculară
Articulaţia sterno-claviculară este o diartroză prin dublă îmbucare, deci o
articulaţie şelară, are două grade de libertate: permite claviculei mişcări de ridicare
şi coborâre şi mişcări de proiectare înainte şi înapoi, iar ca o rezultantă a acestora şi
85
mişcări de circumducţie. Adevăratul pivot al acestor mişcări este ligamentul costo-
clavicular în jurul căruia se realizează aceste mişcări.
Extremităţile claviculei, în diversele mişcări, se deplasează concomitent, dar
în sens invers, astfel:
– în mişcarea de proiecţie înainte a claviculei extremitatea ei internă
basculează înapoi, iar cea externă -înainte.
– în mişcarea de proiecţie înapoi a claviculei, extremitatea ei internă
basculează înainte, iar cea externă – înapoi.
– în mişcarea de circumducţie, extremitatea internă are o amplitudine mai
mică, iar cea externă o amplitudine mai mare.
Muşchii motori ai articulaţiei sterno-claviculare sunt:
– muşchii ridicători ai claviculei / muşchii pentru proiecţia înapoi a claviculei
– trapezul
– sternocleidomastoidianul (capătul clavicular)
– muşchii coborâtori ai claviculei / muşchii pentru proiecţia înainte a claviculei:
– marele pectoral, deltoidul, subclavicularul
Biomecanica articulaţiei acromio-claviculare
Articulaţia acromio-claviculară are mişcări de alunecare, care, deşi foarte
limitate, permit omoplatului basculări de mare amplitudine. Această articulaţie
conferă centurii scapulare o anumită supleţe. Fără ea mişcările claviculei ar antrena
mişcări bruşte şi necoordonate ale omoplatului pe torace.
Biomecanica articulaţiei scapulo-toracice
Omoplatul se sprijină indirect pe torace, prin intermediul claviculei, la nivelul
articulaţiei sterno-claviculare.
Ridicarea omoplatului este realizată de fasciculele superioare ale trapezului,
de romboid şi unghiular. Realizată concomitent şi bilateral, contribuie la ridicarea
braţelor prin înainte, sus.
Coborârea omoplatului se realizează de fasciculele inferioare ale trapezului,
de dinţatul mare şi dorsalul mare. Realizată concomitent şi bilateral, contribuie la
realizarea poziţiei stând (poziţia de drepţi).
Întrebări
1. Ce este centura scapulară ?
2. Care sunt articulaţiile centurii scapulare ?
3. Precizaţi muşchii motori ai articulaţiei sterno-claviculare.
7. ARTICULAŢIA SCAPULO-HUMERALĂ (articulaţia umărului)
7.1. Structura funcţională a articulaţiei scapulo-humerale

Această articulaţie este o enartroză (capul articular este mai mic decât o
jumătate de sferă).
a) suprafeţele articulare sunt: capul humerusului, şi cavitatea glenoidă a
omoplatului, ambele acoperite cu cartilaj hialin. Cavitatea glenoidă este înconjurată
de bureletul glenoidian, care-i măreşte capacitatea.
b) cele două suprafeţe sunt menţinute în contact de o capsulă articulară
întărită în partea superioară de un ligament coraco-humeral şi anterior de trei
ligamente gleno-humerale (fig. 34).
86
Fig. nr. 34. Articulaţia umărului şi cavitatea glenoidă
87
7.2. Muşchii care participă la mişcările umărului sunt:
7.2.1. Muşchii posteriori ai coloanei vertebrale (descrişi anterior)
7.2.2. Muşchii toraco-brahiali (descrişi anterior)
7.2.3. Muşchii scapulo-brahiali (fig. 35):
• deltoidul este cel mai voluminos. Prin baza lui, se inseră proximal pe
treimea externă a marginii anterioare a claviculei, pe marginea externă a
acromionului şi pe buza inferioară a marginii posterioare a spinei omoplatului.
Toate aceste fascicule converg spre tendonul distal, care se inseră pe buza
superioară a amprentei deltoidiene de pe faţa externă a humerusului. Acţiunea lui
este complexă, în totalitatea lui. Dacă ia punct fix pe centura scapulară, este
abductor al braţului. Când ia punct fix pe humerus, deltoidul trage centura
scapulară şi toracele, cum se întâmplă în poziţia atârnat şi în mişcările de căţărare.
Fig. nr. 35. Muşchii braţului şi antebraţului (anterior şi posterior)
• coraco-brahialul se inseră proximal pe apofiza coracoidă împreună cu scurta

porţiune a bicepsului, iar distal în treimea mijlocie a feţei interne a humerusului.
Când ia punct fix pe apofiza coracoidă este proiector înainte, adductor şi rotator în
afară a humerusului, iar când ia punct fix pe humerus, îl apropie pe acesta de apofiza
coracoidă şi deci de omoplat, ca în poziţia atârnat şi în mişcările de căţărare.
• supraspinosul are o formă triunghiulară, se inseră intern pe fosa supraspinoasă
a omoplatului şi extern pe faţeta superioară a marii tuberozităţi a extremităţii superioare
88
a humerusului. Când ia punct fix pe omoplat este abductor al braţului, iar când ia punct
fix pe humerus, trage omoplatul către acesta.
• subspinosul se inseră intern pe fosa subspinoasă a omoplatului şi extern pe
faţeta mijlocie a marii tuberozităţi a extremităţii superioare a humerusului. Când ia
punct fix pe omoplat este rotator în afară al braţului şi când ia punct fix pe humerus
trage omoplatul către braţ.
• micul rotund, situat imediat în afara subspinosului, se inseră intern pe fosa
subspinoasă a omoplatului şi extern pe faţa inferioară a marii tuberozităţi a
extremităţii superioare a humerusului. Când ia punct fix pe omoplat este rotator în
afară al humerusului şi când ia punct fix pe humerus trage omoplatul către braţ
• marele rotund este un muşchi puternic, se inseră intern pe unghiul inferior
al omoplatului, se îndreaptă în sus, în afară şi înainte, ocoleşte faţa internă a
extremităţii superioare a humerusului şi se inseră pe buza posterioară a culisei
bicipitale a humerusului. Când ia punct fix pe omoplat, este un adductor al braţului,
iar când ia punct fix pe humerus este un ridicător al omoplatului.
• subscapularul se inseră intern în fosa subscapulară şi extern pe mica
tuberozitate a extremităţii superioare a humerusului. Când ia punct fix pe omoplat
este un rotator înăuntru şi un adductor al braţului, iar când ia punct fix pe humerus
trage omoplatul către braţ.
7.3. Biomecanica articulaţiei scapulo-humerale

Articulaţia scapulo-humerală este cea mai mobilă articulaţie. Are trei grade de
libertate. Ea acţionează în strânsă corelaţie funcţională cu articulaţiile centurii scapulare,
mărindu-se astfel amplitudinea de mişcare a membrului superior faţă de trunchi.
Mişcarea de abducţie (de îndepărtare a braţului). În această mişcare cele două
extremităţi ale humerusului suferă o deplasare în sens invers. Extremitatea inferioară
urcă, iar cea superioară coboară. Mişcarea se face până când marea tuberozitate se
loveşte de porţiunea superioară a bureletului glenoidian. În acest moment, suprafaţa
articulară a capului humeral părăseşte aproape cavitatea glenoidă şi intră în contact
cu porţiunea inferioară a capsulei articulare.
Muşchii abductori ai umărului sunt:
– deltoidul cu toate fasciculele lui;
– supraspinosul (chiar singur în afara deltoidului);
– lunga porţiune a bicepsului brahial (are un rol secundar).
Mişcarea de abducţie se poate face numai până la un unghi de 900. Peste această
valoare, ridicarea humerusului nu este posibilă datorită prezenţei acromionului. Ridicarea
braţului peste 900 se face numai cu ajutorul mişcării de basculă laterală a scapulei.
Mişcarea de adducţie se face în sens invers, un rol important revine greutăţii
membrului şi gravitaţiei, mişcarea fiind controlata tot de muşchii abductori care, prin
contracţia lor izometrica, dirijează apropierea membrelor superioare de trunchi.
Muşchii adductori ai umărului sunt:
– pectoralul mare;
– dorsalul mare;
– rotundul mare;
– rotundul mic;
– subscapular;
– coraco-brahial;
– biceps brahial (cu scurta porţiune);
– triceps brahial (cu lunga porţiune).
89
Mişcările de proiecţie înainte (anteducţie) şi înapoi (retroducţie)
Ele se fac: cu bascularea capului humeral înapoi, în anteducţie şi cu bascularea
capului humeral înainte, în retroducţie, în timp ce extremitatea inferioară a
humerusului se deplasează în sens invers, pe un arc de cerc dispus sagital.
Amplitudinea proiecţiei înainte este de 950, iar cea a proiecţiei înapoi de 200.
Amplitudinea lor se poate mări prin intervenţia centurii scapulare şi a coloanei
vertebrale până la 180o în anteducţie şi 35o în retroducţie.
În anteducţie intervin muşchii: – marele pectoral
– coraco-brahialul
– deltoidul (fascicule claviculare)
În retroducţie intervin muşchii: – deltoidul (fascicule spinale)
– marele dorsal
Mişcările de rotaţie înăuntru (mediană) şi în afară (laterală)
Ele se realizează în jurul unui ax longitudinal ce trece prin capul humeral în
jurul axei anatomice lungi a humerusului. Amplitudinea lor este de 800 pentru
rotaţia externă şi 950 pentru rotaţia internă.
În mişcarea de rotaţie înăuntru, capul humerusului alunecă dinainte – înapoi
pe cavitatea glenoidă. Mişcarea este produsă de muşchii supraspinos, rotundul
mare, subscapular.
În mişcarea de rotaţie în afară, capul humerusului alunecă dinapoi – înainte
pe cavitatea glenoidă. Mişcarea este produsă de muşchii subspinos şi micul rotund.
Mişcarea de circumducţie
Această mişcare însumează mişcările precedente care se execută în jurul celor
trei axe. Capul humeral descrie un mic cerc urmărind conturul cavităţii glenoide, în
timp ce extremitatea inferioară a humerusului descrie un cerc mare, dar în sens invers.
Între articulaţiile centurii scapulare şi articulaţia scapulo-humerală este o strânsă
legătură în mişcările variate şi ample ale membrului superior.
Întrebări
1. Precizaţi structura funcţională a articulaţiei scapulo-humerale.
2. Care sunt muşchii implicaţi în mişcările umărului ?
3. Detaliaţi muşchii scapulo-brahiali.
4. Precizaţi biomecanica articulaţiei scapulo-humerale.
8. ARTICULAŢIA HUMERO-CUBITO-RADIALĂ
(articulaţia cotului)
8.1. Structura funcţională a articulaţiei

Această articulaţie este o trohleartroză, are un singur grad de libertate şi
permite numai executarea mişcărilor de flexie şi extensie, a antebraţului pe braţ.
Se întâlnesc aici trei oase, iar suprafeţele articulare sunt:
– extremitatea inferioară a humerusului (trohleea, condilul humeral şi epicondilul);
– extremitatea superioară a cubitusului prezintă o scobitură semilunară (marea
cavitate sigmoidă), apofiza coronoidă în partea anterioară a cavităţii sigmoide şi
tuberozitatea (olecranul) în partea posterioară a cavităţii sigmoide. La marginea
externă a acestei cavităţi se află o altă scobitură semilunară (mica cavitate sigmoidă)
care ia parte la alcătuirea articulaţiei radio-cubitale superioare.
– extremitatea superioară a radiusului prezintă o scobitură (cupula radială)
care se adaptează pe condilul humeral.
Capul radial, prin faţa sa superioară, contribuie la alcătuirea articulaţiei cotului,
iar prin faţa sa laterală contribuie la alcătuirea articulaţiei radio-cubitale superioare.
90
Fig. nr. 36. Articulaţia cotului
91
Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilajul hialin. Trohleea humerală
vine în raport cu incizura cubitusului, iar condilul humeral cu foseta capului radial.
Mijloacele de unire sunt capsula articulară, care leagă humerusul cu cubitusul
(ulna) şi radiusul. Capsula articulară este laxă şi întărită lateral de patru ligamente
mai puternice, dispuse anterior, posterior, lateral extern şi lateral intern.
Membrana sinovială este ca o foiţă subţire, înveleşte pe dinăuntru capsula
articulară. Ea este comună atât articulaţiei humero-cubito-radiale, cât şi articulaţiei
radio-cubitale superioare (fig. 36).
8.2. Muşchii implicaţi în mişcările cotului sunt flexori şi extensori (fig. 35).
8.2.1. Muşchii flexori sunt
• bicepsul brahial, cu două capete superioare (de unde şi numele) şi
unul inferior. Proximal, se inseră cu un cap (scurta porţiune a bicepsului) pe vârful
apofizei coracoide, printr-un tendon comun cu coraco-brahialul; cu celălalt cap
(lunga porţiune a bicepsului) se inseră pe suprafaţa de deasupra cavităţii glenoide.
Prin unirea celor două porţiuni se formează corpul muscular care descinde vertical
în faţa humerusului şi a cotului şi se inseră distal, printr-un tendon puternic, pe
tuberozitatea bicipitală a radiusului.
Când ia punct fix pe omoplat are mai multe acţiuni:
– proiectează înainte şi rotează înăuntru braţul;
– flectează antebraţul supinat pe braţ;
– rotează antebraţul în afară (supinaţie);
– este adductor al braţului (prin porţiunea scurtă);
– este abductor al braţului (prin porţiunea lungă).
Acţiunea cea mai importantă este cea de supinaţie şi pe plan secundar de
flexor al antebraţului pe braţ.
Când ia punct fix pe antebraţ (ca în poziţia atârnat), flectează braţul pe
antebraţ şi apropie omoplatul.
• brahialul anterior este situat sub biceps. Se inseră proximal pe buza
inferioară a amprentei deltoidiene şi pe faţa internă şi externă a jumătăţii inferioare
a humerusului. Se îndreaptă în jos şi după ce trece de faţa anterioară a articulaţiei
cotului, se inseră distal pe o mică suprafaţă rugoasă, situată pe faţa internă a bazei
apofizei coronoide a cubitusului.
Când ia punct fix pe humerus, flectează antebraţul pe braţ;
Când ia punct fix pe cubitus, flectează braţul pe antebraţ
• muşchii epicondilieni sunt în număr de patru: – brahio-radial
– primul brahial extern
– al doilea brahial extern
– scurtul supinator
8.2.2. Muşchii extensori sunt:
• tricepsul brahial este un muşchi voluminos, ocupă singur faţa
posterioară a braţului. Are trei capete superioare (de unde şi numele) şi unul inferior.
Din cele trei capete, unul este lung (lunga porţiune a tricepsului) şi se inseră pe
suprafaţa rugoasă, sub cavitatea glenoidă a omoplatului. Celelalte două sunt scurte:
vastul extern şi vastul intern.
Când ia punct fix proximal, este un extensor al antebraţului pe braţ,
Prin lunga porţiune este un adductor al braţului.
Când ia punct fix pe olecran, este fie un coborâtor, fie un ridicător al
omoplatului, după cum membrul superior este orientat în jos sau în sus.
92
• anconeul este un muşchi scurt şi trunghiular, situat pe faţa posterioară
a cotului. Se inseră proximal, prin baza sa, pe faţa posterioară a epicondilului. Se
îndreaptă în jos şi înăuntru şi se inseră distal, prin vârful său, pe marginea externă a
olecranului.
Când ia punct fix pe humerus, este extensor al antebraţului pe braţ;
Când ia punct fix pe cubitus, este un extensor al braţului pe antebraţ.
În plus, el joacă un rol important în mişcările de lateralitate ale cubitusului, în
timpul prono-supinaţiei.
• muşchii extensori ai degetelor vor fi studiaţi la antebraţ.
8.3. Biomecanica articulaţiei cotului

Articulaţia humero-cubito-radială este o trohleartroză şi are un singur grad de
libertate. Ea permite numai executarea mişcărilor de flexie şi extensie. Flexia şi
extensia active au o amplitudine medie normală de 1500, dintre care 900 revin
extensiei şi 600 flexiei.
Mişcarea de flexie este apropierea antebraţului de braţ. Are o amplitudine

activă normală de aproape de 1500. În faza finală a mişcării, mâna nu se orientează
spre umăr, ci spre torace, deoarece axa antebraţului nu se suprapune axei braţului,
ci este dirijată faţă de acesta înăuntru. Explicaţia constă în orientarea oblică în sus
şi înăuntru a jgheabului trohleei humerale.
Muşchii flexori sunt: brahialul anterior, bicepsul brahial şi muşchii epicondilieni.
Mişcarea de extensie este mişcarea de îndepărtarea a antebraţului de braţ.

Amplitudinea este de 900. Mişcarea de extensie este limitată de vârful olecranului
şi de ligamentul anterior al cotului care este pus sub tensiune.
Muşchii extensori sunt: tricepsul brahial, şi anconeul (în mod accesoriu).
Prin contracţia lor, antebraţul acţionează ca o pârghie de gradul I, în care
punctul de sprijin este în articulaţia cotului.
Întrebări
1. Care este structura funcţională a articulaţiei ?
2. Care sunt muşchii implicaţi în mişcările articulaţiei ?
3. Detaliaţi muşchii flexori şi extensori ai articulaţiei cotului.
4. Care este biomecanica articulaţiei cotului.
9. ARTICULAŢIILE ANTEBRAŢULUI
9.1. Structura funcţională a antebraţului

Cele două oase ale antebraţului se articulează între ele prin cele două
extremităţi ale lor, formând, astfel, două articulaţii radio-cubitale: superioară şi
inferioară.
Articulaţia radio-cubitală superioară:

Articulaţia este o cilindroidă de tip trohoid, cu un grad de libertate.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de mica cavitate sigmoidă a
extremităţii superioare a cubitusului, de incizura radială a cubitusului completată
de ligamentul inelar şi de capul radial. Ambele au fost descrise la oasele cotului.
93
Cele două suprafeţe articulare sunt menţinute în contact de ligamentul inelar
şi de ligamentul pătrat (al lui Denucé).
Sinoviala articulaţiei este dependentă de sinoviala articulaţiei humero-cubito-
radiale.
Articulaţia radio-cubitală inferioară

Articulaţia este tot o trohoidă cu un grad de libertate.
Suprafeţele articulare reprezentate de cavitatea sigmoidă a radiusului de pe
extremitatea inferioară şi mediană şi o suprafaţă convexă de pe partea mediană şi
inferioară a capului cubital.
Ele sunt acoperite de cartilaj hialin şi unite prin intermediul unei capsule
fibroase, un ligament triunghiular şi două ligamente radio-cubitale.
Sinoviala este foarte laxă şi comunică în 40% din cazuri cu sinoviala
articulaţiei radio-carpiene.
Ligamentul interosos radio-cubital este o membrană fibroasă care se întinde
între diafizele celor două oase ale antebraţului pe toată lungimea lor.
9.2. Muşchii antebraţului (vezi fig. 35) sunt în număr de 20 şi se împart în

trei grupe:
9.2.1. Muşchii anteriori:
• rotundul pronator se inseră proximal pe faţa anterioară a epitrohleei şi pe
marginea internă a apofizei coronoide; în continuare se îndreaptă în jos şi în afară
şi se inseră distal pe faţa externă a porţiunii mijlocii a radiusului. Este un muşchi
pronator şi accesoriu un flexor al antebraţului pe braţ.
• marele palmar se inseră proximal pe faţa anterioară a epitrohleei, se îndreaptă
în jos şi în afară şi se inseră distal pe faţa anterioară a bazei celui de-al doilea
metacarpian. Este flexor al mâinii pe antebraţ şi al antebraţului pe braţ. Accesoriu
este un abductor, pronator şi fixator al mâinii în timpul mişcării de prehensiune.
• micul palmar se inseră proximal pe faţa anterioară a epitrohleei, se
îndreaptă în jos şi puţin în afară şi se inseră distal pe ligamentul inelar al carpului
şi aponevroza palmară. Este flexor al mâinii pe antebraţ.
• cubitalul anterior se inseră proximal pe epitrohlee şi pe marginea internă a
olecranului şi distal pe osul pisiform. Este flexor al mâinii pe antebraţ şi un fixator
al mâinii în prehensiune.
• flexorul comun superficial al degetelor se inseră proximal pe epitrohlee,
ligamentul lateral intern al articulaţiei cotului, marginea internă a apofizei
coronoide şi marginea anterioară a radiusului. Corpul lui ocupă toată lăţimea
antebraţului. În treimea mijlocie a antebraţului se ramifică în 4 fascicule musculare
care se continuă fiecare cu câte un tendon. Cele 4 tendoane trec pe sub ligamentul
inelar al carpului şi se îndreapă către ultimele 4 degete pe care se inseră la nivelul
bazelor falangelor doi. Este flexor al falangelor doi pe primele falange, un flexor al
degetelor pe mână, al mâinii pe antebraţ şi al antebraţului pe braţ.
• flexorul comun profund al degetelor se inseră proximal pe treimea
superioară a feţei anterioare, pe treimea superioară a marginii interne şi a feţei interne
94
a cubitusului, pe ligamentul interosos cubito-radial şi pe faţa anterioară a radiusului,
sub tuberozitatea bicipitală, formează 4 tendoane care alunecă pe sub ligamentul
inelar al carpului şi se îndreaptă spre ultimele 4 degete. Ele se inseră distal pe baza
celei de-a treia falange. Este flexor al falangei a treia pe a doua falangă şi accesoriu al
falangei a doua pe prima, al degetelor pe mână şi al mâinii pe antebraţ
• lungul flexor propriu al policelui se inseră proximal pe cele 3 / 4
superioare ale feţei anterioare a radiusului şi pe marginea externă a apofizei
coronoide, apoi se îndreaptă vertical în jos, trece pe sub ligamentul inelar anterior
al carpului şi se inseră distal pe baza ultimei falange a policelui. Este flexor al
ultimei falange pe prima.
• pătratul pronator situat la partea inferioară a antebraţului, între marginea
anterioară a cubitusului şi marginea şi faţa anterioară a radiusului. Este pronator,
când ia punct fix pe cubitus.
9.2.2. Muşchii posteriori:

• extensorul comun al degetelor se inseră proximal pe faţa posterioară a
epicondilului, formează 4 tendoane, care după ce trec pe sub ligamentul inelar
carpian posterior, se îndreaptă spre ultimele 4 degete. Este extensor al falangei a
treia pe falanga a doua, al falangei a doua pe prima, al primei pe metacarp, al
mâinii pe antebraţ şi al antebraţului pe braţ.
• extensorul propriu al degetului mic se inseră proximal pe faţa posterioară a
epicondilului şi la nivelul degetului mic se uneşte cu tendonul extensorului comun
al acestuia. Este extensor al degetului mic.
• cubitalul posterior se inseră proximal pe faţa posterioară a epicondilului, pe
faţa şi marginea posterioară a cubitusului şi distal, se inseră pe faţa internă a bazei
metacarpianului al cincilea. Este extensor şi abductor al mâinii pe antebraţ.
• anconeul a fost studiat la muşchii cotului.
• lungul abductor al policelui se inseră proximal pe feţele posterioare ale
cubitusului, radiusului şi ligamentului interosos, trece pe sub ligamentul inelar
carpian posterior şi se inseră distal pe faţa externă a bazei primului metacarpian.
Este abductor al policelui şi abductor şi supinator al mâinii.
• scurtul extensor al policelui se inseră proximal tot pe feţele posterioare ale
cubitusului, radiusului şi ligamentului interosos. Trece pe sub ligamentul inelar
carpian posterior şi se inseră distal pe faţa posterioară a bazei celei de-a doua
falange a policelui. Este extensor al falangei a doua a policelui pe prima, al primei
pe metacarpian şi al metacarpianului pe carp.
• lungul extensor al policelui se inseră proximal pe faţa posterioară a
cubitusului, coboară oblic în afară spre gâtul mâinii, alunecă prin şanţul extern al feţei
posterioare a radiusului, delimitează tabachera anatomică şi trece pe faţa posterioară a
primului metacarpian şi a falangei proximale a policelui, pentru a se insera distal pe
faţa posterioară a bazei falangei distale a policelui. Este extensor al policelui.
• extensorul propriu al indexului se inseră proximal pe faţa posterioară a
cubitusului şi a ligamentului interosos, trece pe sub ligamentul inelar carpian
posterior şi se inseră distal pe tendonul extensorului comun pentru index. Este
extensor al indexului.
95
9.2.3. Muşchii externi:
• brahio-radialul se inseră proximal pe marginea externă a humerusului, iar
distal, pe apofiza stiloidă a radiusului. Este flexor al antebraţului pe braţ şi
accesoriu intervine în mişcarea de pronaţie şi supinaţie.
• primul radial extern se inseră proximal pe marginea externă a humerusului,
sub lungul supinator, şi distal se inseră pe faţa posterioară a bazei celui de-al doilea
metacarpian. Este extensor şi abductor al mâinii pe antebraţ.
• al doilea radial extern se inseră proximal pe epicondil şi distal pe faţa
posterioară a bazei celui de al treilea metacarpian. Este extensor al mâinii pe
antebraţ şi accesoriu abductor al mâinii pe antebraţ.
• scurtul supinator se inseră proximal pe marginea externă a cubitusului,
înconjoară treimea superioară a radiusului şi se inseră distal pe faţa anterioară şi
externă a radiusului, deasupra rotundului pronator. Este supinator al antebraţului.
9.3. Biomecanica articulaţiilor radio-cubitale

Mişcările în aceste articulaţii permit pronaţia (faţa palmară orientată
posterior) şi supinaţia (cu faţa palmară orientată anterior), la nivelul antebraţului.
Ele asigură rotaţia radiusului în jurul cubitusului.
În mişcarea de pronaţie, antebraţul se răsuceşte înăuntru, faţa palmară a
mâinii priveşte posterior, iar policele este medial.
Muşchii pronatori sunt: rotundul pronator, pătratul pronator, palmarul mare
(accesoriu), anconeul (accesoriu), brahio-radialul (accesoriu).
În mişcarea de supinaţie, antebraţul se răsuceşte în afară, faţa palmară a
mâinii priveşte anterior, iar policele este lateral.
Muşchii supinatori sunt: supinatorul scurt, bicepsul brahial, brahio-radialul
(accesoriu).
Cele două articulaţii radio-cubitale acţionează concomitent pentru realizarea
acestor mişcări deci, funcţional ele formează o singură articulaţie şi găsindu-se
totdeauna într-o poziţie similară de pronaţie sau supinaţie.
Întrebări:
1. Descrieţi structura funcţională a celor două articulaţii.
2. Care sunt muşchii anteriori ai braţului ?
3. Dar cei posteriori ?
4. Explicaţi mişcările de pronaţie şi de supinaţie.
10. ARTICULAŢIILE GÂTULUI MÂINII ŞI ALE MÂINII
10.1. Structura funcţională a acestor articulaţii

Prin gâtul mâinii înţelegem regiunea care face legătura între antebraţ şi mână,
care împreună formează un tot funcţional.
Cele 27 de oase care alcătuiesc scheletul gâtului mâinii şi al mâinii sunt
reprezentate de trei grupe (fig. 37):
96
Oasele carpiene: (8 la număr), dispuse pe două rânduri:
– rândul superior: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform
– rândul inferior: trapez, trapeziod, osul mare, osul cu cârlig
Oasele metacarpiene (5 la număr) sunt lungi, aşezate cu extremitatea lor
proximală (baza) spre rândul metacarpian, iar cu extremitatea lor distală (cap) se
continuă cu oasele degetelor. Se numerotează din afară înăuntru.
Oasele degetelor (falange) continuă direcţia metacarpienelor. Degetul mare
(policele) are doar două falange, celelalte patru (indexul, mijlociul, inelarul şi
degetul mic) au câte trei falange.
Segmentele osoase se articulează între ele prin 30 de articulaţii. Acestea sunt:
articulaţiile intercarpiene, radio-carpiană, medio-carpiană, carpo-metacarpiene,
intermetacarpiene, metacarpo-falangiene, interfalangiene.
Toate articulaţiile mâinii sunt întărite de către un manşon capsular şi de
ligamente dispuse lateral, de o parte şi de alta a capsulei.
Degetele sunt segmente de membru formate din piele şi os cu articulaţii şi
curele de transmisie (tendoane) acţionate de la distanţă, pe de o parte, de muşchii
antebraţului şi, pe de altă parte, de muşchii intrinseci ai mâinii.
Fig. nr. 37. Oasele mâinii
10.2. Muşchii implicaţi în biomecanica acestor articulaţii

10.2.1. Muşchii antebraţului (descrişi anterior) reprezintă grupul muşchilor
de forţă ai mâinii. Ei acţionează asupra degetelor, dar şi asupra articulaţiei gâtului
mâinii, contribuie la mişcările mâinii, dar şi la mişcarea şi fixarea articulaţiei
gâtului mâinii în poziţiile cele mai convenabile executării mişcărilor degetelor.
97
10.2.2. Muşchii intrinseci ai mâinii (19 muşchi proprii) reprezintă grupul
muşchilor de fineţe şi precizie ai mâinii. Ei sunt (fig. 38):
– muşchii tenarieni se găsesc în regiunea tenară, la partea supero-
externă a palmei: – scurtul abductor al policelui
– scurtul flexor al policelui
– opozantul
– adductorul policelui
– muşchii hipotenarieni se găsesc în regiunea hipotenară aflată în
partea internă a palme: – palmarul cutanat
– adductorul degetului mic
– scurtul flexor al degetului mic
– opozantul degetului mic
– muşchii lojei mijlocii se găsesc între eminenţa tenară şi eminenţa
hipotenară, ei sunt: – muşchii lombricali (flexori ai primei falange şi extensori ai
ultimelor două falange ale degetelor 2-5).
– muşchii interosoşi.(flexori ai primei falange şi extensori ai
ultimelor două falange ca şi lombricalii, dar în acelaşi timp, sunt şi adductori şi
abductori ai degetelor 2-5).
Fig. nr. 38. Muşchii palmari şi tecile sinoviale
10.3. Biomecanica articulaţiei gâtului mâinii şi a mâinii

Complexul osteo-articular al gâtului mâinii este astfel structurat încât permite
efectuarea mai multor mişcări. Rolul cel mai important revine articulaţiei radio-
carpiene şi medio-carpiene care sunt articulaţii condiliene cu două grade de
libertate. Mişcările sunt de flexie-extensie, de abducţie-adducţie şi de circumducţie
de mică amplitudine, la nivelul gâtului mâinii şi de flexie-extensie, de înclinare
laterală şi de circumducţie la nivelul degetelor II, III, IV, V.
98
La nivelul policelui, mişcările sunt de: flexie, extensie, abducţie, adducţie,
opoziţie (policele priveşte cu faţa lui palmară, faţa palmară a degetelor 2-5) şi de
circumducţie. Policele se suprapune peste celelalte 4 degete putând transforma
mâna într-o adevărată pensă care permite prehensiunea.
Flexia şi extensia se execută în plan sagital, în jurul unei axe transversale care
trece prin capul osului mare.
Însumate, mişcările de flexie şi extensie active au o amplitudine medie de 1650,
iar cele pasive de 175o. Mişcările de abducţie şi adducţie active au o amplitudine de
550, iar cele pasive au amplitudinea de 650.
10.4. Membrul superior ca lanţ cinematic

Centura scapulară, umărul, braţul, cotul, antebraţul, gâtul mâinii şi mâna pot
acţiona în cursul diferitelor mişcări fie ca un lanţ cinematic deschis, fie ca unul
închis.
Ca lanţ cinematic deschis, membrul superior acţionează în poziţia ortostatică în:
– ridicarea şi coborârea braţelor prin lateral, prin înainte sau prin înapoi.
– răsucirea înăuntru şi în afară.
– rotaţia dinainte înapoi şi dinapoi înainte.
– apucarea, împingerea, aruncarea, lovirea.
Ca lanţ cinematic închis membrul superior acţionează în:
– susţinerea corpului în poziţiile atârnat, atârnat sprijinit şi stând pe mâini.
Întrebări
1. Care este structura funcţională a acestor articulaţii ?
2. Precizaţi muşchii intrinseci ai mâinii.
3. Care este biomecanica acestor articulaţii ?
4. Prezentaţi membrul superior ca lanţ cinematic.
11. BAZINUL (centura pelvină)
11.1. Structura funcţională a bazinului

B a z i n u l este o formaţiune anatomică complexă. El face legătura între
coloana vertebrală şi membrele inferioare. Datorită poziţiei lui şi prin analogie cu
centura scapulară a membrului superior, bazinul se mai numeşte şi centura pelvină.
Spre deosebire însă de centura scapulară, care este deosebit de mobilă, centura
pelvină este rigidă. Rolul ei este numai de a transmite greutatea corpului spre
membrele inferioare şi de a susţine viscerele abdominale. Are deci un rol static prin
excelenţă.
Scheletul bazinului
Scheletul bazinului este alcătuit din cele două oase coxale, reunite anterior
prin simfiza pubiană şi posterior prin segmentul sacro-coccigian al coloanei
vertebrale, cu care oasele coxale se articulează strâns.
99
Osul coxal (fig. 39) este un os plat, de formă patrulateră, alcătuit din trei
piese osoase: iliacul situat în sus şi în afară; pubisul situat înainte şi ischionul situat
în jos. Toate aceste piese converg spre centrul osului coxal, care prezintă pe faţa lui
externă cavitatea cotiloidă (acetabulum).
Osul coxal are: două feţe – externă şi internă
patru margini – superioară, inferioară, anterioară, posterioară
Fig. nr. 39. Osul coxal
Faţa externă are în centrul ei cavitatea cotiloidă de formă sferoidă delimitată

de o margine (sprânceana) cotiloidiană în care se articulează capul femurului.
Deasupra cavităţii cotiloide este fosa iliacă externă, pe care se inseră muşchii
fesieri: fesierul mic, în zona anterioară,
fesierul mijlociu, în zona mijlocie;
fesierul mare, în zona posterioară
Sub cavitatea cotiloidă este gaura obturatoare.
Faţa internă are la mijlocul ei o proeminenţă liniară, linia nenumită,
îndreptată oblic în jos şi înainte. Deasupra acesteia se află fosa iliacă internă pe
care se inseră porţiunea iliacă a muşchiului psoas-iliac. Sub ea şi înapoia ei,
întâlnim: tuberozitatea iliacă pe care se inseră puternicele ligamente sacro-iliace,
faţeta auriculară a coxalului şi suprafaţa de inserţie a obturatorului intern.
Marginea superioară (creasta iliacă) are inseraţi pe ea marele oblic
abdominal, micul oblic abdominal şi transversul abdomenului. Anterior, ea se
termină cu spina iliacă antero- superioară pe care se inseră croitorul.
Marginea anterioară are o scobitură nenumită şi o spină iliacă anterioară
pe care se inseră tendonul dreptului anterior al cvdricepsului femural.
100
Marginea inferioară are o faţetă pubiană pentru articulaţia cu celălalt os
coxal şi o suprafaţă de inserţie pentru marele adductor (muşchi al coapsei). Ea se
termină cu corpul ischionului (marea tuberozitate ischiatică) care este segmentul
cel mai gros al osului coxal care suportă greutatea corpului în poziţie şezândă. Pe
ea se inseră: – marele adductor al coapsei;
– muşchii ischio-gambieri: – semitendinosul
– semimembranosul
– bicepsul femural
– muşchii posteriori ai şoldului: – gemenul inferior
– pătratul femural
Marginea posterioară de jos în sus prezintă: mica scobitură sciatică, spina
sciatică pe care se inseră muşchiul gemen superior, marea scobitură sciatică şi
spina iliacă postero-superioară de la care începe marginea superioară a osului
coxal.
Sacrul este un os median şi simetric, format din sudura vertebrelor sacrate. El

închide partea posterioară a bazinului. Este îndreptat oblic în jos şi înapoi.
Formează cu ultima vertebră lombară un unghi care proemină anterior, numit
promontoriu. Are patru feţe: anterioară, posterioară şi două laterale, o bază şi un
vârf.
Faţa anterioară este concavă şi prezintă 4 linii transversale (nivelele de
sudură ale vertebrelor). La capul lor, de o parte şi de alta sunt găurile sacrate
anterioare prin care ies ramurile anterioare ale nervilor sacraţi.
Faţa posterioară este convexă şi prezintă găurile sacrate prin care ies
ramurile posterioare ale nervilor sacraţi.
Cu feţele laterale se articulează cu oasele coxale.
Baza sacrului priveşte în sus şi puţin înainte şi se articulează cu a 5-a ver-
tebră lombară.
Vârful sacrului se articulează cu coccisul.
Coccisul este situat sub sacru, rezultă din sudura celor 4 sau 5 vertebre
coccigiene. Are forma unei piramide triunghiulare cu baza în sus.
Articulaţiile bazinului
Articulaţiile bazinului sunt:
– simfiza pubiană (articulaţie semimobilă)
– articulaţiile sacro-iliace (articulaţii semimobile)
– articulaţia sacro-coccigiană (artrodie) fără importanţă funcţională.
Conformaţia generală a bazinului

Bazinul (fig. 40) are forma unui trunchi de con cu baza în sus. Inelul format
anterior de marginea superioară a simfizei pubiene, lateral de liniile nenumite de pe
feţele interne ale coxalelor şi posterior de promontoriu împarte bazinul în două părţi:
marele bazin şi micul bazin, cu strâmtoarea superioară şi strâmtoarea inferioară.
Diametrele lor transversale, oblice, şi antero-posterioare joacă la femeie un rol
important în desfăşurarea normală a naşterii.
101
Fig. nr. 40. Oasele bazinului
11.2. Biomecanica bazinului

În mod normal, la adult, oasele coxale se mişcă concomitent cu sacru şi
practic bazinul poate fi considerat ca un întreg rigid.
În realitate însă, chiar în aceste condiţii, se produc unele mişcări minime la
nivelul articulaţiilor sacro-iliace, mai accentuate la tineri. Ele constau din o serie de
mişcări de basculă ale sacrului, în jurul unei axe transversale care trece prin partea
superioară a osului. Aceste mişcări sunt: mişcări de nutaţie şi mişcări contranutaţie.
Mişcarea de nutaţie este mişcarea prin care baza sacrului se îndreaptă în jos
şi înainte, iar vârful se îndreaptă în sus şi înapoi.
Mişcarea de contranutaţie este mişcarea prin care baza sacrului se îndreaptă
în sus şi înapoi, iar vârful lui se îndreaptă în jos şi înainte.
În condiţii fiziologice deosebite (în timpul naşterii), aparatele capsulo-
ligamentare ale tuturor articulaţiilor corpului se îmbibă cu lichid interstiţial şi se
relaxează sub acţiunea unui hormon special de tip relaxina.
102
Relaxarea aparatelor capsulo-ligamentare are efecte imediate, în special la
nivelul coloanei vertebrale şi bazinului. La nivelul coloanei vertebrale apar rahialgiile
(dureri vertebrale) gravidelor şi chiar hernii de disc. La nivelul bazinului, relaxarea
capsulo-ligamentară duce la mărirea amplitudinii mişcărilor articulaţiilor sacro-iliace
şi simfizei pubiene, ceea ce uşurează desfăşurarea normală a sarcinii.
Întrebări:
1. Care este structura funcţională a bazinului ?
2. Descrieţi anatomia funcţională a osului sacru.
3. Descrieţi anatomia funcţională a sacrului.
4. Care sunt articulaţiile bazinului ?
5. Care sunt mişcările bazinului ?
12. ARTICULAŢIA COXO-FEMURALĂ

(articulaţia şoldului)
12.1. Structura funcţională a şoldului

Prin intermediul şoldului, centura pelvină se continuă cu membrul inferior.
Şoldul este structurat astfel, încât să permită membrului inferior îndeplinirea celor
două funcţii contradictorii:
– oscilaţia în faza de pendulare
– stabilizarea în faza de propulsie a mersului, alergării sau săriturii.
În alcătuirea articulaţiei şoldului participă două segmente osoase: osul coxal
şi extremitatea superioară a femurului, de o parte şi de alta. Osul coxal a fost
descris anterior.
F e m u r u l este os lung, pereche şi nesimetric. El reprezintă scheletul

coapsei. Are un corp şi două extremităţi (superioară şi inferioară). Cu extremitatea
superioară intră în articulaţia şoldului.
Extremitatea superioară a femurului prezintă un cap articular, un gât şi

două proeminenţe: o tuberozitate mare (marele trohanter) şi o tuberozitate mică
(micul trohanter). Cele două tuberozităţi sunt voluminoase, pe ele se inseră muşchi
puternici.
Capul articular reprezintă 2/3 dintr-o sferă, este perfect rotunjit şi orientat în
sus, înainte şi înăuntru. Puţin sub centrul lui se află foseta ligamentului rotund.
Gâtul femurului uneşte capul femurului cu cele două extremităţi. Axa lungă a
gâtului este înclinată faţă de axa lungă a corpului femural cu 125-135o, unghiul fiind
unghiul de înclinaţie. Axa lungă a gâtului face şi cu planul frontal un unghi de 15-25o,
acesta fiind unghiul de declinaţie.
Marele trohanter este o proeminenţă partulateră, care continuă în sus corpul
osului. Pe el se inseră: pe faţa externă – fesierul mijlociu
pe faţa internă – obturatorul extern
– obturatorul intern
– cei doi gemeni
103
pe marginea superioară – piramidalul
pe marginea inferioară – vastul extern
pe marginea anterioară – fesierul mic
pe marginea posterioară – pătratul femural
Micul trohanter este situat la partea postero-inferioară a gâtului femural şi dă
inserţie psoasului-iliac.
Asupra extremităţii superioare se exercită eforturi de presiune şi tracţiune
deosebit de puternice şi de aceea structura ei este adecvată acestor sarcini. Fasci-
culele trabeculare sunt bine individualizate.
Corpul femurului este îndreptat oblic de sus în jos şi dinafară înăuntru. Axa
lui lungă este axa anatomică şi nu se confundă cu axa biomecanică. Aceasta pleacă
de la centrul capului femural şi se întâlneşte cu axa anatomică în partea centrală a
extremităţii inferioare a femurului. Cele două axe fac între ele un unghi de 8-100,
deschis în sus. Pe el se prind următorii muşchi:
• pe faţa anterioară – muşchiul crural (partea profundă a cvadricepsului)
– muşchiul tensor al sinovialei genunchiului
• pe faţa externă – vastul extern al cvadricepsului
• pe faţa internă – vastul intern al cvadricepsului.
Marginea posterioară este foarte dezvoltată, se numeşte linia aspră. Pe ea se
inseră vastul extern, vastul intern, iar în lungul zonei mijlocii, cei trei adductori ai
coapsei şi scurta porţiune a bicepsului femural. În partea superioară, linia aspră se
trifurcă într-o creastă externă (spre marele trohanter) pentru inserţia marelui fesier,
o creastă mijlocie (spre micul trohanter) pentru inserţia pectineului şi o creastă
internă (spre partea inferioară a gâtului) pentru inserţia vastului intern.
Extremitatea inferioară va fi prezentată la studiul genunchiului.
Articulaţia coxo-femurală (fig. 41) este o enartroză cu trei grade de libertate

şi o deosebită importanţă în statică şi locomoţie. Este construită în aşa fel, încât să
ofere, în acelaşi timp, maximum de stabilitate şi de mobilitate.
a) Suprafeţele articulare sunt: capul femurului şi cavitatea cotiloidă a

coxalului. Cavitatea cotiloidă nu poate cuprinde singură capul femurului, de aceea
este mărită de jur împrejur de un burelet fibro-cartilaginos. Acesta trece peste
scobitura pubo-ischiatică şi formează ligamentul transvers, sub care se găseşte un
orificiu plin cu ţesut celulo-grăsos şi câteva arteriole şi venule pentru ligamentul
rotund şi osul coxal.
b) Cele două suprafeţe articulare sunt menţinute în contact prin bureletul
fibro-cartilaginos şi o capsulă fibroasă. Capsula este formată din fibre: unele
superficiale, longitudinale şi altele profunde, circulare. Fibrele se grupează formând
ligamentele ce au rol de întărire a capsulei, asigurând soliditatea extremităţilor
inferioare în timpul staţiunii verticale, în timpul mersului, alergării şi săriturii.
Ligamentele sunt:
1. ligamentul ilio-femural, important în menţinerea poziţiei ortostatice, se
opune căderii corpului înapoi. În această poziţie, şoldul se extinde şi ligamentul pus
sub tensiune strangulează gâtul femural, apăsând capul femurului în cavitatea
cotiliodă.
104
2. ligamentul pubo-femural limitează abducţia şi rotaţia externă
3. ligamentul ischio-femural limitează rotaţia internă şi adducţia
4. fibrele circulare profunde ale capsulei formează un inel care înconjoară
colul, susţinându-l.
5. ligamentul rotund este intraarticular cu rol secundar în biomecanica
şoldului.
La nivelul articulaţiei coxo-femurale, un rol important în menţinerea
suprafeţelor articulare îl are presiunea atmosferică. Suprafaţa articulaţiei coxo-
femurale măsoară 16 cm2 şi reprezintă un spaţiu virtual. Asupra ei acţionează o
presiune atmosferică de 16, 537 kg. Cum greutatea unui membru inferior este de 9-
10 kg, presiunea atmosferică, singură, poate menţine capul femurului în cavitate
chiar după secţiunea tuturor părţilor moi.
c) Sinoviala tapetează faţa internă a capsulei.
Fig. nr. 41. Articulaţia coxo-femurală şi secţiune frontală

105
12.2. Muşchii care intervin în mobilizarea şoldului sunt
12.2.1. Muşchii lombo-iliaci descrişi la coloana vertebrală. Dintre aceştia
doar psoasul –iliac intervine direct asupra şoldului. El se suprapune ca direcţie,
axei biomecanice a membrului inferior. Inserţia lui pe primele vertebre lombare se
suprapune centrului de greutate, apoi se îndreaptă în afară şi în jos, trece prin faţa
capului femural, înapoi formează un unghi de aproximativ 400 şi se inseră pe micul
trohanter. Realizează, astfel, o puternică chingă anterioară, care împinge capul
femural dinainte-înapoi şi reprezintă principalul stabilizator anterior al şoldului.
Acest muşchi are acţiuni complexe:
– când se contractă în totalitate, luând punct fix pe inserţiile proximale,
flectează coapsa pe bazin şi în acelaşi timp imprimă coapsei o uşoară mişcare de
adducţie şi rotaţie externă.
– când ia punct fix pe inserţia distală, flectează coloana vertebrală şi bazinul
pe coapsă (este, deci, un flexor al coloanei)
– când se contractă de o singură parte, este tot flexor, dar, în acelaşi timp,
imprimă coloanei vertebrale şi o mişcare de înclinare laterală.
Ca flexor al coapsei pe bazin el intervine în special după ce coapsa depăşeşte
amplitudinea de flexie de 900. De aceea, valoarea lui funcţională se determină
aşezând subiectul pe un scaun şi punându-l să facă flexia coapsei pe bazin. Dacă nu
poate face flexia coapsei dincolo de 90o, muşchiul este deficitar.
Ca rotator al coapsei, acţiunea lui diferă după poziţia acesteia. Când coapsa
este flectată pe bazin, micul trohanter fiind situat posterior faţă de axa femurului,
psoasul-iliac este rotator extern. Când coapsa este extinsă pe bazin, muşchiul este
un rotator intern.
Muşchiul psoasul-iliac este unul din cei mai importanţi muşchi în statica şi
dinamica trunchiului. El împreună cu muşchii abdominali, muşchii spatelui şi
muşchii ischio-gambieri asigură echilibrul trunchiului pe coapsă. Tot el, în mers,
efectuează izotonic mişcarea de flexie a coapsei pe bazin, iniţiind deci faza de
pendulare şi gradează extensia coapsei pe bazin, spre sfârşitul fazei de pendulare.
12.2.2. Muşchii bazinului (fig. 42)

• fesierul mare – cel mai voluminos muşchi al bazinului. Se inseră proximal
pe partea posterioară a fosei iliace externe, se îndreaptă oblic în jos şi în afară şi se
inseră distal pe creasta externă a liniei aspre, imediat sub marele trohanter. Când ia
punct fix pe bazin, este rotator în afară al coapsei. Intervine în mişcarea de extensie
atunci când subiectul poartă greutăţi sau urcă pe un plan înclinat.
• fesierul mijlociu, prin baza lui, se inseră proximal pe porţiunea mijlocie a
fosei iliace mijlocii, se îndreaptă vertical în jos şi prin vârful lui se inseră distal pe
faţa externă a marelui trohanter. Când se contractă în totalitate şi ia punct fix pe
bazin, este abductor şi rotator în afară al coapsei. Când ia punct fix pe femur
înclină lateral bazinul. El apasă pe faţa laterală a marelui trohanter, înfundând
astfel capul femurului în cavitatea cotiloidă şi este principalul stabilizator lateral
al şoldului.
106
• fesierul mic, prin baza lui, se inseră proximal pe porţiunea anterioară a fosei
iliace externe, se îndreaptă aproape orizontal în afară şi prin vârful lui se inseră
distal pe marginea anterioară a marelui trohanter. Când ia punct fix pe bazin, este
rotator înăuntru şi un adductor al coapsei, când ia punct fix pe femur, este un
proiector înainte al jumătăţii bazinului de partea opusă.
• gemenul superior se inseră medial pe spina sciatică, se îndreaptă în afară,
se uneşte cu tendonul gemenului inferior şi se inseră lateral pe cavitatea de pe faţa
internă a marelui trohanter. Este un rotator în afară al coapsei.
• gemenul inferior se inseră medial pe tuberozitatea ischionului, se îndreaptă
în afară şi se uneşte cu tendonul gemenului extern. Este un rotator în afară
al coapsei.
• obturatorul intern se inseră medial pe faţa internă a membranei obturatoare
care umple gaura obturatoare a osului coxal şi pe conturul ei osos, trece prin mica
scobitură sciatică a marginii posterioare a coxalului, iese din micul bazin, se
îndreaptă în afară şi se inseră lateral pe cavitatea de pe faţa internă a marelui
trohanter. Este un rotator în afară al coapsei şi un stabilizator posterior al şoldului.
• obturatorul extern se inseră medial pe faţa externă a membranei
obturatoare şi pe conturul ei osos, trece prin spatele articulaţiei coxo-femurale şi se
inseră lateral pe cavitatea de pe faţa internă a marelui trohanter. Este rotator în
afară al coapsei şi un principal stabilizator inferior al şoldului.
• pătratul femural se inseră medial pe tuberozitatea ischiatică, se îndreaptă în
afară, trece prin spatele articulaţiei coxo-femurale şi se inseră lateral pe marginea
posterioară a marelui trohanter. Este un rotator în afară al coapsei.
• piramidalul (pisiformul) se inseră medial pe faţa anterioară a sacrului, în
jurul găurilor sacrate anterioare, se îndreaptă în afară, iese din bazin prin marea
scobitură sciatică şi se inseră lateral pe marginea superioară a marelui trohanter.
Când ia punct fix pe bazin, rotează coapsa în afară. Este sinergic cu gemenii. Este
un stabilizator posterior al şoldului.
12.2.3. Muşchii coapsei (fig. 42) se îndreaptă vertical de la bazin la coapsă,

iar unii dintre ei la extremităţile superioare ale oaselor gambei. După topografia lor
se împart în trei grupe: anteriori, mediali şi posteriori.
– muşchii anteriori ai coapsei:
• tensorul fasciei lata, muşchi superficial, se inseră proximal pe spina iliacă
antero-superioară şi pe buza externă a treimii anterioare a crestei iliace. Are un
corp aplatizat, se întinde pe treimea superioară a coapsei, se continuă cu un tendon
lat şi se inseră distal pe tuberozitatea externă a extremităţii superioare a tibiei.
Are rol deosebit în statică (în sprijinul unilateral) şi în mers. Este rotator în afară
al coapsei.
• croitorul, muşchi superficial, se întinde diagonal de sus în jos şi din afară-
înăuntru. Se inseră proximal pe spina iliacă antero-superioară şi distal pe tube-
rozitatea internă a extremităţii superioare a tibiei, prin laba de gâscă. Este flexor al
gambei pe coapsă şi flexor, adductor şi rotator în afară al coapsei pe bazin,
realizând poziţia de lucru a vechilor croitori, de unde şi numele nuşchiului.
107
• cvadricepsul, muşchi larg care ocupă toată partea anterioară a coapsei. Este
alcătuit din patru fascicule musculare: dreptul femural, vastul lateral, vastul medial
şi femuralul (cruralul). Inserţiile proximale ale acestor fascicule sunt diferite.
Dreptul anterior se inseră pe bazin prin două tendoane: unul direct pe spina iliacă
antero-inferioară şi unul pe sprânceana cotiloidă. Celelalte trei porţiuni se inseră pe
femur. Toate cele patru fascicule se unesc între ele şi formează tendonul
cvadricipital, care înglobează rotula şi de la aceasta în jos se continuă cu tendonul
rotulian, care se inseră distal pe tuberozitatea anterioară a tibiei. Este extensor al
gambei pe coapsă.
• muşchiul tensor al sinovialei genunchiului este subfemural. Se inseră pro-
ximal pe treimea inferioară a faţei anterioare a femurului şi distal pe fundul de sac
subcvadricipital al sinovialei genunchiului. El trage în sus fundul de sac pentru a nu
fi prins între femur şi rotulă în extensia genunchiului.
– muşchii mediali ai coapsei:
• dreptul intern (muşchiul gracilis) este foarte subţire, se inseră proximal pe
unghiul pubisului şi distal, prin intermediul labei de gâscă, pe partea superioară a
feţei interne a tibiei. Este flexor şi adductor al coapsei.
• pectineul se inseră proximal pe spina pubisului, se îndreaptă oblic în jos şi
în afară şi se inseră distal pe creasta mijlocie a liniei aspre. Este flexor, adductor şi
rotator în afară al coapsei.
• adductorul mare se inseră proximal pe ramura ischio-pubiană şi tube-
rozitatea ischiatică a coxalului, iar distal pe tuberculul supero-intern al condilului
intern al extremităţii inferioare a femurului.
• adductorul mijlociu se inseră proximal pe unghiul pubisului, se îndreaptă în
afară şi în jos şi se inseră distal pe zona mijlocie a liniei aspre a femurului.
• adductorul mic se inseră proximal pe unghiul pubisului şi distal pe creasta
internă, superioară a liniei aspre.
Toţi cei trei adductori au o direcţie aproximativ oblică în afară şi în jos şi sunt
paraleli ca direcţie cu psoasul-iliac. Sunt adductori şi flexori ai coapsei.
– muşchii posteriori ai coapsei alcătuiesc grupul muşchilor ischio-
gambieri. Ei sunt muşchi biarticulari şi au o deosebită importanţă în statică, mers,
alergare şi sărituri. Ei extind coapsa pe bazin şi au asupra gambei o acţiune
caracteristică: fiind flexori ai gambei pe coapsă de la 10o la 1550 şi devin extensori
ai gambei pe coapsă pe amplitudinea dintre 00-100. Aceştia sunt:
• semitendinosul se inseră proximal pe tuberozitatea ischionului, împreună cu
lunga porţiune a bicepsului femural şi distal, prin intermediul labei de gâscă, pe
partea superioară a feţei interne a tibiei.
• semimembranosul se inseră proximal pe faţa posterioară a tuberozităţii
ischiatice şi distal pe cei doi condili tibiali. Ambii muşchi sunt flexori şi rotatori
înăuntru ai gambei pe coapsă şi extensori ai coapsei pe bazin.
• bicepsul femural se inseră proximal prin două capete care se numesc: lunga
porţiune ce se inseră pe tuberozitatea ischiatică, împreună cu semitendinosul şi
scurta porţiune ce se inseră pe partea externă a liniei aspre a femurului. Cele două
porţiuni se unesc şi se inseră distal, printr-un tendon comun, pe capul peroneului.
Este flexor al gambei pe coapsă, extensor al coapsei pe bazin.
108
Fig. nr. 42. Muşchii coapsei (anterior şi posterior)

109
12.3. Biomecanica articulaţiei coxo-femurale
Articulaţia coxo-femurală este o enartroză, are trei grade de libertate şi
permite efectuarea mişcărilor de flexie / extensie, abducţie / adducţie, rotaţie şi
circumducţie, cu amplitudinile evidenţiate în tabelul următor:
Abducţia- Rotaţia Rotaţia
Flexia Extensia
adductia internă externă
Activ 90-1200 300 60-700 350 150
Pasiv 110-1500 500 70-800 400 200
Diferenţa 20-300 200 100 50 50
Mişcările de flexie şi extensie

Dacă mişcările de flexie şi extensie ar fi pure, ar trebui să se realizeze în jurul
unei axe transversale care ar trece prin vârful marelui trohanter şi prin foseta
ligamentului rotund. Cum însă flexia se însoţeşte şi de mişcarea de rotaţie înăuntru,
iar extensia se însoţeşte de o mişcare de rotaţie în afară, axa biomecanică
corespunde axei centrale a cavităţii cotiloide. Amplitudinea acestor mişcări este
legată de poziţia genunchiului.
Când genunchiul este extins, flexia şoldului este limitată la 900, prin punerea
sub tensiune a muşchilor posteriori ai coapsei.
Când genunchiul este îndoit, flexia şoldului atinge 1200.
Flexorii principali sunt: dreptul anterior, psoasul-iliac, tensorul fasciei lata,
croitorul. Flexia este limitată de muşchii posteriori ai coapsei. Muşchii flexori sunt
mai puternici decât muşchii extensori.
Extensorii principali sunt: ischio-gambierii, fasciculele posterioare ale
fesierului mijlociu şi fesierul mic. Extensia este limitată de partea anterioară a
capsulei şi de ligamentul ilio-femural. Hiperextensia este posibilă numai prin flexia
articulaţiei opuse şi accentuarea curburii lombare.
Mişcările de abducţie şi adducţie

Ele se realizează în jurul unei axe antero-posterioare care trece prin centrul
capului femural şi sunt însoţite de mişcări de rotaţie ale coapsei.
Când coapsele sunt extinse, amplitudinea maximă de abducţie este de 600,
astfel că ambele coapse formează între ele un unghi de 120o. În flexia maximă a
coapselor, abducţia atinge 700, între ambele coapse se formează un unghi de 140o.
Abducţia se realizează de către: tensorul fasciei lata, fesierul mijlociu şi croitorul.
Adducţia se realizează de către: psoasul-iliac, fesierul mic, dreptul intern,
pectineul, cei trei adductori, semitendinosul, semimembranosul.
Ambele mişcări au o amplitudine activă de 600-700 şi pasivă de 700-800. În

mişcarea de sfoară laterală, abducţia reală a coapsei pe bazin nu depăşeşte 700 de
fiecare parte, dar mişcarea devine posibilă datorită înclinării bazinului înainte şi unei
lordoze accentuate, ceea ce face ca abducţia să se transforme în mişcare de flexie.
Mişcările de rotaţie externă şi internă

Aceste mişcări se realizează în jurul unei axe verticale care trece prin capul
femurului. Amplitudinea rotaţiei externe active este de 150 şi pasive 200, iar a
rotaţiei interne active este de 350 şi pasive de 400.
110
Muşchii rotatori externi sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele posterioare),
fesierul mare, cei doi gemeni ai coapsei (superior şi inferior), piramidalul, cei doi
obturatori, pătratul femural, pectineul, dreptul intern şi croitorul.
Muşchii rotatori interni sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele anterioare),
fesierul mic, semitendinosul şi semimembranosul.
Mişcarea de circumducţie
Această mişcare rezultă din trecerea coapsei prin toate poziţiile descrise
anterior. În realizarea ei intervin toate grupele musculare ale şoldului.
– capul femural se învârte în cavitatea cotiloidă
– diafiza femurului descrie un con.
– epifiza distală a femurului descrie un cerc.
Întrebări:
1. Care este importanţa articulaţiei coxo-femurale ?
2. Descrieţi structura funcţională a articulaţiei.
3. Care sunt ligamentele de la acest nivel ?
4. Care sunt muşchii implicaţi în mobilizarea şoldului ?
5. Psoasul-iliac şi importanţa lui.
6. Care sunt muşchii bazinului, dar ai coapsei ?
7. Precizaţi biomecanica articulaţiei coxo-femurale.
13. GENUNCHIUL
G e n u n c h i u l este segmentul mobil al aparatului locomotor care leagă

coapsa de gambă. Scheletul genunchiului este format din extremitatea inferioară a
femurului, extremităţile superioare ale celor două oase ale gambei: tibia şi peroneul
şi osul propriu al regiunii, rotula.
a) Extremitatea inferioară a femurului prelungeşte corpul la partea lui
distală, mărindu-şi progresiv dimensiunile atât în sens transversal, cât şi în sens
antero-posterior. Anterior, ea prezintă o trohlee (mosor), posterior, şanţul trohleei
se continuă cu o scobitură intercondiliană care împarte extremitatea inferioară a
femurului într-un condil extern şi un condil intern, ultimul terminându-se mai jos
decât primul.
Pe feţele interne ale celor doi condili se inseră extremităţile proximale ale
ligamentelor încrucişate. Faţa laterală a condilului intern are o tuberozitate pe care
se inseră ligamentul lateral intern al articulaţiei genunchiului. Tot pe această faţă se
mai află şi tuberculul pe care se inseră marele adductor şi o mică fosetă pe care se
inseră gemenul intern al tricepsului sural.
Faţa laterală a condilului extern prezintă şi ea o tuberozitate, pe care se inseră
ligamentul lateral extern al articulaţiei genunchiului. Înapoia acestei tuberozităţi se
inseră gemenul extern al tricepsului sural şi popliteul.
b) extremităţile superioare ale tibiei şi peroneului vor fi studiate la gambă.
c) rotula (patela), un os scurt, situat la faţa anterioară a genunchiului. Văzută
din faţă ea, are o formă aproximativ triunghiulară, cu baza aşezată proximal, iar
vârful, distal. Faţa anterioară este convexă şi vine în contact cu fascia genunchiului
şi cu tegumentele. Faţa posterioară este concavă şi articulară. Pe baza şi marginile
ei se inseră tendonul cvadricipital, iar la vârf, tendonul rotulian. Rotula este astfel
înglobată în largul tendon distal al cvadricepsului.
111
La nivelul genunchiului se găsesc trei articulaţii: femuro-tibială (articulaţia
propriu-zisă a genunchiului), femuro-rotuliană (care participă la alcătuirea articulaţiei
genunchiului) şi articulaţia tibio-peronieră superioară care va fi descrisă la gambă.
13.1. Articulaţia femuro-tibială

13.1.1. Structura funcţională a articulaţiei femuro-tibiale
Această articulaţie este cea mai voluminoasă articulaţie a corpului şi cea mai
puternică. Structural, ea este o trohleartroză imperfectă şi de aceea are în constituţia
ei două meniscuri (fig. 43 şi 44).
a) Extremitatea inferioară a femurului are cei doi condili, separaţi de
scobitura intercondiliană şi de trohlee şi acoperiţi la suprafaţă de un cartilaj hialin.
b) Extremitatea superioară a tibiei prezintă două cavităţi glenoide acoperite
de cartilaj hialin, separate între ele de doi tuberculi (intern şi extern) ai masivului
osos ce aparţin spinei tibiale. Pe spina tibială se inseră capetele distale ale
ligamentelor încrucişate.
c) Faţa posterioară a rotulei este divizată în două faţete laterale de către o
creastă teşită şi este acoperită de cartilaj hialin.
d) Deoarece între suprafeţele osoase articulare ale femurului şi tibiei nu există
congruenţă perfectă, intre ele s-a dezvoltat, pe fiecare cavitate glenoidă câte un
menisc. Meniscul extern are o formă circulară, iar cel intern forma literei C.
Meniscul intern, prin cornul său anterior, se fixează la marginea anterioară a
platoului tibial, imediat înaintea ligamentului încrucişat anterior, iar prin cornul său
posterior, pe suprafaţa retrospinală, imediat înapoia inserţiei ligamentului încrucişat
posterior.
Meniscul extern, prin cornul său anterior, se fixează pe suprafaţa prespinală,
imediat înaintea spinei şi pe faţa externă a ligamentului încrucişat anterior, iar prin
cornul său posterior se fixează pe tuberculul intern al spinei tibiale. Cele două
meniscuri sunt reunite la partea lor anterioară de o formaţiune delicată numită
ligamentul transvers (jugal) care este înconjurat de pachetul celular grăsos anterior
al genunchiului.
Aceste meniscuri, nefiind strict cartilaginoase, au o elasticitate şi o
deformabilitate mai mare decât a cartilajului obişnuit. Partea internă a meniscului
nu conţine vase, dar în partea capsulară acestea sunt abundente.
e) Segmentele osoase din articulaţie sunt menţinute între ele de o capsulă
articulară întărită de şase ligamente.
Capsula articulară este un manşon fibros, care se fixează de jur împrejur,
foarte apropiat de limita cartilajelor articulare, lateral pe meniscuri şi înainte pe
ligamentul jugal, ajungând la tibie. Este foarte rezistentă, poate suporta tracţiuni
mai mari de 300 kg.
Cele şase ligamente sunt:
1. ligamentul anterior (rotulian) – reprezintă tendonul terminal al
cvadricepsului, se întinde de la rotulă la tuberozitatea anterioară a tibiei, este lăţit
transversal, gros şi foarte rezistent.
2. ligamentul posterior (Winslov) – se confundă cu inserţiile muşchilor
gemeni (ai tricepsului sural). Partea mijlocie este în scobitura intercondiliană şi se
confundă cu inserţiile ligamentelor încrucişate.
112
3. ligamentul lateral intern – se inseră sus pe tuberozitatea condilului
femural intern, iar jos, pe partea cea mai de sus a feţei interne a tibiei.
4. ligamentul lateral extern – se inseră sus pe tuberozitatea condilului
femural extern, iar jos, pe partea antero-externă a capului peroneului.
Ligamentele încrucişate se găsesc în scobitura intercondiliană.
5. ligamentul încrucişat anterior se inseră sus, pe porţiunea posterioară a
condilului extern şi se îndreaptă în jos, înainte şi înăuntru pentru a se insera pe
partea antero-internă a spinei tibiale şi pe suprafaţa rugoasă prespinală, între
inserţiile cornurilor anterioare ale meniscurilor.
6. ligamentul încrucişat posterior se inseră pe porţiunea posterioară a
condilului intern şi se îndreaptă în jos, înainte şi înăuntru pentru a se insera înapoia
spinei tibiale.
f) sinoviala genunchiului tapetează faţa interioară a capsulei; se adaptează la
toate fundurile de sac capsulare şi se întrerupe la nivelul inserţiei meniscurilor,
împărţindu-se în două porţiuni: una suprameniscală, care reprezintă aproape
întreaga sinovială şi alta submeniscală, mult mai redusă ca dimensiuni. Sinoviala
genunchiului comunică în aproape 10 % din cazuri cu sinoviala articulaţiei tibio-
peroniere superioare.
Fig. nr. 43 Articulaţia genunchiului (anterior şi posterior)

113
Fig. nr. 44. Articulaţia genunchiului (suprafeţe articulare şi secţiune sagitală)
13.1.2. Biomecanica articulaţiei femuro-tibiale

Articulaţia femuro-tibială are un singur grad de libertate şi în consecinţă
prezintă două mişcări principale: flexia şi extensia gambei pe coapsă, mişcări la
care se adaugă şi altele secundare ca: rotaţie internă şi rotaţie externă. Articulaţia
mai prezintă şi mişcări de înclinare laterală foarte reduse ca amplitudine.
Amplitudinea medie a mişcărilor active de flexie şi extensie este 1350, iar a celor
pasive de 1500. Mişcările se execută în plan sagital, în jurul unei axe transversale
care trece prin cei doi condili femurali.
Articulaţia femuro-tibială acţionează după principiul unei pârghii de gradul
III, prin deplasarea femurului pe tibia fixată (ca în sprijinul pe sol), prin deplasarea
tibiei pe femurul fixat (ca în poziţia şezând) sau prin deplasarea simultană a celor
două oase (ca în mers, când gamba este pendulată).
Mişcarea de flexie este aceea prin care faţa posterioară a gambei se apropie
de faţa posterioară a coapsei. Se execută în jurul mai multor axe. Începutul mişcării
de flexie se face mai mult prin rostogolire, iar sfârşitul mai mult prin rotaţie pe loc
în jurul unei axe fixe. Când flexia ajunge la 700, se asociază şi o mişcare de rotaţie
internă, care poate ajunge până la 200 amplitudine.
114
Muşchii motori pentru flexie sunt: bicepsul femural şi semimembranosul, ca
muşchi principali, iar în mod accesoriu intervin şi semitendinosul, gemenii,
popliteul, plantarul subţire, dreptul intern şi croitorul. Limitarea mişcării de flexie
este realizată de întâlnirea feţei posterioare a gambei cu faţa posterioară a coapsei.
Mişcarea de extensie este aceea prin care faţa posterioară a gambei se

depărtează de faţa posterioară a coapsei. La începutul mişcării are loc rotarea
extremităţii femurului, apoi rostogolirea lui pe platoul tibial, până când axa lungă a
gambei ajunge să continue axa lungă a coapsei (văzute din profil). Mişcării de
extensie i se asociază şi o mişcare de rotaţie în afară a gambei pe coapsă.
Muşchii motori ai extensiei sunt, în primul rând, cvadricepsul şi tensorul fasciei
lata. Ei realizează, împreună cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene şi
tendonul rotulian, un aparat complex de extensie a genunchiului. Extensorii
acţionează cu toată forţa lor atunci când se face extensia forţată a genunchiului flectat
sau când se execută o mişcare forţată de blocare a genunchiului în uşoară flexie, ca în
activitatea fizică. Astfel, în aceste situaţii se poate rupe aparatul extensor al
genunchiului la diferite nivele, ajungându-se la ruptură de tendon cvadricipital (mai
ales la fotbalişti şi rugbişti), la o fractură de rotulă, la o ruptură de ligament rotulian
(la alpinişti) sau la o smulgere de apofiză tibială anterioară.
Mişcarea de extensie este limitată de ligamentul posterior al articulaţiei, de
ligamentul încrucişat anterior, iar în mod accesoriu de ligamentul încrucişat
posterior, de muşchii ischio-gambieri şi de ligamentele anterioare care se extind în
momentul extensiei.
Mişcările de rotaţie înăuntru şi în afară

Aceste mişcări se asociază mişcărilor de flexie şi extensie. Mai intervin şi
ligamentele încrucişate, care rotează gamba în afară în poziţia finală de flexie şi
înăuntru în poziţia finală de extensie. Amplitudinea mişcării de rotaţie activă este
de 150 – 200, iar de rotaţie pasivă de 350 – 400 .
Rotaţia în afară se face de bicepsul femural, iar rotaţia înăuntru se face de:
semimembranos, semitendinos, popliteu, drept intern şi croitor.
În rotaţia externă ligamentele laterale se extind, iar ligamentele încrucişate se
relaxează, în timp ce în rotaţia internă se întind ligamentele încrucişate şi se destind
ligamentele laterale.
Mişcările de lateralitate sunt limitate de ligamentele laterale în special în

mers, când sunt puse sub tensiune maximă o dată cu extensia genunchiului. În
flexia completă, ligamentul lateral extern se relaxează, dar cel intern se menţine
uşor destins. În semiflexie, însă, se obţine o relaxare maximă a ligamentelor.
Ligamentele încrucişate limitează deplasarea înainte şi înapoi a platoului
tibial pe condilii femurali, când genunchiul este extins.
Ligamentul încrucişat anterior limitează deplasarea înainte, iar cel posterior –
deplasarea înapoi.
Ligamentul încrucişat anterior se întinde în extensie, se relaxează în flexia
uşoară şi se întinde din nou în hiperextensie. El se poate rupe în extensia
genunchiului, în flexia de 900 a genunchiului, sau prin trecerea forţată de la flexie
la extensie cu genunchiul rotat extern.
115
Ligamentul încrucişat posterior se întinde în flexie completă, se relaxează în
semiflexie şi se întinde din nou uşor în extensie. El se rupe foarte rar, când lovitura
pe gambă surprinde genunchiul în flexie.
13.1.3. Meniscurile: biomecanica şi rolul lor

Deşi solitare pe tibie, meniscurile se deplasează în flexie, dinainte înapoi pe
platoul tibial, dar se apropie uşor şi între ele, prin extremităţile posterioare. În
extensie, meniscurile se deplasează în sens invers, adică dinapoi înainte, ating
marginile anterioare ale platoului tibial şi se depărtează uşor unul de altul. Tot ele
se mai deplasează şi o dată cu platoul tibial faţă de condilii femurali, ele situându-
se mereu pe acea parte a platoului care suportă presiunea condililor. Astfel, în
extensie, condilii alunecă înainte, împingând meniscurile înaintea lor, iar în flexie,
condilii alunecă înapoi, împingând meniscurile înapoia lor.
În rotaţia gambei în afară, partea anterioară a meniscului intern urmează
capsula la care aderă şi se deplasează dinapoi înainte şi dinăuntru în afară, în timp
ce partea sa posterioară este împinsă înapoi de condilul femural, ceea ce are drept
rezultat o puternică distensie a meniscului. Meniscul extern poate suferi o deplasare
asemănătoare, dar de sens invers, în timpul mişcării de rotaţie externă. El este mai
rezistent şi mai mobil.
Rolul meniscurilor
1. Completează spaţiul liber dintre suprafaţa curbă a femurului şi suprafaţa
plană a tibiei şi împiedică astfel protruzia sinovialei şi capsulei în cavitatea
articulară, în cursul mişcărilor.
2. Centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor.
3. Participă la lubrefierea suprafeţelor articulare, asigurând repartizarea
uniformă a sinovialei pe suprafaţa cartilajelor.
4. Joacă rolul unui amortizor de şoc între extremităţile osoase, mai ales în
mişcările de hiperextensie şi hiperflexie.
5. Reduc în mod important frecarea dintre extremităţile osoase.
Majoritatea rupturilor de menisc se produc în mişcări rapide şi puternice sau
în mişcări care îşi modifică direcţia în timpul efectuării lor, când meniscurile sunt
supuse unor presiuni foarte mari.
13.2. Articulaţia femuro-rotuliană

13.2.1. Structura funcţională a articulaţiei
Această articulaţie este o trohleartroză fiind alcătuită din trohleea extremităţii
inferioare a femurului şi faţa posterioară articulară a rotulei. Aparatul capsulo-
ligamentar se confundă cu cel al feţei anterioare a articulaţiei femuro-tibiale.
Muşchii implicaţi în mişcările genunchiului sunt: a) muşchii coapsei
(anteriori: cvadricepsul, tensorul fasciei lata, dreptul intern, croitorul şi posteriori:
ischio-gambierii), muşchi biarticulari, care au fost descrişi la muşchii şoldului şi b)
muşchii gambei, dintre care ca muşchi accesori în mişcările genunchiului intervin
cei doi gemeni ai tricepsului sural, popliteul şi plantarul subţire, care vor fi descrişi
la muşchii gambei.
116
13.2.2. Biomecanica articulaţiei femuro-rotuliene
Rotula este menţinută pe locul ei, de un sistem complicat de frâuri, de origine
musculară, ligamentară şi tendinoasă.
În sens vertical, este fixată de tendonul rotulian şi de tendonul cvadricipital
care numai el este motor şi solicită rotula, trăgând-o în afară şi aplicând-o puternic în
şanţul trohlean. Aceste tendoane fac între ele un unghi deschis în afară (unghiul Q).
Închiderea lui favorizează apariţia luxaţiei rotulei.
În sens transversal, rotula este menţinută de cele două aripioare rotuliene. Ari-
pioara internă se întinde de la marginea internă a rotulei, la faţa internă a condilului
intern, este întărită de inserţia vastului intern şi de ligamentul menisco-rotulian intern
şi este deosebit de solicitată.
Aripioara externă se întinde de la marginea externă a rotulei, la faţa externă a
condilului extern, este întărită de vastul extern, fascia lata şi ligamentul menisco-
rotulian extern şi este mai slab dezvoltată.
În afara acestor formaţiuni, o serie de elemente fibroase se încrucişează peste
rotulă, formând o veritabilă reţea. Este vorba de expansiunile directe şi încrucişate
ale vaştilor, expansiunile croitorului, fasciei lata, aponevrozei gambiere şi ale
dreptului anterior.
13.2.3. Rolul rotulei

– în extensie, menţine tendonul la distanţă de trohleea femurală
– măreşte braţul de pârghie al cvadricepsului, deplasând tendonul cvadricipital
faţă de axa de rotaţie a genunchiului, uşurând activitatea acestui muşchi.
– în flexie, fiind trasă de tendonul rotulian, rotula ia contact progresiv cu
suprafaţa articulară a trohleei şi se înscrie în şanţul trohlean; pornind de sus şi uşor
din afară ea coboară spre linia mediană, trece peste linia verticală a trohleei, apoi, o
dată cu intrarea în şanţul dintre cei doi condili, se îndreaptă din nou în afară, pentru
ca la sfârşitul mişcării de flexie să acopere exclusiv condilul extern.
13.2.4. Statica genunchiului

La omul normal, când sprijinul se repartizează în mod egal pe ambele
membre inferioare, greutatea corpului se transmite prin capetele femurale la
genunchi şi de aici la plante, linia de forţă trecând prin mijlocul capului femural,
prin mijlocul genunchiului şi prin mijlocul articulaţiei gleznei.
Axa biomecanică a femurului care trece prin centrul capului femural şi prin
scobitura intercondiliană, face cu axa anatomică a corpului femural un unghi de 100
deschis în sus.
Faţă de axa anatomică a tibiei, axa anatomică a femurului se găseşte uşor
înclinată în afară, formând astfel un unghi deschis în afară de 1700 – 1770 (genu
valgum fiziologic).
Întrebări
1. Care este structura funcţională a articulaţiei femuro-tibiale ?
2. Care sunt ligamentele acestei articulaţii ?
3. Biomecanica articulaţiei.
4. Rolul meniscurilor.
5. Rolul rotulei.
117
14. GAMBA
G a m b a este segmentul care leagă coapsa de picior. După coapsă, ea

reprezintă a doua pârghie importantă a membrului inferior. În alcătuirea articulaţiilor
gambei intră două oase lungi: tibia şi peroneul.
T i b i a este un os voluminos, situat la partea antero-internă a gambei.

a) Extremitatea superioară are aproape o formă patrulateră, alungită transversal
şi foarte voluminoasă. Prin faţa ei superioară participă la alcătuirea articulaţiei
femuro-tibiale, care a fost descrisă anterior. Sub faţa ei superioară se găsesc două
mari tuberozităţi solitare între ele, tuberozitatea internă şi tuberozitatea externă.
Pe tuberozitatea internă se inseră semimembranosul şi capătul distal al
ligamentului lateral intern al articulaţiei femuro-tibiale.
Pe tuberozitatea externă, la partea ei postero-externă, se găseşte faţeta arti-
culară pentru articulaţia cu capul peroneului.
Pe partea anterioară are o altă tuberozitate pe care se inseră tendonul rotulian.
Între tuberozitatea anterioară şi faţeta articulară pentru peroneu este a patra
proeminenţă osoasă mult mai mică, numită tuberculul lui Gerdy, pe care se inseră
gambierul anterior şi tensorul fasciei lata.
b) Corpul tibiei prezintă trei feţe (externă, internă şi posterioară) şi trei margini
(anterioară, internă şi posterioară).
Pe faţa internă se inseră proximal laba de gâscă, rezultată din unirea
aponevrozelor terminale ale croitorului, semitendinosului şi dreptului intern.
Pe faţa externă, în cele două treimi superioare, se inseră gambierul anterior,
iar pe treimea inferioară alunecă tendoanele extensorilor degetelor.
Faţa posterioară prezintă la unirea treimii superioare cu cele două treimi
inferioare, o creastă rugoasă, îndreptată oblic în jos şi înăuntru, linia oblică a tibiei.
Pe buza superioară a liniei oblice se inseră popliteul, pe interstiţiu se inseră
solearul, iar pe buza inferioară, gambierul posterior şi flexorul comun al degetelor.
Marginea anterioară (creasta tibială) se întinde de la tuberozitatea anterioară
a extremităţii superioare până la marginea anterioară a maleolei interne.
Marginea internă dă inserţie aponevrozei gambiere şi câtorva fascicule ale
flexorului comun al degetelor.
Marginea externă pleacă proximal de sub faţeta articulară pentru capul
peroneului, dă inserţie membranei interosoase tibio-peroniere şi se termină distal
deasupra faţetei articulare a extremităţii inferioare a tibiei.
c) Extremitatea inferioară se continuă cu maleola tibială. Faţa ei inferioară şi
cea externă a maleolei tibiale se articulează cu astragalul.
P e r o n e u l (fibula) este un os lung, subţire, situat postero-extern faţă de

tibie. Extremitatea lui proximală se găseşte sub extremitatea proximală a tibiei, iar
extremitatea lui distală coboară mai jos decât extremitatea distală a tibiei. El joacă un
rol important în statica şi biomecanica gambei. Întăreşte stabilitatea întregului sistem.
a) Extremitatea superioară are la partea internă o suprafaţă articulară plană
pentru articulaţia cu tuberozitatea externă a tibiei, iar postero-extern o apofiză
stiloidă pe care se inseră tendonul bicepsului femural şi ligamentul lateral extern al
articulaţiei femuro-tibiale.
118
b) Corpul peroneului este tot prismatic triunghiular şi are trei feţe (internă,
externă şi posterioară) şi trei margini (anterioară, internă şi externă).
Faţa internă are o creastă interosoasă pe care se inseră membrana interosoasă
tibio-peronieră. Înaintea acesteia se inseră extensorul comun al degetelor, peronierul
anterior şi extensorul propriu al halucelui. Înapoia ei se inseră gambierul posterior.
Faţa externă dă inserţie în cele două treimi superioare peronierilor, iar în
treimea inferioară are şanţul peronierilor în care alunecă tendoanele muşchilor
peronieri.
Faţa posterioară dă inserţie proximal solearului, iar în porţiunea mijlocie-
flexorului propriu al halucelui.
c) Extremitatea inferioară se continuă în jos cu maleola peronieră. Faţa
internă este articulară şi intră în contact cu tibia şi cu faţa externă a astragalului. Pe
vârful ei se inseră ligamentul peroneo-calcanean.
14.1. Structura funcţională a articulaţiilor gambei

Cele două oase ale gambei se articulează între ele atât prin extremităţile lor
superioare, cât şi prin cele distale, formând două articulaţii tibio-peroniere (supe-
rioară şi inferioară).
Articulaţia tibio-peronieră superioară este o artrodie.

a) Suprafeţele articulare sunt plane şi acoperite de cartilaj
b) Capsula fibroasă este întărită de două cartilaje (anterior şi posterior) şi
menţine în contact cele două suprafeţe articulare.
c) Sinoviala tapetează faţa interioară a capsulei şi în 10 % din cazuri
comunică cu sinoviala articulaţiei femuro-tibiale.
Articulaţia tibio-peronieră inferioară este tot o artrodie.

a) Suprafeţe articulare sunt plane şi acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin.
b) Capsula fibroasă este întărită de trei ligamente, anterior, posterior şi unul
intraarticular, interosos, care se continuă proximal cu membrana interosoasă
tibio-peronieră.
c) Această articulaţie nu prezintă nici cartilaj, nici sinovială. Este o articulaţie
strict ligamentară.
Membrana interosoasă tibio-peronieră împreună cu cele două oase împarte

gamba într-o lojă anterioară şi una posterioară. Pe faţa ei anterioară se inseră
gambierul anterior, extensorul comun al degetelor şi extensorul propriu al halucelui.
Pe faţa ei posterioară se inseră gambierul posterior şi flexorul peronier al degetelor.
14.2. Muşchii implicaţi în mişcările gambei

Gamba prezintă 12 muşchi dispuşi în trei loje: anterioară, externă şi posterioară.
Ei sunt (fig. 47):
14.2.1. Muşchii lojei anterioare

a) gambierul anterior se inseră proximal pe tuberozitatea externă a tibiei, pe
tuberculul lui Gerdy, pe cele două treimi superioare ale feţei externe a tibiei şi pe
119
partea supero-internă a feţei anterioare a membranei interosoase. Corpul muscular
se continuă ca un tendon puternic, care trece prin faţa gleznei, pe sub ligamentul
inelar anterior al tarsului şi se inseră distal pe faţa internă a primului cuneiform şi a
bazei primului metatarsian. Când ia punct fix pe tibie, flectează, adduce şi rotează
înăuntru piciorul.
b) extensorul comun al degetelor este un muşchi aplatizat. Se inseră
proximal pe tuberozitatea externă a tibiei, pe cele două treimi superioare ale feţei
interne a peroneului şi pe partea externă a membranei interosoase. Tendonul lui
trece pe sub ligamentul inelar al tarsului şi se împarte în patru tendoane secundare,
care se îndreaptă către ultimele patru degete. Când ia punct fix pe gambă,
extensorul comun al degetelor este un extensor al ultimelor 4 degete pe picior şi
flexor, abductor şi rotator extern al piciorului pe gambă.
c) extensorul propriu al halucelui se află între primii doi muşchi şi se inseră
proximal pe treimea mijlocie a feţei interne a peroneului şi pe partea corespun-
zătoare a membranei interosoase. Tendonul distal trece şi el pe sub ligamentul
inelar anterior al tarsului şi se îndreaptă spre haluce, pe a cărui falangă se inseră
distal. Când ia punct fix pe gambă, extensorul propriu al halucelui este extensor al
halucelui pe picior şi flexor, adductor şi rotator intern al piciorului pe gambă. Este
sinergic cu gambierul anterior.
d) peronierul anterior este cel mai extern muşchi al lojei anterioare, se inseră
proximal pe jumătatea inferioară a feţei anterioare a peroneului, tendonul lui trece
pe sub ligamentul inelar anterior al tarsului şi se termină distal pe baza celui de-al
cincilea metatarsian. Când ia punct fix pe gambă, peronierul anterior este flexor,
abductor în afară al piciorului pe gambă. Este sinergic cu extensorul comun al
degetelor, al cărui fascicol extern poate fi considerat.
14.2.2. Muşchii lojei externe

• lungul peronier lateral este muşchiul cel mai superficial. Se inseră
proximal pe faţa externă şi pe marginea anterioară şi externă a peroneului. Se
continuă cu un tendon lung şi puternic, care coboară înapoia maleolei externe, o
înconjoară, se îndreaptă spre mijlocul marginii externe a piciorului, trece pe faţa
inferioară a scheletului piciorului pe care o străbate oblic înainte şi înăuntru şi se
termină pe tuberculul extern al bazei primului metatarsian. Când ia punct fix pe
peroneu, muşchiul este extensor, abductor şi rotator în afară al piciorului pe gambă.
Participă la susţinerea bolţii plantare.
• scurtul peronier lateral este situat sub lungul peronier lateral. Se inseră
proximal pe cele două treimi inferioare ale feţei externe şi pe marginea anterioară
şi marginea externă a peroneului. Tendonul lui coboară tot prin spatele maleolei
externe, dublând tendonul lungului peronier, pe care-l însoţeşte până la marginea
externă a piciorului, unde se termină însă pe baza celui de-al cincilea metatarsian.
14.2.3. Muşchii lojei posterioare

• tricepsul sural cel mai voluminos muşchi al gambei, este alcătuit din: cei
doi gemeni (intern şi extern) şi solearul
– gemenul extern (gastrocnemianul extern) se inseră proximal pe faţa
postero-externă a condilului femural extern.
120
– gemenul intern (gastrocnemianul intern) se inseră proximal pe faţa
postero-internă a condilului femural intern
– solearul este un muşchi lat şi gros, situat înaintea celor doi gemeni.
Se inseră proximal atât pe tibie, cât şi pe peroneu.
Toate cele trei fascicule musculare converg către un tendon care le continuă
direcţia, tendonul lui Achile. Acesta trece prin spatele articulaţiei tibio-astragaliene şi
se inseră pe jumătatea inferioară a feţei posterioare a calcaneului. Prin intermediul
tendonului lui Achile, tricepsul sural are o mare importanţă în acţiunile motorii ale
gambei şi gleznei. Când ia punct fix pe inserţiile superioare, tricepsul sural este
flexor plantar al piciorului pe gambă şi în mod accesoriu (prin cei doi gemeni), este
flexor al gambei pe coapsă. Când ia punct fix pe calcaneu, în poziţie ortostatică, în
mod accesoriu, ajută la menţinerea poziţiei de extensie a genunchiului.
• plantarul subţire este un muşchi filiform, aşezat la partea internă a
tendonului lui Achile pe care-l dublează. Se inseră proximal pe condilul extern al
femurului, se îndreată oblic în jos şi înăuntru şi coborând pe lângă marginea internă
a tendonului lui Achile, se inseră distal fie pe acest tendon, fie pe faţa posterioară a
calcaneului. Acest muşchi este flexor plantar al piciorului pe gambă, fiind sinergic
cu tricepsul sural.
• popliteul este scurt, plat, are o formă triunghiulară, fiind situat pe faţa
posterioară a articulaţiei femuro-tibiale, înaintea gemenilor şi a plantarului subţire.
Se inseră proximal pe condilul femural extern, se îndreaptă oblic în jos şi înăuntru
şi se inseră pe faţa posterioară a tibiei, deasupra liniei oblice a tibiei şi pe buza
superioară a acesteia. Este flexor şi rotator înăuntru al gambei pe coapsă.
• flexorul comun al degetelor se inseră proximal pe buza inferioară a liniei
oblice a tibiei şi pe treimea mijlocie a feţei posterioare a tibiei, apoi coboară şi se
continuă cu un tendon care înconjoară maleola internă, după care îşi schimbă
direcţia îndreptându-se înainte în regiunea plantară, unde se împarte în patru
tendoane terminale, inserându-se pe bazele ultimelor falange. Când ia punct fix pe
tibie, este flexor al ultimelor 4 degete pe picior şi extensor al piciorului pe gambă.
Când ia punct fix pe degete, în poziţie ortostatică, susţine gamba să nu se flecteze
pe picior. Este deci şi un sinergist al tricepsului sural.
• flexorul lung al halucelui se inseră proximal pe cele două treimi inferioare
ale feţei posterioare a peroneului şi pe membrana interosoasă tibio-peronieră şi se
continuă cu un lung tendon care alunecă pe faţa posterioară a extremităţii inferioare
a tibiei, pe faţa posterioară a astragalului, pe faţa internă a calcaneului şi ajunge în
regiunea plantară. Aici se îndreaptă oblic înainte şi înăuntru, încrucişează tendonul
flexorului comun, cu care se uneşte şi ajunge să se insere distal pe baza celei de a
doua falange a halucelui. Când ia punct fix pe peroneu, este flexor al halucelui şi al
celorlalte degete, precum şi un extensor al piciorului pe gambă. Când ia punct fix
pe inserţiile distale, în ortostatism, susţine gamba să nu se flecteze pe picior. Este
sinergic cu tricepsul sural şi cu flexorul propriu.
• gambierul posterior este situat profund între cei doi flexori, imediat înapoia
membranei interosoase. Se inseră proximal pe buza inferioară a liniei oblice a
tibiei, pe faţa posterioară a tibiei, pe cele două treimi superioare ale membranei
interosoase şi pe faţa internă a peroneului, înapoia crestei interosoase. Tendonul lui
se îndreaptă înăuntru, încrucişează tendonul flexorului comun, trece pe marginea
121
internă a acestuia, alunecă înapoia maleolei interne, pe care o înconjoară şi se
inseră distal pe tuberculul scafoidului. Când ia punct fix pe gambă este extensor,
adductor şi rotator înăuntru al piciorului pe gambă. Când ia punct fix pe scafoid, în
ortostatism, susţine gamba să nu se flecteze pe picior. Este sinergic cu tricepsul
sural, cu flexorul comun şi cu flexorul lung al halucelui.
14.3. Biomecanica articulaţiilor gambei

Biomecanica articulaţiei tibio-peroniere superioare
Articulaţia, fiind o artrodie, nu permite decât mişcări de alunecare de mică
amplitudine a celor două suprafeţe articulare una faţă de cealaltă. Aceste mişcări
sunt indispensabile dinamicii articulaţiei tibio-peroniere inferioare şi gleznei de
care sunt funcţional strâns legate.
Biomecanica articulaţiei tibio-peroniere inferioare

Articulaţia intervine în mişcările de flexie şi extensie ale piciorului pe gambă,
mosorul astragalului rulează înainte şi înapoi pe faţa articulară a pensei tibio-
peroniere. Este o articulaţie ligamentară, fără cartilaj articular şi fără sinovială.
Rolul ligamentelor este acela de a menţine în contact cele două extremităţi ale
oaselor gambei în mişcările piciorului şi în statică.
14.4. Statica şi biomecanica gambei

În ortostatism, gamba, a cărei axă longitudinală prelungeşte axa biomecanică
a coapsei, transmite greutatea corpului la picior.
Când membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic închis, cu piciorul
fixat pe sol, segmentul gambei se comportă ca o pârghie de gradul I, cu punctul de
sprijin la mijloc.
Când membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic deschis (piciorul nu
este fixat pe sol), gamba se comportă ca o pârghie de gradul III, cu punctul de
aplicare al forţei la mijloc, deci este o pârghie de viteză.
Întrebări:
1. Prezentaţi structura funcţională a gambei.
2. Care este structura funcţională a celor două articulaţii ?
3. Prezentaţi muşchii implicaţi în mişcările gambei.
4. Ce mişcări se produc în cele două articulaţii ?
15. ARTICULAŢIILE GLEZNEI ŞI ALE PICIORULUI
15.1. Structura funcţională a acestor două segmente

Aceste două elemente alcătuiesc un tot funcţional, situaţie asemănătoare cu
cea întâlnită la gâtul mâinii şi mână.
Piciorul reprezintă, după coapsă şi gambă, a treia pârghie principală a
membrului inferior. El este elementul de legătură dintre corp şi sol, cu o structură
adecvată acestor funcţii.
122
Piciorul, în structura sa complexă, este format din 26 de oase scurte, legate
între ele prin ligamente relativ scurte, dar foarte puternice, cu 32 de articulaţii, cu
inserţii a 11 muşchi ai gambei şi a 20 proprii piciorului. Scheletul piciorului este
format din 7 oase tarsiene, 5 metatarsiene şi 14 falange.
Oasele tarsiene (fig. 45) sunt:

astragalul situat între pensa bimaleolară şi calcaneu
calcaneul situat sub astragal, cel mai voluminos os al tarsului, pe faţa lui
posterioară se inseră tendonul lui Achile
cuboidul situat înaintea calcaneului, între acesta şi bazele ultimelor două
metatarsiene.
scafoidul situat medial faţă de cuboid. Se articulează posterior cu capul
astragalului şi anterior cu feţele posterioare ale celor trei cuneiforme
cuneiformele, în număr de trei, au forma unor colţuri, introduse între
scafoid, cuboid şi bazele ultimelor patru metatarsiene.
Oasele metatarsiene sunt oase lungi care prezintă o extremitate proximală

(bază), un corp şi o extremitate distală (cap).
Falangele reprezintă scheletul degetelor piciorului, au şi ele o extremitate

proximală (bază), un corp şi o extremitate distală (cap). Fiecare deget are trei
falange cu excepţia halucelui care are numai două.
Fig. nr. 45. Oasele piciorului

123
Articulaţiile gleznei şi piciorului
Aceste articulaţii sunt numeroase, (fig. 46) se pot grupa astfel:
Articulaţia gleznei este o articulaţie trohleană.

a) suprafeţele articulare sunt: pensa tibio-peronieră şi faţa superioară şi feţele
articulare ale astragalului (faţa inferioară a extremităţii inferioare a tibiei şi faţa
externă a maleolei tibiale; suprafaţa externă a maleolei tibiale = interne = este plană
şi intră în contact cu faţa internă a astragalului).
b) capsula este fibroasă şi întărită lateral de un ligament intern şi unul extern.
c) sinoviala căptuşeşte interiorul capsulei şi formează funduri de sac.
Articulaţia astragalo-calcaneană este articulaţia dintre faţa inferioară a

astragalului şi faţa superioară a calcaneului. Suprafeţele sunt menţinute în contact
de trei ligamente (interosos, extern şi posterior).
Articulaţia medio-tarsiană uneşte cele două oase ale tarsului posterior

(astragalul şi calcaneul) cu primele oase ale tarsului anterior (scafoidul şi cuboidul).
Articulaţiile intertarsiene ale celor 5 oase ale tarsului anterior sunt

între: scafoid şi cuboid, între scafoid şi cele trei oase cuneiforme, între cele trei
oase cuneiforme între ele, între cuboid şi al treilea cuneiform, toate articulaţiile
fiind artrodii.
Articulaţia tarso-metatarsiană uneşte cuboidul şi cele trei oase cuneiforme

cu baza celor cinci metatarsiene. Toate articulaţiile sunt artrodii şi prezintă o serie
de ligamente interosoase, dorsale şi plantare.
Articulaţiile intermetatarsiene sunt între ultimele 4 metatarsiene care se

unesc prin bazele lor (trei artrodii), iar la capetelor lor au o bamdeletă fibroasă
transversală (ligamentul transvers al metatarsului).
Articulaţiile metatarso-falangiene sunt articulaţii condiliene, realizate de

capul rotunjit al metatarsienelor şi de baza falangelor proximale, care prezintă câte
o cavitate glenoidă, mărită în jos şi înapoi de un fibrocartilaj. Extremităţile osoase
sunt legate de o capsulă întărită de câte două ligamente laterale.
Articulaţiile interfalangiene sunt articulaţii trohleene. În linii mari, dispoziţia

segmentelor osoase şi a articulaţiilor respectă structura mâinii, cu deosebirea că
halucele nu dispune de aceeaşi mobilitate şi nu poate executa mişcarea de opoziţie.
Aponevroza plantară
Întreaga structură arhitectonică a piciorului este susţinută de două formaţiuni
fibroase complexe situate în plante (aponevroze). Ele sunt: una superficială şi alta
profundă. Cea mai importantă fiind cea superficială. Are o formă triunghiulară, cu
vârful spre calcaneu şi baza spre degete, este foarte rezistentă şi contribuie la
menţinerea bolţii plantare în ortostatism.
124
Fig. nr. 46. Articulaţiile piciorului (în secţiune)
15.2. Muşchii implicaţi în mişcările piciorului

15.2.1. Muşchii gambei (descrişi anterior)
15.2.2.Muşchii proprii ai piciorului (fig. 47):
– muşchii regiunii dorsale – singurul muşchi în regiunea dorsală este:
• pediosul se inseră pe partea antero-superioară a calcaneului, se
îndreaptă înainte şi înăuntru, se împarte în patru fascicule musculare, continuate cu
un tendon subţire ce se inseră pe primele patru degete. Extinde primele patru
degete pe metatarsiene şi este sinergic cu lungul extensor comun al degetelor.
– muşchii regiunii plantare interne se inseră proximal pe oasele tarsiene şi
distal pe baza primei falange a halucelui. Ei sunt: adductorul halucelui, scurtul
flexor al halucelui şi abductorul halucelui.
– muşchii regiunii plantare mijlocii
• scurtul flexor plantar se inseră proximal pe tuberozitatea internă a
feţei inferioare a calcaneului. Se împarte în patru tendoane şi se inseră distal pe
bazele falangelor mijlocii ale ultimelor 4 degete. Este flexor al falangelor mijlocii
pe primele falange ale ultimelor 4 degete şi un flexor al degetelor pe metatarsiene.
• accesoriu lungului flexor se inseră proximal pe cele două
tuberozităţi ale feţei inferioare a calcaneului şi distal pe tendonul flexorului comun
al degetelor. Flectează ultimele 4 degete pe metatarsiene.
• lombricalii piciorului sunt identici ca număr, dispoziţie şi acţiune
cu cei ai mâinii. Sunt în număr de 4 şi flectează prima falangă, extinzând
concomitent celelalte două falange ale ultimelor 4 degete.
125
• interosoşii piciorului şi ei sunt identici ca număr, dispoziţie şi
acţiune cu cei ai mâinii. Sunt 7 interosoşi (3 plantari şi 4 dorsali) care se inseră
proximal pe feţele laterale ale metatarsienelor şi distal pe primele falange ale
degetelor. Sunt flexori ai primelor falange pe metatarsiene şi extensori ai falangelor
a doua şi a treia pe prima falangă, deci sinergici cu lombricalii.
– muşchii regiunii plantare externe sunt: abductorul degetului mic, scurtul
flexor al degetului mic şi opozantul degetului mic. Toţi aceşti muşchi se inseră
proximal pe feţele infero-externe ale oaselor tarsiene şi ale ultimului metatarsian şi
distal pe baza primei falange a degetului mic.
Fig. nr. 47. Muşchii gambei şi ai plantei
15.2.3. Bolţile piciorului

Cele trei bolţi ale piciorului sunt două lungi (internă şi externă) şi o boltă
scurtă (transversală anterioară). Prin ele este posibilă biomecanica complexă a
piciorului, în mers, alergare, sărituri, dans.
126
Bolta internă este formată din calcaneu, astragal, scafoid şi cele trei
cuneiforme şi primul metatarsian. Este întărită de ligamentul calcaneo- scafoidian
plantar şi de tendoanele muşchilor gambei. Ea serveşte la mişcare.
Bolta externă (principală) este formată din calcaneu, cuboid şi metatarsienele IV
şi V şi serveşte la sprijin.
Bolta transversală este scurtă, se ridică de la marginea externă a piciorului
prin cuboid, are maximum de înălţare în dreptul celui de-al doilea cuneiform şi
coboară puţin către marginea internă prin primul cuneiform
15.2.4. Amprenta plantară

În mod normal, datorită existenţei bolţilor plantare, contactul dintre picior şi
sol nu se face pe toată suprafaţa plantară, ci numai pe un anumit teritoriu (amprenta
plantară), care variază ca formă şi întindere de la individ la individ şi pentru fiecare
individ de la o poziţie la alta.
Amprenta plantară se înregistrează cu ajutorul plantogramei, prin badijonarea
plantelor cu cerneală sau tuş şi aşezarea plantelor pe o coală de hârtie.
15.3. Biomecanica gleznei şi a piciorului

În articulaţia gleznei au loc mişcări de flexie şi extensie ale piciorului. Axa
biomecanică în jurul căreia se execută aceste mişcări, deşi este transversală, face un
unghi de 80 cu linia bimaleolară, aşa încât, dacă piciorul se aşează în flexie dorsală,
vârful lui se duce şi în adducţie.
Piciorul are o astfel de structură, încât să poată suporta greutatea individului,
dar şi o alta în plus. El are posibilităţi mari de mişcare, în totalitatea sa, piciorul se
poate mişca în toate sensurile (flexie, extensie, abducţie, adducţie, rotaţia internă şi
externă şi circumucţie).
15.4. Membrul inferior ca lanţ cinematic

Bazinul, şoldul, coapsa, genunchiul, gamba, glezna şi piciorul acţionează în
cursul diferitelor poziţii şi mişcări ca un lanţ cinematic deschis sau închis.
Ca lanţ cinematic închis, acţionează în următoarele poziţii şi mişcări:
– susţinerea corpului în poziţiile stând, pe genunchi şi şezând,
– propulsia corpului în sus, înainte sau înapoi (ridicarea pe vârfuri, bătaia la
sărituri),
– amortizarea căderii pe sol (în căderea în picioare)
Ca lanţ cinematic deschis, acţionează în:
– depărtarea şi apropierea picioarelor,
– răsucirea în afară şi înăuntru,
– rotaţia dinapoi înainte şi dinainte înapoi
– lovirea, împingerea şi chiar apucarea (în cazuri speciale.).
Întrebări:
1. Prezentaţi structura funcţională a gleznei şi a piciorului.
2. Care sunt articulaţiile piciorului ?
3. Prezentaţi muşchii piciorului.
4. Rolul bolţilor piciorului.
5. Prezentaţi membrul inferior ca lanţ cinematic.
127
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Baciu, Cl., Anatomia funcţională a aparatului locomotor, Editura Stadion, Bucureşti,

1972.
Baciu, Cl., Anatomia funcţională şi Biomecanica aparatului locomotor, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1977.
Bota, C., Ergofiziologie, Editura Globus, Bucureşti, 2001.
Coconeţu, M., Rolul biomecanicii în creşterea eficienţei şi spectaculozităţii
execuţiilor tehnice în fotbalul de performanţă, Teza de Doctorat, ANEFS, 2002.
Cordun, M., Kinetologie, Editura Medicală, Bucureşti, 2000.
Efimov, N., O nouă atitudine în studiul şi tratamentul afecţiunilor articulare dege-
nerative, Editura Printech, 2004.
Gagea, A., Probleme de biomecanică în sport, în Medicina Sportivă Aplicată, Editura
Editis, Bucureşti, 1994.
Gagea, A., Biomecanica teoretică, Editura Scrisul Gorjean, 2002.
Ifrim, M., Antropopologie motrică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
Iliescu, A., Biomecanica exerciţiilor fizice, Editura CNEFS, Bucureşti, 1968.
Iliescu, A., Biomecanica exerciţiilor fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1975.
Iliescu, A., Gavrilescu, D., Anatomia funcţională şi biomecanica, Editura Sport-
Turism, Bucureşti, 1976.
Iliescu, A., Ifrim, M., Anatomia şi biomecanica educaţiei fizice şi sportului, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
Niţescu, V., Anatomia funcţională – Biomecanica şi antropologia aparatului locomotor,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
Nenciu, G., Fiziologia sistemului neuromuscular, cu aplicaţii în sport, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Nenciu, G., Fiziologia generală şi a efortului fizic, vol. I, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005.
Panait, Gh., Ortopedie – Traumatologie practică, Editura Publistar, Bucureşti, 2002.
Portărescu, E., Gavrilescu, D., Anatomie funcţională şi biomecanică sportivă, Editura
Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 1995, vol I.
Portărescu, E., Gavrilescu, D., Anatomie funcţională şi biomecanică sportivă, Editura
Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 1995, vol. II.
Ranga, V., Anatomia omului, Editura Cerna, Bucureşti, 1993.
Sbenghe, T., Recuperarea medicală a sechelelor post traumatice ale membrelor,
Editura Medicală, Bucureşti, 1981.
Sbenghe, T., Kinetologia profilactică şi terapeutică a recuperărilor, Editura Medicală,
Bucureşti, 1987.
Scurtu, L., Biomecanica pentru kinetoterapeuţi, Editura Alexandru 27, Bucureşti, 2004.
Sidenco, El-L., Evaluarea articulară şi musculară a membrului superior. Aplicaţii în
kinetoterapie şi în medicina sportivă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
Sidenco, El-L., Coloana vertebrală şi membrul inferior. Evaluare mioarticulară în
kinetoterapie şi în medicina sportivă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
Teodorescu, D., Mic atlas de anatomia omului, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974.

128

Biomecanica

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Biomecanica

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

GEORGETA NENCIU

BIOMECANICA ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Universitatea SPIRU HARET

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Cosmin COMARNESCU

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

O dată cu aprofundarea cunoştinţelor despre structura internă şi aspectul

3. NOŢIUNI CU CARE OPEREAZĂ BIOMECANICA

Convenţional, pentru a fi posibilă orientarea corectă a segmentelor şi organelor,

II. Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează, imaginar, corpul

III. Termenii orientativi privesc orientarea diferitelor organe sau segmente în

4. NOŢIUNI DE FIZICĂ APLICATE

4.1. Legile mecanice ale mişcărilor:

A doua lege a mecanicii (legea acceleraţiei) spune:

A treia lege a mecanicii (legea interacţiunii) spune:

B. Mărimi reductibile (ce se pot reduce)

Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului omenesc se numeşte

5.1. Principalele forme ale mişcării:

5.2. Tipuri de statică şi locomoţie

5.3. Bipedia şi modificările morfo-funcţionale datorate ei

5.4. Clasificarea mişcărilor omului

5.5. Mişcările locomotorii (de locomoţie)

6. MECANISMELE GENERALE ALE LOCOMOŢIEI

Corpul omenesc este un transportor şi transformator de energie, sursa ener-

Fig. nr. 1. Elementele pârghiei.

Fig. nr. 2 . Un exemplu clasic de pârghie de gradul I.

În corpul omenesc toate pârghiile de gradul I au braţe inegale, de aceea şi

Universitatea SPIRU HARET

Alte exemple de pârghii de gradul I (fig. 4).

Fig. nr. 4. Alte exemple de pârghii de gradul I: a = articulaţia craniului

Fig. nr. 5. Exemplu de pârghie de gradul II. (Gagea A.)

Pârghii de gradul III

Fig. nr. 6. Exemplu de pârghie

Dar acţiunea muşchiului nu se execută numai cu scopul mobilizării pârghiilor

Fig. nr. 7. Descompunerea forţei muşchiului biceps brahial.

6.1.2. Forţele externe implicate în realizarea mişcării

Mecanismele activităţii neuromusculare pentru asigurarea posturală şi a miş-

7.2. Lanţul cinematic se constituie dintr-o înşiruire de mai multe segmente

Fig. nr. 8 Lanţ cinematic deschis

Universitatea SPIRU HARET

Fig. nr. 9. Lanţ cinematic închis

8. GRUPE ŞI LANŢURI MUSCULARE

Musculatura corpului dezvoltă două tipuri de activitate şi anume: statică şi

9.1. Tipuri biomecanice de activitate statică

Fig. nr. 10. Forme de activitate musculară

9.2. Tipurile biomecanice de activitate dinamică

10. PRINCIPALELE LANŢURI MUSCULARE

Asigurarea posturală şi mişcările corpului sunt efectuate de către musculatura

Mişcări globale 1600 1450 1650 1200

Fig. nr. 11. Lanţurile musculare

Pe faţa ventrală a trunchiului, pe lângă cele două lanţuri musculare

a) Mişcarea de prindere (de apucare) şi de apropiere a membrelor supe-

Fig. nr. 15. Lanţurile musculare care asigură împingerea halterei

Universitatea SPIRU HARET

Fig. nr. 17. Mişcarea de impulsie

Specificul staţiunii bipede a impus la om o dezvoltare considerabilă a lanţului

Universitatea SPIRU HARET

Fig. nr. 20. a) Lanţurile musculare care asigură aruncarea ciocanului

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET