Professional Documents
Culture Documents
Cuvânt înainte
1. Noţiuni introductive ……………………………………………………………………….…. 5
1.1 Obiectul termodinamicii şi legile fundamentale ……………………………………... 5
1.2 Noţiuni fundamentale ……………………………………………………………….... 5
1.3 Temperatura ………………………………………………………………………….. 8
2. Primul principiu al termodinamicii ………………………………………………………….... 9
2.1 Energia internă ……………………………………………………………………….. 9
2.2 Lucrul mecanic ……………………………………………………………….………. 9
2.2a. Lucrul mecanic exterior sau al transformării ……………………………………. 9
2.2b. Lucrul mecanic de deplasare sau dislocare …………………………..…………. 11
2.2c. Lucrul mecanic tehnic …………………………………………………….……... 12
2.2d. Lucrul mecanic de frecare ………………………………………………………. 13
2.3 Căldura ……………………………………………………………………………….. 14
2.4 Entalpia ………………………………………………………………………………. 14
2.5 Formulările primului principiu al termodinamicii ………………………………….… 14
2.6 Exprimarea matematică a primului principiu al termodinamicii pentru sisteme închise 15
2.7 Exprimarea matematică a primului princip. al termodinamicii pentru sisteme deschise 15
2.8 Procese staţionare în sisteme deschise ……………………………………………….. 16
2.9 Ecuaţii calorice de stare …………………………………………………………….… 17
3. Gaze ideale ………………………………………………………………………………..…… 19
3.1 Legile de bază ale gazelor ideale ……………………………………………………… 19
3.2 Ecuaţia termică de stare a gazelor ideale ……………………………………...……… 20
3.3 Ecuaţiile calorice de stare şi căldurile specifice ale gazelor ideale …………………… 22
3.4 Transformările simple ale gazelor ideale ……………………………………...……… 24
3.4a. Transformarea izocoră ……………………………………………….……… 24
3.4b. Transformarea izobară ………………………………………………….…… 25
3.4c. Transformarea izotermă ……………………………………………….……. 25
3.4d. Transformarea adiabatică …………………………………………………… 26
3.4e. Transformarea politropă …………………………………...………………... 27
3.5 Amestecuri de gaze ideale ……………………………………………..……………… 28
3.5.1 Generalităţi ……………………………………………………...………….. 28
3.5.2 Masa molară a amestecului Mam şi relaţia dintre gi şi ri ……………..……… 29
3.5.3 Constanta caracteristică a amestecului Ram …………………………….…… 30
3.5.4. Căldurile specifice ale amestecului cvam şi cpam ………………………...….. 30
4. Principiul al doilea al termodinamicii ……………………………………………………...…. 31
4.1 Enunţurile principiului al doilea al termodinamicii …………………………………... 31
4.2 Transformări ciclice ……………………………………………………………...……. 31
4.3 Ciclul Carnot …………………………………………………………………..……… 33
4.4 Integrala lui Clausius pentru ciclu şi evoluţie reversibile …………………………….. 34
4.5 Integrala lui Clausius pentru ciclu şi evoluţie ireversibile …………………..………... 35
4.6 Calculul variaţiei de entropie …………………………………………………..……… 38
4.7 Diagrame entropice ………………………………………………………….……….. 39
4.8 Reprezentarea transformărilor în diagrama T - s ……………………………...……… 40
4.9 Exergie şi anergie …………………………………………………………….………. 42
5. Gaze reale. Vapori. Ciclul Clausius–Rankine. Aerul umed ……………….…….……..….….. 44
5.1 Gaze reale ……………………………………………………………………….……. 44
5.1.1 Generalităţi ……………………………………………………………..…… 44
5.1.2 Ecuaţiile calorice de stare ale gazelor reale sub formă diferenţială …….….. 44
5.1.3 Laminarea (strangularea) adiabatică a gazelor reale.
3
Efectul Joule – Thomson .………………………………………………… 45
5.2 Vapori ………………………………………………………………………….……… 47
5.2.1 Vaporizarea la presiune constantă ……………………………………….…. 47
5.2.2 Titlul vaporilor ……………………………………………………………… 49
5.2.3 Determinarea mărimilor de stare din tabele şi diagrame entropice …….…… 50
5.2.4 Transformările de stare ale vaporilor (de apă) ……………………………… 52
5.3 Ciclul Clausius–Rankine motor ………………………………………………………. 55
5.3.1 Centrala termoelectrică (CTE) funcţionând după un ciclu Clausius-Rankine .55
5.3.2 Centrala electrică de termoficare (CET) …………………………………….. 57
5.4 Aerul umed ………………………………………………………………………….… 58
6. Transmiterea căldurii ………………………………………………………………………….. 61
6.1 Conducţia termică …………………………………………………………………….. 61
6.1.1.Flux de căldură. Legea lui Fourier. Coeficient de conducţie …………….…. 61
6.1.2 Conducţia termică în regim staţionar unidimensional …………………….… 62
6.1.2a. Perete plan ………………………………………………………… 62
6.1.2b. Perete cilindric de lungime mare (conducte) ………………..……. 64
6.2 Convecţia termică …………………………………………………………………….. 65
6.3 Radiaţia termică …………………………………………………………………..…… 67
6.3.1 Noţiuni generale ………………………………………………………..…… 67
6.3.2 Cazuri particulare de schimb de căldură prin radiaţie termică ……………… 69
6.4 Transferul global de căldură ……………………………………………………….….. 71
6.4.1 Transferul global de căldură prin pereţi plani …………………………….… 72
6.4.2 Transferul global de căldură prin pereţi cilindrici (conducte) ……………… 72
6.5 Schimbătoare de căldură ……………………………………………………………… 73
7. Combustibili. Arderea combustibililor ………………………………………………………… 77
7.1 Combustibili ………………………………………………………..…………………. 77
7.2 Arderea combustibililor. Cantitatea de aer necesară arderii ……………..……..…….. 77
8. Compresoare …………………………………………………………………..………………. 80
8.1 Generalităţi. Clasificare ………………………………………………...…………….. 80
8.1a. Compresoare cu comprimare volumică …………………………………….. 80
8.1b. Compresoare cu comprimare cinetică ………………………..…………….. 81
8.2 Compresorul cu piston …………………………………………………….…………... 82
8.2.1 Schema, diagrama, fazele de funcţionare …………………………………… 82
8.2.2 Debitul teoretic al compresorului şi presiunea maximă de refulare ….……... 83
8.2.3 Lucrul mecanic teoretic şi puterea necesară antrenării compresorului ………84
8.3 Compresorul centrifugal (radial) …………………………………………..………….. 85
9. Instalaţii frigorifice ………………………………………………………………...…………... 87
9.1 Generalităţi …………………………………………………………………….……… 87
9.2 Instalaţii frigorifice cu vapori …………………………………………...………….… 88
9.2.1 Ciclul ideal al instalaţiilor frigorifice cu vapori. Ciclul Carnot inversat ……. 88
9.2.2 Instalaţii frigorifice cu vapori, cu comprimare mecanică (cu compresor) .…. 89
10. Pompa de căldură (Pompa termică) ………………………………………………………..… 91
10.1 Generalităţi …………………………………………………………………….….… 91
10.2 Schema pompei de căldură şi ciclul termodinamic ……………………..………….... 91
11. Motoare cu ardere internă ……………………………………………………….…………... 93
11.1 Generalităţi. Clasificare …………………………………………………………...… 93
11.2 Motorul în patru timpi (MAS sau MAC) …………………………………….……... 94
11.3 Parametrii indicaţi ……………………………………………………………….….. 95
11.4 Parametrii efectivi …………………………………………………………….…….. 96
11.5 Ciclurile teoretice ale motoarelor cu ardere internă cu piston ……………….……... 97
Bibliografie ………………………………………………………………………….……………. 99
4
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Termodinamica este o parte a fizicii al cărei obiect de studiu îl constituie stările de echilibru
ale sistemelor fizico-chimice şi proprietăţile generale ale proceselor care conduc la astfel de stări,
procese în care pot interveni şi fenomene termice.
Aplicaţiile tehnice ale termodinamicii sunt studiate de termodinamica tehnică sau pe scurt
termotehnica.
Principalele probleme ale termotehnicii se referă la producerea, transmiterea şi utilizarea
căldurii în scopuri tehnice.
a) Sistem termodinamic
Sistemul termodinamic reprezintă un domeniu finit din spaţiu, format din mai multe corpuri
cu proprietăţi diferite, care pot schimba atât între ele cât şi cu mediul exterior substanţă şi energie
sub formă de căldură şi lucru mecanic. Această caracteristică îl deosebeşte esenţial de sistemul
mecanic care poate schimba energia numai sub formă de lucru mecanic. Tot ce se află în afara
sistemului termodinamic şi interacţionează cu acesta reprezintă mediul ambiant sau mediul exterior.
Se consideră că mediul exterior poate schimba căldură fără să-şi modifice temperatura.
Sistemul termodinamic este separat de mediul exterior prin suprafeţe reale (peretele unei
conducte) sau imaginare.
5
turbină cu gaze
cilindru cu piston
sistem deschis
sistem închis
mecanic neizolat
mecanic neizolat
termic neizolat
termic neizolat
calorifer termos
sistem deschis sistem închis
mecanic izolat mecanic izolat
termic neizolat termic izolat (adiabatic)
energetic izolat
Figura 1.1
6
Mărimile de stare care îşi modifică valoarea prin divizarea sistemului, proporţional cu masa
subsistemelor, reprezintă mărimi de stare extensive. Ex. volumul, energia (V,E).
Deoarece mărimile de stare extensive nu sunt caracteristice pentru starea sistemului, se
preferă a se lucra cu mărimile corespunzătoare masice sau specifice, care se obţin împărţind
mărimea respectivă prin masa sistemului. Mărimile masice sau specifice astfel obţinute se comportă
ca şi mărimile de stare intensive. Exemple:
V
v [m3/Kg] volum masic sau volum specific, deci volumul pentru 1 Kg de substanţă
m
E
e [J/Kg] energie masică sau energie specifică, deci energia pentru 1 Kg de
m
substanţă
Mărimile extensive se notează cu majuscule (V, E), iar mărimile intensive şi specifice cu
litere mici (p, , v, e) cu excepţia temperaturii absolute (T).
Temperatura în grade Celsius se notează cu t, timpul cu , iar viteza cu w.
Între parametrii de stare ai unui sistem există, în general, relaţii de legătură precizate de legi
fizice, de aceea unii parametri de stare pot fi aleşi ca independenţi. Ceilalţi care rezultă din relaţia
de legătură sunt numiţi dependenţi.
În mod uzual se aleg ca parametri de stare mărimile care pot fi mai uşor măsurate, spre
exemplu: presiunea, volumul, temperatura.
Pentru un sistem omogen, se poate demonstra că sunt suficienţi 2 parametri de stare pentru a
preciza starea sistemului. Oricare alt parametru este dependent de cei 2 parametri printr-o funcţie de
forma:
p = p (v,T) sau v = v (p,T) sau T = T (p,v)
Apariţia unui dezechilibru între sistem şi mediul exterior conduce la modificarea unuia sau a
mai multor parametri de stare, deci a stării sistemului. Modificarea încetează când sistemul revine
într-o nouă poziţie de echilibru cu mediul exterior.
Se numeşte transformare fizică de stare succesiunea continuă de stări prin care sistemul trece dintr-
o stare de echilibru numită stare iniţială (1) în altă stare de echilibru numită stare finală (2).
Clasificare
c1) - Dacă starea iniţială este distinctă de cea finală, transformarea se numeşte evoluţie. Dacă
sistemul revine în starea iniţială, el efectuează o transformare închisă numită ciclu termodinamic.
7
c2) - Transformarea este numită naturală dacă se poate realiza de la sine, fără intervenţie
exterioară şi forţată dacă se realizează prin consumarea unei forme de energie din mediul exterior.
1.3 Temperatura
Temperatura este o mărime care caracterizează starea termică a unui corp. Ea este o expresie
a energiei cinetice medii a moleculelor corpului considerat. Temperatura nu poate fi definită cu
ajutorul altor mărimi şi a fost admisă în consecinţă ca mărime fundamentală.
Determinarea temperaturii se realizează pe baza atingerii echilibrului termic. Două sisteme
au aceeaşi temperatură atunci când prin suprafeţele permeabile la schimb de căldură nu are loc un
schimb de căldură reciproc, adică atunci când cele două sisteme se găsesc în echilibru termic între
ele.
Pentru măsurarea temperaturii, termometrele folosesc una din proprietăţile variabile,
constante în timp, uşor şi precis măsurabile ale materiei (dilatarea unui corp, variaţia presiunii unui
gaz, variaţia rezistenţei electrice a unui conductor, fenomenul termoelectric, etc. vezi laboratorul).
Energia internă este o mărime de stare care reprezintă energia termică a unui
corp, într-o stare termodinamică oarecare.
Este o mărime de stare, adică depinde doar de starea sistemului la momentul
respectiv şi nu depinde de drumul parcurs de sistem pentru a ajunge în starea
respectivă.
Este o mărime de stare extensivă, deci se poate defini şi energia internă
specifică:
U
u J / kg , unde m - masa corpului.
m
În calculele termotehnicii nu interesează valoarea absolută a energiei interne, ci
numai variaţia sa atunci când sistemul trece dintr-o stare în altă stare:
U U 2 U 1 J unde: U2 - energia internă a sistemului în starea finală:
U1 - energia internă a sistemului în starea iniţială.
Comprimare Destindere
Figura 2.1
9
Lucrul mecanic se notează cu L şi se exprimă prin produsul între forţa F şi
distanţa x pe care are loc deplasarea punctului de aplicaţie al forţei, pe direcţia forţei:
L F x
Pentru o deplasare elementară dx, sistemul va schimba cu mediul exterior un
lucru mecanic exterior elementar:
L F dx (2.1)
S-a notat L şi nu dL deoarece lucrul mecanic elementar L nu reprezintă
variaţia infinit mică a mărimii L, adică lucrul mecanic exterior nu este o mărime de
stare care să sufere variaţii la trecerea sistemului dintr-o stare termodinamică în alta.
Deci, L nu reprezintă o variaţie infinit mică a lucrului mecanic, ci o cantitate infinit
mică. Matematic acest fapt înseamnă că expresia L nu este o diferenţială totală
exactă. Deci, notaţia corectă este:
2 2
L L12 şi nu L L 2 L1
1 1
Lucrul mecanic există doar când există o transformare şi din această cauză se
mai numeşte şi lucrul mecanic al transformării.
Deoarece diagrama p - V permite reprezentarea grafică a lucrului mecanic, ea
se numeşte diagramă mecanică.
2
L12 p dV aria11' 22 '
1
Figura 2.3
11
Exemplu: admisia la un motor cu piston cu mecanism bielă-manivelă (motor
acţionat de gaze sub presiune).
Figura 2.4
În cursul deplasării pistonului de la 1' la 1 are loc admisia gazului la presiune
constantă p1. Sistemul efectuează lucru mecanic la arborele maşinii chiar dacă gazul
nu a suferit o transformare dintr-o stare în alta. Deci, mediul exterior a cedat
sistemului un lucru mecanic necesar introducerii gazului în cilindru, lucru mecanic pe
care sistemul îl cedează înapoi mediului prin intermediul pistonului.
L d p1 V1
În diagrama mecanică, Ld
se poate reprezenta grafic
printr-un dreptunghi de laturi
p1 şi V1.
Figura 2.5
12
1 2
p1 V1T1 p2V2T2
maşină
termică
Lt12
Figura 2.6
În timpul deplasării pistonului din poziţia 1' în 1 are loc admisia gazului la
presiune constantă şi motorul efectuează lucru mecanic:
L d L admisie p1V1 ; aria 01'11"
p
1' 1
p1
2' 2
p2
1'' 2''
0 V1 V2 V
Figura 2.7
13
Semnul (-) apare datorită faptului că, pentru evacuarea gazului, maşina are
nevoie din exterior de lucru mecanic.
În diagrama pV:
L t12 L a L12 L e aria 01'11" aria 1"122" aria 02"22' aria 1'122'
Convenţia de semne:
Căldura primită de un sistem în cursul unei transformări este pozitivă deoarece
conduce la creşterea temperaturii sistemului, dT > 0, iar căldura cedată este negativă.
15
2.6 Exprimarea matematică a PT 1 pentru sisteme închise
p 1V1 T1 w1
1
Q12
h1 maşină Lt12
termică
2
h2 p 2V2 T2 w2
Figura 2.8
Conform legii generale a conservării energiei:
E2 - E1 = ES (2.5)
16
unde: E1, E2 = energia totală a agentului la intrarea, respectiv ieşirea din sistem
iar Es = suma energiilor schimbate cu mediul exterior.
Energia agentului de lucru la intrarea sau ieşirea din sistem este formată din
suma energiilor pe care le posedă:
- energia internă U = m u
- energia cinetică Ec = m w2 / 2
- energia potenţială Ep = m g h
- lucrul mecanic de deplasare a masei de fluid din secţiunea respectivă
Ld = p V = m p v
17
Aceste sisteme nu posedă instalaţii pentru producerea sau consumul de lucru
mecanic tehnic (schimbătoare de căldură, conducte) (lt12 = 0).
2) Procese de lucru = procese în care se schimbă cu mediul energie sub formă
de lucru mecanic tehnic (maşinile termice).
Expresia matematică a PT 1 pentru sisteme deschise se va simplifica în funcţie
de procesul staţionar considerat. Astfel, neglijând variaţia energiei potenţiale, mai
ales în cazul în care agentul de lucru este gaz, relaţia (2.6) devine:
1a) procese de curgere cu schimb de căldură (schimbătoare de căldură):
w 22 w 12
q12 i 2 i1
2
1b) procese de curgere adiabate (conducte izolate termic) (q12 = 0):
w 22 w 12
i 2 i1 0
2
du = q - p dv (2.7)
di = q + v dp (2.8)
18
u u
du dv dT (2.10)
v T T v
i i
di dp dT (2.11)
p T T p
sau
u
du c V dT dv (2.12)
v T
i
di c p dT dp (2.13)
p T
Relaţiile (2.12) şi (2.13) reprezintă ecuaţiile calorice de stare scrise sub formă
diferenţială.
u i
cp
În aceste relaţii s-a notat: cV şi
T v T p
Căldurile specifice cv şi cp
19
Fiindcă lichidele şi solidele sunt practic incompresibile (deci nu-şi modifică
volumul la mărirea presiunii) cv şi cp au aceeaşi valoare.
În acest caz se consideră o singură căldură specifică notată c.
q
c J / kgK
dT
3. GAZE IDEALE
Agentul de lucru cel mai utilizat în maşinile şi instalaţiile termice este gazul. Deoarece
studiul gazelor reale este complicat a fost conceput un gaz ipotetic numit gaz ideal, definit prin
următoarele condiţii:
- moleculele gazului sunt perfect sferice şi perfect elastice;
- volumul propriu al moleculelor este neglijabil în raport cu volumul total ocupat de gaz;
- forţele de interacţiune moleculară sunt neglijabile.
Gazele din natură, la presiuni mici şi temperaturi mari, se aproprie de gazul ideal, iar legile
pentru aceste gaze reale prezintă abateri mici de la legile gazului ideal.
În domeniul de presiuni şi temperaturi uzuale pentru funcţionarea maşinilor şi instalaţiilor
termice, gazele tehnice urmează legile gazului ideal cu abateri relativ reduse. Datorită acestui fapt
au putut fi deduse experimental legile gazelor ideale. Aceste legi nu sunt însă aplicabile vaporilor,
care sunt gaze aflate în vecinătatea domeniului lor de lichefiere.
d) Legea lui Avogadro: Toate gazele ideale care se află la aceeaşi presiune, temperatură şi
volum conţin acelaşi număr de molecule.
Kilomolul este o unitate de măsură pentru cantitatea de substanţă şi reprezintă cantitatea de
substanţă care conţine N A 6,0228 10 26 molecule.
N A nr. lui Avogadro şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 12 kg de izotop C12
care are masa moleculară 12.
Masa moleculară a unui gaz este un număr adimensional care arată de câte ori masa unei
molecule din gazul respectiv este mai mare decât a 12-a parte din masa moleculei izotopului de
carbon C12 .
Masa molară este masa unui kmol de substanţă exprimată în kg, care are ca număr tocmai
masa moleculară a acestei substanţe. Se notează cu M i
Ex.: M O2 32kg / kmol ; M N 2 28kg / kmol
20
Rezultă relaţia pentru masa de substanţă m n Mi (3.1)
unde: m = masa substanţei kg
M i masa molară kg / kmol
n = nr. kilomoli kmol
În condiţii normale fizice p N 760 torr , t N 0C volumul unui kmol de gaz, indiferent
de natura gazului, are întotdeauna valoarea:
VMN 22,4 m 3 / kmol
Figura 3.1
Din relaţiile între parametrii de stare pentru cele două evoluţii, rezultă:
p1 v1 p 2 v x v x p1 v1 / p 2
v x T1
p1 v1 / p 2 v 2 ( T1 / T2 )
v 2 T2
p1v1 / T1 p 2 v 2 / T2 pv / T cst R i
unde Ri este constanta caracteristică a gazului ideal [J / kg K]
21
R i p v / T N / m 2 m 3 / kg / K N m / kg K J / kg K
p v R iT ecuaţia termică de stare a gazului ideal
De asemenea, pentru aceste condiţii, din consecinţa Legii lui Avogadro rezultă că volumul molar
1 M1
este acelaşi (volumul unui Kmol de gaz): VM 1 VM 2 M1 / 1 M 2 / 2 (3.4)
2 M 2
m p
Din ecuaţia termică de stare p V m R i T rezultă că densitatea
V R iT
p1 p p
1 1 R1 şi
R1T1 R1T T
p2 p p 1 R 2
2 2 R 2 1R 1 2 R 2 (3.5)
R 2T2 R 2T T 2 R1
M1 R 2
Din relaţiile (3.4) şi (3.5) rezultă: sau M1 R1 M 2 R 2 Mi R i (pt. că 1 şi 2 sunt
M 2 R1
două gaze oarecare)
not
M i R i const. R constanta universală a gazului ideal (nu depinde de
natura
gazului ideal)
kg J J
R SI Mi R i
kmol kg K kmol K
Pentru 1 kmol de gaz (n=1), în condiţii normale fizice, ecuaţia termică de stare este:
p (V ) 760 133,3 22,4 J
p N VM N M i R i TN R M i R i N M N 8314
TN 273,15 kmol K
Din relaţia de mai sus se poate calcula constanta caracteristică a gazului dacă se cunoaşte
masa molară Mi
R J
Ri kg K
Mi
22
Din relaţia 3.1: m = n Mi şi din ecuaţia termică de stare pV = mR iT rezultă că
pV = n Mi Ri T sau pV = n R T unde n reprezintă numărul de kmoli de substanţă
Se consideră, într-un recipient A, un gaz oarecare aflat la o presiune mică, deci apropiat de
caracteristicile gazului ideal. Rezervorul A este legat de un alt rezervor B printr-o conductă pe care
este montat un robinet. Iniţial, în rezervorul B se creează vid. Cele două rezervoare sunt izolate şi
termic şi mecanic de mediul exterior. Ansamblul este prevăzut cu un termometru.
Faza 1)
în A gaz (presiune mică gaz
ideal)
în B vid
Faza 2)
se deschide robinetul volumul se
dublează, presiunea gazului scade.
Gazul nu a schimbat cu mediul exterior energie nici sub formă de lucru mecanic (L) nici
sub formă de căldură (Q). Din PT1 (U = Q - L) rezultă că energia internă a rămas constantă
(U = 0). Dar presiunea p şi volumul V s-au modificat. Rezultă că energia internă U nu depinde la
gazul ideal de presiunea p şi volumul V.
Legea lui Joule: Energia internă a unui gaz ideal nu depinde nici de volumul său nici de
presiunea sa ci depinde doar de temperatură.
u
în ecuaţiile calorice de stare 2.14 şi 2.15 din capitolul 2 0 du c v dT - pentru
v T
gaz ideal.
ec.term.stare
Din definiţia entalpiei: i u pv u R iT i i T - entalpia gazului ideal
pv R i T
i
depinde doar de temperatură 0 di c p dT - pentru gaz ideal
p T
Deci, ecuaţiile calorice de stare pentru gaz ideal sunt :
du = cv dT (3.6)
di = cp dT (3.7)
23
cp cv R i Relaţia Robert-Mayer
Relaţii de calcul pentru cp şi cv
cp
Se defineşte exponentul adiabatic: k
cv
Din c p c v R i şi cp / cv k
Ri
c v c p R i k c v R i c v k 1 R i c v
k 1
c p c v R i c p / k R i c p 1 1 / k R i c p
k Ri
k 1
(cp se determină experimental)
Pentru gazele ideale perfecte cp , c v f T ecuaţiile calorice de stare pot fi integrate direct:
du c vdT , di cpdT u 2 u1 c v T2 T1 şi i 2 i1 cp T2 T1
t2 c pdT t2 t
cp 1 cv cp 2 R i
t1 t 2 t1 t1 t1
Valoarea căldurii specifice medii între t1 şi t2, necesară în aplicaţii practice, se calculează
astfel:
t2
t2 t1
t
cpdT 1
0 t2 t2 t1 cp t 2 c p t1
1 c dT c dT c t 2 0 0
t1 t 2 t1 t 2 t1 t p t 2 t1 p p
t
cp 2 1 c dT c dT
1
p
0 0 0
p
t1 t 2 t1
Figura 3.3
t2
Interpretarea geometrică: cp .
t1
reprezintă înălţimea dreptunghiului
24
care are aceeaşi arie cu aria suprafeţei
de sub curba cp (T)
Transformările simple sunt acele transformări care respectă de la starea iniţială (1) la starea
finală (2) aceeaşi lege de transformare.
În aceste transformări, dacă gazul este ideal perfect c p , c v f t iar dacă gazul este ideal
semiperfect, căldurile specifice sunt cele medii.
Relaţiile de calcul pentru mărimile menţionate mai sus se deduc din următoarele relaţii
prezentate în capitolele anterioare:
p V m Ri T (3.8) cp cv R i (3.13)
k Ri R
q du p dv du l (3.9) cp ; cv i (3.14)
k 1 k 1
cp
q di v dp di l t (3.10) k (3.15)
cv
du c v dT (3.11)
di c pdT (3.12)
Legea transformării: p1 / p 2 T1 / T2
2
L 12 p dV 0
1
2
L t 12 V dp V p 2 p1 V p1 p 2
1
aria haşurată
25
( 3.11)
Q12 U 2 U1 U m c v T2 T1
(3.12)
dI m c p dT c p / c v m c v dT k dU k Q
I 2 I1 I k Q12
Figura 3.4
Legea transformării: V1 / V2 = T1 / T2
( 3.9 ) 2 ( 3.8)
Figura 3.5
p1 V1 = p2 V2 = p V = const
Figura 3.6
În relaţia p1 V1 = p2 V2 = p V = const
p = presiunea unui punct oarecare , deci p este o variabilă.
p1 = presiunea unui punct fix 1, deci p1 este o constantă.
2 2 p1V1 p 2 V2
p V p V dV ( 3.8) V2 p1
p 1 1 L12 1 1 dV p1V1 V m R i T ln m R i T ln
V 1
V 1
V1 p2
Ecuaţia adiabatei:
Din (3.9) şi (3.10) Q dU p dV m c v dT pdV 0
Q dI V dp m c p dT V dp 0
m c p dT V dp cp V dp
m c v dT p dV
k k p dV V dp : ( pV)
(:) cv p dV
k dV / V dp / p
Prin integrare k ln V ln p const. ln V k ln p const. ln pV k const.
p Vk = const. ecuaţia adiabatei (se justifică denumirea lui k=cp/cv de exponent adiabatic)
Reprezentarea grafică
Observaţie: Înclinarea
adiabatei faţă de izotermă
rezultă matematic din ecuaţiile
celor două curbe (pVk=const,
respectiv pV1=const) datorită
faptului că cp / cv = k 1
Figura 3.7
Q dU p dV 0 dU p dV L
Ri
L12 U U1 U 2 m c v T1 T2 m T1 T2
k 1
27
2
Q dI L t 0 L t dI L t12 dl I1 I 2 m cp T1 T2
1
L t12 k L 12
e) Transformarea politropă
q p q v
S-a definit anterior: cp şi c v
dT dT
Deci căldurile specifice cp şi cv depind de natura transformării (la p = const. respectiv la v =
const).Dacă transformarea este oarecare, adică politropă, se defineşte căldura specifică politropă cn
ca fiind căldura primită de unitatea de masă în această transformare politropă pentru a-şi mări
temperatura cu unitatea de grad.
q
cn q c n dT (3.16)
dT
Ecuaţia politropei:
Din (3.9), (3.11), (3.16): q du p dV c v dT p dv
q c n dT c v dT p dv c n dT (3.17)
Din (3.10), (3.12), (3.16): q di v dp c p dT v dp
q c n dT c p dT v dp c n dT (3.18)
c v c n dT p dv cv cn p dv
c p c n dT v dp
Din relaţiile (3.17) şi (3.18) rezultă: (:)
cp cn v dp
c v cn
v dp p dv : pv
cp cn
c n c v dp dv dp c n c p dv
cn c p p v p c c
n v v
c n c p not dp dv
Se notează cu n expresia: n n
cn cv p v
Similar cu demonstraţia de la ecuaţia adiabatei, rezultă ecuaţia politropei: p vn = const.
Transformările simple studiate înainte sunt cazuri particulare ale transformării politrope
n
(pV =const)
izocora n cn c v
izobara n 0 c n c v k cn c p
izoterma n 1 cn
adiabată n k cn 0
28
Reprezentarea grafică
Figura 3.8
3.5.1 Generalităţi
În practică se utilizează şi amestecuri de gaze inactive chimic între ele, spre exemplu aerul
(N2, O2), gazele rezultate din arderea unui combustibil în aer (CO2, CO, N2)etc.
Aceste amestecuri intime de gaze ideale se comportă din punct de vedere termodinamic ca
un sistem de sine stătător cu proprietăţi fizice distincte de cele ale componenţilor dar determinate de
aceşti componenţi. Deoarece un amestec de gaze ideale este tot un gaz ideal, pentru a-l caracteriza
este suficient să se determine constanta caracteristică a gazului (Ram) şi o mărime termică a
amestecului, de exemplu căldura specifică(cp,am sau cv,am).
Considerăm mai multe gaze ideale de naturi diferite aflate la aceeaşi presiune p şi
temperatură T, de mase diferite mi şi volume Vi despărţite prin pereţi mobili (Figura 3.9, cazul 1)
Dacă în volumul total V s-ar afla doar gazul i, acesta s-ar destinde de la volumul Vi la
volumul V, presiunea ar scădea de la p la pi iar temperatura ar rămâne constantă conform
experienţei lui Joule.(cazul 2). Presiunea pi se numeşte presiune parţială şi, conform legii lui
Dalton:
n
p1 + p2 +…..pi = p sau p pi
i 1
Dacă în cazul 1 se înlătură pereţii mobili, gazele se amestecă de la sine, prin difuzie (datorită
agitaţiei moleculare), menţinându-şi temperatura constantă. În starea finală, după difuzie, amestecul
se comportă ca un singur gaz având temperatura T, volumul V, presiunea p şi masa m, iar fiecare
gaz va avea masa mi, presiunea parţială pi , volumul V, temperatura T (cazul 3).
n
Conform ecuaţiei de conservare a masei m mi
i 1
n
mi
Se defineşte gi participarea masică a unui component gi
m
gi 1
i 1
n
V
Se defineşte ri participarea volumică a unui component ri i
V
ri 1
i 1
29
Figura 3.9
m i Vi i
gi ri i (3.19)
m V am am
În cazul 1, fiecare gaz are presiunea p şi temperatura T. Conform consecinţei legii lui
Avogadro rezultă că volumul ocupat de 1 kmol din fiecare gaz este acelaşi (VM)
M M M M am i Mi
VM 1 2 ..... i (3.20)
1 2 i am am M am
3.19 3.20 Mi
g i ri (3.21)
M am
M ri M i
Însumând pentru cele i componente: g i ri M i 1 M
am am
M am ri M i masa moleculară a amestecului (3.22)
3.21 3.22 ri M i
gi relaţia dintre gi şi ri (3.23)
ri M i
3.5.3 Constanta caracteristică a amestecului Ram
Energia internă a amestecului este egală cu suma energiilor interne ale fiecărui component:
n
U am U i Diferenţiind relaţia, rezultă: d U am d Ui d U am dUi
i 1
m c vam dT mi c vi dT m c vam dT dT mi c vi : dT m c vam mi c vi
c vam
m i c vi
mi
c vi g i c vi
m m
30
n
c vam g i c vi relaţia de calcul a cvam în funcţie de căldurile specifice ale componenţilor şi
i 1
participaţiile lor masice
n n
Similar, pornind de la entalpia amestecului Iam Ii cpam gi cpi
i 1 i 1
Cele mai cunoscute formulări ale P T 2, care de fapt sunt echivalente între ele, sunt
următoarele:
a) Căldura nu poate trece de la sine de la corpul cu temperatură mai mică la cel cu
temperatură mai mare.
b) O maşină termică nu poate produce în mod continuu, adică ciclic, lucrul mecanic decât
dacă agentul de lucru schimbă căldură cu două surse de căldură de temperaturi diferite.
Maşina care ar transforma continuu în lucru mecanic căldura luată de la o singură sursă de căldură
fără să cedeze o parte altei surse reci se numeşte perpetuum mobile de speţa a II-a.
c) Un perpetuum mobile de speţa a II-a este imposibil.
În cadrul studiului transformărilor simple s-a constatat că la destinderea unui gaz, se poate
obţine lucru mecanic, iar la comprimarea gazului se consumă lucrul mecanic. Dacă se doreşte să se
producă lucru mecanic în mod periodic, este necesar ca gazul să fie readus, după destinderea sa, din
nou in starea iniţială, după care se poate relua procesul. Readucerea în stare iniţială nu se poate însă
efectua pe acelaşi drum pe care s-a realizat destinderea, deoarece în acest caz întregul lucrul
mecanic produs ar fi din nou consumat. O astfel de transformare se numeşte transformare ciclică
sau ciclu termodinamic. În urma parcurgerii unui ciclu, toate mărimile de stare ale sistemului revin
la valoarea iniţială.
31
În diagrama p-V din figura 4.1, curba adiabatei (q = 0) împarte diagrama în două zone.
Transformările care pornesc de pe curba adiabatei spre stînga si cele care pornesc spre dreapta vor
avea pentru căldura schimbată semne diferite.
p
Q1
3
a
În diagrama p-V un ciclu termodinamic
se reprezintă printr-o curbă închisă.
Lc 2
1 q = 0
q = 0 b Q2
V
Figura 4.1
Indiferent de curba ciclului, se pot trasa 2 adiabate tangente la curba închisă a ciclului.
Dacă se parcurge ciclul în sensul 1a2b1, pe porţiunea 1 a 2 sistemul primeşte căldura Q1 din
exterior iar pe porţiunea 2 b 1 sistemul cedează căldura Q2 în exterior.
De asemenea, lucrul mecanic pe evoluţia 1 a 2 este aria de sub curba 1 a 2 iar pe evoluţia 2 b
1, aria de sub curba 2 b 1. Deci lucrul mecanic efectuat de sistem pe parcursul întregului ciclu va fi
diferenţa ariilor, adică aria suprafeţei mărginită de curba închisă a ciclului (Lc).
Din expresiile matematice ale PTl (2.5, 2.6): Q = dU + L = dI + Lt
Integrând după conturul închis: Q dU L L t
dI dar dU 0 , dI 0
(pentru că U şi I sunt mărimi de stare, deci revin la valoarea iniţială)
Q L L t Lc
Adică, pentru o transformare ciclică, lucrul mecanic al ciclului = suma căldurilor schimbate
= suma lucrurilor mecanice exterioare = suma lucrurilor mecanice tehnice.
Deci în cazul transformării ciclice dispare diferenţa între lucrul mecanic exterior şi cel
tehnic.
Dacă ciclul este parcurs în sens orar L1 a 2 > L2 b 1 Lc > 0 deci se produce lucru mecanic
ciclul se numeste motor. Dacă ciclul este parcurs în sens trigonometric, Lc 0, ciclul se numeste
ciclu generator, fiind un ciclu consumator de lucru mecanic.
Ciclul motor este efectuat în maşinile termice motoare iar ciclul generator în maşinile
termice generatoare (maşini frigorifice, pompe de căldură)
Considerând ciclul motor din figura anterioară, sistemul termodinamic primeşte energie de
la o sursă de energie cu temperatură ridicată, denumită sursă caldă. O parte din această energie
transmisă sub formă de căldură (Q1), se transformă în lucru mecanic Lc disponibil la arborele
maşinii, iar restul de energie se transmite sub formă de căldură (Q 2) sursei de energie cu
temperatură joasă, denumită sursă rece. Se consideră că sursele de căldură, indiferent de cantitatea
de căldură primită sau cedată, îşi menţin constantă temperatura.
32
Concluzie: Nu se poate obţine lucrul mecanic continuu primind căldură de la o singură
sursă de căldură fără să se cedeze o cantitate de căldură altei surse. Aceasta este de fapt una din
formulările PT2.
Din PT1: U = Q -L Pentru ciclu termodinamic: U = 0 Rezultă: Q = L
Însumând relaţia pentru toate evoluţiile ciclului Q = L
Rezultă Lc = Q1 + Q2 = Q1 - Q2
Raportul între lucrul mecanic produs de maşină şi energia termică consumată se numeşte
L c Q1 Q 2 Q Q
randament termic al ciclului: t 1 2 1 2 (4.1)
Q1 Q1 Q1 Q1
Figura 4.2
Deci (tc)rev nu depinde de natura, de cantitatea fluidului de lucru şi de mărimile cantităţilor
de căldură schimbate ci numai de raportul temperaturilor absolute ale celor două surse de căldură.
Deci, având o cantitate de căldură disponibilă dată Q 1, lucrul mecanic maxim al ciclului Lc
Lc
se obţine pentru ciclul Carnot reversibil. Cum t ,rezultă că orice maşină termică funcţionând
Q1
între două extreme de temperatură are ca limită maximă randamentul ciclului Carnot reversibil.
Din relaţiile 4.1 şi 4.2 Q2 / Q1 = -T2 / T1 Q1 / T1 + Q2 / T2 = 0
Q
T 0 (doar pentru un ciclu Carnot reversibil)
33
Se numeşte căldură raportată, raportul dintre cantitatea de căldură schimbată şi temperatura
absolută la care se efectuează schimbul de căldură. Deci, pentru un ciclu Carnot reversibil, suma
căldurilor raportate este nulă.
4.4 Integrala lui Clausius pentru ciclu şi evoluţie reversibile
Figura 4.3
Pentru fiecare ciclu Carnot infinit mic, suma căldurilor raportate este nulă:
i
Q SC Qi
i
i SR 0
TSC TSR
i i
n
Q SC n
Q SC
Pentru întreg ciclul însumând, rezultă: i
TSC
i
TSC
0
i 1 i 1
n Q i
Trecând la limită pentru n se obţine: lim i 0
n
i 1 T
Q
Limita sumei este de fapt integrala pe contur (circulară) T
0,
rev
(4.3)
Q not
T integrala lui Clausius
Deci, pentru un ciclu reversibil oarecare, integrala lui Clausius este nulă.
34
Figura 4.4
Q
Pentru acest ciclu oarecare reversibil putem scrie: T
0
rev
Dacă vom exprima integrala pe contur ca sumă de integrale pe cele 2 porţiuni ale conturului
2 1
Q Q
1a2 şi 2b1 vom obţine: T T 0
1a 2b
Dar 2b1 este reversibilă, deci se poate parcurge şi invers pe acelaşi drum 1b2 (inversarea
limitelor de integrare schimbă semnul unei integrale)
1 2 2 2
Q Q Q Q
T T , deci T T 0, sau
2b 1b 1a 1b
2 2 2
Q Q Q
T T T
cst.
1a 1b 1
Această mărime nu depinde de drum ci doar de starea iniţială şi finală.
Q
Deci, ca şi în cazul energiei interne (pentru care dU 0 ) rezultă că mărimea T
este
o diferenţială totală exactă a unei mărimi de stare.
Q
T
S 2 S1 0 - pentru ciclu reversibil
rev
Concluzii:
1. Unitatea de măsură pentru entropie este J/K
2. Fiind o mărime extensivă se defineşte entropia masică s = S / m J / kgK
3. La fel ca la energia internă şi entalpie, nu interesează valoarea absolută ci doar diferenţa de
entropie între cele 2 stări S S 2 S1
4. În definiţia entropiei, Q reprezintă o mărime de transformare, deci depinde de drum, dar dacă
este raportată la temperatura absolută la care are loc transformarea, s-a demonstrat că nu mai
depinde de drum, adică este o mărime de stare.
35
5. Deoarece T0 înseamnă că S are acelaşi semn ca şi Q, schimbul de căldură.
Q primit Q 0 S 0 S2 S1 ; Q cedat Q 0 S 0 S2 S1
6. Pentru o evoluţie adiabatică reversibilă ( Q = 0) unde S2 - S1 = 0 S2 = S1 ; în acest caz,
evoluţia se numeşte izentropă. Denumirile de transformare adiabatică reversibilă sau izentropă
semnifică acelaşi lucru.
Figura 4.5
Se consideră evoluţia 1a2 ireversibilă; se alege o evoluţie oarecare 2b1 reversibilă ciclul
1a2b1 este ireversibil (deoarece are o evoluţie ireversibilă).
36
2 1
Q Q Q
T 0 T T 0 b
2 1 reversibil 1
b
2 pe aceeaşi cale
irev 1a 2b
irev rev
2 2 2 2 2
Q Q Q Q Q
T T 0 T T S 2 S1 S S 2 S1 T (4.5)
1a 1b 1a 1b 1
irev rev irev rev irev
Concluzii:
a) Într-o evoluţie ireversibilă, variaţia entropiei S este totdeauna mai mare decât integrala
Clausius.
b) Într-o evoluţie ireversibilă adiabatică (Q = 0) dar S2 - S1 > 0, S2 > S1 entropia
sistemului creşte.
c) Dacă un sistem termic neizolat efectuează o evoluţie oarecare ireversibilă se poate
întâmpla ca sistemul să-şi micşoreze entropia dacă cedează căldură şi mediul să-şi mărească
entropia pentru că primeşte căldură (invers la fel).
Dar fie într-un caz fie în celălalt entropia totală a ansamblului sistem-mediu care formează
un sistem izolat, deci şi adibatic, va creşte în starea finală faţă de starea iniţială, adică:
(S2 - S1) ansamblu > 0 sau (S2)ansamblu > (S1)ansamblu
pentru ansamblul sistem - mediu, daca evoluţiile sunt ireversibile.
37
O explicaţie intuitivă asupra creşterii entropiei unui sistem izolat (Q=0) într-o transformare
ireversibilă se obţine considerând că una din cauzele cele mai frecvente ale ireversibilităţii este
frecarea . Datorită acestui fenomen apare lucrul mecanic de frecare necesar învingerii forţelor
de frecare.
Lucrul mecanic de frecare, în majoritatea cazurilor se transformă integral în căldură (Qf).
Această căldură nu provine din exterior pentru că am presupus că sistemul este izolat, dar pentru
sistem ea reprezintă o cantitate de căldură ca şi cum ar veni din exterior.
variaţia elementară a entropiei
Qf
dS 0 pentru că Qf este primită de sistem
T
S2 - S1 > 0 deşi am presupus sistemul izolat deci şi adiabatic (Q = 0)
pentru calculul variaţiei entropiei se utilizează proprietatea entropiei de a fi marime de stare, adică
nu depinde de drum ci doar de starea iniţiala şi finală. Deci se poate alege convenabil una sau mai
multe transformări reversibile care să plece din starea iniţiala şi să ajungă în starea finală. Variaţia
entropiei astfel calculată este valabilă pentru toate transformările reversibile sau ireversibile care
pornesc din aceeaşi stare iniţială şi ajung în aceeaşi stare finală.
Q
T
dU p dV
T T
Q dI Vdp
dI Vdp
dS (4.9)
T T
T2 V2
Prin integrare rezultă: S2 S1 m c v ln R i ln (4.13)
T1 V1
not
Diagrama TS diagramă entropică
Figura 4.6
39
Figura 4.7
PT1
Aria 1a2b1 = Q1a 2 Q 2 b1 Q c 0 L c 0 în diagrama T-S ciclul cu sens orar
reprezintă un ciclu motor (care produce lucru mecanic)
Lc L aria1a 2b1
Randamentul termic t c 1
Qprimit Q1a 2 ariaS11a 2S 2
Transformarea adiabată
Figura 4.8
PT 1
Transformarea izotermă (T = cst dT = 0 u = 0 l12 q 12 )
Figura 4.9
40
Transformarea izocoră (v = const, dv = 0)
Figura 4.10
q PT1 di vdp dp 0 di dT dT
ds cp , ds c p
T T T T T
Figura 4.11
Transformarea politropă
q c n dT
ds s c n ln T cst ecuaţia politropei în T –s
T T
Figura 4.12
41
Reprezentarea grafică a mărimilor calorice de stare
Figura 4.13
dv 0 dp 0
q du pdv du q di vd p di
q12 u 2 u1 q12 i 2 i1
Deci, pentru evoluţia izocoră, aria de sub curbă reprezintă variaţia energiei interne, iar
pentru evoluţia izobară, aria de sub curba reprezintă variaţia entalpiei.
Observaţie: există şi alte diagrame T - i, T - u, (etc.) care se numesc tot diagrame entropice .
Exemplu: pentru calculul turbinelor, lucrul mecanic tehnic = diferenţa entalpiilor, deci în
diagrama T - i diferenţa entalpiilor reprezintă diferenţă de segmente care este mult mai avantajoasă
decât planimetrarea suprafeţelor ca în diagrama T - s.
Lucrul mecanic şi căldura sunt forme de transmitere a energiei. Energia internă, entalpia,
energia cinetică, energia potenţială, energia electrică, energia magnetică, etc., se numesc forme de
acumulare a energiei.
Unele din aceste forme de energie pot fi transformate, în condiţii ideale, integral în alte
forme de energie (ex.: lucrul mecanic, energia cinetică, energia potenţială, energia electrică, energia
magnetică). Ele se numesc forme ordonate de energie . Alte forme de energie pot fi doar parţial
transformate în alte forme de energie (ex.: energia internă, entalpia, căldura). Ele se numesc forme
neordonate de energie .
Exergia este acea energie sau acea parte a energiei care se poate transforma integral în orice
altă formă de energie.
Anergia este acea parte a energiei care nu se poate transforma în altă formă de energie.
42
Rezultă că din căldura primită, doar o parte se poate transforma chiar ideal în lucrul
mecanic.
Ta
Exergia căldurii Ex Q 1 Q
T
Ta
Anergia căldurii An Q Q
T
Q Ex Q An Q
Randamentul exergetic
L
Randamentul termic t Q nu caracterizează calitatea (perfecţiunea) maşinii termice ci
calitatea procesului de transformare a căldurii în lucrul mecanic. O apreciere a maşinii termice, deci
măsura în care exergia disponibilă se regăseşte sub formă de efect util (exemplu: lucrul mecanic util
efectiv la arborele maşinii) este dată de randamentul exergetic:
L Ex Q 1 12
ex utilefectiv 1 12
Ex Q 1 Ex Q 1 Ex Q 1
unde Ex Q 1 reprezintă exergia căldurii în starea iniţială, adică înainte de transformarea
ireversibilă din maşina termică
L util efectiv L util efectiv
L util efectiv Q primit Q primit t real
ex
Ex Q 1 Ex Q 1 L util teoretic t C
Q primit Q primit
t real
ex unde t real este randamentul termic al ciclului real ireversibil, tC este
tC
randamentul termic al ciclului Carnot reversibil între aceleaşi extreme de temperaturi.
Observaţie: cu cât se perfecţionează mai mult maşina termică, cu atât ex tinde spre
valoarea 1, adică t real tinde spre tC .
5.1.1 Generalităţi
43
Gazele reale nu satisfac decât cu aproximaţie legile gazului ideal, pentru care moleculele
gazului se presupun punctiforme, lipsite de volum propriu, perfect elastice şi fără interacţiune
reciprocă.
La presiuni mari şi temperaturi mici, moleculele sunt mai apropiate, deci volumul propriu al
moleculelor şi forţele intermoleculare nu pot fi neglijate. În acest caz, gazele reale prezintă abateri
mari faţă de gazele ideale.
Comportarea gazelor reale a fost pusă în evidenţă, printre alţii şi de Andrews, care a studiat
pe cale experimentală comprimarea izotermă a gazelor reale.
K = punct critic;
I = zona fazei lichide;
II = zona bifazică (lichid +
vapori);
III = zona fazei gazoase;
IV = substanţă în stare
supracritică.
5.1.2 Ecuaţiile calorice de stare ale gazelor reale sub formă diferenţială
( expresiile pentru du, di, ds în funcţie de parametrii de stare)
Pentru entalpie
În capitolul 3 a fost prezentată relaţia (3. ) pentru entalpie:
i
di c p dT dp (5.1)
p T
i
Calculul derivatei parţiale p din relaţia 5.1:
T
q PT1 di vdp
ds Tds di vdp (5.2)
T T
Entropia s şi entalpia i fiind mărimi de stare, se pot exprima în funcţie de 2 parametri de
stare T,p sau T,v sau p,v.
Exemplu: i = i (T, p)
s = s (T, p)
44
s i
şi T p p v (5.4)
T T
s
1 i
din (5.3) T T T derivând în raport cu presiunea p, rezultă:
p p
2s 1 2i
Tp T
p ,T Tp p ,T
(5.5)
s 1 i
din (5.4) p T p v derivând în raport cu T, rezultă:
T T
2s 1 i 1 2 i v
v (5.6)
pT
T ,p T 2 p T
T pT T ,p T p
2f 2f
Aplicând teorema lui Schwartz: .
xy yx
2i 1 i 2i v
din (5.5) şi (5.6) v
Tp T p T
p ,T p T T ,p T p
i v
rezultă T v (5.7)
p T T p
v
din (5.7)şi (5.1) di c p dT v T T dp (5.8)
p
Relaţia (5.8) reprezintă ecuaţia calorică de stare a gazului real pentru entalpie.
Laminarea adiabatică este procesul de curgere a unui gaz printr-un orificiu cu secţiune
mult mai mică decât secţiunile de curgere din amonte şi aval.
p1 p 2
i = constant
Figura 5.2
45
Pentru gaze ideale, entalpia este funcţie doar de temperatură (di =c pdT). Deoarece în cazul
laminării entalpia i = const, rezultă că T = const, deci laminarea gazelor ideale se desfăşoară
izotermic.
În cazul gazelor reale, laminarea este însoţită în general de modificarea temperaturii.
1 v
p2
1 v
dT T v dp
c p T p
T2 T1 c p T T p vdp (5.9)
p1
În acest caz (T1=T2), gazul real se comportă ca un gaz ideal. Derivata parţială din relaţia
(5.10) se face la p = const. Pentru fiecare presiune a gazului real, relaţia (5.10) împreună cu ecuaţia
termică de stare reprezintă un sistem de 2 ecuaţii cu 2 necunoscute v şi T. Deci, pentru fiecare
presiune p, va exista o temperatură T pentru care va fi satisfăcută relaţia (5.10). Punctul caracterizat
de această presiune şi temperatura corespunzătoare se numeşte punct de inversiune.
46
Figura 5.3
5.2 Vapori
Deoarece aplicaţiile tehnice sunt în majoritate legate de apă, denumirile din paranteze sunt
pentru apă şi vapori de apă.
47
Figura 5.4
Mărimile de stare specifice ale lichidului la saturaţie (cazul b) se notează cu indice prim (v',
u', i', s'), iar cele corespunzătoare vaporilor saturaţi uscaţi (cazul d), cu indice secund (v", u", i", s").
Se repetă experienţa pentru diferite presiuni constante şi se reprezintă în diagrama p – v:
Figura 5.5
48
Procesul de vaporizare este similar pentru orice presiune până la p critic, când trecerea din
starea lichidă în cea gazoasă se realizează direct, fără existenţa zonei bifazice şi fără modificarea
volumului specific.
Pentru fiecare lichid, la o presiune dată corespunde o singură temperatură de saturaţie sau
fierbere ts (de exemplu, apa fierbe la 100°C doar la presiunea atmosferică normală; la alte presiuni,
temperatura de fierbere a apei este diferită de 100C).
Pentru a caracteriza la un moment dat starea vaporilor saturaţi umezi, se introduce mărimea
x = titlul vaporilor saturaţi umezi.
def m mv
x v
m ml mv
0
Pentru curba limită stânga: x 0
m
Figura 5.6
Relaţii de calcul
V 1 1
v 1
m m
v
V
, 1
Pentru curba limită stânga v Pentru curba limită dreapta
lichid
" 1
v
vap.sat . uscat i
Pentru altă presiune de vaporizare există un alt punct caracterizat de acelaşi titlu x, adică
acelaşi raport între masa vaporilor şi masa amestecului. Unind aceste puncte se obţin curbele de
titlu constant:
Figura 5.7
Din tabele
În general mărimile de stare (parametrii de stare p, v, T şi mărimile calorice de stare u, i, s)
se grupează în 2 tipuri de tabele:
a) mărimi de stare pentru lichid la saturaţie şi vapori saturaţi uscaţi (curbele limită stânga şi
dreapta);
b) mărimi de stare pentru lichid sub temperatura de saturaţie şi pentru vapori supraîncălziţi
(exteriorul curbei limită).
50
căldura T
necesară:
e
q si i e i" c p d
Ts
Te
i e i" q si i" cp dT
Ts
Te
s e s" s e s" s"
Ts
cst .
T K p1 =
.
= cst În interiorul curbei limită izobarele
p1 p2 sunt şi izoterme.
x=0 .
= cst În zona vaporilor supraîncălziţi,
p2 p3
izobarele se aproprie de curbele
gazului ideal (curbe logaritmice).
p3 x=1
x=0,2 x=0,3 x=0,5 x=0,7
s
Figura 5.8
Figura 5.9
În diagrama i - s punctul
critic K este situat lateral
stânga pe curba limită.
Figura 5.10
Figura 5.11
Dacă v v cr prin încălzire titlul aburului creşte.
q du pdv du dv 0
q14 u 4 u 1 i 4 p 4 v1 i1 p1 v1 i 4 i1 v1 p 4 p1
q12 u 2 u 1 i 2 v1p 2 i1 v1p1 i 2 i1 v1 p 2 p1
Titlul punctului 2 (dacă transformarea începe în starea 1 unde se cunosc toţi parametrii) se
determină pornind de la relaţia: v1 v 2
52
'
v1 x1 v "
1
'
v1 v '2 x 2 v "
2 v '2
" ' ' '
v1 v1 v1 v2
x 2 x1
v" 2 v '2 v" 2 v '2
Dacă v v cr prin încălzire titlul scade din punctul 5 până în 6, când în cazan există doar
lichid. Situaţia trebuie evitată pentru că încălzind izocor în continuare, presiunea creşte foarte mult
(vezi curbele Andrews) şi poate distruge cazanul.
b) Transformarea izobară
Este specifică încălzirii apei, vaporizării sau condensării în cazane sau în schimbătoare de
căldură.
Figura 5.12
dp0
q di vdp di
q 12 i 2 i 1 i '2 x 2 i "
2 i '2 '
i1 x 1 i1
Dar pentru izobară, 1 şi 2 sunt pe acelaşi palier i1' i '2 şi
" "
i1 i 2
q 12
x 2 i1" i1' x 1 i1" i1' x 2 x 1 i1" i1' x 2 x 1 q lv
Lucrul mecanic exterior:
c) Transformarea izotermă
53
Figura 5.13
l12 q12 u 2 u 1
d) Transformarea adiabatică
Dacă se neglijează schimbul de căldură între agentul de lucru şi mediul exterior, destinderea
aburului în turbine sau în motoare cu piston se poate considera transformare adiabatică. Dacă este şi
reversibilă rezultă că entropia rămâne constantă.
Figura 5.14
Lucrul mecanic tehnic pe care-l poate efectua aburul care se destinde adiabatic în organul
motor rezultă din:
q di vdp di l t , q 0 , l t di l t i i1 i 2
Prin destindere adiabatică, aburul supraîncălzit din starea 1 se transformă în abur umed.
Titlul aburului în punctul 2 rezultă din
54
s 1 s '2
ds
q
0 s1 s 2
s1 s '2 x 2 s"2 s '2 x 2
T s"
2 s '2
Figura 5.15
e) Laminarea (strangularea) adiabatică a vaporilor
Transformările studiate până acum au fost considerate reversibile.
Laminarea este o transformare ireversibilă care se desfăşoară la entalpie constantă şi cu micşorarea
presiunii. Deoarece este ireversibilă s 2 s1 .
Fiind o transformare izentalpică (entalpie constantă), se studiază cel mai uşor în diagrama i-s.
i p1 p2
1b 2b
t1
K 1a
2a
t2 t1
1 2
x1 x2
s
Figura 5.16
Se observă că în toate cele trei cazuri de laminare între aceleaşi presiuni p 1 şi p2, temperatura
scade.
Transformarea se întâlneşte în instalaţiile termoenergetice unde aburul viu (aburul produs de
cazan) îşi micşorează presiunea dar entalpia rămâne constantă, putând astfel fi utilizat pentru
încălzirea încăperilor sau în procese tehnologice.
Cele 2 evoluţii izoterme ale ciclului Carnot de primire a căldurii de la sursa caldă, respectiv
cedarea căldurii la sursa rece, nu pot fi realizate în practică. Din această cauză, cele 2 transformări
au fost înlocuite cu 2 izobare, obţinându-se un ciclu realizabil în practică, dar care are un randament
55
mai mic decât ciclul Carnot funcţionând între aceleaşi extreme de temperaturi. Acest ciclu se
numeşte Clausius – Rankine.
Figura 5.17
Prin arderea combustibilului se cedează apei o cantitate de căldură care serveşte la încălzirea
apei, vaporizare şi supraîncălzirea aburului. Cele 3 transformări sunt izobare. Aburul supraîncălzit
intră în organul motor (turbină sau motor cu piston) unde se destinde adiabatic şi efectuează lucru
mecanic tehnic obţinut la axul turbinei care, prin intermediul generatorului electric se transformă în
energie electrică (de obicei, aburul supraîncălzit se destinde până ajunge abur umed cu titlul x2).
Din turbină, aburul destins (la o presiune scăzută) este introdus în condensator unde aburul
cedează apei de răcire căldura latentă de vaporizare. Ca urmare, aburul se transformă în lichid, iar
apa de răcire iese din condensator cu temperatură mărită corespunzător cantităţii de căldură primite.
Din condensator, condensatul (apa lichidă) este aspirat de pompa de lichid care îi măreşte
presiunea (transformare adiabatică) şi îl introduce în cazan, reluând astfel ciclul.
Figura 5.18
Lucrul mecanic al ciclului pentru 1 kg fluid = suma algebrică a lucrului mecanic obţinut prin
destinderea adiabatică a fluidului în turbină şi lucrul mecanic tehnic necesar pentru comprimarea
fluidului în pompă.
l t12 i1 i 2 0 l t 34 i 3 i 4 0
l ciclu l t12 l t 34 i1 i 2 i 3 i 4 i1 i 2 i 4 i 3
(Observaţie: pentru CTE cu abur, i1 – i2 i3 – i4 rezultă că (i3 – i4) se poate neglija în calculele
preliminare)
56
Energia schimbată de 1 kg fluid de lucru cu exteriorul sub formă de căldură este:
q primit q 41 i1 i 4 0
q cedat q 23 i 3 i 2 0
Deoarece destinderea adiabatică reală din turbină este ireversibilă, aburul se destinde
adiabatic până la aceeaşi presiune (p2) ca în cazul reversibil, dar până în punctul 2 irev pentru care
s2irev>s2.
1
T i
1
6
5
6
i2irev 5
4 i2 4 2irev
2
p2 2 2irev
3
3
s s
Figura 5.19
Deci, lucrul mecanic tehnic al turbinei datorită ireversibilităţii evoluţiei este:
l t12irev i1 i 2irev i1 i 2
Se defineşte randamentul intern al turbinei:
lt i i
i 12irev 1 2irev
l t12 i1 i 2
De asemenea, datorită frecărilor mecanice, lucrul mecanic tehnic efectiv obţinut la axul
turbinei:
l t12 efectiv l t12irev
Se defineşte randamentul mecanic al turbinei:
lt
m 12 efectiv
l t12 irev
l t12 efectiv l t12 i m i1 i 2 i m J / kg
Înmulţind acest lucru mecanic cu debitul masic de abur care circulă în instalaţie:
m kg / sec
, rezultă puterea turbinei:
L m l t12efectiv
Pturbină t12efectiv m l t12efectiv m i1 i 2 i m W
57
Pentru a utiliza cât mai eficient căldura degajată prin arderea combustibilului, în CET se
produce concomitent atât energie electrică cât şi energie termică în scopul încălzirii locuinţelor.
La CTE căldura evacuată prin condensarea aburului, căldură primită de apa de răcire, era
evacuată în atmosferă.
La CET, aburul din turbină se destinde până la o presiune mai mare decât la CTE, deci se
măreşte temperatura minimă a ciclului, temperatură la care aburul cedează apei de răcire căldura
latentă de vaporizare. În acest fel apa de răcire poate ieşi din condensatorul instalaţiei la o
temperatură t 90 95 C şi folosită pentru alimentarea cu căldură a unui consumator extern CE
(de exemplu locuinţe).
Energie utila l q CE
Deci randamentul general al unei CET este: CET ciclu
Energie consumata q primit
5.4 Aerul umed
Aerul atmosferic este un amestec format din aer uscat şi vapori de apă, amestec care se
numeşte aer umed.
Aerul uscat are în mod normal compoziţia volumică 78,09 azot, 20,95 oxigen şi alte
gaze (argon, CO2, etc.).
Aerul umed, în afară de vapori de apă, poate conţine şi picături mici de apă lichidă (ceaţă)
sau cristale de gheaţă, fulgi de zăpadă, praf, etc., dar acest caz prezintă interes în special în
meteorologie.
Aerul umed este utilizat ca agent de lucru în instalaţiile de ventilaţie, condiţionare, de
uscare, în industria lemnului, industria textilă, etc.
Studiul proceselor ce utilizează ca agent de lucru aerul umed, se referă la cazul când apa
conţinută se află în stare de vapori.
Din legea lui Dalton: p = pau + pv
unde: p = presiunea aerului umed
pau = presiunea parţială a aerului uscat
pv = presiunea parţială a vaporilor de apă
Presiunea parţială a vaporilor de apă conţinuţi în aer este foarte scăzută (câţiva mm Hg).
Corespunzător acestei presiuni scăzute şi temperatura de saturaţie (fierbere) a apei este foarte mică.
Deci, la temperatura mediului, apa din aerul umed se va afla de obicei în stare de vapori
supraâncălziţi.
Figura 5.20
Când atmosfera este clară, transparentă, vaporii de apă se află în stare supraâncălzită, adică
presiunea parţială a vaporilor (pv) este mai mică decât presiunea lor de saturaţie (p s),
corespunzătoare temperaturii T a amestecului aer-vapori de apă (adică a mediului).
58
Starea vaporilor supraâncălziţi aflaţi în aer la presiunea parţială p v şi temperatura T se
reprezintă în diagrama T-s a vaporilor de apă prin punctul 1.
Aerul compus din aer uscat şi vapori supraâncălziţi se numeşte aer umed nesaturat.
Dacă temperatura atmosferică scade, dintr-un motiv oarecare, de la temperatura T la T r,
conţinutul de vapori de apă rămâne acelaşi, deci pv nu se schimbă, dar se poate ajunge la starea de
saturaţie a vaporilor şi vaporii conţinuţi în aer devin vapori saturaţi uscaţi (punctul 3).
Temperatura punctului 3, în care începe condensarea vaporilor de apă răciţi izobar la
presiunea pv se numeşte temperatură de rouă (Tr).
Dacă temperatura atmosferică scade sub Tr (T'r <Tr), atunci o parte din vapori se
condensează sub formă de ceaţă (picături mici de apă lichidă), deci scade conţinutul de vapori şi
prin urmare şi presiunea pv va scădea până la p'v corespunzătoare temperaturii T'r.
Acelaşi fenomen de saturare a aerului cu vapori de apă se observă dacă, plecând de la starea
iniţială 1, se măreşte cantitatea de vapori de apă din aer în condiţii de temperatură constantă (T =
const.), de exemplu prin aducerea de vapori de apă de către vânt din altă regiune. În acest caz,
presiunea parţială pv creşte şi poate deveni egală cu presiunea de saturaţie p s corespunzătoare
temperaturii T (punctul 2).
Aerul umed care conţine vapori de apă la starea de saturaţie se numeşte aer umed saturat.
Orice surplus foarte mic de vapori de apă adus în acest caz, sau orice scădere foarte mică de
temperatură produce ceaţă.
Deoarece procesele ce utilizează ca agent de lucru aerul umed decurg la presiuni apropiate
de presiunea atmosferică, iar presiunea parţială a vaporilor este foarte mică, se poate considera cu
suficientă precizie că aerul umed se supune legilor gazelor ideale şi amestecurilor de gaze ideale.
Cantitatea de vapori de apă din atmosferă variază în funcţie de condiţiile atmosferice
momentane, din această cauză toate mărimile ce caracterizează aerul umed nu se raportează la 1 kg
aer umed, ci la 1 kg aer uscat.
59
aerului umed de umiditate relativă .
Diferenţa de temperaturi t este
proporţională cu umiditatea relativă
a aerului umed. Dacă aerul umed
este saturat, cele două termometre
vor indica aceeaşi temperatură.
Acesta este de fapt principiul
constructiv al psihrometrului cu care
se poate măsura umiditatea relativă
a aerului umed.
Umiditatea aerului mai poate fi măsurată şi utilizând proprietatea unor corpuri de a-şi
modifica dimensiunile funcţie de umiditatea aerului (ex. firul de păr se lungeşte sau se scurtează în
funcţie de umiditate).
Studiul transformărilor aerului umed se face cu ajutorul diagramelor (i 1+x – x) construite
fiecare pentru o anumită presiune a aerului umed. Entalpia i 1+x reprezintă entalpia aerului umed,
adică entalpia a (1+x) kg aer umed.
6. TRANSMITEREA CĂLDURII
Transmiterea căldurii între 2 corpuri sau printr-un corp este un proces ireversibil care se
desfăşoară din zone cu temperatură mai mare spre cele cu temperatură mai mică şi nu încetează
decât când temperaturile devin egale.
Transmiterea căldurii se poate realiza în 3 moduri: conducţia, convecţia şi radiaţia. Cele 3
moduri de transmitere a căldurii se manifestă de obicei simultan.
Transmiterea căldurii prin conducţie termică reprezintă transportul direct al căldurii în
interiorul unui corp, lipsit de mişcări aparente (adică macroscopice), în masa căruia există diferenţe
de temperatură. Acest mod de transmitere a căldurii este caracteristic corpurilor solide,
intensitatea conducţiei termice fiind maximă la metale. La lichide şi la gaze intervine numai în
stratul limită sau în straturi de grosime foarte mică.
Convecţia termică este procesul de transmitere a căldurii prin intermediul unui fluid în
mişcare care vehiculează energia termică din zonele de temperatură mai mare în altele de
temperatură mai scăzută.
Radiaţia termică reprezintă procesul de transmitere a căldurii între corpuri aflate la distanţă,
fără contact direct (deci şi prin vid) prin intermediul radiaţiilor termice de natură electromagnetică.
Transferul de căldură între 2 corpuri sau printr-un corp poate avea loc în regim staţionar
(căldura schimbată este constantă în timp) sau în regim tranzitoriu. În cazul regimului staţionar,
t
temperatura unui punct oarecare din sistem este constantă în timp, adică: 0
t
În regim tranzitoriu: 0
60
Q W
q m 2
S
Legea fundamentală a transmiterii căldurii prin conducţie, lege stabilită experimental, este
legea lui Fourier:
t
q grad t
n
t
unde variaţia temperaturii de-a lungul direcţiei (sau direcţiilor) pe care se propagă căldura.
n
Semnul minus apare deoarece propagarea căldurii are loc în sensul descrescător al
temperaturilor, adică de la suprafaţa ( t t ) la suprafaţa t .
W
Factorul de proporţionalitate , se numeşte coeficient de conducţie termică şi este o
mK
proprietate fizică a materialului care se determină experimental.
Valoarea lui depinde în primul rând de material şi, pentru acelaşi material, de temperatură,
starea de agregare, presiune, porozitate, etc.
În funcţie de temperatură: 0 1 b t unde 0 este valoarea lui la 0°C iar b este o
constantă care depinde de material
Domenii de valori pentru :
a) Perete plan
Figura 6.1
61
Reprezentarea temperaturilor într-o
secţiune prin peretele de grosime :
Figura 6.2
dt
Din legea lui Fourier: q
dx
x = , t = t2 t 2 q t1 t 2 t 1 q
q t1 t 2 W2 relaţia de calcul pentru fluxul unitar de căldură
m
t t
q 1 2 unde Rc = rezistenţa la conducţie termică, R c
Rc
Fluxul de căldură prin suprafaţa S este:
t t
Q q S 1 2 S W
Rc
Se consideră un perete plan neomogen format din două straturi de grosimi 1 şi 2 având
coeficienţii de conducţie 1 şi 2 constanţi. Se cunosc temperaturile suprafeţelor exterioare t1 şi t3.
Figura 6.3
În regim staţionar, fluxul unitar de căldură q este constant în fiecare strat (nu există surse
de căldură sau puncte de absorbţie a căldurii).
62
1
t1 t 2 2 t 2 t 3
q
1 2
1
t 1 t 2 q t1 t 3 t t
1 1 2 q 1 3
adunând relaţiile t1 t 3 q 1 2 R ech
2 1 2
t 2 t 3 q 1 2
2
unde Rech = rezistenţa echivalentă la conducţie termică a peretelui neomogen.
t t t t
q 1 n n 1 1 n 1
Pentru perete plan neomogen format din n straturi R ech
i
i 1 i
Transmiterea căldurii prin conducţie prin pereţi cilindrici omogeni sau neomogeni este un
caz foarte frecvent întâlnit în transportul fluidelor calde sau reci prin conducte.
Perete cilindric omogen, l >> d (conducte)
Figura 6.4
l = lungimea conductei,
d = diametrul conductei
r = raza curentă
63
Q 2 W
ql t1 t 2 m fluxul de căldură transmis printr-un metru de conductă
l 1 ln d 2
d1
Perete cilindric neomogen
Este cazul conductelor care au izolaţie exterioară pentru micşorarea pierderii de căldură.
Figura 6.5
În regim staţionar, fluxul liniar de căldură este egal în cele 2 straturi cilindrice.
d
q l ln 2
d1
2 2 t1 t 2
ql t t t t 21
1 d2 1 2 1 d3 2 3
ln ln d
1 d1 2 d2 q l ln 3
d2
t2 t3
2 2
d2 d
ln ln 3
1 d1 d2
Adunând cele două relaţii: t1 t 3 q l
2 1 2
t1 t 3 W
ql m
Rezultă 1 d 1 d
ln 2 ln 3
2 1 d1 2 2 d 2
t1 t n 1
ql n
Prin generalizare, pentru n straturi: 1 d
2 ln di1
i 1 i i
Convecţia termică este procesul de transmitere a căldurii între peretele unui corp solid şi un
fluid în mişcare. Pentru transmiterea căldurii este necesară existenţa unei diferenţe de temperatură
între fluid şi perete.
Transferul de căldură prin convecţie, de exemplu, de la un perete mai cald la un fluid mai
rece, are loc în câteva etape. Iniţial, căldura trece de la perete la particulele de fluid din imediata
apropiere prin conducţie. Energia termică astfel transferată măreşte temperatura şi energia internă a
acestor particule de fluid. Stratul de fluid de lângă perete prin care căldura se transmite prin
conducţie se numeşte strat limită termic.
64
În continuare, aceste particule cu energie mai mare se deplasează către regiuni cu
temperaturi mai scăzute, unde prin amestec cu alte particule, transmit acestora o parte din energia
lor, mărindu-le temperatura.
b) Regimul de curgere al fluidului care este caracterizat prin criteriul Reynolds (Re).
Pentru curgerea fluidelor prin ţevi şi canale închise există următoarele regimuri:
convecţie în regim laminar (particulele de fluid nu se amestecă, liniile de curent fiind paralele):
Re 2300
convecţie în regim tranzitoriu: 2300 Re 10 4
convecţie în regim turbulent: Re 10 4
Pentru curgerea fluidului peste corpuri în formă de placă plană, graniţa dintre laminar şi
turbulent este pentru Re 5 105 .
Deoarece în regim laminar particulele nu se amestecă, intensitatea transferului de căldură
prin convecţie este mai mare în regim turbulent decât în regim laminar.
Relaţia generală de calcul a fluxului de căldură schimbat prin convecţie este relaţia lui
Newton:
W
Q S tp tf
unde: tp = temperatura peretelui în contact cu fluidul în mişcare;
tf = temperatura fluidului;
S = aria suprafeţei peretelui [m2];
= coeficientul de convecţie [W/m2K].
65
Determinarea coeficientului de convecţie se face pornind de la ecuaţiile diferenţiale care
intervin în procesul de transmitere a căldurii prin convecţie, tinând cont de faptul că procesul are loc
datorită mişcării fluidului: ecuaţia de continuitate, ecuaţiile Navier-Stockes (ecuaţiile de mişcare) şi
ecuaţia de contur (vezi cursul de mecanica fluidelor).
Ecuaţia de contur ţine cont de faptul că fluxul unitar de căldură transmis prin convecţie este
egal cu fluxul unitar de căldură transmis prin conducţie prin stratul limită de fluid de lângă perete:
t
q t p t f ecuaţia de contur
n
Rezolvarea teoretică a acestui sistem de ecuaţii diferenţiale nu este posibilă decât pentru
cazuri foarte simple, particulare.
Din această cauză, pentru determinarea coeficientului de convecţie se face apel la teoria
similitudinii. Pe baza ecuaţiilor diferenţiale sus menţionate şi a teoriei similitudinii au fost deduse
mărimile adimensionale numite invarianţi sau criterii de similitudine sau numere. Exemplu:
Reynolds (Re), Grasshof (Gr), Nusselt (Nu), Prandtl (Pr) (vezi laboratorul).
Aceşti invarianţi se pot calcula în funcţie de parametrii fluidului la temperatura respectivă
(ex. vâscozitate, densitate, viteză, etc.)
Toţi aceşti invarianţi au aceeaşi valoare pentru sistemele şi fenomenele asemenea.
Deci fenomenul de convecţie într-o instalaţie industrială este asemenea cu fenomenul de
convecţie dintr-o instalaţie model de laborator dacă aceşti invarianţi au aceeaşi valoare.
Cel mai important invariant este Nu deoarece include coeficientul de convecţie care
trebuie determinat: Nu = l / unde este coeficientul de conducţie termică a fluidului în
stratul limită iar l este lungimea caracteristică (diametrul în cazul conductelor).
Efectuând experimentări pe instalaţii de laborator, au fost deduse empiric, relaţii de legătură
între invarianţi, numite ecuaţii criteriale de forma: Nu = f ( Re, Pr, Gr, etc. )
În concluzie, teoria similitudinii permite ca pe baza ecuaţiilor diferenţiale ale convecţiei, dar
fără a le integra, să se obţină criterii de similitudine între care să se determine pe cale experimentală
ecuaţii criteriale valabile pentru toate procesele asemenea. Din aceste ecuaţii criteriale se poate
determina coeficientul de convecţie .
Convecţia forţată
Nu C Re m Pr n
unde C, m şi n sunt coeficienţi care depind de regimul de curgere
Deoarece experimentările au fost efectuate de diverşi autori, există diferite variante ale
acestor ecuaţii criteriale empirice. Forma concretă a ecuaţiilor criteriale şi valoarea coeficienţilor se
pot afla din cărţile de specialitate legate de transmiterea căldurii.
Radiaţia termică reprezintă procesul de transmitere a căldurii între corpuri aflate la distanţă,
fără contact direct.
66
Este de natură electromagnetică la fel ca şi celelalte radiaţii (, x, etc.).
Radiaţia termică este rezultatul transformării energiei interne a corpurilor în energie a
undelor electromagnetice care se propagă în spaţiu cu lungimi de undă cuprinse între 0,7 - 400
m (microni) ce corespund razelor infraroşii, vizibile şi ultraviolete.
Fenomenul are sens dublu. Astfel, un corp radiază energie dar şi absoarbe energia emisă sau
reflectată de corpurile înconjurătoare.
La corpurile solide şi lichide, transformarea energiei electromagnetice în energie termică şi
invers, are loc în straturile superficiale, iar la corpurile gazoase în volum.
Transferul de căldură prin radiaţie termică devine semnificativ la temperaturi ridicate ale
corpului.
În aplicaţiile tehnice care implică temperaturi apropiate de cele ale mediului ambiant,
radiaţia termică poate fi neglijată în comparaţie cu transferul de căldură prin convecţie.
La fel ca celelalte radiaţii de natură electromagnetică, radiaţia termică se propagă în linie
dreaptă, se reflectă, se refractă şi se absoarbe.
Fluxul de energie radiată Q care întâlneşte un corp oarecare se distribuie astfel:
QQA QR QD W (6.1)
unde: QA = partea care este absorbită
Q R = partea care este reflectată
Q D = partea care străbate corpul (este difuzată)
Împărţind relaţia 6.1 la Q A+R+D=1
unde: A = coeficientul de absorbţie
R = coeficientul de reflexie
D = coeficientul de difuzie
Suprafaţa unui corp se numeşte lucie dacă reflectă radiaţia incidentă într-o direcţie
determinată, unghiul de incidenţă fiind egal cu cel de reflexie.
Suprafaţa se numeşte mată dacă reflectă radiaţia incidentă în toate direcţiile.
Radiaţia monocromatică corespunde unei anumite lungimi de undă . Radiaţia integrală
cuprinde întregul spectru de radiaţie cu (0, ).
67
Pe baza legilor radiaţiei termice (legile de la electromagnetism) a fost dedusă relaţia pentru
fluxul de căldură radiat de un corp:
4
T
Q C0 S W
100
unde: C0 = 5,67 W/m2K4 coeficientul de radiaţie al corpului negru
T = temperatura suprafeţei radiante K
S = suprafaţa radiantă m2
= factor de emisie
se determină experimental şi depinde de material, starea suprafeţei, temperatură (0,
1)
Schimbul de căldură prin radiaţie termică între corpurile solide separate prin medii
transparente reprezintă un proces complex de reflecţii şi absorbţii repetate. Astfel, fiecare corp
emite radiaţii termice care sunt absorbite şi o parte reflectate înapoi de corpurile înconjurătoare. O
parte din radiaţiile care revin sunt absorbite, altă parte reflectate ş.a.m.d., procesul continuând până
la egalizarea temperaturilor.
Figura 6.6
68
1
12
unde 12 = factorul mutual de emisie al sistemului format de cele două plăci 1 1
1
1 2
Figura 6.7
T 4 T 4
Q 12 C 0 S1 1 2 W
100 100
1
12
Factorul mutual de emisie al sistemului este: 1 S1 1
1
1 S 2 2
Figura 6.8
69
T 4 T 4
Q Q1e 1e C 0 S 1 e
100 100
T 4 T 4
e
Q Q e 2 e 2 C 0S 100 100
2
1 1
1e e2
1 1 ; 1 1
1 1
1 e e 2
4 4
Q T Te
1
1e C 0S 100 100
4 4
Q Te T2
e 2 0 100
C S 100
4 4
Q 1 1 T1 T
2
C 0S 1e e 2 100 100
rezultă
T1 4 T2 4
1
Q C S
1 1 0 100 100
1e e 2
T 4 T 4 1
1e 2
Q 1e 2 C 0 S 1 2 unde 1 1 = factorul de emisie redus al
100 100
1e e 2
sistemului
Reducerea fluxului de căldură este cu atât mai mare cu cât ecranul are un factor de emisie e
mai mic decât al sistemului de suprafeţe.
Pentru a se obţine o izolare cât mai bună este necesară utilizarea mai multor paravane şi
vidarea spaţiului dintre plăci pentru anihilarea convecţiei.
Un perete omogen sau neomogen de orice formă, separă de obicei două fluide cu
temperaturi diferite t f1 şi t f 2 . Căldura se transmite de la un fluid la altul prin intermediul
peretelui.
De la primul fluid la perete şi de la perete la al doilea fluid, căldura se transmite prin
convecţie eventual prin radiaţie, iar în perete căldura se transmite prin conducţie.
70
Figura 6.9
Fluxul de căldură: Q qS rezultă Q K S t f1 t f 2
Figura 6.10
71
Q
Fluxul liniar de căldură: ql unde l = lungimea conductei
l
În regim staţionar:
ql
d1l 1 t f1 t 1 t 1 t 2 t 2 t 3 d 3l 2 t 3 t f2
l 1 d2 1 d3 l
ln ln
21 d1 2 2 d 2
t q l
t
f1 1
d 1 1
q l 1 d
t 1 t 2 ln 2
2 1 d 1
q l 1 d
t 2 t 3 ln 3
2 2 d 2
q l
t 3 t f
2
d 3 2
ql
t f1 t f 2
K l t f1 t f 2 W
adunând relaţiile, rezultă: 1 1 d2 1 d3 1 m
ln ln
1d1 21 d1 2 2 d 2 2 d 3
Kl 1
K
d3 d3 d d d d 1
3 ln 2 3 ln 3
1d1 21 d1 2 2 d 2 2
Schimbătoarele de căldură sunt utilaje termice care servesc la încălzirea sau răcirea unui
fluid, vaporizarea sau condensarea lui cu ajutorul unui alt fluid.
Din punct de vedere funcţional, numărul lor este foarte mare (ex.: preîncălzitoare de apă
sau aer, răcitoare de ulei, distilatoare, vaporizatoare, condensatoare, radiatoare, etc.) însă
principiul de funcţionare este acelaşi şi anume transferul de căldură de la un fluid la altul prin
intermediul unui perete despărţitor.
Există şi schimbătoare de căldură fără perete despărţitor între fluide, ca de exemplu
turnurile de răcire, camerele de pulverizare etc., dar calculul este mai complicat deşi principiul de
lucru este acelaşi.
Schematizat, un schimbător de căldură constă din două compartimente separate de un perete,
prin fiecare circulând câte un fluid. Prin peretele despărţitor are loc transferul căldurii de la fluidul
cald la cel rece. În timpul circulaţiei fluidelor prin cele două compartimente, temperatura lor
variază, unul încălzindu-se celălalt răcindu-se. Temperaturile la intrarea în schimbătorul de căldură
se notează cu indice prim iar cele la ieşire cu indice secund.
72
Figura 6.11
Din punct de vedere al modului în care curg cele două fluide prin schimbător există
schimbătoare
a) cu curgere paralelă în echicurent;
b) cu curgere paralelă în contracurent;
c) cu curgere încrucişată;
d) cu curgere mixtă.
Figura 6.12
Din punct de vedere termodinamic, procesele din schimbătoarele de căldură sunt izobare.
În calculul unui schimbător de căldură de obicei se cunoaşte fluxul de căldură Q care
trebuie transmis de la un fluid la altul, debitele celor două fluide m1 şi m 2 , temperaturile de
intrare t 1 şi t 2 , căldurile specifice c1 şi c2, şi trebuie determinată suprafaţa S necesară transmiterii
acestui flux.
Presupunând 1 fluidul cald şi 2 fluidul rece, relaţiile de calcul rezultă din egalitatea fluxului
de căldură cedat de fluidul 1 , primit de fluidul 2 şi transmis între cele două fluide:
Q m1 c1 t 1 t 1 m 2 c 2 t 2 t 2 K S t m
unde tm este diferenţa de temperatură medie între cele două fluide.
73
Exemple:
Figura 6.13
Figura 6.14
74
t max t min t 1 t 2 t 1 t 2
t m t mEC
t max t t
ln ln 1 2
t min t 1 t
t max t min t 1 t 2 t 1 t 2
t m t mCC
t max t t
ln ln 1
t min t 1 t
7.1 Combustibili
Combustibilii sunt substanţe la care degajarea de căldură prin oxidarea lor în aer sau oxigen
are loc rapid. Combustibilii pot fi solizi, lichizi sau gazoşi. De asemenea, ei pot fi naturali (cărbune,
ţiţei, gaze naturale) sau derivaţi (cocs, benzină).
Un combustibil este format din masa combustibilă, compusă din substanţe care ard şi
balastul alcătuit din substanţe care nu ard.
Compoziţia combustibilului poate fi precizată prin analiza elementară. Pentru combustibilii
solizi şi lichizi analiza elementară exprimă participaţiile masice ale elementelor componente iar
pentru combustibilii gazoşi participaţiile volumice.
- Puterea calorifică superioară (notată Hs) pentru cazul când apa este evacuată în stare lichidă.
- Puterea calorifică inferioară (notată Hi) pentru cazul când apa este evacuată în stare de vapori.
76
Rezultă
o
o' ( kmol O 2 / 1kg comb.
32
Rezultă că oxigenul minim necesar din exterior pentru arderea a 1 kg combustibil este
x y z o ' 1kmol O2 c h s
o kmol O 2 not
kg comb 12 4 32 32 1 kg comb
(min O) kmol
Dar oxigenul necesar este conţinut în aerul care se aduce din exterior.
Arderea este completă în cazul în care masa combustibilă se oxidează complet. Dacă în
urma arderii produsele arderii conţin substanţe incomplet oxidate, arderea se numeşte incompletă.
Deoarece în cazul arderii incomplete se pierde o parte din energia combustibilului, trebuie să se
evite apariţia acestei situaţii.
Arderea completă cu aerul minim necesar presupune realizarea unui amestec combustibil
omogen. Deoarece acest amestec omogen este greu de realizat, cantitatea de aer prezentă la ardere
este de obicei mai mare decât cea minim necesară.
Se defineşte coeficientul excesului de aer , raportul dintre cantitatea reală de aer L prezentă
la ardere şi cea minim necesară (min L)
L
min L
pentru combustibili solizi (1,4 1,7)
pentru combustibili lichizi (1,1 1,3)
pentru combustibili gazoşi (1,05 1,15)
Compresoarele care prin aspiraţia unui gaz dintr-un rezervor închis produc depresiuni, se
numesc pompe de vid.
78
Figura 8.1
Figura 8.2
79
Figura 8.3
SA = supapa de
PMI PME aspiraţie
SR = supapa de
refulare
Vs = volumul cursei
sau cilindreea
VM = volumul sau
spaţiul mort (necesar
pentru evitarea
contactului mecanic
dintre piston şi
supape)
Va =volumul de gaz
Figura 8.4 aspirat
Fazele 1-2 şi 3-4 sunt transformări de stare ale gazului, celelalte faze sunt procese de
curgere. Din această cauză nu este corectă denumirea de ciclu termodinamic 1234 ci diagramă de
funcţionare.
Compresoarele sunt maşini consumatoare de lucru mecanic deci scopul este să se realizeze
un consum minim de lucru mecanic tehnic (aria de sub curba transformării spre axa presiunilor).
80
Faza de comprimare 1-2 se poate efectua fie izoterm după curba 1-2 iz, cu o răcire intensă a
gazului din cilindru şi cu un consum mai mic de lucru mecanic (aria mai mică), fie adiabatic după
curba 1-2ad, fără schimb de căldură cu exteriorul dar cu un consum mai mare de lucru mecanic (aria
mai mare). Deoarece cele două cazuri de funcţionare nu se pot realiza în practică, comprimarea se
face după curba politropă 1-2p de exponent politropic 1 < n < k.
Datorită existenţei spaţiului mort VM, volumul de gaz aspirat Va este mai mic decât volumul
cilindreei VS care ar putea fi aspirat în lipsa spaţiului mort.
Se defineşte spaţiul mort relativ: 0 = VM / VS (8.2)
uzual 0 (0,05 0,1)
Se defineşte gradul de umplere teoretic (care reprezintă o caracteristică funcţională a
compresorului): = Va / Vs (8.3)
Va V1 V4 VM VS V4 0 VS VS V4 VS 1 0 V4 V
1 0 4
VS VS VS VS VS VS
V V V V
1 0 0 4 1 0 0 4 1 0 1 4 1 0 4 1
0 VS VM VM VM
Dar evoluţia 3-4 este politropă de exponent politropic n:
1 1
1
V p n p r n
p 3 VMn p 4 V4n 4 3 n
VM p 4 pa
1
Rezultă: 1 0 n 1 (8.4)
Gradul de umplere este cu atât mai mic cu cât spaţiul mort relativ 0 şi raportul de
comprimare sunt mai mari.
81
Figura 8.5
Pentru pr = pr max, volumul aspirat devine nul (Va = 0). În acest caz, în cilindru se comprimă
şi se destinde mereu aceeaşi cantitate de gaz.
Determinarea lui pr max (deci = max) rezultă înlocuind Va = 0 în relaţia (8.3)
=0
1 1
1
n
0 max 1 max
0 1 n 1
Din (8.4)
0
n n
1 1
max 1 p r max p a 1
0 0
Pentru aer max 50 (adică, dacă pa = 1 bar, rezultă că pr max = 50 bar).
Presiunea maximă însă se limitează la 4 5 bar datorită încălzirii gazului ca urmare a
comprimării. Din această cauză, pentru presiuni de refulare mari, se utilizează compresoare cu mai
multe trepte de comprimare şi cu răcirea intermediară a gazului. Astfel, gazul comprimat iese din
prima treaptă ( primul cilindru), este răcit izobar, apoi introdus într-o a doua treaptă (al 2-lea
cilindru) unde i se măreşte în continuare presiunea, etc. În acest mod se pot obţine presiuni foarte
mari (1000 bar).
Figura 8.6
De la cursul de Mecanică:
L F l F r rl M
P M
P = M (8.4)
unde: P [W] ; M [Nm] ; [rad / sec]
Figura 8.7
Dacă se dă turaţia n în rot / min, rezultă că unghiul corespunzător celor n rotaţii = n2
[rad]
2 n[rad] ………………. 60 sec
[rad] ..……………… 1 sec
_______________________________________________
= 2n / 60 = n / 30 = n / 30 (8.5)
Teorema momentului cinetic: MK (8.6)
(Momentul forţelor exterioare = derivata în raport cu timpul
a momentului cinetic în raport cu acelaşi punct fix)
dK / d = rccos(dm / d)
K r c cos m
2
M K 1
K 2 K 1 r2 c 2 cos 2 m r1c1 cos 1 m
M r2 c 2 cos 2 r1c1 cos 1 m [Nm]
9. INSTALAŢII FRIGORIFICE
9.1 Generalităţi
Instalaţiile frigorifice sunt instalaţii termice care au rolul de a coborî temperatura unor spaţii
(incinte) sub temperatura mediului ambiant, şi a căror funcţionare necesită un consum de energie
(mecanică, termică, electrică).
În principiu, funcţionarea acestor instalaţii se bazează pe utilizarea unei substanţe denumită
agent frigorific, care evoluează în interiorul acestora după un ciclu generator (invers decât cel
motor), absorbind căldură de la incinta rece pe care o cedează mediului ambiant. Fac excepţie de la
acest principiu instalaţiile cu răcire termoelectrică (efectul Peltier = efectul invers efectului Seebek
de la termocuple, de la lucrarea de laborator nr. 2).
Freonii - sunt derivaţi halogenaţi ai hidrocarburilor saturate (metan. etan) în care unii atomi
de hidrogen sunt înlocuiţi prin atomi de Clor sau Fluor.
Exemple:
freon 12 formula chimică CF2Cl2 (simbol tehnic R12)
freon 11 formula chimică CFCl3 (simbol tehnic R11)
Avantaje:
- exponenţi adiabatici mici ceea ce duce la creşteri mici de temperatură la comprimare
- dizolvă uleiul de ungere (deci asigură şi ungerea pieselor în mişcare)
- toxicitate redusă
- inflamabilitate redusă
Dezavantaje:
- cost ridicat
- coeficienţi mici de transmitere a căldurii
- distruge stratul de ozon din atmosferă ( 1 moleculă de freon distruge 1000 molecule de
ozon).
Cu ajutorul ciclului Carnot inversat se poate explica în mod simplu posibilitatea transmiterii
căldurii de la un corp rece la unul mai cald cu consum de lucru mecanic. De asemenea, ciclul
Carnot inversat (adică parcurs în sens invers celui motor) constituie criteriul pentru compararea
gradului de perfecţiune termodinamică a instalaţiilor frigorifice.
Ciclul Carnot inversat se realizează în domeniul vaporilor umezi (zona bifazică), fiind
format din 2 izoterme şi 2 adiabate. Este parcurs în sens trigonometric, fiind un ciclu termodinamic
consumator de lucru mecanic.
În diagrama T - s, ciclul Carnot inversat se reprezintă astfel:
85
2 - 3 = condensare izobar - izotermă (la Ta =
cst., pa = cst.)
Figura 9.1
Aprecierea ciclurilor frigorifice se poate face cu ajutorul raportului dintre căldura primită de
agent de la sursa rece (efectul util) şi lucrul mecanic consumat, raport numit eficienţă frigorifică
(notată f)
qo Tr s1 s 4 Tr 1
f T
l Ta Tr s1 s 4 Ta Tr a 1
T r
f
f 1
f poate fi mai mare, egal, sau mai mic
1 decât 1.
f 1
2 Ta / T r
Figura 9.2
În tehnică, ciclul Carnot inversat este greu de realizat practic. În instalaţiile frigorifice reale,
faţă de ciclul Carnot inversat, se introduc 2 modificări:
- comprimarea 1 - 2 este deplasată din domeniul vaporilor umezi în domeniul vaporilor
supraîncălziţi (pentru a evita formarea de picături de lichid în cilindrul compresorului ceea ce ar
duce la apariţia şocului hidraulic).
86
- procesul de destindere adiabatică 3 - 4 se înlocuieşte cu un proces de laminare într-un
ventil de laminare (VL) care este mult mai simplu constructiv.
Observaţie: Laminarea are loc la entalpie constantă. Prin laminare presiunea scade, iar temperatura
scade dacă efectul Joule - Thomson este pozitiv).
Q
3 2
Cd
3
Cp
2
Cp = compresor
VL Cd = condensator
1 VL = ventil laminare
Vp = vaporizator
4
Vp
4 1
Q0
Figura 9.3
La frigiderele casnice condensatorul este placa neagră cu ţevi din spatele frigiderului,
vaporizatorul este situat în interior (congelatorul), iar ventilul de laminare este ţeava subţire care
uneşte condensatorul cu vaporizatorul, având secţiunea mult mai mică decât secţiunile conductelor
din condensator şi vaporizator. Evacuarea căldurii Q se face în mediul ambiant, în spatele
frigiderului.
T Diagrama T - s p Diagrama p - i
i = cst. K s = ct.
q 2
3 2' 3 q 2'
Ta pa 2
Tr 1 pr 1
4 4
q0 q0
s3 s4 s1 = s2
s i 3 = i4 i1 i2 i
slaminare
Figura 9.4
Evoluţiile sunt:
Vaporizatorul este montat în incinta care trebuie răcită. Pentru extragerea fluxului de căldură
Q o [W] la vaporizator, numit şi putere de răcire, debitul masic de agent frigorific prin instalaţie
rezultă din relaţia:
Q q m
Q
Qo o o qo m m o [kg / sec]
qo
10.1 Generalităţi
Ciclul generator al unei maşini frigorifice preia o cantitate de căldură disponibilă dintr-un
spaţiu de referinţă de temperatură joasă şi cedează o cantitate de căldură unei surse de temperatură
mai ridicată (mediul exterior).
În acest caz, spaţiul de referinţă care determină eficienţa instalaţiei e situat la temperatura
scăzută a ciclului.
Dacă însă deplasăm întreg ciclul la temperaturi mai ridicate şi considerăm că spaţiul de la
care se primeşte căldura în maşina frigorifică să fie situat la temperatura mediului sau o temperatură
apropiată, rezultă că spaţiul în care se cedează căldura va fi situat la o temperatură mai mare decât
temperatura mediului. În acest caz se preia o cantitate de căldură din mediu şi se cedează o cantitate
de căldură unui spaţiu (ex. o locuinţă) la o temperatură mai mare, realizând încălzirea spaţiului
respectiv.
Acest tip de ciclu generator se numeşte ciclul pompei de căldură iar maşina termică se
numeşte pompă de căldură sau pompă termică.
88
Figura 10.1
Figura 10.2
Ciclul de funcţionare este similar cu cel de la instalaţiile frigorifice, diferă doar nivelurile
temperaturilor.
Rezultă că, în condiţii ideale, se poate ceda incintei o cantitate de căldură Q superioară ca
valoare a energiei sub formă de lucru mecanic primit din exterior (în cazul încălzirii unei incinte cu
ajutorul unui radiator electric, căldura degajată nu poate fi mai mare decât energia electrică
utilizată)
89
Pompa de căldură are un avantaj suplimentar că poate fi utilizată pe circuitul vaporizatorului
şi ca instalaţie frigorifică, ea realizând simultan posibilitatea de încălzire respectiv răcire.
Pompa de căldură este utilizată în special în instalaţiile de climatizare (ex. patinoarul din
Moscova - şi încălzeşte aerul din sală şi menţine gheaţa).
Motoarele cu ardere internă sunt maşini termice cu rolul de a transforma în lucru mecanic
căldura dezvoltată prin arderea unui combustibil (gazos, lichid, solid – praf de cărbune).
-motor în patru timpi ( = 4), la care ciclul de funcţionare se realizează în patru curse ale
pistonului (două rotaţii ale arborelui cotit).
timpii sunt: 1. admisia fluidului proaspăt (aer sau amestec aer + combustibil)
2. comprimare + începutul procesului de ardere
3. sfârşitul procesului de ardere + destindere (singurul timp util)
4. evacuarea gazelor arse
-motor în doi timpi ( = 2), la care ciclul de funcţionare se realizează în două curse ale
pistonului (o rotaţie a arborelui cotit).
timpii sunt: 1. terminarea procesului de ardere, destinderea gazelor, începerea
evacuării gazului ars şi a admisiei de fluid proaspăt.
2. terminarea evacuării şi a admisiei, comprimarea amestecului şi
începerea procesului de ardere.
90
11.2 Motorul în patru timpi (MAS sau MAC)
Figura 11.1
Deoarece în cilindru nu evoluează o cantitate fixă de gaz, este impropriu să denumim curba
închisă ciclu termodinamic. Din acest motiv, curba care se obţine în diagrama p – V măsurând
experimental presiunea şi volumul cilindrului (concomitent) se numeşte diagramă indicată.
Timpii de funcţionare:
-timpul 1 linia 1-2 admisia amestecului de aer – combustibil (la MAS) sau aer (la MAC)
(pentru a putea realiza admisia, este necesar ca padmisie p0 presiunea atmosferică)
-timpul 2 linia 2-3 comprimarea
linia 3-4 începutul arderii
-timpul 3 linia 4-5 terminarea arderii
linia 5-6 destinderea gazelor arse
-timpul 4 linia 6-1 evacuarea gazelor arse (pentru evacuare este necesar ca pevacuare p0)
91
d 2
( Vs S unde d = diametrul cilindrului)
4
În diagrama p–V aria unei curbe închise reprezintă lucrul mecanic. Dacă este parcursă în
sens trigonometric, lucrul mecanic este negativ iar în sens orar lucrul mecanic este pozitiv.
Lucrul mecanic corespunzător ariei buclei mari este pozitiv şi indică lucrul mecanic produs
(Li 0). Lucrul mecanic corespunzător arie buclei mici este negativ (L p 0) şi reprezintă lucrul
mecanic de pompaj consumat în procesul de admisie şi evacuare.
Presiunea medie indicată pmi reprezintă presiunea constantă care, dacă ar acţiona asupra
pistonului de-a lungul unei curse, ar produce un lucru mecanic egal cu lucrul mecanic indicat.
Li = pmi Vs pmi = Li / Vs
p
Vs
pmi
Li
PMI PME V
Figura 11.2
92
Randamentul indicat i caracterizează gradul de utilizare a energiei combustibilului în
cilindrul motorului şi se calculează ca raport între lucrul mecanic indicat şi căldura introdusă prin
arderea completă a combustibilului pentru un cilindru şi un ciclu (similar cu randamentul
termodinamic al unui ciclu).
i = Li / Qintrodus
93
n 30 Pe P
Pe M e M e Me 9,55 e Pe [W] ; Me [Nm] ; n [rot / min]
30 n n
Studiul termodinamic al proceselor din motor şi calculul mărimilor de bază ale motorului
este complicat pentru ciclul real. Din această cauză studiul se face pentru cicluri teoretice
simplificate care servesc drept termen de comparaţie pentru motoarele reale în scopul aprecierii
gradului de perfecţiune a proceselor reale de lucru. Aceste cicluri teoretice au la bază o serie de
ipoteze simplificatoare printre care: fluidul de lucru este gaz ideal, omogen pe tot parcursul ciclului,
comprimarea şi destinderea se consideră adiabatice reversibile, arderea combustibilului şi evacuarea
produselor arderii se consideră evoluţii reversibile de primire respectiv cedare de căldură.
Exemple:
Figura 11.1
94