Charisma totalitară.

O abordare comparativă: nazism versus comunism

Cuprins:

Cap 1 Regimuri politice

1.1. Noţiunea de regim politic. Tipuri de regimuri politice
1.2. Regimul politic autoritar

Cap 2 Charisma, instrument de exercitare politică

2.1. Autoritate şi legimitate politică
2.2. Charisma, definire, caracteristici, tipuri
2.3 Cultul personalităţii

Cap 3 Regimurile totalitare: nazist şi comunist

3.1 Ideologia şi doctrina politică
3.2. Manipularea maselor în regimul totalitar
3.3. Comparaţie între regimurile nazist şi comunist

Cap 4 Studiu de caz comparativ: nazism vs comunism

4.1. Totalitarismul nazist. Lider charismatic Adolf Hitler
4.2. Totalitarismul comunism. Lider charismatic Fidel Castro

Cap 5 Concluzii

Bibliografie

Introducere

1
 Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă
drepturile umane şi subordonează individul entităţii colective a partidului/stat. Cum a
scris cândva Hannah Arendt, autoarea unei lucrări fundamentale despre totalitarism,
„mişcările totalitare sunt organizaţii de masă formate din indivizi atomizaţi şi izolaţi.
Comparate cu toate celelalte partide şi mişcări, caracteristica lor extremă cea mai
evidentă este cererea lor de loialitate totală, nelimitată, necondiţionată şi inalterabilă
în raport cu membrul individual”. Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de
sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii economice, politice şi sociale, şi
condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar.
Un alt punct de vedere acreditează ideea că totalitarismul se prezintă şi ca
accentuarea unor tendinţe care existau deja, ca împlinirea unor potenţialităţi. În acest
caz, explicaţia constă în teoriile evidenţiate începând cu secolul XIX şi care au
contribuit la cristalizarea ideologiilor comunismului şi naţional-socialismului.
Alte cauze care au condus la apariţia totalitarismului sunt reprezentate de
accentuarea caracterului total al economiei, precum şi de participarea maselor la
politică, participare legată de marile catastrofe militare şi economice din secolul al
XX-lea, care au antrenat atomizarea socială, manipularea politică şi pierderea
simţului valorilor.
La baza statului autoritar, stă liderul autoputernic, înnăscut cu charismă, cu
putere de manipulare a maselor, ceea ce îi asigură locul de necontestat în fruntea
regimului totalitar.
Lucrarea de faţă propune ca temă, comparaţia a două dintre cele mai
reprezentative regimuri totalitare, cel comunist şi cel nazist. Aparţinând fiecare
tipologiei totalitariste, prezintă în acest sens anumite asemănări, dar şi deosebiri,
date mai ales de faptul că aparţin celor două extreme, cea de dreapra şi cea de
stânga, fiecare cu ideologia, doctrina şi manifestările proprii.
În primul capitol, se face o descriere a regimurilor politice, în general, şi a
regimului totalitar, în particular, în cel de-al doilea subcapitol. fiind prezentate teorii
politologice care stau la baza conceptului de regim politic, tipologii ale regimurilor
politice, caracteristici şi forme ale totalitarismului.
Al doilea capitol prezintă conceptul de charismă, ca instrument folosit de către
puterea politică. Cu caracter mai general, sunt prezentate aici noţiunile de autoritare
şi legitimitate, corelaţia dintre puterea politică şi acestea. Charisma, văzută ca o

2
condiţie indispensabilă apariţiei cultului personalităţii, este un alt subiect atins în
acest capitol.
În capitolul trei, este detaliată comparaţia între cele două regimuri totalitare,
prezentând asemănările şi deosebirile dintre acestea, atât din punctul de vedere al
ideologiilor, cât şi al tezelor cele mai importante cuprinse în lucrările teoreticienilor
acestor regimuri. Aceste aspecte sunt pregătite de primele două subcapitole, în care
sunt caracterizate noţiunile de ideologie şi doctrină politică, precum şi de conceptul
de manipulare a maselor.
Studiul de caz este reprezentat de o paralelă între doi lideri charismatici care
au marcat istoria prin acţiunile lor politice, Adolf Hitler, reprezentâd regimul comunist
şi Fidel Castro, conducătorul Cubei comuniste. Sunt cuprinse în acest capitol
biografiile celor doi lideri, caracterizări ale regimurilor nazist şi comunist sub
conducerea acestora, precum şi aspecte legate de regimurile care au urmat.
Am ales această temă deoarece sunt interesante aspectele legate de
charisma liderilor, de influenţa acestei insuşiri asupra convingerilor poporului.
Impunerea unei ideologii, manipularea maselor dusă la extrem, represariile suferite
de cei care se opun regimului, sunt câteva dintre aspectele legate de cele două
regimuri politice aflate în discuţie.
Astfel, am incercat să pun în evidenţă şi aspectele negative care sunt cuprinse
în noţiunea de lider politic charismatic, aceste aspecte, deşi nu sunt prezente în toate
cazurile liderilor puternici, sunt, însă, destul de frecvente. Adolf Hitler şi Fidel Castro
sunt două dintre cele mai puternice personalităţi care au marcat istoria, dar pe lângă
alte însuşiri de care au dat dovadă, charisma ocupă un rol important în ceea ce
priveşte ascensiunea lor politică şi consecinţele acesteia la nivel global.

Capitolul 1:
Regimuri politice

3
 Cap. 1-1.1 Tipuri de regimuri politice

Într-un sens mai larg, regimurile politice sunt considerate moduri de

ecercitare a puterii, dar după unele abordări teoretice, ele pot fi definite numai prin
raportare la modul de organizare al statului. O teorie mai răspândită, susţine că, prin
regim politic se poate înţelege modul concret de organizare şi funcţionare a
sistemului politic, de constituire a organelor de conducere în societate în raport cu
cetăţenii1.
Problematica definirii regimului politic interesează în aceeaşi măsură pe jurişti,
oameni politici, politologi, dar şi pe cetăţeni - fapt ce vine să probeze importanţa atât
teoretică, dar mai ales practică ce se acordă acestui element al sistemului politic
contemporan.
O primă încercare de definire şi tipologizare a regimului politic a fost facută din
perspectiva ştiinţei dreptului constituţional. O asemenea definire, dar mai ales
tipologizare a regimurilor politice se bazează pe diferenţierea funcţiei legislative de
cea executivă şi pe explicarea coabitaţiei dintre ele. Din acest unghi, se disting:
✔ regimul contopirii puterilor (monarhia absolută),
✔ regimul diviziunii puterilor (republica prezidenţială),
✔ regimul coabitării puterilor (republica parlamentară).
În rândul politologilor, în definirea şi clasificarea regimurilor politice nu există
un punct de vedere unitar. Toţi, însă, abordează definiţia respectivă, de pe poziţiile
teoriei instituţiilor, dar concep şi folosesc această teorie în moduri diferite.
O asemenea abordare a definirii regimului politic a generat în cadrul
politologilor, două orientări distincte.
A. Prima orientare are ca reprezentanţi pe politicienii M.Duverger şi
G.Burdeau, care definesc în exclusivitate, pe baza teoriei instituţionale, regimul
politic. În cadrul instituţiilor politice, ei iau ca element principal partidele politice.
M. Duverger susţine că cel ce cunoaşte dreptul constituţional şi ignoră rolul
partidelor politice are o imagine falsă despre regimurile politice contemporane.
În acelaşi spirit, G. Burdeau spune că în zilele noastre, pentru a caracteriza
regimul care funcţionează în stat, nu trebuie să ne mai intrebăm pe ce bază -
parlamentară sau prezidenţială - se înfăptuieşte diviziunea puterilor, ci trebuie mai
1 Ion Mitran, Politologia în faţa secolului XXI, editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, p.
51.

4
întâi lămurită calitatea partidelor, structura lor şi scopurile lor. G. Burdeau, defineşte
regimul politic prin totalitatea normelor, adoptate sau pur şi simplu practicate în ţara
respectivă, cu ajutorul cărora se înfăptuieşte conducerea oamenilor.
B. Alţi politologi, însă, nu sunt de acord cu definirea regimurilor
politice sub aspectul pur instituţionalist. Această nouă orientare, deşi păstrează în
definirea regimului politic elementele instituţionale, aduce în sprijin şi alte
componente, dând astfel o imagine mult mai complexă şi mai realistă despre natura
şi rolul regimului politic în societate.
Pentru exprimarea unei asemenea orientări, cea mai elocventă este concepţia
lui R. Aron. În explicarea criteriilor definitorii ale regimului politic, R. Aron considera
că importante sunt nu numai legatura dintre instituţii şi modalităţile de funcţionare a
lor, ci şi formele interdependenţelor sale cu infrastructura, rolul şi locul pe care-l
ocupă administraţia în cadrul regimului,contextul istoric în care acţionează regimul.
Pornind de la aceste aspecte, se pot trasa următoarele concluzii:
• Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare şi funcţionare
a sistemului politic şi în consecinţă, prin regim politic se înţelege modul concret de
organizare, instituţionalizare şi funcţionare a sistemului politic şi de exercitare a
puterii politice de către o forţă social-politică în cadrul unei comunităţi sociale sau a
unui istem social global;
• Deşi în cadrul regimului politic instituţiile şi organele puterii de stat au
rol important în constituirea şi în funcţionarea sa, regimul politic nu se poate rezuma
la acestea, ci el cuprinde, organizaţional şi funcţional, intregul sistem politic;
• Natura regimului politic, forma sa de exprimare în planul practicii sociale
este rezultatul raportului de forţe dintre clase, grupuri sociale, partide, formaţiuni
politice, într-un cuvânt, dintre cetăţeni, organizaţii, dintre acestea şi societatea civilă
şi politică;
• Regimul politic nu poate şi nu trebuie identificat cu forma de guvernare.
Forma de guvernare desemnează modul concret de formare şi organizare a
organelor puterii de stat, caracteristicile şi principiile lor, raporturile dintre ele şi
celelalte organe ale statului, precum şi raporturile dintre acestea şi celelalte forme
instituţionalizate ale sistemului politic. În schimb, regimul politic înseamnă
materializarea expresă a unor operaţiuni axiologice, a unei ierarhii specifice a
valorilor, în general, a valorilor politice, în special.
• Chiar dacă unele elemente ale regimului politic se suprapun într-o
oarecare masură şi sub anumite aspecte, cu cele ale formei de guvernământ sau ale

5
structurii de stat, prin aceasta ele nu-şi dizolvă identitatea, calitatea distinctă de a fi
laturi definitorii ale regimului politic. Cu excepţia monarhiilor absolute, unde se nasc
regimuri dictatoriale, forma de guvernare nu poate decide natura regimului politic, ci
ea, în cea mai mare masură, este rezultatul raportului dintre aceasta şi cetăţeni.
În anul 1967 la Bruxelles, a avut loc Congresul Internaţional de Ştiinţă
Politică, ce a avut ca obiect al dezbaterii problema clasificării regimurilor politice. Cu
toate acestea, literatura de specialitate nu este în masură să prezinte o poziţie
unitară, dimpotrivă, clasificările propuse sunt extrem de diverse. În cele din urmă, în
ştiinţa politică contemporană, s-au constituit două mari orientări privind poziţiile
tipologizării regimurilor politice, fapt ce nu anulează, însă, marea diversitate de
opţiuni:
A. Clasificările care pornesc de la fundamentările tradiţionale, M. Prelot şi
G. Vedel, constituind în această orientare autori de referinţă;
B. Clasificările care depăşesc cadrul tradiţional, reprezntanţi fiind M.
Duverger, G. Burdeau, R. Aron.
În funcţie de toate aceste aspecte, se pot trasa următoarele concluzii: la baza
tipologizării regimurilor politice, trebuie să stea o varietate de criterii, deoarece numai
acestea sunt în măsură să releve adevarata natură, semnificaţie şi individualitatea
lor.
Dintre criteriile care trebuiesc folosite în clasificarea regimurilor politice se
evidenţiază: modul de constituire şi funcţionare a organelor puterii de stat (numire,
alegere directă sau indirectă a acestora), modul de alegere a conducătorilor,
conţinutul şi sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în special a celor politice şi, mai
ales, a modului cum se regăsesc şi se materializează în practica vieţii social-politice,
natura şi baza ideologică a regimului, sistemul partidist (monopartidist, bi şi pluri
partidism), natura, profunzimea şi amplitudinea relaţiilor sociale şi, în special a celor
politice.
Pornind de la aceste orientări, regimurile politice pot fi clasificate în:
• regimuri politice democratice;
• regimuri politice dictatoriale sau totalitare.
Însă, o asemenea tipologizare a regimurilor politice nu poate fi rigidă şi nu
poate epuiza marea varietate de forme şi manifestări pe care acestea le pot îmbrăca
în viaţa politică reală, practic a fiecărei societăţi. La aceasta trebuie avut în vedere
amplul fenomen de mobilitate la care sunt supuse regimurile politice. Trecerea de la
o formă de regim politic la alta, este astăzi o realitate şi este rezultatul unor modificări

6
în planul raportului de forţe, de combinaţii politice ce pot apărea în peisajul politic al
unei societăţi. Un exemplu elocvent îl constituie prăbuşirea regimurilor politice
comuniste din Europa răsăriteană şi centrală şi angajarea lor spre regimuri
democratice.

Cap. 1-1.2 Regimurile politice autoritare

Regimurile politice nedemocratice acoperă, în timp şi spaţiu, o gamă variată

de manifestări în funcţie de particularităţile istorice ale evoluţiei sistemelor şi culturilor
politice, de condiţiile geo-politice şi de persistenţa unor tradiţii democratice. De la
paternalismele asiatice la absolutismele medievale, de la despotismele orientale
antice până la autoritarismele europene, de la dictaturile contemporane până la
totalitarismele secolului al XX-lea, aceste regimuri gravitează în jurul unui nucleu
comun: acela de dictatură. Prin trăsăturile sale, dictatura apare drept prototipul,
elementul de generalitate, modelul comun al acestora, ele însele nefiind decât cazuri
particulare, forme istorice şi speciale ale regimului politic dictatorial. Dictatura poate fi
caracterizată prin concentrarea maximă a puterii în mâinile unui grup restrâns sau a
unei singure persoane (dictatorul), prin restrângerea sau suspendarea activităţii
instituţiilor democratice, precum şi printr-o drastică limitare (ori anulare) a drepturilor
şi libertăţilor civice în raport cu instituţiile puterii. De regulă, dictatura se exercită prin
continuă recurgere la mijloace violente de exercitare a puterii, prin evidenţierea în
prim-planul sistemului de putere a instrumentelor de coerciţie şi a controlului strict
exercitat de guvernanţi asupra societăţii civile. Autoritatea supremă este absolută şi
arbitrară, nefiind îngrădită de lege care devine o simplă ficţiune în raport cu puterea
dictatorului.
Noţiunea de dictatură provine de la latinescul dictatura, care înseamnă a
porunci, a domina nelimitat o persoană sau un grup de persoane. În strânsă legătură
cu aceasta noţiune, s-a format şi cea de dictator (tot de la latinescul "dictator"),
exprimând conducerea exercitată de o persoană nesupusă controlului statului sau a
altei instituţii politice, având puteri nelimitate, discreţionare. Sub această semnificaţie,
noţiunile de dictatură şi dictator s-au manifestat în sfera lumii antice şi sub forma
monarhiei absolute, în feudalism.

7
 În politiologie, termenul de dictatură este identic cu cel de totalitarism,
absolutism, despotism sau autocraţie, deşi în literatura de specialitate există o
diversitate de păreri cu privire la trăsăturile definitorii ale dictaturii.
Politologul francez Raymond Aron2 susţine că aceste trăsături sunt
reprezentate de monopolul unui singur partid, ideologia oficială de stat, monopolul
statului asupra întregii puteri, caracterul absolut al autorităţii suverane.
Până la Mussolini, folosirea noţiunii de totalitarism era rară şi vagă. În timpul
Revoluţiei Franceze apare expresia de război total, formulă ce exprima mobilizarea
generală în forma cea mai radicală. Această formulă este asociată cu aceea de stat
la Hegel. Francois Chatelet şi Evelyne Pisier afirmă că termenul de totalitar,
desemnând în acelaşi timp fascismul şi comunismul, a apărut pentru prima oară în
“Times”, în noiembrie 1929, cu referire la statul totalitar ca stat unitar, cu partidul
unic, fascist sau comunist, născut ca o reacţie la parlamentarism.
Denumirea a fost pusă în circulaţie de Benito Mussolini prin articolul publicat
în Enciclopedia Italiana, în 1932, prin care se proclama pe sine “totalitar” şi a numit
statul fascist italian lo stato totalitario. Această pretenţie a conducătorului italian este
departe de a fi şi acceptată de istorici, care ezită în a considera regimul fascist ca
fiind unul totalitar. Încă din 1938, Richard Coudenhove-Kallergi făcea distincţia între
fascism - o metodă şi bolşevism - o religie.
Regimurile politice dictatoriale se individualizează prin următoarele trăsături:
✔ puterea de stat este deţinută şi exercitată în mod absolut de către o
persoană sau un grup de persoane care concentrează în mâinile lor întreaga
putere, îndeosebi cea politică;
✔ aplicarea puterii nu se realizează în baza principiului separării acesteia
sau chiar dacă acest principiu se menţine, el este formal, având un rol
propagandistic;
✔ inexistenţa unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar dacă
acestea sunt prezente în viaţa politică, atribuţiile şi prerogativele lor sunt
considerabil restrânse. Organele puterii, atât câte există, sunt numite, ele
subordonându-se total puterii. În această situaţie, nu se mai poate vorbi de
existenţa statului de drept;

2 Raymond Claude Ferdinand Aron (14 martie 1905 - 17 octombrie 1983) a fost un filosof, sociolog şi
politolog evreu francez, a respins cu fermitate ideologiile totalitare şi a căutat explicaţii pentru atracţia
pe care comunismul a exercitat-o asupra intelectualităţii franceze.

8
 ✔ lipsa pluripartidismului politic şi ideologic şi, în consecinţă, a opoziţiei
politice. În cadrul societăţii se instaurează dominaţia politică şi ideologică a
unui singur partid, a celui aflat la putere. Singura ideologie admisă este
ideologia partidului unic, aceasta devenind ideologia oficială a puterii. Ea va
întemeia şi va promova interesele partidului, ale grupului aflat la putere,
impunându-se adeseori şi prin forţă;
✔ prin mijloacele propagandei şi ideologiei partidului, are loc crearea
cultului personalităţii şefului partidului, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui A.
Hitler, B. Mussolini, V. Stalin, I. B. Tito, Mao Tzedun, N. Ceausescu, Kim Ir
Sen etc.;
✔ regimurile dictatoriale îşi au mijloacele şi metodele proprii de guvernare
de la cele legale, până la cele ilegale, de la manipularea "paşnică", până la
violenţa deschisă. Folosirea unora sau altora dintre aceste metode depinde de
momentul concret istoric, de forţa grupului aflat la putere etc.
În antichitate şi în feudalism, regimurile dictatoriale s-au manifestat sub forma
monarhiilor absolute. În epoca modernă, odată cu burghezia şi marea societate
capitalismul, regimurile dictatoriale încep să fie înlocuite de regimurile democratice.
În perioada contemporană, cele mai reprezentative forme ale regimurilor dictatoriale
au fost şi mai sunt regimurile coloniale, regimurile fasciste, regimurile comuniste şi
regimurile militare.
• Regimurile coloniale au apărut încă din perioada marilor descoperiri
geografice (secolele XV-XVI) şi au cunoscut o maximă răspândire în perioada
modernă, când unele state ca Anglia, Olanda, Belgia, Spania, Portugalia şi mai tarziu
S.U.A. şi Germania şi-au creat adevarate imperii coloniale. Aceste regimuri totalitare,
profund nedemocratice, au constat în subordonarea totală economică, politică şi
spirituală a numeroaselor ţări şi popoare din Asia, Africa şi America de Sud, în cele
mai multe cazuri prin forţă şi violenţă.
În perioada interbelică, dar mai ales după cel de-al doilea razboi mondial,
odată cu destrâmarea şi prăbuşirea sistemului colonial, acest tip de regim politic a
dispărut. Deşi fostele colonii au devenit independente politic, multe din ele continuă
sub forme mascate, să rămână dependente economic de fostele metropole.
• Regimurile fasciste au apărut şi s-au manifestat în perioada
interbelică, reprezentând o soluţie politică de extremă dreaptă, o dictatură teroristă,
un regim politic totalitar.

9
 Apariţia şi ascensiunea fascismului în formele sale clasice (Italia, Germania),
poate fi explicat printr-un complex de factori, cauze şi conjuncturi specifice perioadei
interbelice.
Dintre gânditorii care au pregătit din punct de vedere ideologic ascensiunea
regimurilor fasciste, evidenţiem pe Oswald Spengler, Arthur Moeller van den Bruck,
Alfred Rosenber.
Oswald Spengler (1880-1936) în Declinul occidentului, negând sistemul
democratic şi făcând apologia totalitarismului, a pregătit sub aspect ideologic
ascensiunea lui Hitler. Arthur Moeller van den Bruck (1876-1925), în lucrarea sa Al
treilea Reich, o combinaţie eclectică de filosofie a istoriei, cu socialism şi naţionalism,
şi cu pangermanism, face apologia spiritului german de după primul razboi mondial
şi, pledând pentru crearea unui partid naţionalist, a pregătit şi el din punct de vedere
ideologic fascismul, ascensiunea acestuia la putere.
Fascismul, ca regim politic, s-a manifestat sub diferite variante politice în ţări
europene şi Japonia. În Europa, regimul fascist a cunoscut diferite denumiri, de
regulă după numele conducătorului, ca salazarismul în Portugalia (1932),
franchismul în Spania (1936) sau, în Franţa, regimul de la Vichy, al mareşalului
Petein. Regimuri fasciste au mai fost instaurate, sub diferite forme, în Olanda, Belgia,
Croaţia, România. Astăzi, fascismul înţeles ca regim politic a dispărut, dar, ca
mişcare politică şi ideologie, el se mai manifestă sub forma neofascismului într-o
serie de ţări din Europa sau America de Sud.
• În comparaţie cu regimurile fasciste, regimurile comuniste sunt
regimuri politice de extremă stânga, dar cu acelaşi numitor comun - totalitarismul şi
dictatorismul social-politic. Primul regim politic comunist s-a instaurat în timpul
primului razboi mondial în urma revoluţiei bolşevice, pe fondul unei puternice crize a
imperiului ţarist. După 1945, sub presiunea armatei sovietice, dar şi a neînţelegerilor
ivite între puterile învingătoare, comunismul se va instala într-o serie de ţări din
centrul şi răsăritul Europei, România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Albania,
Iugoslavia, Germania răsăriteană, în unele ţări din Asia (Mongolia, Vietnam, Coreea,
China) şi America Latină (Cuba).
Ca regim politic, comunismul este o dictatură care şi-a adus ca argument
dictatura clasei muncitoare, în fapt, fiind dictatura partidului comunist, mai precis, a
şefului acestuia sau a grupului din jurul său. În regimurile politice comuniste sistemul
monopartidist a permis partidului comunist să-şi impună ideologia şi propria dictatură.
Chiar dacă au fost cazuri când alături de partidul comunist au fost acceptate şi alte

10
grupuri politice, existenţa acestora era condiţionată de recunoaşterea rolului
conducător al partidului comunist. Deşi comunismul a fost teoretizat de Marx şi
Engels, iar revoluţia bolşevică realizată de Lenin, bazele sistemului politic totalitar
comunist au fost puse de Stalin, de aceea regimurile totalitare comuniste sunt
cunoscute şi sub numele de regimuri staliniste. Ceea ce s-a realizat în practică acolo
unde s-a instaurat comunismul, nu a avut nimic comun cu comunismul lui Marx, ci a
fost stalinism sau neostalinism.
În ciuda particularităţilor naţionale şi a structurilor sociale diferite, statul fascist
italian, cel naţional-socialist german şi cele comuniste prezintă o serie de elemente
comune, care permit evidenţierea caracteristicilor statului totalitar din secolul al XX-
lea.
Acestea sunt:
✔ ideologie unică, universală şi exclusivistă, care pretinde că deţine monopolul
absolut al cunoaşterii şi că a descifrat sensul evoluţiei umanităţii;
✔ rolul dominant al partidului unic structurat ierarhic şi format din „revoluţionari
de profesie”.
✔ asimilarea societăţii civile de către stat şi a puterii de stat de către partidul
unic. Statul totalitar dizolvă, în fapt, societatea civilă, supunând controlului atât
indivizii, cât şi grupurile şi structurile organizatorice ale acestora;
✔ respingerea democraţiei „burgheze”, apreciată, fie ca sursă de slăbiciune şi
degenerare a corpului social, fie ca având doar un aspect formal, din care ar
rezulta caracterul inuman al societăţii capitaliste;
✔ suprimarea diviziunii puterilor în stat, considerată originea lipsei de eficienţă
politică şi a unui sistem fals de legitimare;
✔ suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a pluralismului.
• Regimurile militare se încadrează în tipul regimurilor dictatoriale, deşi
în istorie au fost şi câteva excepţii. Puterea politică este preluată şi exercitată de
cadrele conducătoare ale armatei. În funcţie de natura grupului militar aflat la putere,
de interesele şi orientarea acestuia, aceste regimuri pot îmbrăca forma dictatorială,
poliţienească sau personală. În aceste regimuri are loc suspendarea constituţiei, a
drepturilor şi libertăţilor democratice, a activităţii partidelor politice. Guvernarea se
face prin decrete-legi. Au fost însă şi cazuri când unele regimuri militare s-au situat
pe poziţii progresiste, promovând unele reforme economice şi social-democratice,
măsuri de apărare a intereselor naţionale.

11
 Totalitarismul este acea formă de regim politic caracterizată prin
concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane şi prin controlul absolut al
statului asupra societăţii civile în numele unei ideologii unice şi universale care
pretinde că deţine monopolul cunoaşterii absolute.
În studiile de istorie s-au conturat următoarele teorii ale totalitarismului:
În 1940, American Phylosophical Society, la primul său Congres, considera că
noţiunea de totalitarism prezintă câteva trăsături semnificative:
• fenomenul apare ca fiind din punct de vedere istoric situat în secolul
XX, deosebindu-se de orice alt precedent cum ar fi dictatura,
despotismul, tirania;
• acest fenomen desemnează două tipuri de regim politic, Uniunea
Sovietică a lui Stalin şi Germania lui Hitler, care, fără a fi perfect
asemănătoare, au numeroase trăsături comune;
• în istoriografia de specialitate s-a căzut de acord în a nu desemna sub
acest termen Italia lui Mussolini.
În 1954, Karl Friederich, în lucrarea sa publicată, Totalitarianism, desprindea
şase aspecte caracteristice, şi anume:
• un partid unic (de masă), în general condus de un lider charismatic;
• o ideologie oficială;
• controlul partidului asupra economiei;
• monopolul mijloacelor de comunicare;
• monopolul mijloacelor de luptă;
• un sistem de teroare poliţienească şi politică.
În Encyclopedie des sciences sociales, Spiro consideră că există şase
trăsături esenţiale ce caracterizează fenomenul totalitar:
• universalismul, deoarece pretinde că va reface specia umană după
propria sa imagine;
• participarea forţată, aleşii obţin până la 100% din voturi;
• desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale;
• violenţa militară şi paramilitară;
• incertitudinea, imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor, întrucât
voinţa personală face legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile
pozitive. Apare astfel un sentiment de insecuritate care conduce la
iraţionalism şi teroare.
• unicitatea scopului în opoziţie cu pluralismul regimurilor constituţionale.

12
 Cu o ideologie unică şi universală, totalitarismul pretinde că posedă cunoaştea
legilor evoluţiei sociale, pe baza unui Weltanschauung3 specific care, pe lângă
concepţia despre lume (singura viabilă) asimilează cele mai noi rezultate ale ştiinţei,
culturii, artei şi le supune raţionalităţii sale sociale.
La rândul ei, această raţionalitate se transformă în principiu de legitimare a
proceselor de raţionalizare a realului, conform voinţei totalitare.
Luc-Ferry şi Evelyne Pisier-Kouchner, profesori de ştiinţe politice la
Universitatea din Lyon şi, respectiv, la Universitatea din Paris, în capitolul al III-lea,
intitulat „Totalitarismul“ din volumul al II-lea al Tratatului de Ştiinţã Politică, consideră
că regimurile care sunt desemnate prin termenul de totalitarism au ceva comun în
sensul că ele aparţin categoriei de regimuri revoluţionare, oricare ar fi, de altminteri,
importanţa atribuită diferenţelor în exprimarea însăşi a acestei voinţe revoluţionare4.
Ideea de totalitarism ar proceda astfel de la o reflecţie privind complementaritatea
fascismului şi a comunismului, complementaritate al cărei criteriu decisiv ţine de
afirmarea unităţii sociale, comună ambelor regimuri.
Esenţa ideologiei totalitare a fost definită adesea ca voinţă revoluţionară de
unificare sau de transparenţă socială. După unii politologi, ideologia totalitară
cuprinde două componente: mai întâi, ea pune în teorie raţionalitatea perfectă a
realului istoric; dar apoi, ea afirmă necesitatea punerii în practică prin voinţa activă a
oamenilor, a ceea ce este recunoscut ca adevăr în cadrul teoriei.
Raymond Aron evidenţiază cinci caracteristici ale regimurilor totalitare:
1. Fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul
activităţii politice;
2. Partidul monopolist este dotat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o
autoritate absolută şi care, drept urmare, devine adevărul oficial al statului;
3. Pentru răspândirea acestui adevăr oficial, statul îşi rezervă, la rândul său,
un dublu monopol: monopolul mjloacelor violente şi al mijloacelor persuasive.
Ansamblul mijloacelor de comunicare: radio, televiziune, presă este dirijat, comandat
de stat şi de cei care îl reprezintă;

3 Weltanschauung (literal "privire înspre lume") este un termen conscarat din filosofia germană care
desemnează modul sistematic în care individul înţelege şi interpretează sensul lumii şi al vieţii.
Termenul este utilizat ca sinonim pentru "părere despre lume şi viaţă", "convingere metafizică" sau
"concepţie metafizică".

4 Nicolae Frigioiu, Introducere în ştiinţele politice, editura Comunicare, Bucureşti, 2005, p. 211.

13
 4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse
statului şi devin, într-un anumit mod, parte integrantă a acestuia. Întrucât statul este
inseparabil de ideologia sa cea mai mare parte a activităţilor economice şi
profesionale, au coloratura adevărului oficial;
5. Totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei, o
greşeală de natură economică sau profesională devine automat o greşeală
idelogică5. Astfel încât, în final, apare o politizare, o transfigurare ideologicã a
tuturor greşelilor individuale posibile şi, în concluzie, o teroare în acelaşi timp
poliţienească şi ideologică.
Încercând să delimiteze cât mai nuanţat diferitele forme istorice şi tipuri de
totalitarism, autorul atrage atenţia că trăsăturile de mai sus nu se verifică în acelaşi
mod în toate cazurile, cel mai important aspect, fiind ideologia. Regimurile devin
totalitare pornind de la o intenţie originară – voinţa de a transforma fundamental
ordinea existentă în funcţie de o ideologie.
Din această perspectivă, regimul fascist, deşi cu regim unic, nu ar putea fi
inclus în categoria regimurilor totalitare, deoacere nu a cunoscut niciodată
proliferarea ideologică, nici un fenomen totalitar compatibil cu marile epurări sovietice
sau cu excesele din ultimele decenii ale regimului sovietic. Între tipurile principale de
totalitarism, hitlerist şi stalinist, diferenţa este esenţială, oricare ar fi similitudinile.
Diferenţa esenţială între ele este dată de faptul că, într-un caz, sfârşitul este lagărele
de muncã, iar în celălalt, camera degazare. Într-un caz acţionează voinţa de a
construi un regim nou şi poate chiar un alt om, prin orice mijloace iar în celălalt, o
voinţă propriu-zis demonică de distrugere a unei pseudorase6.
După alţi autori, totalitarismul se caracterizează prin următoarele trăsături
principale, indiferent de variaţiile în timp şi spaţiu, sau a formelor şi regimurilor din
care se inspiră:
1. universalismul, omogenizarea societăţilor moderne, datorită revoluţiei
tehnico-ştiinţifice (apariţiei societăţilor industriale), ar duce la universalizarea scopului
în sistemul totalitar, care pretinde să refacă specia umană după propria sa imagine;
2. participarea forţată pentru desemnarea aleşilor în instanţele puterii.
Indiferent de prezenţa alegătorilor, candidaţii întrunesc maximum de sufragii. Orice

5 Aron Raymond, Democraţie şi totalitarism, editura All, Bucureşti, 2001, p. 187.

6 Nicolae Frigioiu, Introducere în ştiinţele politice, editura Comunicare, Bucureşti, 2005, p. 213.

14
eschivare sau abţinere de la actul de a vota echivalează cu un atentat la legitimitatea
regimului;
3. desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale, cu alte cuvinte
controlul absolut al statului asupra societăţii civile;
4. incertitudinea, imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor: voinţa
personală face legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. Apare un
sentiment de insecuritate care conduce la iraţionalism şi la teroare;
6. unicitatea scopului, urmărirea unui scop unic (industrializare, omogenizare
socială, formarea omului nou), ca unică dimensiune a realităţii, caracterizează
regimurile totalitare, nici o opoziţie, nici alternativă, nici un obstacol nefiind posibil.
Alţi doi mari politologi, Carl J. Friedrich şi Carl W. Deutsch, au trasat anumite
trăsături ale regimurilor totalitare. Atfel, pentru Carl J. Friedrich, sistemele totalitare
se caracterizează prin deţinerea a şase monopoluri:
1. monopolul politic: partidul unic;
2. monopolul economic: controlul statului asupra economiei;
3. monopolul mediatic: controlul statului asupra mijloacelor de comunicare;
4. monopolul ideologic: milenarism oficial;
5. monopolul poliţist: puterea discretă a forţelor de coerciţie asupra populaţiei;
6. monopolul militar: controlul sistemului asupra forţelor armate.
După Carl W. Deutsch, caracteristicile regimurilor totalitare sunt: mobilizarea
totală, unitatea de comandă şi eficienţa executării.
Psihologia socială a avut şi are un rol semnificativ în înţelegerea fenomenelor
ideologice, asumându-le ca pe o parte importantă a domeniului său de cercetare.
Formularea lui S. Moscovici: "psihologia socială este ştiinţa fenomenelor ideologice
(cogniţii şi reprezentăril sociale) şi a fenomenelor de comunicare"7, vine să sublinieze
acest lucru.
T. Adorno8 a încercat să demonstreze prin cercetările sale asupra
personalităţii autoritare, că pot fi identificate anumite elemente din structura
personalităţii care explică adeziunea la o ideologie totalitară de dreapta.

7 Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 12.

8 Theodor W. Adorno (1903 – 1969), reprezentant al Şcolii de la Frankfurt, vasta operă a filosofului,
sociologului, muzicologului şi componistului german a exercitat în perioada postbelică o influenţă
uriaşă în Germania, dar şi în afara ei.

15
 Totodată, Milton Rokeach şi colaboratorii săi urmăresc să explice adeziunea la
orice tip de ideologie, fie de dreapta sau stânga. Cercetând un număr mare de
subiecţi aparţinând unor grupuri sociale diferite (membrii ai unor partide politice din
Anglia, comunişti, liberali, conservatori, studenţi din universităţi americane), Rokeach
ajunge la concluzia că cei care aderă într-o formă extremistă la o anumită ideologie,
indiferent de conţinutul acesteia, au comportamente comparabile în ceea ce priveşte
tratarea informaţiei, au aceeaşi tendinţă de a-şi impune părerile, uneori cu violenţa.
Puterea totalitară propune şi face toate eforturile să impună o imagine despre
lume care maschează realitatea cotidiană, lipsurile, nedreptăţile, violenţa,
incompetenţa. Pentru a se impune însă, această imagine trebuie să răspundă unor
nevoi cognitive, psihologice ale subiecţilor individuali sau colectivi. Trebuie să existe
o corespondenţă între imaginea despre lume impusă de către putere şi modul în care
pot vedea lumea subiecţii sociali. Este, deci, necesară o modelare a personalităţi,
inocularea unor credinţe cu rol de filtru cognitiv care să-i facă pe oameni să accepte
realitatea în care trăiesc şi, în acelaşi timp, imaginea deformată a acestei realităţi, să
vadă această realitate aşa cum puterea totalitară doreşte ca ei să o vadă.
Credinţele care fundamentează imaginea mitologică propusă de putere şi, de
asemenea, care constituie, la nivelul individului un filtru cognitiv care împiedică să
vadă lumea aşa cum este ea, sunt:
✔ credinţa într-o lume simplă,
✔ credinţa într-o lume imuabilă,
✔ credinţa într-o lume dreaptă,
✔ credinţa într-o lume miraculoasă.
Aceste credinţe sunt impuse de putere, sau sunt întărite de către aceasta. Ele
pot fi anterioare totalitarismului. Ceea ce încearcă puterea totalitară este de a le
constitui într-un sistem şi de a le utiliza pentru construcţia şi impunerea unei imagini
despre lume care să-i consfiinţească şi să-i întărească dominaţia. Pe baza acestor
credinţe generale, oamenii trebuie să-şi construiască sau să accepte reprezentări ale
realităţii concrete favorabile puterii.
Credinţa în simplitatea lumii înseamnă credinţa că orice fenomen poate fi
redus la combinaţia câtorva elemente primare evidente, uşor de descris. Lumea
simplă este uşor de descifrat, dar şi uşor de condus. Acţiunile pentru îmbunătăţirea,
sau schimbarea ei, trebuie să fie şi ele simple. Puterea ia, bazându-se pe această
credinţă, decizii eronate, uneori catastrofale, iar o mare parte a populaţiei le acceptă,

16
pentru că posesorii unei asemenea credinţe nu sunt capabili să vadă fenomenele în
toată complexitatea lor.
Dacă lumea este simplă, ea poate fi înţeleasă uşor şi deci, pe de o parte,
cunoaşterea ştiinţifică şi reprezentanţi ei, intelectualii, sunt priviţi cu suspiciune, cu o
anumită neîncredere în utilitatea lor, mai ales când este vorba despre ştiinţele
sociale, iar pe de altă parte, ideologia oficială şi cunoscătorii ei cei mai autorizaţi,
revoluţionari de profesie, au capacitatea de a cunoaşte, de a înţelege sensurile
profunde ale acestei realităţi. Aceştia, chiar dacă sunt obligaţi să recunoască
utilitatea ştiinţei şi a reprezentaţilor ei, au pretenţia de a-i orienta ideologic şi de a-i
controla.
O altă credinţă impusă membrilor societăţii totalitare este credinţa într-o lume
miraculoasă. Partidul totalitar şi liderul său sunt încărcaţi cu puteri miraculoase, cu
nişte forţe magice care-i fac capabili să realizeze aceste miracole. Rezultatele, care
sunt cu mult sub ceea ce se promite, sunt fie mascate, fie ascunse, fie atribuite
influenţei unor factori potrivnici, interni sau externi. Imaginea lumii totalitare trebuie să
rămână aceea a unei lumi în care miracolele se pot petrece aievea, legăturile
cauzale pot fi încălcate, iar voinţa entuziastă poate face totul.
Identificarea unor asemenea credinţe simple aflate la baza imaginii despre
lume pe care şi-o formează indivizii şi grupurile, credinţe în anumite condiţii, într-un
anumit context social, sub presiunea anumitor factori, trimit la o imagine mai
complexă a ideologiei şi a adeziunii ideologice. Ideologia nu mai este privită doar ca
un produs fabricat şi manipulat de către deţinătorii puterii şi impus maselor. Un
sistem de credinţe nu constă numai în noţiuni, ci şi într-un anumit mod de a vedea şi
de a interpreta. Ideologia apare "ca foma mentis9, ca structură care încadrează şi
descifreză realitatea10.
În concluzie, totalitarismul este un regim politic în care puterea aparţine în
mod total unei persoane sau unui grup de persoane. Spre deosebire de sistemul
politic de tip monarhie absolută sau dictatură, în regimurile totalitare distanţa între
stat şi societate este practic anulată, în sensul că puterea întrupată de stat, prin

9 Expresie latină, care înseamnă literalmente formă/idee/abordare a minţii. Aceasta este o expresie
folosită în principal în filosofie şi psihologie, se referă la modul de gândire şi acţiune, sau chiar la un
obicei legat de o persoană.

10 G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, editura Polirom, Iaşi, 1999, p.318.

17
partidul unic, pătrunde până şi în viaţa particulară a fiecărui cetaţean. Ideologia
totalitaristă este opusă conceptului de societate deschisă.
În istoria recentă, comunismul, nazismul şi fascismul au fost regimuri totalitare,
cu toate că unii autori nu considerau că fascismul face parte din această categorie.
Una dintre cele mai importante teorii ale totalitarismului (Aron Raymond)
susţine că totalitarismul se caracterizează prin următoarele aspecte:
• Un partid are monopolul activităţii politice;
• Partidul unic este animat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o
autoritate absolută şi care devine adevărul oficial de stat;
• Statul îşi rezervă un dublu monopol: al forţei şi al mijloacelor de convingere;
• Cea mai mare parte a activităţii economice şi profesionale este supusă
statului. Cum statul este inseparabil de ideologie, aceste activităţi sunt
ideologizate;
• Politizarea şi transfigurarea ideologică a tuturor greşelilor posibile ale
indivizilor şi, în concluzie, o dublă teroare: poliţienească şi ideologică.

Capitolul 2:
Charisma, instrument de exercitare politică

Cap. 2.-2.1. Legătura dintre putere, autoritate şi legimitate politică

Puterea este asociată în mod frecvent cu ideile de autoritate, de forţă şi de

violenţă, fizică sau simbolică, care presupun şi relaţia socială de
comandă/dupunere11.
Conceptul de putere, în mod deosebit cel de putere politică, a constituit şi
constituie obiectul de cercetare al tuturor disciplinelor teoretice cu caracter politic.

11 Gheorghe Teodorescu, Putere, autoritate şi comunicare politică, editura Nemira, Bucureşti, 2000,
p. 13.

18
Dreptul constituţional, ca stiinţă politică şi juridică în acelaşi timp, nu numai că nu
poate ocoli, dar nici nu poate fi imaginat fără acest mare capitol referitor la puterea
politică, la modul în care aceasta ia naştere şi se realizează potrivit dispoziţiilor
normative şi a tradiţiilor unui popor, ale unei societăţi. Numai că această ştiinţă nu
cercetează întreaga problematică a statului, a puterii politice în general. Foarte multe
probleme referitoare la stat sunt analizate de alte ramuri ale ştiinţelor politice, precum
teoria generală a statului, istoria ideilor politice, filosofia politică, sociologia politică
etc.
În sens sociologic, puterea desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de
putere constituite într-o societate istoriceşte determinată, exprimând autoritatea pe
care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop
comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus acestora de către cei care
exercită puterea.
Această definiţie implică următoarele aspecte:
✔ Puterea nu este o simplă posibilitate a omului în raport cu lumea
exterioară lui, ea nu este o simplă relaţie între om şi om, între om şi un obiect
sau fenomen. O astfel de relaţie poate exprima, cel mult, putinţa omului de a
întreprinde ceva în ambianţa sa, nu însă autoritatea lui în raport cu alţii;
✔ Autoritatea exprimă atât ideea de forţă, puterea de a comanda, de a
dispune şi de a impune, cât şi cadrul instituţional prin care această idee se
materializează, se obiectivează;
✔ Puterea este un fenomen relaţional: dezvăluirea esenţei puterii nu este
posibilă dacă facem abstracţie de subiectul puterii, de obiectul ei şi de
mijloacele sau metodele întrebuinţate pentru realizarea puterii, adică de
raportul existenţei între constrângere şi convingere. Asadar, puterea este o
forţă care preexistă formelor de manifestare, ea este o energie socială în stare
latentă.
✔ Scopul puterii poate fi deliberat, asumat de către cei asupra cărora se
exercită puterea sau dimpotrivă, unul impus, resimţit ca presiune exterioară,
ca formă alienată a idealului social. După caz, scopul puterii asigură
stabilitatea raportului dintre guvernanţi şi guvernaţi sau, dimpotrivă, determină
sau întreţine tensionarea lui. El explică mijloacele la care recurge puterea
pentru a se înfăptui. El explică, de asemenea, starea existentă în interiorul
societăţii: complementaritatea dintre putere şi voinţa grupului sau neutralismul
lor static şi potential exploziv.

19
 În general, prin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune
propria voinţă ori de a o exercita faţă de alţii.
Ca raport de dominaţie, puterea se instituţionalizează mai întâi în familie,
într-o instituţie ori organizaţie (consilii de administraţie), în şcoală (profesorul), în
societate (autorităţile puterii statale parlament-guvern etc.). Astfel, puterea este
mijlocul prin care se menţine ordinea, intervine pentru a respecta proporţiile sociale,
pentru asigurarea binelui comun.
De-a lungul timpului, fenomenul puterii a reprezentat un interes constant, şi a
provocat îndelungi dezbateri şi controverse în rândul specialiştilor din domeniul
ştiinţelor politice, materializate în abordări teoretice diverse, pe măsura importanţei
sale în societate.
Astfel, Karl Loewenstein arăta în lucrarea "Puterea politică şi procesul
guvernamental" (Chicago, 1957): Noi ştim sau credem că ştim ceea ce face
puterea, dar suntem incapabili de a-i defini substanţa şi esenţa sa. În acelaşi
context, Julien Freund releva în "Esenţa politicului" (Paris, 1965): Unde se află
puterea? Este greu a determina cu precizie. Ea este în sindicate, în presă, saloane,
partide, asociaţii de toate felurile, în academii şi în laboratoare tehnice şi ştiinţifice,
ea este şi în guvern12.
În prefaţa la lucrarea sa intitulată "Puterea" (1996), Keith Dowding a făcut
referire la existenţa unor curente de gândire, care abordează puterea, între altele,
fie într-o manieră elitistă (care considera că, în ciuda structurilor democratice,
puterea este deţinuă, în mare măsură, de o minoritate formată din cei cu vechime în
funcţii politice sau de grupuri cu interese birocratice şi de afaceri), fie pluralistă
(potrivit căreia elitele au un rol important, dar nu neapărat decisiv, în exercitarea
puterii, fiind influenţate, în procesul decizional, de fenomenul de grup), nici unul
dintre acestea nereuşind să-şi apropie recunoaşterea unanimă a comunităţii
ştiinţifice13.
Studiul ştiinţific al puterii, în diferitele tipuri de comunitate socială, presupune
analiza metodică a elaborării hotărârilor de acţiune colectivă, a modului de
coordonare a acţiunilor particulare, a reglementărilor tensiunilor sau conflictelor şi a
organizării formale a relaţiilor de conducere-supunere. De asemenea, el presupune

12 Virgil Măgureanu, Puterea politică, editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 104-105.

13 Keith Dowding, Puterea, editura „Du Style”, Bucureşti, 1998, p. 29.

20
 explicitarea sistemului ce rezultă din îmbinarea acestei structuri cu procesele de
control social, reţelele de influenţă şi de ascendenţă şi relaţiile de dominare-
subordonare (forma alienată a puterii), cu antagonismele ce pot rezulta din acestea.
Weber susţinea că puterea reprezintă capacitatea cuiva de a-şi impune voinţa
în cadrul unei relaţii sociale, în ciuda oricărei rezistenţe întîmpinate şi indiferent de
factorii care determină această capacitate (M. Weber, Wirtschaft und Gessellschaft,
1920). Puterea este o dimensiune a anumitor relaţii de interdependenţă socială, ceea
ce face din ea un concept relaţional. Nu se poate afirma despre o persoană sau un
grup că „are putere" fără a se specifica în relaţie cu cine şi ce anume îi conferă acest
atribut. Puterea este mai degrabă un proces decât o entitate sau o structură fixă.
Definiţia weberiană nu se referă în mod deliberat la resursele care pot face
posibil exerciţiul puterii în ultimă instanţă, orice conferă unei persoane sau unui grup
un anumit control asupra a ceea ce alţii au nevoie şi doresc poate fi considerat ca o
resursă de putere. Cercetările sociologice au avut în vedere diferite asemenea
resurse: capitalul, venitul, prestigiul conferit de status, cunoaşterea, îndemânările
deosebite şi rare, virtuţile magice, charisma etc. Ceea ce funcţionează socialmente
ca o resursă de putere depinde de tipul de societate: de exemplu, în societăţile
arhaice controlul ritualurilor magice poate constitui o sursă de putere, în timp ce
capitalul are o importanţă preponderentă în societăţile capitaliste moderne.
Distincţia lui Weber între clase, grupuri de status şi partide se referă la tipuri
diferite de grupuri sociale, particularizate prin controlul anumitor resurse de putere:
cele economice în cazul claselor, prestigiul în cazul grupurilor de status şi accesul la
aparatul politico-administrativ în cazul partidelor. Distribuţia diferitelor resurse de
putere tinde să fie organizată şi instituţionalizată în structuri de dominaţie relativ
stabile pentru fiecare tip de societate. Un element important în acest proces de
instituţionalizare îl constituie apariţia fenomenului legitimităţii.
Problematica legitimităţii, care va deveni centrală în conceptualizarea
weberiană a puterii, a fost sesizată încă de J. J. Rousseau: Cel care stăpâneşte nu
este niciodată destul de puternic pentru a rămâne mereu stăpân dacă nu transformă
forţa în drept şi supunerea în datorie. În cea mai importantă lucrare a sa în această
privinţă, "Contractul social" (1762), Rousseau şi-a imaginat o ordine bazată pe un
pact social. Toţi oamenii semnează un pact menit să le ofere siguranţă. Şi pentru că
fiecare semnează acest pact în mod liber, toţi oamenii fiind egali, nimeni nu este
dezavantajat. Oamenii se supun conducerii supreme ale unei voinţe generale, acest
lucru conducând la constituirea unei structuri spirituale comune. Anumiţi cetăţeni ar

21
putea însă exprima o voinţă particulară ce se opune voinţei generale: acest lucru se
numeşte "reprezentarea unor interese speciale", iar statul trebuie să îi supună pe
aceşti oameni la tot felul de constrângeri, ba chiar să îi condamne la moarte, pentru a
oprima această voinţă particulară.
Gheorghe Teodorescu susţine că legitimitatea reprezintă pentru puterea
politică raţiunea de a exista, justificarea şi temeiul său ultim14.
Puterea acceptată ca legitimă de către cei asupra cărora este exercitată
devine autoritate. Weber distinge trei tipuri ideale de autoritate:
• charismatică, întemeiată pe „sanctitatea, eroismul sau caracterul
exemplar al unei persoane şi pe modelul normativ revelat sau impus de
această persoană";
• tradiţională, avînd la bază „credinţa înrădăcinată în supremaţia tradiţiilor
imemoriale şi în acele persoane cărora aceste tradiţii le conferă
legitimitate";
• raţional-legală, bazată pe „credinţa în legalitatea reglementărilor
impuse şi în dreptul celor plasaţi în poziţii de autoritate prin asemenea
reguli de a emite ordine".
Birocraţia însumează tipul de autoritate raţional-legală, iar ceea ce Weber
denumeşte patriarhalism, patrimonialism şi feudalism au fost sisteme sociale în care
a funcţionat predominant autoritatea tradiţiei. Charisma este o forţă revoluţionară
care a generat mişcări sociale de-a lungul istoriei, dar care degenerează în mod
inevitabil prin rutinizare, de îndată ce dispare liderul charismatic.
În linii generale, două orientări fundamentale au marcat atât sociologia politică,
cât şi politologia în legătură cu bazele şi funcţionarea puterii: consensualismul şi
conflictualismul. Există şi o a treia tradiţie care a subliniat coexistenţa consensului şi
a conflictului în manifestările puterii. Pentru Tocqueville, exercitarea puterii într-un
sistem democratic implică un echilibru între forţele conflictului şi cele ale consensului
(Despre democraţie în America, 1835)15. Mai recent, un sociolog de talia lui S. M.
Lipset adopta o poziţie similară, considerând că democraţia este un mecanism

14 Gheorghe Teodorescu, Putere, autoritate şi comunicare politică, editura Nemira, Bucureşti, 2000,
p. 174.

15 Alexis D. Toqueville, Despre democraţie în America, traducere de Magdalena Boiangiu şi Beatrice

Staicu, editura Humanitas, 1995)

22
destinat adoptării deciziilor la nivel de societate cu minimum de forţă şi maximum de
consens, în condiţiile existenţei unor grupuri cu interese conflictuale.
Teoriile consensului au pus accent pe faptul că puterrea politică este cea care
permite coordonarea activităţilor de interes general, asigurarea ordinii şi a
continuităţii sociale. Exercitarea puterii reprezintă un instrument esenţial prin care
oricare comunitate îşi gestionează supravieţuirea. Sociologia marcată de această
orientare a fost interesată de funcţionarea puterii (condiţii, forme, tipologii etc.) şi mai
puţin de mecanismele erodării şi transformării sale. Concepţiile conflictualiste au
scos în evidenţă caracterul coercitiv al puterii politice, impunerea sa de către
grupurile dominante asupra celor dominate în scopul realizării propriilor interese.
Ceea ce pare să caracterizeze această orientare este „conceptul de sumă nulă" (T.
Parsons) sau teza „caracterului limitat" al puterii (R.S. Lynd): într-o societate dată,
există o cantitate limitată de putere, astfel că orice extindere a puterii unui grup se
face în detrimentul altuia. Pe această linie, teoria marxistă clasică a subliniat funcţia
principală de dominaţie de clasă a instituţiilor politice, în primul rând caracterul lor
istoric, precum şt fundamentele economice ale distribuirii puterii în societate.
Constatând fenomenul extinderii birocraţiei în societăţile industrializate, C. W.
Mills a preluat ideea weberiană a legăturii dintre birocratizarea şi profesionalizarea
aparatului politico-administrativ, criticând efectele nefaste ale acestei tendinţe:
clivajul crescând dintre instituţii şi public, opacizarea legăturilor dintre conducători şi
conduşi, deteriorarea democraţiei şi formarea unei „elite a puterii" Acest cerc restrâns
al vârfurilor decizionale din sectoarele politice, economice şi militare hotărăşte
destinul unei întregi societăţi.
Semnificativă pentru concluzia că atât conceptul puterii, cât şi fenomenul
concret pe care îl exprimă şi îl defineşte, desemnează dimensiuni esenţiale ale vieţii
politice, este multitudinea de termeni corelativi, respectiv, de fenomene corelative,
sub care se mai prezintă sau în legătură cu care ea este abordată. Astfel, termenii de
autoritate, legitimitate, libertate, forţă, influenţă, prestigiu etc., sub forma cărora este
prezentat puterea, deşi nu trebuie priviţi neapărat ca sinonime ale acesteia, au
capacitatea să evidenţieze bogăţia de conţinut şi importanţa indubitabilă a
fenomenului în dinamica vieţii sociale.
Perspectivele analitice asupra puterii politice nu pot lăsa la o parte relaţia
acesteia cu conceptele de autoritate, legitimitate, libertate, forţă, influenţă, prestigiu,
dat fiind faptul că orice putere politică este un fapt social relaţional. Nevoia acestei

23
raportări vine şi din raţiunea de a fi a puterii politice, care ţine de menţinerea ordinii şi
de asigurarea cadrului instituţional necesar desfăşurării vieţii sociale.

Cap. 2.-2.2 Charisma, definire, caracteristici, tipuri

Cuvântul charismă, din grecescul χάρισμα (kharisma), s-ar traduce prin “dar”
sau “favor divin” şi se referă la o calitate destul de rar întâlnită la anumite
personalităţi, aceea de a exercita asupra celorlalţi un puternic magnetism, combinat
de cele mai multe ori cu tehnici de persuasiune şi cu abilităţi de comunicare
sofisticate. Încercarea de a da o definiţie exactă termenului este dificilă, mai ales
datorită lipsei unui set de criterii referitoare la această problemă. Din această cauză,
de multe ori, termenul este folosit pentru a descrie puteri supranaturale, de a-i
conduce, inspira sau influenţa pe ceilalţi. Se referă mai ales la acele persoane care
reuseşc cu uşurinţă să atragă atenţia şi admiraţia celor din jur, determinându-i uneori
să facă lucruri în numele acestui magnetism.
Uneori charisma are conotaţii negative. În ciuda emoţiilor profunde pe care le
produc celorlaţi, persoanele charismatice creează o atmosferă de calm, încredere,
dominanţă, autenticitate şi concentrare, şi aproape întotdeauna sunt dotaţi cu abilităţi
oratorice excelente. Acesta este unul dintre argumentele ideei că această calitate,
dacă nu este un har înnăscut, ar putea fi “învăţată”, chiar dacă originea cuvântului
duce clar la ideea de divinitate, unde mâna omenească nu prea are cum să intervină.
Unii autori sunt de părere că poate fi predată sau învăţată, dar numai cu
ajutorul hipnozei. Alţii cred că este un har înnăscut, deci, nu poate fi dobândită prin
intermediul unei pregătiri teoretice şi practice.
Decriptarea mecanismelor autorităţii şi a punerii ei în practică constituie una
dintre cele mai vechi preocupări ale sociologiei. E. Durkheim şi G. Simmel s-au
numărat printre primii sociologi interesaţi de problema autorităţii, considerînd-o un
veritabil centru al vieţii sociale, cu un rol esenţial în formarea caracterului şi
personalităţii. Nici unul dintre cei doi nu foloseşte, însă, în mod explicit cuvântul
charismă.
Marea schimbare va fi adusă de Max Weber, cel care, prin studiul sociologic al
religiilor, va da naştere conceptului sociologic de charismă, cu scopul de a înţelege
mai bine sensul schimbărilor sociale. Pentru Max Weber, vizionar de geniu, viitorul
regimurilor politice născute din modernitate rămâne încă incert şi nesigur, iar

24
personalităţile charismatice adaugă un plus de dificultate înţelegerii crizelor de
legitimitate pe care le traversează societăţile moderne.
Definiţia weberiană a charismei este următoarea: numim charismă însuşirea
extraordinară a unui personaj natural dotat cu trăsături supranaturale sau
supraumane, sau cel puţin în afara vieţii cotidiene inaccesibile marii majorităţi a
oamenilor obişnuiţi; sau care este perceput, fie ca fiind trimis de Dumnezeu, fie ca un
exemplu, în consecinţă considerat şef16.
Max Weber atrage însă atenţia asupra faptului că dominaţia exercitată de un
lider charismatic este dificil de înţeles şi de analizat cu mijloace obiective, din punct
de vedere etic, politic, estetic etc. Ceea ce contează cu adevărat este de a şti cum o
percep cei ce sunt dominaţi charismatic, punându-se accentul pe aspectele
psihologice ale acestui tip de autoritate.
Astfel, charisma, în termenii folosiţi de Max Weber desemnează literar „darul
graţiei” şi este folosit de către acesta pentru a caracteriza leaderii înnăscuţi pe care
oamenii aflaţi în situaţii dificile îi urmează sau pe care aceştia simt nevoia să îi
urmeze deoarece îi consideră extrem de pregătiţi pentru a conduce. Rolul celui cel îl
urmează pe leader este de a-şi înţelege propriul destin, autoritatea unei charisme
autentice derivând tocmai din capacitatea subordonatului de a-şi recunoşte leaderul.
Leader-ul charismatic îşi foloseşte puterea asupra celor ce îl urmează iar aceştia, la
rândul lor îşi folosesc propria putere pentru a influenţa leader-ul.
Mai târziu, sociologii care au studiat fenomenul charismei nu au fost de acord
cu Weber în două aspecte importante ale studiului său. În primul rând, ei nu
considerau că liderul charismatic este neapărat o personalitate extraordinară. În al
doilea rând, ei nu considerau charisma ca o simplă calitate, ci, mai degrabă, ca un
efect al unei multitudini de cauze, care combinau abilităţile, comportamentul,
reprezentaţiile etc.
Plecând de la această a doua afirmaţie, unii cercetători defineau charisma în
termenii reali ai comportamentului liderului. Weber însuşi, explica atribuirea
charismei la anumite personalităţi politice şi religioase ca o derivată a anumitor
abilităţi şi calităţi anterior demonstrate de acestea, calităţi denumite mai târziu
categorii ale abilităţilor charismatice. Conform unor autori, o abilitate charismatică
este, de fapt, o demonstraţie a unui nivel înalt al persoanei de a juca după regulile
arenei. O astfel de abilitate îi ajută pe politicieni.

16 Mirel Bănică, Dilema Veche, nr. 167, 23 aprilie, 2007.

25
 Weber scoate în evidenţă de asemenea un alt tip de charismă, charisma
instituţională sau rutinizată, care se traduce prin distanţa instituţiei faţă de nucleul
simbolic al naţiunii, reprezentat de valorile centrale ale acesteia. Charisma
instituţională este atribuită şi membrilor instituţiilor, iar puterea sa este o funcţie a
poziţiei ierarhice în instituţie.
Aceasta înseamnă că nivelul charismei instituţionale atribuit actorului este o
sumă a centralităţii politice a instituţiei la care acesta este conectat şi locul politic al
său în instituţie. Ca abilităţi charismatice, centralitatea şi locul politic sunt resurse,
respectiv resurse politice, care îi ajută pe actori în procesul de obţinere a legitimităţii
în arenă.
Aşadar, în competiţia pentru legitimitate, actorii se bazează pe două seturi
generale de resurse, resursele politice mai sus menţionate.
Abilităţile charismatice sunt acele abilităţi, talente, performanţe demonstrate,
care sunt pertinente în arena principală în care activează actorul; fiecare arenă are
cerinţe proprii, reguli diferite ale jocului, astfel compoziţia abilităţilor charismatice se
schimbă de la o scenă la alta17.
Majoritatea cazurilor în care sunt prezentate persoane charismatice, acestea
sunt asociate, de fapt, cu un control total asupra individului, asupra modului său de
gândire, asupra comportamentului şi asupra sentimentelor sale. Aceste aspecte ne
duc cu gândul la sistemele totalitare, la reducerea individului, la debusolarea
acestuia, la transformarea lui într-un tip de cetăţean incapabil să ia decizii de unul
singur. Este vorba de o supunere necondiţionată, instinctivă.
Liderul unor astfel de mase este o persoană charismatică: pentru a-i atrage pe
indivizi trebuie să aibă, în primul rând, acel magnetism caracteristic tipologiilor
charismatice. Prin însuşirea şi aplicarea constantă a tehnicilor de manipulare şi a
persuasiunii, se ajunge de la conducerea maselor la dezumanizarea totală a lor.
Charisma combinată cu manipularea poate avea efecte negative dacă este
greşit înţeleasă şi aplicată, altfel spus, dacă anumiţi conducători fac abuz de ea şi
depăşesc cu mult graniţa moralităţii.
Lidershipul charismatic este privit ca reprezentând gradul până la care liderul
este văzut charismatic de către cei care îl urmează. Deşi termenul de charismă poate
fi prea des utilizat, este folosit, totuşi, pe terenul ştiinţelor sociale şi politice pentru a

17 Tamir Sheafer, Charismatic Skill and Media Legitimacy,

www.politics.huji.ac.il/TamirSheafer/skills.pdf

26
descrie liderii care au efecte profunde şi extraordinare asupra celor care îi urmează.
Charisma a fost examinată în termeni conceptuali în relaţie cu ştiinţele
organizationale de către House, care a introdus charisma în teoria sa “cale-obiectiv”.
Bass a examinat câteva caracteristici ale charismei şi felul cum acestea
interacţionează cu stilul lidershipului transformaţional. Charisma depinde atât de
lideri, cât şi de cei care îi urmează: un lider charismatic receptează o uriaşă
componentă emoţională de devoţiune, acceptare şi credinţă oarbă din partea celor
care îi urmează (Bass, 1985). În timpul unei crize sau situaţii de agonie, un lider
charismatic este văzut ca un salvator, şi liderul transformaţional este cel mai eficient.
Legătura între lidershipul transformaţional şi charismatic este reprezentată de criza
sau agonia într-o organizaţie. Astfel, lidershipul charismatic este o caracteristică a
lidershipului transformaţional (Bass, 1985).
Despre charismă, societate şi leadership a vorbit şi filosoful antichităţii, Platon,
viziunea sa despre leadership, din punct de vedere normativ, fiind aceea că leaderul
trebuie să fie o persoană puternică, cu o viziune sinceră de a „scruta” viitorul. De
asemenea, leaderul trebuie să aibă charismă, „ darul graţiei” şi să îşi ducă acţiunile la
bun sfârşit cu succes. Fără charismă, leaderul nu este în măsură să-şi facă datoria,
şi anume, să se afle în fruntea unei organizaţii.
În ceea ce priveşte charisma, aceasta este de natură mistică şi nu poate fi
obţinută prin forţă sau prin exercitiu, întrucât esenţa sa este de origine divină.
Charisma are la baza aura calităţii excepţionale a leaderului şi se diferenţiază de alte
calităţi comune.
Egoismul sau narcisismul unui leader charismatic pot avea consecinţe
nedorite, în timp ce trăsăturile altruiste, capabile de sacrificiu pot avea drept rezultat
consecinţe admirabile. Natura charismei nu este de origine pur raţională. Charisma
acţionează pe o zonă între leaderi şi subordonaţii acestora şi se bazează pe
autoritatea atribuită leaderului ca rezultat al unei experienţe sau a unor cunoştinţe
ieşite din comun, însă se bazează mai puţin pe caracteristicile persoanei.
Legimitatea charismei şi a leadership-ului charismatic este atribuită sociologic
şi psihologic încrederii subordonaţilor şi mai puţin calităţilor leaderilor. În acest sens,
leaderii sunt importanţi prin aceea că pot evoca, într-un mod „charismatic” acest sens
al credinţei/încrederii, „solicitând” astfel să supună. Totodată, natura charismei este
mai puţin raţională. Aceasta acţionează între leaderi şi cei ce îi urmează pe leaderi
şi, evident, nu se bazează numai pe autoritatea atribuită leaderilor datorită
cunoştinţelor sau experienţei lor excepţionale, ci mai curând pe trăsăturile personale.

27
 Mesajul abordărilor sceptice cu privire la leadership-ul charismatic este că
această charismă, alături de acceptarea ei de către subordonaţi pot „pregăti” terenul
pentru apariţia unor forţe iraţionale în societate. Aceasta ar însemna spaţiu suficient
pentru apariţia persuasiunii şi manipulării în exercitarea leadership-ului charismatic.
Elementul care stă la baza leadership-ului charismatic este reprezentat de
legatura emoţională dintre leaderi şi actul propriu-zis al conducerii. Leadership-ul
charismatic se produce în cadrul procesului ce se desfăşoară între lideri şi
subordonaţi în care relaţia este intimă, personalizată şi în care predomină încrederea
reciprocă.
Contextele organizationale care permit emoţionalitatea pot declanşa
leadership-ul charismatic şi tendinţa de a urma leaderul în organizaţii. De asemenea,
leadership-ul charismatic poate avea atât consecinţe pozitive, cât şi negative,
studiate prin intermediul exemplelor oferite de istorie sau prin posibila adaptare a
unei viziuni mai deschise, comune asupra naturii sale.

Cap. 2.-2.3 Cultul personalităţii

Cultul personalităţii este un termen care defineşte venerarea execesivă a unui

singur conducător aflat încă în viaţă. Termenul a fost inventat de conducătorul
Uniunii Sovietice, Nikita Hruşciov, la scurtă vreme după moartea lui Stalin, dar
fenomene asemănătoare existau cu mult timp înainte. Cultul personalităţii din timpul
vieţii lui Iulius Cezar a displăcut puternic patricienilor republicani, dar a deschis
drumul pentru cultul familiei imperiale în Imperiul Roman.
În dicţionarul limbii române, cultul personalităţii18 este desemnat ca atitudine
sistematică de admiraţie, provocată şi controlată cu privire la un conducător
(personalitate), considerat ca înzestrat cu calităţi deosebite de ordin intelectual,
afectiv, organizatoric, vizionar, etc.
Cultul personalităţii caracterizează de obicei statele totalitare sau statele care
au avut parte recent de revoluţii. Renumele unui singur lider, deseori caracterizat
drept "liberator" sau "salvator" al poporului, ridică conducătorul la un nivel aproape
divin. Portretul conducătorului apare peste tot, la fel ca şi statuile sau monumentele
dedicate măreţiei şi înţelepciunii liderului. Lozincile şi citatele din opera şefului

18 Dicţionar enciclopedic, vol. I, A–C, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 490.

28
acoperă pancarte uriaşe, zidurile, iar cărţile cuprinzând discursurile şi scrierile lui
umplu librăriile şi rafturile bibliotecilor. Nivelul linguşelii poate ajunge la cote care pot
apărea absurde celor din afară. De exemplu, pe timpul Revoluţiei Culturale, toate
tipăriturile chinezeşti, înclusiv publicaţiile ştiinţifice, conţineau citate din Mao Zedong,
şi toate aceste citate erau tipărite cu litere îngroşate roşii. Alt exeplu este cel al
liderului naţionalist chinez, Chiang Kai-Shek. Când acesta a murit, taiwanezilor li s-a
cerut să cânte cântecul memorial Chiang Kai-Shek, care-l lăuda pe Chiang ca fiind
"salvatorul naţiunii" şi "cea mai mare personalitate din toată lumea".

Cultul personalităţii tinde să prezinte liderul şi statul ca fiind contopiţi, devenind

imposibil să înţelegi viaţa unuia fără celălalt. De asemenea, ajută să justifice
conducerea dură dictatorială, iar propaganda îi face pe cetăţeni să creadă că
acţionează ca cei mai drepţi conducători. În plus, cultul personalităţii mai urmăreşte
deseori să zădărnicească orice fel de opoziţie din interiorul elitei conducătoare. Atât
Stalin, cât şi Mao Zedong au folosit cultul lor al personalităţii pentru a strivi oponenţii
politici din partid sau din afara lui.
Crearea unui aşa de cuprinzător cult al personalităţii a dus deseori la critici
aspre ale regimurilor lui Stalin şi, în special, al lui Mao Zedong. În perioada de glorie
a regimurilor lor, ambii lideri apăreau ca nişte conducători omniprezenţi, destinaţi să
conducă naţiunile lor pe veci. Ordinele guvernamentale cereau să se pună portretele

29
lor în fiecare casă, în fiecare clădire publică, iar mulţi poeţi şi artişti erau instruiţi să
producă lucrări care să-l glorifice pe lider. Pentru a justifica acest nivel al venerării,
atât Mao cât şi Stalin au încercat să se prezinte ca persoane umile şi modeste şi
caracterizau deseori cultul personalităţii care-i viza ca pe o manifestare spontană a
dragostei popoarelor lor. În particular, Stalin a folosit această scuză pentru a justifica
campania masivă a Partidului Comunist de redenumire a diverselor locuri în onoarea
sa.
Iosif Vissarionovici Stalin este considerat drept creatorul cultului modern al
personalităţii.
Cultul personalităţii poate să se prăbuşească foarte repede după moartea
liderului. Atât Stalin cât şi Mao au fost exemple valabile pentru această afirmaţie. În
unele cazuri, fostul lider subiect al cultului personalităţii ajunge să fie calomniat după
moarte, deseori făcându-se eforturi mari pentru redenumirea de localităţi şi
demolarea statuilor.
Este de remarcat că termenul „cultul personalităţii” nu se referă în general la
respectul faţă de decedaţi, (aşa precum sunt fondatorii naţiunilor – de exemplu; faptul
că Lenin a fost glorificat în Uniunea Sovietică nu constituie un cult al personalităţii,
deoarece acţiunile s-au petrecut după moartea sa), şi nici nu se referă la lideri
onorifici, care nu au o putere reală. Un astfel de caz este cel care legat de monarhi,
aşa cum este regele Tailandei, al cărui portret este expus cu respect în numeroase
locuri publice, dar convenţiile sau legile împiedică transformarea acestei forme de
respect în putere politică reală. Alte cazuri notabile ale cultului personalităţii mai sunt:
Adolf Hitler – Germania Nazistă, Kemal Atatürk – Turcia, Ho Chi Minh – Vietnam, Tito
– Iugoslavia, Nicolae Ceauşescu – România, Enver Hoxha – Albania, Dalai Lama în
Tibet, încercarea lui Siad Barre în Somalia şi Saddam Hussein – Irak. Imperiul
Roman şi lumea Greciei Antice au avut multe caracteristici echivalente cultului
personalităţii. În Egiptul antic cult al personalităţii poate fi considerată practica de
ridicare a faraonului la rangul de rege zeu.
Cultul personalităţii nu apare în mod universal printre toate societăţile totalitare
sau autoritariste. Câteva dintre cele mai opresive regimuri au aratat puţină veneraţie
faţă de lider sau chiar de loc. Guvernul Khmerilor Roşii şi guvernul teocratic taliban
din Afganistan au evitat cultul personalităţii, şefii acestor regimuri rămânând aproape
necunoscuţi. În aceste cazuri, lipsa de manifestări ale cultului personalităţii par a fi
parţial motivate de dorinţa de a proteja o imagine a statului fară chip, dar
omniprezent şi omnipotent. În alte cazuri, ca în cazul Chinei post-Mao, autorităţile nu

30
agreează cultul personalităţii de frică să nu strice echilibrul politic de la vârful ierarhiei
de partid. În ziua de azi unele ţări care suportă cultul personalităţii sunt Coreea de
Nord a lui Kim Jong-il (care l-a urmat pe tatăl sau, Kim Il Sung) şi, până în 2006,
Turkmenistanul lui Saparmurat Niyazov.
Subiecţii cultului personalităţii sunt de regulă persoane cu predispoziţii spre
manifestări charismatice în care sentimentele de admiraţie şi respect se combină cu
adoraţia mistică, religioasă, cu viziunea fabuloasă, cu graţia divină, harul, mitologia şi
sacralitatea, combinaţii care au ca rezultat o reprezentare inconfundabilă,
nerepetabilă şi de cele mai multe ori denaturată despre natura umană.

31
 Capitolul 3:
Nazism versus comunism

Cap. 3.-3.1 Doctrina şi ideologia politică

Doctrina şi ideologia politică sunt, după cum apreciază unii specialişti,

componente ale gândirii politice care, pe lângă acestea, mai cuprind idei, concepţii,
teorii, principii etc.
Ştiinţele politice folosesc termenul de doctrină politică ca fiind un ansamblu
de teze sau de cunoştinţe coerente, călăuzite de un principiu unificator sau de un set
de principii de transformare a societăţii, organic unite şi intercondiţionate. Acestea
evoluează şi tind să orienteze realitatea politică în lumina unor valori care exprimă
interese şi opţiuni sociale, economice, ideologice similare, specifice unui grup, unei
categorii sociale sau unei clase sociale, într-un anumit timp istoric.
La origini, doctrina (de la termenul similar din limba latină) avea prioritar
accepţiunea de învăţătură. Era întrebuinţat şi în sens de educaţie, teorie sau
ansamblu de principii morale. Cu timpul, îşi delimitează sfera de cuprindere, fiind
relaţionat unor personalităţi politice („doctrina Monroe”, „doctrina Brejnev”, „doctrina
Ceauşescu” etc.), formaţiuni sau mişcări politice („doctrina liberală”, „doctrina
conservatoare“, „doctrina comunistă”, „doctrina mişcărilor de eliberare naţională”
etc.), domenii distincte de activitate („doctrină militară”, „doctrină economică”,
„doctrină filosofică”, „doctrină socială”, „doctrină religioasă” etc.), contribuţiei unor
oameni de ştiinţă sau de cultură („doctrina haretisă”, „doctrina evanghelică” – Ion
Heliade Rădulescu, „doctrina românismului integral” – Nichifor Crainic etc. sau, cu
acelaşi sens, dar într-o altă formulare Ştefan Zeletin – doctrinar al „burgheziei
româneşti”, G. Bogdan- Duică – doctrinar al ţărănismului), etc.
Repertoriul tematic al unei doctrine, care este generat de propria structură
(teze, principii, concepţii etc.), potrivit profesorului Anton Carpinschi, cuprinde o
problematică complexă referitoare „la puterea politică, organizarea şi administrarea

32
puterii în stat, structura şi dinamica sistemului politic dintr-o societate dată, raporturile
dintre stat şi societatea civilă, sistemul partidist şi al grupurilor de presiune, dinamica
politică, strategia politică internă şi externă, orientarea diverselor politici de ramură,
economică, socială, culturală etc”19.
În ceea ce priveşte tipologia doctrinelor politice, s-au confruntat şi se confruntă
în spaţiul politic, clasificările care, fie reproduc sau sunt apropiate de cele utilizate în
diferenţierea tipurilor de ideologii, fie se depărtează de acestea, conferindu-le
distincţii.
Tipuri doctrinare sunt considerate: „liberalismul, conservatorismul, socialismul
marxist, socialismul reformist antimarxist, comunismul, fascismul, centrismul
convergentist, noua stângă, noua dreaptă”20. Deşi nu se specifică, aceste tipuri de
doctrine sunt plasate pe axa tradiţională stânga-centru-dreapta.
În viziunea altor politologi, doctrinele se pot clasifica în raport cu modul de
organizare şi conducere al societăţii:
• doctrina democratică:
✔doctrine politice liberale şi neoliberale;
✔doctrine politice conservatoare şi neoconservatoare;
✔doctrina democrat-creştină;
✔doctrine politice social-democrate;
• doctrina dictatorială:
✔doctrine politice fasciste;
✔doctrina comunistă de tip marxist-leninist;
✔doctrine politice rasiste, social-darwiniste, elitiste;
✔doctrine militariste.

Termenul de ideologie,reprezintă unul din conceptele cel mai mult disputate

în secolul XX.
Ideologia politică se raportează la o anumită realitate social-economică,
spiritual-culturală, fiind oglinda modului în care un grup social sau altul percepe
realitatea pe baza propriei experianţe social-istorice.

19 Anton Carpinschi, Deschidere şi sens în gândirea politică, Iaşi, Institutul European, 1995, p. 48-49.

20 Anton Carpinschi, op. cit., p. 73.

33
 De aceea, nu există o ideologie politică în general, ci ideologii politice
diferenţiate, în funcţie de diversitatea forţelor sociale ce acţionează în societate21.
Majoritatea autorilor atribuie paternitatea acestuia francezului A. Destutt de
Tracy, în timp ca alţi autori consideră că Marx este cel care introduce conceptul în
gândirea politică. Indiferent însă de atribuirea paternităţii, termenul primeşte conotaţii
negative după lansarea lui, care se estompează cu timpul, dar nu într-o măsură
suficientă pentru reabilitarea sa completă.
La câţiva ani de la lansarea conceptului, Destutt de Tracy propunea, în
lucrarea Elements d’idéologie (1805), o nouă ştiinţă, o ştiinţă a ideilor – ideologia –
care, potrivit sugestiilor sale, ar fi constituit fundamentul celorlalte ştiinţe socio-
umane. Autorul formulează o explicaţie raţională a genezei ideilor, care erau
eliberate de prejudecăţi religioase şi metafizice22.
Autorul respinge conceptul de idei înnăscute şi apreciază că ideile au la bază
senzaţii fizice. Ideologia, în viziunea sa, presupunea critica ideilor, cu alte cuvinte
analiza ştiinţifică a produselor gândirii umane. Însă, chiar dacă intenţia lui de Tracy
de a crea o nouă ştiinţă nu se finalizează, termenul de ideologie are o evoluţie şi
circulaţie spectaculoase, chiar cu încărcătura de ambiguităţi a sensurilor care se dau.
Deşi, la originea sa, conceptul de ideologie era considerat progresist, în
concepţia lui Napoleon el a căpătat sensuri peiorative. Pe măsură ce guvernarea sa
evolua către un imperiu susţinut de către o religie stabilită, critica ideologilor liberali şi
republicani era inevitabilă. Aceştia din urmă constituiau o parte din cei pe care i-a
învinuit Napoleon după retragerea de la Moscova.
Oscilaţiile între conotaţiile pozitive şi negative vor fi caracteristice pentru
întreaga istorie a conceptului de ideologie. Astfel, în epoca lui Napoleon, ideologia
ajunge să însemne virtual orice credinţă de tip republican sau revoluţionar, adică
orice credinţă ostilă lui Napoleon însuşi.
Acest sens peiorativ va fi preluat de către fondatorii marxismului care, la
mijlocul sec. al XIX-lea, în Ideologia germană, vor defini ideologia ca o falsă
conştiinţă. Pentru Marx şi Engels, ideologia nu mai este o ştiinţă a ideilor, ci un
ansamblu de teorii şi de valori produse de către subiecţii sociali şi care reflectă
condiţiile vieţiilor materiale. Raporturile sociale le apar ca deformate în funcţiile de

21 Ion Mitran, Politologia în faţa secolului XXI, editira Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997,
p. 33.

22 Dicţionar politic, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 211, 280.

34
interesele lor, determinate de poziţia pe care o ocupă în cadrul structurii sociale, de
poziţia lor de clasă determinată la rândul ei, de poziţia în sistemul de producţie.
Imaginea ideologiei ca falsă conştiinţă (Karl Marx), definirea ei pe baza
criteriului adevărului şi falsului, fie că este sau nu raportată la ştiintă, vor influenţa
multe dintre abordările ulterioare ale ideologie, fie în cadrul marxismului, fie în afara
lui. Marx surprinde faptul evident că indivizii elaboreză teorii menite să justifice
situaţia şi conduitele lor. Pe de altă parte, el surpinde rolul ideologiei de a susţine şi
de a camufla raporturile de dominaţie existente în societate, în cazul său, referirea
făcându-se la dominaţia de clasă. Dezvoltările ulterioare ale marxismului nu sunt
concordante în ceea ce priveşte această problematică.
O adevărată ruptură în definirea ideologiei va fi produsă de către Lenin, pentru
care ideologiile sunt sisteme de idei, teorii pe care protagoniştii luptei de clasă le
utilizează în lupta lor. Criteriul adevărului sau falsului are mai puţină importanţă în
raport cu utilitatea politică, combativă a ideologiilor. Privite în contextul luptei de
clasă, ideologiile pot fi judecate doar după poziţia claselor căror le aparţin şi după
modul în care aceste clase se situează în raport cu progresul istoric definit tot
ideologic.
Problematica ideologiei a fost abordată şi de numeroase cercetări din afara
marxismului, din perspective politologice, sociologice sau psihologice. Multe dintre
ele pleacă de la criteriul adevărului şi falsului în definirea ideologiei. Este poziţia lui
R. Aron, de exemplu, care în Opiumul intelectualilor (1955),23 considera că în cadrul
ideologiilor se amestecă propoziţii de fapt şi judecăţi de valoare care exprimă o
perspectivă asupra lumii şi o voinţă îndreptată spre viitor şi care cad indirect, sub
alternativa adevărului şi falsului.
Abordarea ideologiei ca un sistem de credinţe permite reliefarea uneia dintre
funcţiile ei majore în societăţile moderne, aceea de a justifica valorile pe care se
bazează consensul şi ordinea socială. Unul dintre atributele puterii politice este acela
de a asigura consensul şi ordinea socială, ea recurgând la ideologie. Este procesul
de ideologizare a politicului devenit evident odată cu revoluţia franceză de la 1789.
Rolul politic al ideologiei, în sensul legitimării dominaţiei unei clase, fusese sesizat
încă de Marx.
23 Raymond Aron (1905-1983), filosof şi sociolog francez, a fost redactor-şef al publicaţiei „La France
Libre”, a scris L'Qpium des intellectuels în anul 1957. Publicată la numai doi ani după moartea lui
Stalin, în 1955, Aron condamnă adeziunea colegilor săi intelectuali la o filozofie totalitară. care au
trădat ceea ce ar fi trebui să constituie raţiunea lor de a fi — căutarea adevărului.

35
 Tipurile de ideologii care s-au configurat în decursul timpului constituie un alt
domeniu de inters al ştiinţelor socio-politice. Există deja numeroase clasificări, care
iau sau nu în considerare faptul că termenul de ideologie este un produs relativ
recent al gândirii politice, în comparaţie cu altele, inclusiv cu doctrina. Criteriile care
stau la baza clasificărilor sunt diferite, dar se pare că poziţia pe care o ocupă o
grupare sau alta în spaţiul politic sau atitudinea acestora (grupurilor, partidelor etc.)
faţă de schimbare, sunt mai bine luate în considerare.
În raport de plasamentul unei ideologi, se disting ideologii de centru, dreapta,
stânga, de extremă dreaptă şi de extremă stângă:
• Extrema dreaptă
✔ Fasciste;
• Dreapta:
✔Conservatoare;
✔Neoconservatoare;
• Centru:
✔Liberale;
✔Neoliberale;
✔Social-democrate (contemporană);
✔Creştin-democrate;
• Stânga:
✔Socialiste (marxiste);
✔Marxiste ortodoxe;
• Extrema stângă
✔ Comuniste.
O clasificare în raport cu atitudinea exprimată faţă de schimbare împarte
ideologiile politice în patru categorii:
• conservatoare (militează pentru păstrarea „ordinii” existente);
• revoluţionare (orientează acţiunea politică spre schimbarea în
perspectivă a „ordinii politice”);
• reformiste (susţin operarea unor schimbări graduale şi eşalonate în
timp);
• extremiste (sprijină schimbarea totală a ordinii existente prin violenţă,
teroare etc.).
Clasificarea are un grad apreciabil de formalism, deoarece în schemă nu sunt
cuprinse numeroasele variante ideologice care rezultă din combinaţiile celor patru

36
categorii (chevarismul, neocorporatismul, euro-comunismul, socialismul democratic,
„noua stângă” etc.), dar şi din configurarea unor noi zone de utilizare a construcţiilor
ideologice (îndeosebi în condiţiile accentuării tendinţelor separatiste sau
succesioniste pe criterii etnice, religioase, culturale etc. şi a apropierii grupurilor
teroriste de sfere politice pentru a le conferi legitimitate).
Alte încercări de clasificare au ca obiect: timpul istoric (ideologia veacului al
XVIII-lea, ideologii contemporane); vechimea (ideologii „vechi”, ideologii noi);
apartenenţa la un grup social, clasă, comunitate (ideologia burgheză, ideologia clasei
muncitoare, ideologia germană etc.), gradul de coerenţă (ideologii sistematizate,
reprezentări ideologice spontane), etc.
În concluzie, ideologia, ca şi doctrina, sunt componente ale gândirii politice.
Ambele dau sensul, direcţia de acţiune politică a unui grup, a unei clase, a unei
colectivităţi, în general, fie de consolidare a sistemului politic, fie de schimbare a
acestuia; pregătesc indivizii şi grupul pentru săvârşirea acţiunii politice, îi incită, îi
mobilizează, le insuflă speranţe (împlinite sau nu), le dinamizează demersurile;
creează şi „gestionează” imagini (potenţial false sau reale) despre evoluţii politice şi
sociale imediate sau în perspectivă; încearcă să convingă atât aderenţii cât şi indivizii
neafiliaţi politic de caracterul „realist” al politicii, de perspectivele promiţătoare sub
raport social, economic, educaţional etc. al orientării politice respective.
Se disting următoarele caracteristici definitorii ale doctrinelor politice:
• Toate doctrinele politice au un caracter istoric, susţinând un anumit sistem de
valori, în funcţie de ideologia de la care pornesc acestea.
• Aplicarea practică a doctrinelor politice cunosc diferenţieri, mergând uneori
până la denumiri sau variante diferite.
• Între diferitele doctrine există un transfer de teze sau de principii, nici o
doctrină nu este pură.
• Doctrinele politice nu sunt universale.
Ideologia politică reprezintă unul dintre cele mai disputate concepte ale
secolului XX. Ele se constituie pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp în factori
care adună sub aceleaşi idealuri grupuri sociale, politice, etnice, etc. Diferitele
ideologii politice, deşi uneori sunt complementare, se află în conflict, ceea ce impică
polarizări ale forţelor sociale şi politice.
Cap. 3.-3.2. Manipularea maselor în regimul totalitar

37
 Manipularea reprezintă acţiunea de a determina o persoană, un grup, o
colectivitate, să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele
iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea tehnicilor de persuasiune care
distorsionează intenţionat adevărul, lăsând impresia libertăţii de gândire şi decizie. În
termenii psihologiei sociale, se poate vorbi de manipulare atunci când o anumită
situaţie e creată premeditat pentru a influenţa reacţiile manipulaţilor în sensul dorit de
manipulator sau putem spune că este o metodă prin care ideile propagate sunt
acceptate de receptor şi determină formarea unor convingeri noi şi reacţii conforme
cu interesele celui care a pus în practică sistemul de propagandă.
Totuşi, termenul este unul care stârneşte controverse în rândul
psihosociologilor. De exemplu, Alex Mucchielli consideră că influenţarea,
persuasiunea, propaganda şi manipularea sunt unul şi acelaşi lucru24. Însă, sunt şi
opinii mult mai complexe, potrivit cărora, manipularea este un instrument al artei
politice, prin care puterea îşi consolidează poziţia, iar opoziţia încearcă să schimbe
raportul de forţe.
Caracteristice conceptului de manipulare sunt următoarele aspecte:
• Influenţarea opiniilor, atitudinilor şi comportamnetelor,
• Expunerea la mesaje,
• Urmărirea atingerii altor scopuri decât cele ale persoanelor manipulate,
• Între scopurile îndepărtate ale celor care manipulează şi cele ale
persoanelor manipulate există o discrepanţă, uneori chiar o opoziţie,
• Persoanele şi grupurile ţintă nu conştientizează existenţa respectivei
discrepanţe sau opoziţii,
• Cei care manipulează nu utilizează constrângerea fizică pentru
atingerea scopurilor lor.
Scopul manipulatorului este de a schimba atitudinea şi comportamentul în
direcţia dorită de el şi de a subjuga psihic. Orice acţiune de acest fel presupune
utilizarea unor strategii şi tehnici de manipulare.
Până la apariţia Partidului Naţional Socialist German, nici un alt regim totalitar
nu a reuşit performanţa de a perfecţiona şi extinde tehnicile de manipulare până la a
controla tot ce înseamnă cuvânt scris sau vorbit, imagine sau sunet, în scopul
controlului total al individului. Acest lucru s-a realizat, în principal, prin controlul
aproape integral al mijloacelor de comunicare în masă de către puterea politică, iar

24 Septimui Chelcea, Psihosociologie, editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 277.

38
rezultatul a fost legitimarea nazismului şi distrugerea a milioane de vieţi omeneşti în
numele unei ideologii. Ulterior, comunismul a folosit aceelaşi mijloace, învăţate de
reprezentanţii acestei ideologii din „experienţa nazistă”25.
În regimurile totalitare, conducătorul reprezintă o figură mesianică, o
binecuvântare a istoriei, deţinătorul adevărurilor absolute, singurul capabil să
conducă întreaga societate. Pentru a-l venera, se crează spectacole grandioase,
chipul lui este imortalizat în picturi şi sculpturi; i se închină ode şi poezii, figura lui
fiind identificată cu cea a partidului, cu naţiunea, cu întreaga ţară. Biografia
conducătorului este îmbunătăţită cu noi elemente care să demonstreze faptul că din
copilărie acesta s-a dovedit a fi predestinat să conducă destinele ţării, poporului sau
chiar întregii lumi.
Caracteristica fundamentală a totalitarismelor se referă la o putere centralizată
datorită controlului absolut asupra mijloacelor de comunicare în masă. Acest fapt
înseamnă manipulare absolută. Toate aceste tipuri de regimuri politice
nedemocratice, tiranie, dictatură sau despotism au câteva caracteristici
fundamentale:
✔ Partidul unic şi liderul a cărui voinţă se prezintă drept voinţa oficială;
✔ Existenţa unei ideologii oficiale, care exclude orice altă ideologie
comunistă;
✔ Monopolul partidului asupra mijloacelor de comunicare în masă;
✔ Existenţa unui aparat politienesc cu scopul precis de anihilare a oricărei
deviaţii ori rezistenţe la opresiune;
✔ Planificarea economică şi controlul puterii asupra iniţiativei economice26.
În cadrul acestor caracteristici fundamentale ale regimurilor politice de tip
totalitar, cea mai semnificativă sub aspectul gestionării emoţiilor psiho-afective este
controlul absolut asupra mijloacelor de comunicare în masă. Prin intermediul
acestora, şi cu ajutorul unui regim al terorii poliţieneşti, puterea politică reuşeşte să
impună socialului model de gândire şi să modifice sau să construiască percepţii
colective.

25 Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Ediţia a V-a, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p. 89.

26 Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie, editura All, Bucureşti, 1998, p. 95.

39
 Puterea, ca instanţă absolută, necesită ascultare absolută, de aceea diferite
regimuri totalitare (comunism, nazism etc.) propun construcţia omului nou, capabil să
răspundă acestor cereri. Noua societate are nevoie de acesta pentru a se afirma un
om total, universal, un tip biologic, superior realizat prin disoluţia personalităţii sale.
O altă caracteristică a regimurilor totalitare este faptul că acestea încearcă să
nege existenţa conflictelor, trecându-le sub tăcere deoarece nu au modalităţi de a le
face faţă. Supravieţuirea regimului de tip totalitar este legată de frica pe care acesta
o suscită, precum şi adeziunii pe care o mobilizează.
Acţiunile propagandistice şi impactul lor asupra maselor sunt uriaşe,
propaganda fiind cea mai răspândită formă de manipulare a populaţiei. De cele mai
multe ori, propaganda este confundată cu publicitatea sau reclama. Însă, ea
reprezintă o bombardare persuasivă cu acelaşi tip de informaţii pentru inocularea
unor idei care reprezintă o doctrină elaborată de manipulator pentru controlarea
maselor.
Jowett şi O’Donnell definesc propaganda ca fiind o acţiune deliberată şi
sistematică de modelare şi de dirijare a comportamentului în vederea obţinerii unui
răspuns care să satisfacă scopul propagandistului27. Această definiţie, însă,
neglijează sistemul şi contextul propagandei, ignorând existenţa maselor, natura
puterilor şi starea conflictelor.
Conceptul de propagandă trebuie înţeles în contextul perioadei de afirmare a
maselor, a mass-mediei şi, mai ales a revoluţiilor, propaganda fiind necesară liderilor
revoluţionari pentru a declanşa şi apoi pentru a menţine spiritul şi energia psihică

27 Michel-Louis Rouquette, Despre cunoaşterea maselor, editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 91.

40
revoluţionară în rândul mulţimilor. Alături de discursurile publice, mass-media epocii
respective a fost principalul emiţător al mesajelor şi al revoluţiilor dinspre lideri spre
mase. Obiectivul politic revoluţionar şi necesitatea diseminării mesajelor aferente
acestuia au fost miezul şi respectiv motivaţia primelor demersuri propagandistice
îndreptate asupra maselor cu ajutorul mass-media.
Edward Bernays, cel care este considerat părintele relaţiilor publice, influenţat
de psihanaliza lui Sigmund Freud, a devenit conştient de importanţa înţelegerii
comportamentului uman la nivel individual, pentru modelarea comportamentului
social. Bernays a recunoscut că, fără a stăpâni noţiunile de bază ale comunicării
sociale din acea vreme, era un admirator al lui Gustave Le Bon, cel care formulase şi
argumentase în "Psihologia mulţimilor", publicată în 1895, legea unităţii mintale a
maselor.
Potrivit lui Kunczik, concepţia lui Bernays despre relaţii publice se putea
sintetiza în ideea că indivizii inteligenţi păstrează stabilitatea societăţii şi împiedică,
spre avantajul tuturor, haosul. În consecinţă, Bernays şi-a construit teoriile şi
campaniile de relaţii publice pe trei principii ce au fost integral sau parţial preluate şi
de propaganda naţional-socialistă germană:
1. ateism,
2. freudianism din convingere,
3. credinţa că manipulatorii opiniei publice, caracterizaţi prin conşiinţa
responsabilităţii sociale, trebuie să acţioneze pe ascuns şi pot şi trebuie
să desfăşoare campanii PR abil concepute cu scopul de a mâna
turmele umane în staulele potrivite28.
Cronologic, statele totalitare care au dezvoltat şi instituţionalizat propaganda,
ridicând-o, după primul razboi mondial, la nivelul politicii de stat, au fost Rusia
sovietică, Italia fascistă, Germania nazistă şi Japonia militaristă. După cel de-al
doilea război mondial, acelaşi model propagandistic poate fi identificat şi în alte state
conduse de regimuri totalitare comuniste precum cele din China, Coreea de Nord,
Vietnam sau Cuba.
Pe baza practicilor dovedite de aceste state, se pot diferenţia câteva
caracteristici comune ale propagandei totalitare astfel:
✔ a avut un centru instituţional unic de comandă şi directivă politică;

28 Kunczik Michael, PR – concepţii şi teorii, Editura InterGraf, Bucureşti, 2003, p. 145.

41
 ✔ a fost totală, adică a afectat toate sectoarele vieţii politice, sociale şi
culturale ale statului respectiv;
✔ s-a centrat pe cultul personalităţii liderului cu veleităţi mesianice
(Führerul Hitler, Tătuca Stalin, Conducătorul Ceauşescu, Fidel Castro -
El lider Maximo);
✔ a fost impusă obligatoriu celor aflaţi sub autoritatea statului respectiv;
✔ a beneficiat de un puternic sistem de cenzură impus prin forţa
autorităţilor statului;
✔ a fost aplicată sistematic şi pe scară largă, printr-un efort susţinut
asupra întregii populaţii;
✔ a fost susţinută în principal pe argumente ideologice (fasciste, naţional-
socialiste, marxist-leniniste), la care s-au adăugat într-o măsură mai
mare (Germania) sau mai mică (Rusia), aspecte de ordin rasial sau
naţionalist;
✔ efectele acestei propagande totalitare în afara graniţelor în care a fost
creată, au fost reduse din considerente de credibilitate şi receptivitate.
Toate aceste caracteristici desprinse din practica propagandistică a statelor
totalitare comuniste, fasciste sau naziste au determinat în bună măsură încadrarea
conceptului de propagandă într-o percepţie definitorie.
Dincolo de manifestările grandioase, manipularea era mult mai complexă şi se
realiza la scară mult mai largă. Pictura, arhitectura, teatrul, radioul, ziarele, muzica,
toate au fost supuse unei cenzuri stricte pentru a fi utilizate în controlul gândurilor,
emoţiilor şi comportamentului maselor. Toate mijloacele de exprimare erau atent
supravegheate.

42
 Adepţii regimurilor totalitare aveau un total dispreţ faţă de fiinţa umană, văzând
oamenii ca pe o masa amorfă, depersonalizată, gata de a fi remodelată pentru a da
naştere unor supuşi perfecţi.
Pornind de la această idee a creeri de supuşi perfecţi, Jean Piaget afirma că
sistemul de învăţământ este instrument de manipulare majoră. Şi aduce următorele
argumente:
✔ şcoala îl obişnuieşte pe copil cu spiritul de subordonare faţă de autorităţi
reprezentate de educatori, profesori, inspectori. Viitorului adult îi va fi
mai uşor să se supună pe linie ierarhică, la serviciu, la reuniunile de
partid, autorităţilor statului.
✔ elevul este obişnuit cu simţul responsabilităţii prin obligaţia de a-şi face
temele, de a prezenta rezultatul studiilor sale la termenele stabilite.
Adultul se va integra uşor în sistemul social, îşi va duce la îndeplinire
sarcinile.
✔ necesitatea respectării unui program strict, faptul că trebuie să fie în
fiecare zi la şcoală, că pauzele au o durată bine stabilită, că minutele de
întârziere îi vor aduce penalizări, că anul este împărţit în vacanţe şi
perioade de studiu, toate acestea îl obişnuiesc cu programul de lucru de
mai târziu şi cu respectarea lui.
✔ sistemul educaţional promovează spiritul de competiţie, notele, premiile,
sub presiunea celor din jur, îi crează viitorului adult obişnuinţa de a se

43
 zbate pentru promovarea profesională, spre trepte salariale superioare,
pentru prime şi onoruri care să-i aducă respectul celorlalţi şi să-i
sporească respectul de sine.
Deci, sistemul de învăţământ este în aşa fel alcătuit, încât să modeleze
comportamentul şi gândirea viitorului adult în conformitate cu ideologia regimului aflat
la putere. Chiar impunerea uniformei şcolare standard are menirea de a induce
sentimentul de dezindividualizare, făcând mai uşoară disciplinarea şi manipularea
individului.
Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stăpâni prin forţă
sau de a-şi distruge adversarii, ci de a-şi determina supuşii să gândească sincer aşa
cum o fac conducătorii. Forţa este folosită ca un auxiliar în cadrul unui întreg sistem
de recreare a conştiinţelor, sistem în care manipularea are rol determinant. Credinţa
în posibilitatea de a controla minţile oamenilor, de a le stăpâni, este totală.
"Individul trebuie să accepte lipsa de importanţă a propriei persoane, să se
integreze unei puteri superioare şi să fie mândru că este parte din forţa şi gloria
acestei puteri superioare" - Hitler Mein Kampf-1933
Gustave Le Bon în "Psihologia mulţimilor" se referă la mase ca la o reuniune
cât se poate de eterogenă, care nu va fi greu de stăpânit şi dirijat. Într-o astfel de
comunitate, spune autorul, personalitatea conştientă dispare, formându-se un "suflet
colectiv" care prezintă trăsături distincte:
✔ între mebrii care o alcătuiesc are loc o uniformizare a reacţiilor,
✔ membrii grupului au un sentiment de siguranţă în interiorul maselor,
✔ masele sunt foarte credule, anumite sentimente le pot fi foarte uşor
induse,
✔ un lider charismatic poate determina mulţimile să acţioneze hipnotic,
ignorându-şi astfel propriile convingeri.
Acest lider, în opinia lui Gustave Le Bon, trebuie să întrunească anumite
caracteristici:
✔ să se bucure de un prestigiu larg,
✔ să respecte normele pe care oamenii le preţuiesc cel mai mult,
✔ să fie violent în limbaj,
✔ să aibe un mesaj simplu, clar şi mai ales constant,
✔ să fie defăimător, dar să nu folosească violenţa fizică.

44
 Dintotdeauna oamenii au fost supuşi presiunilor de tot felul venite din partea
semenilor lor. Sistemele totalitare nu oferă individului posibilitatea de a se exprima şi
de a acţiona conform propriului mod de gândire.

Cap. 3.-3.3 Comparaţie între regimurile nazist şi comunist

Raymond Aron susţinea că unul din obstacolele majore în faţa comparării

totalitarismelor nazist şi comunist este dat de faptul că, atâta timp cât regimul
naţional-socialist nu a avut cum să se dezvolte precum cel sovietic, n-a beneficiat
decât de şase ani de pace, după care cel de-al doilea război mondial i-a adus
prăbuşirea. Acest regim nu are o istorie care să poată permite înţelegerea fazelor
succesive ca în cazul celui sovietic.
Totuşi, paralela între comunism şi nazism este binevenită pentru a înţelege
sistemul totalitar şi consecinţele sale. După încheierea celui de-al doilea razboi
mondial, a existat o punere în pagină a celor două totalitarisme, apoi, de la jumătatea
secolului XX, Holocaustul a fost proclamat a fi oroarea secolului, paralelismul între
Gulag şi Holocaust fiind considerat inadecvat. La sfârşitul secolului XX şi începutul
secolului XXI, au început să apară cercetări care demonstrau că cele două
extremisme au mai multe puncte comune decât deosebiri. În acest sens, s-a susţinut
şi demonstrat că Pactul Ribbentrop-Molotov, între Germania nazistă şi imperiul
sovietic stalinist, nu a fost o întâmplare, ci a subliniat tocmai afinităţile celor două
regimuri si îngemanarea lor29. Acest pact a demonstrat o reflectare în oglindă a
comunismului şi nazismului. Obsesia pentru puritate ideologică ori rasială şi soluţia
lichidării adversarilor vizau şi într-un caz şi în celălalt confecţionarea unui om nou pe
care atât comunismul cât şi nazismul râvneau să-l obţină.

29 Gulag şi Holocaust – în conştiinţa românească, vol. 13, Centrul de Cercetare al Imaginarului, Cluj-
Napoca, 2007.

45
 Consider că secolul al XX-lea a fost unul al marelor dezastre. Conflicte militare
dar şi ideologice, masacre, genociduri, toate au făcut acest secol cel mai sângeros,
din câte a avut a le trăi omenirea. Lumea a fost dominată de lideri ce stăteau în
fruntea unor regimuri totalitare. Lideri care, prin pârghiile imense de care dispuneau,
duceau o politică cruntă prin ideea ce o promovau. La cele două extremităţi
ideologice se aflau nazismul şi comunismul. Esenţa ideii naziste consta în
promovarea idelor superiorităţii rasei germane şi a xenofobismului, a antisemitismului
şi deci a exterminării tuturor evreilor din Europa, a unei politici agresive de
expansiune la nivel mondial şi deci a dominării lumii. Aceste scopuri şi idei au apărut
în cartea celui ce avea să devină lider al Germaniei, Adolf Hitler, „Mein Kampf”.
Esenţa ideii comuniste consta în traducerea ideilor lui Marx, Engels, iar mai apoi şi
Lenin, idei ce presupuneau făurirea unei societăţi uniformizate, cu membri
nediferenţiaţi ca avuţie, în care banii nu şi-ar mai fi avut rostul. Aceasta idee trebuia
să fie tradusă în viaţă prin lupta de clasă, un element indispensabil în preluarea
puterii de catre mase.
Naziştii vin la putere în Germania pe fondul unei Germanii distruse de primul
război mondial, cu datorii imense şi cu o societate disperată. Prin promovarea
intensă a ideei superiortăţii rasei germane, ei readuc încrederea în forţele proprii
acestui popor. S-a reuşit în mod miraculos ridicarea economiei germane din ruine,
achitarea pagubelor de război. Deja în 1935 Hitler introduce serviciul militar
obligatoriu şi începe construcţia Wehrmachtului, adică a armatei germane ce ar fi
capabilă să poarte un război mondial. Astfel, prin ocuparea Zonei Renane în 1936,
demarează punerea în aplicare a planurilor sale expansioniste. La 1 septembrie
1939, Germania atacă Polonia, declanşând astfel cel de-al doilea război mondial.
În Rusia, după lovitura de stat din 1917, bolşevicii instaurează un regim
totalitar de reprimare şi dictatură. Ţara însă era complet ruinată, populaţia
demoralizată, ceea ce a condus la nemulţumiri sociale ce au derivat până la răscoale
răzleţe (Tambov, Kronştadt). Autorităţile au luat măsuri prompte pentru a înăbuşi
aceste fenomene. Totuşi, bolşevicii au instituit „Noua Politică Economică”, ce
prevedea anularea constrângerilor economice şi iniţierea unor stimulente în acest
domeniu. Mai tarziu, în 1929-1933 a fost colectivizată forţat agricultura. Dictatura
unei clase sociale s-a transformat treptat în dictatura unui singur om – Iosif Stalin.
Elementul comun esenţial al acestor două dictaturi a fost prezenţa unui lider
puternic, ferm şi charismatic în fruntea statului. Acest lider simboliza statul. Imaginea

46
i-a fost creată cu ajutorul maşinilor propagandistice ale acestor state, dar şi prin
hotărârea şi cruzimea de care dădeau dovadă aceşti lideri. Consider că un popor se
lasă condus de un regim autoritar şi de un tiran atunci când individul ce face parte
din acest popor se simte slab. Aşa se simţeau germanii după un război pierdut şi
ruşii după nişte schimbări sociale majore, rezultatul benefic al cărora întârzia să
apară. Pe fondul acestor predispuneri psihologice, cultul personalităţii a dat roade.
Conducătorul statului însemna totul pentru fiecare şi, desigur, era îndreptăţit să
elimine pe cei ce nu acceptau acest fapt sau pe cei care ar fi putut sta în calea unui
viitor luminos.
Ambele regimuri au conştientizat necesitatea recurgerii la militarizare pentru a-
şi atinge scopurile. Surse imense din bugetele acestor ţări au fost alocate armatei
pentru perfecţionarea ei pentru pregătirea de o eventuală confruntare militară
puternică. Întreaga industrie era şi ea pusă pe picior de război, marea majoritate a
producţiei industriale fiind destinată armatei. Prin implicarea forţei de muncă în
aceste ramuri s-a reuşit reducerea şomajului, ceea ce avea un caracter relativ
populist. S-ar părea că întregul popor îi susţinea în întregime. Însă atât regimului
nazist, cât şi celui comunist, îi erau caracteristice represiuni nemiloase îndreptate
asupra celor care erau consideraţi drept periculoşi pentru mersul programat al
lucrurilor. Aceste măsuri au fost înterprinse atât pe teritoriile originare, cât şi pe cele
ocupate.
De exemplu, în cazul comunismului, căutarea „duşmanilor poporului” a devenit
politică de stat. Nici un individ nu mai era sigur pe ziua de mâine. Mai grav este faptul
că această psihologie de masă a pătruns tot mai adânc în toate păturile poporului,
ajungându-se la denunţări din interiorul unei singure familii, „pentru binele poporului”.
Pe această cale erau intimidaţi şi oamenii incomozi. Înscenările comise de oamenii
fideli puterii pentru a demonstra vinovăţia unui ins incomod deveniseră foarte
frecvente. Aceşti oameni erau în marea lor majoritate deportaţi în lagăre de
concentrare, unde erau supuşi unor munci inumane până la epuizare şi moarte.
După cum am menţionat, regimului nazist îi erau de asemenea caracteristice
represaliile de masă, însă spre deosebire de cel comunist, epurările din interior erau
mai puţin frecvente, ele fiind îndreptate mai ales asupra evreilor şi ale teritoriilor nou-
cucerite.
O psihologie de masă puternică a fost comună ambelor regimuri. Ideea de stat
era atât de puternică, încât individul nu mai apela deloc la personalitate, locul ei fiind
luat de „gândirea” de masă. Individul nu mai realizează ceva important în sine, el are

47
valoare doar în grup. Paradele de masă demonstrează perfect acest fenomen: mii de
oameni executând gesturi în unison, împinşi de puterea înfricoşătoare a acestui
regim. Manipularea societăţii avea un efect miraculos.
Adevăratele cruzimi ale acestor regimuri au avut loc, însă, în timpul celui de-al
doilea război mondial. Miza era enormă pentru ambele părţi, scopul scuza orice
mijloace, oricât de crude ar fi fost ele. Termenii Gulag şi Holocaust au devenit astăzi
emblematici pentru ideea de extremism de stânga şi de dreapta, conţinutul lor
amplificându-se faţă de accepţia originară. Astfel, Gulagul (termenul este preluat din
limba rusă şi semnifică Direcţia Generală de Muncă a Lagărelor din URSS) este
utilizat pentru a desemna spaţiul prototipal al detenţiei comuniste sub toate formele ei
(lagăr de muncă, închisoare, colonii de muncă, deportare). Holocaustul (termenul
provine din ebraică şi înseamnă Sacrificiu) este utilizat pentru a desemna spaţiul şi
timpul (dar şi metoda) în care au fost exterminaţi în principal evreii odată cu
instaurarea regimurilor de tip nazist, înainte şi în timpul celui de-al doilea razboi
mondial. Dacă în cazul Gulagului s-au folosit metode variate, Holocaustul are drept
specific metoda de exterminare în special a evreilor prin intermediul camerelor de
gazare30.
Pe lângă violenţa criminală, ca trăsătură similară esenţială a acestor două
regimuri, trebuie analizat şi alt aspect al similitudinii lor în pregătirea pentru un război
de talie mondială. Deşi la 23 august 1939 Uniunea Sovietică şi Germania semnează
pactul Ribbentrop-Molotov, prin care se convenea la o păstrare a păcii între aceste
două state, dar şi la o împărţire a zonelor de influenţă, pregătirile de război
demarează din plin în ambele tabere. Totuşi, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică
este luată prin suprindere de forţele germane care o invadează.
Hannah Arendt31, în Originile totalitarismului (1951), a fost cel dintâi cercetător
care a făcut paralela între comunism şi nazism, între Gulag şi Holocaust,
considerând că acestea au depins decisiv de panslavism, respectiv de
pangermanism. Hannah Arendt a reliefat structura comunismului şi nazismului prin

30 De aici, propunerea, venită din partea unor istorici după care termenul Holocaust însemnând
Sacrificiu este inadecvat, întrucât evreii nu s-au sacrificat singuri, ci au fost sacrificaţi, ca respectivul
termen să fie înlocuit cu cel de Shoah, care înseamnă Catastrofă.

31 Hannah Arendt, teoretician politic german, una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice
contemporane, a abordat în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice:
totalitarismul şi antisemitismul.

48
intermediul câtorva coeficienţi precum existenţa maselor atomizate, funcţionarea
propagandei, teroarea, existenţa Partidului Unic, existenţa Conducătorului ca lider
totalitar, existenţa Poliţiei politice şi funcţionarea sistemului concentraţionar.
În 1996, Francois Furet, a editat un alt volum de referinţă, sub forma unui
dialog polemic între doi istorici, unul francez şi un german, Francois Furet şi Ernst
Nolte, despre sfârşitul iluziei comuniste, intitulat Fascism şi comunism.
Este o carte edificatoare despre cele două mari orori ale secolului al XX-lea, care au
exercitat o anumită influenţă asupra mulţimilor şi intelectualilor, cu precădere,
francezi. Ea pune în lumină atât originea comună a celor două tipuri de extremism şi
totalitarism, cât şi interdependenţa lor în timp, în condiţiile unei "rivalităţi
complementare" sau "complicităţi beligerante"32.
Alain Besancon, în Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi
unicitatea Shoahului, a evidenţiat faptul că deconstrucţia nazismului a beneficiat de o
bibliografie impresionantă la nivel internaţional, în timp ce aceea a comunismului a
fost deficitară. Alain Besancon a fost interesat în analiza sa comparativă de o
paralelă amanunţită între comunism şi nazism la nivel de represiune, factorii comuni
ai celor două regimuri fiind concentrarea victimelor în spaţii aparte, operaţiunile
mobile de ucidere, tehnica masacrului (promovată atât de comunismul de tip leninist-
stalinist, cât şi de nazismul de tip hitlerist), deportarea, execuţia judiciară, anonimatul
impus victimelor şi reducerea acestoră la condiţia de cifră, distrugerea morală,
mentală şi sufletească a victimelor.
În ceea ce priveşte lucrările teoreticienilor ideologiei comuniste, s-au
constituit următoarele teze:
Marx şi Engels, care au trasat următoarele aspecte:
• Revoluţia este posibilă numai prin răsturnarea violentă a oricărei ordini
sociale;
• Revoluţia presupune o criză economică datorată decalajului între evoluţia
forţelor de producţie şi menţinerea vechilor relaţii, dar şi o criză politică,
datorată exacerbării luptelor dintre exploatatori şi exploataţi;
• Teza celor cinci stadii susţine că societăţile trec, înainte de comunism, prin
cinci stadii:
✔ Comunitatea primitivă, în care proprietatea privată nu există;

32 Francois Furet, Fascism şi comunism, Editura Grup Editorial ART, Colecţia Demonul teoriei,
Bucureşti 2007, p. 54.

49
 ✔ Regimul sclavagist, în care, odată cu proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie, apare exploatarea omului de către om;
✔ Regimul feudal, caracterizat deopotrivă de o proprietate funciară şi de
un avânt important al forţelor de producţie;
✔ Regimul capitalist, caracterizat prin proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie;
✔ Regimul socialist, a cărui ultimă fază nu poate fi decât comunismul.
Karl Kautski:
• Societatea capitalistă este falimentară; destrămarea ei e doar o problemă de
timp. Edificarea unei noi forme de societate în locul societăţii actuale nu mai e
doar o dorinţă ci a devenit un lucru inevitabil.
Rosa Luxemburg
• Munca omenească abstractă descoperită de Marx nu este altceva decât banul
într-o formă dezvoltată;
• Imperialismul reanimează creşterea economică şi pare să aducă o soluţie
contradicţiilor interne ale capitalismului în măsura în care acestea sunt
compensate în mod aparent prin extinderea câmpului exterior al producţiei şi
deci al consumului.
Lenin
• Imperialismul constituie începutul perioadei asaltului “necesar”al revoluţiei
împotriva capitalismului ajuns la maturitate;
• Considera ca “reacţionară” ideea de a “căuta salvarea clasei muncitoare în
afara dezvoltării capitalismului, în timp ce, în ţări ca Rusia, clasa muncitoare
suferă nu atât din pricina capitalismului, cât din pricina insuficientei dezvoltări
a acestuia”;
• Spre deosebire de Troţki susţine ideea alianţei dintre muncitori şi ţărani în
cadrul unei revoluţii democratice;
• În manifestul său, “Ce-i de făcut ?”, modurile de organizare preconizate sunt
profund antidemocratice: nu sunt admise nici publicitatea, nici electivitatea
funcţiilor, se impune o disciplină de fier şi o riguroasă selecţie a membrilor;
Nikolai Buharin
• Evocă posibilitatea unei treceri de la capitalismul de stat ca o formă de
adaptare a capitalismului la faza imperialistă şi deci de stabilizare relativă
pentru o lungă perioadă de timp.
Troţki

50
 • Susţine teoria Revoluţiei permanente;
• Nu are încredere în capacitatea revoluţionară a ţăranilor;
• Consideră că proletariatul poate realiza un salt calitativ;
• Critică tezele lui Lenin;
• Insistă asupra rolului decisiv al unui Partid construit pe baza unui “centralism
strict şi autoritar”.
Stalin
• Teza “crizei generale a capitalismului”. Industrializarea şi puterea crescândă a
URSS îngustează geografic şi economic piaţa mondială a economiei
capitaliste şi accelerează prăbuşirea ei;
• Nu renunţă la ideea că existenţa statelor socialiste exacerbează concurenţa
imperialistă;
• Respinge teza “capitalismului de stat”. Încearcă integrarea progresivă a
ţăranilor prin sistemul cooperativelor şi al industrializării agriculturii;
• Anii 1928-1929 marchează o cotitură în constituirea stalinismului, acum fiind
consumată ruptura cu “dreapta” lui Buharin;
• Teoria socialismului într-o singură ţară este completată cu un proiect de
industrializare rapidă care impune necesitatea lichidării chiaburilor;
• Proclamă apariţia societăţii fără clase.

În ceea ce priveşte ideologia nazistă, aceasta este cuprinsă în tezele

următorilor teoreticieni:
• Imanuel Kant (1724-1804);
• Johan Gottlieb Fichte (1762-1814);
• Wilhelm Friederich Hegel (1770-1831);
• Ferdinand Lassale (1825-1864) - se numără printre
personalităţile marcante ale culturii germane care au inoculat germanilor ideea
venerării statului. Totodată, ei au reclamat necesitatea unui dictator, în
amintirea zilelor glorioase ale Sfântului Imperiu germanic.
• Max Weber (1864-1920) - proclama necesitatea supunerii faţă
de un şef charismatic, unul care cumulează prestigiul şefului de bandă,
prestigiul comandantului militar, cel al magicianului şi cel al profetului.
Însumarea acestor componente ale prestigiului favorizată de perioadele de
criză, asigură postura de salvatori a acestor lideri, de oameni de excepţie care
cristalizează în ei forţele obscure, latente ale unui grup uman.

51
 • Dietrich Eckart (1868-1923);
• Gotfried Feder (1883- 1941) - sugera că salvarea Germaniei
stau într-un conducător ieşit din popor.
• Thomas Mann (1875-1955) - opunea cultura germană celei
occidentale.
• Alfred Rosenberg (1893-1946) – a editat în germană celebrul
fals istoric cunoscut sub numele de “Protocoalele Înţelepţilor Sionului”.
În opera sa capitală, cu titlul “Mitul secolului al XX-lea. Evaluarea conflictelor
spiritual-intelectuale ale timpului nostru” , autorul dădea explicaţia pentru titlul ales
astfel: Mitul este mitul sângelui care, sub semnul svasticii, declanşează revoluţia
mondială. Este trezirea sufletului rasei care, după o perioadă de lungă somnolenţă,
va pune capăt haosului rasial. Este una din lucrările celebre, extrem de căutate după
“Mein Kampf”.
• Friedrich Meinecke (1862-1954) - denunţa existenţa în spiritul
german a unei tendinţe irezistibile de a trece de la o realitate la o lume
metafizică în care găseşte o mântuire.
• Liga Pangermanică - creată în 1894, exprima puncte de vedere
oficiale din timpul lui Wilhelm al II-lea şi folosea în acest sens termenul de
popor. După 1912, invoca necesitatea unui Führer, văzând în război un
eveniment providenţial. Ideile de bază cuprinse în această temă sunt:
✔ enunţa pericolul votului universal;
✔ aprecia şi propaga ideea că forţa statului rezidă într-o ţărănime sănătoasă
şi fecundă;
✔ preconiza rezolvarea problemelor sociale ale Germaniei prin lărgirea
spaţiului vital, indicând şi teritoriile care trebuiau incluse în acest spaţiu, şi
anume cele franceze;
✔ preconiza instalarea unei noi ordini care să permită refacerea purităţii rasei
germane şi refacerea forţei statului german.

În concluzie, deosebirile cele mai importante dintre cele două regimuri pornesc
de la faptul că aparţin de două ideologii diferite: fascismul şi implicit nazismul
german, aparţinând extremei de dreapta, şi comunismul, aparţinând extremei de
stânga. Extrema dreapta se baza pe exacerbarea sentimentului naţional şi a
xenofobiei. Iniţial, ea a evoluat însă tot din extrema stângă, având comune cu
aceasta programul, strategia şi finalitatea.

52
 În ceea ce priveşte asemănările dintre cele două regimuri, se pot trasa
următoarele aspecte:
• Ambele regimuri apar dintr-o voinţă revoluţionară. În cazul comunismului,
această voinţă este inspirată de un scop “umanitar”, crearea unui regim în
care totţi oamenii ar fi avut acces la umanitate. În cazul celui nazist, voinţa
revoluţionară tinde spre refacerea unităţii morale a Germaniei şi la lărgirea
spaţiului vital al poporului german.
• Existenţa monopolului puterii în mâna unui partid unic.
• Partidul unic este armat cu o ideologie care tinde să devină adevărul oficial de
stat.
• Metodele aplicate de Lenin şi sistematizate de Stalin sunt anterioare
metodelor nazise.
• Mecanismele de segregare şi excludere ale “totalitarismului de clasă”
seamănă cu cele ale “totalitarismului de rasă”. Viitoarea societate nazistă
trebuie construită în jurul unei “rase pure”, iar societatea comunistă viitoare -
în jurul unui popor proletar purificat de orice rămăşiţă burgheză.
• Deoarece activităţile se desfăşoară într-o subordonare faţă de stat şi de
ideologia lui oficială, o greşeală comisă în domeniul economic şi profesional
este în acelaşi timp o greşeală ideologică.
• Personalităţi puternice în fruntea celor două regimuri, manifestând dispreţ şi
neîncredere faţă de regimurile democratice.
• Ambele ideologii sunt mesianice - un fel de religii răsturnate- care răspund
nevoii umane de a crede şi promit raiul de pe pamânt, o “nouă ordine” nazistă
sau comunistă.

53
 Capitolul 4: Studiu de caz

Cap. 4.-4.1 Totalitarismul nazist. Lider charismatic Adolf Hitler

Regimul nazist
Regimul nazist a fost caracterizat prin controlulul politic al fiecărui aspect al
societăţii cu scopul atingerii purităţii rasiale, sociale şi culturale a Arianului, a
Nordicului. Arta abstractă şi arta de avantgardă au fost scoase din muzee şi expuse
în manifestări speciale ca „Artă degenerată” („entartete Kunst”), fiind ridiculizate. Însă
mulţimile care vizitau aceste expoziţii de „artă decadentă” eclipsau de multe ori pe
cei care se duceau la expoziţiile de artă oficială. Un exemplu notabil a fost în ziua de
31 martie 1937, când o mulţime uriaşă a stat la rând să vadă o expoziţie specială de
„artă degenerată” în München, în timp ce la la expoziţia oficială, unde erau pe
simeze 900 de lucrări aprobate personal de Adolf Hitler, a venit doar un grup mic de
persoane lipsite de entuziasm.

54
 Naziştii şi-au atins scopurile prin persecutarea şi uciderea celor consideraţi
impuri, pricipalele ţinte fiind evreii, romii, martorii lui Iehova şi homosexualii.
Prin legile de la Nürnberg din 1935, evreilor li s-a anulat cetăţenia germană şi
li s-a interzis să mai ocupe funcţii în instituţiile statului. Cei mai mulţi evrei germani
angajaţi şi-au pierdut slujbele, locurile lor de muncă fiind luate de şomerii consideraţi
corespunzători din punct de vedere etnic-rasial („arieni”). La 9 noiembrie 1938,
naziştii s-au dedat la un pogrom împotriva evreilor, acţiunea organizată pe plan
naţional fiind cunoscută cu denumirea Kristallnacht („Noaptea de cristal”). S-a folosit
acest nume deoarece numeroasele geamuri şi vitrine sparte făceau ca străzile să
pară acoperite cu cristal. Până în septembrie 1939, peste 200.000 de evrei au fost
nevoiţi să părăsească Germania, proprietăţile fiindu-le confiscate de statul nazist.
Naziştii au iniţiat programe de exterminare a membrilor „slabi” sau „nepotriviţi”
din populaţia germană. Este vorba de programul de eutanasie T-4, în timpul
desfăşurării căruia au fost ucişi zeci de mii de germani handicapaţi şi bolnavi
incurabili. Această măsură inumană a fost luată în cadrul eforturilor de „menţinere a
purităţii rasei superioare germane” (în limba germană: Herrenvolk), după cum
spuneau propagandiştii nazişti. Tehnicile de asasinare în masă experimentate în
timpul acestei perioade au fost folosite mai târziu şi în holocaust. Ca urmare a legilor
din 1933, peste 400.000 de persoane considerate ca având defecte genetice, o
gamă care acoperea de la boli mintale până la alcoolism, au fost supuse sterilizării
obligatorii.
Cercetări de dată recentă au arătat că naziştii s-au bucurat până târziu, spre
sfârşitul războiului, de sprijinul populaţiei, în principal datorită programelor de
asitenţă socială.

55
 *Marca germană a căpătat o mare valoare în timpul celui de-al treilea Reich

Atunci când naziştii au ajuns la putere, cea mai presantă problemă era rata
şomajului foarte ridicată, (peste 40%). Conducerea economică a statului a fost dată
pentru început unui bancher foarte respectat, Hjalmar Schacht. Sub conducerea sa a
fost schiţată o nouă politică economică pentru ridicarea naţiunii. Unele dintre primele
măsuri luate a fost desfiinţarea sindicatelor şi impunerea controlului salariilor.
Guvernul a început să crească masa monetară prin creşterea masivă a
deficitului bugetar. Însă, în acelaşi timp, guvernul a impus o rată a dobânzii de
maxim 4,5%, creând o acumulare masivă în fonduri de împrumut. Situaţia a fost
rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care plăteau pentru bunuri cu
obligaţiuni. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO, iar obligaţiunile
folosite ca monedă au devenit cunoscute drept „chitanţe mefo”. Deşi s-a promis că
aceste obligaţiuni vor putea fi schimbate pe bani reali, în acest fel prăbuşirea
fondurilor a fost amânată până după prăbuşirea Reichului. Aceste manevre
financiare complicate au fost folosite pentru ascunderea cheltuielilor militare care
încălcau Tratatul de la Versailles.
În mod normal, efectele controlului preţurilor combinat cu o mare creştere a

56
masei monetare ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea pieţei negre, dar pedepsele
foarte aspre (infractorii fiind trimişi în lagăre de concentrare sau împuşcaţi pe loc) au
împiedicat apariţia fenomenului. Măsurile represive au ţinut, de asemenea,
volatilitatea scăzută, reducând presiunea inflaţionistă. Noua politică economică a
redus importurile pentru bunurile de larg consum şi s-a concentrat pe producţia de
export. Comerţul exterior a fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins în
1929 pe toată durata perioadei naziste. Controlul asupra valutelor străine a fost
extins, ducând la supraevaluarea mărcii germane. Acestea s-au dovedit soluţii
salvatoare în scăderea hotărâtoare a şomajului.
Industria a rămas în cea mai mare parte nenaţionalizată, iar interesul pentru
afaceri a rămas în continuare motivat de obţinerea profiturilor. Industria a fost însă
obligată să folosească strict cote de aprovizionare şi resurse materiale locale. Toate
aceste reglementări erau hotărâte de comitete administrative compuse din
funcţionari ai statului şi reprezentanţi ai sectorului privat. Concurenţa era limitată
atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitetele administrative sus-
numite în carteluri. S-au făcut naţionalizări selective ale întreprinderilor care refuzau
să se supună noilor reglementări. Băncile care fuseseră naţionalizate în „Republica
de la Weimar” au fost retrocedate foştilor proprietari, fiecare comitet administrativ
având ca membru şi o bancă care finanţa întreaga organizaţie.
Economia germană a trecut mai târziu sub conducerea lui Hermann Göring
când, la 18 octombrie 1936, Reichstag-ul a anunţat începerea unui plan cincinal
pentru a pune economia germană pe o bază necesară producţiei de război. Planul
cincinal s-a terminat din punct de vedere teoretic în 1940, dar, din acest moment,
Hermann Göring şi-a făcut o importantă bază a puterii din prerogativa sa de
„conducător al planului cincinal”, care a condus efectiv economia şi problemele
producţiei.
Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat un proiect masiv de lucrări publice,
rivalizând cu New Deal-ul, atât în scop, cât şi în amploare, cea mai importantă
realizare fiind reţeaua de autostrăzi. Odată ce a fost pusă pe picioare, uriaşa

57
organizaţie pe care a creat-o Todt a fost folosită pentru construirea de buncăre,
adăposturi subterane şi tranşee în toată Europa. O altă latură a noii economii
germane a reprezentat-o producţia pentru o reînarmare masivă, având ca scop
creşterea armatei de la un efectiv de 100.000 soldaţi până la câteva milioane.
În 1942, cheltuielile de război sporite şi moartea lui Todt au dus la trecerea la
completa economie de comandă, sub controlul lui Albert Speer.
Numirea lui Hitler în calitate de cancelar al Germaniei la data de 30 ianuarie
1933, a avut loc ca urmare a alegerilor din anul 1930, când Partidul Naţional-
Socialist al Muncitorilor Germani, a obţinut al doilea loc în Parlament (Reichstag)
după social-democraţi.
Acţionând cu abilitate în sensul preluării controlului total, Hitler s-a folosit de
propagandă, duplicitate, teroare, căutând să menţină totuşi aparenţele legale.
Părerile istoricilor converg asupra ideii că binomul teroare-propagandă este văzut
de Hitler ca mijloc eficient de fanatizare şi isterizare a maselor, teroarea fiind
percepută nu ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru a îndeplini obiective politice.
Propaganda nazistă conţinea adesea promisiuni ademenitoare, receptate mai ales
de mica burghezie, şi de către studenţi. Hitler declara că va suprima orice venit
obţinut fără muncă, va pedepsi pe îmbogăţiţii de război, va realiza participarea
muncitorilor la beneficii, va introduce Munca obligatorie generală şi va găsi de lucru
pentru şomeri.
A reuşit să câştige încrederea poporului demonstrând că poate să salveze ţara
de la declin, să scadă drastic şomajul, contribuind la sporirea bunăstării populaţiei.
Alte obiective ale regimului nazist au fost: scoaterea în afara legii a partidelor din
opoziţie (Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat), interzicerea grevelor,
desfiinţarea sindicatelor, exterminarea evreilor, extinderea graniţelor Germaniei.
Regimul nazist s-a bazat pe crimă, teroare, minciună, demagogie, pe
cultivarea “binefacerilor războiului”. Pentru a ascunde înfăţişarea reală a regimului,
Hitler a insistat în discursurile sale pe elemente care puteau avea un efect deosebit
asupra auditoriului: “diktatul” de la Versailles, anticomunismul, antidemocraţia,

58
antisemitismul, rasa superioară germană, dreptul poporului german de a stăpâni
lumea, reuşind în felul acesta să fanatizeze masele şi să le transforme în
instrumente ale ţelului său fundamental- cucerirea lumii prin intermediul războiului.
Existenţa celui de-al Treilea Reich a coincis cu cea a altor regimuri etichetate
drept fasciste sau totalitare. Lucrul acesta i-a făcut pe unii istorici şi în special pe
specialiştii în ştiinţe politice, să descrie nazismul ca fiind exemplificarea de tip
german a acestui gen de mişcare caracteristică secolului XX. Analiştii de stânga au
susţinut în mod tradiţional interpretarea generică a fascismului, care subliniază
importanţa covârşitoare a forţelor economice si a delimitărilor de clasă din cadrul
capitalismului, pentru a explica apariţia sistemelor fasciste.
Explicarea nazismului ca fiind doar o formă a fascismului implică numeroase
idei care depăsesc analiza istorică. Apare astfel posibilitatea ca nazismul să nu fi fost
un fenomen istoric rezultat dintr-un complex de împrejurări unic şi să nu fi avut
rădăcini neapărat germanice, cu atât mai puţin exclusiv hitleriste. La fel, aplicarea
termenului ‚totalitarist’ în cazul celui de-al Treilea Reich a fost preferată de către
istoricii liberali, care au căutat să sublinieze similitudinile dintre statele cu orientare
unică, fie de dreapta, fie de stânga. Conform acestei opinii, nazismul nu poate fi
comparat numai cu regimurile contemporane lui – fascismul italian, franchismul
spaniol si comunismul sovietic – ci si cu republicile populare din Europa de Est de
după al doilea război mondial.

Adolf Hitler – biografie

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889, în orăşelul Braunau am Inn, în partea
de vest a Imperiului Austro-Ungar. Tatăl său, Alois Schicklgruber, era funcţionar
vamal şi lucra la frontiera dintre Germania şi Austria, aproape de Braunau. Copilăria
viitorului dictator nu a fost uşoară, fiind bătut şi lovit fără milă de tatăl său, deseori
mama sa intervenind între cei doi. De-a lungul vieţii, deseori Hitler a afirmat că mama
sa a fost singura femeie pe care a iubit-o, fiind puternic marcat de moartea sa.
În şcoala primară a fost un elev bun, însă la gimnaziu, pe care l-a făcut în Linz,

59
nu s-a remarcat. După moartea părinţilor, s-a mutat în 1907 la Viena, unde a
încercat să se înscrie la Academia de Arte Frumoase, dar nu a reuşit să treacă
examenele de admitere. Timp de şase ani a dus o viaţă mizeră în cele mai sărace
cartiere ale oraşului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din
Viena, pe care le picta şi vindea în cafenele.
La Viena a aflat de concepţiile pe care avea să le pună în aplicare după ce a
devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii şi
discursuri şovine, antisemite, rasiste care l-au influenţat au fost ideologul antisemit,
rasist, ocultist Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer,
liderul „Mişcării Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o
grupare politică naţionalist-şovină, şi primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui
partid creştin de orientare virulent antisemită.
Exasperat că Viena reprezintă o babilonie de rase, a plecat în mai 1914 în
Germania, la München, pe care îl considera cu adevărat german. După izbucnirea
Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata germană (în Austria nu
fusese acceptat pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de debilitate fizică). Pe
front a fost decorat cu Crucea de Fier clasa I pentru capturarea unor soldaţi englezi.
După război, Hitler şi-a schiţat în minte ceea ce urma să devină naţional-
socialismul, adică o gândire bazată pe un antisemitism feroce şi o concepţie rasistă
despre societate şi valorilor ei.
În 1919, a devenit agent al departamentului politic al armatei bavareze, din
însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formaţiune politică radicală, Partidul
Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei - DAP). Partidul era, în ciuda numelui,
nu de stânga, ci de extremă dreapta, ultranaţionalist, antisemitist şi anticapitalist.
Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului
executiv.
În anul 1920, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat
programul politic. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului
Muncitoresc Naţional-Socialist German (Nationalsozialistische Deutsche

60
Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), precum şi zwastica ca simbol al partidului. Astfel s-
a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.
La data de 31 octombrie 1923, mărşăluind spre capitala Bavariei însoţit de
2000 de membrii ai Cămăşilor Negre, pentru a înlatura puterea, acuza guvernul
Bavarian ca fiind extremist Revolta a fost, însă, înăbuşită, Hitler fiind arestat şi
condamnat la 5 ani de închisoare. Nu a fost în prizonierat decat 9 luni, în acest timp
scriind cartea "Mein Kampf. Este vorba despre o lucrare autobiografică, cuprinzând,
printre alte aspecte, şi propaganda împotriva evreilor.

La 30 ianuarie 1933 Hitler a fost numit în funcţia de cancelar. Din noul guvern
făcea parte şi Franz von Papen, cancelar între 1 iunie şi 17 noiembrie 1932, care
participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie
1932 şi 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de preşedintele
republicii, mareşalul Paul von Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea
guvernului.
În scurt timp, naziştii au preluat toate funcţiile de conducere, atât în
parlamentul central (Reichstag) şi cele regionale, cât şi în economie. În martie 1933,
Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire

61
(Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor şi legislaţiei
parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său, prin
asumarea de prerogative dictatoriale.
La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca
Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetăţenia germană putea fi deţintă
numai persoanele de origine germană; de asemeni, a fost impusă interdicţia
căsătoriilor mixte dintre evrei şi etnicii germani precum cea a relaţiilor extraconjugale
mixte.
În 1937 a avut loc Conferinţa Fuhrer-ului, în timpul căreia Hitler şi-a expus
ideile referitoare la cucerirea lumii, cei care s-au opus fiind demişi.
În 1938 ordona anexarea Austriei şi a Sudetenlandului la Germania, invadând
Polonia pe 1 septembrie 1939.
În anul 1939 au fost cucerite Belgia, Danemarca, Olanda şi alte ţări Europene.
Anglia şi Franţa declară razboi Germaniei, iar Italia condusă de Mussolini, i se aliază.

62
*Germania, în 1941, înainte de invadarea Uniunii Sovietice

63
 *Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al doilea război mondial.

Pentru a asigura pacea cu Rusia, Hitler şi Stalin încheie un tratat de

neagresiune. Însă, în ciuda acestuia, Germania atacă URSS iî 1941. Înfrângerile
succesive de la Moscova (decembrie 1941) şi de la Stalingrad (1942-1943), precum
şi înfrângerea aramatei a 6-a, conduc la retragerea naziştilor.
Spre sfârşitul razboiului, USA se aliează cu Anglia, Franţa şi alte teritorii
europene fiind eliberate
Pe data de 30 aprilie 1945 Hitler se sinucide împreună cu soţia sa, Eva Braun.

Germania după moartea lui Adolf Hitler

Evoluţia Germaniei după înfrângerea din Cel de-al Doilea Război Mondial a
depins în mare măsură de statutul acesteia de naţiune învinsă, precum şi de
contextul mondial prezent la acel moment, statele împărţindu-se în mod firesc în cele
învingătoare şi cele învinse, de aici pornind şi avantajele unora în faţa celorlalte.
În acest sens, se pot trasa următoarele concluzii ca rezultat al Celui de-al

64
Doilea Război Mondial:
➢ în război au fost implicate 61 de state;
➢ peste 50% din pierderile umane au fost suportate de URSS;
➢ a scăzut drastic natalitatea şi speranţa de viaţă în toate ţările;
➢ s-a produs un deficit cronic de forţă de muncă în toate domeniile;
➢ populaţia activă avea o structură necorespunzătoare;
➢ reducerea populaţiei a însemnat şi o reducere semnificativă a cererii de
bunuri şi servicii;
➢ repartizarea teritorială a fost afectată de numărul mare de deportaţi şi
refugiaţi;
➢ statele au acordat numeroase despăgubiri familiilor afectate, ceea ce a
condus la formarea unor deficite grave ale bugetului de stat;
➢ pentru acoperirea acestor deficite s-a recurs la emisiune monetară, creşterea
fiscalităţii şi credite interne şi externe;
➢ toate au condus la accentuarea inflaţiei;
➢ pierderile materiale mari, capacităţile de producţie, căile de transport şi fondul
de locuinţe au fost grav afectate;
➢ cele mai mari pierderi în aceste domenii, de 50%, au fost înregistrate tot în
URSS;
➢ SUA nu a suferit pierderi materale pe teritoriul propriu, moneda nu s-a
depreciat, capacităţile de producţie au crescut şi s-a consolidat puterea
financiară;
➢ la sfârşitul războiului, SUA deţinea 2/3 din rezerva mondială de aur.
După înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial şi declanşarea
războiului rece, ţara a fost împărţită între cele două blocuri politico-militare
concurente – blocul răsăritean şi blocul occidental. De-abia în 1990 Germania a fost
reunificată.

Lovită de o catastrofă fără precedent în istoria sa,

65
cu marile oraşe distruse, cu o industrie parţial salvată de

bombardamente, dar paralizată din cauza lipsei mijloacelor

şi căilor de transport, ocupată de armatele a

patru puteri, lipsită de bani şi subiect de

troc, Germania nu mai era decât “obiectul” politicii mondiale.

În virtutea Acordurilor de la Washington (aprilie 1949), guvernele

militare au fost înlocuite cu o Înaltă Comisie aliată tripartidă,

care trebuia să înceapă să funcţioneze odată

cu formarea guvernului german. Din acel monent, s-a

înfăptuit ruptura dintre cele două state, dintre care unul, Republica

Federală, cuprindea trei sferturi din populaţia germană (61 milioane din

78) şi se dorea a fi un stat de drept (Rechtstaat), ancorat

în Occident, iar celălalt, Republica Democrată, evolua pe orbita republicilor populare:

66
re prezentau reflexia a două concepţii politice şi morale

care, la acea dată, păreau a-şi împărţi lumea.

Cap. 4.-4.1 Totalitarismul comunist. Lider charismatic Fidel Castro

Descrierea regimului comunist.

Unii autori plasează originile comunismului încă din antichitate. Alţii, cum este
şi profesorul Dimitrie Gusti, le apropie revoluţiei franceze de la 1789. Potrivit
acestuia, Boissel, autor al lucrării Catechisme du genre humain, este primul care
prezintă în timpul Adunării Naţionale din 1789 un poiect de reformă socială. Proiectul
este respins, iar autorul Catechismului ignorat. Babeuf (1760-1797) este însă
fascinat de lucrarea lui Boissel şi devine „comunist”. Gândirea sa nu relevă nimic
nou, dacă o raportăm la reflecţiile lui Boissel. Babeuf este important, totuşi, fiindcă
concepe o nouă metodă de luptă politică: „printr-o lovitură bruscă şi rapidă, prin lupte
de stradă se poate realiza idealul social”.
Doctrina pucistă a lui Babeuf33 are numeroşi adepţi în epoca revoluţiei (numai
la Paris, după unele estimări, erau circa 17 mii de adepţi), dar este omorât în cele din
urmă. Metoda violentă de realizare a unui ideal social este preluată şi aplicată în
luptele politice din Franţa de către Louis Blanqui (1805-1881)34.
Succesori ai blanchiştilor, după D. Gusti şi alţi gânditori sociali şi politici, sunt
consideraţi a fi anarhiştii, dintre care cei mai reprezentativi sunt Max Stirner, pe nume
real Kaspar Schmid (1806-1856), Joseph Proudhon (1809-1865), Mihail Bakunin
(1814-1876). Alţi reprezentanţi ai doctrinei anarhiste (J.J. Rousseau, G. Crowder, M.
Kropotkin) o nuanţează, astfel că libertatea poate fi interpretată în dublu sens: pozitiv
(libertate pozitivă = autoguvernare) şi negativ (libertate negativă = absenţa
obstacolelor în calea împlinirii aspiraţiilor individuale).

33 François-Noël Babeuf (23 November 1760 - 27 May 1797), cunoscut ca Gracchus Babeuf, a fost
un politician şi jurnalist francez. Deşi cuvintele socialist şi comunist nu se foloseau în timpul vieţii
acestuia, ulterior, datorită ideilor sale, a fost socotit ca fiind comunist.

34 Louis Auguste Blanqui (1 februarie 1805 - 1 ianuarie 1881), revoluţionar socialist francez; şi-a
dedicat întreaga viaţă idealului eliberării clasei muncitoare.

67
 La anarhiştii „clasici”, cu toate că nu sunt anarhici, percepţia curentului politic
pe care îl reprezintă este de la început negativă, imagine care se perpetuează şi în
prezent. Deşi prof. Gusti îi defineşte corect, prin simplul fapt că îi plasează între
blanchişti şi bolşevici, sugerează că erau adepţi ai schimbării ordinii politice prin
formule „neortodoxe”. Anarhismul, este foarte adevărat, după „marii calsici”,
degenerează în mişcare pucistă sau teroristă, fenomen întâlnit şi în România (în
1920, în sala Senatului, Max Goldstein, membru al grupurilor comuniste, plasează o
bombă artizanală care explodează, ucigând un ministru şi alţi demnitari). Acestui tip
de anarhism profesorul Gusti îi atribuie nuanţe comuniste.
Comuniştii primului val (bolşevicii), ca şi cei din valurile următoare, resping
anarhismul, deşi sunt adepţii schimbării ordinii sociale prin violenţă. Aceast aspect
reprezintă deosebirea de esenţă între anarhism şi comunism - întrucât concep „lupta
de clasă” ca teren pregătitor pentru revoluţie, pentru antrenarea unor mari mase
umane în acţiunea violentă de răsturnare a puterii. Unii vor să-şi împlinească idealul
social prin acţiuni individuale (anarhiştii), alţii prin utilizarea forţei masei sociale
(bolşevicii).
Doctrina comunistă îşi revendică originile în socialismul revoluţionar marxist,
care este cunoscut şi sub denumirea de comunism. Unele concepte, teze şi principii
sunt împrumutate din arsenalul teoretic şi metodologic al socialismului marxist, dar,
cu timpul, acestea îşi găsesc alte interpretări şi mai ales concretizări în acţiunea
politică.
Ca experienţă istorică, regimul comunismul a început să se manifeste o dată
cu revoluţia bolsevică din 1917, condusă de Vladimir Ilici Ulianov-Lenin (1870-1924),
conducătorul partidului bosevic. Denumit propagandistic Marea Revoluţie Socialistă
din Octombrie (MRSO), acest eveniment a fost într-adevar unul "epocal", în sensul
că a deschis o nouă epocă în istoria modernă: apariţia unui sistem de organizare
socială anticapitalist şi polarizarea lumii în două tabere aproximativ egale, ceea ce a
dus, după al doilea război mondial, la aşa-numitul "război rece" (o formă specifică de
organizare a relaţiilor internaţionale şi a raportului de putere în plan mondial).
Talentul politic l-a ajutat pe Lenin să profite de criza internă a imperiului ţarist
şi de nevoia de schimbare resimţită în societatea rusească (mai ales la nivelul
elitelor), concretizată în revoluţia burgezo-democratică din februarie 1917, în urma
căreia a fost instaurat guvernul Kerensky, un guvern burghez de orientare liberală.
De asemenea, el a profitat la maxim de înfrângerile armatei ruse în primul razboi
mondial, de dezorientarea soldaţilor (în marea lor majoritate – ţărani), care doreau

68
terminarea războiului şi întoarcerea acasă. El a promis "muncitorilor, ţăranilor şi
soldaţilor" putere politică, sub forma sovietelor, proprietatea asupra fabricilor şi a
pământului, precum şi iesirea Rusiei din razboi. Acelaşi talent politic l-a ajutat să facă
alianţe profitabile cu o gamă foarte variată de mişcări politice (de la social-democraţi,
la anarhisti).
Lenin a modificat teoria lui Marx, aducându-i corecţii esenţiale. A înlocuit teorii
precum “cucerirea democraţiei" de la Marx cu "dictatura proletariatului", prin care
înţelegea un regim politic autoritar, o continuare a luptei de clasă după cucerirea
puterii de către proletariat. Stalin a transformat această dictatură în totalitarism – cel
mai sângeros regim politic cunoscut în istoria modernă. Totalitatea acestor modificări
şi denaturări s-a numit "învăţătura leninistă", iar teoria care s-a aplicat în "revoluţia şi
construcţia socialistă" nu a fost teoria lui Marx, ci teoria lui Lenin. După moartea lui
V.I.Lenin, Iosif Vissarionovici Djugasvili-Stalin va numi această teorie "marxism-
leninism", pentru a fi cât mai credibil. Dar prin politica lui reală, Stalin i-a tradat şi pe
Marx, şi pe Lenin. El a dus o politică de tip imperialist, în care scopul principal era
întărirea şi extinderea noului imperiu rus, pe care Lenin îl denumise, în 1922,
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) sau, pe scurt, Uniunea Sovietică.
Marxism-leninismul, cum a fost denumită doctrina comunistă, prin conexarea
marxismului revoluţionar cu leninismul, vrea să exprime continuitatea uneia şi
aceleiaşi ideologii şi doctrine. De fapt, între marxism şi leninism apare o linie de
demarcaţie, care se conturează înainte de primul război mondial şi se adânceşte
până la despărţire spre finalul acestuia, în condiţiile accederii la putere a bolşevicilor
(noiembrie 1917). Partidul Comunist (bolşevic) Rus devine exponentul doctrinei
bolşevice şi deopotrivă instrumentul politic care o exersează în planul vieţii politice.
Cel de-al doilea război mondial a fost un prilej excelent pentru Stalin de a-şi
întări puterea în interior şi a extinde graniţele imperiului sovietic. În timpul războiului,
la Yalta, el împarte cu Aliaţii (SUA şi Marea Britanie) continentul european, iar după
război ocupă cu Armata Roşie toate viitoarele "ţări socialiste", mai puţin Albania şi
Iugoslavia. Principala formă de dominare politică a noilor ţări cucerite a fost
declararea acestora "democraţii populare", adică ţări socialiste. În aceste ţări, Stalin a
impus "modelul sovietic de socialism", care era, de fapt, stalinism, nu socialism.
Stalinismul avea prea puţin de-a face cu "leninismul", deşi în propagandă se făcea
apel la "învăţătura leninistă". Se poate, astfel, trage o concluzie: ceea ce s-a aplicat
în "ţările socialiste" din Europa a fost, nu modelul marxian al socialismului, ci modelul
sovietic:

69
 • el nu era valabil pentru celelalte ţări, care aveau alte tradiţii istorice decât
Rusia;
• el nu fusese valabil nici măcar pentru Rusia, care avea alt nivel de dezvltare
decât ţările occidentale pentru care Marx proiectase revoluţia socialistă.

Regimul comunist din Cuba

Încă de la începutul secolului XX, insula cea mai importantă a Caraibilor a dus
o viaţă politică frământată, marcată de mişcări democratice şi sociale. În anul 1933,
un grup militar condus de sergentul Fulgencio Batista y Zaldivar a răsturnat dictatura
lui Gerardo Machado, ales preşedinte al republicii în 1940, Batista a promulgat o
constituţie liberală. Cuba a cunoscut un avânt economic evident în timpul guvernării
lui Batista, dar bogăţia a fost foarte prost distribuită, creându-se un dezechilibru
accentuat.
Fidel Castro a fost arestat şi condamnat la 15 ani de închisoare în 1953, într-
unul dintre atacurile studenţilor de la cazarma de la Moncada. A fost eliberat la scurt
timp, după care a plecat în Mexic, unde a organizat o mişcare de gherilă. În 1957,
Castro acordând un interviu în New York Times, declara că: “Nu mă interesează
puterea. După victorie vreau să mă întorc în satul meu şi să-mi reiau activitatea de
avocat”, pentru ca, în 1959, să preia controlul statului deţinând funcţia de prim-
ministru. Prima sa decizie politică a fost anularea proiectului de organizare a unor
alegeri libere, renegând astfel unul din punctele principale ale programului
revoluţionar anti-Batista.
Alte măsuri luate în această perioadă au fost: preluarea controlului ţării de
către armată, închiderea ziarelor independente, interzicerea mişcărilor sindicale,
marginalizarea instituţiilor religioase, măsuri care au provocat un intens fenomen de
părăsire a ţării, aproape 50.000 de persoane provenind din clasele mijlocii, care
susţinuseră revoluţia, s-au autoexilat. Lipsa de medici, avocaţi, profesori a afectat
negativ multă vreme societatea cubaneză.
Castro s-a bazat pe un serviciu de informaţii foarte eficient. Numit de cubanezi
“Gestapoul roşu”, Departamentul pentru Securitatea Statului (DSE), acesta şi-a
declanşat prima campanie în perioada 1959-1962, cu misiunea de a distruge
mişcările care se opuneau regimului castrist.
Naţionalismul cultivat de regimul comunist cubanez nu este original în modul
sau de exprimare, el înrudindu-se cu cel dezvoltat de statele fasciste sau de
orientare fascistă din perioada interbelică. În calitate de conducător ("lider maximo"),

70
şeful statului este singurul capabil de interpretări si adaptări la circumstanţe ale
vulgatei comuniste.
În cadrul politicii lui Fidel Castro se disting mai multe etape:
✔ perioada anarhistă (1925-1958),
✔ perioada democrat-burgeză (1959-1960),
✔ perioada marxist-leninistă începând din 1961, mai intâi foarte aproape
de URSS, mult mai puţin între 1962 şi 1968,
✔ începând din 1968, perioada a unor "intuiţii avangardiste".

Gulagul cubanez

Conducătorul cubanez era perceput ca intruchipare a înţelepciunii, echităţii şi

simplităţii, Fidel Castro stabilind relaţii directe cu poporul. A ţinut discursuri ore intregi
unor mulţimi imense care îl aplaudau şi îi scandau numele. "Fidel şi poporul - explica
în 1965 Che Guevara - încep să vibreze într-un dialog de intensitate crescândă, până
la apogeu, acesta fiind celebrat prin strigătul nostru de lupta şi victorie." Dar această
imagine nu corespunde în totalitate realităţii. Armata se conturează ca stâlp esenţial
al acestui regim, caracterizându-se în special prin represiuni sângeroase împotriva
celor ce se declarau opozanţii regimului.

71
 Ruperea relaţiilor cu S.U.A. a reprezentat un moment de cotitură pentru
politica externă cubaneză, fiind urmat la scurt timp de întărirea alianţei cu U.R.S.S.
care a încercat să folosească teritoriul Cubei drept bază de atac împotriva Statelor
Unite. Această încercare a culminat cu momentul crizei rachetelor, din 1962.
Descoperirea de către americani a rachetelor cu rază medie de acţiune (1890 km)
instalate de U.R.S.S. în Cuba la cererea lui Castro, a fost urmată de o blocadă
instituită împotriva acestei ţări. Momentul, cel mai critic din cadrul războiului rece, a
fost soluţionat printr-un acord la care au ajuns cei doi conducători de state, Kennedy
(S.U.A.) şi Nikita Hrusciov (U.R.S.S.).
În opinia lui Fidel Castro, Cuba trebuia să rămână ultimul bastion al
comunismului mondial.
Revoluţia comunistă începută de Fidel Castro a alimentat unul dintre cele mai
îndelungate şi mai marcante conflicte geopolitice, dintre Cuba şi SUA. Astfel,
retragerea lui Fidel Castro din funcţia de preşedinte al Cubei, a atras reacţii diferite
din partea liderilor politici din întreaga lume. Şefii de stat din ţările aliate Cubei îl
consideră pe Castro un mare om politic. Astfel, ţări ca şi China, Venezuela, sau
Brazilia şi-au exprimat admiraţia faţă de conducătorul revoluţionar de la Havana,
vorbindu-se despre o nouă etapă în revoluţia cubaneză. Pe de altă parte, Spania şi-a
exprimat speranţa că retragerea lui Castro va duce la adoptarea unor reforme
democratice în Cuba. În acelaşi timp, preşedintele american din acea perioadă,
George W. Bush susţinea că Havana poate spera într-o nouă eră, după ieşirea
definitivă din scenă a liderului cubanez. În acelaşi sens, Suedia susţinea faptul că
retragerea lui Castro va contura pentru Cuba drumul spre democraţie.

72
 Din punct de vedere al politicii economice, Castro şi-a consolidat controlul
asupra ţării măsuri legate de naţionalizarea industriei, exproprierea proprietăţii
private, colectivizarea agriculturii şi impunerea de politici despre care el credea că
vor folosi populaţiei. Din cauza embargoului din partea SUA, Cuba a devenit apoi din
ce în ce mai dependentă de Uniunea Sovietică şi alte ţări din blocul comunist, al
căror ajutor economic (estimat la un sfert din produsul naţional brut al insulei) era
vital pentru menţinerea condiţiilor de viaţă cubaneze. Dizolvarea URSS în 1991 a
avut reprecusiuni negative asupra politicii economice.
Majoritatea susţinătorilor lui Castro susţin că embargoul american reprezenta
sursa majorităţii problemelor economice ale Cubei. În ultimii ani ai preşedenţiei sale,
Fidel Castro a investit în biotehnologie pentru a susţine economia cubaneză şi pentru
a găsi înlocuitori pentru importul de medicină străină.
Educaţia şi îngrijirea medicală au devenit unele dintre priorităţile lui Castro,
statiscile UNESCO aratând că Cuba are cea mai mică rată de analfabetism din
America Latină, iar rata mortalităţii infantile e cea mai mică din regiune. Totodată,
aproximativ 20.000 doctori au fost trimişi de Cuba în jurul lumii pentru a trimite ajutor
medical la aproximativ 60 din tarile lumii a treia.

Fidel Castro, lider charismatic

Fidel Castro s-a născut pe 13 august 1926 (după alte surse 1927), la o fermă
în Mayari, din provincia Oriente. A urmat cursurile unor renumite şcoli catolice în
Santiago de Cuba şi Havana.
În 1942, Fidel Castro se înscrie la "Belen High School", liceu condus de
iezuiţi. Ca licean, Fidel Castro se remarcă prin ţinuta sa atletică, prin memoria
vizuală şi prin interminabila logoree cu care îşi exaspera colegii. Belen High School
are drept mentor spiritual pe părintele Albert de Castro (nici o legătură de rudenie),
un preot mare admirator al dictatorului spaniol Francisco Franco, ce nutrea totodată
puternice sentimente anti-americane35. La "Belen High School", preotul Alberto de
Castro întemeiase o societate secretă de tip elitist, numită "Convivio", în care i-a
atras pe adolescenţii care manifestau "talente politice". "Convivio" reprezinta un
moment important pentru formarea intelectuală şi politică a adolescentului Fidel
Castro. "Convivio" milita pentru o Americă Latină hispanică, unită, opusă anglo-
saxonilor şi "Noii Ordini Mondiale".

35 Jules Dubois, Fidel Castro, New York, Bobbs-Merrill, 1959, p. 14.

73
 În 1945 s-a înscris la Universitatea din Havana, pe care o absolveşte în 1950,
cu o diploma în drept. Tot în acest an, câstigă un post superior în avocatură în
Havana, unde lucrează cu doi asociaţi. Ca avocat, Fidel Castro se dedică săracilor.
S-a însurat cu Mirta Diaz-Balart în 1948, însă a divorţat în 1954. Fiul lor, Fidel
Castro Diaz-Balart, născut în 1949, a lucrat ca şef al comisiei pentru energie
atomică din Cuba.
În anul 1952, Castro urmărea să candideze la un loc în Parlament, în acelaşi
an, însă, generalul Fulgencio Batista a răsturnat guvernul preşedintelui Carlos Prio
Socarras printr-o lovitura de stat şi alegerile au fost anulate.
Membru al partidului social-democrat Ortodoxo la sfârşitul anilor 40 şi
începutul anilor 50, Castro a fost printre primii oponenţi vădiţi ai dictaturii lui
Fulgencio Batista. La 26 iulie 1953, Fidel Castro a condus un atac asupra barăcilor
armatei din Monada, atac care a eşuat, dar i-a adus notorietate naţională. La acel
moment, ideile sale politice erau naţionaliste, antiimperialiste şi reformiste, nefiind al
partidului comunist. După atacul de la Moncada, Castro a fost judecat şi condamnat
la 15 ani de închisoare, dar a fost graţiat în 1955. Astfel, la 15 mai 1955, este
eliberat printr-o amnisţie generală. A pleacat în Mexic, unde îl cunoaste pe Ernesto
Che Guevara şi unde organizează pe exilaţii cubanezi într-o altă mişcare, numită
Mişcarea Revoluţionară din 26 iulie.

Fidel Castro împreună cu Fidel Castro cu Che Guevara

Membrii al Mişcării 26 Iulie

În decembrie 1956, împreună cu 81 de persoane, printre care Che Guevara,

Castro a revenit în Cuba, avansând înspre Sierra Maestra, de unde au lansat
numeroase atacuri de gherilă încununate de succes. Castro şi-a demonstrat
calităţile de lider puternic şi indemanarea politică, convins fiind că este datoria lui

74
istorică să schimbe caracterul societăţii cubaneze.
Vazându-şi armata în colaps, şi neputându-se baza pe susţinere din partea
SUA, Batista a fugit la 1 ianuarie 1959, asigurând, astfel ascensiunea politică a lui
Fidel Castro. În luna februarie a acestui an, Castro îşi asumă poziţia de prim-
ministru. Însă, la scurt timp, apar neînţelegeri între Castro şi SUA, atunci când noua
formă de guvernământ începe să confişte proprietăţile americane deţinute în Cuba.
Într-o fază incipientă, regimul revoluţionar al lui Casto a inclus politicieni
moderaţi şi democraţi, treptat, însă, hotărârile lui au devenit radicale. Castro a rămas
un lider de necontestat, iar masele l-au susţinut în acţiunile sale.
În iulie 2006, Fidel Castro a delegat atributele puterii fratelui său Raul, însă şi-
a păstrat titlul de preşedinte al Republicii, iar, după demisia din februarie 2007, a
rămas prim secretar al partidului comunist.
Fidel Castro, prin regimul său, a practicat manipularea maselor folosindu-se
de aceleaşi pârghii: presa, televiziunea, radioul, erau total subordonate puterii; în
acelaşi timp, accesul la informaţiile venite din exterior era drastic limitat, fiind erau
cenzurate si deformate. Instituţiile de învăţmânt erau politizate. Întreaga populaţie
trebuia cuprinsă în una sau mai multe forme de organizare cu reguli stricte, eventual
cu uniforme specifice care sa creeze sentimentul supunerii faţă de autorităţi. Omul
nu trebuia să aibă timp de reflecţie pentru ajunge la vreo opinie proprie sau la
manifestări personale.
În acelaşi timp, cultul personalităţii s-a manifestat pregnant şi în cazul lui Fidel
Castro. Influenţa fostului conducător continuă să se manifeste asupra poporului
cubanez şi după ce aceasta a predat puterea. O mare parte din această autoritate
este atribuită controlului lui Castro asupra mediei, incluzând aici televiziunea,
radioul, presei scrise, precum şi altor publicaţii. Discursul este o altă formă de
propagandă folosită în mod eficient de către Fidel Castro, prin intermediul căruia,
guvernul cubanez informa populaţia şi menţinea poporul unit.
Totodată, fidel castro considera că propaganda reprezintă una din cele mai
puternice arme din arsenalul său în ceea ce priveşte politica externă. Agenţia de
presă cubaneză transmite ştirile în patru limbi, având acces la ele atât Occidentul,
cât şi ţările din lumea a treia. Institutul Cubanez de Prietenie între Popoare (ICAP),
fondat la 30 decembrie 1960, menţine legături cu peste 2000 de organizaţii din 146
de ţări, în timp ce alte instituţii, cum ar fi Casa de las Americas au făcut cunoscute
idealurile Revoluţiei din Cuba.

75
Cuba după Fidel Castro
În timpul preşedinţiei sale, Fidel Castro a expropriat companiile străine, şi a
condamnat la închisoare adversarii săi politici, trimiţând în exil câteva milioane de
cubanezi.
Totuşi, el a realizat şi reforme istorice, făcând mari progrese în domeniile
sănătăţii şi educaţiei, care au ridicat ţara insulară la nivelul statelor occidentale, din
acest punct de vedere. Pe parcursul a cinci decenii, cei 11 milioane de cubanezi s-au
confruntat cu embargoul american, cu colapsul economic care a urmat destrămării
URSS în 1991 şi, mai recent, cu retragerea lui Fidel Castro, după ce acesta s-a
îmbolnăvit grav în iulie 2006.
În 2008, Cuba a fost lovită de trei uragane ce au cauzat pagube de 10 miliarde
de dolari, echivalentul a 20% din PIB-ul Cubei. După ce a ţinut piept la de 10
preşedinţi ai SUA, Fidel Castro, a devenit un model pentru o nouă generaţie de lideri
de stânga din America Latină, între care preşedintele venezuelean Hugo Chavez şi
cel bolivian, Evo Morales.
Retragerea lui Fidel Castro a fost urmată de accederea la putere a fratelui
său, Raul Castro acesta fiind ales de către Adunarea Naţională de la Havana. Raul
Castro a fost timp de aproape jumătate de secol ministru al Apărării. După numire, el
a cerut Adunării permisiunea de a-l consulta pe fratele său în deciziile importante
pentru viitorul ţării. Jose Ramon Machado, a fost numit prim vicepreşedinte, fiind un
reprezentant al regimului lui Fidel, locul lui Raul Castro la conducerea Ministerului
Apărării fiind luat de către generalul Julio Casas.
Raul Castro a promis reforme structurale, desprinzându-se întrucâtva de
politica fratelui său şi a membrilor de frunte ai vechii gărzi comuniste, dar schimbările
au trecut pe plan secundar faţă de criza economică globală, astfel s-au luat măsuri
care dau un control mai mare al Guvernului asupra veniturilor şi reguli mai stricte
pentru agricultură.
În timpul conducerii interimare a lui Raul Castro, Havana a transmis un prim
semnal de deschidere spre tema drepturilor omului. Astfel, pe 11 decembrie 2007,
ministrul de Externe Felipe Perez Roque a anunţat că se vor semna două documente
privind drepturile omului şi se va permite unui organism al ONU să monitorizeze
respectarea acestora.

76
 Concluzii

Scopul acestei lucrări este de a pune faţă în faţă două dintre cele mai
importante regimuri politice din istorie, care au influenţat şi încă influenţează
societatea prin caracteristice lor ieşite din comun. Totalitarismul nazist, cât şi cel
comunist, caracterizate print-o serie de elemente comune, sunt totuşi distincte,
având aspecte unice, rezultate atât din caracteristicile regimurilor din care fac parte,
cât, mai ales, datorită personalităţii unice ale liderilor care au avut un rol deosebit în
dezvoltarea şi evoluţia acestor regimuri.
Pentru a realiza o descriere a regimurilor totalitare, este necesară o
tipologizare a regimurilor politice, în general, punându-se accent pe caracteristicile
definitorii ale fiecăruia dintre ele. Dintre criteriile care trebuiesc folosite în clasificarea
regimurilor politice se evidenţiază: modul de constituire şi funcţionare a organelor
puterii de stat (numire, alegere directă sau indirectă a acestora), modul de alegere a
conducătorilor, conţinutul şi sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în special a
celor politice şi, mai ales, a modului cum se regăsesc şi se materializează în practica
vieţii social-politice, natura şi baza ideologică a regimului, sistemul partidist
(monopartidist, bi şi pluri partidism), natura, profunzimea şi amplitudinea relaţiilor
sociale şi, în special a celor politice.
Pornind de la aceste orientări, regimurile politice pot fi clasificate se divid în
regimuri politice democratice şi regimuri politice dictatoriale sau totalitare, dar
de aici se desprind o serie de multe alte subdiviziuni, fiecare dintre acestea cu
particularităţile sale.
Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparţine în mod total unei
persoane sau unui grup de persoane. Spre deosebire de sistemul politic de tip
monarhie absolută sau dictatură, în regimurile totalitare distanţa între stat şi societate
este practic anulată, în sensul că puterea întrupată de stat, prin partidul unic,
pătrunde până şi în viaţa particulară a fiecărui cetaţean. Ideologia totalitaristă este

77
opusă conceptului de societate deschisă. Cele mai reprezentative forme ale
regimurilor dictatoriale au fost şi mai sunt regimurile coloniale, regimurile fasciste,
regimurile comuniste şi regimurile militare.
Pentru a descrie fenomene ca manipulare a maselor, sau cultul personalităţii,
care sunt o condiţie esenţială a manifestării unui lider charismatic, sunt necesare
precizări legate de noţiunile de putere, autoritate şi legimitate politică.
Legitimarea politică derivă din acceptarea, de către populaţie, a validităţii unui
regim sau a unui sistem de legi. Există, evident, o legătură directă între legitimitate şi
autoritate politică.
Conceptul de legimitate, din ştiinţă politică, a fost aplicat foarte des şi în alte
sfere de activitate. În ştiinţa politică, legimitatea este considerată a fi fundamentul
unui regim politic, în general, dar şi ca fundamentul funcţionării unei instituţii politice
în particular. Practic, fără legimitate, cel puţin minimală, un guvernământ se
blochează şi moare. Căutarea legimităţii devine, în consecinţă, un demers firesc al
oricărui regim şi al oricărei puteri politice.
Cultul personalităţii este un termen care defineşte venerarea execesivă a
unui singur conducător aflat încă în viaţă. Termenul a fost inventat de conducătorul
Uniunii Sovietice Nikita Hruşciov la scurtă vreme după moartea lui Stalin, dar
fenomene asemănătoare existau cu mult timp înainte, încă de pe timpul Romei
Antice.
Cultul personaliăţii caracterizează de obicei statele totalitare sau statele care
au avut parte recent de revoluţii. Renumele unui singur lider, deseori caracterizat
drept "liberator" sau "salvator" al poporului, ridică conducătorul la un nivel aproape
divin. Portretul conducătorului apare peste tot, la fel ca şi statuile sau monumentele
dedicate măreţiei şi înţelepciunii liderului.
Până la apariţia Partidului Naţional Socialist German, nici un alt regim totalitar
nu a reuşit performanţa de a perfecţiona şi extinde tehnicile de manipulare până la a
controla tot ce înseamnă cuvânt scris sau vorbit, imagine sau sunet, în scopul
controlului total al individului. Acest lucru s-a realizat, în principal, prin controlul
aproape integral al mijloacelor de comunicare în masă de către puterea politică.
Acţiunile propagandistice şi impactul lor asupra maselor sunt uriaşe, propaganda
fiind cea mai răspândită formă de manipulare a populaţiei.
Charisma liderilor politici de foarte multe ori se prezintă sub forme negative.
De multe ori, persoanele charismatice sunt asociate, de fapt, cu un control total
asupra individului, asupra modului său de gândire, asupra comportamentului şi

78
asupra sentimentelor sale. Toate acestea ne duc cu gândul la sistemele totalitare, la
reducerea individului, la debusolarea acestuia, la transformarea lui într-un tip de
cetăţean incapabil să ia decizii de unul singur. Este vorba de o supunere
necondiţionată, instinctivă. „Stăpânul” unor astfel de mase este o persoană
charismatică, pentru a-i atrage pe indivizi trebuie să aibă, în primul rând, acel
magnetism caracteristic tipologiilor charismatice.
Aceste aspecte legate de puterea de manipulare a maselor şi de controlul
absolut asupra mijloacelor de propagandă, sunt caracteristici comune ale celor două
regimuri prezentate în această lucrare. Cei doi lideri, Adolf Hitler şi Fidel Castro,
deşi reprezentanţi ai două regimuri diferite, fiecare dintre acestea cu particularităţile
sale distincte, au reuşit să controleze populaţia prin personalitatea deosebită şi prin
charisma care-i caracteriza.

79
Bibliografie:

Arăvădoaice Gheorghe, Charisma liderului, Editura Antet, Prahova, 2007;

Baudoin Jean, Introducere in sociologia politica, Editura Amarcord, Timisoara, 1999;
Carpinschi Anton; Bocancea Cristian, Stiinta politicului, Tratat, vol. I, Editura
Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998;
Claude David, Hitler şi nazismul, Editura Corint, Bucureşti, 2002;
Dicţionar politic, Bucureşti, Editura Politică, 1975;
Dogan Matei, Sociologie politica. Opere alese, Editura Alternative, Bucuresti, 1999;
Dorna Alexandre, Fundamentele psihologiei politice, Editura
comunicare.ro, Bucureşti, 2004
Dowding Keith, Puterea, Editura Du Style, Bucuresti, 1998;
Francois Furet, Fascism şi comunism, Editura Grup Editorial ART, Colecţia Demonul
teoriei, Bucureşti 2007;
Floriani Flavio, Istoria ilustrată a nazismului, Editura RAO, Bucureşti, 2006;
Frigioiu Nicolae, Introducere în ştiinţele politice, editura Comunicare, Bucureşti, 2005;
Gueguen Nicolas, Psihologia manipulării şi a supunerii, editura Polirom, Iaşi, 2007;
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu
Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006;
Magureanu Virgil, Studii de sociologie politica, Editura Albatros, Bucuresti, 1997;
Moscovici Serge, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, editura Polirom, Iaşi,
2007;
Mihail Andreesecu, Regimuri totalitare din Europa, Editura Fundatiei Culturale "D.
Bolintineanu", Bucuresti, 2000;
Mitran Ion, Politologia în faţa secolului XXI, editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1997;
Rouquette Michel-Louis, Despre cunoaşterea maselor, editura Polirom, Iaşi, 2002;
Sartori G., Teoria democraţiei reinterpretată, editura Polirom, Iaşi, 1999;
Septemiu Chelcea, Psihosociologie, edutura Polirom, Iaşi, 2008;
Teodorescu Gheorghe, Putere, autoritate şi comunicare politică, editura Nemira,
Bucureşti, 2000;
www.wikipedia.org, accesat la 21.12.2008, 15.45;
www.dilemaveche.ro, accesat la 21.12.2008, 15.10;
www.europafm.ro/stiri/dosare/interne/tableta-politica, accesat la 3.01.2009, 20.15;

80
www.didactic.ro/files/formare/lider_charismatic, accesat la 15.11.2008, 14.24;
www.totalitarism.ro, accesat la 15.11.2008, 15.30;

81