Obiectul cursului: Istoria Presei

Realizatori proiect: Nichita Liviu – Stefan

Clim Andreea

Universitatea Stefan cel Mare Suceava

Facultatea de Litere si Stiinte ale Comunicarii

Specializarea Comunicare si Relatii Publice

Anul II
Info:

La biblioteca Universităţii Ştefan cel Mare Suceava se regăsesc următoarele

numere:

Anul I nr.1 – ianuarie 1939

Anul II nr. 1-3 – ianuarie-martie 1940;

Anul III nr. 1-4 – ianuarie-aprilie 1941.

Publicaţia a apărut între anii 1939-1942, costul estimativ al unui exemplar fiind
de 20 lei/bucata.

Tipografia care s-a ocupat propriu-zis de editare respectiv imprimare se numea

Tipografia Carţilor Bisericeşti.

Conducerea publicaţiei

Redactori Ovid Caledoniu, Vintilă Horia, Miron Suru;

Din grupul revistei amintim câteva nume importante: Mihai Beniuc, Paul
Constantinescu, Ion Frunzetti, Vintilă Horia, Pericle Martinescu, Constantin Micu, Horia
Niţulescu, Grigore Popa, Ştefan Ştefănescu, Mircea Streinul, s.a.

Cuprinsul revistei nu este unul foarte vast datorită faptului că publicaţia conţinea

doar 50 pagini. Aceasta era împărţită în trei rubrici, fiecare fiind reprezentată de anumiţi
autori pregătiţi în anumite domenii fie din grupul revistei fie simpli colaboratori.

Cele trei rubrici tip capitole ce se regăsesc în fiecare număr în parte:

ORIZONTURI, VIAŢA CĂRŢILOR, CUVINTELE VREMII. De menţionat este faptul
că în fiecare număr, inainte de cele trei rubrici se regăsesc cateva articole referitoare la
diferite aspecte sau problematici ale vremii sau diverse poeme scrise de Horia Niţulescu,
Grigore Popa s.a.
Scurt istoric

Revista Meşterul Manole a apărut de la 1 ianuarie 1939 până pe la mijlocul lui

1942, ca emanaţie a unei grupări de vreo douăzeci de scriitori tineri, pe care Vintila Horia
i-a contactat personal şi i-a strâns în jurul publicaţiei. Această acţiune a lui ţinea loc de
orice program şi se încadra într-o ordine logică şi firească. Fiindcă revista Meşterul
Manole avea să reprezinte ultimul val de poeţi, prozatori, eseişti şi critici din epoca
interbelică primul val de scriitori şi gânditori îşi făcuse apariţia imediat după întâiul
război mondial, odată cu înfăptuirea României Mari: e vorba de generaţia literară de la
începutul anilor ’20, ilustrată de nume ca: Blaga, Crainic, Cezar şi Camil Petrescu, Ionel
Teodoreanu, Aron Cotrus, Ion Barbu, Şerban Cioculescu etc. A urmat al doilea val, al
generaţiei din jurul anului 1930, reprezentată de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu,
Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Comărnescu şi multi alţii; pentru ca, la
sfârşitul deceniului IV să intre în joc al treilea val, compus din scriitorii cei mai tineri din
acel moment figurând în gruparea "Meşterul Manole". Această grupare şi revista al cărei
nume îl purta se datorau, după cum am mai spus, iniţiativei şi strădaniei lui Vintilă Horia.
Din nefericire, membrii celui de-al treilea val de scriitori interbelici n-au mai avut nici
timpul, nici posibilitatea să-şi afirme pe deplin vocaţiile, deoarece războiul i-a prins în
chingile lui de fier, zdrobindu-le forţele şi năzuinţele. Totuşi, prin revista Meşterul
Manole şi gruparea respectivă ei marchează un moment semnificativ în evoluţia literaturii
române din secolul nostru.

Dar ce era revista Meşterul Manole?... Ea era concepută, realizată şi îngrijită, în

cei aproape patru ani cât a durat, de Vintilă Horia. Şi de unde acest titlu: Meşterul
Manole?... Titlul enunţa un simbol. Vintilă Horia era atunci un pasionat admirator al lui
Giovanni Papini. Papini întemeiase la începutul carierei sale, în primii ani ai secolului
XX, o revistă de mare ţinută intelectuală intitulată Leonardo, evocând figura genialului
artist şi gânditor renascentist. Când şi-a propus să creeze şi el o revistă, Vintila Horia a
avut ca imbold exemplul lui Papini, în intenţia de a stârni în Romania o mişcare de idei
asemănătoare cu aceea preconizată de italian în ţara lui. Nobila şi ambiţioasa
provocare!... Tocmai în acest sens a ales ca emblema mitul Meşterul Manole, o metaforă
ce exprimă destinul efortului creator şi al sacrificiilor legate de el.

Publicaţia apare într-un moment neprielnic literaturii: anii 1939-1942, înaintea

angajării României în război, ani de declin şi prefigurare a marasmului din ce în ce mai
ameninţător. Efervescenţa culturală a deceniului patru rămăsese în urmă, iar vitalitatea
acelui interval (1930-1938) nu mai putea fi egalată. Dar generaţiile doritoare de afirmare
nu pot aştepta. La numărul 1, din ianuarie 1939, "Meşterul Manole" se recomandă ca o
revistă lunară de literatură, avându-i ca redactori pe Ovid Caledoniu, Vintilă Horia şi
Miron Suru. Ideologic, ne poate surprinde să întâlnim pe aceeaşi listă un poet de extremă
stângă, cum este şi va rămâne Mihai Beniuc, cu un scriitor simpatizant al legionarilor,
cum e Mircea Streinul. E de observat că, alături de mulţi poeţi modeşti, gruparea se
diversifică în sensul preocupării pentru muzică (prin compozitorul Paul Constantinescu),
pentru artă (prin Ioan I. Mirea, care scrie despre Ştefan Luchian), pentru teoria estetică
(prin italianul Marcello Camilucci), pentru filosofie (prin Constantin Micu, preocupat de
caracterul specific al spiritualităţii româneşti, şi prin Grigore Popa, militând pentru o
filosofie românească după modelul celei a lui Lucian Blaga, o filosofie a mitului şi a
metafizicului, ca puteri revelatoare, capabilă să depăşească faza profesorală) şi, foarte
vag, pentru politologie (prin Coriolan Gheţie, scriind despre "problematica mulţimii").

Despre revista apărută la Bucureşti în doar treisprezece numere fizice (lunare sau
combinate), nu s-a putut vorbi sau scrie până în 1990, nu atât datorită programului ei,
străin de orice extremism, cât datorită faptului că liderul grupării, Vintilă Horia, alesese
calea exilului (rămăsese în 1945 în Italia, emigrase în 1948 în Argentina şi se stabilise din
1953 la Madrid). Aşa se face că sintezele de istorie literară dinainte de 1990 nu o
pomenesc, nici Ov. S. Crohmălniceanu, nici Al. Piru, nici alţi cercetători. E ignorată până
şi de Dicţionarul cronologic al literaturii române, apărut în 1979 sub coordonarea lui I. C.
Chiţimia şi Al. Dima, care înregistrează aspecte şi evenimente mult mai mărunte. După
1990, Vintilă Horia, care a murit în Spania în aprilie 1992 fără să mai apuce să viziteze
România postdecembristă, ar fi dorit reluarea revistei şi a programului ei, dar a fost
imposibil. Gestul nu ar fi devenit, probabil, mai mult decât o formă de omagiere a unui
trecut cultural ce merita, fără îndoială, să fie mai bine cunoscut după o lungă interdicţie.
Despre Cultura

Se pare a fi un dificil exemplu intenţia de a scrie în momentele acestea confuze, când

omenirea pare obsedată de alte preocupări atât de diverse şi aspre, câteva rânduri
închinate culturii şi spiritului creativ. Lumea de astăzi este zbuciumată de vântul
nesiguranţei, preferă cu mai multă încredere refugiul în umbra unui ciot de realitate decât
protecţia somptuoasă şi suverană a spiritului şi a culturii.

În momentele mari de criză sufletească şi dezordine materială – cum este şi

momentul nostru – omenirea accepta mai uşor şi cu mai multă încredere prezenţa
materiei decât salvarea oferită de spirit a cărui prezenţă stă ascunsă dincolo de lumea
mişcărilor şi a prigonirilor noastre actuale. Lumea actuală se ataşează cu orice chip de tot
ce poate constitui iluzia unui refugiu imediat, spre a-şi năbuşi singurătatea de care e
cuprinsă în faţa pericolului iminent.

Omul suporta solitudinea sa atâta timp cât în universal lui interior e pace şi
certitudine perfectă, din momentul în care în suflet pătrunde demonul neliniştei şi a
deznădejdii, acesta devine un instrument în mâna forţelor oarbe, care tind să distrugă
energia şi înzestrările omului.

Lumea de astăzi, în disperarea de cauză cu care se aruncă în braţele acţiunii de o

înşelătoare consolare, prin toate gesturile decisive, toate actele de curaj fals, toate noile
mişcări de masă şi însufleţiri colective nu formează decât forme diferite şi imense de
struţi obsedaţi de prigonitori reali, iar în loc să-şi deschidă privirile în întunericul
materiei, în lumina orbitoare a Raţiunii şi Inteligenţei, ei nu fac decât să-şi îngroape capul
în nisipul înfierbântat al pustiului crezând că astfel am trecut de zona oricărui pericol.

Acest lucru poate fi confirmat de către mulţi dintre oamenii de azi, care în
zbuciumata lor tinereţe au încercat această politică a struţului cu teama de a nu se pierde
în haosul lumii actuale. Atunci când fiecare a trebuit să se conducă singur în viaţă, fiecare
tânăr a apărut în haosul de după război neputând crede în altceva decât în cea mai crudă
şi monstruoasă realitate violenta şi fanatism, a detestat nevoile spiritului şi operele
culturii, nevoind să accepte decât ceea ce era evident şi răspundea direct şi imediat
fervoarei sale tinereşti

Târziu însă, după multe rătăciri şi credinţe false, fiecare şi-a dat seama că marea
importanţă pe care o acorda realităţii nu era defapt decât unul din mijloace ale
spiritualului de a-şi asigura integritatea şi triumful final definitiv.

Cea dintâi şi cea mai importantă manifestare a spiritului în umanitate este Cultura.
Aceasta este suma tuturor forţelor superioare, năzuinţelor, amintirilor şi aşteptărilor
omului de peste tot şi dintotdeauna.

Omul din cele mai vechi timpuri a fost înzestrat pe lângă foame, somn şi amor –
cu un spirit înfometat şi neliniştit a cărui foame nu şi-o putea potoli decât în opere
culturale - artă, dansul, muzica.

În sensul acesta cultura presupune tot ce a produs şi poate să producă omul cu

misterioasa energie, reminiscenţă; născută din colaborarea minţii şi a inimii sale.

Alături de Natură, Cultura este a doua necesitate indiscutabilă a omului. Fără

Natură şi Cultură nu se poate concepe ca putând exista. Una satisface aspiraţiile
fiziologice ale structurii omeneşti, cealaltă aspiraţiile intelectuale. Spre deosebire de toate
celelalte finite însufleţite sau nu din univers, omul, prin firea şi destinul său reprezintă
vastul concert al Existenţei, punctual atât de sensibil şi atât de tragic al intersecţiei celor 2
lumi desfăşurate pe planuri diferite: lumea exterioară a materiei şi lumea imaterială a
spiritului. Una se sprijină şi se completează prin cealaltă, ambele trăiesc într-o
permanentă colaborare, amândouă slujesc deopotrivă în aceeaşi măsură grandoarea şi
regalitatea omului pe Pământ.

Natura şi Cultura au existat de când există şi omul, ambele realităţi şi singurele în

faţa cărora el a plecat întotdeauna sau a alergat mereu în moment de nesiguranţă şi
slăbiciune când avea nevoie de reculegere şi împrospătare.

În negura strămoşilor primitive, omul neputând crea forme artistice noi, caută în
manifestările naturii expresia simbolurilor care se frământau în spiritual său.

De acolo rezulta naşterea idolilor, credinţă, imnurile, cântecele de slavă, de ură,

toate complicaţiile de sentimente şi nădejdi care depăşeau omul.

Omul de azi, atât de depărtat şi străin de strămoşul primitiv, după intervale de

activitate în diferite instalaţii tehnice, aleargă la natură spre a-şi destinde nervii, a-şi
răcori spiritualul, a gusta acea libertate reconfortantă a naturii.

Viaţa e un tainic dialog între vibraţiile naturii şi vibraţiile spiritului, amândouă la

fel de mute dar în veşnic de afacere.

Fără Cultură, Natura nu ar fi de nici un folos omului. În faţa Naturii. Omul nu se

poate decât reculege în faţa ei, omul se simte mic, ea de când există şi va exista a fost
întotdeauna cea mai desăvârşită momentizare a eternităţii, ea nu dispare, este un produs al
momentului. De aceea în fiecare om există ambiţia şi setea enormă, patetică şi grandioasă
de a săvârşi ceva nou sa rămână despre el, care să depăşească momentul lui să eternizeze
momentaneintatea. Din această aspiraţie a omului s-a născut cultura: arta, filosofia,
literatura, tot ce este personal şi subiectiv. Însă prin blestemul condiţiei sale omul este
destinat să fie un solitar, ei pot comunica doar prin acţiuni, gesturi, sentimente, însă în
fond, în intimitatea voturilor ei rămân izolaţi.

Numai 2 elemente poate să-i apropie: iubirea şi cultura. Iubirea = sentiment

destinat cu toate sentimentele degradării şi a morţii, ultimul refugiu, cultura, posibilitatea
omului de a-şi înfrânge singurătatea, deoarece ultima şi cea mai esenţială stare a omului –
este cultura.

Omul simte nevoia de a produce opere culturale, spiritul nostru este o imensă
rezervă de elemente creatoare, ei tânjesc veşnic să realizeze ceva. Însă unii se mulţumesc
doar să admire creaţiile altora. Din acest motiv, omul s-ar trezi pe neaşteptate mai singur
decât dacă şi-ar pierde glasul, auzul şi vederea dintr-o dată.

Cu cât omenirea progresează cu atât devine mai interesantă şi mai frumoasă, o

umanitate fără arta Renaşterii.

Fără creaţiile Romantismului şi ale Imperialismului, o umanitate fără Don Quijote,

fără Tristan şi Isolda, fără Hamlet sau Faust mărturisesc că ar fi săracă.
 Să ne punem întrebarea: oare câţi cuceritori şi-au atins victoriile lor fără să ceară
ajutorul istoriei, cercetând cultura timpului lor unde găseau toate sugestiile pentru
realizarea planurilor de a da unui popor o soartă mai bună sau o mândrie mai mare?

Legiunile lui Cezar au stăpânit cel mai vast imperiu din istorie, insă pe urma lor nu
au rămas decât amintirile transfigurate în legendă sau creaţii literare.

Din Gloria imperiilor de altă dată, n-au rămas decât creaţiile culturale menite să
poarte gloria artiştilor nemuritori.

Imperiile şi civilizaţia care n-au acordat culturii importanţa cuvenită în organismul

lor, au dispărut asemeni unor viruşi neîntrerupţi fără a lăsa nici un semn despre trecerea
lor prin marele fluviu de istorie.

Cultura este răsplata efortului sufletului şi a minţii omului.

Acolo unde nu există cultură e doar ambiţie şi zădărnicie. Cultură, acest lux
esenţial, garantează prosperitatea unui popor, ea trezeşte în oameni conştiinţa, căci numai
prin cultură o generaţie poate să ia cunoştinţă de existenţa înaintaşilor lor şi să transmită
mai departe valorile moştenite.

Sunt cazuri în care un poet, o legendă reprezintă mai bine un popor şi-l exprima în
toată divinitatea lui, decât sute de reprezentanţi sau milioane de soldaţi.

De altfel, fără cultură, nu ar putea să existe raţiuni, generaţii. Dacă pentru om

nimic nu contează decât sufletul, pentru raţiuni nimic nu contează decât cultură.