52 de săptămâni

Din partea autorului

În ultimele luni am publicat cu regularitate în
săptămânalul „OPINIA TIMIŞOAREI” o serie de
interviuri şi studii despre situaţia economică şi politică
din România, precum şi despre declinul economic al
Occidentului. Am acceptat acest epuizant travaliu mai
ales din dorinţa de a oferi timişorenilor şi nu numai
informaţii alternative în raport cu cele oficiale (în mare
măsură mistificate) despre subiectele menţionate.
După un anumit timp, însă, m-am gândit că este bine
ca anumite texte publicate deja în presă să fie puse
cap la cap şi republicate într-o carte. Am selectat, deci,
cincizeci şi două dintre interviurile şi studiile pe care
le-am publicat în ultimele luni şi am alcătuit astfel o
carte. De aici, titlul cărţii. Evident, în această carte-
serial de cincizeci şi două de capitole am făcut câteva
modificări faţă de textele originale. Nu am schimbat,
însă, nimic în ceea ce priveşte ideile, argumentele şi
opiniile din textele iniţiale.

Pe de altă parte, am hotărât să public în această carte

două texte complementare. Primul text, din câte ştiu
foarte puţin cunoscut, este Memorandul Românilor din
Transilvania (Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş)
adresat MS Regelui Carol la 15 decembrie 1938. Acest
document nu este doar inedit, ci de-a dreptul
scandalos pentru propagandiştii mitului României Mari.
Liderii politici ardeleni şi bănăţeni care redactează
acest document, aceeaşi care au visat o ROMÂNIE
MARE la Alba Iulia în 1918, constată că după două
decenii acest vis n-a fost decât unul ridicol. „Proiectul

i
 52 de săptămâni
României Mari a fost ratat, drumul românilor trebuie să
fie cu totul altul”, aceasta pare să fie convingerea
fundamentală a lui Iuliu Maniu şi a colegilor săi care
semnează Memorandul adresat Regelui Carol al II-lea
în 1938. Iar ultimul deziderat al acestui demers este
de-a dreptul tragic: „Binevoiţi, Sire, a reda poporului
român libertatea!”

Cel de-al doilea text, cu mult mai puţin important,

reflectă convingerea mea că puterea economică a
S.U.A. s-a volatilizat în ultimele trei decenii datorită
diminuării treptate a competitivităţii top companiilor
americane, precum şi a creşterii nesustenabile a
cheltuielilor militare. Drept urmare, singura acoperire
a dolarilor emişi acum de către Banca Federală de
Rezerve a S.U.A. este valoarea hârtiei şi a metalului
din care sunt confecţionaţi!

Din această perspectivă, mă întreb acum, cu puţin

timp înainte de tipărirea cărţii, dacă o asemenea carte
şi asemenea documente ar trebui publicate. Ce decizie
ar trebui să luăm, deci, atunci când este vorba de
publicarea unei cărţi „incorecte politic”? Am scăpat,
însă, de această dilemă, reamintindu-mi următorul
text al lui Feodor Mihailovici Dostoievski: „Sunt de
acord cu domniile voastre că nu avea nici un rost, dar
din moment ce am scris-o, de ce să nu rămână?
(Feodor Mihailovici Dostoievski, Fraţii Karamazov).

Timişoara,
20 Noiembrie 2009

ii
 52 de săptămâni

CUPRINS
Din partea autorului..........................................................i
CUPRINS...........................................................................1
1......................................................................................3
2....................................................................................11
3....................................................................................14
4....................................................................................17
5....................................................................................21
6....................................................................................25
7....................................................................................30
8....................................................................................35
9....................................................................................38
10..................................................................................41
11..................................................................................46
12..................................................................................49
13..................................................................................52
14..................................................................................55
15..................................................................................60
16..................................................................................64
17..................................................................................67
18..................................................................................70
19..................................................................................72
20..................................................................................74
21..................................................................................77
22..................................................................................80
23..................................................................................83
24..................................................................................85
25..................................................................................87
26..................................................................................89
27..................................................................................91
28..................................................................................94
29................................................................................101
30................................................................................119

1
 52 de săptămâni
31................................................................................121
32................................................................................123
33................................................................................125
34................................................................................127
35................................................................................129
36................................................................................132
37................................................................................135
38................................................................................140
39................................................................................143
40................................................................................145
41................................................................................148
42................................................................................150
43................................................................................153
44................................................................................162
45................................................................................166
46................................................................................169
47................................................................................178
48................................................................................180
49...............................................................................183
50................................................................................185
51................................................................................191
52................................................................................194
ANEXE..........................................................................197

2
 52 de săptămâni

1
De pe locul întâi, Timişoara a căzut pe locul nouă la
capitolul dezvoltare economică, iar primarul
Gheorghe Ciuhandu a contraatacat declarând că
suntem principalul pol al investiţiilor din Vestul
ţării...

Nu cred că autorităţile din ţara noastră

utilizează criterii riguroase pentru clasificarea
unor localităţi sau judeţe în funcţie de perfor-
manţele lor economice. Cred că e mult
subiectivism în ceea ce priveşte alcătuirea
acestor clasamente. Să nu uităm că în ultimele
decenii clasificarea performanţelor economice
ale oraşului nostru a fost în mod sistematic
deformată de către autorităţile de la Bucureşti.
În tot acest interval de timp, Timişoara a fost
considerată un oraş problemă de către
conducătorii de la Bucureşti. Chiar şi presa
sportivă din acei ani consideră oraşul nostru un
oraş „racţionar”! Iar în acest moment
autorităţile din palatul Victoria, din palatul
Cotroceni şi din „Casa Poporului” se tem că
dezvoltarea explozivă a Timişoarei va afecta
3
 52 de săptămâni
rolul privilegiile oligarhilor din executiv şi
legislativ. Drept urmare, există în acest
moment multă reticenţă şi îngrijorare pe
malurile Dâmboviţei în ceea ce priveşte faptul
că oraşul nostru este cel mai occidentalizat
oraş românesc şi îşi joacă cu succes rolul de
lider în atragerea capitalului străin şi în
procesul de creştere economică din ultimii ani.
Din acest punct de vedere, există evaluări
cantitative care situează Timişoara pe locul doi
după Bucureşti, însă cu mult înaintea Clujului.
Este vorba de PIB-ul pe cap de locuitor, care,
după informaţiile mele, oscilează între 30
procente şi 40 procente peste media naţională
şi nici un alt oraş românesc, în afară de
Bucureşti, nu se apropie de această perfor-
manţă. Pe de altă parte, rezultatele economice
ale Bucureştiului sunt „umflate” datorită felului
în care autorităţile centrale contabilizează
rezultatele companiilor. Mai nou, a apărut la
Ministerul Finanţelor un departament al marilor
contribuabili care, în mod arbitrar, preia
situaţiile financiare ale tuturor marilor
companii din ţara noastră şi atribuie
performanţele acestor companii Bucureştiului,
chiar dacă majoritatea acestor companii sunt
din Timişoara, Cluj, Iaşi, Piteşti sau Braşov!
Drept consecinţă, în România nu se poate
realiza, cel puţin deocamdată, un clasament
cât de cât obiectiv al performanţelor
economice ale marilor oraşe şi ale judeţelor
sau „regiunilor de dezvoltare”. Pe de altă
parte, e clar că în Timişoara numărul noilor
locuinţe va creşte şi în acest an, la fel ca şi
oferta de locuri de muncă. În Timişoara sunt
foarte mulţi tineri care vin din alte zone ale
ţării şi îşi construiesc sau închiriază locuinţe.
4
 52 de săptămâni
Bugetul Primăriei Timişoara, semnificativ mai
mare decât al Clujului, demonstrează că oraşul
nostru continuă să se dezvolte, în pofida unor
riscuri care ţin de economia globală sau de
problemele economiei româneşti în ansamblu.
Cel mai important aspect, în opinia mea, este
faptul că Timişoara şi-a dublat numărul de
locuitori în mai puţin de douăzeci de ani. Astfel,
în acest moment există peste 500.000 de
locuitori care trăiesc şi muncesc în Timişoara,
comparativ cu 1989 când oraşul nostru avea
doar 250.000 de locuitori. Acum Timişoara are
o populaţie mult mai tânără decât media
naţională, iar noii timişoreni ce provin mai ales
din mediul universitar determină şi o creştere
de tip calitativ. În sfârşit, spre deosebire de
alte zone ale ţării depopulate dramatic prin
emigrarea tinerilor în Occident sau datorită
natalităţii scăzute, în Timişoara natalitatea este
acum mai mare decât media naţională. Este
adevărat că în ultimele luni au apărut şi în
Timişoara probleme economice pe care eu le-
aş numi de natură calitativă. Oraşul nostru se
va putea dezvolta şi în următorii ani doar dacă
investiţiile intensive în capital vor creşte mai
repede decât investiţiile intensive în muncă
sau investiţiile tip lohn din economia oraşului.
Cu alte cuvinte, Timişoara nu se va putea dez-
volta în următorii ani prin multiplicarea
prioritară a activităţilor care implică calificare
redusă şi salarii nefiresc de mici în raport cu
cele din Occident. O asemenea strategie
determină de fapt subdezvoltare şi nu
dezvoltare economică. În Timişoara trebuie să
apară locuri de muncă cu valoare adăugată
mai mare, pentru că doar astfel dezvoltarea
poate continua. Acesta este principalul risc cu
5
 52 de săptămâni
care se vor confrunta timişorenii pe termen
mediu. Investiţiile intensive în muncă creează
adeseori iluzia unui boom perpetuu şi a unei
prosperităţi obţinute uşor, fără transpiraţie şi
fără prea multă implicare. Sunt convins că
mulţi timişoreni cred că boom-ul actual va
continua la nesfârşit. Cred că ar trebui să
depăşim această euforie şi să evaluam în
termeni raţionali perspectivele economice pe
termen mediu şi lung. Dacă nu, ne vom
confrunta cu o criză şi nu mă refer aici doar la
Timişoara, e vorba de întreaga Românie şi de
Occident, în ansamblu. Se prefigurează destule
riscuri chiar pe termen scurt, dar cel mai
important risc rămâne diminuarea interesului
investitorilor pentru investiţiile intensive în
capital, care se amortizează doar pe termen
lung, în raport cu interesul pentru investiţiile
intensive în muncă, care generează mai multe
locuri de muncă, o amortizare accelerată a
imobilizărilor, dar şi o rată cu mult mai mare a
falimentelor. Altfel spus, în anii ’90 era la modă
ca fiecare timişorean să-şi facă o firmă. La ora
actuală e nevoie de firme mai complexe şi de
afaceri mai consistente din punct de vedere
tehnologic şi comercial.

„The Economist” plasează Clujul în topul

investiţiilor, ce atu-uri avem noi?

Publicaţiile occidentale de specialitate evită de

regulă să facă referiri stricte la situaţia
economică din România, deoarece instituţiile
româneşti nu oferă încă informaţii foarte bine
structurate şi suficient de valide. În ţara
noastră e foarte dificil să calculezi, de
exemplu, PIB-ul la nivel naţional şi cu adevărat

6
 52 de săptămâni
imposibil la nivel local. Din două motive:
autoconsumul şi modalităţile inadecvate de
agregare a informaţiilor contabile. Astfel,
foarte mulţi români (aproape jumătate din
populaţia ţării) supravieţuiesc din ceea ce
cultivă pe lângă casă, indiferent dacă trăiesc în
mediul rural sau în mediul aşa-zis urban. Pe de
altă parte, aşa cum am mai spus, economia
Bucureştiului este „umflată” în mod artificial de
către autorităţile fiscale şi statistice centrale
prin includerea în economia acestui oraş a
rezultatelor financiare ale tuturor marilor com-
panii din România, ceea ce nu permite o
evaluare cât de cât validă a performanţelor
economice la nivel regional, judeţean şi local.
Iată de ce PIB - ul de anul trecut al României
calculat de către FMI prin metoda parităţii
puterii de cumpărare (ppe) a fost de 180 de
miliarde de euro, ceea ce reprezintă cu 50
procente mai mult decât PIB-ul nominal
calculat de Institutul Naţional de Statistică! Din
aceste motive sunt foarte circumspect în
privinţa informaţiilor oferite de presă despre
performanţele economice din ţara noastră,
chiar şi atunci când aceste informaţii apar în
presa occidentală. Ca să nu mai vorbim de
presa românească! Este bine cunoscut faptul
că autorităţile vechiului regim au falsificat în
mod sistematic informaţiile referitoare la
performanţele economice ale Timişoarei.
Astfel, Timişoara era de regulă depunctată în
clasamentele de tot felul în favoarea altor
oraşe, fiindcă mulţi lideri de la Bucureşti, mai
mult sau mai puţin comunişti, nu doreau ca
oraşul cel mai occidental al României să fie în
faţă. Ideea că Timişoara era sau ar putea fi
„fruncea” nu era de loc agreată la Bucureşti în
7
 52 de săptămâni
acei ani. Din păcate, nici acum lucrurile nu s-au
schimbat prea mult. Evident, ideologiile se
schimbă, dar mentalităţile rămân! Lăsând la o
parte toate acestea, este evident că principalul
„punct tare” al Timişoarei şi al bănăţenilor este
mentalitatea de tip central - european,
mentalitate specifică Austriei, Ungariei, Cehiei,
Slovaciei, Sloveniei, Croaţiei şi în mare măsură
şi Serbiei. În aceste ţări există obişnuinţa ca o
tranzacţie să se încheie printr-un contract nu
prin tot soiul de promisiuni neonorate, iar
capitalismul are ca piatră de temelie
formalizarea drepturilor şi a obligaţiilor
contractuale. Din acest motiv, investitorii
străini veniţi în România după 1989 au
preferat, atunci când a fost posibil, Timişoara
în detrimentul Bucureştiului, al Clujului sau a
altor mari oraşe româneşti. În plus, în
Timişoara există de secole cărţi funciare, timi-
şorenii înţeleg ce este proprietatea în termeni
formali, spre deosebire de locuitorii Vechiului
Regat. Acestea au reprezentat atu-urile iniţiale.
În plus, mai există un număr foarte mare de
tineri în universităţile timişorene, în jur de
55.000 de studenţi la ora actuală, ceea ce
reprezintă aproape 8 procente raportat la
numărul total de studenţi din ţara noastră.
Dintre aceştia, foarte mulţi vin din alte judeţe,
în special din Oltenia. Ori, oltenii sunt foarte
ambiţioşi, ceea ce reprezintă o calitate, iar
mulţi dintre aceştia devin timişoreni. O altă
consecinţă pozitivă este faptul că studenţii
care „emigrează” în Timişoara atrag capital,
părinţii acestora investesc pentru ca aceştia să
îşi poată achiziţiona locuinţe sau să îşi
înfiinţeze companii. Timişorenii au, de
asemenea, o atitudine cosmopolită specifică
8
 52 de săptămâni
Banatului. De regulă, timişorenii evaluează
conduita unei persoane fără resentimente de
natură etnică sau prejudecăţi legate de locul
naşterii. În mod tradiţional, Timişoara este
extrem de tolerantă în ceea ce priveşte
alteritatea. Acest factor cultural este foarte im-
portant pentru tineri, ei cred că se pot realiza
în oraşul nostru mai bine decât în Cluj, unde
avem de-a face cu o mentalitate închisă, afec-
tată de resentimentele dintre români şi
maghiari. Din acest motiv, în Cluj nu există
acelaşi dinamism demografic ca şi în
Timişoara, Clujul fiind format mai ales din
clujeni „din tată-n fiu” sau din ardeleni.
Principalii investitori în Timişoara sunt italienii,
la ora actuală existând în mediul timişorean de
afaceri peste 12.000 de investitori italieni cu
acte în regulă.

Cum vedeţi această situaţie şi efectele ei în viitor?

Există acum la Timişoara câţiva investitori

strategici precum Alcatelul francez,
Continentalul german, în mod paradoxal şi
câteva investiţii americane, precum
Solectronul. Însă italienii sunt, într-adevăr,
principalii investitori străini din oraşul nostru,
nu şi în ce priveşte mărimea firmelor,
majoritatea italienilor având firme mici şi
mijlocii. În acest context, cel mai important
lucru pe care l-au învăţat timişorenii de la
italieni este modul de a face o afacere, serio-
zitatea. Italienii veniţi la Timişoara cunosc bine
legislaţia europeană, ajutându-ne să ne
integrăm şi să reducem dependenţa de
importuri prin produsele pe care le realizează
cu resursele autohtone. Acestea ar fi

9
 52 de săptămâni
principalele avantaje. În plus, italienii sunt
compatibili cu noi prin optimismul şi pofta lor
de viaţă. De aceea, între timişoreni şi noii
veniţi din Italia există un fel de adopţie
reciprocă. În anii ’70 oraşul nostru a fost
practic „invadat” de italieni, dar aceştia nu au
putut investi, fiind restricţionaţi de regim. Iar
timişorenii, mai ales timişorencele, au rămas
cu o nostalgie pentru italieni şi cu „ciao” în loc
de „servus”. Italienii au o tradiţie bine
cunoscută, cultura lor a prins în Timişoara
întrucât mulţi dintre ei au venit din nordul
Italiei, din zona habsburgică, astfel că ei sunt
compatibili cu Timişoara din toate punctele de
vedere. Oraşul nostru a fost până acum prea
monoton, însă prin apariţia italienilor a devenit
mult mai eterogen şi mai atractiv.

10
 52 de săptămâni

2
Într-un recent clasament, Timişul se situează pe
locul 7 la indicatorul salariu mediu (1095 lei), sub
media naţională de 1134 lei, fiind întrecut de
Bucureşti (1557), Ilfov (1414), Cluj (1193), Sibiu
(1141), Constanţa (1127) şi Gorj (1109), în ciuda
faptului că suntem printre cele mai scumpe oraşe
din ţară. Care ar fi cauzele acestei discrepanţe?

Clasificarea puterii economice a judeţelor

României în funcţie de câştigurile medii
salariale ale populaţiei nu este relevantă, din
mai multe motive. În primul rând, salariile
brute reprezentau în 2007 doar 25 procente
din PIB-ul ţării noastre, diferenţa de 75 de pro-
cente provenind din veniturile din capital şi din
munca nesalariată. Ori, această structură a
PIB-ului ţării noastre diferă în mod şocant de
structura PIB-ului din ţările occidentale, unde
ponderea salariilor în PIB este de regulă 75
procente! Pe de altă parte, valoarea medie a
salariilor la nivelul judeţelor nu poate fi
calculată cât de cât exact, deoarece firmele
româneşti mari sunt obligate să transmită
situaţiile financiare direct autorităţilor fiscale

11
 52 de săptămâni
de la Bucureşti şi nu celor din judeţele şi
localităţile în care îşi desfăşoară activitatea.
Din acest motiv, salariile medii calculate de
Institutul Naţional de Statistică pentru
Bucureşti şi pentru judeţul Ilfov sunt mult mai
mari decât cele efective, în timp ce salariile
medii calculate de aceeaşi instituţie pentru
judeţul Timiş şi pentru alte judeţe în care
există companii sau contribuabili mari sunt cu
mult mai mici decât cele efective. În aceste
condiţii, clasificarea validă a puterii economice
a judeţelor României poate fi realizată în func-
ţie de valoarea netă a veniturilor din TVA
încasate de Ministerul Finanţelor în fiecare
judeţ. Într-un asemenea clasament, Timişul ar
ocupa locul al doilea, după Bucureşti, şi nu
locul şapte! Dar, cel puţin deocamdată, un
asemenea clasament este „secret de stat”,
deoarece „desecretizarea” acestui clasament
ar indica în mod incontestabil cât de mulţi bani
„aspiră” Bucureştiul din Timişoara şi din judeţul
Timiş pentru a finanţa atât proiecte
megalomane (canalul Bucureşti-Dunăre), cât şi
sărăcia din alte judeţe.
Facem parte din cea mai mare euroregiune,
DKMT, cu aproape 6 milioane de locuitori, pe
lângă Timiş şi Arad, din aceasta făcând parte
două judeţe modeste din punct de vedere
economic: Caraş-Severinul şi Hunedoara, dar şi
zona cea mai săracă a Ungariei şi provincia
Voivodina din Serbia, ţară cu mari probleme
economice la ora actuală.

Are vreun viitor euroregiunea noastră?

Euroregiunea DKMT nu este deocamdată

fezabilă, întrucât Serbia nu face parte din

12
 52 de săptămâni
Uniunea Europeană, iar în România nu există
încă descentralizare administrativă. Pe termen
mediu, însă, cred că aceste constrângeri vor
dispărea, astfel încât Banatul istoric să renască
în toată splendoarea sa din secolul XIX! Parcul
Industrial Timişoara este privit ca principalul
pilon de dezvoltare al Timişoarei.

Din ce s-a întâmplat până acum, sunt justificate

aceste speranţe?

Parcurile industriale îşi vor pierde treptat din

importanţă, pe măsură ce noile tehnologii le
vor înlocui pe cele actuale. Din câte îmi dau
seama, noile tehnologii implică o cu totul altă
organizare spaţială a afacerilor şi a
companiilor, comparativ cu cea din actualele
parcuri industriale, unde există o separaţie
prea netă între cercetare-dezvoltare, producţie
şi marketing.

13
 52 de săptămâni

3
Regiunea V de dezvoltare economică, e privită ca o
soluţie de descentralizare, iar Timişoara, evident, ar
fi liderul zonal. Care credeţi că va fi scenariul viitor,
în această perspectivă încurajatoare şi nu prea,
dacă ne gândim la judeţele Caraş-Severin şi
Hunedoara?

Din păcate, regionalizarea României

reprezintă, cel puţin pentru moment, un
proiect destul de puţin fezabil. În primul rând,
autorităţile de la Bucureşti nu au nici un interes
ca actuala supercentralizare decizională din
instituţiile statului român să fie anulată sau
atenuată. În al doilea rând, oligarhii din afara
Bucureştiului, mai ales cei din capitalele de
judeţ, reprezintă o minoritate extrem de intere-
sată în menţinerea actualului centralism
excesiv din România. În sfârşit, pentru
majoritatea locuitorilor din Vechiul Regat stilul
de conducere autocrat - fanariot este singurul
de care au avut parte de la primii domnitori şi
până la Nicolae Ceauşescu. Din aceste motive,
succesul unui referendum care să permită legi-
ferarea regionalizării României este în opinia
mea foarte puţin probabil, chiar pe termen
14
 52 de săptămâni
mediu sau lung.
Mult-visata autostradă care va trece pe lângă
Timişoara începe să iasă din ceaţă.

Cum va influenţa ea traiectoria economică a oraşului

nostru?

Construcţia autostrăzilor spre Serbia şi

Ungaria, modernizarea liniilor de cale ferată în
aceleaşi direcţii, precum şi extinderea semni-
ficativă a aeroportului, reprezintă factori care
pot favoriza, în mod decisiv, dezvoltarea
Timişoarei şi a Banatului în următorul deceniu.
Modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii de
transport din Timişoara şi din Banat vor
determina o creştere fără precedent a
investiţiilor în industria, agricultura şi în
sectorul terţiar al economiei. Din păcate, o idee
fixă a decidenţilor de la Bucureşti, conform
căreia modernizarea şi dezvoltarea infrastruc-
turii auto şi CF a ţării noastre trebuie realizată
de la VEST spre EST şi nu invers, a determinat
şi va determina în continuare o amânare com-
plet nejustificată a acestui proiect. Mai ales
dacă actualul preşedinte al României va fi
reales!
Deşi are infrastructură corespunzătoare, zona
de sud-est a Ungariei este un fel de Moldovă a
vecinilor.

Care este cauza? Ar putea ea să aibă efecte şi

asupra Timişoarei?

Deşi pare mai puţin dezvoltată decât partea de

Vest, Estul Ungariei este, totuşi, mult mai bine
15
 52 de săptămâni
pus la punct comparativ cu Vestul României.
Acest decalaj se poate observa cu uşurinţă mai
ales în domeniul infrastructurii de transport, al
agriculturii, al industriei alimentare şi al
dezvoltării urbane. În acest context, conjuncţia
Est-Vest dintre Ungaria şi România poate
determina efecte preponderent favorabile în
ambele ţări, cu condiţia că recesiunea şi
emigraţia forţei de muncă să fie contracarate
prin politici guvernamentale adecvate. În plus,
este nevoie de o rapidă modernizare şi
dezvoltare a infrastructurii rutiere şi CF din ţara
noastră.

16
 52 de săptămâni

4
Includerea localităţilor învecinate în perimetrul
oraşului nostru ar reprezenta un factor benefic
pentru dezvoltarea strategică a capitalei Banatului?

Includerea localităţilor apropiate în perimetrul

Timişoarei reprezintă mai degrabă o problemă,
deoarece aceste localităţi sunt de tip rural şi nu
urban. Printr-o includere intempestivă a
comunelor învecinate, Timişoara s-ar ruraliza
accentuat, ceea ce ar reprezenta un risc la fel
de mare ca şi cel din anii ’70-’80, când
Timişoara a fost obligată să accepte peste
100.000 de nou veniţi cu o cultură urbană
precară. Acest şoc demografic şi cultural,
accentuat de plecarea câtorva zeci de mii de
şvabi în Germania, a determinat transformarea
forţată a Timişoarei dintr-un oraş renumit
pentru excepţionalul său spirit civic-comunitar,
într-un oraş în care civismul şi spiritul
comunitar nu mai sunt la fel ca înainte.
Dimpotrivă! Din acest punct de vedere,
Timişoara este în acest moment mai puţin
urbană şi europeană decât era la începutul
secolului XX. În aceste condiţii, transformarea
17
 52 de săptămâni
peste noapte a comunelor învecinate în
cartiere timişorene ar crea frustrări şi disfuncţii
majore. De exemplu, pentru locuitorii din Giroc
sau Chişoda ar creşte semnificativ nivelul
impozitelor şi taxelor locale, fără ca această
majorare să fie compensată, cel puţin pe
termen scurt, de o creştere echivalentă a
volumului şi calităţii serviciilor publice. Pe de
altă parte, în această ipoteză autorităţile
comunale ar deveni inutile şi ar trebui
desfiinţate, ceea ce ar crea o dublă problemă:
şomaj pentru actualii funcţionari publici în
localităţile din vecinătatea urbei şi creşterea
gradului de centralizare a managementului în
Primăria Timişoara. Din aceste motive, cel mai
bine ar fi ca actualele localităţi din
proximitatea Timişoarei trebuie lăsate să îşi
decidă singure viitorul. În mod normal,
includerea unei localităţi din proximitate în
perimetrul administrativ al Timişoarei implică
două situaţii; includere formală (oficială) şi
includere informală. În primul caz, „fuziunea
prin absorbţie” ar trebui decisă printr-un dublu
referendum organizat concomitent în Timişoara
şi în cealaltă localitate. În cel de al doilea caz,
integrarea localităţilor din jurul Timişoarei
implică mai mult timp, dar este mult mai
eficientă şi mai firească. Să nu uităm că
actualele cartiere Fratelia şi Mehala au fost
mult timp localităţi autonome care s-au
„timişorenizat” în mod treptat, fără să fie
nevoie de decrete sau legi speciale. Cu alte
cuvinte, cea mai firească şi eficientă strategie
de dezvoltare pentru Timişoara o reprezintă
aşa-numita strategie de creştere organică.
Conform acestei opţiuni, Timişoara va include,
treptat, în spaţiul său administrativ localităţile
18
 52 de săptămâni
compatibile, urmând ca o serie de alte localităţi
din ce în ce mai îndepărtate să graviteze în
proximitatea Timişoarei ca entităţi
administrative autonome şi complementare.
Timişorenii trebuie să devină doar cei care vor,
pot şi merită să devină timişoreni! Acesta este,
de fapt, „spiritul Timişoarei”. O Timişoară în
care să fie incluşi „timişoreni” făcuţi cu forţa ar
fi un dezastru!
Se vorbeşte din ce în ce mai insistent despre
un proiect de restructurare a Timişoarei prin
externalizarea căii ferate care traversează
oraşul.

Cât de fezabil este un asemenea proiect?

Externalizarea căii ferate între Gara Fabric şi

Gara Iosefin sau Gara Mare (nu Gara de Nord
aşa cum a fost botezată de bucureşteni)
reprezintă un proiect viabil care recent a făcut
obiectul unui studiu de caz în Italia. Sub
coordonarea unor reputaţi arhitecţi italieni,
francezi şi americani, acest proiect propus de
primarul Ciuhandu a fost configurat spaţial şi
oferit gratuit Primăriei Timişoara. Mai mult,
acest studiu a fost premiat anul trecut de
Asociaţia Arhitecţilor din S.U.A. Acest proiect
denumit „Timişoara 2020”, implică, evident,
resurse şi îndrăzneală. Din câte îmi dau seama,
Timişoara are şi resurse şi îndrăzneală. Nu
degeaba Banatul a fost şi este „fruncea”!

19
 52 de săptămâni

20
 52 de săptămâni

5
În campania electorală apar mereu ştiri despre
proiecte, fezabilităţi şi investiţii. Mai nou, s-a
anunţat sosirea colosului Mercedes, care ar urma să
edifice o fabrică lângă Timişoara. Este posibilă o
asemenea investiţie, nu vor avea probleme de
personal?

Caracteristica esenţială a economiei timişorene

o reprezintă, în acest moment, preponderenţa
investiţiilor industriale de mare tehnicitate şi
productivitate. Dar nu trebuie neglijată nici
dimensiunea impresionantă a economiei
oraşului nostru. Astfel, în acest moment
numărul angajaţilor din firmele timişorene este
mai mare de 120.000, din care aproape 60.000
lucrează în industrie şi construcţii. Pe de altă
parte, în administraţie, învăţământ şi sănătate
lucrează încă cel puţin 50.000 de timişoreni.
Dacă la aceste cifre adăugăm numărul celor
care supravieţuiesc lucrând la negru, rezultă că
numărul „oamenilor muncii” din Timişoara se
apropie de 200.000. Mai mulţi decât locuitorii
din Aradului! Într-un asemenea clasament,
Timişoara surclasează atât Clujul, cât şi

21
 52 de săptămâni
Constanţa, Ploieştiul, Piteştiul, Braşovul, Sibiul
sau Iaşiul. După ce în ultimii opt ani a absorbit
investiţii străine directe de peste un miliard de
euro, mediul economic timişorean a devenit
mult mai selectiv, comparativ cu alte zone din
ţară. Dacă adăugăm la toate acestea şi faptul
că în Timişoara se află acum 60.000 de
studenţi, 52.000 de elevi, 4.000 de profesori
universitari şi 5.000 de profesori în
învăţământul preuniversitar, devine evident de
ce Timişoara reprezintă, pentru majoritatea
investitorilor strategici, cea mai bună opţiune.
În sfârşit, prezenţa constructorilor germani de
automobile la Timişoara ar reprezenta atât un
factor strategic care ar determina o creştere
semnificativă a performanţelor mediului
economic, cât şi o reparaţie istorică. Să ne
reamintim că în 1969, Nicolae Ceauşescu a
respins, din motive pe care nu le cunosc,
proiectul firmei Volkswagen de a crea la
Timişoara o fabrică de automobile de înaltă
calitate!
Se spune că o serie de producători cu
probleme de mediu migrează spre est, pentru
că aici autorităţile sunt mai „permisive”.

Este bine să-i lăsăm să intre? Unii zic că o leafă e

mai importantă decât o invizibilă poluare...

Proiectele industriale nefezabile din punct de

vedere ecologic reprezintă ispite majore pentru
ţările în curs de dezvoltare. Nici în ţările
avansate din punct de vedere tehnologic
lucrurile nu sunt mai simple. De exemplu, mai
mult de jumătate din uriaşa cantitate de curent
electric consumată în SUA este produsă în
1.000 de supercentrale, prin arderea

22
 52 de săptămâni
cărbunelui, la fel ca în celebrele centrale de tip
sovietic din anii ’50! Cel puţin 75 procente din
această uriaşă cantitate de energie este
aruncată pe coşurile de evacuare a fumului,
alături de oxizii de sulf şi de celelalte substanţe
poluante rezultate din arderea cărbunilor.
Comparativ cu termocentralele europene, cele
americane sunt de patru ori mai poluante. De
ce acceptă Casa Albă şi Congresul o asemenea
barbarie? Pentru că un kwh produs în
termocentralele americane costa în 2002 doar
2 cenţi, comparativ cu 8 eurocenţi cât era
costul aceleiaşi cantităţi de energie produsă în
termocentralele din UE! În cazul nostru, al
românilor, asemenea probleme trebuie
soluţionate conform Directivelor UE. Există,
deci, puţine pericole ca România să importe
poluare din afara UE, daca autorităţile noastre
vor respecta legislaţia UE. Din păcate, însă
„economia românească este şi extrem de
energointensiva” întrucât la noi fiecare euro
din produsul intern brut se obţine cu o
cantitate de energie de 6 ori mai mare decât
media UE! Pentru români, deci, poluarea
mediului reprezintă o problemă reziduală. În
aceste condiţii, UE-ul reprezintă o potenţială
resursă în rezolvarea acestei probleme, prin
furnizarea de consultanţă şi de bani. În schimb,
energointensivitatea extrem de mare a
economiei şi a habitatului reprezintă o
disfuncţie pe care românii trebuie să o rezolve
mai degrabă singuri. Evident, această cerinţă
este valabilă şi pentru noi, timişorenii!

23
 52 de săptămâni

24
 52 de săptămâni

6
Omul de rând, în afară de aceste alegeri locale, a
sesizat anul acesta o scumpire a alimentelor şi o
încetinire a afacerilor imobiliare, situaţie care
afectează inclusiv timişorenii, care au o piaţă activă
în domeniu. Pot aceste semne să anunţe un puseu
inflaţionist în partea a doua a anului, care ar lovi
economiile în lei şi ar scumpi şi mai mult produsele
de import?

Scumpirea alimentelor şi blocarea pieţelor

imobiliare era previzibilă pentru România,
pentru că aceste fenomene se manifestă şi pe
plan mondial. În România, alimentele s-au
scumpit din aprilie 2007 până în aprilie 2008
cu aproximativ 80 procente. Ne putem aştepta
ca până în toamnă aceste scumpiri să
continue, pentru că şi pe plan mondial acest
proces este în plină desfăşurare. Pe de alta
parte, actuala scumpire a alimentelor a fost
determinată şi de scumpirea energiei, astfel
încât o scumpire în continuare a energiei va
menţine la cote ridicate şi preţul alimentelor. În
ceea ce priveşte pieţele imobiliare, există mai
mulţi analişti din ţară şi din străinătate care

25
 52 de săptămâni
atrag atenţia că economiile emergente vor fi
afectate de criza din Occidentul Europei şi din
Statele Unite, mai ales că în România preţurile
locuinţelor, mai ales al apartamentelor, au
crescut în mod exagerat. Ne putem aştepta ca
pe termen mediu preţurile locuinţelor şi ale
terenurilor să scadă şi în ţara noastră. Evident,
în acest context vor apare, la fel ca şi în
Occident, disfuncţii şi mutaţii majore. Există
posibilitatea ca piaţa imobiliară din România să
se blocheze sau să reducă în mod dramatic
frecvenţa şi valoarea tranzacţiilor. Deocamdată
experţii imobiliari de la noi nu se mai înghesuie
să facă pronosticuri, deoarece pronosticurile
lor super-optimiste de la începutul anului au
fost deja infirmate de realitate. În privinţa
Timişoarei, situaţia în acest domeniu este ceva
mai bună. Din câte ştiu în Timişoara activitatea
şantierelor de construcţii nu a fost încă
afectată de contracţia cererii şi de blocaje
financiare. În viitor, însă, această situaţie se va
înrăutăţi, deoarece băncile din ţara noastră nu
mai acordă practic credite imobiliare, iar
recesiunea din economia noastră va afecta
semnificativ şi veniturile timişorenilor. Pe de
altă parte, există riscuri suplimentare în ceea
ce priveşte construcţia locuinţelor în
proximitatea Timişoarei: calitatea slabă a
infrastructurii, nu există canalizare sau alte
tipuri de utilităţi, colaborarea nesatisfăcătoare
dintre Primăria Timişoara şi primăriile
localităţilor învecinate.
În urma alegerilor locale din Timiş s-ar părea
că preşedintele Consiliului Judeţean va avea în
„coastă” „combinaţia” guvernamentală actuală
de la guvernare.

26
 52 de săptămâni
Este posibil ca din această cauză să avem dificultăţi
în absorbirea fondurilor europene ce vor veni?

Nu, nici vorbă! „Combinaţiile” sau alianţele

care vor avea loc la nivel judeţean şi la nivelul
Primăriei Timişoara nu vor influenţa în nici un
fel absorbţia fondurilor străine. Fără îndoială,
Partidul Democrat - Liberal este câştigător în
foarte multe judeţe şi localităţi, dar acest
partid are o strategie pe care eu nu o înţeleg:
nu vrea să facă alianţe stabile şi durabile cu
nimeni. Aceasta este o opţiune foarte riscantă,
după părerea mea, care poate determina
automarginalizarea acestui partid. Dacă, însă,
liderii acestui partid nu doresc să se alieze în
termeni reali cu nimeni, nu are nici un rost să
comentez o asemenea decizie. Pentru
investitorii străini această strategie a PDL nu
are, cred, o prea mare importanţă. Mai ales la
Timişoara, există o continuitate evidentă în
administraţia locală şi judeţeană şi investitorii
străini cunosc foarte bine politicienii locali,
colaborează destul de bine cu ei. Noua
structură politică care a rezultat din alegerile
de la 1 iunie nu va schimba cu nimic motivaţia
investitorilor străini în ceea ce priveşte
Timişoara şi Timişul. Sunt alte fenomene care
pot să creeze dificultăţi investitorilor străini. În
primul rând probleme legate de legislaţia
românească care este extrem de instabilă şi
probleme legate de dezechilibrele
macroeconomice pe care România le are în
prezent. Aceste riscuri de ţară s-ar putea să
afecteze dinamica investiţiilor străine în
Timişoara. Nu cred, însă, că în lunile următoare
aceste investiţii vor fi mai mici decât în anul
trecut. Pe termen mediu, însă, recesiunea care

27
 52 de săptămâni
se prefigurează în Occident va afecta inevitabil
şi dinamica investiţiilor străine din oraşul
nostru.

28
 52 de săptămâni

29
 52 de săptămâni

7
Cât de fezabilă este şi ce consecinţe va avea
regionalizarea administrativă a ţării noastre?

Daca mâine ar avea loc regionalizarea

României, atunci cel puţin 20 procente din cei
370.000 de funcţionari aflaţi în acest moment
pe listele de plată ale guvernului nu ar mai
avea nici un fel de „obiect al muncii” şi ar
trebui să îşi caute alte posturi. Pe de altă parte,
regionalizarea ţării noastre ar diminua drastic
puterea de decizie a unei minorităţi extrem de
puternice formată din conducătorii actualelor
ministere. Evident, această minoritate ocultă şi
deosebit de influentă în ceea ce priveşte
accesul la resurse şi la decizii strategice nu se
va preda „fără luptă.” Ca de obicei, la noi se
discută la nesfârşit despre necesitatea
revizuirii Constituţiei în scopul legalizării
administrative a actualelor regiuni de
dezvoltare economică. Din păcate, această
dezbatere, deocamdată fără nici un fel de
finalitate, va diminua, ca de atâtea ori în
trecut, şansele de restructurare administrativă
a ţării noastre. Pentru ca această dezbatere să
30
 52 de săptămâni
fie utilă ar fi trebuit evaluată mai întâi
necesitatea acestui proiect din punct de
vedere al eficientei şi eficacităţii sale în raport
cu actuala situaţie. Ar fi fost utilă o comparaţie
a costurilor şi a eficacităţii actualei organizări
administrative în raport cu outputurile şi
costurile regionalizării ţării noastre. În loc să
procedeze în acest mod, autorităţile de la
Bucureşti s-au grăbit să regionalizeze în mod
virtual teritoriul ţării noastre, înfiinţând pe
hârtie şapte „regiuni de dezvoltare” plus
Bucureştiul şi tot atâţia „poli naţionali de
dezvoltare”. Atât şi nimic mai mult! Acest
proiect ipotetic a determinat deja multă
preocupare şi frustrare în capitalele de judeţ
care nu au şanse să devină „capitale de
regiune”. Mai mult, liderii UDMR au propus ca
una din aceste regiuni să obţină prerogative
speciale, asemănătoare cu cele ale fostei
Regiuni Autonome Maghiare.

În acest context alunecos, unde se termină

descentralizarea şi unde începe federalizarea?

Proiectul de regionalizare a ţării noastre există

de pe timpul regelui Carol al II-lea. Atât atunci,
cât şi acum, ideea regionalizării României a
fost primită cu ostilitate de numeroasele
grupuri oligarhice de interese din guvern şi din
administraţiile judeţelor. De ce? Pentru că o
asemenea reconfigurare administrativă ar
însemna, în primul rând, debirocratizarea
ministerelor, atât în Bucureşti, cât şi în
capitalele de judeţ. Aşa cum am mai spus,
dacă actualele judeţe se desfiinţează şi se
înfiinţează şapte sau opt regiuni, atunci cel
puţin o cincime din sutele de mii de funcţionari

31
 52 de săptămâni
ai guvernului ar trebui să îşi caute alte posturi.
Pe de altă parte, regionalizarea ţării noastre ar
diminua drastic privilegiile „mogulilor” din exe-
cutiv şi din consiliile judeţene. Din aceste
motive, aceşti oligarhi vor boicota şi sabota un
eventual proiect de restructurare
administrativă a României. Printre strategiile
de influenţare a opiniei publice privind aşa-
zisul pericol pe care l-ar reprezenta regio-
nalizarea României, teza conform căreia acest
tip de reformă ar reprezenta de fapt un proiect
ocult şi pervers având drept scop „ruperea”
României prin federalizare şi secesiune, este
cel mai frecvent utilizată în acest context.
Folosită încă din 1990 de adversarii
Proclamaţiei de la Timişoara, această teză este
încă foarte populară în Vechiul Regat şi nu
numai.

În următorii ani, ce şanse sunt ca, dacă Regiunea

Vest devine viabilă, să angrenăm Voivodina şi sud-
estul Ungariei în iniţiative economice reale, peste
chermezele DKMT actuale, care să-i permită
Timişoarei să devină lider zonal?

Refacerea de facto a Banatului istoric

reprezintă un deziderat major al locuitorilor din
Banat şi nu numai. Din păcate, acest deziderat
este dificil de realizat mai ales datorită
comportamentului violent secesionist al
albanezilor din Serbia, din Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei, din Muntenegru şi
chiar din Grecia. Evident că atâta timp cât
32
 52 de săptămâni
„Unchiul Sam” sau „Licuriciul cel Mare” va
susţine politic şi militar această
„rebalcanizare” a Balcanilor, şansele de
integrare în UE ale Serbiei sunt, din păcate,
reduse. Din acest punct de vedere, primirea în
NATO a Albaniei reprezintă o decizie
periculoasă, inoportună şi provocatoare. Dar,
aşa cum se spune de demult, „nu aduce anul
ce aduce ceasul”. Este evident că schimbarea
la 4 noiembrie a actualului „chiriaş” de la Casa
Alba cu un altul, mult mai potrivit timpului şi
locului, ar reprezenta un eveniment
determinant în ceea ce priveşte pacificarea
Balcanilor. În aceste condiţii, primirea Serbiei
în UE ar deveni o simplă formalitate. La fel ca
şi reapariţia\ de facto a Banatului istoric. Din
câte îmi dau seama, probabilitatea ca un
asemenea scenariu să devină realitate este
destul de mare. Oricum, cu mult mai mare
decât în 1999, atunci când piloţii, rachetele şi
bombele americane ucideau „victime
colaterale” în Kosovo, în Voivodina, în restul
Serbiei şi în Muntenegru.

33
 52 de săptămâni

34
 52 de săptămâni

8
Anul acesta a apărut o situaţie nouă în ce priveşte
economiile populaţiei. Dacă depunerea în bănci a
banilor ducea chiar şi la pierderi, plasamentele
imobiliare au fost eficiente, dar la ora actuală a
apărut un blocaj, inclusiv în Timişoara, care creează
o stare de nelinişte. Având în vedere că, în plus, BNR
a anunţat pentru 2008 o ţintă inflaţională de 6 la
sută, cum pot fi protejate acum cel mai bine
economiile?

Într-adevăr, depozitele bancare reprezintă în

acest moment cele mai profitabile investiţii de
pe pieţele financiare din ţara noastră. Această
situaţie atipică se datorează atât deprecierii
semnificative a valorii de piaţă a capitalurilor
tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti, cât
şi diminuării numărului celor care acceptă să
cumpere case şi terenuri la preţuri de speculă.
Este însă evident că dobânzile reale (dobânzile
nominale minus valoarea comisioanelor de
administrare şi a deprecierii determinate de
inflaţie) oferite de băncile din România sunt în
acest moment atât de mici (aproximativ 1
procent pe an), încât este foarte puţin probabil

35
 52 de săptămâni
ca depozitele bancare din ţara noastră să
devină cu adevărat atractive. Pe de altă parte,
dacă în toamnă leul îşi va continua deprecierea
în raport cu moneda UE, dobânzile reale de pe
piaţa bancară românească vor deveni negative.
Toate acestea indică foarte clar că economia
României se îndreaptă cu paşi mari spre
stagflaţie (creştere redusa şi inflaţie) şi chiar
spre recesiune. Aflându-se într-un bazin agricol
performant, Timişoara avea fabrici de zahăr,
ulei, lapte, conserve. La ora actuală, cumpărăm
aceste produse de la firme care, conform
adreselor de pe etichete, se află, în majoritate,
în Bucureşti sau în preajma lui.

Ce s-a întâmplat cu agricultura de aici?

Diminuarea ponderii agriculturii în economia

Banatului şi a Timişului se datorează dispariţiei
celebrilor fermieri sau paori bănăţeni, care erau,
de departe, cei mai buni agricultori ai României
în perioada interbelică. În loc, însă, ca acest
avantaj competitiv să fie fructificat la nivel
naţional, el a fost neglijat în perioada inter-
belică, iar după 1946 a fost distrus din
considerente ideologice şi nu numai. În primul
rând, cei mai buni paori bănăţeni au fost de-
portaţi în Bărăgan (în perioada 1951-1956) şi
deposedaţi ilegal de case, de pământ, de vite,
de unelte şi de utilaje. Urcaţi cu forţa în va-
goane pentru transportul animalelor, ei au fost
abandonaţi de trupele de securitate în stepa
Bărăganului. Lipsiţi de hrană, de medicamente
şi de un acoperiş deasupra capului, cei
deportaţi în Bărăgan au supravieţuit, totuşi,
construind cu mijloace precare bordeie şi case,
chiar şcoli şi dispensare, grajduri şi magazii,

36
 52 de săptămâni
drumuri de acces şi poduri. Cu toate că este
greu de crezut, aceste victime ale stalinismului
românesc au reuşit să întemeieze, în condiţii
deosebit de precare şi în doar cinci ani, sate cu
mult mai prospere şi mai civilizate decât cele
specifice zonei Bărăganului! Întorşi în Banat,
aceşti martiri şi familiile lor au fost în continuare
marginalizaţi şi persecutaţi. Copiii provenind din
aceste familii nu aveau acces la învăţământul
liceal şi universitar. Statul român nu a mai
permis acestor oameni să îşi redobândească
vitele, pământul, uneltele şi utilajele agricole.
Chiar şi redobândirea caselor a reprezentat în
acest context o mare problema. Mai mult,
deportaţii din Bărăgan au fost obligaţi să devină
„ţărani colectivişti” în GAC-uri şi CAP-uri. În
aceste condiţii, excepţionalul potenţial agricol al
Banatului a devenit treptat doar o amintire. În
satele bănăţene sunt acum prea puţini paori.
Sper din tot sufletul ca minunaţii paori ai
copilăriei mele să renască!

37
 52 de săptămâni

9
Mercedes a optat pentru Kecsemet, deşi eram
asiguraţi că investiţia se va realiza „în nordul
Timişoarei”. Analiştii consideră că germanii au
renunţat la România din cauza infrastructurii. Este
vorba de 800 de milioane de euro, numeroase
fabrici conexe şi 10.000 de locuri de muncă.
Această pierdere uriaşă pentru Zona Vest nu se
datorează Companiei Naţionale de Autostrăzi
Bucureşti, care tot tărăgănează construirea
tronsonului Nădlac - Timişoara?

Dezvoltarea investiţiilor în industria

automobilului este deosebit de riscantă în
acest moment. Pentru marile firme americane,
inclusiv pentru Ford, primele cinci luni ale
acestui an au fost dezastruoase. Pe
segmentele de piaţă ale acestor firme
vânzările au scăzut intre 18 procente şi 34
procente. Nici firmele europene nu se simt
prea bine în acest an. Iar în anii care vor veni
se vor simţi tot mai prost. Automobilul actual
este un produs care nu mai are viitor. Iar
automobilul viitorului nu a fost încă inventat.
De aceea, după părerea mea Timişoara nu a

38
 52 de săptămâni
pierdut mare lucru prin faptul că a fost ocolită
de concernul Mercedes. Oraşele şi ţările care
au pariat şi pariază pe dezvoltarea industriei
automobilului vor pierde adevăratele
oportunităţi strategice: dezvoltarea şi inovarea
tehnologiilor şi produselor neconvenţionale. Pe
mine însă altceva mă preocupă în acest
moment. În câteva luni suprafaţa celebrului
Iulius Mall se va dubla. În acest scop la
Timişoara vor sosi peste puţin timp câteva mii
de muncitori chinezi. Pentru că nu mai există
suficientă forţă de muncă autohtonă, nici în
construcţii, nici în industrie şi nici în
agricultură.
În acest context, spre ce se îndreaptă
Timişoara? Va continua să se dezvolte conform
tradiţiei sale universitare şi industriale? Sau va
deveni un oraş de tip Las Vegas!?
Din acest punct de vedere, amânarea la
nesfârşit de către mafia de la Bucureşti a
racordării Timişoarei la sistemul rutier, feroviar
şi aerian european reprezintă un risc major,
atât pentru întregul Banat, cât şi pentru
România.
Pe piaţa legumelor şi fructelor, dar şi a cărnii,
din România avem o situaţie suspectă:
preţurile sunt aproape aceleaşi în majoritatea
oraşelor mari, dând impresia unui monopol
care contribuie decisiv la situaţia unică în
Europa în care suntem obligaţi să cheltuim 50
procente din venituri pentru mâncare.

Poate fi spart acest mecanism de spoliere a

populaţiei care are un iz clar de Dâmboviţa?

Pieţele reale şi virtuale din economia României

sunt mai degrabă nefuncţionale decât
39
 52 de săptămâni
funcţionale. Ele sunt la discreţia unor mafii
bine organizate care spoliază cu cinism
consumatorii din marile oraşe şi blochează cu o
eficientă demnă de o cauză mai bună accesul
pe piaţă al producătorilor din România, mai
ales în domeniul produselor alimentare. Din
acest motiv, preţul legumelor şi al fructelor
achitat de consumatorii din marile oraşe
româneşti este de 4 până la 10 ori mai mare
decât cel încasat de producătorii autohtoni! Din
păcate, această situaţie incredibilă nu
îngrijorează nici autorităţile de la Bucureşti şi
nici pe cele judeţene sau locale. Iar implicarea
nenumăratelor ONG-uri în soluţionarea acestei
probleme vitale lipseşte cu desăvârşire! Toata
lumea aşteaptă fie o minune, fie implicarea
directă a UE în resuscitarea agriculturii
româneşti!

40
 52 de săptămâni

10
Data de 1 iulie 2008 înseamnă, pentru români,
majorarea preţurilor la gaze naturale şi energie
electrică, care, ştim din experienţele anterioare, vor
declanşa o cascadă de alte majorări de preţuri. Ce
impact credeţi că vor avea acestea asupra ratei
inflaţiei? Cum se va reflecta acest neplăcut
fenomen asupra produselor bancare?

Anul 2008 reprezintă un moment al adevărului

în raport cu triumfalismul neoliberal promovat
cu tupeu de nenumăraţi politicieni semidocţi
sau lideri de opinie înregimentaţi. Cel puţin în
domeniul economic, neoliberalismul s-a
dovedit la fel de speculativ şi utopic ca şi
marxism-leninismul pe care l-a combătut cu
atâta violenţă dogmatică. Dacă pieţele alocă
eficient resursele, chiar şi în ultimă instanţă,
atunci de ce pieţele reale şi virtuale
occidentale au determinat în ultimele decenii o
creşterea economică bazată pe alocarea
ineficientă a energiei şi a factorilor de
producţie, în detrimentul alocării eficiente a
resurselor?
De ce în economia SUA, cea mai liberalizată şi
41
 52 de săptămâni
cea mai mare în tot acest interval de timp,
există în acest moment cele mai ineficiente
tehnologii energetice comparativ cu economia
UE şi a Japoniei? Dacă economia SUA este atât
de liberă, de ce este atât de ineficientă din
punct de vedere energetic şi productiv?
În aceste condiţii, actuala explozie la nivel
global a preţurilor energiei şi a alimentelor a
surprins populaţia şi autorităţile României mai
nepregătite ca oricând să reacţioneze la un
asemenea flagel. Deşi redeclanşarea inflaţiei în
România a fost evocată cu insistenţă în
ultimele luni de către numeroşi experţi din ţară
şi din străinătate, autorităţile de la Bucureşti
(inclusiv BNR-ul) au tratat cu indiferenţă acest
prezumtiv risc. Mai mult, liderii actualului gu-
vern şi-au permis chiar ironii vulgare sau
indignări a la Caragiale la adresa acestor
experţi. În ce mă priveşte, am publicat acum
doi ani intr-o revista a Academiei Romane,
împreună cu regretatul meu coleg Lorant Eros-
Stark, o analiză a riscurilor de ţară specifice
României: inflaţia, deficitul de cont curent,
declinul demografic şi costurile prohibitive ale
datoriei externe. Ulterior, am trimis această
lucrare parlamentului şi guvernului României,
precum şi FMI-ului, Băncii Mondiale, presei de
specialitate şi agenţiilor internaţionale care
evaluează în mod periodic starea economiilor
naţionale. Din păcate, ca de atâtea ori în ultimii
ani, parlamentul şi guvernul de atunci al
României nu au manifestat nici un fel de
interes faţă de iminenta creştere pe termen
scurt şi mediu a riscurilor de ţară. Iar actualul
Guvern a mers chiar mai departe. Într-un
limbaj triumfalist şi emfatic, premierul
Tăriceanu ne-a evocat de nenumărate ori în
42
 52 de săptămâni
ultimul timp „epoca de aur” în care a intrat
România graţie accederii la putere a PNL-ului!
Ce va urma după această bufonerie tragică?
Evident, toate partidele, mai ales cele de
dreapta, vor promite subvenţii şi ajutoare celor
„defavorizaţi”. Din păcate, însa aceste
subvenţii şi ajutoare vor fi finanţate nu de cei
„favorizaţi”, ci tot de către cei „defavorizaţi”.
Cât va dura această regresie vicioasă? Probabil
tot atât cât România...

Pe lângă cei 12.000 de italieni, axaţi mai mult pe

mici investiţii în servicii şi speculaţii imobiliare, se
vehiculează ideea că în Timişoara vor sosi 10.000
de muncitori chinezi. Dacă italienii au dus la o
creştere explozivă a preţului apartamentelor,
afluxul de chinezi nu va duce la o scădere a
salariilor în Timişoara?

Importul de muncitori chinezi sau turci în

România nu va diminua costul muncii la fel ca
şi în ţările occidentale din Europa sau în SUA.
Motivul este foarte simplu. În România, salariile
oficiale ale majorităţii angajaţilor sunt atât de
mici, încât nu asigură nici măcar supravieţuirea
acestor persoane. Cine poate supravieţui în
Timişoara cu un venit lunar de 500 de lei?
Nici măcar un chinez, pentru că acesta nu ştie
„să se descurce” aşa cum procedează
majoritatea românilor pentru a supravieţui. Din
43
 52 de săptămâni
acest motiv, un muncitor chinez adus în
România va trebui recompensat cu cel puţin 2-
3 salarii minime oficiale. Iar în acest caz,
revendicările salariale ale angajaţilor autohtoni
vor deveni cu mult mai accentuate. Paradoxal
deci, importul de forţă de muncă în România
va genera, cel puţin pe termen scurt, creşterea
şi nu diminuarea cheltuielilor de personal.

44
 52 de săptămâni

45
 52 de săptămâni

11
Cu o zi înainte de a anunţa majorarea ajutoarelor la
încălzire, premierul Tăriceanu a anunţat îngheţarea
salariilor, ceea ce denotă că s-a ajuns la fundul
sacului electoral. Ce impact au aceste măsuri
contradictorii asupra nivelului de trai, în contextul
majorărilor la energie şi gaz?

Majorarea salariului minim pe economie ar

determina majorarea tuturor salariilor finanţate
de Guvern. În condiţiile blocării pieţelor
imobiliare şi a consumului, resursele fiscale ale
Guvernului se vor diminua semnificativ din
această toamnă, chiar dacă preţul unui litru de
benzină va creşte la 10 lei! În plus, este de
aşteptat ca firmele Dacia Piteşti şi Ford Craiova
să fie (mai devreme sau mai târziu) dramatic
afectate (împreună cu furnizorii acestora din
ramurile conexe) de scăderea fără precedent a
vânzărilor de automobile în SUA, în Europa şi în
economiile emergente. Drept urmare,
creşterea deficitului bugetar va deveni, alături
de deficitul de cont curent, un factor de risc
major pentru explozia preţurilor. Acest scena-
riu era uşor de anticipat încă de anul trecut,

46
 52 de săptămâni
dar premierul Tăriceanu şi PNL-ul au neglijat în
scop electoral gravele disfuncţii structurale ale
economiei româneşti. Mai mult, prin aplicarea
cotei unice de impozitare s-a declanşat un
proces de majorare de tip inflaţionist a
salariilor şi pensiilor mari şi foarte mari. De
fapt, practicarea unor politici fiscale care să
favorizeze creşterea nejustificată a veniturilor
mari, combinată cu subvenţionarea sărăciei,
vor determina, mai devreme sau mai târziu,
polarizarea bogăţiei şi accentuarea sărăciei.
Întotdeauna, demagogia şi populismul au
picioare scurte!
Cartierul Circumvalaţiunii din Timişoara are o
populaţie de peste 50.000 locuitori. Deşi este
mai mare ca Lugojul, de exemplu, nu are nici
una din instituţiile oraşului de pe Timiş.

Cum credeţi că ar trebui organizată infrastructura

administrativă şi socială a unei asemenea
aglomerări urbane, oraş în oraş?

Creşterea artificială, în anii ’70 ai secolului

trecut,a populaţiei Timişoarei, ca urmare a
politicii de industrializare şi urbanizare forţată
a ţării, a determinat grave disfuncţii culturale şi
urbanistice în capitala Banatului. În primul
rând, Timişoara a fost „invadată” de numeroşi
oameni cu o cultură urbană deosebit de
precară. În al doilea rând, au fost promovaţi în
funcţii de conducere oameni care de regulă
cunoşteau prea puţin sau deloc tradiţia şi
specificul local. Drept urmare, numărul celor
lipsiţi de scrupule în dobândirea puterii şi a
bogăţiei, precum şi a celor motivaţi de ideea că
„merge şi aşa”, a crescut rapid într-un oraş
omagiat de Nicolae Iorga şi de Lucian Blaga

47
 52 de săptămâni
tocmai pentru absenţa acestui tip de conduită
specifică Bucureştiului şi Munteniei. Dacă
adăugăm la toate acestea precaritatea
funcţională şi estetică a cartierelor de blocuri
construite în anii „epocii de aur”, ne putem ex-
plica, în mare măsură, gravele probleme cu
care s-a confruntat Timişoara după 1989. În
prezent multe din aceste probleme sunt
rezolvate sau preocupă comunitatea locală.
Timişoara a devenit, poate prea lent, un oraş
mult mai cult şi civilizat decât era în 1989, fără
să fie afectate deschiderea spre nou şi
cosmopolitismul de tip central-european care
reprezintă „punctele tari” ale oraşului nostru.
Sper ca realizarea proiectului „Timişoara 2020”
să accentueze în sens pozitiv cultura, civilizaţia
şi funcţionalitatea oraşului atât de iubit de
bănăţeni şi nu numai!

48
 52 de săptămâni

12
Mulţi timişoreni au acţiuni la SIF Banat-Crişana, dar
nu simt nici fluctuaţiile pieţii şi nici vreun câştig sau
eventuale pierderi fiind „microacţionari”. Cumulat,
însă, înseamnă un jucător important. La ce credeţi
că se pot aştepta în perioada următoare?

Într-adevăr, majoritatea acţionarilor de la SIF-

uri sunt foarte puţin interesaţi de valoarea cu
care se tranzacţionează la BVB titlurile de
valoare pe care ei le-au primit în mod gratuit, o
dată cu înfiinţarea acestor companii. Aceşti
acţionari, care deţin împreună cu mult peste
jumătate din capitalul SIF-urilor, preferă să nu
îşi vândă acţiunile pentru a beneficia de
dividende anuale cu mult mai mari decât
dobânzile aferente unor depozite bancare
echivalente. Acesta strategie, care reflectă o
puternică aversiune pentru risc, determină în
mod inevitabil un comportament extrem de
prudent al conducătorilor celor cinci SIF-uri. În
aceste condiţii, managerii SIF-urilor nu îşi pot
asuma riscuri prea mari, nici în ceea ce
priveşte randamentul investiţiilor şi cu atât mai
puţin în ceea ce priveşte lichiditatea şi
49
 52 de săptămâni
solvabilitatea companiilor pe care le conduc.
Din acest motiv, managementul SIF-urilor este
atipic, fiind mai degrabă asemănător cu cel al
fondurilor de pensii din Occident, decât cu cel
al companiilor de investiţii financiare.
Două firme, ELBA şi Pasmatex, privatizate prin
metoda MEBO, au demarat investiţii în afara
oraşului şi intenţionează să vândă actualele
sedii. În schimb, administraţia locală a permis
intrarea unei fabrici de anvelope în oraş,
creându-se disconfort şi micşorând valoarea
proprietăţilor din zona.

Ce căi avem să ne apărăm de... aleşii noştri?

Amplasarea în zona centrală a Timişoarei a

unor capacităţi de producţie care implică un
mare volum de transport şi poluare, trebuie
evitată cu orice preţ. Această constrângere
majoră este luată în considerare de autorii
proiectului de dezvoltare urbană „Timişoara
2020”, proiect finanţat de UE şi întocmit de
arhitecţi italieni, francezi şi americani. Conform
acestui proiect, linia ferată care uneşte gara
din Iosefin cu gara din Fabric ar trebui des-
fiinţată şi înlocuită cu spaţii verzi, clădiri înalte
şi reţele stradale care să optimalizeze actualul
trafic pietonal şi rutier. Tot ce ar trebui să facă
în anii următori consilierii şi Primăria Timişoarei
ar fi să respecte cu conştiinciozitate soluţiile
proiectului „Timişoara 2020”. În caz contrar, se
va întâmpla ceea ce se întâmplă deja în
Bucureşti, unde au dispărut parcurile, aerul a
devenit irespirabil, iar despre trafic şi zgomot
nu are rost să mai vorbim. Paradoxal sau nu,
noi, timişorenii, ar trebui să luăm exemplul
ruşilor care îşi refac ţara devastată de regimul

50
 52 de săptămâni
marxist-leninist-stalinist pe baza unui
excepţional proiect denumit „Rusia 2020”.
Această comparaţie nu este deloc forţată sau
hazardată. În fond, cam aceleaşi probleme le-
am avut şi noi şi ruşii. De aici şi similaritatea
soluţiilor.

51
 52 de săptămâni

13
Panica din sistemul bancar, înăsprirea condiţiilor de
creditare, arată că suntem afectaţi de problemele
ivite la nivel mondial sau s-a ajuns la un volum de
creditare insuportabil pentru sistemul bancar? Ce
efect vor avea „mişcarea” dobânzilor şi a sistemului
de creditare asupra populaţiei şi economiei?

Intervenţia BNR, în sensul restricţionării

creditelor pe termen mediu şi lung, este
justificată după părerea mea de următoarele
motive. În primul rând, asistăm în ultimul timp
la o diminuare fără precedent a capacităţii
românilor de a economisi. Ori, creditul nu
poate fi creat din nimic! Dacă nu există
suficiente depozite bancare, atunci băncile pot
acorda credite doar dacă se împrumută la
rândul lor sau beneficiază de subvenţii de la
stat. În condiţiile în care achiziţionarea de către
români a bunurilor imobiliare, a bunurilor de
folosinţă îndelungată şi chiar a bunurilor de
larg consum a determinat o proliferare fără
precedent a creditului neguvernamental,
concomitent cu o reducere dramatică a depo-
zitelor bancare, procesul de creditare este

52
 52 de săptămâni
susţinut, în mod preponderent, prin
împrumuturi externe. Pe de o parte, deci, a
scăzut puterea de economisire a populaţiei. Pe
de altă parte, resursele financiare din sistemul
bancar românesc provin mai ales din
străinătate. Aceasta combinaţie de riscuri este
extrem de greu de contracarat, chiar şi la
„case mai mari”. Din aceste motive, decizia lui
Mugur Isărescu şi a colegilor săi din
conducerea BNR pare „legitimă şi necesară”.
Cine, dacă nu BNR-ul, îşi poate permite luxul să
spună românilor un adevăr cosmetizat cu
multa grijă de către clasa politică?
Este evident că atunci când o ţară consumă în
mod sistematic mai mult decât produce, iar
acest decalaj este finanţat prin împrumuturi
externe, mai devreme sau mai târziu acea ţară
va deveni insolvabilă. Curajul celor de la BNR
ar putea deveni contagios? Puţin probabil. Mai
ales pentru locatarii palatelor Cotroceni,
Victoria şi ai „Casei Poporului”!

De ce credeţi că din numeroasele capacităţi de

producţie achiziţionate în Timişoara, investitorii,
cum ar fi puternicul Grup Bega, nu au reuşit să
menţină în funcţiune decât o infimă parte, restul
intrând în zona speculaţiilor imobiliare?

După cum este cunoscut, procesul de

privatizare a sectorului de stat din economia
României a fost marcat de „păcatul originar” al
actualului „capitalism” românesc. Astfel, spre
deosebire de privatizările din Ungaria, Cehia,
Slovacia sau Polonia, unde vânzarea activelor
statului a implicat fie concesionarea terenurilor
aferente, fie impunerea unor clauze de reziliere
în cazurile de faliment voluntar sau

53
 52 de săptămâni
modificarea domeniului de activitate, în ţara
noastră aceste constrângeri legitime nu au fost
practicate. Dimpotrivă, cei care au cumpărat
fostele întreprinderi socialiste au obţinut prin
licitaţie sau negociere directă active (şi mai
ales terenuri) la preţuri de zeci, sute sau chiar
mii de ori mai mici decât cele de piaţă! Din
acest motiv, România s-a confruntat în mod
dramatic cu un şomaj de masă determinat în
mare măsură de lipsa de scrupule a
„investitorilor”, lipsă de scrupule acceptată în
mod interesat dar iresponsabil de autorităţile
„postrevoluţionare”. În aceste condiţii,
comportamentul patronilor Grupului Bega este
legitimat de logica maximizării profitului pe
termen scurt în condiţiile unei legislaţii care
favorizează doar asemenea opţiuni.

54
 52 de săptămâni

14
Noi şi noi scandaluri de corupţie vizând firmele de
stat se revarsă dinspre Bucureşti, ultimul fiind
Afacerea „Hotelul Astoria”, proprietate a CFR,
ajunsă pe nimic, după modelul PENCOOP, în pro-
prietate privată. La cât estimaţi suma jefuită, în
perioada 1990-2008, de clanurile de oameni „de
afaceri” bucureşteni şi servanţii lor din teritoriu, din
patrimoniul naţional?

Privatizarea fostelor întreprinderi socialiste era

absolut necesară în contextul autarhiei şi
înapoierii tehnologice şi manageriale din
România anului 1989. În mod normal,
privatizarea întreprinderilor din sectorul de stat
al economiei româneşti (care reprezenta în
1989 aproape 95 procente din valoarea totală
a activelor din economia naţională) ar fi trebuit
să vizeze un triplu scop. În primul rând, era
nevoie de modernizarea şi înnoirea
tehnologiilor şi mai ales a produselor realizate
în ţara noastră. În al doilea rând, era nevoie de
modificarea radicală a managementului în
raport cu numeroasele provocări determinate
de mutaţiile politice şi sociale specifice ţărilor

55
 52 de săptămâni
care au renunţat la planificarea şi etatizarea de
tip socialist a economiilor. În al treilea rând, era
nevoie de o nouă cultură a muncii, atât pentru
cei aproape opt milioane de salariaţi din
întreprinderi şi instituţii, cât şi pentru cei
aproape patru milioane de ţărani din IAS-uri şi
CAP-uri. Din păcate, după aproape 19 ani de la
evenimentele din 1989 este evident faptul că
procesul de privatizare a întreprinderilor de
stat din industria, agricultura şi sectorul terţiar
al economiei româneşti a vizat un singur scop:
preluarea în calitate de proprietari cu acte mai
mult sau mai puţin în regulă a fostelor
întreprinderi socialiste de către o minoritate
aservită noilor lideri politici care au apărut
imediat după asasinarea lui Nicolae Ceauşescu.
Evident, această minoritate nu avea nici
competenţa şi nici resursele financiare nece-
sare pentru exercitarea unui rol atât de dificil
cum este cel de patron sau investitor. Noii
ciocoi aveau în schimb, la fel ca şi strămoşii lor
din epoca fanariota a Vechiului Regat, mult
tupeu şi beneficiau de relaţii clientelare cu noii
deţinători ai puterii politice la nivel naţional şi
local. Datorită acestui fapt, democratizarea
instituţiilor şi a societăţii româneşti a rămas şi
după 1989 un proiect etern, invocat demagogic
în nenumărate momente, mai mult sau mai
puţin oficiale. În realitate, actualul sistem
politic românesc este mai degrabă plutocratic,
decât democratic. Cu alte cuvinte, marea
majoritate a „aleşilor poporului” din România
sunt interesaţi mai ales de folosirea puterii pe
care o deţin pentru a se îmbogăţi în mod
nelegitim, decât de managementul eficient al
instituţiilor politice de la nivel central sau local.
Data de 3 august este declarată Ziua
56
 52 de săptămâni
Timişoarei. În afară de circ, pe care ni-l servesc
din plin autorităţile locale, ar mai rămâne...
pâinea.

Cum apreciaţi, din punct de vedere economic,

pentru urbea noastră, anul care a trecut?

Ziua de 3 August nu are, după părerea mea, o

semnificaţie atât de importantă pentru istoria
glorioasă a Timişoarei, astfel încât să fie
sărbătorită ca „zi a Timişoarei”. În opinia mea,
eliberarea Timişoarei de sub ocupaţia
turceasca de către austrieci a fost un moment
cu mult mai important pentru destinul oraşului
nostru! În ceea ce priveşte performanţele
economice din anul trecut, începe să devină tot
mai vizibilă schimbarea calitativa a economiei
timişorene. Spre deosebire de alte mari oraşe
ale ţării noastre, în Timişoara se realizează tot
mai multe produse cu valoare adăugată mare,
în detrimentul celor cu valoare adăugată mică.
Din acest punct de vedere, anul 2007 pare să
fie un an decisiv în ceea ce priveşte investiţiile
intensive în capital realizate la Timişoara. Din
păcate, acest proces este din ce în ce mai mult
afectat de penuria de specialişti în noile
tehnologii. Pe de altă parte, iminenta recesiune
din Italia şi Germania reprezintă un risc major
pentru dezvoltarea sectorului IT al economiei
timişorene. În sfârşit, neimplicarea
investitorilor timişoreni sau străini în dezvol-
tarea agriculturii şi industriei alimentare
bănăţene este o opţiune deosebit de
periculoasă pentru fiabilitatea economiei
timişorene. După cum investiţiile exagerate în
domeniul divertismentului pot dezechilibra
climatul şi stabilitatea unui oraş, care nu are

57
 52 de săptămâni
nici tradiţia şi nici specificul Las Vegas-ului!

58
 52 de săptămâni

59
 52 de săptămâni

15
În ultima perioadă, costurile la utilităţi, energie
electrică, gaze, combustibil, au crescut foarte mult.
În acelaşi timp, asistăm la o apreciere a monedei
naţionale, fapt datorat intervenţiei Băncii Naţionale
a României. În condiţiile în care salariile rămân
neschimbate, doar aprecierea leului credeţi că va
contribui la menţinerea inflaţiei, chiar dacă preţurile
au explodat aproape necontrolat?

După cum este cunoscut, redeclanşarea

inflaţiei în ţara noastră a fost şi va fi
determinată de următorii factori esenţiali:
importurile tot mai scumpe de alimente şi
energie, decalajul tot mai mare dintre
importuri şi exporturi, respectiv creşterea
cantităţii de monedă naţională aflată în
circulaţie ca urmare a creşterii bruşte a sala-
riilor, a pensiilor şi a creditelor
neguvernamentale. Dintre aceşti factori, BNR-
ul poate influenţa, cât de cât, doar cantitatea
de monedă naţională aflată în circulaţie sau
stocată. Evident, majorarea dobânzii de
intervenţie la un nivel de aproape cinci ori mai
mare comparativ cu SUA şi UE ar trebui sa

60
 52 de săptămâni
determine o apreciere a leului faţă de dolar şi
euro. Această prezumtiva apreciere implică,
însă, destule riscuri. În primul rând, scumpirea
creditelor şi diminuarea consumului şi a
investiţiilor. În al doilea rând, o prezumtiva
apreciere a leului în raport cu monedele occi-
dentale va afecta negativ eficienţa
exporturilor. În sfârşit, diminuarea cantităţii de
monedă naţională aflată în circulaţie va provo-
ca o scădere semnificativă a vânzărilor şi a
preţurilor pe pieţele imobiliare. Cu alte cuvinte,
politica unui leu din ce în ce mai scump va
genera pe termen scurt efecte pozitive în ceea
ce priveşte încetinirea creşterii preţurilor, dar
în aceeaşi măsura va determina şomaj şi rece-
siune.
Rectificarea bugetară din luna iulie a vizat doar
ministerele, nu şi administraţiile judeţene şi
locale, cu toate că foarte multe investiţii ar fi
aşteptat aceşti bani. Pentru Timişoara, doar
Aeroportul Traian Vuia a fost prins în fondurile
alocate Ministerului Transporturilor la această
rectificare.

Apreciaţi că a fost un gest strategic al guvernului

Tăriceanu, urmând ca la rectificarea din toamnă,
când sunt alegeri generale să aloce fonduri
bugetelor locale pentru a câştiga voturi?

Numeroasele rectificări bugetare efectuate de

Guvern în acest an reflectă o situaţie de criză
în ceea ce priveşte deficitul bugetar şi mana-
gementul alocării resurselor bugetare. Spre
deosebire de ultimii opt ani, deficitul bugetului
de stat a fost în prima jumătate a acestui an
mai mare de un procent din PIB. Într-un an
electoral afectat de riscul recesiunii din import

61
 52 de săptămâni
sau autohtone şi mai ales într-o ţară cu o
economie atât de volatilă, un asemenea nivel
al deficitului guvernamental reprezintă un risc
major. Pe de altă parte, felul în care pot fi
cheltuiţi banii trimişi de actualul guvern în
„provincie” reflectă o creştere halucinantă a
gradului de centralizare a managementului
resurselor administraţiei publice. Spre exem-
plu, dacă este nevoie să fie reparată o casă
deteriorată de recentele inundaţii din Moldova,
evaluarea pagubelor, contractarea lucrărilor şi
selectarea firmelor de construcţii reprezintă
sarcini şi responsabilităţi ale guvernului şi nu
ale administraţiilor locale! Nu m-aş mira ca în
aceste condiţii repartizarea studenţilor timi-
şoreni în căminele universităţilor de stat din
oraşul nostru să fie făcută de la Bucureşti de
către o agenţie guvernamentală! Înfiinţarea
unei asemenea agenţii nu reprezintă, din
păcate, o anecdotă sau o ficţiune intelectuală.
Acum cinci ani, organizaţia de tineret a PSD-
ului a propus guvernului Adrian Năstase un
asemenea proiect. Iniţiativa „băieţilor” lui
Victor Ponta s-a dovedit atunci prematură.
Sunt convins insa că acum o asemenea iniţia-
tivă aberantă ar avea mari şanse de reuşită!

62
 52 de săptămâni

63
 52 de săptămâni

16
Creditele pentru nevoi personale constituie una din
soluţiile la care apelează o mare parte din români,
ceea ce dovedeşte că nu avem o clasă socială de
mijloc, ci o mare masă de populaţie pauperă. Dacă
mai adăugăm formele de atracţie ale instituţiilor
bancare şi dobânzile sporite, majorate de multe ori
unilateral, asistăm la o situaţie îngrijorătoare. Ce ar
trebui făcut?

Creditarea consumului şi a investiţiilor

reprezintă „cheia de boltă” a capitalismului.
Apariţia acum patru secole a sistemului bancar
capitalist în ţările cu cultură protestantă a
constituit, fără îndoială, principalul „avantaj
competitiv” al Occidentului, în raport cu restul
lumii. În prezent, însă, instituţiile de credit din
SUA şi UE au intrat într-o criză fără precedent.
De ce? Cauzele acestui eşec, atât de depri-
mant pentru Occident şi nu numai, sunt, după
părerea mea, preponderent culturale. Este
vorba, în primul rând, de exacerbarea a ceea
ce Keynes numea „propensiunea pentru
consum” în detrimentul „propensiunii pentru
investiţii”. Ori, dacă aproape toată lumea vrea

64
 52 de săptămâni
să cheltuiască şi aproape nimeni nu mai vrea
să economisească, atunci de unde bani pentru
finanţarea celor care vor să se împrumute? Nu
este vorba, deci, de dispariţia „clasei mijlocii”,
ci de obsesia pentru consum a americanilor şi
în mare măsură a europenilor. Iar această
obsesie a fost inoculată sistematic prin
supracreditarea consumului şi a investiţiilor
financiare. În ce mod? Prin politizarea şi
oligarhizarea pieţelor monetare şi financiare.
Datorită acestui fapt, în ultimele decenii banca
de emisiune a SUA (FED) a emis o cantitate
uriaşă de dolari în mare măsura fără acoperire.
Dacă, de exemplu, o cameră de hotel de trei
stele la Los Angeles costa patru dolari pe
săptămână în 1930, acum aceeaşi cameră
costă de 200 de ori mai mult, deoarece FED a
emis dolari fără acoperire în tot acest timp! În
cazul ţării noastre, actuala criză a creditului
este legată de exacerbarea consumului
provenit din importuri. Depăşirea acestei crize
implică, deci, mai puţine importuri de produse
de consum (atât produse de larg consum, cât
mai ales produse destinate consumului
ostentativ) şi mai multă producţie autohtonă,
în special în domeniul agriculturii, al industriei
alimentare, al materialelor de construcţii şi
textilelor. O asemenea opţiune implică,
evident, o drastică schimbare de mentalitate în
societatea noastră. Ceea ce este foarte puţin
probabil.
Una dintre problemele cu care se confruntă
Timişoara este cea a locurilor de parcare. Deşi
există un sistem Telpark al cărui profit nu se
regăseşte în investiţiile privind amenajarea
parcărilor, se observă o reţinere a investiţiilor
în acest domeniu, cu toate că în Timişoara
65
 52 de săptămâni
industria dezvoltătorilor imobiliari este în
extensie. De ce? Criza spaţiilor de parcare din
marile oraşe ale ţării noastre a fost deter-
minată de creşterea aberantă a numărului de
autoturisme autohtone şi de import. Acest
fenomen, determinat mai de degrabă de
frustrări şi complexe decât de nevoi, a devenit
acut datorită insuficienţei şi calităţii foarte
scăzute a şoselelor şi spaţiilor de parcare din
România. În condiţiile în care creşterea preţului
petrolului este inevitabilă, „asfixierea” marilor
oraşe româneşti cu autoturisme se va atenua
în perioada următoare. Eventual, anumite
străzi se vor transforma în „cimitire” cu auto-
turisme fiabile, dar imposibil de utilizat datorită
preţului aberant al benzinei sau motorinei. În
aceste condiţii, investiţiile în spaţii de parcare
ale autoturismelor vor deveni mult mai puţin
oportune şi fezabile financiar decât par în acest
moment. Aceeaşi soartă par să o aibă şi
autostrăzile româneşti care sunt „magnifice,
dar lipsesc cu desăvârşire”!

66
 52 de săptămâni

17
Lângă Centrul de Calcul, Fabrica de Memorii, ITC şi
IIRUC, înainte de 1989, se prefigura construirea
unei fabrici de periferice – imprimante ş.a., zona
vecină Pieţei 700 urmând să devină un adevărat
Silicon Valley al României. După Revoluţie, au
apărut Eta 2U, Alcatel, dar cam atât... Nu oferă
Timişoara prea puţine locuri de muncă în domeniul
IT?

Crearea de locuri de muncă în domeniul IT

presupune, înainte de orice, un grad foarte
ridicat de calificare, de creativitate şi de moti-
vare a personalului. Din păcate, aceste cerinţe
nu pot fi satisfăcute de majoritatea tinerilor
absolvenţi ai universităţilor din ţara noastră.
Mai grav, pe măsură ce trec anii, deficitul de
forţă de muncă în domeniul IT devine tot mai
mare, atât în Timişoara, cât şi în Cluj, în
Bucureşti şi în restul ţării. Din acest motiv,
investiţiile celor două mari companii care au
creat o industrie IT în Timişoara (Siemens şi
Alcatel) s-au diminuat mult în ultima perioadă.
Şi asta în condiţiile în care aceste companii au
angajat în ultimii ani sute de absolvenţi ai

67
 52 de săptămâni
Politehnicii din Iaşi, mult mai competitivi se
pare decât colegii lor din Timişoara!
Ministrul Varujan Vosganian vede că în anul
2012 salariul mediu pe economie va fi de 30
milioane lei vechi, iar pensia medie va ajunge
la 13 milioane lei vechi.

Este plauzibilă această previziune?

Prognoza lui Varujan Vosganian privind

valoarea salariului mediu brut în România
anului 2012 nu este relevantă, atâta timp cât
binecunoscutul lider PNL nu compară nivelul
estimat al salariului mediu brut cu cel al
productivităţii muncii. Din acest punct de vede-
re, România deţine în prezent penultimul loc în
UE. Pe de alta parte, la o valoare a salariului
mediu brut de aproape 400 de euro, preţurile
produselor alimentare din ţara noastră sunt
aproape la fel de mari comparativ cu media
UE! Mai exact, nivelul preţurilor alimentare din
România reprezintă aproape 90 procente
comparativ cu media acestor preţuri în UE.
Spre comparaţie, situaţia bulgarilor este
următoarea: la un salariu mediu brut de 250 de
euro, preţurile produselor alimentare
reprezintă doar 55 procente comparativ cu
nivelul mediu al acestor preturi din UE. De ce?
Pentru că în Bulgaria nu există atâtea firme-
căpuşă şi intermediari care să mărească
artificial preţurile, aşa cum se întâmplă la noi.
În sfârşit, bulgarii mănâncă aproape exclusiv
legume, fructe, carne şi lapte de la ei din ţară
şi nu din Italia, Grecia, Ungaria, Serbia, Olanda,
Austria, Germania, Turcia, Chile, Argentina,
Brazilia sau China, aşa cum se întâmplă în ţara
noastră. Din aceste motive, salariul mediu

68
 52 de săptămâni
nominal din România nu reflectă decât în mică
măsură productivitatea muncii şi puterea reală
de cumpărare a populaţiei. De aici şi principala
problemă a economiei şi a societăţii româneşti
în acest moment: prea puţină producţie şi
productivitate şi prea mulţi intermediari care
parazitează circuitul producţie-consum.
Intermediari care au apărut după 1989, în
condiţiile unei pretinse „liberalizări a
schimburilor şi a preţurilor”. Dar, aşa cum
spunea într-un alt context Anton Pavlovici
Cehov: „Aceasta este o problemă lungă, mult
prea lungă...”

69
 52 de săptămâni

18
O firmă din Bucureşti a demolat fabrica Modern,
alta, tot dâmboviţeană, va rade Solventul. Este un
fapt simptomatic, generat de o intrare masivă de
capital de acolo sau e o întâmplare?

Din păcate, nu doar Modern-ul şi Solventul au

devenit victime ale raptului fiscal, patrimonial
şi economic practicat cu o totală lipsă de
scrupule de noii sau vechii ciocoi de la
Bucureşti. Acelaşi destin tragic l-au avut şi
produsele Kandia, napolitanele “Dănuţ” sau
inegalabilii biscuiţi timişoreni „Eugenia”. Ca să
nu mai vorbim de Comtim, de tehnologiile şi
produsele de pe Calea Buziaşului, de soiurile
de cereale de la Lovrin sau, incredibil, de
actualul sediu al Filarmonicii din Timişoara!
Aceasta situaţie nu este întâmplătoare. Ea a
început în 1919 şi de atunci a continuat cu
scurte intermitenţe mai mult sau mai puţin
întâmplătoare. Într-o lucrare riguros
documentată, publicată în anuarul
Patrimonium Banaticum de Lucian Popescu, se
menţionează că după 1919 Timişoara a început
să se „orientalizeze” datorită faptului că acei
70
 52 de săptămâni
„oameni de o impecabilă ţinută cetăţenească”,
aşa cum îi califică cu respect Corneliu Baba,
„au emigrat în alte ţări sau s-au stins din
viaţă”. Pe de altă parte, conform aceleiaşi
surse: „Judeţul Timiş-Torontal reprezenta
pentru centru găina care face ouă de aur. Din
acest motiv nu se putea acorda
descentralizarea administrativă. Peste 75
procente din încasările la bugetul local erau
vărsate în bugetul naţional”. S-a schimbat,
între timp, aceasta situaţie?
Aproape deloc! Nu întâmplător se spune, într-o
bine cunoscută anecdotă, că „Timişoara este
cel mai occidental oraş al României, deoarece
80 procente din timişoreni au emigrat după
1989 în Germania”! Cu toate acestea,
Timişoara a renăscut în ultimii ani, fie şi pentru
că numărul timişorenilor este acum de două ori
mai mare decât înainte de 1989! Acelaşi
miracol s-a întâmplat în perioada 1938-1941,
când, conform sursei citate, „În Timişoara,
oraşul care renaşte din zi în zi, s-a făcut atât
mult cât nu s-a făcut nici într-un oraş din ţară”.
De ce a fost posibilă aceasta renaştere? Pentru
că atât Carol al II-lea, cât şi mareşalul
Antonescu au impus o diminuare semnificativă
a centralismului excesiv. Ceea ce trebuia
demonstrat!

71
 52 de săptămâni

19
La capitolul credite avem un haos în care se disting
trei cuvinte: euro, leu şi franc elveţian. Care ar fi
ordinea preferinţelor, în caz că am dori să facem un
credit la vreo bancă în România? Dar în Ungaria?

Indiferent de moneda utilizată pentru

contractarea şi rambursarea împrumuturilor
bancare în ţara noastră, costul acestor resurse
financiare este şi va fi cu mult mai mare decât
în Ungaria sau în Occident. În primul rând,
dobânzile aferente depozitelor în lei din
sistemul bancar românesc sunt în acest
moment ceva mai mari decât rata inflaţiei, însă
rata inflaţiei din ţara noastră va fi şi în acest an
cea mai mare din UE! în plus, din cauza
diminuării dramatice a economisirii interne,
băncile din ţara noastră utilizează în mod
prioritar împrumuturile externe pentru
creditarea companiilor şi a populaţiei. Iar
dobânda la care băncile din ţara noastră obţin
credite externe include atât costuri de
administrare, cit şi costuri determinate de
riscul de tara! Inevitabil, deci, valoarea
dobânzilor la împrumuturile bancare
72
 52 de săptămâni
contractate în ţara noastră (în moneda
naţională, în euro sau în dolari SUA) este
extrem de mare comparativ cu Ungaria,
Serbia, ca să nu mai amintim ţările din
Occident. Evident, această nu înseamnă că
băncile din ţara noastră sunt lacome sau
frivole. În nici un caz! Pur şi simplu băncile din
sistemul bancar reglementat de BNR nu au altă
opţiune în ceea ce priveşte nivelul dobânzilor
pasive şi active. Dacă, de exemplu, actuala
rată a dobânzilor pasive (dobânzile la depozite)
ar creşte cu câteva procente, atunci şi dobân-
zile active (dobânzile la împrumuturi) ar trebui
să crească cel puţin în aceeaşi măsură. În
acest caz, volumul creditelor bancare s-ar
diminua semnificativ, deoarece costul creditării
ar deveni prohibitiv. Cu alte cuvinte, costul
ridicat al împrumuturilor bancare din ţara
noastră este şi va fi mai mare decât în alte ţări
din UE, atâta timp cât în România rata inflaţiei
şi rata deprecierii monedei naţionale se vor
menţine la cote tot atât de ridicate. Dacă BNR
va continua să emită moneda în mod excesiv,
iar producţia internă va fi substituită în
continuare prin importuri extravagante şi
ostentative, inflaţia şi dobânzile active vor
continua să fie nefiresc de mari. Chiar şi atunci
când moneda de referinţă pentru împrumu-
turile bancare din România va fi francul elve-
ţian (o monedă cu o stabilitate bine cunoscută)
şi nu leul! În acest context, o schimbare
pozitivă poate să apară doar atunci când leul
va fi înlocuit prin euro. Să mai aşteptăm, deci,
până în 2014 sau cine ştie până când!

73
 52 de săptămâni

20
O ştire recentă anunţă că Uniunea Europeană va
acorda o sumă record de 1,1 miliarde euro, special
pentru capitalele regiunilor de dezvoltare, dar, din
aceste fonduri, Bucureştiul nu va primi nimic. Ştiind
că jumătate din depunerile persoanelor fizice din
România se află în băncile dâmboviţene, că o
treime din achiziţiile de maşini noi, în 2008, aparţin
tot bucureştenilor, iar cele mai mari salarii din ţară
sunt tot acolo, credeţi că UE a realizat că bucu-
reştenii au jumulit destul România şi încearcă, cu
banii lor, să facă dreptate?

În opinia mea, informaţiile şi datele statistice

referitoare la economia ţării noastre trebuie
analizate cu multă circumspecţie, mai ales
atunci când sursele de informare sunt
autohtone. De exemplu, datele privind salariile
medii pentru Timişoara, Arad sau Cluj nu sunt
nici pe departe demne de încredere, deoarece
firmele mari cu sediul în aceste oraşe sunt
obligate să depună situaţiile financiare la
Bucureşti şi nu în oraşele unde îşi au sediul! Un
alt abuz al autorităţilor centrale constă din
faptul că firmele româneşti din afara

74
 52 de săptămâni
Bucureştiului sunt obligate să îşi înmatriculeze
la Bucureşti maşinile cumpărate prin tranzacţii
leasing. Din acest motiv, foarte multe impozite
şi taxe sunt de fapt confiscate ilegal de
autorităţile de la Bucureşti de la comunităţile
locale şi judeţene din toată ţara. Acest
comportament fiscal şi administrativ abuziv al
Bucureştiului în raport cu restul ţării nu
reprezintă, din păcate, o noutate. Nici în
perioada interbelică situaţia nu a fost mai
bună. Aşa cum am mai precizat, în anii
interbelici 3/4 din impozitele şi taxele plătite de
locuitorii Timişoarei erau trimise la Bucureşti şi
doar 1/4 din aceste resurse erau utilizate de
timişoreni! Cei care vor amănunte
suplimentare în acest sens le pot găsi cu
uşurinţă în remarcabilul „Memorandum” trimis
regelui Carol al II-lea de liderii politici ai
Ardealului şi ai Banatului în 1938. Revenind în
prezent, o eventuală reducere la jumătate a
actualelor obligaţii fiscale faţă de autorităţile
centrale ar reprezenta o modalitate extrem de
eficace în ceea ce priveşte atenuarea centra-
lismului excesiv. Din păcate, însă,
probabilitatea ca autorităţile de la Bucureşti să
accepte o asemenea descentralizare fiscală şi
politică este în acest moment nulă. Pe de altă
parte, centralizarea excesivă a deciziilor
politice şi administrative în ţara noastră repre-
zintă o problemă pe care nici UE-ul nu o poate
soluţiona, chiar dacă mulţi compatrioţi cred că
descentralizarea administrativă a ţării noastre
va fi impusă de autorităţile UE-ului. Acum
şapte decenii, Iuliu Maniu şi ceilalţi fruntaşi
politici ardeleni şi bănăţeni îşi încheiau celebrul
„Memorandum” cu următoarea rugăminte:
„Binevoiţi, Sire, să redaţi poporului român
75
 52 de săptămâni
libertatea!”. Atunci mai exista, deci, speranţa
că un lider providenţial şi o instituţie provi-
denţială să salveze România de excesele
regimului politic impus de oligarhia
bucureşteană. Dar acum? Mă tem că acum
sunt şi mai puţine şanse de succes în ceea ce
priveşte descentralizarea administrativă a
României!

76
 52 de săptămâni

21
Ce se întâmplă cu economia americană?

Miercuri dimineaţă după ora României, Casa

Albă, Congresul şi Banca Federală de Rezerve
(creditorul de ultimă instanţă al Casei Albe) au
luat o decizie fără precedent în istoria Americii:
salvarea de la faliment a celei mai mari
companii americane de asigurări financiare
(AIG) prin finanţarea din bani publici a unei
insolvenţe private în valoare de 85 de miliarde
de dolari (această sumă reprezintă 60 procente
din PIB-ul ţării noastre din acest an). Pe de altă
parte, Banca Federală de Rezerve a hotărât să
menţină la 2 procente nivelul dobânzii de
referinţă, un nivel excesiv de mic în raport cu
rata anualizată a inflaţiei din economia SUA (5
procente). Aceste decizii, mai degrabă de tip
socialist-comunist decât capitalist, reflectă o
dublă criză. Înainte de orice, trebuie subliniat
că economia americană este pe punctul de a
deveni falimentară în ansamblul ei şi nu doar în
sectorul financiar-bancar. Uriaşele pierderi ale
băncilor şi corporaţiilor financiare şi
nefinanciare americane, care reprezintă se
77
 52 de săptămâni
pare aproape 3/4 din PIB-ul anual al celei mai
mari economii din lume, au fost determinate, în
cea mai mare măsură, de diminuarea drastică
a competitivităţii economiei americane în
ansamblu. Fără îndoială, lăcomia, aroganţa,
necinstea, incompetenţa şi lipsa de scrupule a
unor top manageri americani reprezintă factori
importanţi atunci când sunt analizate cauzele
recentelor falimente (a căror valoare reprezintă
un record istoric absolut) din sectorul financiar-
bancar al SUA, al UE şi al Japoniei. Asemenea
factori decizionali, ca să folosesc un eufemism,
ţin de natura umană şi nu pot fi neglijaţi. Însă
scăderea la un nivel fără precedent a
competitivităţii economiei SUA a fost deter-
minată în special de incapacitatea managerilor
de vârf din industria americană de a concepe şi
de a concretiza proiecte de inovare a produse-
lor şi a tehnologiilor. Acest hiatus al industriei
americane, paradoxal dacă ţinem cont de
uriaşa creativitate şi competenţă a universită-
ţilor americane în domeniul inovării tehnice şi
tehnologice, a permis firmelor din Europa, din
Japonia şi mai ales din China şi din India să-şi
surclaseze competitorii americani din industria
automobilului, a produselor electronice şi a
bunurilor de consum. Nu în ultimul rând, acest
megafaliment reprezintă o consecinţă
inevitabilă a fiabilităţii extrem de scăzute a
sistemului de finanţare a companiilor
americane. Spre deosebire de companiile
europene şi japoneze, care îşi asigură o mare
parte din capital prin împrumuturi bancare,
companiile americane îşi finanţează în mod
prioritar stocul de capital prin vânzarea de
acţiuni şi obligaţiuni pe pieţele primare de
capital. Acest tip de capitalism corporatist
78
 52 de săptămâni
prezintă, desigur, anumite avantaje. Până la un
punct însă! Absolutizarea acestei opţiuni şi mai
ales oligarhizarea sa implică, însă, riscuri
extreme, deoarece în acest caz managerii
devin oligarhi, ca şi în Rusia sau în România,
iar bancherii încep să se creadă „stăpâni ai
Universului”. De fapt, eşecul economiei
americane este un eşec al capitalismului corpo-
ratist promovat în mod obsesiv de Casa Albă şi
de Congresul SUA în ultimele 3-4 decenii. Mai
mult, în ultimii opt ani Casa Albă a suferit un
evident proces de oligarhizare, devenind, un
instrument de dominaţie şi de agresiune (mai
ales în Orientul Mijlociu) bine camuflat din
punct de vedere ideologic. Din acest motiv,
depăşirea actualului colaps al economiei
Statelor Unite presupune înainte de orice
revenirea la valorile clasice ale capitalismului şi
renunţarea la aroganţă, lăcomie şi consumism.
Aviz amatorilor: aceste consideraţii nu aparţin
unui anti-american, ci unui pro-american până
la proba contrarie!

79
 52 de săptămâni

22
Apropiindu-se alegerile parlamentare, principalii
actori politici au început să facă oferte indecente
electoratului, care, din punct de vedere economic,
secătuiesc bugetul şi creează premiza că judeţe
precum Timişul, un bun contribuabil, să nu mai
primească înapoi nici puţinul care-i venea. Credeţi
că vom fi victimele pomenilor electorale?

Este evident că actualul executiv a exagerat

importanţa unor rezultate, dar mai ales a
subestimat problemele economiei noastre.
Absolutizând în mod iresponsabil importanţa
ritmului de creştere al PIB, atât Traian Băsescu,
cât şi Călin Tăriceanu au creat iluzia că
procesul de creştere explozivă a veniturilor
statului în ultimii ani este sustenabil pe termen
lung şi va asigura fără probleme resursele
necesare pentru multiplicarea salariilor şi a
pensiilor finanţate de stat. Mai mult, în
perioada 2004-2008 numărul angajaţilor plătiţi
de stat a crescut cu mai mult de o treime, ceea
ce în mod evident este mult prea mult pentru o
ţară în care majoritatea veniturilor salariale,
inclusiv în aşa-zisul sector privat, au drept

80
 52 de săptămâni
sursă bugetul statului. Chiar şi o analiză
sumară indică suficient de clar că ritmul de
creştere al PIB-ului ţării noastre din ultimii ani a
fost determinat de focalizarea deosebit de
riscantă a investiţiilor în construcţii şi în
sectorul terţiar, un sector compus în mod
preponderent din activităţi de divertisment şi
de comerţ. În loc ca factorii care determină
creşterea economică de tip sustenabil
(populaţia, pământul şi capitalul) să fie alocaţi
în scopul dezvoltării industriei, agriculturii şi
infrastructurii de transport (printre cele mai
primitive din lume), aceşti factori au fost risipiţi
în ţara noastră pe bere, pe concedii în staţiuni
exotice şi costisitoare, pe bunuri ostentative
din import şi pe vile, dintre care multe par mai
degrabă cavouri decât locuinţe! Acest apetit
pentru consum, fără precedent în istoria
noastră, a determinat, pe de altă parte, o
creştere spectaculoasă a veniturilor statului
provenite din TVA. În acest an, de exemplu,
mai mult de două treimi din veniturile statului
român vor proveni din TVA.

Dar ce se va întâmpla atunci când, foarte probabil,

veniturile compatrioţilor noştri se vor reduce
drastic?

Evident, actualul apetit pentru consum al

românilor va deveni o amintire, iar finanţarea
salariaţilor din sectorul public şi a pensionarilor
va deveni o foarte mare problemă! În sfârşit,
nu numai autorităţile de la Bucureşti sunt
vinovate de proliferarea consumului şi a
divertismentului ostentativ în detrimentul
investiţiilor. Nici autorităţile judeţene sau
locale nu s-au împotrivit acestui consumism

81
 52 de săptămâni
iresponsabil. Dimpotrivă, există consilii jude-
ţene care au consumat şi consumă aproape tot
ce încasează de la contribuabili sau „ciupesc”
de la Guvern şi nu investesc aproape nimic în
învăţământ, sănătate sau infrastructură.
Printre aceste consilii judeţene, al nostru pare
să deţină primul loc! Într-adevăr, în bugetul din
acest an de aproape 300 de milioane de lei al
CJ Timiş, investiţiile reprezintă 9 milioane de lei
(3 procente din venituri), în timp ce cheltuielile
de personal şi cheltuielile curente ale
instituţiilor administrate de domnul Ostaficiuc
şi compania totalizează aproape 291 de
milioane de lei. Fără comentarii!

82
 52 de săptămâni

23
Ca pol de dezvoltare regional, Timişoara va fi
beneficiara a 70 de milioane de euro, până în anul
2013. Credeţi că administraţia locală va reuşi să-i
absoarbă? Care ar fi urgenţele?

Pentru a beneficia de o finanţare atât de

generoasă (14 milioane de euro pe an)
Timişoara are nevoie de proiecte fezabile de
investiţii şi de lideri capabili să creeze condiţiile
necesare pentru concretizarea acestor
proiecte. Din acest punct de vedere, şoseaua
de centură a Timişoarei, o şosea cu cel puţin
patru benzi de circulaţie, reprezintă prioritatea
priorităţilor. În al doilea rând, trebuie rezolvate
problemele ecologice acute ale oraşului nostru:
o staţie sau mai multe staţii de epurare a
apelor reziduale şi o groapă de gunoi conform
standardelor UE. Cred că nu are rost să mai
prezint şi alte probleme şi disfuncţii a căror
soluţionare este stringentă: retehnologizarea
CET Sud sau restructurarea infrastructurii
stradale potrivit opţiunilor prevăzute în atât de
necesarul proiect „Timişoara 2020”. Nu de alta,
dar dacă vom păţi şi noi ce păţesc ardelenii cu
83
 52 de săptămâni
„celebra” lor autostradă, atunci cei cinci ani
care ne mai despart de anul 2013 vor fi
insuficienţi pentru terminarea măcar a primului
tronson al atât de mult discutatei şosele de
centură a Timişoarei. Mai ales dacă licitaţiile
pentru selectarea antreprenorilor acestei
investiţii vor fi organizate la Bucureşti. În acest
caz, putem să ne luăm adio de la şoseaua de
centură! Pe de altă parte, cheltuirea eficientă
şi oportună a unor resurse financiare atât de
mari reprezintă o provocare şi pentru
autorităţile Timişoarei, ca să folosesc un
eufemism specific noilor limbaje de lemn. Dacă
luăm în considerare nenumăratele disfuncţii şi
nereuşite ale autorităţilor municipale în ceea
ce priveşte finalizarea unor proiecte de
modernizare a oraşului nostru, precum şi
incapacitatea cronică a CJT de a gestiona
proiecte de investiţii la nivelul Timişului,
rezultă foarte puţine motive de optimism. Fie şi
un optimism moderat!

84
 52 de săptămâni

24
Toată suflarea românească plătită în lei priveşte cu
îngrijorare exchibiţiile din ultimele zile ale monedei
naţionale. La ce nivel se va opri declinul leului şi ce
impact va avea prăbuşirea aceasta asupra nivelului
de trai?

„Volatilitatea” (eufemismul folosit mai nou ca

termen sinonim pentru slăbiciune) leului
reprezintă, mai ales acum, o problemă majoră.
Această problemă nu poate fi soluţionată decât
într-un singur mod: prin creşterea producţiei şi
a vânzărilor interne şi externe de produse
industriale şi agricole fabricate în România.
Evident, un asemenea obiectiv nu a interesat şi
nu interesează decât în mică măsură clasa
politică şi opinia publică românească. Din acest
motiv, moneda noastră naţională este extrem
de vulnerabilă pe piaţa valutară. Mai mult,
dacă actuala criză a triadei capitaliste (SUA-UE-
Japonia) va determina o scumpire a ofertei
monetare, leul nostru se va deprecia
instantaneu cel puţin în aceeaşi măsură. Chiar
dacă acest risc pare deocamdată puţin
probabil, pe termen mediu această disfuncţie
85
 52 de săptămâni
nu trebuie neglijată. Pe de altă parte, deficitul
comercial rezidual al ţării noastre (determinat
de importurile de alimente, de energie şi de
tehnologie) va acutiza şi permanentiza
deprecierea monedei naţionale. În sfârşit,
recesiunea din ţările apusene va contribui
dramatic la diminuarea fluxurilor de numerar
trimise familiilor din ţară de românii din
diasporă. În aceste condiţii, este foarte
probabilă o depreciere semnificativă a leului în
raport cu moneda UE, atât pe termen scurt, cât
şi pe termen mediu. Acest fenomen poate fi
agravat de o depreciere concomitentă a leului
în raport cu dolarul american (deşi o asemenea
depreciere nu ar fi normală în contextul în care
FED-ul va „asfixia” economia americană cu
aproape 1.500 de miliarde de dolari în doar
câteva luni!). Dacă, totuşi, leul se va deprecia
şi în raport cu moneda „unchiului Sam”, atunci
se vor scumpi spectaculos nu numai alimentele
şi celelalte mărfuri de larg consum, dar şi
materialele de construcţii, benzina, gazele şi
energia. Din păcate, acest scenariu nu este
unul contigent, ci unul foarte probabil. El
implică atât o conjunctură externă dezas-
truoasă, cât mai ales superficialitatea,
impostura şi iresponsabilitatea aşa-zisei elite
politice din România.

86
 52 de săptămâni

25
Recent, au apărut două topuri, ale celor mai bogaţi
români, în care sunt amestecate personalităţi şi
personaje de toate categoriile. V-am ruga să
interpretaţi clasamentele şi averile acestora...

Actualul clasament al noilor îmbogăţiţi din

România este de fapt o listă care conţine, cu
foarte puţine excepţii, numele unor oligarhi şi
plutocraţi apăruţi după 1989. Primii au făcut
avere pe seama privatizării activelor din
agricultură, din industrie şi din sectorul terţiar
al economiei fostei Republici Socialiste
România. Din 1990 şi până în prezent, aproape
două treimi din acest capital a fost ca să zic
aşa privatizat în beneficiul aproape exclusiv al
unor grupuri de interese şi grupuri de presiune
din ţara noastră, din UE şi din SUA. Membrii
acestor grupuri au preluat la preţuri extrem de
mici, uneori simbolice, majoritatea activelor
importante ale fostelor întreprinderi socialiste.
Această incalificabilă subevaluare a activelor şi
accesul preferenţial al unor oameni importanţi
ai regimului Ceauşescu şi ai noului regim la
87
 52 de săptămâni
aşa-zisa privatizare a economiei noastre
reprezintă principalele cauze ale apariţiei
actualilor oligarhi din lumea afacerilor, a
divertismentului şi a presei. Cea de-a doua
categorie de noi îmbogăţiţi este formată din
pretinşi oameni politici care au reuşit, nefiresc
de uşor, să transforme instituţiile politice
create după vidul de putere din decembrie
1989 (Parlamentul, Guvernul, CJ-urile şi
Primăriile) în surse pentru propria îmbogăţire.
Din punctul meu de vedere, cred că există o
singură soluţie pentru ca acestă oligarhizare şi
plutocratizare a societăţii româneşti să fie
măcar atenuată: o legislaţie fiscală care să
impună, fără excepţii, un control al caracterului
licit al dobândirii averilor de către cetăţenii
români. În urmă cu un deceniu, încă mai
credeam că această soluţie este şi va fi
posibilă. Dar acum nu mai cred. O ţară cu o
opinie publică atât de fragilă şi de atomizată,
cum este cea românească, nu are şanse prea
mari să fie condusă de politicieni competenţi şi
oneşti, ci de lideri populişti, lacomi şi vulgari!
Trăim într-o ţară mioritică, nu?

88
 52 de săptămâni

26
Fabrica de automobile de la Piteşti şi-a micşorat
producţia, ceea ce ne-a făcut să ne gândim imediat
la o cunoscută firmă timişoreană care livrează acolo
subansamble. Care vor fi efectele imediate ale
crizei economice mondiale asupra Timişoarei? Dar
pe termen lung?

După cum este cunoscut, atât SUA, cât şi

Japonia, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Spania
au intrat în recesiune începând cu luna
septembrie a acestui an. Doar economia
Germaniei mai rezistă încă, dar nu pentru mult
timp. Întrucât economia ţării noastre depinde
în foarte mare măsură de conjunctura econo-
mică a ţărilor din UE, este evident că trebuie să
luăm în calcul pentru ţara noastră următoarele
efecte conexe: creşterea semnificativă,
începând cu ultimul semestru al acestui an, a
şomajului, respectiv reducerea în mare măsură
a producţiei şi într-o oarecare măsură a inflaţiei
şi a deficitului de cont curent. În cazul şoma-
jului, ne putem aştepta la apariţia în câteva
luni a unui număr de aproape un milion de
şomeri. Drept urmare, în raport cu numărul de

89
 52 de săptămâni
angajaţi de la începutul anului (4,6 milioane),
finanţarea şomajului va deveni extrem de
dificilă. În privinţa producţiei industriale şi din
construcţii, aceasta se va reduce foarte
probabil cu mai mult de 10 procente. Cât
priveşte inflaţia, aceasta se va micşora se pare
în anul viitor cu 2-3 procente. În sfârşit, în anul
viitor importurile se vor diminua mai mult
decât exporturile, iar deficitul de cont curent
va scădea într-o oarecare măsură. Cu toate
acestea, deficitul de cont curent va deveni
problema numărul unu a ţării noastre. De ce?
Pentru că în ultimii 2-3 ani acest deficit a
crescut aberant până la nivelul critic de 13-14
procente din PIB. În acest context, finanţarea
deficitului de cont curent a fost posibilă în
ultimă instanţă datorită împrumuturilor externe
enorme (53 de miliarde de euro) acumulate în
sectorul privat al economiei româneşti. Cea
mai mare parte a datoriilor externe contractate
de acest sector revine sectorului bancar,
investitorilor imobiliari şi celor care au investit
în comerţ. Cu alte cuvinte, creşterea din ultimii
ani a PIB-ului a fost finanţată în mod
nesustenabil prin îndatorarea exagerată a
companiilor cu capital străin şi autohton din
ţara noastră. Din acest motiv, ne putem
aştepta în curând la o dramatică scădere a
consumului şi a investiţiilor, atât în sectorul
privat, cât şi în cel public. Ceva asemănător cu
ceea ce se întâmplă deja în Ungaria şi în ţările
baltice.

90
 52 de săptămâni

27
În ultimele zile, reprezentanţii guvernului au
asigurat, în repetate rânduri, că sunt bani pentru
pensii şi acestea se vor plăti la timp. Având în
vedere perspectivele sumbre pentru economie,
credeţi că în cursul anului viitor pensionarii pot sta
liniştiţi?

Situaţia economică a ţării noastre se va

deteriora rapid în lunile următoare, deoarece în
ultimul deceniu balanţa veniturilor a fost
deficitară la nivel naţional, în sensul că
produsul intern brut (calculat prin metoda
veniturilor) a fost în toţi aceşti ani cu mult mai
mic decât consumul final plus serviciul datoriei
(rambursările şi dobânzile pentru creditele pe
termen lung). Acest deficit de resurse proprii a
crescut semnificativ în ultimii patru ani, ceea
ce explică multiplicarea explozivă a creditelor
şi a consumului în detrimentul investiţiilor.
Evident, această disfuncţie a fost atenuată de
masivele împrumuturi externe, respectiv de
fluxurile de valută din comerţul invizibil şi de
inputurile de capital extern. Din acest motiv,
situaţia economică a ţării noastre va fi acum

91
 52 de săptămâni
grav afectată de fenomenele de insolvenţă şi
de recesiunea din SUA, din UE şi din Japonia.
Neavând resurse financiare interne pentru
finanţarea consumului şi a investiţiilor, cu o
datorie uriaşă în sectorul privat al economiei
(53 de miliarde de euro) şi cu un deficit de cont
curent de aproape 14 procente din PIB,
economia ţării noastre are o fiabilitate cu mult
mai mică decât cred sau îşi imaginează
autorităţile şi opinia publică. În aceste condiţii,
diminuarea prin politici monetare a deficitului
de cont curent (principalul factor de risc pentru
ţara noastră) poate fi obţinută fie prin
creşterea semnificativă a dobânzilor pentru
creditele în lei sau în valută, fie prin
deprecierea semnificativă a leului în raport cu
valutele occidentale şi emergente, fie printr-o
strategie mixtă. În cazul în care vor creşte
dobânzile la moneda naţională, economia ţării
noastre va intra şi mai rapid în recesiune, iar
veniturile statului se vor diminua cu 10-20
procente faţă de nivelul actual. În această
ipoteză nu vor mai fi destui bani pentru şomaj,
învăţământ, sănătate, pentru pensii şi pentru
multe altele. Din acest punct de vedere,
strategia inflaţionistă a contracarării declinului
economic este mult mai fezabilă, deoarece prin
inflaţie statul român ar obţine venituri
nominale suplimentare, chiar dacă în termeni
reali aceste venituri vor fi mai mici decât în anii
precedenţi. În schimb, populaţia ar avea de
suferit datorită diminuării semnificative, în
termeni reali, a veniturilor curente. În sfârşit,
statul român ar putea recurge, în extremis, la
majorarea impozitelor sau la contractarea unui
împrumut de la FMI. Care din aceste variante
va avea câştig de cauză? Evident, varianta
92
 52 de săptămâni
deprecierii cursului de schimb al leului este cea
mai accesibilă executivului şi BNR-ului. De ce?
Pentru că a fost „experimentată” cu mult
succes în ultimul deceniu al secolului trecut.
Ori, dacă atunci românii au suportat rate
anualizate ale inflaţiei de peste 200 procente,
de ce nu ar suporta acum rate de 10-20
procente? În fond toată lumea ştie că
mămăliga nu explodează!

93
 52 de săptămâni

28
DECLINUL ECONOMIC AL OCCIDENTULUI.
CAUZE ŞI CONSECINŢE
După cum este cunoscut, actualul declin
economic al triadei occidentale (SUA-UE-
Japonia) a început în luna august a anului
trecut prin falimentul unor importante bănci
din sectorul imobiliar al economiei americane.
Apoi, această disfuncţie a bulversat nu numai
sectorul imobiliar al economiei americane, ci
întregul sistem de bănci şi burse al
Occidentului, sistem aparent indestructibil.
Drept urmare, economia SUA, economiile
ţărilor din zona monetară euro şi economia
Japoniei au intrat concomitent în recesiune în a
doua jumătate a acestui an. Inevitabil, această
undă de şoc s-a propagat rapid, determinând
ulterior o deteriorare semnificativă a situaţiei
economice la nivel global. În mediile de
informare naţionale şi internaţionale s-a vorbit
şi s-a scris foarte mult despre această
succesiune de evenimente. Aparent, au fost
mediatizate până acum suficiente opinii, date
şi informaţii despre natura, cauzele şi

94
 52 de săptămâni
consecinţele actualelor disfuncţii din
economiile „celor mai industrializate ţări ale
lumii”, precum şi din economiile celorlalte ţări.
În realitate, însă, foarte multe din aceste date
şi informaţii au un grad redus de validitate.
Există, din păcate, în media naţională şi
internaţională prea multe mistificări şi omisiuni
de tip ideologic sau de altă natură cu privire la
aşa-zisa „criză financiară globală” şi mult prea
puţin evaluări raţional-cognitive în ceea ce
priveşte natura, cauzele şi consecinţele
actualului declin economic al Occidentului.
Este foarte bine cunoscut faptul că evaluarea
nesubiectivă a naturii, a cauzelor şi a
consecinţelor fenomenelor economice implică
în mod necesar, atunci când este posibil,
utilizarea unor modele formale de analiză. În
termeni formali, sistemele microeconomice şi
macroeconomice capitaliste pot fi considerate
sisteme structural-funcţionale în cadrul cărora
pot fi identificate, fără dificultate, următoarele
activităţi sau funcţii critice:
- activităţi de marketing;
- activităţi de cercetare şi dezvoltare;
- activităţi de producţie sau operaţionale;
- activităţi de personal;
- activităţi financiare.
În mod evident, aceste ansambluri de funcţii
conţin activităţi interdependente şi nu
independente. Pornind de la acest fapt, dacă
într-o anumită companie apar disfuncţii
financiare, acestea sunt determinate atât de
cauze intrinseci (fiabilitatea scăzută a
subsistemului financiar), cât mai ales de cauze
extrinseci (eficienţa scăzută a activităţilor de
marketing, de cercetare şi dezvoltare, de

95
 52 de săptămâni
producţie şi de personal). Cu alte cuvinte,
fezabilitatea financiară a corporaţiilor
reprezintă mai degrabă o variabilă dependentă
decât o variabilă independentă de eficienţa
alocativă sau distributivă a factorilor de
producţie (munca şi capitalul). În acest
context, dacă disfuncţiile financiare ale siste-
melor economice sunt determinate de cauze
specifice subsistemelor financiare, aceste
disfuncţii sunt mult mai uşor de remediat,
manifestându-se pe termen scurt sub forma
unor crize de lichiditate. Dacă, însă, disfuncţiile
financiare la nivel microeconomic sau macro-
economic sunt determinate de managementul
ineficient al activităţilor de marketing, de
cercetare-dezvoltare, de producţie şi de
personal, atunci remedierea disfuncţiilor
financiare este cu mult mai dificilă, în acest caz
fiind vorba de crize de solvabilitate. Rezultă că
insolvabilitatea sau falimentul sistemelor
economice implică o quadruplă ineficientă
(marketing-cercetare şi dezvoltare-producţie-
personal) şi deficite financiare pe termen lung,
în timp ce crizele de lichiditate implică doar
deficite financiare pe termen scurt. Se pune,
deci, întrebarea: Cu ce tip de disfuncţie se
confruntă economiile celor mai industrializate
ţări ale lumii? Cu o criză de lichiditate sau de
solvabilitate?
În termeni generali, evaluarea pe termen scurt
sau lung a fezabilităţii financiare a sistemelor
economice presupune identificarea,
cuantificarea şi monitorizarea fluxurilor de
numerar sau a „cash-flow”-urilor. Fie, deci, o
companie naţională sau internaţională al cărui
domeniu de activitate este de tip operaţional.
Într-o asemenea organizaţie pot fi identificate
96
 52 de săptămâni
trei categorii esenţiale de fluxuri de numerar:
- fluxuri de numerar din finanţare;
- fluxuri de numerar din investiţii;
- fluxuri de numerar din exploatare sau
operaţionale.
Atunci când compania îşi finanţează investiţiile
reale din capitalul propriu şi din capitalul
împrumutat, aceasta este fezabilă financiar
atâta timp cât fluxurile de numerar din
exploatare sau operaţionale (profitul
operaţional net şi amortizarea activelor fixe)
sunt cel puţin egale cu valoarea serviciului
datoriei (rambursările de credite pe termen
lung şi dobânzile la credite) plus valoarea divi-
dendelor plătite acţionarilor. În acest caz, riscul
apariţiei unor deficite de lichiditate sau de
solvabilitate este neglijabil. În caz contrar, însă,
riscul declanşării mai devreme sau mai târziu a
unor crize de lichiditate şi de solvabilitate
devine cert.
În mod similar, evaluarea în anumite intervale
de timp a fezabilităţii financiare la nivel
macroeconomic implică o analiză sistematică a
fluxurilor de numerar din finanţare, din
investiţii şi din exploatare. Din acest punct de
vedere, economiile naţionale sunt fezabile
financiar atâta timp cât valoarea produsului
intern brut (PIB) plus valoarea împrumuturilor
pe termen lung la nivel naţional (IMP) este cel
puţin egală cu valoarea consumului final (CF),
a investiţiilor reale şi financiare la nivel
naţional (INV), a exporturilor nete (EN) şi a
serviciului datoriei la nivel naţional pentru
împrumuturile pe termen lung:

PIB +IMP = CF + INV + EN + SD

97
 52 de săptămâni
În acest context, economisirea, îndatorarea
externă, fluxurile de capital străin şi inputurile
valutare din comerţul invizibil reprezintă
singurele resurse neinflaţioniste de finanţare a
consumului, a investiţiilor şi a împrumuturilor
pe termen lung.
Analizând în acest mod fezabilitatea economiei
americane, se poate constata că în ultimele
trei decenii valoarea PIB-ului a fost sistematic
mai mică decât consumul final şi serviciul
datoriei pe termen lung la nivel naţional. Din
acest motiv, economia americană s-a
confruntat cu un deficit cronic de resurse
financiare provenite din economisire. Acest
deficit a crescut continuu în ultimele trei
decenii şi a fost finanţat în ultimă instanţă din
resurse interne (emisiune monetară) şi resurse
externe (investiţiile străine şi fluxuri valutare
externe). Drept urmare, finanţarea, chiar şi
parţială, de către Banca Federală de Rezerve
(FED) a creditelor pentru consum şi investiţii,
respectiv a datoriilor guvernului american a
fost de tip inflaţionist, deoarece FED a emis
constant o imensă cantitate de monedă care
urma să fie rambursată în intervale lungi de
timp. Cum, însă, a existat şi există o nevoie
stringentă de dolari la nivel global, această
politică a FED nu a generat inflaţie pe pieţele
bunurilor de consum nici în SUA şi nici în alte
ţări. Mai mult, imensele input-uri financiare
externe au atenuat impactul inflaţionist al
politicii monetare aplicate de FED. Din aceste
motive, economia americană nu s-a
„supraîncălzit”, deşi decalajul dintre creşterea
consumului final şi a serviciului datoriei, pe de
o parte, şi creşterea PIB, pe de alta, s-a
multiplicat exploziv în ultimii ani. Facilitarea de
98
 52 de săptămâni
către FED a accesului populaţiei, a companiilor
şi a Casei Albe la dolari ieftini a determinat,
însă, o serie de efecte perverse, cum ar fi:
- creşterea excesivă a preţurilor activelor
financiare pe pieţele secundare de capital,
precum şi a preţurilor locuinţelor;
- creşterea excesivă a creditelor de consum în
detrimentul creditelor pentru proiecte de
investiţii şi cercetare-dezvoltare;
- deteriorarea treptată a fezabilităţii financiare
a companiilor americane datorită diminuării
competitivităţii acestora în raport cu com-
paniile străine;
- creşterea explozivă a importurilor de petrol;
- amânarea la nesfârşit a implementării unor
tehnologii antipoluante în industrie şi în
producţia de energie;
- diminuarea exigenţei băncilor şi a companiilor
de audit în ceea ce priveşte evaluarea
- fezabilităţii financiare a proiectelor finanţate
prin credite bancare;
- transformarea SUA, dintr-un creditor net, într-
un debitor net al triadei emergente (China,
Rusia şi India).
În momentul în care amploarea acestor efecte
negative ale supraîndatorării poporului şi a
guvernului american a atins un prag critic, iar
preţul petrolului a devenit prohibitiv,
insolvabilitatea companiilor şi a populaţiei nu a
mai putut fi „rostogolită” prin politica dolarilor
ieftini promovată de FED şi prin politica
reducerii impozitelor impusă de administraţia
Bush. În consecinţă, sistemul financiar
american a devenit nefuncţional, iar sectorul
real al economiei americane a intrat în
insolvenţă şi recesiune, ceea ce a determinat
aceleaşi consecinţe şi în ţările dependente de
99
 52 de săptămâni
pieţele reale şi financiare americane.
În concluzie, actualul declin economic ce
afectează comunitatea mondială a apărut mai
întâi în Occident ca urmare a ineficienţei
comerciale, tehnologice, productive şi a
insolvenţei sectoarelor reale şi financiare din
economiile statelor vestice. Fără îndoială,
Occidentul a exportat şi nu a importat actuala
depresiune. Drept urmare, efectele negative
ale acestui declin (megafalimente şi mega-
şomaj) vor fi mai importante în ţările
occidentale decât în aşa numitele ţări
emergente sau în celelalte ţări. În sfârşit,
contracararea efectelor acestei crize implică
costuri corective şi preventive proporţionale cu
natura şi cu intensitatea crizei. Din acest punct
de vedere, mingea se află în terenul
americanilor. Ineficienţa, insolvenţa şi colapsul
economiei americane nu mai pot fi soluţionate
sau atenuate, la fel ca în trecut, prin injecţii şi
transfuzii monetare. Ieşirea din recesiune nu
este posibilă atâta timp cât principalul bolnav
al actualei epidemii economice, economia
americană, nu îşi tratează boala. E vorba de o
boală ale cărei simptome sunt de natură
financiară, dar care, în realitate, e generată de
deteriorarea acută a productivităţii şi a renta-
bilităţii factorilor de producţie, concomitent cu
supraîndatorarea şi insolvenţa companiilor, a
populaţiei şi a guvernului. O boală care implică
un tratament la fel de greu de suportat ca şi
cel aplicat consumatorilor de droguri aflaţi în
stare de sevraj.

100
 52 de săptămâni

29
Domnule profesor, Nicolae Ţăran, anul 2009 începe
sub semnul unei crize financiar-economice. Din
perspectiva specialistului, cam când a început în
mod real această criză?

Am să încerc să formulez un răspuns cât mai

scurt la o întrebare foarte dificilă. Actualul
declin economic global a început acum 18 luni
în SUA. Faptul că majoritatea guvernelor, a
mediilor de informare în masă şi a mediilor
ştiinţifice occidentale au fost incapabile să
prevadă declanşarea acestui cataclism
reprezintă pentru mine o enigmă. Chiar şi
atunci când în SUA şi în Marea Britanie se
prăbuşeau pieţele imobiliare şi băncile care
creditau aceste pieţe, am constatat cu
surprindere o atitudine foarte relaxată a
oficialilor americani şi a colegilor lor din NATO
şi din UE. În acele zile, atât preşedintele SUA,
cât şi ceilalţi conducători ai UE-ului şi ai
Japoniei nu păreau deloc îngrijoraţi, ca şi cum
aceste catastrofe, fără precedent în ultimele
decenii, s-ar fi întâmplat pe planeta Marte. Din
păcate, în acele zile nici oficialii FED şi ai FMI
101
 52 de săptămâni
nu au dat dovadă de mai mult discernământ
sau preocupare. Spre exemplu, Olivier
Blanchard, economistul şef al FMI, susţinea cu
doar câteva zile înainte de prăbuşirea
economiei SUA că „lucrurile stau foarte bine” şi
că „în sfârşit s-a atins o viziune de ansamblu
asupra economiei”. Câteva zile mai târziu,
această „viziune de ansamblu asupra
economiei” a ajuns la coşul de gunoi al ştiinţei
economice, iar Olivier Blanchard a auzit la
emisiunile de ştiri că cea mai mare economie
din lume a intrat în colaps!

De ce a apărut criza şi de ce în America?

Pe parcursul ultimelor decenii, americanii au

consumat şi au investit cu mult mai mulţi bani
decât au câştigat din muncă sau din afaceri.
Acest deficit de resurse a fost finanţat prin
împrumuturi interne şi externe uriaşe.
Consumul obsesiv şi cu orice preţ a devenit
pentru orice american un mod de a fi şi nu un
„vis”. La un moment dat, însă, aceste
împrumuturi uriaşe n-au mai putut fi plătite,
nici de către populaţie, nici de către companii
şi nici de către guvern.

De ce?

Pentru că cele mai importante bănci şi

companii americane au devenit treptat-treptat
ineficiente şi necompetitive, astfel că în acest
moment pierderile din bilanţurile acestor
companii şi bănci însumează aproape 10.000
de miliarde de dolari! Iar în ceea ce priveşte
populaţia şi guvernul SUA, situaţia este
identică. De exemplu, deficitul bugetar al Casei
Albe va atinge în acest an valoarea record de
102
 52 de săptămâni
1.800 de miliarde de dolari, această sumă fiind
egală cu PIB-ul din acest an al Italiei. Iar acest
megadeficit va fi finanţat de FED prin emisiune
monetară!

Ce efecte va avea această situaţie asupra

României?

În mod direct, acest cataclism din SUA va

afecta în mică măsură România, deoarece
economia ţării noastre este foarte puţin depen-
dentă de economia americană. În mod indirect,
însă, impactul negativ al acestui fenomen
asupra mediului economic autohton va fi
considerabil, întrucât colapsul economiei
americane va afecta economia UE-ului (mai
ales în zona euro), iar fluxurile comerciale şi
financiare ale ţării noastre în raport cu ţările
din UE sunt primordiale.

Vor fi efecte în plan economic sau social?

În primul rând, actualul declin economic va

determina o diminuare considerabilă a
consumului, a investiţiilor, a procesului de
creditare şi a fluxurilor de numerar din
comerţul invizibil în toate ţările din UE, dar mai
ales în zona estică a UE-ului. În aceste condiţii,
compatrioţii noştri din Occident vor trimite
mult mai puţini bani în ţară comparativ cu anul
trecut. În sfârşit, să nu neglijăm propriile
slăbiciuni care vor acutiza efectele conjuncturii
externe nefavorabile: deficitul cronic de cont
curent, penuria de resurse financiare interne,
excesul de personal din sectorul bugetar,
calitatea rudimentară a infrastructurii de
transport, volatilitatea pieţelor imobiliare şi
colapsul din agricultură. Toţi aceşti factori
103
 52 de săptămâni
interni şi externi vor determina recesiune,
şomaj şi deficite bugetare extrem de greu de
finanţat.

Există un precedent comparabil în istoria

economiei?

Ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă acum

s-a întâmplat în perioada 1929-1935. Atunci,
de exemplu, rata şomajului a atins în SUA
pragul critic de 27 procente. Poate că acum
rata şomajului nu va mai fi la fel de mare, nici
în SUA şi nici în alte ţări. Cu toate acestea, sunt
convins că actuala depresiune este cu mult
mai periculoasă decât cea din secolul trecut.
Atunci colapsul a fost mai violent, deoarece
guvernele nu au finanţat din bani publici
pierderile din sistemele bancare şi de asigurări
sau din segmentele strategice ale economiilor
aflate în recesiune. Acest lucru nici nu era
posibil, deoarece în acea perioadă valoarea
monedelor era strict legată de mărimea
rezervelor de aur şi de devize deţinute de
băncile centrale. Din acest motiv, strategia
adoptată de liderii politici ai ţărilor aflate în
colaps acum opt decenii ar putea fi formulată
astfel: „Scapă cine poate şi cum poate!” Drept
urmare, suferinţele celor care au trăit în acei
ani sunt greu de imaginat. Cu toate acestea,
câteva economii grav afectate de colapsul eco-
nomic au reuşit, în acei ani infernali, să-şi
amelioreze în mod surprinzător
competitivitatea şi eficacitatea. Cazul
Germaniei şi chiar şi al României sunt
semnificative în acest sens. Acum, însă,
situaţia este complet diferită în ceea ce
priveşte soluţiile de stopare a recesiunii. În

104
 52 de săptămâni
statele vestice, depăşirea actualei depresiuni
implică, în primul rând, finanţarea mai ales prin
emisiune monetară a uriaşelor pierderi din
companiile strategice aflate în insolvenţă.
Această strategie reprezintă o mutaţie fără
precedent în ceea ce priveşte tipologia
politicilor economice promovate de statele
vestice de-a lungul timpului. Drept urmare,
după ce în economiile triadei occidentale vor fi
„injectaţi” peste 10.000 de dolari în scopul
menţionat, nimic nu va mai fi cum a fost
înainte. Altfel spus, actualul sector privat al
statelor vestice va deveni mai degrabă un
sector strict reglementat şi controlat de stat
decât unul privat. Fără îndoială, această
etatizare, chiar şi moderată, a sectorului privat
al economiilor occidentale, mai ales a funcţiei
de control, reprezintă o mutaţie fără precedent
în istoria capitalismului. Dintr-un capitalism „de
piaţă”, deci, capitalismul occidental se va
transforma în mod semnificativ într-un „capita-
lism de stat”. Acest „contrasenes” al
Occidentului în raport cu ceea ce s-a întâmplat
în ultimii ani în China, reprezintă, fără îndoială,
o mare surpriză! Pentru celelalte ţări, însă,
această strategie de stopare a declinului
economic este inaccesibilă, deoarece, cu
excepţia Chinei şi a Rusiei, aceste ţări nu
dispun de suficiente rezerve valutare pentru a
finanţa pierderile companiilor şi a băncilor stra-
tegice. Rezultă că ţările situate la „masa
bogaţilor” sunt favorizate în mod inechitabil în
raport cu ţările aflate la „masa săracilor”. În
actualul context, deci, strategia „Scapă cine
poate şi cum poate” reprezintă pentru ţările
sărace singura strategie de supravieţuire. Dar
aşa a fost de când lumea, nu?
105
 52 de săptămâni
România începe noul an şi cu un guvern nou
rezultat în urma alegerilor din 30 noiembrie. Toată
lumea aşteaptă bugetul, dar oare bugetul poate
substitui un program de guvernare?

Din câte ştiu, noul guvern nu a făcut public un

program de guvernare. Mai ales un program de
stopare a declinului economic care va afecta şi
ţara noastră în acest an. Pe de altă parte, nu-
mi pot imagina că între două grupări politice
care au fost mereu într-un violent conflict de
interese se va putea ajunge la un compromis în
ceea ce priveşte distribuţia funcţiilor în
instituţiile executivului, mai ales a funcţiilor
mai puţin vizibile, dar importante în ceea ce
priveşte satisfacerea intereselor clientelare din
PDL şi PSD. În sfârşit, primele apariţii publice
ale domnului Emil Boc în calitate de premier au
evidenţiat cu suficientă claritate o mare proble-
mă. Astfel, domnul Boc pare să fie mai degrabă
un lider de paie decât unul autentic. Un lider
care citează la nesfârşit cuvintele şi ideile altui
lider nu poate fi caracterizat decât în acest fel.
Din păcate, deci, domnul Boc va lua foarte
puţine decizii în noua sa funcţie, pentru că
majoritatea deciziilor îi vor fi transmise de la
Cotroceni. În aceste condiţii, noul executiv se
va confrunta cu o dublă problemă: inevitabile
conflicte de interese intră şi interpartinice,
respectiv un premier scurtcircuitat mereu de la
Cotroceni.

Dar bugetul?

Fără îndoială, deficitul bugetar record din acest

an reprezintă principala problemă a actualului
guvern. Pentru că acest deficit este inevitabil,
în condiţiile în care vânzările şi profiturile
106
 52 de săptămâni
firmelor vor fi cu mult mai mici decât în anul
trecut. Pe de altă parte, scăderea profiturilor
companiilor din ţara noastră nu va afecta prea
mult inputurile fiscale ale statului. În ultimii ani,
principalul input bugetar al statului român a
fost TVA-ul (în anul trecut, TVA-ul a reprezentat
mai mult de două treimi din veniturile
guvernului). Sursa principală de venituri a
actualului guvern va fi, deci, tot TVA-ul. Dacă
activitatea economică se comprimă, vânzările
scad iar actualul guvern va beneficia de mult
mai puţin TVA decât guvernul precedent. Cum
în România legile nu prea se respectă,
comprimarea activităţii economice va
determina multiple efecte perverse: multe
tranzacţii se vor face „la negru”, plata
facturilor cât mai târziu posibil sau deloc, iar
multe companii se vor apăra de recesiune prin
mijloace ilicite. În acest context, deficitul
bugetar va fi, probabil, de câteva ori mai mare
decât anul trecut.

Întrezăriţi un program anticriză la acest guvern?

Deocamdată la noi nu vorbeşte nimeni de o

eventuală criză sau recesiune. Atât autorităţile,
cât şi opinia publică sunt convinse că „nouă nu
ni se poate întâmpla aşa ceva”. În aceste
condiţii, nici guvernul nu are un asemenea
program. Un program anticriză ar trebui să
evidenţieze şi să evalueze mai ales
consecinţele multiplelor probleme reziduale din
economia noastră: modul ineficient în care
sunt alocate şi distribuite resursele, nivelul
redus al productivităţii, diminuarea calitativă şi
107
 52 de săptămâni
cantitativă a forţei de muncă, deficitul acut de
resurse financiare, persistenţa deficitului de
cont curent, starea şi densitatea
necorespunzătoare a infrastructurii de
transport, energointensivitatea excesivă a
activităţilor economice şi a habitatului. Sunt
convins că nici o persoană sau colectivitate nu
poate amâna la nesfârşit „momentul
adevărului”. Cu cât o asemenea scadenţă este
amânată mai mult, cu atât mai dramatice
devin consecinţele. Aşa a fost de când lumea şi
aşa va fi şi de acum înainte! Rămâne de văzut
dacă actualul guvern îşi va asuma sau va eluda
o asemenea scadenţă şi un asemenea
moment. Indiferent, însă, de ce va face sau nu
va face actualul guvern, nota de plată pentru
erorile făcute de guvernele anterioare a ajuns
la scadenţă datorită acutizării concomitente a
riscurilor interne şi externe.

Prim-ministrul a garantat, printr-o declaraţie,

speranţele românilor. Cum vine asta?

Primul ministru ar trebui să spună

compatrioţilor că în acest an sunt inevitabile
trei consecinţe ale declinului economic:
recesiune, şomaj şi credite tot mai puţine şi
mai scumpe. Aceste fenomene sunt certe. Ori,
dacă ceva există cu certitudine, atunci nici
Dumnezeu nu poate să modifice acest ceva,
pentru că nici Dumnezeu nu poate transforma
o sferă într-un cub!

108
 52 de săptămâni
Guvernul actual, mai ales într-o situaţie ca aceasta,
n-ar trebui să fie constituit din specialişti?

Continuăm să fim „beneficiarii” moştenirii

ceauşiste, când oamenii uitaseră de bun-simţ
şi... se pricepeau la orice atunci când primeau
o sarcină de partid. Această atitudine a ajuns
până în zilele noastre. Apropo, ministrul de
finanţe este... inginer!?!
După părerea mea, un ministru, indiferent de
guvern sau de ţară, trebuie să fie înainte de
orice un bun manager. Din acest punct de
vedere, dilema „om politic versus specialist
sau tehnocrat” reprezintă o falsă dilemă în
ceea ce priveşte selecţia candidaţilor pentru
funcţia de ministru. Dacă un ministru încearcă
sa fie în acelaşi timp şi om politic şi tehnocrat,
nu va fi nici una nici alta!
Într-adevăr, poate deveni un inginer sau un
economist mai bun din punct de vedere
profesional dacă se înscrie într-un partid politic
şi devine adeptul ideologiei acelui partid?
Desigur, marxiştii răspund afirmativ la această
întrebare. Dar chiar şi în vechiul regim din ţara
noastră există o distincţie foarte clară între
„activiştii de partid” şi conducătorii sau
managerii din instituţiile statului, ca să nu mai
amintesc de foştii directori ai întreprinderilor
din economie. Înainte de orice, deci, un bun
ministru trebuie să fie un bun manager.
Desigur, aceasta nu înseamnă că un bun
ministru trebuie să fie doar un bun manager. În
mod suplimentar, un bun ministru trebuie, ca
să spun aşa, să internalizeze în procesul de
management obiectivele, politicile şi strategiile
de tip ideologic sau doctrinar din programele
de guvernare. Un bun ministru înseamnă, deci,

109
 52 de săptămâni
ceva mai mult decât un bun manager. În
sfârşit, calitatea de bun manager a unui
prezumtiv ministru implică nu numai
aptitudinea de a motiva, de a organiza şi de a
controla subordonaţii, ci şi o viziune strategică
asupra domeniului de activitate pe care îl
conduce. De aici, necesitatea unor cunoştinţe
şi deprinderi specifice specialiştilor sau
tehnocraţilor. Un bun ministru înseamnă, deci
ceva mai mult decât un bun manager şi mult
mai mult decât un bun specialist. Vă
mărturisesc acum ceva foarte personal. În
perioada în care Convenţia Democrată era în
opoziţie, unul din liderii importanţi ai acestei
coaliţii mi-a propus să devin ministru de
finanţe în eventualitatea câştigării alegerilor
din 1996. Am reflectat câteva minute şi după
aceea am refuzat propunerea. Am fost
întrebat: Cum, nu eşti un economist bun?
Am încercat să explic refuzul meu invocând
inapetenţa mea pentru management şi mai
ales faptul că nu cunoaştem decât sumar
legislaţia din domeniul fiscal şi aproape deloc
specialiştii din ministerul pe care urma să îl
conduc. Din păcate, dialogul care a urmat a
fost un dialog al surzilor, deoarece
preopinentul meu avea puţine informaţii şi
multe prejudecăţi cu privire la ceea ce
înseamnă un bun ministru. Am înţeles atunci
că selecţia membrilor unui eventual cabinet al
Convenţiei Democratice va fi defectuoasă. Şi
aşa s-a şi întâmplat! Foarte mulţi din miniştrii
perioadei 1996-2000 nu aveau nici pe departe
aptitudinile şi deprinderile necesare pentru
exercitarea acestei importante funcţii. Foarte
mulţi dintre aceştia ar fi trebuit să refuze
funcţiile din bun-simţ. Ceea ce nu s-a
110
 52 de săptămâni
întâmplat! Revenind la întrebare, sunt convins
că domnul Pogea, pe care-l cunosc personal,
nu va fi, nici pe departe, un bun ministru. Nu
neapărat pentru că este inginer. Noul ministru
al finanţelor nu are o viziune despre ceea ce
trebuie menţinut sau schimbat în domeniul
fiscalităţii şi nu cunoaşte suficient oamenii din
sistem. Ori, cum poate fi cineva bun manager
dacă nu cunoaşte suficient de bine domeniul şi
mai ales oamenii din structura pe care o
conduce?
Un personaj paraşutat de nu ştiu unde pentru a
conduce sistemul fiscal din România poate
deveni doar întâmplător un bun ministru. Dar o
asemenea probabilitate este aproape nulă! Din
păcate, cazul domnului Pogea nu este singular
sau atipic. La fel ca şi în guvernările
precedente, foarte mulţi miniştri din guvernul
PDL-PSD ar fi trebuit să refuze funcţiile din
bun-simţ. Majoritatea acestora sunt complet
nepotriviţi pentru posturile care le ocupă. Toţi
aceştia se bucură, însă, de privilegiul de a
aparţine clientelei politice a PDL şi PSD. Ori,
acest privilegiu reprezintă în ţara noastră o
condiţie necesară şi suficientă pentru a deveni
membru al oricărui guvern!

Miniştrii cărei tabere politice sunt mai competenţi?

Datorită faptului că au mai deţinut funcţii

ministeriale, miniştrii desemnaţi de PSD par
mult mai potriviţi pentru posturile pe care le
ocupă în raport cu ceilalţi membri ai
cabinetului Boc. În cazul PDL-ului, cel mai grav
lucru este că s-au înfiinţat ministere pentru
111
 52 de săptămâni
anumite persoane. De exemplu, s-a înfiinţat un
minister special pentru Elena Udrea. Favorita
preşedintelui nu s-a mulţumit, deci, doar cu un
post, ci cu un minister. Poate că într-un viitor
guvern va dori şi mai mult!

Apropo de fiscalitate, unii analişti vorbesc despre

reformele structurale întârziate. Există şi o reformă
a fiscalităţii?

Fără îndoială, fiscalitatea excesivă pe care

trebuie să o suporte companiile şi populaţia
reprezintă una din cele mai importante
disfuncţii ale mediului economic din ţara
noastră. Spre exemplu, companiile din
România trebuie să plătească în acest moment
peste 100 de impozite şi taxe. Din păcate, nu
există încă la ministerul de finanţe o „eminenţă
cenuşie” care să înlăture haosul fiscal. Din
acest motiv, riscul ca această gravă anomalie
să se acutizeze şi să se permanentizeze este
foarte mare.

Mai precis?...

Mai ales în ultimii patru ani, structura

executivului a fost „infiltrată” cu nenumărate
structuri, departamente şi agenţii pentru
nepoatele, nepoţii şi favoritele nu ştiu cui. Mai
mult, aceste nou înfiinţate entităţi ale
executivului nu au fost şi nu sunt finanţate de
la bugetul statului, aşa cum ar fi normal, ci se
„autofinanţează” prin perceperea de la
contribuabili a unor impozite şi taxe extra-
fiscale. Peste noapte, la fel ca în perioada
regimurilor fanariote, companiile şi populaţia
ţării noastre s-au trezit că trebuie să plătească
nenumărate noi impozite şi taxe aşa-zis
112
 52 de săptămâni
extrafiscale pentru finanţarea unui număr
imens de structuri birocratice, mai mult sau
mai puţin necesare. Mai mult, aceste obligaţii
extrafiscale nu au fost şi nu sunt sub jurisdicţia
ministerului de finanţe.

Ce ar trebui făcut pentru revenirea la normalitate?

În primul rând ar trebui desfiinţate toate

obligaţiile extrafiscale. În afară de aceasta, ar
trebui ca Ministerul de Finanţe să aibă mai
multă autoritate în alocarea şi controlul
utilizării resurselor fiscale de către celelalte
ministere. În mod normal, mai ales acum,
Ministrul de Finanţe şi reprezentanţii acestuia
ar trebui să aibă dreptul de a controla, în toate
instituţiile statului, oportunitatea şi legalitatea
cheltuielilor finanţate de la bugetul statului. În
sfârşit, un control de aceeaşi natură ar trebui
să-l facă Curtea de Conturi. Recunosc că toate
aceste soluţii la problema haosului fiscal din
ţara noastră par utopice. Cum ar putea fi altfel,
dacă Curtea de Conturi nu a controlat nici
măcar o singură dată modul în care au fost
cheltuiţi banii publici de către guvernele şi
miniştrii de după 1989!

Curtea de Conturi a devenit o structură inutilă?

Cred că da! Aşa cum am mai spus, din 1989 şi

până în prezent Curtea de Conturi nu a depus
în Parlament nici un raport de audit privind
oportunitatea şi legalitatea cheltuielilor vreunui
guvern sau minister. La noi, deci, nimeni nu
controlează felul în care membrii Guvernului
cheltuiesc banii publici. Unde se mai întâmplă
aşa ceva? Dacă nimeni nu verifică
oportunitatea şi legalitatea cheltuielilor execu-
113
 52 de săptămâni
tivului, atunci mai putem vorbi de existenţa
unui stat de drept în România? Curtea de
Conturi reprezintă în orice stat de drept o
instituţie care, în numele „puterii poporului”,
evaluează caracterul licit sau ilicit al oricărei
guvernări. După părerea mea, atâta timp cât
veniturile şi cheltuielile miniştrilor, a primilor
miniştri şi preşedinţilor nu sunt auditate şi în
România de o instituţie autonomă, nu are nici
un rost să vorbim despre „democraţie”, despre
„drepturile omului” sau despre ceva asemă-
nător. Cei care susţin contrariul sunt demagogi
sau naivi!

Cum poate fi menţinută puterea de cumpărare a

omului obişnuit în acest an?

Din păcate, deficitul de cont curent, respectiv

diferenţa dintre încasările şi plăţile valutare
curente, a înregistrat anul trecut un record
istoric: aproape 13 procente din PIB. Importăm,
deci, cu mult mai mult decât reuşim să
exportăm. Acest deficit este de fapt un deficit
de competitivitate şi reflectă o lipsă cronică de
preocupare a autorităţilor centrale, judeţene şi
locale pentru stimularea competitivităţii
companiilor din România. Pe de altă parte, un
deficit de cont curent aşa de mare, determinat
de creşterea fără precedent a consumului de
bunuri de consum din import, poate afecta
negativ nivelul de trai pe termen lung a
românilor.

114
 52 de săptămâni
Care este soluţia pentru remedierea situaţiei?

O asemenea datorie externă poate fi

rambursată atât prin creşterea competitivităţii
şi a productivităţii companiilor din ţara noastră,
cât şi prin deprecierea monedei naţionale.
Prima strategie ar asigura resursele necesare,
atât pentru rambursarea obligaţiilor externe,
cât şi pentru menţinerea puterii de cumpărare
a monedei naţionale. În cel de-al doilea caz,
deprecierea „suportabilă” a cursului de schimb
al leului ar oferi BNR-ului resursele valutare
pentru serviciul datoriei externe. O asemenea
opţiune ar determina, însă, creşterea preţurilor
şi scăderea nivelului de trai. Din acest punct de
vedere, anul în care am intrat reprezintă o
perioadă decisivă în ceea ce priveşte situaţia
datoriei externe şi a datoriei publice. Dacă la
sfârşitul anului soldurile acestor debite se vor
menţine la nivelul actual, nivelul nostru de trai
va fi apropiat de cel actual. Mai mult, un
asemenea scenariu ar confirma că actualul
nivel de trai este sustenabil. Dacă, însă, datoria
externă şi datoria publică vor creşte în acest
an, atunci actualul nivel de trai se va diminua
atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Ar
mai exista un scenariu, diminuarea în acest an
a datoriei externe şi a celei publice, dar acesta
este foarte puţin probabil.
Dacă mai adăugăm şi situaţia nou creată cu
livrarea de gaze din Rusia, tabloul nivelului de
trai al românilor se prefigurează destul de
sumbru...
Din acest punct de vedere, există două
probleme. Prima mare problemă este aceea că
Ucraina a blocat acum câteva zile livrările de
gaze naturale din Rusia spre ţările din UE,
115
 52 de săptămâni
încercând astfel să politizeze relaţia Rusia - UE
şi să transforme UE într-un factor de presiune
împotriva Rusiei. Din păcate, preşedintele
Traian Băsescu a susţinut necondiţionat poziţia
Ucrainei în acest conflict, cu toate că UE-ul a
avut o poziţie mai degrabă favorabilă Rusiei.
Ori, dacă UE-ul refuză să dea câştig de cauză
Ucrainei în conflictul său cu Rusia, luând în
considerare nerespectarea de către partea
ucraineană a obligaţiilor contractuale faţă de
Rusia, atunci relaţiile noastre cu UE-ul şi mai
ales cu Rusia se vor înrăutăţi. Să nu uităm că
noi plătim deja cel mai mare preţ dintre ţările
din UE pentru gazele naturale importate din
Rusia! Într-o anumită măsură, România, sub
„umbrela” NATO, poate sfida Rusia, dar o
asemenea atitudine implică costuri şi
consecinţe ca să zic aşa neneglijabile. Ce rost
are să provoci Rusia doar de dragul de a o
provoca?
Cred mai degrabă că relaţia cu Rusia trebuie
ameliorată. Din câte îmi dau seama, aceasta
presupune o vizită urgentă la Moscova a
preşedintelui Băsescu!

Deci, cu alte cuvinte, în 2009, viaţa românilor va fi

una dificilă. Ce-ar putea să ne scoată la liman?

În primul rând, retehnologizarea agriculturii şi

modernizarea infrastructurii rurale. Aceasta a
devenit problema problemelor în acest
moment. Nici în industrie nu sunt investiţii
suficiente. Pe de altă parte, nivelul tehnic şi
tehnologic relativ scăzut al investiţiilor străine
reprezintă, de asemenea, o mare problemă.
Autorităţile centrale şi locale ar trebui să
devină, deci, mai precaute în privinţa

116
 52 de săptămâni
acceptării unor asemenea investiţii. În sfârşit,
compatrioţii noştri ar trebui să economisească
mai mult, să nu mai risipească banii pe consum
şi pe divertisment. Doar astfel poate fi
relansată economisirea şi creditarea
neinflaţionistă a investiţiilor. La nivel individual
şi colectiv, este nevoie acum de foarte multă
prudenţă în cheltuirea banilor. Pentru că aşa
cum este foarte bine cunoscut, în vremuri de
criză doar cei care au cash contează!

Cât va dura această criză?

Cred că actuala criză economică va dura cel

puţin un deceniu. Din acest deceniu au trecut
deja doi ani, iar greul abia începe! Depăşirea
actualei crize implică o triplă condiţie:
ameliorarea semnificativă a nivelului tehnic şi
calitativ al produselor şi a serviciilor, o altă
logică a muncii şi a managementului şi o cu
totul altă atitudine în ceea ce priveşte
consumul. Cu alte cuvinte, vom scăpa de
actuala criză doar dacă vor apărea automobile,
calculatoare, avioane, trenuri, vapoare, bănci
şi hoteluri mult mai ieftine şi mai bune decât
cele actuale. Pe de altă parte, în următorii ani,
„longevitatea” activităţilor economice şi a job-
urilor va deveni cu mult mai importantă decât
profitabilitatea acestora. În sfârşit, stoparea
actualului declin presupune mai puţin Las
Vegas cazinouri, mai puţină distracţie şi mult
mai multă preocupare pentru muncă şi
economisire. Iar toate astea nu sunt posibile
peste noapte! Sunt convins că răspunsul meu
pare să fie un discurs din alte timpuri. Dar, vă
veţi convinge, este un punct de vedere cât se
poate de real!

117
 52 de săptămâni

118
 52 de săptămâni

30
Preşedintele Traian Băsescu susţinea că România se
poate proteja de această criză economică mondială
absorbind fondurile europene care trebuie să intre
în ţară până în anul 2013. Este plauzibilă această
variantă economică?

Ipoteza conform căreia ţara noastră ar putea

evita recesiunea dacă ar cheltui mai multe
fonduri UE este foarte puţin plauzibilă. După
cum este cunoscut, fondurile UE vizează
atenuarea marilor rămâneri în urmă ale ţărilor
nou intrate în domeniul infrastructurii, al
protecţiei mediului, al dezvoltării urbane şi
rurale, al învăţământului, al sănătăţii şi al
economiei. Dar aceste fonduri sunt greu
accesibile şi nu pot fi deturnate sau transferate
cu uşurinţă în buzunarul unor persoane sau
companii implicate în asemenea proiecte. În
plus, ele trebuie suplimentate cu resurse
financiare interne, mai ales în fazele iniţiale ale
proiectelor finanţate de UE în aceste ţări. Din
aceste motive, valoarea fondurilor UE cheltuite
efectiv în procesul de postaderare a ţării
noastre la UE este de numai 10 procente din
119
 52 de săptămâni
valoarea fondurilor alocate de UE în scopurile
menţionate. Nici Ungaria şi nici Polonia nu stau
cu mult mai bine decât noi în această privinţă.
Din această cauză, în toate ţările care au fost
primite în UE după 1990 există foarte multe
dezamăgiri şi frustrări determinate de accesul
la fondurile UE în scopul reducerii gradului de
înapoiere şi subdezvoltare al „noii Europe”. În
condiţiile în care eliminarea punctelor slabe ale
României, tari în domeniile menţionate prin
accesarea fondurilor UE reprezintă o problemă
complementară în raport cu problema creşterii
competitivităţii sectoarelor primare ale
economiei româneşti (industria şi agricultura),
este evidentă intenţia preşedintelui Băsescu de
a crea confuzie în mintea unor compatrioţi mai
puţin informaţi cu privire la soluţiile de evitare
a recesiunii economice. Cu alte cuvinte,
evitarea recesiunii este o problemă care presu-
pune în primul rând creşterea competitivităţii
sectorului privat al economiei, pe când
utilizarea unor fonduri UE pentru eliminarea
unor rămâneri în urmă în anumite domenii
reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi
suficientă pentru creşterea competitivităţii
sectorului privat al economiei. Fără îndoială,
accesarea fondurilor UE ar reprezenta o gură
de oxigen pentru ţara noastră, ocolită tot mai
mult de investitori şi de turişti străini. Dacă,
însă, agricultura şi industria nu devin cu mult
mai competitive, astfel încât să determine o
creştere a exporturilor şi o reducere a
importurilor, atunci economia noastră va intra
într-o recesiune a la long. Aceasta nu este o
fatalitate, ci o relaţie de tip cauză-efect care nu
poate fi atenuată sau anulată prin declaraţii
confuze şi populiste.
120
 52 de săptămâni

31
Fiind la început de an şi urmând prima şedinţă din
2009, ce recomandări aţi face Consiliului Local
Municipal Timişoara, în ce priveşte echilibrul între
cheltuirea cu eficienţă, în favoarea comunităţii, a
banului public şi protejarea faţă de impactul crizei
economice?

În primul rând, aş recomanda autorităţilor

locale continuarea pe termen lung a
investiţiilor în infrastructura stradală şi de
transport. Este vorba de modernizarea liniilor
de tramvai şi a reţelelor de canalizare începute
în anii anteriori. Apoi ar trebui reparate o serie
de străzi care sunt într-o stare precară.
Desigur, ar trebui începute lucrările la şoseaua
de centură, dar aici autorităţile locale nu se pot
descurca singure. Din păcate, veştile care
sosesc de la Bucureşti nu sunt bune. Se pare
că şoseaua de centură a Timişoarei şi
autostrada spre Szeged nu vor fi începute nici
în acest an. Pretextând criza economică,
Bucureştiul a amânat de la sine aceste proiecte
de importanţă vitală pentru Timişoara şi pentru
întreaga ţară. În schimb, noul guvern va

121
 52 de săptămâni
aproba începerea unui proiect faraonic: canalul
Bucureşti-Dunăre! În aceste condiţii, consiliul
nostru local ar trebui să atragă, la fel ca şi
până acum, resurse din Germania şi UE pentru
reabilitarea centrului istoric al Timişoarei, în
special a Bastionului şi a clădirilor istorice. Nu
în ultimul rând, aş recomanda autorităţilor
locale să nu majoreze taxele şi impozitele
locale (mai ales chiriile), cu toate că în condi-
ţiile actuale această măsură pare inevitabilă. În
condiţii de criză, este importantă stimularea
investiţiilor şi eventual a consumului prin
reducerea sau menţinerea la acelaşi nivel a
impozitelor şi a taxelor. Evident, aceasta
presupune reducerea unor cheltuieli inutile,
atât la nivelul Primăriei, cât şi a Regiilor
administrate de Consiliul Local.

122
 52 de săptămâni

32
Ministrul Turismului, Elena Udrea, a lansat ideea
emiterii de cupoane „turistice”, similare bonurilor
de masă, pentru ca tot poporul să poată merge în
concediu prin staţiunile din România. Este viabilă
această iniţiativă a doamnei sus-amintite?

Ceea ce se încearcă la Bucureşti pentru

creşterea competitivităţii turismului românesc
este complet ineficient şi lipsit de eficacitate.
La fel ca şi în cazul Dacia, soluţiile venite de la
Cotroceni şi Guvern pentru limitarea efectelor
dezastruoase ale recesiunii se bazează pe
subvenţionarea directă sau mascată de la
bugetul statului a unor firme şi industrii
afectate de scăderea dramatică a consumului
şi a cererii. Imediat după ce autorităţile au
formulat asemenea intenţii, un întreg „cor” de
aşa-zise asociaţii patronale şi de organizaţii de
sindicat au început să ceară, cu un tupeu
obişnuit pe malurile Dâmboviţei, nici mai mult
nici mai puţin decât subvenţionarea de către
stat a pierderilor din domeniile afectate de
diminuarea acută a consumului şi a
exporturilor româneşti. După ce, în urmă cu
123
 52 de săptămâni
câteva luni, aceşti „corişti” respingeau ironic
orice îndemn la prudenţă venit din partea unor
experţi români (Liviu Voinea, de exemplu) sau
străini, care atrăgeau atenţia factorilor politici
şi economici de la Bucureşti asupra diminuării
accentuate în ultimele luni ale anului trecut a
consumului final, a exporturilor şi a investiţiilor
străine din România, acum, aceleaşi personaje
penibile, printre care se insinuează cu mult
tupeu şi Elena Udrea, susţin soluţii nefezabile
de evitare a acestor disfuncţii. Evident, cea mai
radicală schimbare de atitudine în acest
context este cea a lui Traian Băsescu, care, în
vara anului trecut, declară că „România nu va
fi afectată de criza financiară”, pentru ca acum
să invoce, cu patetism demagogic, cât de
gravă este criza cu care ne confruntăm! Fără
îndoială, soluţiile de depăşire a declinului
economiei româneşti implică o cu totul altă
abordare. O abordare potrivită contextului
intern şi extern. Şi, mai ales, o cu totul altă
clasă politică. Dar de unde nu este, nici
Dumnezeu nu poate cere!

124
 52 de săptămâni

33
Guvernul trecut a obligat sute de mii de timişoreni
tineri, din categoria celor activi economic, să se
înscrie pentru a contribui la Pilonul II pentru pensie
suplimentară, iar cei care n-au făcut-o au fost
înscrişi automat. Acum, actualul guvern a plafonat
contribuţia, iar dinspre fonduri se aud numai
zvonuri neliniştitoare. Ce înseamnă această plafo-
nare pentru noi? Ce garanţii avem că aceste sume
uriaşe sunt pe mâini bune?

Într-adevăr, problema pensiilor private

obligatorii şi neobligatorii revine în actualitate,
pe măsură ce pensiile de stat nu mai pot fi
finanţate de la bugetul asigurărilor sociale de
stat. Întrucât în prima lună a acestui an
numărul şomerilor din ţara noastră a crescut
cu câteva zeci de mii (aproape 60.000), iar
necesarul de fonduri pentru finanţarea
pensiilor de stat este din zi în zi tot mai mare,
guvernul a intrat în panică şi a adoptat două
măsuri arbitrare şi total ineficiente. În primul
rând, autorităţile de la Bucureşti au majorat
contribuţiile pentru pensiile de stat cu aproape
patru procente în raport cu salariile brute. În al

125
 52 de săptămâni
doilea rând, au impus, pentru câţiva ani,
plafonarea contribuţiilor pentru pensiile private
obligatorii, contribuţii care urmau să crească
treptat în următorii ani. Aceste decizii arbitrare
şi disperate reflectă gravitatea crizei de
solvabilitate a Guvernului, criză determinată de
colapsul economic şi social al României. Astfel,
dacă anul trecut PIB-ul a crescut cu mai mult
de 8 procente, în acest an valoarea acestui
indicator va scădea cu cel puţin 5 procente. O
asemenea dinamică recesivă se mai regăseşte
în Ucraina, în Lituania, în Estonia şi în Letonia.
Probabil şi în Bulgaria. Nimic nou sub soare!
Pentru că, aşa cum ştim, în aceste ţări
creşterea spectaculoasă a produsului intern
brut nu a fost determinată de industrie şi de
agricultură, ci de aşa-zisul sector terţiar. Iluzia
că această cacialma va putea fi prelungită la
nesfârşit s-a transformat în aceste zile în
panică, frustrare şi neputinţă, atât în Ucraina,
cât şi în ţara noastră. În aceste situaţii, cred că
trebuie reamintit un vechi proverb: „Cum îţi
aşterni, aşa dormi”! Acest proverb trebuie luat
în considerare atât dintr-o perspectivă ime-
diată, cât şi din perspectiva unui împrumut
„salvator” acordat cu „generozitate” de Fondul
Monetar Internaţional şi de UE.

126
 52 de săptămâni

34
Conform unei ştiri publicate într-un ziar care
glorifică zilnic personalitatea preşedintelui Băsescu,
de la 31 martie impozitele pe clădiri vor fi majorate
de şase ori. Poate fi posibil aşa ceva?

Dacă această informaţie este adevărată,

înseamnă, înainte de toate, că executivul de la
Bucureşti este incapabil să găsească soluţii
fezabile pentru criza acută de resurse
financiare cu care s-a confruntat încă din prima
zi a actualului exerciţiu financiar. Pentru ca o
majorare de şase ori a impozitelor pe clădiri în
România ar transforma milioane de proprietari
de locuinţe din mediul urban şi rural în debitori
insolvabili pe termen scurt sau lung. Din câte
îmi dau seama, din cei aproape zece milioane
de proprietari de locuinţe din ţara noastră, cam
şase milioane nu ar putea să plătească
impozite de o mie de lei pe an, sau chiar mai
mult. Mai ales dacă aceiaşi proprietari vor
trebui să plătească, începând cu acest an, şi
asigurări obligatorii pe clădiri. Să fie oficialii de
la Bucureşti atât de rupţi de realitate încât să
nu înţeleagă ce consecinţe ar avea o
127
 52 de săptămâni
asemenea majorare a impozitului pe clădiri?
Sau poate această ştire, ţinând cont şi de ziarul
unde a fost publicată, este un test psihologic?
Dacă populaţia îşi va manifesta dezaprobarea,
atunci impozitele pe clădiri vor fi majorate
„doar” de două-trei ori, astfel încât, la fel ca pe
vremea domniilor fanariote, o asemenea
„clemenţă” va fi acceptată cu uşurare de
majoritatea românilor! Astfel încât cei aproape
50.000 de funcţionari guvernamentali angajaţi
în ultima perioadă, chipurile pentru a coordona
integrarea ţării noastre în UE şi accesul la cele
30 de miliarde de euro promise de Comisia
Europeană, îşi vor încasa cu nonşalanţă
salariile uriaşe, chiar dacă în România nu va
intra nici măcar un singur euro din cele
promise şi nu se va termina nici măcar un
kilometru de autostradă. Dar să nu devenim
pesimişti. Mai rău să nu fie!

128
 52 de săptămâni

35
O dată cu instalarea noului guvern se aşteaptă
măsurile de descentralizare promise. Mai sunt ele
posibile în situaţia în care bugetul este de criză, iar
preşedintele Băsescu a intrat în polemici cu
autonomiştii maghiari?

Într-adevăr, polemica preşedintelui Băsescu cu

liderii maghiarilor din Transilvania şi
precaritatea resurselor financiare pe care
guvernul le poate utiliza pentru concretizarea
proiectului de regionalizare a ţării vor contribui
aproape sigur la blocarea acestei reforme
administrative. În ceea ce priveşte polemica cu
liderii UDMR şi ai Partidului Civic Maghiar din
România provocată de preşedintele Băsescu,
este evidentă intenţia şefului statului român de
a mobiliza electoratul sensibil la o problemă
atât de gravă cum este pierderea suveranităţii
statale asupra unei părţi din teritoriul ţării
noastre. Evident, o asemenea situaţie nu este
una ipotetică. Dimpotrivă, ceea ce s-a
întâmplat exact în urmă cu un an în Serbia se
poate întâmpla şi în alte locuri, iar statele care
au deposedat Serbia, prin violenţă criminală,
129
 52 de săptămâni
de o parte esenţială a teritoriului naţional pot
recurge din nou la asemenea „soluţii”. Din
acest punct de vedere, insistenţa cu care
preşedintele Băsescu afirmă inviolabilitatea
frontierelor ţării şi curajul său de a susţine făţiş
cauza Serbiei în problema „independenţei”
regiunii sârbe Kosovo, reprezintă atitudini
remarcabile. Pentru cei care cred că reacţia
preşedintelui Băsescu în raport cu
revendicările liderilor maghiarilor din ţara
noastră este exagerată sau populistă, vreau să
le reamintesc că „autonomia pe criterii etnice”,
o revendicare oficializată încă din 1994 de
Congresul UDMR de la Braşov, nu este
acceptată nici în SUA, nici în UE, nici în Rusia,
nici în China, nici în India şi în nici o altă tară.
De ce? Pentru că acceptarea unei asemenea
revendicări ar determina, de facto, secesiunea
unor regiuni cum ar fi: Irlanda de Nord,
Catalonia, Ţara Bascilor, Corsica, Nordul Italiei,
Cecenia, Tibet, Kaşmir şi aşa mai departe. Am
participat, în februarie 1995, la o dezbatere
organizată de preşedintele Jimmy Carter la
Atlanta. Atunci, eu am întocmit un raport
referitor la principala revendicare a liderilor
UDMR, pe care am denumit-o drept
„autonomie pe criterii etnice”. Această definiţie
s-a dovedit a fi corectă şi acum este folosită de
toată lumea. Evident, „dreptul de autor”
asupra acestui concept este mult mai puţin
important în comparaţie cu ce am reuşit în
urmă cu 14 ani la Atlanta. Atunci i-am convins,
atât pe preşedintele Carter, cât şi pe experţii
săi şi ai Departamentului de Stat, că autonomia
pe criterii etnice revendicată de UDMR este o
revendicare de tip secesionist şi, deci,
nelegitimă şi periculoasă nu numai pentru ţara
130
 52 de săptămâni
noastră, ci şi pentru Europa în ansamblul său.
Din păcate, liderii UDMR par să nu înţeleagă
lipsa de legitimitate a autonomiei pe criterii
etnice a teritoriului locuit majoritar de
maghiarii din ţara noastră. Inflexibilitatea cu
care liderii maghiari continuă să pretindă
autorităţilor de la Bucureşti acest gen de
autonomie blochează demersurile societăţii
civile şi ale politicienilor oneşti care militează
pentru o rapidă descentralizare administrativă
a ţării noastre. Sper ca acest blocaj să fie
depăşit cât mai curând!

131
 52 de săptămâni

36
În timp record, deşi au fost mii de amendamente, s-
a votat bugetul. Pentru românul de rând, ce
înseamnă acest buget: guturai, gripă sau
tuberculoză?

După cum este cunoscut, compatrioţii noştri au

beneficiat anul trecut de servicii publice oferite
de autorităţile locale şi centrale în valoare de
circa 142 de miliarde de lei. Astfel, din cele
aproape 504 miliarde de lei cât a fost PIB-ul
anul trecut, guvernul a cheltuit 81 de miliarde
de lei (deşi veniturile sale au fost de numai 61
de miliarde), autorităţile locale au cheltuit 43,6
miliarde de lei (din care aproape 5 miliarde de
lei au fost subvenţii guvernamentale), iar
cheltuielile finanţate din asigurările de
sănătate au fost de aproape 17 miliarde de lei.
În aceste condiţii, cheltuielile statului şi ale
autorităţilor locale din ţara noastră au
reprezentat anul trecut doar 28 procente din
PIB şi nici în acest an guvernul nu are în vedere
o altă structură a PIB-ului. O primă problemă
bugetară pentru acest an o constituie, deci,

132
 52 de săptămâni
structura dezechilibrată a PIB-ului în ceea ce
priveşte ponderea veniturilor şi a cheltuielilor
statului român şi ale autorităţilor locale. Spre
comparaţie, în statele vestice această pondere
depăşeşte de regula 40 procente. În al doilea
rând, în acest an este inevitabilă o diminuare
drastică a veniturilor, atât în cazul populaţiei,
cât şi al companiilor din ţara noastră. Drept
urmare, este de aşteptat o reducere semni-
ficativă a veniturilor autorităţilor, în condiţiile
menţinerii actualului nivel al obligaţiilor fiscale.
În varianta guvernului, această diminuare ar fi
extrem de redusă în termeni nominali. În
realitate, ne putem aştepta la o diminuare cu
mai mult de zece procente a inputurilor
bugetare, atât la nivel central, cât şi local, a
veniturilor autorităţilor. În cazul bugetului
statului, reducerea dramatică a veniturilor din
TVA, ca urmare a reducerii consumului,
reprezintă cea mai importantă problemă,
deoarece anul trecut ponderea TVA-ului în
veniturile guvernului a fost mai mare de două
treimi! În acest context, pentru contracararea
efectelor recesiunii, ar trebui concretizate trei
soluţii. În primul rând, ar trebui schimbată
radical actuala politică fiscală a autorităţilor de
la Bucureşti, care, prin diminuarea impozitării
consumului, defavorizează investiţiile. Ar
trebui, deci, impuse norme noi de impozitare a
persoanelor şi firmelor, care să descurajeze
consumul şi să stimuleze investiţiile. În al
doilea rând, ar trebui ca toate cheltuielile
guvernului şi ale celorlalte autorităţi publice
centrale să fie drastic controlate de Curtea de
Conturi. În sfârşit, ar trebui stimulate accentuat
investiţiile în extinderea actualelor capacităţi
de producţie în industrie şi mai ales în
133
 52 de săptămâni
agricultură. Din păcate, guvernul actual are cu
totul alte opţiuni. Una dintre ele, cea impusa
de Elena Udrea, constă în stimularea turismului
cu bani de la bugetul de stat într-un an în care
recesiunea va face ravagii! Cât despre
prezentarea în Parlament a unor rapoarte ale
Curţii de Conturi, care să certifice legalitatea
execuţiilor bugetare ale executivului, nu are
rost să mai sperăm aşa ceva, atâta timp cât
toate guvernele „democratice” de după 1989
au contracarat cu succes „ingerinţele” Curţii de
Conturi în auditarea felului în care au fost
cheltuiţi banii publici!

134
 52 de săptămâni

37
Guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, a
declarat recent că „întreaga lume pare să-şi
schimbe cursul, îndreptându-se spre o perioadă în
care rolul statului va fi mai mare, iar al sectorului
privat mai mic”, recunoscând, totodată că acest
fapt ar fi o consecinţă dramatică a actualei crize
economice. Cunoscând că statul român este un
catastrofal administrator, credeţi că alocările
bugetare din acest an îi vor conferi acest rol?

Declaraţiile domnului Isărescu trebuie luate

întotdeauna în serios, deoarece ele reflectă de
obicei opiniile şi interesele unor lideri sau
organizaţii cu o putere de decizie planetară. Pe
de altă parte, este evident faptul că economiile
triadei occidentale se află într-o criză fără
precedent. De exemplu, PIB-ul SUA s-a
comprimat în ultimul trimestru al anului trecut
cu 6,2 procente. Nici mai mult, dar nici mai
puţin! Evident, nici UE şi nici Japonia nu stau
mai bine. Oare de ce? Analiştii occidentali
denumesc aceste contraperformanţe, aproape
fără precedent, printr-un termen foarte
imprecis şi vag: criză. Pentru că atunci când nu

135
 52 de săptămâni
există o explicaţie cauzală pentru o disfuncţie,
cel mai utilizat termen pentru a defini gradul
redus de cunoaştere a situaţiei este tocmai
termenul criză. Cu alte cuvinte, majoritatea
analiştilor colapsului economic al Occidentului
nu ştiu sau nu au curajul să explice din ce
motive ar trebui să trimitem „la lada de gunoi
a istoriei” cele două mituri fundamentale ale
iluminismului european şi american: libertatea
politică reprezintă singurul drum adecvat şi
dezirabil pentru „căutarea fericirii”, respectiv
pieţele libere reprezintă singura soluţie posibilă
pentru alocarea optimă a resurselor. Fără nici
un fel de exagerare, aceste mituri, glorificate
timp de secole, se dovedesc acum la fel de
utopice şi riscante ca şi cele marxiste sau
bolşevice. Este evident că mulţimile cu
adevărat libere nu sunt capabile de decizii
tranzitive sau raţionale atunci când este vorba
de alegerea conducătorilor sau a utilităţilor
publice. Acest adevăr a fost demonstrat
indubitabil de Kenneth Arrow, unul din cei mai
prestigioşi laureaţi ai premiului Nobel. Astfel,
conform „teoremei imposibilităţii” demonstrate
de K. Arrow (ai cărui bunici au trăit în
Basarabia), mulţimile formate din indivizi
raţionali şi autonomi din punct de vedere
decizional nu sunt capabile decât de decizii
confuze şi haotice. Din acest motiv, acţiunea
colectivă presupune în mod inevitabil fie
„dictatura” fie persuasiunea liderilor sau a
conducătorilor. Cu excepţia geniilor sau a
canaliilor, ceilalţi oameni nu ar putea
supravieţui dacă nu ar fi conduşi în majoritatea
timpului şi a situaţiilor. În contextul actualului
declin economic şi a problemelor sociale
recurente, conducătorii Occidentului încep să
136
 52 de săptămâni
se debaraseze şi de ideologia „alegerilor
libere” şi de ideologia „pieţelor libere”. Ca
ideologie alternativă, aceşti lideri ne propun
acum un neokeynesism edulcorat şi bine
cosmetizat: democraţia şi pieţele libere nu sunt
bune dacă nu există reguli care să
contracareze lăcomia şi egoismul. Câta
înţelepciune! Şi cine trebuie să impună această
„nouă morală a vieţii”? Evident STATUL. Statul
a murit, trăiască statul! Nimic nou sub soare,
deci. Nici în declaraţiile lui Mugur Isărescu şi
nici în declaraţiile colegilor săi din SUA sau din
Europa. Totuşi, pentru a nu deveni depresivi, ar
trebui să ne întrebăm:

137
 52 de săptămâni
Oare nu avea dreptate Aristotel atunci când
susţinea că aristocraţia este cel mai bun, iar
democraţia cel mai prost sistem de guvernare?
Recunosc că întrebarea mea nu este corectă
din punct de vedere al exegeţilor „lumii libere”.
Dar mai exista oare ceva corect în ziua de azi?

138
 52 de săptămâni

139
 52 de săptămâni

38
Se vehiculează sume de ordinul a 20 sau 30
miliarde euro, care ar urma să facă obiectul unor
împrumuturi externe. În contextul în care România
are deja datorii de peste 60 de miliarde, ce impact
va avea asupra românului de rând angajarea
respectivelor credite?

Într-adevăr, oficialii de la Bucureşti au început

deja tratativele cu FMI pentru obţinerea unui
credit „preventiv” de 20 de miliarde de euro.
Analizând situaţia reală şi nu declaraţiile
confuze şi isterice ale liderilor politici de la
Bucureşti, rezultă destul de clar că ţara noastră
nu are nevoie, cel puţin nu în următorii 2-3 ani,
de un asemenea credit, deoarece rezervele
valutare ale ţării noastre sunt în prezent
suficient de mari pentru a asigura o finanţare
lipsită de riscuri majore a eventualelor deficite
de cont curent (diferenţele negative dintre
încasările şi plăţile curente în valută) din anii
care vor urma. Chiar dacă ţara noastră va fi
guvernată şi în următorii ani la fel de rău ca şi
140
 52 de săptămâni
până acum! Paradoxal sau nu, valoarea
rezervelor valutare ale României investite în
titluri de valoare ale guvernelor occidentale era
sfârşitul lunii ianuarie a acestui an de 27,9
miliarde de dolari, în timp ce la aceeaşi dată
rezervele similare ale Ungariei erau de 26,3
miliarde de dolari (după ce ţara vecină a
obţinut de la FMI, în luna noiembrie a anului
trecut, un împrumut de 20 de miliarde de
dolari), ale SUA de 22,6 miliarde de dolari, ale
Franţei de 19,8 miliarde de dolari, ale Spaniei
de 10,8 miliarde de dolari şi ale Olandei de 8,5
miliarde de dolari! De ce ar trebui, deci, obţinut
de la FMI şi UE un împrumut de 20 de miliarde
de euro pentru susţinerea leului, dacă România
deţine în acest moment o rezervă valutară
quasi lichidă mai mare decât a SUA, a Franţei,
a Spaniei şi a Olandei? Mai ales că în
eventualitatea contractării unui asemenea
împrumut, rezerva valutară plasată în titluri de
valoare a ţării noastre ar deveni semnificativ
mai mare decât a Marii Britanii (40,6 miliarde
de dolari), a Canadei (39,5 miliarde de dolari),
a Germaniei (34,4 miliarde de dolari) şi Italiei
(31,6 miliarde de dolari). Faptul că rezerva
valutară cu grad mare de lichiditate a ţării
noastre este atât de mare în raport cu situaţia
precara a „colegilor” noştri atât de titraţi din
NATO şi UE reprezintă, într-adevăr, atât o
performanţă (unica noastră performanţă
economică importantă din ultimele decenii),
cât şi un paradox sau mai degrabă un efect
pervers al actualului Sistem Monetar
Internaţional (SMI). Oricum am judeca lucrurile,
faptul că BNR-ul a reuşit să „agonisească”
aproape 28 de miliarde de dolari, în pofida
numărului imens de nulităţi care au condus în
141
 52 de săptămâni
ultimii ani ţara noastră, reprezintă o
performanţă excepţională.

142
 52 de săptămâni

39
În această primăvară au început să se anunţe mari
mişcări sindicale de stradă. Credeţi că acestea vor
avea efect asupra guvernului?

Mişcările sindicale sunt anemice şi irelevante

pentru ceea ce se întâmplă în acest moment în
ţara noastră. Aceste pseudo-acţiuni sunt
puternic mediatizate de la Bucureşti cu scopul
de a distrage atenţia opiniei publice de la un
eveniment cu adevărat important:
contractarea unui împrumut de 20 de miliarde
de euro de la FMI şi UE. Acest împrumut - cel
mai mare împrumut din istoria ţării noastre -
este de fapt un „cadou otrăvit”, întrucât
rezerva valutară a ţării noastre plasată în titluri
de valoare este suficient de mare (28 de
miliarde de dolari) pentru susţinerea leului
împotriva unor atacuri speculative pe termen
scurt sau lung. De altfel, ipoteza unor atacuri
speculative împotriva leului este o diversiune,
atâta timp cât deficitul cronic de cont curent al
ţării noastre determină o tendinţă de
depreciere şi nu de apreciere a monedei
naţionale. Există sau vor exista oare nebuni
143
 52 de săptămâni
care să parieze miliarde de dolari în cazul unei
monede care se depreciază prin forţa împre-
jurărilor? O asemenea eventualitate evocată de
oficialităţi româneşti de prim rang reprezintă,
deci, o încercare stupidă de manipulare a opi-
niei publice interne şi internaţionale. Pe de altă
parte, dacă cei 20 de miliarde de euro vor fi
utilizaţi pentru supraevaluarea leului ca mijloc
de prevenire a creşterii preţurilor, aşa cum a
declarat recent Emil Boc, atunci
competitivitatea exporturilor noastre va scădea
direct proporţional cu această supraevaluare,
iar deficitul de cont curent va creşte. Şi atunci
din ce va rambursa Guvernul şi BNR-ul cei 20
de miliarde de dolari? Din majorări de TVA?
Sau din majorări de accize la tutun, alcool şi
benzină sau de impozite pe terenuri şi clădiri?
Şi pentru ce toate astea, dacă ţara noastră nu
are nevoie de acest uriaş credit? Aceste
întrebări, evident retorice, reprezintă un
adevărat coşmar pentru autorităţile de la
Bucureşti. Un coşmar de care guvernul şi
preşedintele încearcă să scape prin
mediatizarea excesivă a unor foarte puţin
probabile „ample” mişcări sindicale. Mă
îndoiesc că acest circ mediatic este suficient
pentru a distrage atenţia opiniei publice
interne şi internaţionale de la uriaşele riscuri şi
privaţiuni la care se expune România
acceptând un „cadou otrăvit” de 20 de
miliarde de euro negociat „în spatele uşilor
închise”.

144
 52 de săptămâni

40
Cât de oportun şi de fezabil este acest costisitor
împrumut contractat de România?

În ceea ce priveşte costurile împrumutului,

rambursarea a 20 de miliarde de euro în
condiţiile unei rate anuale a dobânzii de patru
procente, a unor anuităţi constante (valoarea
anuală a rambursărilor şi a dobânzilor) şi a unei
durate de rambursare de 10 ani, presupune
costuri de 2,466 miliarde de euro pe an. În
aceleaşi condiţii, pentru o durată de
rambursare de 20 de ani, valoarea anuităţilor
ar fi de 1,472 miliarde de euro. Va dispune,
oare, ţara noastră de suficiente resurse
bugetare pentru achitarea acestor datorii în
următorii ani? Răspunsul la această întrebare
implică următorul scenariu ipotetic. Anul
trecut, veniturile bugetului statului au fost de
61,151 miliarde de lei (16,6 miliarde de euro).
În raport cu aceste venituri, anuităţile
anterioare reprezintă 14,8 procente, respectiv
8,8 procente. Chiar dacă majorarea impozitelor
şi a taxelor va determina o creştere a
145
 52 de săptămâni
veniturilor statului, această strategie este cu
două tăişuri: o ipotetică creştere nominală a
veniturile fiscale ar determina o accentuare a
recesiunii, o diminuare a bazei de impozitare şi
o creştere a poverii fiscale. Cu alte cuvinte,
dacă oferta monetară va fi majorată în
următoarele luni cu 40 sau 50 de miliarde de
lei, creându-se în acest mod premisele
relansării creşterii economice, majorarea
concomitentă a sarcinii fiscale va determina o
inevitabilă diminuare a PIB-ului! Rezultă că
împrumutul de la FMI şi de la UE, definit de
executiv şi de BNR drept „plan anticriză”, este
extrem de costisitor, iar efectele sale în ceea
ce priveşte relansarea creşterii economice sunt
foarte puţin probabile. Principala deficienţă a
acestui plan o constituie caracterul inadecvat
al soluţiilor „anticriză” în raport cu problemele
reale ale economiei: competitivitatea scăzută a
producţiei, persistenţa inflaţiei la un nivel
ridicat, gradul redus de ocupare al forţei de
muncă, productivitatea extrem de scăzută a
muncii şi îmbătrânirea forţei de munca. În
privinţa lipsei de competivitate a produselor
noastre, este edificator următorul bilanţ: anul
trecut, raportul dintre producţia exportată şi
cea importată la bunurile de capital a fost de
38,6 procente, la bunurile intermediare
(materii prime, componente şi subansambluri)
de 60 procente, iar la bunurile de consum de
72,1 procente! Cu alte cuvinte, firmele din
România (inclusiv cele multinaţionale) exportă
muncă puţin calificată şi importă muncă cu un
grad ridicat de calificare. Până la un punct,
această disfuncţie poate fi explicată prin
inadecvarea cronică a sistemului de formare
profesională la cerinţele companiilor din ţara
146
 52 de săptămâni
noastră. Pe de altă parte însă, este la fel de
adevărat că multe companii din România, mai
ales cele multinaţionale, oferă salarii cu mult
mai mici decât în UE sau în SUA pentru aceeaşi
calificare sau competenţă profesională. Din
aceste motive, care de fapt reflectă o regresie
vicioasă, în anul trecut salariul mediu lunar al
angajaţilor din ţara noastră a fost de 348 de
euro iar în luna ianuarie a acestui an s-a redus
la 318 euro! Ori, la acest nivel de salarizare
dispare ori ce fel de motivaţie, atât pentru
investiţiile intensive în capital (IT), cât şi pentru
îmbunătăţirea calificării şi a competenţei
profesionale.

147
 52 de săptămâni

41
Guvernul pregăteşte Legea salarizării unitare, care
vizează toţi bugetarii din România. Având în vedere
diversitatea categoriilor profesionale, credeţi că
legea va fi însoţită de o metodologie de aplicare
viabilă? Ce impact va avea?

Clasificarea funcţiilor din domeniul serviciilor

publice (învăţământ, sănătate, administraţie,
justiţie şi apărare), în funcţie de importanţa şi
complexitatea acestora, reprezintă o problemă
de extremă urgenţă în condiţiile actualei
depresiuni economice din ţara noastră. Mereu
amânată în ultimele două decenii, rezolvarea
acestei probleme în doar câteva luni a devenit
o precondiţie contractuală impusă de FMI în
schimbul acordării unui împrumut de circa 20
de miliarde de euro. Din acest motiv, pentru
actualul guvern, rezolvarea contracronometru
a acestei probleme reprezintă nu doar un test
de eficacitate, ci mai degrabă unul de fia-
bilitate. Dacă această problemă nu este
rezolvată în condiţiile impuse de FMI, atunci
PSD şi PDL se vor învinovăţi reciproc pentru
acest eşec, iar existenţa actualului guvern va
148
 52 de săptămâni
deveni imposibilă sau, oricum, foarte puţin
probabilă. Pe de altă parte, costurile politice
ale diminuării drastice a salariilor din justiţie,
servicii secrete, diplomaţie şi apărare, ceea ce
reprezintă principalul obiectiv al contractului
de împrumut impus de FMI, sunt exorbitante în
România datorită regimului nostru politic mai
degrabă de tip oligarhic şi plutocratic, decât
democratic. Fără să fiu pesimist, nu cred că
cineva, fie chiar şi FMI, poate reduce actualul
raport dintre cele mai mici şi cele mai mari
salarii din sectorul public: de la 1/40 la 1/12.
Dacă această reducere va implica creşterea
salariilor mici, atunci nu vor fi destui bani
publici pentru finanţarea acestei decizii. Ca să
nu mai vorbim de frustrarea celor cu salarii
nefiresc de mari, care ar trebui „să stea la
coada” ani de zile aşteptând majorarea
veniturilor actuale. Dacă, însă, uniformizarea
salariilor din sistemul public va presupune
reducerea drastică a salariilor foarte mari,
această decizie va determina reacţii extrem de
dure din partea adevăraţilor deţinători ai
puterii în ţara noastră. Ca urmare, ar putea fi
suspendat încă o data preşedintele sau ar
putea cădea guvernul, ceea ce este cu mult
mai probabil. Pentru că, în orice stat, puterea
politică reală nu o deţin cei mulţi, chiar dacă
unii cred aşa ceva, ci cei puţini şi bine orga-
nizaţi. Iar cine deţine puterea, deţine şi
resursele. Restul este propagandă!

149
 52 de săptămâni

42
Guvernului Boc a început descentralizarea. Vor face
faţă administraţiile locale la această avalanşă de
noi responsabilităţi?

Descentralizarea administrativă reprezintă una

din cele mai acute şi dificile probleme ale tarii
noastre în contextul actualului declin
economic. Principala dificultate în ceea ce
priveşte rezolvarea acestei probleme este după
părerea mea de tip cultural. Astfel, majoritatea
analizelor şi a studiilor antropologice şi
sociologice elaborate de autori români şi străini
evidenţiază, ca şi caracteristici distinctive ale
paternului cultural românesc, gradul deosebit
de ridicat de fragmentare al grupurilor, precum
şi distanţa ierarhică enormă sau numărul uriaş
de niveluri ierarhice din structurile formale şi
informale. Aceste caracteristici, care se
regăsesc într-o anumită măsură şi în celelalte
ţări creştin-ortodoxe, au fost accentuate în
Moldova şi Muntenia în aşa-numita perioadă a
domniilor fanariote. în schimb, aceste
caracteristici sunt în mod tradiţional mai puţin
prezente după părerea mea în Banat, în
150
 52 de săptămâni
Bucovina şi în Transilvania. În sfârşit, este
evident că uniformizarea şi atomizarea socială,
precum şi multiplicarea nivelelor ierarhice au
reprezentat obiectivele politice majore ale
vechiului regim în toate regiunile României. Din
aceste motive, creşterea coezivităţii sociale,
precum şi aplatizarea structurilor ierarhice din
administraţia centrală şi locală prin diminuarea
drastică a nivelurilor ierarhice reprezintă în
acest moment principalele probleme socio-
politice ale ţării noastre. în opinia mea, proba-
bilitatea de rezolvare a acestor probleme este
foarte scăzută. Primul motiv îl constituie
reacţia „baronilor locali” în ceea ce priveşte
regionalizarea sau descentralizarea ţării
noastre. O asemenea restructurare adminis-
trativă ar fi echivalentă cu dispariţia oligarhilor
locali şi mai ales a uriaşei lor clientele din
administraţiile judeţene. Ori capacitatea celor
câteva sute de oligarhi locali şi a clientelei
acestora (câteva zeci de mii angajaţi ale căror
funcţii în administraţie depind decisiv de
„bunăvoinţa” oligarhilor locali) de a sabota
procesul de regionalizare a ţării noastre este
imensă! Pe de alta parte, regionalizarea ar
însemna dispariţia a unui număr la fel de mare
de posturi din instituţiile guvernamentale şi
implicit dispariţia „baronilor naţionali”, o
„comunitate” mai puţin numeroasă, mai puţin
vizibilă, ca să nu spun ocultă, dar mult mai
puternică şi mai lacomă în raport cu cea a
oligarhilor locali. Preşedintele Băsescu şi
premierul Boc înţeleg cât de importantă şi de
oportună este regionalizarea şi
descentralizarea administraţiei publice. Nu mă
îndoiesc că ei sunt conştienţi cât de dificil este
„războiul” cu oligarhii, la nivel local şi naţional,
151
 52 de săptămâni
pe care l-au declanşat se pare prin legiferarea
Ordonanţei 37. Prevederile acestui act
normativ reprezintă o decizie de tip „zarurile
au fost aruncate” în conflictul inevitabil dintre
preşedinte şi premier, pe de o parte, cu grupul
deosebit de bine organizat şi informat al oligar-
hilor români. Cine va câştiga acest război? Mi-e
teamă că nu poporul român, care este în mod
tradiţional o colectivitate gregară şi
dezinformată. Şi, în sfârşit, ce interes ar avea
preşedintele şi premierul să câştige un
asemenea război?

152
 52 de săptămâni

43
DECLINUL ECONOMIEI GLOBALE. CE VA
URMA?
După cum este cunoscut, actualul declin
economic al statelor vestice şi al economiei
globale reprezintă un fenomen deosebit de
nociv prin consecinţele sale: crahuri bursiere,
şomaj ridicat şi recesiune. La prima vedere,
consecinţele acestui declin par mai puţin
periculoase comparativ cu marea criză din
secolul trecut. în perioada 1926-1935, de
exemplu, economia SUA a intrat în depresiune:
produsul intern brut a scăzut cu 30 procente,
rata medie a şomajului a fost de 18,8 procente,
indicele preţurilor de consum a scăzut cu 25
procente, iar capitalizarea bursieră a
companiilor a scăzut în medie cu 80 procente.
Comparativ cu această situaţie, actualele
contraperformanţe ale economiei americane
par mai puţin grave. Totuşi, actualul declin
generalizat pare un fenomen cu mult mai
periculos decât precedenta depresiune. Din cel
puţin două motive. În primul rând, criza din
perioada 1929-1935 a surprins complet

153
 52 de săptămâni
nepregătite elitele intelectuale, manageriale şi
politice ale momentului. Paradoxal, atunci când
s-a declanşat criza de acum opt decenii nu
existau studii de caz cu privire la natura,
cauzele şi eventualele soluţii de rezolvare a
unor asemenea probleme. Cu excepţia desigur
a teoriei marxist-leniniste cu privire la
caracterul contradictoriu şi autodistructiv al
capitalismului. Abia mai târziu J.M. Keynes îşi
publică tratatul sau esenţial: „Teoria generală
a angajării, a dobânzii şi a banilor”, tratat care
a fost apreciat însă doar în mediile
universitare. Iată de ce, atunci când Franklin
D.Roosevelt a devenit preşedintele SUA (în
martie 1933), el şi experţii săi au trebuit să
elaboreze binecunoscuta strategie a new deal-
ului pornind practic de la zero. Spre deosebire,
actualul colaps economic nu a surprins nepre-
gătite elitele intelectuale, manageriale şi
politice din diverse ţări, mai ales din Occident.
Sau cel puţin aceasta era convingerea
dominantă a experţilor şi a opiniei publice
occidentale în momentul declanşării actualei
crize. Nenumăratele lucrări şi tratate dedicate
prevenirii şi contracarării inflaţiei, a şomajului
şi a recesiunii, precum şi experienţa dobândită
de experţii şi politicienii occidentali în
rezolvarea unor asemenea probleme repre-
zentau, deci, suficiente motive de optimism cu
privire la capacitatea „lumii libere” de a face
faţă oricăror incertitudini şi disfuncţii macro-
economice, chiar şi globale. În consecinţă,
atunci când au apărut primele simptome ale
actualului declin, iar oficialii SUA, ai Marii
Britanii, ai UE (zona euro) şi ai Japoniei au
reacţionat prompt, speranţa opiniei publice că
recesiunea va fi evitată a atins cote maxime.
154
 52 de săptămâni
Cu toate acestea, natura contradictorie a inter-
venţiilor corective şi mai ales costurile fără
precedent ale acestora (aproximativ zece mii
de miliarde de dolari) au contrariat şi continuă
să contrarieze atât experţii, cât şi opinia
publică occidentală şi mondială. Într-adevăr,
planurile antirecesiune aplicate în ultimele 18
luni de către ţările occidentale conţin atât
măsuri keynesiste de intervenţie
(naţionalizarea băncilor şi a companiilor
strategice falimentare, facilităţi fiscale şi
ajutoare sociale pentru cei săraci, finanţarea
de către stat a unor proiecte costisitoare în
infrastructură, expansiune monetară prin
reducerea dobânzii de referinţă), cât şi
neoclasice (reducerea taxelor fiscale pentru
companii şi investitori). Ori, este evident că
aceste opţiuni (creşterea cheltuielilor publice
versus reducerea impozitelor) „se bat cap în
cap”. Actualul mix de politici macroeconomice
din statele vestice reprezintă o strategie
prolixă de evitare a recesiunii care nu a fost
încă testată, nici în recesiunea din perioada
1973-1975, nici în cea din perioada 1981-1983
şi nici crahul bursier din octombrie 1987.
Caracterul inerent contradictoriu al actualelor
planuri de redresare a economiilor occidentale,
precum şi faptul că nu există, cel puţin
deocamdată, date care să permită evaluarea
empirică a validităţii acestor opţiuni reprezintă,
deci, prima problemă critică a actualului declin
economic internaţional. În acest context,
disfuncţiile instituţionale majore din
Organizaţia Mondială a Comerţului şi din
Sistemul Monetar Internaţional reprezintă, fără
îndoială, cel de al doilea risc major de acutizare
a declinului economic la nivel global. În cazul
155
 52 de săptămâni
Organizaţiei Mondiale a Comerţului,
următoarea disfuncţie este evidentă:
reglementările discriminatorii impuse de
statele vestice celorlalte state în ceea ce
priveşte comerţul internaţional şi accesul în
această organizaţie (cazul Rusiei este
semnificativ din acest punct de vedere). în
ceea ce priveşte Fondul Monetar Internaţional
(FMI) şi Banca Mondiala (BM), cele două
instituţii-cheie ale actualului Sistem Monetar
Internaţional, problemele sunt asemănătoare,
deoarece sunt determinate de aceeaşi cauză:
poziţia de monopol pe care o deţine SUA în
aceste organizaţii. De exemplu, SUA deţin în
prezent 18 procente din capitalul FMI-ului. Ori,
deciziile pentru finanţarea ţărilor cu probleme
monetare implică o majoritate calificată
formată din acţionarii care deţin cel puţin 85
procente din capitalul FMI-ului. Drept urmare,
Casa Albă deţine în mod exclusiv dreptul de
veto în ceea ce priveşte utilizarea resurselor
FMI. în cazul Băncii Mondiale situaţia este
identică, deoarece această instituţie este
subordonată FMI-ului. Pe de altă parte,
disfuncţia cea mai gravă a actualului Sistem
Monetar Internaţional o constituie poziţia
dominantă a dolarului american în cadrul
acestui sistem, această ”discriminare pozitivă”
reprezentând un” avantaj necompetitiv” imens
pentru SUA. Mai precis, poziţia de unică valută
forte a dolarului în actualul Sistem Monetar
Internaţional implică următorul privilegiu:
deficitele de cont curent şi cele fiscale pot fi
finanţate de banca centrală a SUA (FED) prin
tipărire de dolari şi nu prin contractarea unor
împrumuturi externe de către guvernul
american, fără ca această majorare a masei
156
 52 de săptămâni
monetare să determine inflaţie, aşa cum se
întâmplă în toate celelalte ţări. Acest efect
pervers se datorează faptului că dolarii
„exportaţi” de SUA în străinătate în contul
produselor şi a serviciilor importate se reîntorc
rapid înapoi sub formă de plasamente în titluri
de valoare ale guvernului american. De ce?
Pentru că orice altă modalitate de plasament
financiar a dolarilor acumulaţi în băncile
centrale ale ţărilor care înregistrează exce-
dente sistematice în comerţul cu SUA ar fi cu
mult mai costisitoare şi mai nesigură. Ca
urmare a acestui fapt, SUA nu au nevoie de nici
un fel de rezerve valutare pentru menţinerea
stabilităţii cursului dolarului, în timp ce toate
celelalte ţări sunt nevoite să imobilizeze
imense cantităţi de valută pentru susţinerea
stabilităţii monedelor naţionale! Desigur,
poziţia privilegiată a SUA în cadrul actualului
Sistem Monetar Internaţional presupune şi anu-
mite riscuri. Dintre acestea, cel mai important
îl constituie impactul negativ al penuriei de
dolari din celelalte ţări ale lumii asupra
monedei americane. Astfel, dacă autorităţile
monetare din ţările afectate de deficite
sistematice de cont curent în relaţia cu SUA nu
intervin pe pieţele valutare, atunci valoarea
monedelor acestor ţări în raport cu dolarul
scade, iar cea a dolarului creşte. Însă, o
apreciere a dolarului într-o anumită ţară impli-
că diminuarea competitivităţii exporturilor SUA
în acea ţară şi nu numai! Evident, cea mai
bună soluţie de protejare a SUA împotriva unui
asemenea risc o reprezintă instituţionalizarea
procesului de creditare a ţărilor afectate în
mod sistematic de deficite comerciale şi de
cont curent. Ori, în actualul Sistem Monetar
157
 52 de săptămâni
Internaţional acest rol revine FMI şi BM.
Rezultă, deci, că aceste instituţii au fost create
pentru a promova în mod prioritar interesele
SUA şi nu din raţiuni morale sau utilitare. Drept
urmare, FMI şi BM asigură ţărilor afectate de
deficite sistematice de cont curent accesul la
dolari doar pentru majorarea rezervelor
valutare ale ghinioniştilor debitori. Faptul că
asemenea ţări sunt practic constrânse să
imobilizeze şi să cheltuiască miliarde de dolari
(ceea ce implică costuri economice şi politice
prohibitive) pentru a finanţa în ultima instanţă
cursuri valutare peste valoarea de piaţă a
monedelor lor naţionale reprezintă, fără
îndoială, principala inechitate a actualului
Sistem Monetar Internaţional. În mod concret,
această inechitate este „pusă în opera” de FMI,
instituţie care impune aşa-zişilor săi clienţi
„reforme structurale” a căror consecinţe sunt
cam peste tot aceleaşi: majorarea impozitelor,
reducerea cheltuielilor bugetare şi privatizarea
companiilor de stat. În consecinţă, toate aceste
„reforme” aplicate cu brutalitate reprezintă, de
regulă, baloane de oxigen pentru SUA şi
companiile multinaţionale occidentale,
respectiv „cadouri otrăvite” pentru cei care
utilizează creditele FMI. Această inechitate a
fost semnalată opiniei publice prin numeroase
studii teoretice şi empirice. Cea mai
prestigioasă sursă de documentare în acest
sens este cartea „Marea deziluzie” publicată în
2001 de Joseph Stiglitz, laureat în acelaşi an al
premiului Nobel pentru economie şi fost
vicepreşedinte al BM (funcţie la care a renunţat
din motive etice). Spre deosebire, însa, de
cazul ţărilor sărace sau emergente, nici SUA,
nici Marea Britanie şi nici ţările din zona euro
158
 52 de săptămâni
nu sunt obligate de FMI să imobilizeze şi să
cheltuiască uriaşe resurse financiare doar
pentru a susţine stabilitatea monedelor lor,
deşi deficitele multora dintre aceste ţări sunt
enorme. Drept argument, este prezentată în
continuare valoarea rezervelor valutare cu
grad mare de lichiditate (în miliarde de dolari)
pentru un eşantion reprezentativ de ţări
occidentale şi emergente: Japonia (890,7);
Rusia (369,7); Brazilia (181,1); India (124,3);
Marea Britanie (40,6); Canada (39,5);
Germania (34,4); Italia (31,6); România (27,9);
Ungaria (26,3); SUA (22,6); Franţa (19,8);
Spania (10,8); Olanda (8,5). Fără îndoiala,
datele precedente sunt şocante. în primul rând,
devine incontestabil că uriaşa sumă de zece
mii de miliarde de dolari „injectaţi” de către
ţările vestice în bănci şi companii insolvabile, în
ajutoare sociale, în stimulente fiscale şi în
uriaşe proiecte de infrastructură în scopul
evitării şi atenuării declinului economic nu a
fost şi nu va fi finanţată prin „strângerea
curelei” sau prin „curbe de sacrificiu”, ci pur şi
simplu prin tipărire de dolari, de euro şi de lire
sterline! Iar această uriaşă masă monetară
pompată în economia SUA, a Marii Britanii şi a
zonei euro nu va determina în aceste ţări (cu
excepţia Marii Britanii) nici măcar inflaţie!
Există totuşi şi discriminări în acest club al
ţărilor superprivilegiate. Deoarece dolarul este
singura valută forte în Sistemul Monetar
Internaţional, rezultă că SUA este privilegiată
comparativ cu ţările din zona euro sau Marea
Britanie. În cazul euro, faptul că executivul UE
nu are dreptul să emită titluri de valoare
reprezintă un mare dezavantaj în ceea ce
priveşte sterilizarea spontană a eventualelor
159
 52 de săptămâni
deficite comerciale ale acestei zone monetare.
în cazul Marii Britanii, declinul politic şi
economic continuu, precum şi comprimarea
dramatică a zonei lirei sterline reprezintă
puncte slabe semnificative în ceea ce priveşte
relaţia direct proporţională dintre cantitatea de
monedă şi preturi. În concluzie, principala
disfuncţie a actualului SMI o constituie poziţia
privilegiată a dolarului în cadrul schimburilor
monetare internaţionale, această monedă fiind
practic singura valută forte pe plan mondial.
Un sistem în care singura valută forte este
susţinută de o ţara cu o economie care s-a
comprimat în ultimul trimestru al anului trecut
cu 6,2 procente şi ale cărei rezerve valutare
efective sunt de 20 de ori mai mici decât ale
Rusiei, de 40 de ori mai mici decât ale Chinei şi
cu 19 procente mai mici decât ale ţării noastre
este în mod evident un sistem nefuncţional. În
acest moment SUA au devenit un stat care îşi
plăteşte creditorii tipărind moneda, din acest
punct de vedere diferenţa dintre SUA şi
Zimbabwe fiind doar de status şi de good will.
Paradoxal sau nu, singura valută forte a
actualului SMI este susţinută doar de
disponibilitatea Chinei, a Japoniei, a Băncii
Centrale Europene, a Rusiei şi a ţărilor
exportatoare de petrol de a finanţa uriaşele
datorii ale SUA prin cumpărare de bonuri de
tezaur americane! Dacă liderii ţările vestice nu
vor conştientiza declinul puterii economice a
Occidentului în raport cu triada emergentă
(China - Rusia - India) şi mai ales faptul că
dolarul a devenit o monedă fără valoare
intrinsecă, iar SUA este percepută la nivel
global ca un stat democrat în interior şi
imperialist în exterior (ca Atena lui Pericle),
160
 52 de săptămâni
atunci şansele de evitare a unei prelungite
depresiuni economice şi a unor grave conflicte
la scară planetară vor deveni, pe zi ce trece,
tot mai mici.

161
 52 de săptămâni

44
După ce s-a interferat în activitatea guvernului,
preşedintele Traian Băsescu, acum, şi-a îndreptat
atenţia spre Banca Naţională a României. Ultimele
sale declaraţii vizează reprezentanţii acestei
instituţii, crucială pentru stabilitatea statului.
Credeţi că acţiunile şi declaraţiile sale vor avea
repercusiuni asupra economiei noastre?

Ghinionul nostru al românilor este că am avut

în decursul timpului şi avem şi acum foarte
mulţi conducători care se pricep la toate, dar
de fapt nu se pricep la aproape nimic. Un ultim
reprezentant de marcă al acestui stil de
conducere este preşedintele Băsescu. Deşi nu
are, nici pe departe, suficientă competenţă şi
experienţă în domenii atât de importante cum
sunt politica externă, învăţământul şi
infrastructura rutieră, preşedintele Băsescu a
dat numeroase „indicaţii preţioase” şi a impus
profesioniştilor din aceste domenii decizii
aberante. Drept urmare, relaţiile cu Basarabia,
Ucraina şi Rusia sunt cele mai proaste cu
putinţă, iar despre dezastrul din domeniul
infrastructurii rutiere şi al căilor ferate nu are

162
 52 de săptămâni
rost să mai insist. Ca şi cum toate acestea nu
ar fi fost suficiente, preşedintele Băsescu şi-a
descoperit anul trecut o nouă vocaţie: cea de
expert şi de strateg în soluţionarea proble-
melor determinate de actualul declin al
economiei naţionale şi globale. În această nouă
ipostază, preşedintele Băsescu a declarat mai
întâi că falimentele catastrofale cu care a
debutat actuala depresiune în SUA, UE şi
Japonia vor ocoli ţara noastră, care va fi scutită
de asemenea probleme. Din acest motiv, el s-a
opus mai întâi vehement acordului de
împrumut despre care începuseră să discute
Isărescu şi Pogea cu oficialii FMI şi UE.
Constatând, însă, cât de riscantă era opinia sa
în raport cu interesele SUA, preşedintele
Băsescu s-a răsucit, conform obiceiului, cu 180
de grade şi a devenit brusc cel mai „cult” şi
mai entuziast susţinător al binecunoscutului
împrumut de 20 de miliarde de euro pe care
oficialii BNR şi ai guvernului l-au „negociat” în
timp record cu oficialii FMI-ului. Spre deosebire
însă de guvernatorul Mugur Isărescu, care a
prezentat în termeni suficient de realişti bene-
ficiile şi costurile acordului cu FMI, preşedintele
Băsescu s-a grăbit să declare că acest acord va
permite evitarea consecinţelor dramatice ale
actualului declin economic (şomajul şi sărăcia),
în condiţiile în care procesul de creditare al
consumului şi al investiţiilor va fi redeclanşat în
forţă la începutul lunii mai a acestui an. Mai
mult, preşedintele Băsescu a afirmat că el a
„aranjat” ca acest nou boom de pe piaţa
creditelor să fie dublat de o reducere drastică a
dobânzilor şi de o relaxare a criteriilor de
fezabilitate impuse de bănci debitorilor. Luna
mai a trecut însă, iar promisiunile preşedintelui
163
 52 de săptămâni
Băsescu s-au dovedit a fi fanteziste. Înfuriat la
culme de „trădarea bancherilor”, preşedintele
Băsescu a revenit acum câteva zile cu aceeaşi
promisiune utopica: reducerea ratelor
dobânzilor la creditele bancare acordate în
România la acelaşi nivel cu cel de pe pieţele
bancare occidentale! Mai mult, preşedintele
Băsescu l-a acuzat de „dezinformare” pe
guvernatorul BNR, deoarece acesta a evitat să
anunţe că de la întâi iulie ţara noastră se va
afla oficial în recesiune şi a prognozat o
relansare a creşterii economiei noastre
începând cu luna aprilie a acestui an. în acest
context, este evidentă incapacitatea preşe-
dintelui Băsescu de a înţelege ce este costul
unui credit şi că acest cost este inevitabil în
tranzacţiile de pe pieţele financiare. Evident,
într-o ţară ca România, unde nivelul
economisirii este insuficient pentru susţinerea
şi intensificarea procesului de creditare, iar
inflaţia este semnificativ şi constant mai mare
decât în ţările vestice, nivelul dobânzilor
bancare nu poate fi egal cu cel din SUA, UE sau
Japonia! Pentru preşedintele Băsescu, însă,
acest fenomen este posibil, dar băncile din ţara
noastră îl fac imposibil! Sunt tare curios să văd
cum se va termina acest „război” declarat de
„anticomunistul” Băsescu sistemului bancar
din ţara noastră. Şi nu numai!

164
 52 de săptămâni

165
 52 de săptămâni

45
Guvernul a evitat dezbaterea în parlament şi şi-a
asumat răspunderea pentru Codul Penal şi cel Civil.
De fapt, de când şi-au intrat în pâine, noii senatori şi
deputaţi fac mai mult figuraţie, deşi noua putere
are o majoritate covârşitoare. Care vor fi
consecinţele acestui stil de a guverna prin
ordonanţe de urgenţă şi asumări de răspundere?

Adoptarea de către parlament a celor două

coduri care reglementează exhaustiv
conduitele permise sau nepermise de lege,
fără o evaluare analitică a proiectelor
legislative depuse de guvern, reprezintă o
premieră pentru „tânăra” noastră democraţie.
Fără îndoială, cele doua proiecte legislative ale
guvernului sunt la fel de importante ca şi
constituţia actuală. Poate chiar mai impor-
tante. Din acest motiv, decizia guvernului de a
„scurtcircuita” legislativul este arbitrară şi
lipsită de orice legitimitate. În spatele acestei
decizii se află o plutocraţie bine informată şi
perfect organizată. Evident, această
plutocraţie, formată din aşa-zişi politicieni şi
„oameni de afaceri” care folosesc fiecare

166
 52 de săptămâni
iteraţie electorală pentru a-şi consolida
privilegiile şi a-şi multiplica exponenţial averile
ilicite, nu a apărut peste noapte. A fost
suficientă, însă, o singură sincopă, cea din
perioada 1990-1996, pentru ca puterea politică
şi economică din fostul regim să fie confiscată
de o „nouă” ciocoime, de fapt identică cu cea
imortalizată în mod genial de Nicolae Filimon în
binecunoscuta sa capodoperă. Dacă de cea-
laltă parte a „baricadei” ar fi existat o societate
capabilă să contracareze acest fenomen de
uzurpare a puterii, actualul regim plutocratic
din ţara noastră nu ar fi fost posibil. Pentru
majoritatea românilor, însă, formarea şi
perpetuarea unei societăţi civile capabile să
prevină oligarhizarea sau (mult mai rău)
plutocratizarea puterii reprezintă un deziderat,
se pare, etern. Această „transcendenţă” de tip
mioritic, care reprezintă, din păcate, cu mult
mai mult decât un epifenomen, nu este însa
întâmplătoare sau inevitabilă. Uzurparea
puterii politice şi acapararea resurselor din
economia ţării noastre de către o ciocoime mai
veche sau mai nouă a fost şi este posibilă
datorită „trădării intelectualilor”. Nu mă refer
la „păcatul originar” invocat de J. Benda. Mă
refer la acel tip de trădare la care făcea
referinţă Alexandr Soljenitiţîn în binecunoscutul
său apel către intelectuali: „Nu vă vindeţi
pentru o farfurie de ciorbă!”. Aceasta este
adevărata problemă! Dacă noi, românii, nu
vom rezolva, ca să zic aşa, cu forţe proprii
această problemă, atunci vom fi mereu la
cheremul unor ciocoi, mai mult sau mai puţin
„spălaţi”. Iar speranţa că NATO şi UE nu vor
coabita cu bravii noştri ciocoi este o iluzie
periculoasă. La fel de periculoasă ca şi
167
 52 de săptămâni
aserţiunea că prin intrarea în NATO şi UE ţara
noastră va deveni vrând-nevrând democratică.
Atâta timp cât „aleşii poporului” vor accepta să
plătească unei firme din SUA (cea mai
democratică ţară din lume, nu?) zeci de
milioane de dolari pentru construirea fiecărui
kilometru din Autostrada „Transilvania”, nici
NATO şi nici UE nu vor spune altceva decât OK.
Şi asta indiferent de cine, ce şi cum votează în
„Casa Poporului”!

168
 52 de săptămâni

46
UN ÎMPRUMUT RISCANT
Recenta decizie a oficialilor de la Bucureşti de a
împrumuta 20 de miliarde de euro (cel mai
mare împrumut din istoria României) de la un
consorţiu financiar constituit ad hoc (Fondul
Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca
Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare şi
Uniunea Europeană) implică, fără îndoială,
multiple riscuri în ceea ce priveşte
oportunitatea şi fezabilitatea acestui proiect.
După cum este cunoscut, împrumuturile finan-
ţate de către Fondul Monetar Internaţional (FMI)
vizează prevenirea falimentului sau a
insolvenţei în cazul ţărilor afectate de
diminuarea rezervelor valutare şi de
supraîndatorare. Ori România nu se află în
această situaţie! Dimpotrivă, în acest moment
rezervele valutare curente ale României sunt de
27,9 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă un
maxim istoric. Pe de altă parte, aceste rezerve
sunt în acest moment cu mult mai mari decât
rezervele similare ale SUA (22,1 miliarde dolari),
ale Franţei (19,8 miliarde dolari), ale Spaniei

169
 52 de săptămâni
(10,8 miliarde dolari) sau ale Olandei (8,5
miliarde dolari)! Din acest motiv, majorarea
rezervei valutare a României cu aproape 20
miliarde de euro ar reprezenta, deci, o decizie
complet nejustificata, atât pe termen scurt, cât
şi pe termen lung. Este adevărat, însă, că în
ultimul deceniu situaţia economică a României
a fost afectată de deficite comerciale siste-
matice. Anul trecut, de exemplu, deficitul
comercial al României a atins nivelul record de
22,521 miliarde de euro (16,46 procente din
PIB). Tot anul trecut, rata inflaţiei calculată de
Institutul Naţional de Statistică (INS) a fost de
7,9 procente, o rată cu mult mai mare decât
cea precedentă (4,8 procente în 2007). Fără
îndoială, o eventuală acutizare a declinului
economic la nivel global va afecta România în
sensul stopării creşterii economice (în anul
trecut PIB-ul a crescut cu 7,1 procente
comparativ cu anul precedent), a exporturilor
(33,627 miliarde de euro în 2008) şi a
investiţiilor străine directe (9, 024 miliarde de
euro în 2008). Din acest punct de vedere,
recenta prognoză a INS conform căreia PIB-ul se
va diminua în primul trimestru al acestui an cu
2,8 procente comparativ cu aceeaşi perioadă a
anului trecut, este edificatoare. Din aceste
motive, decizia guvernului de a contracta un
împrumut atât de costisitor este o decizie
complet nejustificată. Conform oficialilor Băncii
Naţionale a României (BNR), cei 20 de miliarde
de euro vor fi utilizaţi în mod prioritar pentru
finanţarea unui „plan anticriză” şi într-o măsura
mult mai mică pentru prevenirea insolvenţei
României. Planul anticriză conceptualizat de
oficialii români, ai FMI şi ai UE vizează, în primul
rând, creşterea neinflaţionistă a masei
170
 52 de săptămâni
monetare prin desfiinţarea rezervelor valutare
impuse de BNR băncilor comerciale, valoarea
estimată de unii experţi a acestor rezerve fiind
de 10 -12 miliarde de euro. Drept urmare, dacă
oficialii FMI şi UE vor accepta finanţarea acestui
plan, BNR va restitui treptat băncilor comerciale
această sumă începând cu luna mai a acestui
an. O a doua opţiune strategică a acestui plan
vizează o înăsprire accentuată a politicii fiscale
prin reducerea cheltuielilor salariale din sectorul
public şi prin majorarea semnificativă a
impozitelor şi a taxelor. În sfârşit, autorii
strategiei de contracarare a unei eventuale
recesiuni a economiei României în acest an au
în vedere o majorare fără precedent a
investiţiilor publice în infrastructură,
aproximativ 10 miliarde de euro din împrumutul
menţionat urmând să asigure finanţarea acestor
investiţii. În acest context, următoarea întrebare
este inevitabilă: Cât de oportun şi cât de fezabil
este acest costisitor împrumut? Va dispune,
oare, ţara noastră de suficiente resurse
bugetare în următorii ani pentru achitarea
acestei datorii?
Răspunsul la această întrebare implică
următorul scenariu ipotetic. În anul trecut,
veniturile executivului au fost de 16,6 miliarde
de euro, iar cheltuielile au depăşit aceste
venituri cu 5,7 miliarde de euro! Chiar dacă
majorarea impozitelor şi a taxelor va determina
o creştere a veniturilor fiscale, această strategie
este cu două tăişuri: o ipotetică creştere
nominală a veniturile fiscale ar determina o
accentuare a recesiunii, o diminuare a bazei de
impozitare şi o creştere a poverii fiscale. Cu alte
cuvinte, dacă oferta monetară va fi majorată în
următoarele luni cu 40 sau 50 de miliarde de
171
 52 de săptămâni
lei, creându-se în acest mod premisele
relansării creşterii economice, majorarea
concomitentă a impozitelor şi a taxelor va
determina o inevitabilă diminuare a PIB-ului. Din
cele prezentate, rezultă că planul anticriză
promovat de executiv şi de BNR, este extrem
de costisitor, iar efectele sale în ceea ce pri-
veşte relansarea creşterii economice sunt foarte
puţin probabile. Din acest punct de vedere,
principala deficienţă a acestui plan o constituie
caracterul inadecvat al soluţiilor anticriză în
raport cu problemele reale ale economiei
româneşti: competitivitatea scăzuta a
producţiei, persistenţa inflaţiei la un nivel
ridicat, gradul redus de ocupare al forţei de
muncă, productivitatea extrem de scăzută a
muncii şi îmbătrânirea populaţiei. În privinţa
lipsei de competivitate a produselor realizate în
România, este edificator următorul bilanţ. în
anul trecut raportul dintre producţia exportată
şi cea importată la bunurile de capital a fost de
38,6 procente, la bunurile intermediare (materii
prime, componente şi subansambluri) de 60
procente, iar la bunurile de consum de 72,1
procente. Cu alte cuvinte, firmele din România
(inclusiv cele multinaţionale) exportă muncă
puţin calificată şi importă muncă cu un grad
ridicat de calificare. Până la un punct, această
disfuncţie poate fi explicată prin inadecvarea
cronică a sistemului de formare profesională la
cerinţele companiilor din ţara noastră. Pe de
altă parte, însă, este la fel de adevărat ca multe
companii din România, mai ales cele
multinaţionale, oferă salarii cu mult mai mici
decât în UE sau în SUA pentru aceeaşi calificare
sau competenţă profesională. Din aceste
motive, care reflectă o regresie vicioasă, în anul
172
 52 de săptămâni
trecut salariul mediu lunar al angajaţilor din ţara
noastră a fost de 348 de euro, iar în luna
ianuarie a acestui an s-a redus la 318 euro! Ori,
la acest nivel al câştigurilor dispare în mare
măsura atât motivaţia investitorilor pentru a
crea locuri de muncă cu grad mare de calificare,
cât şi a angajaţilor pentru îmbunătăţirea con-
tinuă a competenţei. În ceea ce priveşte
persistenţa inflaţiei la niveluri ridicate, în anul
2008 rata inflaţiei calculată de INS a fost de 7,9
procente, ceea ce reprezintă una din cele mai
mari rate ale inflaţiei din zona UE. În realitate,
rata reală a inflaţiei calculată prin intermediul
deflatorului PIB a fost anul trecut în ţara noastră
de 14 procente. Iar în primele două luni ale
acestui an rata inflaţiei calculată de INS a atins
deja nivelul de 2,1 procente, deşi BNR
prognozează pentru acest an o rată a inflaţiei
de 3,5 procente (+/- 1 procente). Cu toate că în
ultimii nouă ani PIB-ul a crescut cu 62,1
procente, economia ţării noastre a fost afectată
în această perioadă de reducerea continuă a
raportului dintre numărul de salariaţi şi
populaţia activă, astfel că în anul trecut acest
raport a atins un minim istoric în raport cu
ultimele cinci decenii: 4,738 milioane de
salariaţi la 9,369 milioane de persoane ocupate
(50,5 procente). Iar această disfuncţie majoră
tinde să se acutizeze pe măsură creşterii
şomajului şi a diminuării natalităţii! În ceea ce
priveşte productivitatea extrem de scăzută a
muncii din economia ţării noastre, aceasta este
determinată de următorii factori esenţiali:
structura capitalului, structura forţei de muncă
şi diminuarea motivaţiei pentru muncă şi
formare profesională. Astfel, majoritatea
investiţiilor realizate în ţara noastră în ultimii ani
173
 52 de săptămâni
au fost investiţii intensive în muncă şi nu
investiţii intensive în capital (IT). Din acest
motiv, în România există în prezent prea puţine
investiţii în job-uri cu productivitate ridicată în
industrie, în sectorul terţiar şi mai ales în
agricultură. Pe de altă parte, tehnologiile
agricole din ţara noastră au devenit atât de ine-
ficiente, încât anul trecut PIB- ul din activităţi
agricole a fost de numai 6,4 procente din PIB-ul
total, deşi ponderea populaţie ocupate în
agricultură a reprezentat 30 procente din totalul
populaţiei ocupate! În al treilea rând, produc-
tivitatea scăzută a muncii va reprezenta o
disfuncţie majoră în ţara noastră atâta timp cât
majoritatea companiilor vor prefera munca
necalificată în detrimentul muncii calificate.
Această mentalitate specifică majorităţii
angajatorilor din ţara noastră reprezintă o
disfuncţie majoră în ceea ce priveşte motivaţia
pentru muncă şi formare profesionala a
angajaţilor, a elevilor şi a studenţilor.
Îmbătrânirea populaţiei ca urmare a reducerii
accentuate a natalităţii reprezintă o problemă
fără precedent pentru România. De exemplu, în
ultimul an s-au născut 222749 copii şi au
decedat 253157 persoane. Datorită acestui
fenomen, populaţia României a scăzut în
ultimele două decenii cu aproape 1,7 milioane
de locuitori. În sfârşit, îmbătrânirea populaţiei s-
a accentuat şi mai mult după primirea României
în UE, atunci când, în doar câteva luni, aproape
20 procente din populaţia activă a emigrat în
Occident. În concluzie, planul anticriză
popularizat de guvern şi de BNR are câteva
puncte tari, dar foarte multe puncte slabe. Din
această perspectivă, relansarea creditării
investiţiilor şi a consumului prin desfiinţarea
174
 52 de săptămâni
rezervelor valutare impuse până acum de BNR
băncilor comerciale, precum şi alocarea a 10
miliarde de euro pentru finanţarea unor
investiţii publice în infrastructură reprezintă
punctele tari ale acestui plan. Pe de altă parte,
inevitabila majorare a impozitelor, reducerea
accentuată a cheltuielilor salariale şi bugetare,
precum şi valoarea ridicată a serviciului datoriei
(dobânzile şi rambursărilor în contul creditului
extern) reprezintă punctele slabe ale acestei
decizii strategice. În privinţa punctelor tari ale
proiectului, concretizarea acestora depinde în
mare măsura de următoarele precondiţii:
reducerea rapidă şi drastică a dobânzii de
referinţă, precum şi îmbunătăţirea radicală a
managementului proiectelor de investiţii
finanţate din bani publici. Este evident ca cele
10-12 miliarde de euro care vor intra în
conturile băncilor comerciale vor relansa
procesul de creditare al investiţiilor şi a
consumului doar în măsură în care BNR va
reduce nivelul dobânzii de referinţă de la 10
procente, cât este în prezent, la 2 procente sau
chiar mai puţin. în caz contrar, creditele
acordate de băncile din România vor fi cu mult
mai scumpe comparativ cu creditele din
celelalte state ale UE, iar cererea solvabilă de
credite scumpe va fi scăzută în condiţiile unei
economii aflate foarte probabil în recesiune. În
ceea ce priveşte alocarea a 10 miliarde de euro
pentru finalizarea proiectelor finanţate de statul
român în infrastructură, această oportunitate va
determina în mod cert o reducere a şomajului şi
o creştere a PIB-ului, însă va acutiza riscurile
aferente penuriei de forţă de muncă calificată.
În sfârşit, măsurile de austeritate bugetară, de
înăsprire a fiscalităţii, precum şi valoarea
175
 52 de săptămâni
costisitoare a serviciului datoriei reprezintă
riscurile majore ale planului anticriză. Astfel,
diminuarea salariilor în sectorul public şi înăspri-
rea fiscalităţii reprezintă un mix de politici
macroeconomice total contraindicate în cazul
recesiunii. De altfel, paradigma explicativă
folosită de experţii UE, ai FMI şi ai BNR, conform
căreia creşterea exagerată a salariilor (mai ales
ipotetica creştere a salariilor profesorilor) în
raport cu productivitatea muncii reprezintă
cauza esenţiala a redeclanşării procesului
inflaţionist în România este falsă. Într-adevăr,
anul trecut în România valoarea salariilor a
crescut în termeni reali cu 14 procente, iar
productivitatea muncii a crescut, tot în termeni
reali, cu 6,9 procente. Cu toate acestea, în ţara
noastră valoarea salariilor nete a reprezentat
anul trecut doar 14,4 procente din PIB, spre
deosebire de ţările occidentale unde nivelul
acestui indicator este în mod sistematic de 3-4
ori mai mare! Din acest motiv, creşterea
salariilor nu reprezintă în cazul ţării noastre un
factor determinant al creşterii preţurilor. La fel
de falsă este şi aserţiunea aceloraşi experţi care
consideră că valoarea exagerată a cheltuielilor
bugetare şi deficitul excesiv al bugetului de stat
au determinat, în mare măsură, boom-ul infla-
ţionist din anul trecut şi din primele luni ale
acestui an. În realitate, deficitul bugetului de
stat a fost anul trecut de 3,4 procente şi nu de
5,2 procente din PIB aşa cum susţin oficialii UE!
În ceea ce priveşte ponderea cheltuielilor
bugetare în PIB, în anul trecut acest indicator a
fost de 16 procente în cazul bugetului de stat,
de 6,7 procente în cazul bugetului asigurărilor
de stat şi de numai 3,4 procente în cazul
bugetului asigurărilor de sănătate. În total, deci,
176
 52 de săptămâni
aceste cheltuieli au reprezentat anul trecut doar
26,1 procente din PIB, cu mult mai puţin decât
în statele occidentale. Din acest motiv,
„îngheţarea” unor salarii lunare medii de 348 de
euro şi a unor pensii medii de 155 de euro,
precum şi reducerea alocaţiilor bugetare pentru
sănătate (216 euro pe locuitor în anul trecut) şi
pentru creşterea natalităţii reprezintă o decizie
aberantă nu numai din punct de vedere politic,
ci şi moral! Ar mai fi de subliniat în final, că
soluţiile monetare, fiscale şi bugetare preco-
nizate de oficialii români şi străini pentru
contracararea declinului economic din ţara
noastră sunt în majoritate nefezabile şi se „bat
cap în cap”, în sensul că determină efecte
contrare care se anulează reciproc.

177
 52 de săptămâni

47
În timp ce avem doar o treime din salariul mediu
european, preţul alimentelor din România, adeseori,
este chiar mai ridicat ca în ţările înstărite, ceea ce
afectează drastic nivelul de trai. Uleiul, laptele,
brânza şi ouăle, fructele şi legumele, pâinea, carnea
şi mezelurile sunt scumpe în raport cu veniturile.
Chiar şi Bulgaria stă mai bine, cam cu 20 de
procente... Care este explicaţia acestui fenomen şi
cum ar putea fi contracarat?

Faptul că preţurile multor produse şi servicii

sunt mai mari în ţara noastră decât în ţările din
zona euro se datorează structurii nefuncţionale
a economiei româneşti. Astfel, la noi în ţară 30
procente din forţa de muncă este ocupată în
agricultură şi realizează doar 6 procente din
PIB, 24 procente din forţa de muncă este
ocupată în industrie şi construcţii şi realizează
o treime din PIB, iar 26 procente din forţa de
muncă este ocupată în servicii şi realizează 60
procente din PIB, iar 20 de procente din forţa
de muncă a emigrat în Occident! În SUA, zona
euro sau Japonia, situaţia este total diferită:

178
 52 de săptămâni
între 15 procente şi 20 procente din populaţia
activă este ocupată în agricultură, industrie şi
construcţii, iar contribuţia acestor ramuri la
crearea produsului intern brut este de
aproximativ 30 de procente, în timp ce în
sectorul terţiar al economiilor acestor ţări este
ocupată 80-85 procente din forţa de muncă,
contribuţia acestui sector la crearea PIB fiind în
jur de 70 procente. Cu alte cuvinte, spre
deosebire de ţările menţionate, la noi există
prea multă forţă de muncă în industrie,
construcţii şi agricultură (mai ales în
agricultură) şi prea puţină producţie în aceste
sectoare. Această structură ineficientă a
economiei, în cadrul căreia productivitatea
scăzută a industriei şi, mai ales, a agriculturii
determină subdezvoltare şi sărăcie, este
principala cauză a preţurilor de monopol
practicate de negustorii de produse alimentare
din România, negustori, în marea lor
majoritate, străini. Rezultă, deci, că fără o
creştere substanţială a producţiei din
agricultură şi din industria alimentară,
importurile şi preţurile produselor alimentare
vor continua să fie tot mai mari în ţara noastră,
în paralel cu accentuarea emigraţiei şi cu
oligarhizarea de tip fanariot a societăţii.
Evident, aceste disfuncţii majore nu i-au
preocupat aproape de loc pe cei care au
condus ţara noastră în ultimele două decenii.
Iar despre cei care o „conduc” în acest
moment, nu are rost să mai vorbim!

179
 52 de săptămâni

48
Presa, dar şi mulţi analişti, au ajuns la aceeaşi
concluzie: „Nu avem oameni competenţi ca să ne
scoată din criză!”. Este reală această concluzie
generală? Cum ar trebui să arate un guvern
competent? Aveţi câteva nume?

Există în folclorul ardelenesc următoarea

strigătură: „Foaie verde a bobului, Cap ar fi, da'
minte nu-i!”. Într-adevăr, actualele instituţii
politice româneşti (legislativul, executivul,
autorităţile judiciare şi partidele politice)
reprezintă mai degrabă „forme fără fond”,
decât instituţii reale. Ori, este bine cunoscut
faptul că ineficacitatea instituţiilor politice,
oricare ar fi acestea, reprezintă un factor
perturbator de prim rang, respectiv „inamicul
public numărul unu” al existenţei sociale. În
cazul ţării noastre, ineficacitatea instituţiilor
politice reprezintă o disfuncţie tradiţională. Din
păcate, actualele instituţii politice (importate
fără discernământ dintr-un Occident idealizat)
care le-au înlocuit pe cele din Republica
Populară Română şi din Republica Socialistă
România, s-au dovedit a fi la fel de corupte şi
180
 52 de săptămâni
de ineficiente ca şi cele din perioada lui Vodă
Caragea şi a celebrului său postelnic
Andronache Tuzluc! Cu toate că acum
demnitarii noştri ajung la putere prin „alegeri
libere” şi nu îşi mai cumpără funcţiile la
Istambul de la Marele Vizir, ca pe timpul lui
Vodă Caragea, nu cred că personalitatea şi
conduitele actualilor noştri conducători, a
„domniţelor”, a „beizadelelor” şi a ibovnicelor
acestora s-au schimbat prea mult. Din
nefericire, Vodă Caragea, „beizadeaua”
acestuia, Domniţa Ralu, Andronache Tuzluc,
Dinu Păturică şi Chera Duduca nu sunt doar
personaje inventate de Nicolae Filimon, ci
oameni în carne şi oase, care populează
palatul Cotroceni, palatul Victoria, palatul
Pipera şi nenumăratele „baruri de fiţe” din
capitala ţării noastre. Mă întrebaţi, deci, cu
cine ar trebui înlocuiţi actualii miniştri ai
cabinetului Boc? O întrebare mai potrivită
decât cu cine, ar fi dacă tandemul PDL-PSD
doreşte miniştrii competenţi sau mai degrabă
preferă marionete prin care să „şifoneze”
sectorul public al economiei noastre. Nu sunt
atât de naiv încât să cred că plutocraţii din PDL
şi PSD au devenit peste noapte oameni cu
„frică de Dumnezeu”. După cum nu pot să cred
că viitorul nostru preşedinte, oricare va fi
acesta, va refuza achiziţionarea de avioane de
vânătoare din SUA, chiar dacă ţara noastră
este prea săracă pentru o ofertă atât de
„dezinteresată şi de generoasă”. Cu alte
cuvinte, schimbarea actualilor demnitari din
palatul Cotroceni şi din palatul Victoria cu alţii
de o cu totul altă factură ar fi posibilă, dar într-
o altă istorie şi, evident, într-o altă ţară! Nu
este o concluzie pesimistă, ci realistă. Cum
181
 52 de săptămâni
altfel am putea înţelege o altă strigătură, de
data asta din Moldova: „Tot pe loc, pe loc, pe
loc, Să răsară busuioc!“

182
 52 de săptămâni

49
Toată lumea aşteaptă o remaniere a actualului
guvern. Care credeţi că sunt ministerele cele mai
„descoperite”? De ce?

Fără îndoială, cel mai prost condus minister a

fost şi este Ministerul Transporturilor. Fără
excepţie, miniştrii care au condus această
importanţă instituţie după 1990 s-au dovedit
incapabili în raport cu cerinţele acestui post
strategic. În primul rând, fără excepţie,
miniştrii transporturilor din ultimele două
decenii au neglijat complet dezvoltarea
infrastructurii în domeniul căilor ferate în
raport cu noile cerinţe tehnologice şi
funcţionale din acest domeniu. Astfel că în
acest moment CFR-ul este deja în stare de
faliment, iar despre precaritatea tehnologică şi
funcţională a căilor ferate din ţara noastră nu
are rost sa mai vorbim. Nu degeaba, ţara
noastră se află pe ultimul loc într-un clasament
european privind calitatea căilor ferate. În
acest context, cea mai mare eroare
managerială, ca să folosesc un eufemism, o
reprezintă sabotarea proiectului UE de
183
 52 de săptămâni
realizare a unei reţele CF de mare viteză între
Germania şi Turcia, reţea care urma să traver-
seze şi ţara noastră pe ruta Arad - Timişoara -
Calafat - Vidin. Cel care a „pus cruce” acestui
proiect a fost Traian Băsescu, pe atunci
ministrul transporturilor. Acelaşi personaj care
a „furnizat” minerilor lui Miron Cosma
garniturile de tren cu care au sosit în Bucureşti
în septembrie 1991 pentru a demola guvernul
condus de Petre Roman. Un alt proiect la fel de
important a fost ratat un deceniu mai târziu,
atunci când guvernul ţării noastre a refuzat să
participe la un proiect european care viza
transportul pe calea ferată a autocamioanelor
de mare tonaj. În sfârşit, tot lui Traian Băsescu
i se poate imputa şi decizia aberantă de a
amâna la nesfârşit construirea unor autostrăzi
care să permită racordarea infrastructurii
rutiere din ţara noastră cu cea din UE. În
aceste condiţii, deciziile lui Radu Berceanu
privind „fuziunea" aeroporturilor din Timişoara
şi Arad, respectiv mutarea Regionalei CFR
Timişoara la Craiova reprezintă, la fel ca şi cele
menţionate, aberaţii demne de o eventuală
carte a recordurilor în materie de
contraperformanţe manageriale. Evident,
asemenea contraperformanţe nu au fost şi nu
vor fi sancţionate de actuala coaliţie guverna-
mentală PDL + PSD. Nici măcar prin remanieri
ale executivului. Atâta timp cât Traian Băsescu
va fi preşedintele ţării noastre, „băieţii săi de
prăvălie” pot dormi liniştiţi!

184
 52 de săptămâni

50
SITUAŢIA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎN
2007.
CLASIFICAREA PERFORMANŢELOR
Este bine cunoscut faptul că în ultimii nouă ani
economia României a înregistrat ritmuri
semnificative de creştere. În consecinţă,
mediile de informare în masă din ţară şi din
străinătate au difuzat o multitudine de
informaţii privind acest fenomen. Din păcate,
însă, multe din aceste informaţii nu au fost şi
nu sunt suficient de valide. Pe de altă parte,
opinia publică românească a fost intoxicată în
mod sistematic de anumiţi politicieni, pseudo-
experţi şi pseudo-ziarişti cu o multitudine de
informaţii economice confuze, tendenţioase
sau mistificate în scopul fetişizării realităţii. În
acest context, scopul acestei lucrări constă în
evaluarea situaţiei reale a economiei ţării
noastre înainte de declanşarea actualei
depresiuni economice. Drept urmare, în tabelul
care urmează este prezentat un clasament
privind performanţele economice ale
Bucureştiului şi ale judeţelor „outsider”. Acest
clasament conţine date obţinute exclusiv prin
prelucrarea situaţiilor financiare (în principal
bilanţuri şi conturi de profit şi pierdere)
întocmite de companiile şi instituţiile din ţara
noastră la sfârşitul anului 2007.

185
 52 de săptămâni

Situaţia economică a României în 2007.

Clasificarea performanţelor la nivel teritorial (miliarde de
lei)

personalCheltuieli de

activelorAmortizarea

Numărul salariaţilor
Cifra de afaceri
Capitalul total

Profitul brut
Judeţe

Bucur 405,8 394,4 36,5 33,5 16,0

13577
eşti 06 85 68 40 42
38
Timiş 22,12 18,33 2,27 1,83 0,71
15596
Cluj 5 7 0 3 3
3
Ilfov 18,24 20,18 2,24 1,74 0,64
15642
3 2 0 1 9
3
20,70 18,04 1,50 1,44 0,54
79925
6 6 1 6 2
Total
692,7 706,8 71,0 57,9 26,8 42690
econo
39 30 91 53 68 35
mie
Sursa: Mihail Dimitriu, Economia reală a României în perioada
2003-2007, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, pp.27-31.

Înainte de orice, datele precedente indică o

gravă disfuncţie structurală. Pentru că o
economie în care într-o singură localitate se
concentrează 58,6 procente din capitalul unei
ţări, 55,8 procente din cifra de afaceri, 51,3
procente din cheltuielile cu salariile, 57,8
procente din profit, 59,5 procente din
amortizarea activelor şi 31,8 procente din
salariaţi este, incontestabil, o economie
hipercentralizată. Din păcate, această

186
 52 de săptămâni
anomalie structurală este accentuată şi de
modul arbitrar în care Ministerul de Finanţe
prelucrează situaţiile financiare întocmite de
companiile şi instituţiile din ţara noastră.
Astfel, companiile mari, indiferent de locul în
care îşi au sediul şi operează, sunt obligate sa
depună situaţiile financiare doar la Bucureşti şi
nu la autorităţile fiscale teritoriale, aşa cum ar
fi normal. Din acest motiv, la sfârşitul anului
2007 existau în Bucureşti, evident „pe hârtie”,
un număr de 1357738 de salariaţi, în timp ce
populaţia aptă de munca a acestei localităţi nu
depăşea cifra de un milion! Pe de altă parte,
datele din tabelul anterior reflectă starea de
subdezvoltare şi ineficienţa flagrantă a econo-
miei noastre în ansamblu. Astfel, marja brută a
profitului (profitul brut/ cifra de afaceri) a fost
în anul de referinţă de numai 8,2 procente, iar
ponderea produsului intern brut aferentă
muncii salariate şi capitalului (cheltuielile cu
personalul plus profitul brut plus amortizarea
activelor) în totalul cifrei de afaceri a fost de
numai 22 procente! şi nici în prezent nu este
mai mare. Dimpotrivă! Din acest punct de
vedere, valoarea de 404,7 miliarde de lei
comunicată de Institutul Naţional de Statistică
pentru produsul intern brut al ţării noastre în
2007 este neverosimilă.
Cum se poate, oare, explică că în tara noastră
contribuţia salariaţilor din industrie, agricultură
şi din sectorul terţiar la formarea produsului
intern brut a fost în 2007 de numai 155,9
miliarde de lei (38,5 procente)?
Această „prestidigitaţie” nu reprezintă, din
păcate, nici măcar un caz singular. Nu în
ultimul rând, situaţia precară economiei româ-
neşti este reflectată de nivelul extrem de
187
 52 de săptămâni
scăzut al stocului de capital în raport cu
numărul locurilor de muncă (un capital de
numai 173 de miliarde de euro pentru 4269035
locuri de munca), precum şi al costurilor lunare
cu forţa de muncă (in medie 350 de euro
pentru fiecare salariat). Cu alte cuvinte,
economia României este compusă în mod
preponderent din locuri de muncă ieftine în
ceea ce priveşte înzestrarea cu capital şi costul
forţei de munca, ceea ce presupune un grad
redus de calificare al angajaţilor, o
productivitate a muncii extrem de scăzută şi
salarii foarte mici în raport cu cele din UE şi
SUA. în al treilea rând, clasamentul anterior
indica fără echivoc ca Timişoara şi Clujul sunt,
pe termen mediu şi lung, singurele zone de
dezvoltare capabile nu atât să contracareze
hegemonia Bucureştiului, o hegemonie
promovată fără nici un fel de scrupule de
autorităţile de la Bucureşti (inclusiv prin
distorsionarea şi mistificarea datelor statistice),
cât mai ales să asigure locuitorilor lor o altă
calitate a vieţii comparativ cu cea din oraşul
„unde se dă ora exacta”. În sfârşit, tabelul care
urmează conţine, în contextul menţionat, un
clasament al judeţelor din Regiunea Vest.

Situaţia economică a României în 2007.

Clasificarea performanţelor în Regiunea Vest (miliarde de
lei)

188
 52 de săptămâni

personalCheltuieli de

activelorAmortizarea

Numărul salariaţilor
Cifra de afaceri
Capitalul total

Profitul brut
Judeţe

Timiş 22,1 18,3 2,27 1,83 0,71 15596

Arad 25 37 0 3 3 3
Hunedo 9,18 9,21 1,10 0,68 0,33 86625
ara 0 2 6 9 0 12368
Caraş- 5,48 7,24 0,86 0,49 0,21 1
Severin 1 2 2 3 7 36201
1,53 3,21 0,37 0,25 0,13
2 9 5 0 1

Total 38,3 38,0 4,61 3,26 1,39 40247

18 10 3 5 1 0
Sursa: Mihail Dimitriu, Economia reală a României în perioada
2003-2007,
editura Universităţii de Vest, Timişoara, pp.27-31

Probabil că pentru foarte mulţi acest clasament

reprezintă o surpriza. Deoarece foarte mult
timp şi foarte mulţi „comentatori” din
publicaţiile bucureştene şi din cele locale au
susţinut, cu mult tupeu, că „Aradul a luat-o
înaintea Timişoarei”. Această campanie de
intoxicare mediatică a creat probabil multă
confuzie în ceea ce priveşte percepţia
locuitorilor regiunii noastre despre structura
economică reală a Regiunii Vest. În realitate,
însă, în această regiune economia Timişului
este strict mai mare, cu excepţia cifrei de
afaceri şi a numărului de salariaţi, decât
economiile judeţelor Arad, Hunedoara şi Caraş
Severin luate la un loc! Ar mai fi de adăugat,

189
 52 de săptămâni
din păcate, că situaţia economică a Caraş
Severinului era disperată la sfârşitul anului
2007. Ca să nu mai vorbim de prezent! Din
aceste motive cred că noi timişorenii şi
timişenii ar trebui să fim foarte prudenţi în
ceea ce priveşte regionalizarea administrativă
a României. S-ar putea ca beneficiile acestei
reforme să fie pentru noi cu mult mai mici
decât costurile aferente. Aceasta nu înseamnă,
în nici un caz, că trebuie să fim egoişti şi
meschini faţă de caraşeni!

190
 52 de săptămâni

51
BNR a cotat luni un euro la 4,27 lei, nivel maxim
pentru ultima jumătate de an. Acesta e un semnal că
în România criza se adânceşte, deşi mari puteri din
Europa, precum Germania şi Franţa, dau semne de
ieşire din criză. Împrumutul de la Banca Mondială nu
mai este suficient pentru menţinerea unui curs
rezonabil euro-leu?

Actuala depreciere a leului reflectă, într-adevăr,

o acutizare a crizei economice din ţara noastră.
După ce în anul trecut deficitul de cont curent al
României (determinat de un deficit comercial
cronic) a atins un maxim istoric de aproape 13
procente din PIB şi după ce economia noastră a
intrat în acest an într-un declin acut, politica
BNR de menţinere artificială a stabilităţii
cursului de schimb al monedei naţionale pare să
devină tot mai riscantă. Deşi rezerva valutară
curenta a BNR este în acest moment egală cu
cea de la începutul anului (28 de miliarde de
dolari), este deosebit de îngrijorător faptul că
prima tranşă a împrumutului de la FMI
contractat în acest an de BNR pentru majorarea
rezervei valutare (peste 7 miliarde de dolari) s-a

191
 52 de săptămâni
„volatilizat” în mai puţin de doua luni. Oricum
am analiza lucrurile, această hemoragie
valutară reprezintă o contraperformanţă fără
precedent pentru ţara noastră. Nu îmi amintesc
că un fenomen de o asemenea amploare şi
gravitate să se fi întâmplat în trecutul plin de
evenimente al României! Desigur, cei 7 miliarde
de dolari nu au fost cheltuiţi de BNR doar pentru
„îngheţarea” cursului valutar al monedei
naţionale. O parte semnificativă din această
uriaşă sumă a fost utilizată pentru returnarea
parţială a rezervelor valutare obligatorii impuse
de BNR băncilor comerciale din ţara noastră.
Chiar şi în acest context, eşecul politicii
monetare a BNR-ului este evident. De ce s-a
ajuns aici? După părerea mea, situaţia eco-
nomică a României este cu mult mai gravă
decât cea descrisă recent de şeful statului. În
primul rând, contracţia PIB-ului din acest an va
fi în ţara noastră de patru ori mai mare în raport
cu zona UE! în al doilea rând, deficitul de cont
curent al ţării noastre din acest an va fi finanţat
conform opiniei sefului statului prin intrările de
investiţii străine. Nu ştiu dacă domnul Băsescu
ştie care este diferenţa dintre fluxurile de
investiţii şi fluxurile de numerar. Mă tem că nu!
Pentru că investiţiile implică imobilizări de
resurse financiare pe când fluxurile de numerar
(cash flow) implică intrări de numerar. Din acest
motiv, valoarea deficitului de cont curent
(ieşirile de numerar) şi valoarea intrărilor de
bunuri de investiţii din străinătate reprezintă
variabile care din punct de vedere contabil nu
trebuie însumate. Pentru ca atunci când cineva
aduce în România un strung din Germania care
costa câteva mii de euro, aceasta nu este
acelaşi lucru ca şi atunci când cineva trimite în
192
 52 de săptămâni
ţara noastră aceeaşi sumă intr-o valiza sau intr-
un cont bancar! Faptul că preşedintele nostru
nu înţelege toate astea nu este foarte grav. Nu
mă îndoiesc că mai există pe planetă şi alţi
preşedinţi ca şi cel al nostru. Chiar şi la case
mai mari! Grav este că ţara noastră a devenit
dependentă sine die de importurile de alimente,
de energie, de armament, de turism şi de
tehnologie. Iar toate aceste costuri pot fi
finanţate nu prin fluxuri de capital (aşa cum
crede domnul Băsescu), ci prin sumele încasate
de firmele noastre din exporturi, prin comerţul
invizibil sau prin împrumuturi externe. Aceasta
este adevărata problemă. Iar prin politica
monetară a BNR-ului de a susţine în mod forţat
cursul valutar al leului, această disfuncţie s-a
accentuat. De aceea, s-ar putea ca actualul
derapaj al monedei naţionale să reflecte o
mutaţie în politica cursului de schimb
promovată până acum de BNR. După cum poate

fi şi o manevră sau o diversiune a BNR-ului în

scopul contracarării speculaţiilor de pe piaţa
noastră valutară. Cine poate ştii adevărul?

193
 52 de săptămâni

52
Analiştii spun că acutizarea conflictelor de pe scena
politică are impact asupra economiei ţării
respective, uneori chiar şi pe termen mediu sau
lung. în România, ultima perioada a fost caracte-
rizată de o agitaţie politică nerecomandată, având
în vedere că suntem în plină criză economică. Ce
impact va avea bătălia acesta dintre partide asupra
economiei noastre?

Nu cred că situaţia noastră economică depinde

prea mult de ceea ce se întâmplă acum între
PDL şi PSD. Dacă ceea ce declară liderii celor
doua partide ar fi luat în serios de investitorii
străini sau de liderii politici ai SUA şi ai UE,
atunci ţara noastră ar fi abandonată în câteva
minute şi de unii şi de alţii! De exemplu, ce s-
ar întâmpla cu credibilitatea Franţei dacă un
lider important dintr-o coaliţie de partide
franceze aflate la putere ar declara că şeful
statului este conducătorul unei grupări mafiote
şi în acelaşi timp este dependent de alcool? La
noi, însă, această întrebare nu este o întrebare
ipotetică. Pentru că recent unul din liderii mar-
canţi ai PSD chiar a făcut o asemenea
declaraţie, şi ce s-a întâmplat?
Nimic, absolut nimic! Şeful statului şi aşa-zisă
opinie publică s-au făcut că nu aud, iar media
s-a grăbit sa-i „îngroape” acest incident. Ori,
dacă pe noi românii nu ne interesează daca
şeful statului nostru este sau nu este un lider

194
 52 de săptămâni
de tip mafiot şi pe deasupra beţiv, atunci de ce
i-ar interesa acest subiect pe liderii politici şi
pe oamenii de afaceri din Occident? Fără
îndoială, străinii direct interesaţi cunosc bine
România. Mai bine spus, străinii interesaţi de
situaţia ţării noastre ştiu foarte bine să
deosebească problemele importante sau
neimportante din România. Iar cearta ca la uşa
cortului dintre PDL şi PSD nu are cum să
afecteze interesele politicienilor şi investitorilor
occidentali şi străini. Pentru că liderii politici de
la noi se împacă, mai devreme sau mai târziu,
chiar dacă în prealabil se înjură! De aceea,
cred ca străinii nu „gustă” la fel ca şi noi
românii „polemicile” dintre liderii PDL şi PSD. O
eventuală implicare a liderilor PDL şi PSD în
stoparea crizei economice ar fi analizată, însă,
cu foarte mare atenţie de investitorii străini,
precum şi de mediile de informare în masă şi
de politicienii din străinătate. Dar politicienii
noştrii nu fac aproape nimic pentru ceilalţi
compatrioţi. Într-un recent clasament alcătuit
de o universitate germană, guvernanţii noştrii
au fost clasificaţi pe penultimul loc din UE în
ceea ce priveşte elaborarea şi operaţio-
nalizarea unui plan anticriză. Avem în acest
context o confirmare obiectivă că atât domnul
Băsescu, cât şi ceilalţi ”colegi” din coaliţia de
guvernământ sunt incapabili să conducă
România. Din acest punct de vedere, ce mai
contează dacă domnul Băsescu este acuzat de
domnul Hrebenciuc că este mafiot şi beţiv?
Mult mai grav în ceea ce priveşte acutizarea
declinului economic este faptul că domnul
Băsescu şi oamenii sunt incapabili să-si
îndeplinească îndatoririle care le revin. Aceasta
este adevărata problemă!
195
 52 de săptămâni

196
 52 de săptămâni

ANEXE
1. MEMORANDUL ROMÂNILOR DIN
TRANSILVANIA, 1938 (ARDEAL,
BANAT, CRIŞANA, MARAMUREŞ)
ADRESAT MS REGELUI CAROL LA 15
DECEMBRIE 1938

SIRE
Timp aproape de o mie de ani, Românii din
Transilvania şi Banat au îndurat toate
suferinţele şi pierderile naţionale, pricinuite de
jugul unei stăpâniri duşmănoase. (…)
Trei elemente au fost componentele de
căpetenie ale ideologiei politice româneşti de
peste Carpaţi: ideea naţională, dreptatea
socială şi regimul democratic. Aceste trei
principii, adânc împletite şi organic legate,
formau în spiritul Ardealului şi Banatului o
treime atât de strânsă, încât se confundau în
acelaşi mare ideal de eliberare, de unire şi de
înălţare a naţiuni. (…)
Dacă a fost natural ca regimul feudalilor străini
să fie reacţionar şi anti-social, potrivnic votului
universal şi reformelor agrare, pentru Românii
din Ardeal şi Banat triumful cauzei naţionale a

197
 52 de săptămâni
fost identic cu înfăptuirea imediată a acestor
două reforme fundamentale. În spiritul
Românilor numai prin aceste reforme se putea
pecetlui prăbuşirea regimului străin, se dădea
satisfacţie nevoilor şi sentimentelor mulţimii şi
se chezăşuia definitiv permanenţa României în
noile provincii.
Un stat românesc, fără democraţie şi fără
dreptate socială pentru ţărani şi muncitori, ar
însemna pentru ardeleni un naţionalism golit
de o bună parte din conţinutul lui real şi ar fi
continuarea vechilor nedreptăţi sub formă
nouă, naţională. Tocmai de aceea conducătorii
care au convocat şi au condus adunarea de la
1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, proclamând
principiul însuşi al uniri cu Ţara-mamă, au
înscris în acelaşi timp necesitatea celor două
reforme fundamentale în însăşi revoluţia ce s-a
votat, înţelegând ca ele să facă parte
integrantă şi organică din textul ei istoric, pe
care îl anexăm.
Hotărârile de la Alba-Iulia nu au constituit o
simplă enunţare de deziderate, ci un program
politic precis la a cărui realizare s-a păşit cu
hotărâre şi cu loială onestitate chiar a doua zi
după adunarea de la Alba-Iulia.
Consiliul Dirigent, ales în ziua de 2 Decembrie
1918 de „Marele Sfat Naţional”, emanaţia
adunării de la Alba-Iulia, a depus jurământul de
fidelitate pentru Regele Ferdinand, ca un prim
semn de încorporare în noua ţară. El a trecut
îndată în competenţa guvernului central din
Bucureşti serviciul afacerilor externe pentru
noile provincii şi directivele politicei monetare.
Preşedintele Consiliului Dirigent, d-ul Iuliu
Maniu, a ordonat mobilizarea generală şi prin

198
 52 de săptămâni
d-ul General Boeriu şi colaboratorii lui, a orga-
nizat pe teritoriul Transilvaniei şi Banatului
corpurile de armată VI şi VII, care pe urmă s-au
încorporat în armata românească. După aceste
prime acte de unire şi integrare în organismul
statului român, el a organizat serviciul judiciar,
serviciul administrativ şi poliţienesc şi învă-
ţământul de toate gradele (astfel cum se
expune amănunţit în broşura alăturată acestui
Memorand).
Tot în Consiliul Dirigent a realizat reforma
electorală pe baza votului universal şi a
legiferat reforma agrară pentru noile provincii;
ca urmare sătenii au început să intre în
posesiunea pământului expropiat, chiar în
campania agricolă următoare. Într-un cuvânt el
a pus în aplicare practică principiile cuprinse, în
revoluţiile adunării de la Alba-Iulia: desfacerea
de vechiul stat maghiar, independenţa,
libertatea şi unitatea naţională, a realizat drep-
tatea socială pentru săteni şi a asigurat
cetăţenilor exerciţiul legal al drepturilor civile şi
politice. În sfârşit, pentru asigurarea drepturilor
minorităţilor naţionale, Consiliul Dirigent a pus
în aplicare, în mod provizoriu, chiar legea
naţionalităţilor, legiferată în vechia Ungarie
încă în anul 1868, lege neaplicată de toate
guvernele ungureşti şi rămasă în întregime
literă moartă până la unire.
Binefacerile noului regim, îndrumat de
principiile unei democraţii naţionale, conştiente
şi dinamice, plină de avânt creator, s-au ivit în
scurt timp. După patru ani de stare de război,
care ascuţise suferinţele şi nemulţumirile
populaţiunii aproape până la paroxism,
prăbuşirea vechii autorităţi dezlănţuise în
primele săptămâni lupte şi vărsări de sânge
199
 52 de săptămâni
între cele trei neamuri şi dezordini fatale în
asemenea situaţii de tranziţie. Ele ameninţau
să ducă la anarhizarea şi bolşevizarea
provinciei, dar imensul capital politic de
încredere şi simpatie de care se bucura noul
regim românesc i-a dat autoritatea să
stabilească, cu mână energică, ordine desăvâr-
şită în timpul cel mai scurt, în tot cuprinsul
provinciei. (…)
Astfel în primii ani de la unire s-a sălăşluit în
Ardeal şi Banat o ordine desăvârşită,
mulţumire sufletească şi o bună stare mate-
rială, invidiată şi de statele vecine. Ele erau un
bun augur de viitoare prosperitate economică
şi de consolidare naţională.
În această formă, Consiliul Dirigent a satisfăcut
complet îndatoririle pentru care a fost ales; nu
a putut însă să încorporeze în Statul român
întreg teritoriul cuprins în tratatul din 1916
încheiat cu Aliaţii, din cauza hotărârii
nefavorabile, în această privinţă, a Conferinţei
de Pace, şi nu a putut contribui la realizarea
noii constituţii, aşa cum prevăzuse în
rezoluţiunea de la Alba-Iulia, el fiind dizolvat de
guvernul central în împrejurări care se văd din
anexa alăturată. Constituţia de la 1923 a fost
impusă Transilvaniei şi Banatului, ca şi ţării
întregi, în mod abuziv, fără consimţământul ei.
Epoca de construcţiune naţională,
caracterizată printr-o operă pozitivă care în
timp de un an şi jumătate a creat din nimic o
întreagă organizaţie de stat românească, a luat
sfârşit brusc prin dizolvarea Consiliului
Dirigent. Odată cu activitatea lui s-a întrerupt
şi un proces de consolidare naţională, atât de
însemnat pentru desăvârşirea uniri şi pentru
asigurarea ei în vederea crizelor externe pe
200
 52 de săptămâni
cari un spirit clarvăzător ar fi putut să le
prevadă încă de atunci. În ciuda
avertismentelor şi protestelor necontenit
repetate, ale conducătorilor ardeleni şi
bănăţeni şi cu un dispreţ desăvârşit pentru
obligaţiile morale, luate la proclamarea uniri, s-
au săvârşit greşeli politice, care privite în
lumina situaţiei actuale, apar tot mai evidente.
(…)
Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de
popularitate în aceste provincii au aruncat
asupra Ardealului şi Banatului clientela lor
politică.
Cu metode ilegale, ele au impus ca
parlamentari persoane necunoscute, adesea
trădători notorii ai cauzei naţionale în timpul
jugului străin, şi au umplut funcţiunile politice
şi administrative cu elemente străine de
împrejurările locale şi de cetăţenii acestor
ţinuturi. Au revocat din serviciu ardeleni şi
bănăţeni bine cunoscuţi, bucurându-se de o
aleasă reputaţiune, cunoscători ai nevoilor şi
spiritului provinciei. Elemente cu mari merite în
luptele naţionale din trecut pentru unitatea
noastră de stat au fost înlăturate în zâmbetele
de ironică satisfacţiune ale minorităţilor.
Metodele de exploatare fără scrupul, o goană
neastâmpărată după îmbogăţire a sateliţilor,
întovărăşită de imoralitate şi corupţiune
sfidătoare, au rănit sentimentul public al
provinciei, odinioară sub raportul moral
sănătoasă până la austeritate. Cu scurta
întrerupere a guvernărilor naţional-ţărăniste,
Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o
atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de
viaţă.

201
 52 de săptămâni
O dureroasă deziluzie şi o chinuitoare
descurajare au cuprins toate inimile în
provinciile noastre. Aceste sentimente au fost
şi mai mult agravate prin umilinţa ce au simţit,
văzând cum dispare prestigiul şi simpatia de
care se bucura poporul nostru în faţa tuturor
străinilor.
În loc de o nouă epocă de refacere materială şi
de înălţare morală s-a continuat opera de
umilire a provinciilor şi de pauperizare, înlă-
turarea elementului românesc ardelean şi
bănăţean din funcţiunile publice imorale şi
printr-un favoritism cu nimic justificat.(…)

SIRE
În afara acestei nemulţumiri cu caracter
general pe cari le exprimăm faţă de regimul
politic, aplicat ţării întregi, noi transilvănenii şi
bănăţenii, suntem nevoiţi să înfăţişăm
Majestăţii Voastre cu nemulţumirile noastre
speciale, pricinuite de politica de guvernământ
aplicată provinciilor noastre şi locuitorilor ei.
Sistemul centralist nu a înţeles aceea ce încă
pentru Români a fost un principiu elementar de
înţelepciune politică: metoda de asimilare
treptată, fără procedări violente, a noilor
provincii, prin respectarea tradiţiilor, a
concepţiilor şi datinilor respective, prin
descentralizarea serviciilor publice şi prin
atragerea elementelor locale reprezentative şi
de valoare la o colaborare activă în viaţa
publică şi administrativă.
Aceste metode de înţelepciune politică au fost
călcate în picioare faţă de o provincie care nu
fusese, totuşi, cucerită, ci se unise printr-un act
de liber entuziast consimţământ. Procesul de

202
 52 de săptămâni
asimilare ar fi trebuit să se facă treptat şi cu
prudenţă, nu numai spre a cruţa sensibilităţile,
obiceiurile şi instituţiile înrădăcinate, dar şi
spre a nu smulge florile odată cu buruiana,
spre a nu distruge şi partea de tradiţii bune şi
sănătoase, odată cu înlăturarea organizaţiei de
stat şi a influenţelor străine.
Ca pretutindeni în istorie, la toate neamurile
asuprite, starea de subjugare lăsase în Ardeal
şi Banat, pe lângă ruinele unor dureroase
pierderi naţionale, foloasele unei educaţii de
conştiinţă naţională, de dârză afirmare a
dreptului şi de preţuire a valorilor etice,
superioare forţei brutale a stăpânitorilor
vremelnici. Românii ardeleni şi bănăţeni au
adus în noua ţară, pe lângă sărăcia materială,
fatală consecinţă a stăpânirii străine, o bogăţie
sufletească, afirmată cu sfioasă mândrie.
Poporul din Vechiul Regat, cu un sentiment
care îi face cinste, a apreciat şi a elogiat mai
mult ca orice tocmai partea aceasta a aportului
adus de noile provincii. S-a spus adesea că
această aşteptare a fost înşelată şi că iluziile
deşteptate în clipa unirii au făcut loc decepţiei.
Dar cum puteau să se realizeze speranţele
puse în Ardeal şi în Banat sub acest raport,
când abia după un an şi jumătate de la unire,
provinciile acestea au fost supuse unui
tratament care nu le îngăduia decât cel mult o
dureroasă luptă de defensivă pentru apărarea
democraţiei naţionale şi a patrimoniului lor
sufletesc, călcate în picioare de jefuitorii
urnelor, de profitorii situaţiilor nevisate şi de
foştii trădători ai cauzei naţionale? Şi în timp ce
se făcea totul pentru a se exclude elementul
ardelean de la cârma treburilor publice, când
bogăţiile Ardealului şi Banatului erau acaparate
203
 52 de săptămâni
sistematic, opinia publică deplângea cu mirare,
că, după scurgerea atâtor ani de la unire, în
oraşele de peste munţi nu a reuşit să se
formeze măcar un început de burghezie
românească. Şi este caracteristic faptul, că
deşi Ardealul şi Banatul au contribuit încă
înainte de război în bună măsură la formarea
burgheziei din Vechiul Regat, aceleaşi
aptitudini ale ardelenilor, cari s-au valorificat în
ţara-mamă cu succes, nu au putut să se creeze
încă o clasă comercială şi industrială
românească la ele acasă. Recunoscând partea
cuvenită solidarităţii şi rezistenţii, opuse de
minorităţile cari dominau importante poziţii
anterior dobândite pe tărâmul economic şi
social, rămâne totuşi o mare parte de răs-
pundere în sarcina metodelor centralismului şi
a forţelor lui, cari au aşezat interesele
meschine policianiste deasupra marilor inte-
rese naţionale, pe cari o politică de stat
condusă de concepţii superioare ar fi trebuit să
aibă în vedere în nouile provincii.
În general, Românii ardeleni şi bănăţeni, în loc
de a spori forţa lor economică, se găsesc într-o
situaţie inferioară faţă de trecut. Băncile
ardelene, odinioară mândria acestei provincii,
în plin progres înainte de război, astăzi sunt
doborâte la pământ. Preoţimea,
intelectualitatea, partea mai înstărită a
ţărănimii au suferit pierderi de miliarde. Dar
ceea ce este mai dureros este lipsa de credit
ieftin pentru ţărănime, care nemaiputând
emigra în America, nu mai este în stare să-şi
procure pe această cale capitalurile de
investiţiune necesare progresului ei,
desăvârşirii şi modernizării economiei rurale.
Dintre toate consecinţele grave ale regimurilor
204
 52 de săptămâni
ce am îndurat, starea de stagnare economică a
mândriei ţărănimii ardelene, care au urmat pe
conducătorii ei politici în toate luptele din
trecut cu însufleţire şi a alergat cu încredere
curată la Alba-Iulia ca să voteze unirea, este
fenomenul care ne umple mai mult de durere
adâncă pe noi cari am mers în fruntea ei în
timpul acelor lupte.
Singura clasă socială care a sporit, în Ardeal şi
Banat ca număr este funcţionărimea, în special
clasa micilor salarizaţi publici, trăind din lefuri
foarte modeste.

SIRE
Starea de spirit din aceste provincii este
frământată azi de alte preocupări mult mai
grave, cauzate de consecinţele numeroaselor
greşeli săvârşite de politica noastră internă şi
externă, cu deosebire în cursul anilor din urmă.
(…)
Deşi lovite în interesele lor vitale şi umilite în
mândria lor naţională şi în conştiinţa lor
democratică, Ardealul, Banatul, Crişana şi
Maramureşul nu numai că resping indignare şi
desgust continuele suspectări de pretins
separatism ce li se aruncă cu o jignitoare
uşurinţă, dar sunt adânc chinuite de un
sentiment de teamă, grijă şi nesiguranţă în ce
priveşte viitorul lor. (…)
Şi ei mai constată situaţia paradoxală că, în
timp ce reprezentanţii minorităţilor din
Transilvania se pot întruni liber şi sunt aproape
zilnic priviţi şi ascultaţi de guvernanţii ţării,
revendicările lor fiind satisfăcute repede şi cu
bunăvoinţă, reprezentanţii poporului românesc,
cari trăiesc în aceiaşi provincie sunt ţinuţi

205
 52 de săptămâni
deoparte şi nu au posibilitatea de a arăta
gândurile şi simţirile ce frământă mai mult ca
oricând elementul de temelie al ţării. (…)
Avem datoria să răspundem acestei încrederi şi
să vorbim cu hotărâre şi sinceritate în numele
acestei provincii.
Nu vă vorbeşte, Sire, o generaţie de oportunişti
şi profitori, ci o generaţie de sacrificaţi, cari s-
au sacrificat ei dintâi şi cari sunt gata la jertfe
noi. Nu ne plângem şi nu acuzăm. E o soartă la
care ne condamnă mai presus de toate propria
noastră conştiinţă şi structura noastră
sufletească, expresie credincioasă a sufletului
provinciei însăşi. Nu este în firea Ardealului nici
necuviinţa, dar nici umilinţa, nici ameninţarea,
dar nici teama de ameninţări. Între pietrele
nestemate cari împodobesc Coroana Majestăţii
Voastre nu e nici una cari să lucească mai viu
ca Ardealul şi Banatul prin devotament pentru
unitatea Statului naţional român şi pentru
monarhie, dar nu este nici una care să ceară cu
atâta hotărâre să i se respecte drepturile
democratice şi tradiţiile de libertate.
Poporul nostru ardelean şi bănăţean este
adânc respectuos faţă de autoritatea de Stat,
respectuos cu deosebire, faţă de autoritatea
regală, dar el aşteaptă acelaşi respect pentru
concepţiile şi revendicările sale.. El cere mai
ales ca autoritatea să fie respectuoasă de legi,
de angajamentele luate şi de drepturile natu-
rale ale naţiunei. Precum nu a abdicat la aceste
drepturi naturale odinioară în faţa feudalilor şi
magnaţilor, el nu consimte să abdice nici în
noua ţară pe care a conceput-o ca a sa şi pe
care a contribuit să o întemeieze cu jertfa sa.
Pe sângele eroilor din Vechiul Regat, vărsat în
marele război cu prea multă îmbelşugare şi pe
206
 52 de săptămâni
luptele şi revoluţiile Ardealului din cari au
ţâşnit hotărârea de la Alba-Iulia, sunt aşezate
temeliile eterne ale acestei ţări.
Nu înţelegem să vorbim acum în interesul unei
provincii, oricât de obijduită, şi nu cerem nici
privilegii, nici tratamente speciale în serviciul
unui interes regional. Cererile noastre sunt
formulate în interesul ţării întregi, care e şi a
noastră, precum şi noi nu vrem să fim decât ai
ei pe totdeauna. Democraţia,
constituţionalismul parlamentar, libertăţile
publice, exerciţiul legal al drepturilor civile şi
politice pentru prosperarea ţării întregi.
Declarăm cu hotărâre că nu cerem respectarea
rezoluţiunilor de la Alba-Iulia pentru a slăbi
unirea, ci pentru a consolida, nu pentru destră-
marea ci pentru fortificarea naţională şi
sufletească a neamului întreg.
Punctele hotărârii de la Alba-Iulia nu sunt
condiţiuni puse unirii, dar sunt modalităţi de
înfăptuire, primite şi aprobate în mod solemn
de Regele Ferdinand şi de guvernul I. I. C.
Brătianu, prezentate conferinţei de pace de la
Paris şi stabilite în mod precis pentru realizarea
şi consolidarea ei - modalităţi la cari nu putem
renunţa cu nici un preţ. (…)
Dacă minorităţile se plâng că nu au fost
respectate drepturile lor, noi constatăm că
dictaturile au încălcat în primul rând drepturile
noastre, ale poporului român, asigurate la
Alba-Iulia. (…)
Subsemnaţii fii ai Transilvaniei şi Banatului,
reprezentaţii ai tuturor judeţelor din această
provincie, ne prezentăm înaintea Majestăţii
Voastre cu rugămintea să binevoiască:
A dispune respectarea principiilor
207
 52 de săptămâni
fundamentale ale Adunării de la Alba Iulia din 1
Decembrie 1918,
A reîntrona ordinea constituţională, întemeiată
pe principiile democraţiei naţionale, pe
reprezentanţă parlamentară reală a naţiunii, pe
un regim de legalitate, respectuos faţă de
drepturile civile şi politice ale tuturor
cetăţenilor, desfiinţând starea de asediu şi cen-
zura,
A dispune urgenta înarmare şi fortificare a ţării
pentru apărarea hotarelor stabilite în tratatele
de pace,
A împărtăşi Transilvania şi Banatul cu dreaptă
participare la viaţa de Stat şi administrativă şi
a ocroti interesele lor naţionale, economice şi
culturale în măsura cuvenită,

Ai Majestăţii Voastre prea supuşi şi prea

plecaţi:
ss. IULIU MANIU, fost preşedinte al Consiliului
Dirigent, fost preşedinte al Consiliului de
Miniştri; ss. Dr. MIHAI POPOVICI, fost ministru,
senator de drept; ss. Dr. EMIL HAŢEGANU, fost
ministru; ss. SEVER BOCU, fost ministru; ss.
Prof. Dr. VALER MOLDOVAN, fost subsecretar
de stat; ss. Dr. JUSTIN MARŞIE, fost prefect; ss.
Dr. IOAN POP, fost subsecretar de stat; ss. Dr.
GHEORGHE POP, fost subsecretar de stat; ss.
OCT. C. TĂSLĂUANU, fost ministru; ss. Dr.
AUREL DOBRESCU, fost subsecretar de stat,
senator de drept; ss. IONEL POP, fost vice-
preşedinte al Camerei Deputaţilor; ss. Dr.
VICTOR MOLDOVAN, fost subsecretar de stat;
ss. Dr. VICTOR DELEU, fost deputat Sălaj; ss.
Dr. IOAN VESCAN, fost deputat Mureş; ss. Dr.
LIVIU MICŞA, fost deputat Someş; ss. Dr.

208
 52 de săptămâni
SIMION TĂMAS, fost senator Cluj; ss. VALENTIN
PORUŢIU, fost senator Cluj; ss. Dr. SIMION
NEMEŞ, fost senator Cluj; ss. Prof. Dr.
AUGUSTIN POPA, fost deputat Târnava Mică;
ss. Dr. VIRGIL SOLOMON, fost deputat
Odorheiu; ss. Dr. ILIE LAZĂR, deputat
Maramureş; ss. Dr. IEROMIN STOICHIŢIA, fost
deputat Sibiu; ss. Dr. CORNEL BIANU, fost
deputat Timiş; ss. Dr. AUREL LEUCUŢIA, fost
deputat Timiş; ss. Dr. TEODOR ROXIN, fost
deputat Bihor; ss. Dr. MAX RADOVAN, fost
prefect Caraş; ss. Dr. JUSTIN POP, fost senator
Hunedoara; ss. Dr. AUREL ŢEŢU, fost deputat
Ciuc; ss. COSTACHE LUPU, fost deputat Trei
Scaune; ss. Dr. ANDREI DOBOŞI, fost deputat
Satu-Mare ş.a.

REFLECŢIUNI ŞI NOTE EXPLICATIVE

SIRE,
Pentru o mai bună apropiere a celor cuprinse în
memorand, ne îngăduim a prezenta Majestăţii
Voastre şi o expunere mai largă de
consideraţiuni de ordin politic, economic,
psihologic, statistic, pe cari se sprijină
afirmaţiile lui:

CONSIDERAŢII GENERALE
După toate aceste desfăşurări, în ce stare a
ajuns Naţiunea?
Am ajuns la punctul care formează obiectul
principal al acestui Memorand, pe care-l
aşternem la treptele Tronului.
Care este bilanţul a 20 ani a regimului din
Ardeal şi Banat? Se poate spune lămurit un
complet dezastru. Ardealul şi Banatul au fost
ţinute 20 de ani, cu o scurtă excepţie, în
209
 52 de săptămâni
permanentă opoziţie. În aceşti ani de opoziţie
lungă s-au irosit toate forţele lor cele mai bune.
Încă dictatura liberală a mai ţinut seamă de
oarecare aparenţe. Dictatura actuală a alăturat
şi aparenţele. A trimis în fruntea celor 23
judeţe din Ardeal şi Banat ca Prefecţi 23 de
Colonei activi din Vechiul Regat. A pus în
fruntea judeţelor militari. I-a sustras misiunii lor
de ostaşi şi le-a dat însărcinări politice.
Ardealul şi Banatul au primit înfăţişarea de
ţinuturi sub ocupaţie. În afară de judeţe,
militarii au ocupat şi oraşele, toate oraşele din
Transilvania şi Banat. Din 68 de oraşe, în 64 au
fost trimişi tot ofiţeri din Vechiul Regat. În urma
reacţiei publice, numărul acesta s-a redus mai
târziu, dar sistemul a rămas.
Ce însemna această ocupaţie militară, această
sustragere a atâtor colonei, activi, de la
menirea lor? Sau că avem o pletoră inutilă de
ofiţeri, cărora nu ştim ce întrebuinţare să le
dăm, sau dezorganizarea Armatei, slăbirea ei,
tocmai pe aceste vremuri critice. La noi Armata
a fost ţinută departe de politică. Acesta a făcut
forţa ei. O Armată care capătă gustul politicei
nu mai e armată. Cu ce drept s-a făcut
ocuparea Primăriilor din Ardeal? Averile
comunale sunt averi, bunuri private. Această
ocupaţie nu se poate face decât cu dreptul
Războiului. Şi nici cu aceasta. Oamenii străini
trimişi astfel nu mai sunt primari, ci custozi,
numiţi în averi inamice. În timpul din urmă au
fost înlocuiţi mai mulţi ofiţeri cu civili. Şi mai
rău. Recrutarea acestora se face în Bucureşti la
o bursă a cafenelelor. Nu se poate îndeajuns
caracteriza o decadenţă de drept, la care am
lunecat. S-ar părea că o pregătire, conştientă,
metodică a drumului spre bolşevism?
210
 52 de săptămâni

DESCENTRALIZAREA
Probabil pentru a contracara puţin efectele
acestei ocupaţiuni în Ardeal şi Banat, sau,
pentru a preveni oarecare reacţiuni cari se
desinau în străinătate, Dictatura Majestăţii
Voastre a făcut în pripă descentralizarea! …
Dar parcă aceasta era reforma noastră cea mai
hulită, defăimată, menită să dea satisfacţie
strigătelor Provinciilor: era legea noastră cea
desfiinţată la 1931, printr-un guvern care salva
ţara contra noastră şi venise la cârmă pentru
acea singură raţiune: era legea la reînfiinţarea
căreia nici nu eram lăsaţi să ne mai gândim,
când la 1932 am mai revenit odată, iar noi la
cârmă, prin norocul nu ştim cărui joc
constituţional; legea la care guvernul de patru
ani ce ne-a urmat, nici nu se gândea, fiindu-i
duşman principal, legea, în fine, care se aduce
acum fără noi, dar evident, nu fără meritul
nostru principal. Sire, nu putem avea nimic
contra triumfului ideilor noastre, fie şi-n forma
aceasta. Dar o chestiune de moralitate, de
principiu se pune în prealabil.
Plagiatorii, oare, şi nu autorii, pot fi chemaţi să
realizeze o reformă? Cei ce au combătut-o,
defăimat-o sau cei ce au zămislit-o, cei ce au
luptat şi suferit pentru ea? Într-un domeniu al
creaţiunii aceasta e important.
Până şi legile se fac, Sire, întâi cu sufletul.
Dacă sufleteşte nu eşti pregătit pentru o lege,
munca ta nu va fi decât o mântuială, de grija
aparenţelor sau, chiar de o înşelare a lor.
Plagiatorii, convertiţii la convingeri nu pot face
legi bune. Le lipseşte pentru aceasta
entuziasmul, profunda sinceritate creatoare a

211
 52 de săptămâni
convingerii. (…)
Din experienţa noastră puteau şti că a
descentraliza înseamnă a nu relega, de la
Ministere la Ţinut, numai atribuţiuni birocratice,
ci şi mijloacele. Astfel descentralizarea nu-şi
merită numele, e numai desconcentrare, poate
nici atât. N-am relegat nici noi mijloacele, dar
nu fiindcă n-am vrut, s-au n-am ştiut, ci fiindcă
n-am putut, am fost împiedicaţi.
În asemenea împrejurări descentralizarea
Dictaturii e mai mult o compromitere a ei. Pe
urma ei recoltăm în Provincii noi şi complete
decepţii. Aceşti „rezidenţi regali” nu sunt decât
transmiţători de acte, de la periferii la centru,
cutii de poştă, aşezate în 10 Ţinuturi. Pe urma
lor nu răsare nici o viaţă nouă, nici o renaştere,
toropeala merge înainte, doar nemulţumirea
înregistrează o nouă creştere.
Vom ilustra cu un exemplu, ceea ce s-a făcut
cu ceea ce era aşteptat să se facă. Luăm
exemplul Ţinutului Timiş, ţinut relativ bogat.
Din acest Ţinut, Statul încasează pe an
aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din
aceste miliarde pentru nevoile lui
administrative, culturale, economice, sanitare,
etc.? 200 milioane! Atât face bugetul Ţinutului
Timiş! Legiuitorul a reunit bugetele celor 5
judeţe cari îl compun şi a creat Ţinutul.
Mijloacele au rămas aceleaşi, dar cheltuielile
infructuoase au sporit, cu un organ în plus:
Rezidenţa. Cele 200 milioane se cheltuiesc
aproape în întregime pe salarii şi materiale.
Drumurile judeţene, cari au fost în sarcina
judeţelor, au trecut în sarcina Rezidenţei. Rezi-
denţa le va lăsa în aceeaşi stare în care au
decăzut de mult. De altfel şoselele naţionale

212
 52 de săptămâni
cari sunt în sarcina Ministerului Drumurilor, n-
au nici ele o soartă mai bună. În Ţinutul Timiş,
Ministerul n-a făcut nici un drum modern,
autostrăzi de până acum. De mulţi ani sunt
făcute toate şoselele internaţionale maghiare
cât şi iugoslave, în autostrăzi pentru
automobilism, noi n-avem nici una.
Ţinutul Timiş se află la o intersecţie de rase. Se
întâlnesc aici ambiţiuni slave, maghiare,
germane, la un hotar dinainte atacat,
compromis, ciuntit. Peste acest hotar avem
500 mii de fraţi. Pe graniţele noastre stau două
Universităţi, la Seghedin, maghiară, la Belgrad,
sârbă. Românii, şi cei dinlăuntru şi cei din
afară, stau la 600 Km. de Universităţile
româneşti. Câtă vreme vor putea rezista
presiunii celor două Universităţi duşmane? Nu
e greu de prevăzut cum se va termina acest
război de rasă, într-o zi pentru noi.
Banatul e lăsat sorţii lui, ros de boli, de
denatalitate, de mizerie fiziologică şi morală.
Exemplul Ţinutului Timiş aruncă o lumină tristă
asupra stării din celelalte Ţinuturi, ajunse într-o
stare şi mai tristă, ca putere de acţiune şi de
rezistenţă naţională. (…) Între timp am nimicit
presa românească din Ardeal şi Banat şi i-am
dat nebănuită înflorire cele minoritate. Sire,
adevărată eră de abundenţă are sub noi aceas-
tă presă străină. Înainte de război (1918),
presa românească cea mai puternică era în
Transilvania şi Banat, nu în Regat. Sub
asuprire, marile cotidiane româneşti „Tribuna”
(Sibiu), „Dreptatea” (Timişoara), „Gazeta
Transilvaniei” (Braşov), „Tribuna” (Arad),
„Românul” (Arad), „Lupta” (Budapesta), consti-
tuiau armamentul nostru puternic în marea

213
 52 de săptămâni
luptă de afirmare. După 20 de ani? Nu mai
există presă românească în Ardeal şi Banat.
Locul ei l-au ocupat ziarele din Bucureşti şi
presa minoritară. Da, presa minoritară, fiindcă
chiar Românii găseau în ea o mai fidelă oglindă
a vieţii locale. Aceasta i-a atras cetitori români.
Astfel, această presă minoritară a devenit
universală în Ardeal şi Banat. Sprijinită de o
puternică industrie, poate şi de Budapesta, ea
s-a dezvoltat într-o nebănuită măsură,
maghiarizând şi generalizând şi în Statul
Român, anulând un proces de românizare făcut
prin şcoli. Bilanţul? Mai tânjesc azi două, trei
cotidiane româneşti, care însă ce pot face faţă
de o difuzare de 64 de cotidiane de emisiune a
culturii maghiare şi germane. În plus îşi mai
trâmbiţă şi o persecuţiune. Ce se poate face în
contra acestei rătăciri colective care este
politica românească? (…)
Politica vamală şi industrială, cartelurile de
producţie şi comerţ formează lanţurile unei noi
iobăgii.
Ţinutul moţilor a fost neglijat, iar locuitorii lui
lăsaţi lipsurilor celor mai grele. Problema
păşunilor şi pădurilor comunale este şi acum
nerezolvată, cu toate promisiunile şi cu toate
vizitele ministeriale. În aceste ţinuturi
creşterea vitelor şi industria de lemne sunt
ocupaţiunea principală şi în unele locuri
singurul isvor de venituri. Din cauza scumpetei
explozibilelor şi instrumentelor, precum şi în
urma dificultăţilor legale, industria mineritului,
această străveche ocupaţiune a moţilor, este
lipsită de rentabilitate, sau chiar împiedicată.
Sărăcia, boalele sociale distrug acest harnic
popor cu bogăţii mari, care zac însă
neexploatate. Pentru a veni în ajutor acestui
214
 52 de săptămâni
ţinut nenorocit, Consiliul Dirigent şi guvernele
naţional-ţărăneşti au organizat comisariate
speciale, dar ele au fost dizolvate de guvernele
care le-au urmat.
Altă regiune cu populaţie complet românească,
Câmpia Ardealului, a rămas lipsită de îngrijire
din partea guvernelor. Nu s-a construit nici o
cale de comunicaţie nouă, nu s-a înfiinţat nici o
instituţie publică mai însemnată, nici o măsură
de protecţie economică sau sanitară nu a fost
luată. Maramureşul a rămas fără o cale ferată
directă cu restul ţării.
Tot asemenea a fost neglijat şi al treilea bloc
compact de populaţie românească din Ardeal şi
Banat, cel aşezat pe versantul de nord al
Carpaţilor, de la Făgăraş până la Severin şi
Caraş. (…)
Băncile româneşti din Ardeal, cari în trecut au
fost izvoarele principale de credit pentru
ţărănime, sunt, cu excepţia a 4-5, complet
ruinate. Ele nu sunt numai victimele
conversiunii, ci şi ale politicii de scont a Băncii
Naţionale, care a lovit sistematic băncile
româneşti din provincia noastră. Din cifra
totală de 11 miliarde a scontului Băncii
Naţionale, Ardealul nu primeşte decât 867
milioane, din care 220 milioane pentru băncile
româneşti.
Situaţia disperată a băncilor româneşti din
Transilvania se poate uşor constata din
următoarele cifre: 149 bănci româneşti şi 69
reuniuni de credit au avut în anul 1914, deci
înainte de unire, un capital propriu de 2
miliarde 622 milioane (recalculat în moneda de
azi), cifra depunerilor se ridica la 5 miliarde
125 milioane, iar rescontul ce primeau era de 2

215
 52 de săptămâni
miliarde 392 milioane lei.
În anul 1936, capitalul lor social este abia de
930 milioane, depunerile de 1 miliard 144
milioane lei, la rescontul abia de 220 milioane,
mai puţin de a zecea parte din reescontul
dinainte de unire.
Este adevărat că şi băncile din Vechiul Regat
au trecut prin mari crize, fiind şi ele lovite de
diferitele evenimente economice financiare
mondiale, dar în tot cazul, ele fiind în centrul
vieţii economice şi financiare a Statului Român
şi fiind ajutate în mod mai eficace, în afară de
acele cari au căzut victimă propriei lor greşeli,
au putut fi salvate şi sunt în curs de refacere.
Dar nu este mai puţin adevărat că Statul
Român ar fi trebuit să pună cu dreptate în
cumpănă întreaga sa putere financiară, spre a
ajuta viaţa economică a Ardealului şi Banatului,
în special cea românească, ca să poată măcar
susţine concurenţa cu institutele financiare
minoritare. Din vina guvernelor ce s-au
succedat, măsura aceasta a fost neglijată. Deşi
Banca Naţională avea în acest scop la dispo-
ziţie pentru salvarea băncilor ardelene suma
de 800 milioane lei, nu le-a acordat până la
această dată decât aproximativ 10 milioane.
De astfel, băncile ardelene se găsesc azi în
pragul lichidării din cauza deosebirii dintre
termenul ce s-a stabilit pentru achitarea împru-
muturilor datorate de clienţi (15 ani) şi a
termenului de restituire a depunerilor (5 ani).
Din împrumuturile de gaj, Banca Naţională n-a
plătit în toată Transilvania, din suma de 151
milioane lei, decât ceva peste 7 milioane lei.
Tot asemenea este semnificativ pentru viaţa
financiară din Ardeal faptul că Creditul
216
 52 de săptămâni
Industrial din Bucureşti, din suma de 41 milioa-
ne, n-a acordat pentru micii industriaşi din
Ardeal decât 5 milioane.
În ce priveşte cooperaţia, situaţia
transilvănenilor este direct lamentabilă. Câtă
vreme totalul fondurilor băncilor populare în în-
treaga ţară se ridică la 5 miliarde, cel al tuturor
instituţiilor de această natură din Ardeal nu
face nici 1 miliard. Regimul liberal (1933-37) a
desfiinţat descentralizarea cooperaţiei, creată
prin legea Răducanu din 1929. Uniunea de
cooperative „Ardealul”, precum şi Uniunea de
la Timişoara au fost desfiinţate, pentru ca orga-
nizarea, propaganda şi controlul mişcării
cooperatiste în aceste provincii să se facă de
delegaţi domiciliaţi la Bucureşti, care nu pot
dezvolta o activitate serioasă şi continuă.
Uniunile de la Cluj şi Timişoara îşi formaseră în
cei 3 ani de funcţiune un numeros personal de
control, de organizare şi propagandă în Ardeal
şi Banat, personal pregătit, care urma să fie
armătura în jurul căreia să se organizeze o
mişcare cooperatistă vie şi eficientă în aceste
provincii.
Astăzi întreg personalul instituţiilor centrale din
Bucureşti care lucrează în Ardeal şi Banat este
recrutat din Vechiul Regat.
Ca urmare a acestei politici, ţărănimea din
Ardeal şi Banat care cu 50-60 de ani în urmă
fusese scoasă din ghearele cămătăriei, prin
înfiinţarea reţelei de bănci, întemeiată de
conducătorii ardeleni de pe vremuri, azi,
datorită politicii centralismului feroce a trecut
în situaţia de peste o jumătate de veac şi este
stoarsă de lăcomia unor elemente, care sunt
plaga satelor. (…) Situaţia economică

217
 52 de săptămâni
financiară mai mult decât nefavorabilă a
transilvănenilor se evidenţiază şi prin faptul că
transilvănenii sunt aproape excluşi de la
participarea şi conducerea marilor întreprinderi
industriale şi bancare ale ţării, deşi principalele
întreprinderi se întemeiază pe bogăţiile
naturale ale Ardealului ca spre pildă: Petroşani,
Reşiţa, Mica, Titan-Călan-Nădrag, Gazul metan,
Astra Vagoane, I.A.E., Întreprinderile forestiere
şi altele. Întreprinderi de mine şi păduri, averi
de multe milioane sunt aproape toate în mâini
străine. Chiar şi cele care sunt în mâini
româneşti, în conducerea lor, elementul
ardelean este cu totul neglijat.
Ca ilustrare, cităm că la instituţia naţională de
minerit nu este nici un director general, nici un
consilier tehnic, nici un subdirector ardelean,
iar dintre 35 de şefi de servicii şi şefi de
exploatări, sunt numai 4 ardeleni, iar din 54
ingineri, numai 18 ardeleni.
În ceea ce priveşte conducerea centrală din
Bucureşti a marilor bănci şi întreprinderi,
ardelenii sunt în număr ridicol de mic.
În faţa justei revendicări ca în funcţiunile
publice să fie aplicaţi românii din toate
provinciile, în proporţie dreaptă şi în raport cu
pregătirea pe care o au, stă dureroasa realitate
că Ardelenii şi Bănăţenii sunt nesocotiţi în mod
sistematic, nu numai în ce priveşte întreg
teritoriul ţării, ci chiar şi pe teritoriul
provinciilor. O scurtă privire aruncată pe datele
statistice dovedeşte acest fapt în mod dureros.
La serviciile centrale din Capitală nu găsim nici
un singur post de secretar general ocupat de
vreun ardelean. La serviciile de Stat nu se
găseşte nici un director general ardelean.

218
 52 de săptămâni
Numărul directorilor la toate ministerele este
de 5 ardeleni.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 94
magistraţi, sunt 9 ardeleni şi bănăţeni, iar la
Consiliul Legislativ din 58 sunt 4.
La Ministerul Afacerilor Străine, în Corpul
Diplomatic şi Consular din totalul de 197 de
persoane, sunt 18 ardeleni şi bănăţeni, adică
nici a zecea parte.
La Ministerul de Finanţe din totalul de 137 de
funcţionari, de la şefi de secţie din
administraţia centrala a Ministerului sunt
numai 6 ardeleni şi bănăţeni.
La Ministerul Economiei Naţionale, în
Administraţia Centrală din totalul de 92
funcţionari, sunt numai 4 ardeleni şi bănăţeni.
Această proporţie este atât de dureroasă la
ministerele cu funcţionarii mai numeroşi şi este
mai nefavorabilă pentru ardeleni şi bănăţeni la
celelalte ministere.
Tot atât de insuportabile sunt stările în această
privinţă şi celelalte servicii centrale, Banca
Naţională, Căi Ferate, Poşta şi Telegraf, Jandar-
merie, Siguranţă şi Armată. Ca explicare dăm
câteva date privitoare la armată şi P.T.T
În armată din 23 generali de divizie sunt 2
ardeleni si bănăţeni, din 160 generali de
brigadă sunt 5 ardeleni şi bănăţeni, iar din
2366 ofiţeri superiori până la gradul de maior
inclusiv, numai 170 ardeleni şi bănăţeni.
În ce priveşte gradele inferioare de ofiţeri,
proporţia este tot aşa de nefavorabilă. Ea va
deveni din an în an, încă şi mai nefavorabilă,
deoarece la şcoalele militare din Vechiul Regat
nu se primesc aproape deloc, iar la Liceul

219
 52 de săptămâni
Militar „Mihai Viteazu” din T. Mureş, elevii
ardeleni şi bănăţeni se primesc în număr foarte
redus. Spre pildă la examenul de intrare din
anul acesta, s-au primit bursieri din Vechiul
Regat 34, iar din Ardeal şi Banat 23. Cifra din
urmă cuprinde şi pe fiii ofiţerilor din Vechiul
Regat, aflaţi întâmplător cu garnizoana în
Ardeal, astfel că în realitate numărul
ardelenilor e mult mai mic.
În Corpul Telegrafo-Poştal de la Unire până în
anul 1936 inclusiv s-au făcut 171 avansări de
organe superioare de conducere şi adminis-
traţie, de la director general până la inspector.
Din acest număr de 171 sunt numai 21
ardeleni şi bănăţeni. În ce priveşte pregătirea
lor, din cei 150 funcţionari superiori din Vechiul
Regat numai 12 au diferite licenţe şi numai 5
bacalaureat, ceilalţi 133 au numai 4 clase
secundare sau mai puţin. Din cei 21 de
ardeleni, 8 sunt Doctori în Drept, iar 13
bacalaureaţi. Între timp, mare parte din aceşti
funcţionari ardeleni au ieşit la pensie.
În prezent situaţia este următoarea: din 54
grade superioare propriu zise, Ardealul şi
Banatul sunt reprezentante printr-un singur
director şi 4 inspectori.
Câteva date din magistratură, foarte
impresionante:
Dintre toţi magistraţii români de pe teritoriul
Ardealului şi Banatului, originari din Vechiul
Regat sunt 439, iar ardeleni şi bănăţeni 278.
Adăugăm, că în Vechiul Regat nu se găsesc
Magistraţi ardeleni şi bănăţeni aproape deloc.
Ca pretutindeni aşa şi în magistratură,
elementul ardelean este înlăturat de la con-
ducere, ceea ce este cu atât mai nejustificat,

220
 52 de săptămâni
cu cât din broşura alăturată se poate vedea, că
chiar şi cu ocazia realizării Unirei, Ardealul şi
Banatul au avut suficienţi intelectuali pentru a
putea conduce viaţa administrativă şi judiciară,
iar evident acum după 20 de ani de la Unire, s-
a creat o pletoră de intelectuali ardeleni şi
bănăţeni, cari, însă, sunt sistematic înlăturaţi,
formându-se o clasă de nemulţumiţi şi de
proletari intelectuali, care în scurtă vreme vor
fi izvorul unor mari greutăţi în viaţa noastră
socială de Stat. (…)
Noi suntem luptători, reprezentanţi politici ai
unui popor, iar nu sperjuri, nici conspiratori.
Lupta noastră este o luptă deschisă, în care nu
primim a fi nici intimidaţi nici aţâţaţi. N-avem
nici orgoliile convingerilor doctrinelor noastre,
n-avem decât un orgoliu, cel al strălucirii
Coroanei şi al Naţiunii. Despotismul, autocraţia,
tirania creează inevitabil, fatal, luptele pentru
libertate. Legile severe promulgate de
Majestatea Voastră îi numeşte pe aceştia altfel:
delincvenţi. Dar Societatea n-a văzut în ei
niciodată delicvenţi, ci eroi. La toate popoarele
şi în toate vremurile. Nu e oare păcat, strigător
la cer, ca pe aceste vremuri, să se polarizeze
astfel eroism românesc, român contra român,
când împreună şi încă nu suntem destui, să
facem faţă pericolelor? (…)
Drept urmare a acestor consideraţiuni, dorinţa
transilvănenilor se concretizează în rugămintea
respectuoasă:
Binevoiţi, Sire, a reda poporului român
libertatea !

221
 52 de săptămâni

2. TOT DESPRE CRIZA GLOBALĂ

La sfârşitul lunii precedente în SUA au dat
faliment încă şapte bănci de mărime medie,
astfel că numărul băncilor americane care au
dat faliment de la începutul actualei crize
economice şi până în prezent a ajuns la 415.
Dacă la acest număr mai adăugăm şi pe cel al
băncilor salvate de FED (banca de emisiune a
SUA), rezultă că numărul total al băncilor
americane intrate în colaps în ultimii doi ani
este mai mare de 500. Ce înseamnă în termeni
reali, ca să spun aşa, această epidemie de
falimente bancare în cea mai bogată şi mai
capitalistă ţară a lumii? Dacă luăm în
considerare că valoarea medie a activelor
acestor bănci era, evident înainte de
insolvenţă, de minim 30 de miliarde de dolari,
rezultă că valoarea activelor „volatilizate” în
crahul bancar american este de cel puţin
15000 de miliarde de dolari. Această valoare a
activelor „putrede” din sistemul bancar este,
deci, mai mare decât valoarea PIB-ului SUA din
anul trecut (14000 de miliarde de dolari). Dar
cum s-a ajuns oare la această catastrofă
financiară fără precedent? Fără îndoială,
această apocalipsă a fost determinată în ultima
instanţă de ineficienţa planurilor de afaceri
finanţate de sistemul bancar al SUA. Fără
îndoială, lăcomia bancherilor şi lipsa de
reglementare de pe pieţele secundare de
capital reprezintă factori importanţi în ceea ce
priveşte declanşarea actualului sevraj al
sistemului bancar american. Lipsa de
fezabilitate a afacerilor finanţate de băncile
americane în ultimele decenii reprezintă, însă,
factorul determinant al actualului „stop
222
 52 de săptămâni
cardiac” din economia americană. Pe de altă
parte, este evident că insolvenţa generalizată
din sistemul bancar reflectă un colaps la nivelul
întregii economii americane. Pe de altă parte,
acest colaps a fost determinat nu numai de
prăbuşirea competitivităţii companiilor
americane în aproape toate domeniile (mai
ales în electronică, bunuri de consum, echipa-
mente şi industria automobilului), ci şi de
uriaşele deficite bugetare ale Casei Albe,
deficite utilizate în proporţie covârşitoare
pentru finanţarea unor exorbitante cheltuieli de
înarmare. Astfel, în ultimele trei decenii
ponderea PIB-ului american în cel global a fost
de circa 20 procente, în timp ce cheltuielile
pentru înarmare ale SUA au fost în toată
această perioadă mai mari decât ale tuturor
celorlalte state ale lumii la un loc! Creşterea
nesustenabilă a cheltuielilor de înarmare şi
declinul lent dar continuu al competitivităţii top
companiilor americane reprezintă, deci, cau-
zele determinante ale actualului colaps
economic al SUA. În sfârşit, toate acestea nu ar
fi fost posibile dacă dolarul american nu ar fi
devenit după 1972 singura valută forte din
sistemul monetar internaţional. Drept urmare,
FED-ul a finanţat, în proporţie covârşitoare,
prin emisiune monetară uriaşele deficite buge-
tare şi de cont curent ale SUA, în condiţiile în
care uriaşele cantităţi de dolari tipăriţi de FED
au fost „exportate” în Japonia, în Germania, în
China, în Arabia Saudită sau, mai nou, în Rusia
şi în Venezuela. Astfel, numai în ultimii doi ani
FED-ul a finanţat în ultima instanţă prin
tipărirea unor dolari fără nici un fel de
acoperire un deficit de cont curent al SUA de
peste 1100 de miliarde de dolari şi un deficit
223
 52 de săptămâni
bugetar al Casei Albe de peste 3000 de
miliarde de dolari, din care 1850 de miliarde de
dolari numai în acest an.
În acest context, soluţiile preconizate de Casa
Albă pentru depăşirea colapsului economic
(vizibil mai ales prin multiplicarea de la 3
propcente la 10 procente a ratei şomajului)
vizează în mod prioritar finanţarea insolvenţei
din sistemul bancar şi de asigurări, precum şi
din segmentul strategic al economiei reale prin
tipărirea de către FED a unor dolari complet
lipsiţi de acoperire valutară. Oricât ar încerca
cineva să se ascundă în spatele „corectitudinii”
politice şi ideologice a capitalismului, acest
„cadou” al Casei Albe este absolut identic cu
cele făcute de Nicolae Ceauşescu fostelor CAP-
uri ineficiente din anii socialismului
„multilateral dezvoltat”. Cu alte cuvinte,
principala disfuncţie a actualului plan
„anticriză” al Casei Albe o constituie ideea că
lipsa de competitivitate şi ineficienţa pot fi
anulate sau diminuate prin „transfuzii”
monetare. Ori, este evident că diminuarea sau
pierderea competitivităţii implică în mod
necesar investiţii în cercetare-dezvoltare şi
corporaţii capabile să lanseze produse şi
servicii mai ieftine la acelaşi nivel de calitate în
raport co ofertă companiilor concurente. Ori ce
altceva este mit sau dezinformare. Din acest
punct de vedere, Casa Albă şi mai ales
economia americană au ajuns, cu sau fără
voie, la momentul adevărului. După ce Casa
Albă şi FED-ul au pus între paranteze variantele
de capitalism concepute de Adam Smith şi de
Keynes prin etatizarea pieţelor primare de
capital, urmează să vedem în lunile următoare
dacă această strategie, utilizată în trecut în
224
 52 de săptămâni
România lui Nicolae Ceauşescu şi în Zimbabwe-
ul lui Robert Mugabe, va fi o „poveste de
succes” sau se va termina la fel de prost ca şi
în cazurile anterioare. Dacă Casa Albă nu va fi
capabilă să îşi reducă în anul care vine
astronomicele sale deficite bugetare, iar
deficitul comercial al economiei americane va
fi la fel de mare ca şi cel actual, atunci
„goodwill-ul” politic, militar şi economic
american va deveni mai degrabă istorie decât
o interogaţie hamletiană. Pentru că nici o ţara
nu îşi poate plăti la infinit creditorii doar cu
bancnote a căror singură acoperire este
valoarea hârtiei pe care sunt tipărite. Aşa a
fost şi aşa va fi cât lumea, atât pentru ţări ca
Zimbabwe, cât şi pentru ţări ca şi SUA. Din
fericire, în raport cu această constrângere
ţările şi persoanele sunt şi vor fi, fără nici o
excepţie, cu adevărat egale.

Timişoara 2 noiembrie 2009

225