45.

Chunky Chips-Ashoy -> Partea 1

BELLA
Noaptea de după plecarea lui Edward a fost probabil cea mai lungă noapte din viaţa
mea. Am stat trează atât de multe nopţi în trecut, dar niciuna dintre ele nu se putea cu
adevărat compara cu aceasta. După ce am urcat scările la etajul al treilea, am păşit în
ruinele sanctuarului meu şi am ştiut ce trebuia să fie făcut. Am început să ridic lucrurile
şi să curăţ dezordinea pe care am făcut-o.
Per total, sarcina părea descurajatoare şi foarte copleşitoare. Aşa că în loc să mă
concentrez pe toată scena din faţa mea, am separat-o mental în secţiuni şi am început
să adun numai ceea ce era directi vizibil şi imediat disponibil. Tocmai începusem să curăţ
covorul auriu când am auzit bătăi uşoare la uşa dormitorului. Măă pregătisem pentru
rezistenţa lui Esme în faţa planului meu improvizat, aşa că atunci când uşa s-a deschis
brusc, am fost luată prin surprindere când am văzut că nu era stătea în pragul uşii.
În loc de Esme, cei patru prieteni ai mei au intrat cu grijă în dormitor unul după altul,
fiecare privind consecinţele altercaţiei dintre mine şi Edward cu diferite expresii de
îngrijorare şi groază. Eu am rămas în mijlocul camerei, încă udă leoarcă şi îngheţată
până la oase, cu mâinile pline de materiale reziduale, când Jasper s-a aplecat imediat
spre podea şi a început să mă ajute la sarcina de a curăţa camera.
Hârtia din mâna mea a cedat sub greutatea pumnului meu încleştat când privirea mea
s-a transformat într-una aproape criminală. Am avut cel mai ciudat sentiment că am fost
deranjată în acel moment – ca şi cum distrugerea era o producţie intimă şi personală pe
care nu vroiam s-o vadă altcineva, mai ales că o atingă. Mi-a făcut faţa să ardă de
umilire şi furie că intimitatea mea şi a lui Edward a fost într-un fel invadată.
Dar când Jasper mi-a întâlnit privirea, părul lui blond a creat un văl faţă de ceilalţi
prezenţi, şi rugămintea lui tăcută era gravată profund în încruntarea lui dură şi în
înclinarea uşoară a sprâncenelor. Era neajutorat şi suferea de grijă pentru prietenul lui
şi… poate chiar şi pentru mine? Nu eram sigură de ce anume era el îngrijorat, dar eram
sigură de asta: neajutorarea era un sentiment neobişnuit. Se manifestă des prin nevoia
copleşitoare de a fi constructive şi eu nu aveam chef să-I refuz cuiva această împlinire,
mai ales lui Jasper.
Şi aşa, cu un oftat înfrânt, i-am permis să continue să strângă hârtiile şi materialele
reziduale de pe covor fără să intervin. De acolo de unde stătea, Emmett şi-a scărpinat
ceafa şi a expirat lung în timp ce ochii lui cercetau gânditor raftul de cărţi căzut. Fără să
vorbească, a mers cu grijă spre locul unde era întins şi a început cu o singură mână să îl
ridice în poziţia lui iniţială lângă perete. Alice s-a mutat la cărţile de pe podea şi a
început să le strângă, oferindu-mi un zâmbet trist în timp ce stăteam ghemuită şi
strângeam hainele şi hârtiile.
După câteva momente, am realizat că sunetul activităţii s-a oprit brusc. Mi-am mutat
privirea spre oamenii din cameră şi i-am văzut pe toţi uitându-se aşteptător la Rosalie.
Ea stătea în pragul uşii cu buzele presate când mi-a întâlnit privirea.
- Mi-ar plăcea să ajut, Bella, dar toată aceasta… muncă manuală… nu e punctual meu
forte.
Ea a ridicat din umeri scuturându-şi capul, bâlbâindu-se la termenul “muncă manuală”.
I-am adresat cel mai bun zâmbet de care eram în stare în timp ce ceilalţi şi-au dat ochii
peste cap şi au continuat să facă curat.
Am lucrat la podea pentru un timp care părea ore, curăţând materialele reziduale şi
cărţile şi hainele şi nimeni nu a vorbit decât dacă era legat de sarcină. Jasper şi Emmett
au început să discute despre cum să repare găurile din pereţi. Nu le-am dat atenţie. Dar
când Alice a început cu patul, m-am ridicat din ghemuit, rigidă şi alarmată.
 - Patul e al meu – am informat-o eu rigid ca şi cum ceream o cupă a comunităţii şi nu o
parte a distrugerii.
Ochii ei s-au mărit de şoc, dar s-a retras dând din cap şi în loc de asta s-a oferit să
caute într-un dulap cu lenjerie pături şi aşternuturi noi – cu asta mă puteam descurca.
Noaptea s-a scurs încetul cu încetul în timp ce noi lucram, şi puţin câte puţin, covorul
auriu era complet curăţat de toată mizeria. Mobila a fost împinsă lângă pereţi. Patul a
fost graţiat cu aşternuturi şi pături noi care nu erau familiare, dar nu erau pătate de
fiecare greşeală a noastră. Am pus jacheta lui de piele pe canapea, ochii mei
îndreptându-se din când în când spre ea.
Fără nicio nelinişte şi cu câteva instrucţiuni uşoare de la Emmett, am spălat cinci ture
de rufe murdare. Dacă pe Carlisle îl deranja faptul că cinci adolescenţi cotrobăiau prin
dulapurile de lenjerie şi prin camera cu utilităţi, nu a spus nimic. Am răsturnat fiecare
nouă tură de haine curate pe patul proaspăt făcut şi am început să le păturesc şi să le
pun pe umeraşe. Să mă ocup de rufele lui Edward era cea mai ciudat de comodă sarcină
şi mi-am permis să cred că poate – dacă acest lucru era posibil – în viitorul îndepărtat
când totul o să fie mult mai puţin încurcat, asta o să fie o sarcină comună pentru mine.
Am permis acestei fantezii să mă calmeze. Asta a fost… până când am stat în fata uşilor
închise ale dulapului din perete, cu braţele pline de tricouri şi blugi, cu o privire agitată şi
cu bătăile inimii sălbatice şi nebuneşti. Rose mi-a simţit cumva dilema şi s-a ridicat din
poziţia ei de pe podea, luând umeraşele din mâinile mele.
- Nu te obişnui cu asta.
Ea a zâmbit. Eu am privit-o deschizând uşa dulapului în timp ce mă retrăgeam şi-mi
frângeam nervoasă mâinile. Ea a bâjbâit pentru un moment înainte ca dulapul să fie
brusc scăldat în lumină. Era singura parte din camera lui Edward pe care n-am mai
văzut-o niciodată înainte şi curiozitatea bruscă m-a depăşit. Gâtul mi s-a întins pentru o
vedere mai bună din poziţia mea retrasă când ea a dat umeraşele la o parte să facă loc.
În timp ce ea le atârna, am făcut cu grijă observaţii la particularităţile dulapului său:
ordinea neaşteptată, mărimea normală, cantitatea de haine şi tipurile de papuci de pe
podea. Întreg conceptual al dulapului său părea în totalitate inofensiv, extraordinary de
fascinant şi absolut înfiorător.
Părul auriu al lui Rosalie a atins uşor tricourile lui închise la culoare cans s-a întors şi a
scanat rafturile cu haine. A descifrat sistemul, atârnând meticulous hainele în funcţie de
structura lui. Pieptul mi s-a îngreunat când am privit altă femeie aranjând hainele lui
Edward. Tristă, am văzut-o câştigând o vedere neobişnuită şi rară a psihicului său pe
care eu nu aveam nicio cale să o câştig de acolo de unde stăteam, dar deodată mi-am
dorit asta cu ardoare. Eram conştientă de amărăciunea şi invidia pe care ar fi trebuit să
mi-o producă această imagine, dar în loc de amărăciune, m-am simţit pur şi simplu
incapabilă, puţin inadecvat, şi ironic… stânjenită. Toată lumea a plecat în sfârşit după ce
soarele a răsărit şi Alice m-a învelit într-o îmbrăţişare caldă înainte să iasă din cameră.
- Nu vii acasă, nu-i aşa? A întrebat ea după ce m-a eliberat.
N-am făcut nicio mişcare să o urmez. Cu un zâmbet trist şi o scuturare a capului, m-am
aşezat pe pat şi mi-am trecut mâinile peste cutele păturii celei noi ca să le netezesc. Era
maro. Ea s-a încruntat în timp ce se uita în jurul camerei pentru care am muncit atât de
mult.
- Esme va fi supărată – a şoptit ea moale înainte să se uite la mine cu coada ochiului.
Dar s-ar putea oricum să fie cel mai bine. Voi două aveţi nevoie de nişte spaţiu – a spus
ea şi eu am putut să simt dubla conotaţie din cuvintele ei în timp ce a a dispărut din
prag.
Am închis uşa după ea, mai epuizată decât m-am simţit de ceva vreme şi m-am
sprijinit cu spatele de ea. Razele portocalii ale soarelui care treceau prin uşile de la
balcon amplificau nuanţa galbenă a covorului în timp ce ochii mei absorbeau noua scenă
din faţa mea. Camera era imaculată cu excepţia găurilor încă prezente în pereţii albi.
Mi-am dat jos hanoracul şi m-am descălţat de papuci în timp ce am mers spre şifonier.
Am deschis sertarele şi am început să scot hainele cu care dormea el. Tricoul lui alb şi
pantalonii de pajama închişi la culoare erau immense pe mine, dar confortabile şi moi. I-
am folosit baia şi periuţa mea de dinţi albastră care încă era acolo. Am dat la o paarte
păturile nefamiliare şi m-am ghemuit în căldura pe care trebuiau să o producă. Mi-am
curbat degetele de la picioare din cauza aşternuturilor reci şi mi-am băgat nasul în perna
lui.
Când am rămas în sfârşit fără nicio sarcină care să-mi ocupe mâinile şi mintea, am
permis suferinţa absenţei lui să mă înghită toată.

Somn. Aveam chef de somn. Nu am mers la şcoală restul săptămânii. Am moţăit în

patul lui Edward şi m-am cufundat conştientă în coşmar după coşmar. Mă trezeam
transpirată şi tremurând de groază şi disperare, dar cumva reuşeam să găsesc voinţa
necesară să mă forţez din nou în inconştiinţă de fiecare dată. Făcea timpul să treacă mai
repede.
Erau momente când mă trezeam şi soarele răspândea raze luminoase în camera
imaculată, iluminând şi exagerând găurile din perete şi conducându-mi ochii spre
singurele stricăciuni vizibile. Cel mai rău era să mă trezesc noaptea. Cu excepţia ploilor
ocazionale, totul era ciudat de liniştit şi calm. Nemişcarea mă făcea să tânjesc după haos
şi dezordine când trăgeam pătura până sub bărbie şi mă afundam mai mult în siguranţa
ei. În aceste momente, camera părea ciudat de străină pentru mine, ceea era era
iraţional, pentru că am dormit în camera asta multe nopţi înainte, doar că nu am dormit
niciodată aici atât de singură.
Nu m-am uitat deloc la ceasul de pe noptieră şi singura mea referinţă pentru timp era
soarele şi întunericul. Era o izolare totală, dar nu eram trează ca să simt cu adevărat
greutatea ei. Nu am mâncat, dar nu îmi era foame. Beam apă de la robinetul din baie în
rarele ocazii când părăseam patul ca să folosesc baia, dar nu-mi era sete. Mă simţeam
doar obosită. În a treia zi, am devenit destul de surprinsă de lipsa mea de vizitatori. Era
atât de bine să fii uitat şi lăsat în pace cât timp te odihneai, mintea mea vindecându-se
singură cum putea mai bine printre partidele de somn. Bineînţeles, asta nu a durat.

- Părul tău e ca… ca-

Nasul lui Rosalie s-a strâmbat dispreţuitor când mi-a privit capul cum stătea pe pernă.
- Nici măcar n-o să-mi irosesc rezervele de creativitate ca să-l insult aşa cum trebuie.
Ea a oftat şi s-a aşezat plină de graţie pe marginea patului. Ea a intrat în cameră
practic fără permisiunea mea şi eu l-am înjurat pe Emmett pentru că i-a dat cheia. Era
destul de ciudat că dintre toţi oamenii care să se apropie primii de mine a fost Rosalie.
Eu am căscat şi m-am rostogolit pe partea cealaltă, aşa că eram cu spatele la ea.
- Nu merg acasă, aşa că nici măcar nu încerca.
Vocea mea era slabă din cauza lipsei de folosire şi m-am simţit puţin patetică în
momentul acela când mi-am tras genunchii la piept şi m-am afundat mai adânc sub
pături. Dar dispoziţia mea a devenit irascibilă din cauza somnului şi a şirului constant
treziri din terori nocturne.
M-am gândit, dacă nu poţi să te simţi patetică după ce iubitul tău ţi-o trage înainte să
fugă din ţară, atunci când? De-abia mi-am înăbuşit impulsul de a spune asta cu voce
tare, pentru că în inima mea ştiam că Edward nu merita asta.
 - Da, da, nu mergi acasă. Adolesentă rebelă. Îndrăgostită care dispreţuieşte. În fine – a
răspuns ea lejer, ridicându-se şi mergând în jurul patului ca să o pot vedea.
M-am luptat cu impulsul de a mă rostogoli din nou. Ar fi fost puţin prea imatur. Cu un
surâs, s.a ghemuit lângă pat şi, destul de brusc, faţa ei s-a transformat în cea mai
fermecătoare şi tandră expresie.
- Bella – a spus ea, aplecându-se destul cât să-şi pună bărbia pe saltea, la numai câţiva
centimetri de faţa mea.
Încă zâmbea dulce când a continuat într-o şoaptă moale care mi-a scăldat faţa cu
mirosul unei gume de mentă:
- Eşti de departe cea mai urât mirositoare târfă din Forks chiar acum şi dacă nu-ţi mişti
fundul ăla şi faci un duş, o să trebuiască să te rănesc fizic când o să te forţez eu însumi
să faci asta.
La privirea mea cu ochii îngustaţi, ea şi-a aruncat capul pe spate în râs. Rosalie avea
cel mai insuportabil râs pe care l-am auzit vreodată. Nu era nazal sau ceva. Doar că nu
se potrivea cu trupul ei. Era puternic şi guttural şi venea din străfundurile ei. Presupun că
era mai mult un râs profund cu hohote şi asta m-a înfuriat când am aruncat păturile de
pe mine şi am dat buzna în baie să curăţ transpiraţia celor trei nopţi de pe trupul şi părul
meu.
Duşul lui Edward arăta exact ca singura dacă când l-am folosit. Şamponul lui era
aşezat în acelaşi loc şi l-am folosit fără ezitare, mirosul lui împrăştiindu-se confortabil în
jurul meu în timp ce mi-am masat scalpul. I-am folosit săpunul să-mi curăţ trupul şi m-
am îmbăiat în mirosul lui. I-am folosit crema lui de ras şi aparatul lui de ras să mă rad pe
picioare. Totul se simţea şi mirosea ca Edward şi apa fierbinte mi-a relaxat muşchii. În
mintea mea, i-am mulţumit lui Rosalie că m-a forţat să fac asta. În timp ce apa în cele
din urmă s-a răcit, am păşit de sub duşul lui şi am folosit prosoapele lui să mă usuc. A
fost momentul în care m-am simţit cel mai bine de câteva zile.
Când am ieşit, patul era deşternut şi un nou set de aşternuturi stătea deasupra
saltelei. Rosalie a arătat cu o mână cu o manichiură perfectă spre patul gol şi spre
surprinderea mea, a început să întindă aşternutul. Părea atât de casnic, şi atât de
nespecific ei. Această noţiune a fost amplificată de cuta adâncă de concentrare dintre
sprâncenele ei când se lupta cu elasticul aşternutului. Cu mult amuzament, am început
să o ajut cu treaba asta, găsind liniştea cu ea destul de drăguţă. Prea drăguţă.
- Nu te obişnui nici cu asta. Şi de asemenea, Alice şi Esme aruncă cu istericale vrednice
de ţânci pe acolo, ştii? A întrebat ea radicand o sprânceană la mine în timp ce amândoi
am băgat cearceaful sub saltea înainte să adauge cu un chicotit: Şi Emmett a petrecut
trei ore în oraş noaptea trecută să caute u cutie cu Chunky Chips-Ahoy, doar ca să
mănânce una şi după aia să le arunce.
- Atunci de ce nu au venit să mă verifice?
Eu am oftat nepăsătoare în timp ce am evitat cu şiretenie subiectul legat de prăjituri
de care n-aveam chef să discut. Sincer, nu prea-mi păsa, dar părea o întrebare bună. Mi
s-a dat o libertate atât de mare. Rosalie a ridicat uşor din umeri fără să se uite la mine.
- Asta probabil e vina mea. I-am ameninţat cu diferite metode de violenţă fizică dacă îşi
întrerupeau perioada-îmbufnată-de-târfă-leneşă.
Un colţ al gurii ei s-a ridicat într-un mic ramjet în timă ce am întins cearceaful de
deasupra peste saltea.
- Şi ce te-a determinat să fii avocata perioadei-îmbufnate-de-târfă-leneşă? Am întrebat
sec, deşi eram mai mult decât dezorientată.
Rose şi cu mine nu am fost niciodată atât de apropiate încât să-şi permită să facă asta.
- Edward mi-a cerut – a răspund ea fără ezitare, şi la postura mea rigidă şi privirea mea
goală, a adăugat: Deşi el nu a folosit exact termenul de avocata perioadei-îmbufnată-de-
târfă-leneşă. Bineînşeles că n-ar face asta. Nu este nici pe departe destul de vulgar.
 Ea a oftat în timp ce mi-a întins un colţ al păturii. Sprâncenele mi s-au încruntat de
confuzie când ea a continuat, atenţia ei fiind fixată pe aranjarea patului.
- Vezi tu, când Emmett a plecat să-şi caute părinţii, m-a supărat.
Ea a ridicat din umeri, apoi a chicotit când mi-a întâlnit privirea.
- Ok, m-a enervat groaznic – a recunoscut ea, momentan fixându-şi privirea pe merne
şi oferindu-mi feţele de perne înainte să continue. Avea criza aia de identitate şi când a
plecat să-i caute, m-am simţit…-
Ea s-a oprit, perna ei numai pe jumătate acoperită când s-a uitat la nimic în particular.
- Am simţit ca şi cum ceea ce aveam eu să îi ofer aici, în viaţa asta, nu era destul de
bun – a terminat ea în şoaptă în timp ce m-a privit cu coada ochiului.
A părut că se simte puţin incomod din cauza confesiunii ei, apoi şi-a dres delicat vocea
şi şi-a continat sarcina.
- În fine, bănuiesc că Edward s-a gândit că ai putea folosi o perspectivă asemănătoare
sau ceva. Mi-a cerut să am grijă de tine.
A ridicat cazual din umeri şi pieptul meu era deodată plin de o greutate sufocantă. Am
scăpat perna, apucându-mi pieptul în timp ce faţa mi s-a contorsionat de durere. Nu am
realizat că simţeam lucru acela până când cuvintele n-au ieşit din gura ei. Am simţit ca şi
cum ceea ce aveam eu să îi ofer aici, în viaţa asta, nu era destul de bun. Un hohot de
plans mi-a scăpat din piept şi Rosalie mi-a întâlnit privirea cu frică şi îndoială.
- Plângi? A întrebat ea ea prosteşte în timp ce lacrimile au început să-mi curgă pe
obraji şi i-am aruncat o privire exasperată.
Gura ei s-a transformat într-o încruntare dezaprobatoare.
- Adună-te. Sunt sigură că nu e atât de rău cum pare.
Ea şi-a încrucişat braţele pe piept şi m-a privit nesigură, ca şi cum nu era sigură cum
să facă faţă emoţiilor mele vizibile. Am avut un impuls brusc şi copleşitor de a.... vorbi
despre tot. Edward era singura persoană cu care am vorbit cu adevărat, dar chiar şi cu el
erau unele lucruri care nu puteau fi spuse. Mi-a trecut prin minte că niciodată nu am fost
în totalitate deschisă şi sinceră cu nimeni. Era ca şi cum povara asta uriaşă tremura şi se
crăpa din cauza tensiunii tuturor lucrurilor, şi aştepta doar şansa să explodeze şi să-l
înece pe cel mai apropiat martor. Nu era ca şi cum simţeam că Rose era cea mai
potrivită persoană să asculte şi să se simtă înduioşată de ceea ce aude. Serios, pur şi
simplu era aici şi era la îndemână.
Am început cu lucrul care mă apăsa cel mai mult.
- Sunt îngrozită pentru el – am recunoscut eu, şi acesta era adevărul.
Propria mea durere şi respingere şi orice altceva simţeam erau eclipsate de teama că
el era acolo undeva, cu inima şi speranţele spulberate, în timp ce eu mă pierd în patul lui
neajutorată.
Rose nu a spus nimic; în loc de asta, s-a aşezat pe pat şi a bătut locul de lângă ea, ca şi
cum mi-ar fi înţeles nevoia de a mă descărca. Astfel, i-am acceptat oferta, ghemuindu-
mă lângă ea în timp ce părul meu s-a împrăştiam pe pat în cercuri întunecate şi eu mi-
am început purificarea.
Trebuie să fi vorbit ore întregi, şi din fericire, ea m-a ascultat fără să intervină. Ochii ei
albaştri îmi studiau intens faţa în timp ce eu confesam tot ce s-a adunat în mintea mea
în ultima săptămână. I-am spus despre ziua distrugerii, roşind o nuanţă profundă şi
aprinsă de roşu pe care nici măcar n-am încercat să o ascund. I-am spus despre cum m-
am simţit puernică şi mi-am pierdut controlul. Am recunoscut cât de rău l-am rănit pe
Edward în după-amiaza aceea. I-am spus chiar şi despre sex şi despre cât de dureros a
fost pentru amândoi. I-am descris nuanţa de sânge de pe gâtul lui şi cum părea iarba
amplă şi vie când am vomitat pe ea.
Cu cât vorbeam mai mult, cu atât am început să realizez adevăruri subtile care nu mi-
au trecut niciodată prin cap până atunci. Poate eram prea obosită să procesez totul în
totalitate, sau poate pur şi simplu rănile erau prea proaspete ca să privesc totul dintr-o
perspectivă raţională la timpul acela, dar deodată am realizat că acei doi oameni despre
care am vorbit în ultimele ore nu erau deloc Edward şi Bella. Am simţit asta în adâncul
sufletului meu în timp ce descriam faptele, ostilitatea şi abandonul nostru necugetat.
Acei doi oameni au fost manifestarea a tuturor lucrurilor rele care li s-au întâmplat şi
realizarea aceasta m-a uluit brusc, explicaţia căderii raftului de cărţi zăbovind în aerul
dintre mine şi Rosalie.
Eu eram Phil al lui Edward. El era Elizabeth a mea. Eu l-am victimizat şi el m-a
abandonat. Mă întreb dacă el a realizat acest lucru, oriunde ar fi. Apoi tânjeam după
două lucruri. Unul era să fiu aproape de el şi să-i spun că am înţeles în sfârşit ce s-a
întâmplat în ziua aceea şi să-mi cer scuze aşa cum trebuie. Celălalt era să fiu aproape de
el şi să mă agăţ de ceea ce am avut şi am distrus, pentru ca el să nu mă poată abandona
niciodată.
Rose m-a privit îngrijorată de unde stătea lângă mine.
- Deci, tu ai doborât raftul cu cărţi? A vorbit ea pentru prima dată de câteva ore, dar eu
mi-am ţinut gura închisă.
Conversaţia asta şi-a atins scopul şi acum vedeam totul mult mai clar. Chiar dacă nu
aveam nicio modalitate prin care să-l contactez pe Edward şi să-i explic, m-am simţit
oarecum alinată de faptul că o să ştiu acest lucru atunci când el se va întoarce. Tot ce
trebuia să fac era să aştept până când el va veni acasă.
I-am zâmbit lui Rose şi m-am ridicat din pat.
- Am doborât raftul cu cărţi, dar uită-te la el acum.
Am arătat cu capul în direcţia unde stătea neatins. Nu a mai fost învins de mult timp, şi
eu mi-am terminat purificarea.

EDWARD
Volvo-ul mirosea.... urât ca dracu. Nasul mi s-a strâmbat şi am început să mă uit pe
locul din spate să descopăr sursa mirosului ofensiv. Am aruncat mai multe cutii cu
mâncare fast-food decât al permite vreodată cuiva să vadă. Acel ceva trebuie să...
miroasă dracului, şi o să mă dea afară din maşină dacă nu-l găseam.
- Eşti tuuu – o voce muzicală m-a tachinat de lângă mine şi maxilarul mi s-a încleştat.
Am închis ochii şi m-am afundat în scaunul meu, luând respiraţii lungi şi calmante. Ea
nu e aici. Îmi spuneam întruna în mintea mea şi când am deschis ochii, se uitau exact în
ai Bellei.
- Ba da, sunt – a şoptit ea cu un rânjet şi s-a lăsat pe spate în locul pasagerului, fusta ei
împrăştiindu-se peste tapiţeria mea şi pictând-o în mod greşit.
- Nu. Nu eşti – am repetat în timp ce îi evitam privirea, apoi am adăugat într-o şoaptă
care de-abia se auzea: Şi nu eu miros.
Nu-i aşa? Asta o să facă o impresie de rahat, dacă era să fie făcută vreo impresie astăzi
oricum. Ea a şuierat şi eu am rezistat cu succes impulsului de a mă holba la picioarele ei,
sau de a mă apleca şi a-i mirosi părul ondulat. Impostoarea dracului. Prima dată când a
apărut în locul pasagerului, eu conduceam şi aproape mi-am izbit dracului Volvo-ul într-
un stâlp de telefon. Acum, ea ”decide” pur şi simplu să apară de nicăieri... sporadic.
Enervant.
- Ba da, tu eşti.
Rahat. Nu din nou.
- Ba nu – am oftat eu, încă refuzând să-i întâlnesc privirea.
- Ba da – a replicat ea ciripind şi am auzit hainele ei mişcându-se când s-a apropiat de
mine.
În mintea mea, am luat-o în râs. De parcă Bella ar ciripi vreodată.
 - Ba nu – m-am ofensat eu furios, dorindu-mi ca ea să plece în timp ce strângeam
frustrat volanul.
Nu vroiam să am de-a face astăzi cu porcăria asta.
- Ba da, ba da, ba da! a repetat ea, insuportabil de aproape de urechea mea.
Mâinile mele au strâns volanul dur în timp ce vocea ei continua să repete ”Ba da” până
când n-am mai putut suporta.
- Taci dracului din gură! M-am repezit eu, în sfârşit întâlnindu-i privirea, uitându-mă
urât.
Fir-ar al dracului, e o târfă atât de enervantă. Buzele ei roşii s-au bosumflat şi şi-a
îndepărtat trupul, aplecându-şi capul spre fereastră.
- Mi-ai rănit sentimentele – a şoptit ea încruntată, mutându-şi privirea în poală.
Expresia de exasperare de pe faţa fetei mele mi-a adus un junghi de durere în piept,
dar numai din instinct. A trebuit să-mi reaminesc că asta nu era Bella. Nu avea
sentimente pe care să le pot răni. Mi-am dat ochii peste cap şi mi-am mutat înapoi
privirea spre clădire.
- Ştii ceva, e un moment prost pentru mine. Vino înapoi când sunt în mijlocul a ceva
necinstit, ca să mă pot holba în voie – am răspuns absent în timp ce ochii mei au scanat
din nou strada.
Soarele tocmai a răsărit şi cerul era îmbăiat în nuanţe de portocaliu şi roz. Primăvară în
Chicago.
- Edward – a spus ea dezaprobator în timp ce şi-a pus picioarul pe bord.
M-am uitat urât cu colţul ochiului şi asta a părut să o mulţumească.
- Trebuie să fii atât te crud cu propriul tău psihic?
Ea a rânjit cunoscătoare în timp ce eu mă chinuiam să-i ignor prezenţa. Era ca şi cum
înnebuneam cu fiecare secundă care trecea. Adică, ea tot continua să se întoarcă. Se
încadra destul de bine în teoria lui Adderall. După ce am ieşit din Forks, am tras pe
dreapta şi am dormit ore întregi înăuntrul Volvo-ului. Nu puteam continua să călătoresc
într-o stare atât de incoerentă. Ştiam că mai întâi trebuia să plec din Forks, pentru că
dacă nu plecam exact în momentul acela, nu aş fi fost niciodată în stare s-o fac.
Rundele de somn m-au adus în siguranţă în Chicago şi de când am ajuns, am evitat
atât de bine somnul, încât am devenit destul de mândru de controlul meu. Bineînţeles,
evitarea somnului avea dezavantajele ei. Cel mai evident... ea.
- Nu suntem nebuni – s-a apărat ea indignată în timp ce şi-a tras din nou piciorul.
Oamenii nebuni nu ştiu că sunt nebuni. Acest lucru îi face atât de al nabii de nebuni. – a
explicat ea, şi cu coada ochiului am văzut-o ridicându-şi părul şi îndepărtându-l de pe
faţă. Încetează să mai fii atât de... -
Ea s-a oprit gânditoare în timp ce îşi legăna buclele şi le lăsa să cadă în cascade în
jurul umerilor ei.
- Băiat, Întrerupt.
Ea a şuierat deodată şi a chicotit în timp ce eu mi-am dat ochii peste cap la expunerea
ei. Întotdeauna vorbea mai mult cu ea decât cu mine. Oh, stai ala. Şi eu fac asta, nu-i
aşa. Sunt atât de nenorocit.
După ce chicotelile ei au încetat, a oftat lung şi dur, şi apoi în vehicul s-a aşezat o
linişte glorioasă. Am folosit aceată oportunitate să mă concentrez pe casă şi am încercat
cum am putut mai bine să o ignor pe ea. Asta era cea mai mare speranţă în situaţiile
astea şi astăzi chiar trebuie să am capul limpede. Astăzi era ziua în care aveam să... o
fac. Gata cu scuzele.
Eram în Chicago de două săptămâni şi încă nu am vorbit cu ea – deşi mi-a luat numai
cinci zile să o găsesc. A fost surprinzător de uşor având informaţiile din dosarul lui
Carlisle. Locuia în aceeaşi casă de trei ani.
 În dimineaţa aceasta am făcut prima încerca de a o vedea... de a o spiona. În fine. În
orice caz, era o primă dată. Nu vedeam nicio maşină parcată pe bordură şi mi-am
petrecut majoritatea nopţii cercetând exteriorul părţii din faţă a casei. Părea aproape
şubredă şi m-am trezit consultând de mai multe ori dosarul galben să verific dacă eram
la adresa corectă. Niciuna dintre ferestre nu era luminată în timpul nopţii şi deveneam
din ce în ce mai suspicios în privinţa faptului dacă era sau nu acasă. Sau dacă asta era
măcar casa ei.
Mintea mea era înnebunită de gânduri şi scenarii în timp ce mă uitam prin parbriz.
Dacă eram cu adevărat norocos, ea nu avea încă altă familie. Asta i s-a întâmplat lui
Emmett şi ştiam că asta l-a devastat. Mama şi tatăl lui s-au despărţit, dar amândoi erau
deja recăsătoriţi şi aveau copii atunci când i-a găsit el vara trecută. Totuşi, nu puteam
nega expresia de acceptare din ochii lui atunci când mi-a povestit experienţa lui. Ei nu-l
vroiau în vieţile lor şi el mi-a spus cât erau ei de fericiţi. Nu l-a amărât nici măcar pe
aproape din cât ar fi trebuit.
- Am ştiut întotdeauna că asta era o posibilitate – mi-a explicat el în balcon în seara
dinainte să plec din Forks. Nu au fost răutăcioşi sau nepoliticoşi cu mine sau ceva, doar
că nu aveau loc pentru mine în viaţa lor.
El a ridicat din umeri ca şi cum nu era mare scofală – ca şi cum se aştepta la asta.
Când mi-a văzut expresia neîncrezătoare, el a continuat:
- Nu ţine de mine să dau buzna în vieţile lor şi să încep să dau ordine.
Vroiam să-i spun că da – ţine de el. Era dracului copilul lor pentru numele lui
Dumnezeu, dar înainte să pot spune cuvintele, el a adăugat repede:
- Am deja tot ce îmi trebuie chiar aici, Edward. Doar că trebuia să descopăr singur asta.
Şi aşa s-a detaşat de ei şi asta se vedea clar pe faţa lui. Eram şocat că el putea să
discute atât de lejer despre ei. Eu nu puteam nici măcar să aud cuvântul ”Chicago” fără
să mă ghemuiesc. Dar Emmett a găsit acceptarea confruntându-se cu ceea ce a pierdut.
Asta era ceea ce vroiam. Mai mult decât orice. O parte din mintea mea ştia că, cu cât
se poartă ea mai oribil cu mine, cu atât mai uşor îmi va fi să mă detaşez de ea. În cel mai
bun caz, eu o să-mi cer scuze pentru tot ce am făcut şi apoi o să plec, înainte să îi
distrug şi ei noua viaţă. Ea nu mă va ierta, dar oricum nu mă aştept la asta.
Asta era o experienţă ridicol de egoistă, şi la naiba – ştiam asta. Ştiam că singurul care
avea ceva de câştigat din decizia asta pe care am făcut-o eram eu. Făcând asta, o
răneam pe ea, o răneam pe Bella şi... Dumnezeu ştie pe cine altcineva. Dar nu am avut
nicio îndoială în seara aceea în balcon în care m-am maturizat şi am făcut faţă situaţiei.
Gata cu ocolişurile.
- De ce nu mă suni? A şoptit deodată Bella cu o voce precaută, scoţându-mp din
reflectarea mea tăcută.
Mâinile mi s-au strâns din nou în jurul volanului. De ce aducea vorba despre asta din
nou – chiar acum, mă depăşea.
- Du-te dracului – am mârâit în timp ce mă luptam să o ignor.
Ea chiar apărea în cele mai nepotrivite momente şi acum nu aveam chef pentru cearta
asta. Disputa asta progresa tot timpul într-un mod enervant de previzibil. Eu începeam
prin a-i aminti că acasă la Esme nu era telefon. Ea şi Alice aveau propriile lor telefoane
mobile şi probabil nu aveau nevoie de încă unul. Pe cealaltă parte, Bella nu a avut
niciodată nevoie de un telefon mobil. Astfel, concluzionam prin faptul că nu era nicio cale
directă prin care să o contactez pe Bella prin intermediul telefonului. La care partenera
mea enervantă îmi răsounea că puteam să o sun direct pe Alice şi ea-mi va permite să
vorbesc cu Bella. La care eu răspundeam că nu-mi doream să o deranjez pe Alice, la care
ea răspundea din nou că se îndoieşte că Alice va fi deranjată. La care eu răspundeam cu
”Du-te dracului”. Vezi? Am salvat o mulţime de timp.
 - Dar tu vrei ca eu să stau – a murmurat ea în timp ce îşi răsucea o şuviţă de păr în
jurul degetului.
Era atât de dezgustător dracului. Nu-mi puteam da seama ce era mai tulbutător –
faptul că ea era aici, sau eu pentru că de fapt recunoşteam asta de fiecare dată.
- Vrei să vorbeşti cu mine, aşa că de ce nu iei telefonul şi suni? A întrebat ea din nou.
- Nu mai vorbesc cu tine – am informat-o eu aspru.
Bella avea pe toată lumea în Forks şi m-am asigurat că toată lumea ştia că vroiam să
se aibă grijă de ea înainte să plec. Am angajat-o chiar şi pe Rosalie. Emmett mi-a spus ce
greu i-a fost ei când el a fost departe, şi... nu ştiu naibii. Am simţit pur şi simplu că ea o
putea ajuta pe fata mea într-un fel în care nimeni alticineva nu putea. De asemenea am
rugat-o să stea lângă ea la şcoală, căci ştiam că Bella va avea dificultăţi în ceea ce
priveşte condusul la ore de Emmett sau Jasper. Alice era o prietenă şi o verişoară
grozavă pentru Bella, dar nimeni, absolut nimeni, nu se punea cu Rosalie Hale. Ştiam
după ce am sunat-o pe ea în seara aceea... că o să-mi petrec în Chicago mai puţin timp
făcându-mi griji pentru Bella.
- Dacă cineva se atinge de ea, le tai biluţele – m-a asigurat ea ferm, şi apoi a adăugat:
Sau sânii. Depinde.
Am auzit-o cum a ridicat din umeri şi am ştiut că vorbea foarte serios. Rosalie era dură
în felul ăsta.
Bella a fost tăcută câteva momente înainte să aibă un acces de furie.
- Ştii ceva, Edward?
Atunci s-a întors cu faţa la mine, îndesată în locul, şi mi-a evitat privirea în timp ce
gura ei s-a deschis şi s-a închis de mai multe ori – părând incapabilă să-şi completeze
gândul. Gândul meu? La naiba, chestia asta era confuză.
- În fine – a scuipat ea în cele din urmă şi s-a afundat înapoi în locul ei, încrucişându-şi
braţele pe piept şi uitându-se urât.
Am înfuriat-o. Mi-am suprimat un zâmbet satisfăcut.
- Bine – am concluzionat eu, destul de mulţumit că am câştigat o ceartă pentru prima
dată.
- Bine! – a ţipat ea cedând, decolteul ei ridicându-se din cauza nervilor, şi se uita exact
înainte.
Întotdeauna era aşa morocănoasă înainte să dispară. Eu am închis ochii şi mi-am
încleştat dinţii. Uram să recunosc că o vroiam aici. Uram faptul că prezenţa mea îmi
oferea o mică măsură de confort – asta doar pentru că arăta ca fata mea. Uram puterea
pe care o avea asupra mea din cauza asta. Uram că ea era pe cale să plece, şi chiar
uram naibii că uram faptul că uram că ea era pe cale să plece.
- BINE! – am ţipat eu înapoi nervos, şi când am deschis ochii, locul de lângă mine era
din nou gol.

Mi-am petrecut tot timpul concentrându-mă cu atenţie pe uşa galbenă a clădirii. Arăta
atât de abandonată. Probabil aş fi putut să-l sun pe Carlisle să-i cer mai mult ajutor. El
chiar avea acces la arhivele medicale şi mult mai multe resurse decât aş putea eu
vreodată reuşi să realizez. Dar nu-l puteam suna pe Carlisle, şi deşi i-am dat Bellei Roşii
nişte scuze idioate zilele trecute în privinţa motivului pentru care n-o puteam suna nici
pe Bella, ştiam că nu avea nimic de-a face cu logica telefoanelor mobile.
Nu-l puteam suna pe niciunul dintre ei până când nu eram sigur că avea să-mi fie mai
bine. Ca şi Emmett.
La ora nouă, am decis să plec şi verificam rezervorul de benzină al Volvo-ului să văd
dacă trebuie umplut. M-am gândit că o să-mi găsesc răbdarea mai târziu, dar eram
deodată al naibii de epuizat. Înainte să pot întoarce cheia în contact, am văzut uşa
galbenă mişcându-se uşor. Mâna mi-a îngheţat pe cheie şi trupul mi-a încremenit de
anticipaţie când uşa s-a deschis încet. A ieşit o femeie cu păr lung şi închis la culoare,
care îi ferea faţa de soarele de dimineaţă, şi a închis uşa în urma ei. Purta un sacou lung
maro care se oprea la gambe şi îi ascundea mare parte din trup. M-am întins peste bord
să prind o privire la faţa ei, dar ea deja începuse să meargă în direcţia opusă.
Am dat drumul unei respiraţii pe care nu am realizat că o ţineam şi inima a început să-
mi bată sălbatic în piept – la scurta vedere a unei femei care putea sau nu să fie mama
mea. Sub nicio formă nu aveam să reuşesc să ajung la uşa ei dacă şi când se întorcea.
Mi-am lăsat capul să cadă pe spătar respirând tremurat şi aşteptând.
Nu eram sigur ce anume aşteptam, dar aveam senzaţia că ar trebui să aştept. Ochii
mei s-au închis pentru câteva momente, dar i-am deschis brusc când am realizat riscul
pe care îl implica. Am văzut câţiva copii mergând pe trotuar cu ghiozdanele în spate. Mi-
am scuturat rapid capul ca să opresc traiectoria gândului. O să mă pierd curând.
Ea s-a întors după numai doisprezece minute cu o pungă de hârtie maro pe care o
ţinea în dreptul stomacului. Capul îi era aplecat spre pământ, dar am putut să-i vad faţa
mai clar în timp ce se apropia de clădire. Trebuia să fie ea.
Am petrecut sute de nopţi schiţându-i faţa, şi deşi această faţă arăta mai palidă şi mai
îmbătrânită, eram 90% sigur că era aceeaşi persoană. Realizarea aceasta m-a înţepenit
în scaun. Am privit-o urcând scările, descizând uşa şi dispărând înăuntru. Nu era nevoie
să o descuie. Am permis acestui detaliu să mă distragă şi cumva am reuşit să petrec
cincizeci de minute analizând chestia asta în minte. Şi-a asumat un risc lipsit de sens
lăsând uşa descuiată. Atunci am decis că nu era cine ştie ce analiză, ci mai mult o
metodă aiurită de a observa evidenţa.
La ora unsprezece, m-am plictisit să tot privesc uşa pentru vreo mişcare. Nu eram
sigur dacă vroiam sau nu ca ea să iasă, dar de un lucru eram sigur: dacă termin acum
cu asta, o să pot fi în drum spre Forks până la căderea nopţii.
Cu un oftat agonizant, am întins o mână tremurândă spre mâner, doar să o trag din
nou înapoi. Am făcut asta de patru ori înainte să reuşesc să îl trag şi să deschid portiera.
Chiar şi atunci am rămas în scaunul meu, bătând nervos volanul şi ofensându-mă atât de
des că aproape mi-a luminat mintea. După treizeci de minute, am reuşit să ies din
maşină şi mi-am ţinut ochii lipiţi pe reflexia mea pe fereastră. Mi-am muşcat interiorul
obrazului şi mi-am trecut degetele prin păr şi mi-am dorit să fi păstrat naibii jacheta mea
de piele pentru că deodată părea ceva confortabil. Apoi, gândindu-mă la jacheta mea m-
a făcut să mă gândesc la Bella şi m-am întrebat dacă o purta exact în acest moment în
locul hanoracului ei.
Am permis acestei imagini să mă distragă pentru un moment, în timp ce mi-am lipit
fruntea de acoperişul metalic şi rece al Volvo-ului. Mi-am imaginat-o pe fata mea
mergând la ore lângă Rosalie, înotând în jacheta mea de piele şi din când în când
aplecându-se să-mi inhaleze mirosul. Mi-am imaginat reflexia soarelui în părul ei şi
înfrumuseţând nunaţele roşcate care se ascundeau sub castaniu. Mi-am imaginat-o
zâmbind la ceva şi i-am permis zâmbetului să se transforme în râs. Râsul părea mai
aproape, ca şi cum era chiar lângă urechea mea, răsunându-mi melodios în cap şi
forţându-mi buzele să se curbeze într-un zâmbet involuntar.
Mi-am ridicat capul de pe maşină şi m-am întors, am deschis ochii şi am permis
zâmbetului meu să se transforme într-unul de uşurare. Ea era acolo. Toată roşie şi
perfectă, cu cea mai tandră expresie. Vroiam să o îmbrăţişez strâns şi să-i sărut buzele
roşii. Dacă eram numai puţin mai nebun, poate că asta ar fi fost posibil. Ochii ei căprui
au strălucit când ea s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit călduros.
- Tu m-ai vrut – a oftat ea, părând destul de fericită când eu am dat din cap cedând.
Nu era reală, dar al naibii să fiu dacă îmi refuzam confortul pe care mi l-a adus ea în
momentul acesta. Aveam nevoie de el mai mult decât orice altceva.
 - Întotdeauna te vreau – am spus eu sincer, în sfârşit permiţându-mi să cred că aceasta
era fata mea şi nu o materializare a incoerenţei mele, pentru că aşa era mai bine.
Am încercat să ignor lipsa atracţiei pe care vederea fetei mele mi-ar fi produs-o în mod
normal în piept. Am încercat să ignor pustietatea încă prezentă care mă necăjea când
buzeşe ei roşii au zâmbit. Ea a chicotit şi şi-a dat ochii peste cap, îndepărtându-se de
maşină şi înaintând. Fusta ei roşie se legăna în briză când s-a întors spre mine.
- Vii, sau ce?
Ea a zâmbit şi eu am inhalat adânc şi lung aerul de primăvară al Chicago-ului ca să îmi
calmez nervii. Ea era atât de al naibii de perfectă. Chiar mă împingea să fac ceea ce ştia
că îmi era prea frică să fac de unul singur.
M-am dus lângă ea, şi stăteam amândoi în stradă, uitându-se la uşa galbenă. Ea a
continuat să meargă în faţa mea, ademenindu-mă mai aproape cu zâmbetele ei
încrezătoare şi cu râsul ei delicat. Când am fost destul de aproape încât să văd vopseaua
uşii de lemn, Bella şi toată roşeala ei au sărit două trepte şi s-a întors aşteptător spre
mine. Inima a început din nou să-mi bubuie în piept şi respiraţia mi s-a accelerat.
Palmele mele erau lipicioase de transpiraţie când am mers spre locul unde stătea ea,
sărind cele două trepte cu teamă şi nelinişte.
Şi apoi deodată, eram acolo: la uşă, faţă în faţă cu galbenul şi cu manifestarea mentală
a iubitei mele stând lângă mine în haine provocatoare cu un surâs încurajator. Am ridicat
pumnul în timp ce mă uitam în ochii ei albaştri de căprioară şi am spus o mulţime de
rugăminţi tăcute cât timp pumnul stătea ridicat în aer. Ea a oftat şi a început să-şi frângă
mâinile într-un gest ciudat de nervozitate.
- Te iubesc – a şoptit ea fără să-mi întrerupă privirea, şi deşi ştiam că eu îmi spuneam
asta mie însumi, mi-a dat puterea de care aveam nevoie.
Pumnul meu a întâlnit lemnul cu trei bătăi obişnuite şi trupul mi-a încremenit de
anticipaţie cât timp am aşteptat. Bella era acolo, legănându-şi şoldurile dintr-o parte în
alta, fusta roşie învârtindu-se în jurul genunchilor, şi mâinile împreunate în faţa ei, buzele
presate şi capul în jos. I-am cercetat postra ca să mă distrag până când în cele din urmă
am auzit mişcare de partea cealaltă a uşii. Pulsul mi s-a accelerat şi gâtul mi s-a
contractat din cauza înghiţitului în sec, cu un picior în faţa celuilalt, pregătindu-mă
inconştient să o iau la fugă.
Înainte ca acest plan să avanseze în ceva ce puteam folosi, mânerul s-a rotit şi uşa
galbenă s-a deschis. Ritmul inimii mele a luat-o razna când m-am uitat la spaţiul deschis
argintiu, şi apoi a apărut o faţă. Ochii ei erau înfundaţi şi umflaţi şi ea a trebuit să se uite
strâmb ca să mă poată vedea, ridicându-şi încet privirea.
Am înghiţit greu şi am simţit pumnii încleştându-se de bunăvoie. Stomacul mi s-a
strâns şi... era prea târziu banii să fac cale întoarsă, am realizat când ochii ei i-au întâlnit
pe ai mei. Nu mi-am putut lua privirea din a ei să mă uit la Bella nici dacă vroiam – şi
cam vroiam. Părea că suntem într-o pauză plină de semnificaţie. Ochii ei erau goi şi lipsiţi
de orice emoţie când se uitau în ai mei. O senzaţie perturbatoare mi s-a ridicat în gât şi
eu m-am forţat din nou să înghit.
Brusc, ceva s-a schimbat în ochii ei şi uşa a fost deschisă violent. Speriat de mişcarea
rapidă, am tresărit şi m-am pregătit pentru un impact, deşi nu aveam idee de ce anume
să îmi fie frică. În loc de impactul pe care îl aşteptam, ea stătea în pragul uşii cu o
expresie de panică evidentă pe faţă. A stat acolo numai pentru o fracţiune de secundă
înainte să se repeadă în faţă şi să-mi prindă faţa în mâini. Ochii ei au devenit sălbatici şi
mari cât timp îmi cercetau faţa, numai la câţiva centimetri distanţă.
- Care este numele tău? A întrebat ea cu o voce răguşită.
Eu am rămas nemişcat de uimire şi eram speriat de comportamentul ei în timp ce mi-a
strâns înnebunită faţa mai tare.
- Numele. Tău. – a repetat ea într-o şoaptă turbată care m-a scuturat.
 - E-Ed-Edw... – m-am bâlbâit eu prosteşte înainte să mă adun destul cât să răspund
complet: Edward Masen.
Am folosit numele care ştiam că ei o să îi fie cunoscut.
Respiraţia ei ascuţită a fost amplificată de trupul care s-a ciocnit pe neaşteptate de al
meu şi eu m-am chinuit să rămân în picioare când mâinile ei mi-au lăsat obrajii şi s-au
înfăşurat cu forţă în jurul gâtului meu. Eu am stat drept fără să răspund, cu mâinile
atârnându-mi fără viaţă în părţile laterale ale trupului în timp ce ea m-a îmbrăţişat. Am
înăbuşit emoţia care se lupta să iasă la suprafaţă, emoţie provocată de faptul că mama
mea mă îmbrăţişa. Dacă ajungeam până acolo, o să mă nenorocesc cu totul.
Peste umărul ei, ochii meu s-au îndreptat spre roşu şi deodată mă uitam la zâmbetul
Bellei. Ea şi-a ridicat mâinile într-un gest aşteptător, în mod evident încurajându-mă să
returnez îmbrăţişarea mamei mele care atârna ferm de mine. Ezitant, am ridicat mâinile
şi am văzut buzele Bellei ridicându-se într-un zâmbet mai larg de încurajare, în timp ce i-
am încercuit talia.
A fost naibii cea mai incomodă îmbrăţişare pe care am experimentat-o vreodată.
Incomoditatea situaţiei încă mă făcea să fiu rigid şi postura aceasta a fost amplificată de
trupul ei înţepenit şi osos presat de al meu. Am stat aşa câteva momente şi disconfortul
meu a crescut, dar încă nu eram sigur dacă ar fi nepoliticos să mă retrag. Am decis că
nu-mi păsa dracului deloc.
Când mâinile mele i-au părăsit talia şi i-au înghiontit uşor umerii, m-am panica puţin că
ea nu o să-mi dea drumul şi eu o să trebuiască ori să o împing mai ferm ori să îndur ce a
mai rămas din... orice era asta. Nicio opţiune nu mi s-a părut acceptabilă în acel
moment. Din fericire, ea trebuie să fi simţit schimbarea de dispoziţie, pentru că s-a
retras uşor înapoi în pragul uşii, ochii ei fixaţi în ai mei în tot acest timp.
Pieptul mi se simţea rece şi gol şi am realizat că trebuie să fi pus toată indiferenţa mea
în privirea rece cu care mă uitam la ea, dar îmbrăţişarea m-a deranjat mai mult decât
vreau eu să recunosc sau decât să ştie ea. Şi ea mirosea aiurea, m-am gândit sec.
Am auzit chicotitul suav al Bellei de lângă mine şi fără acordul meu, buzele mi-au
zvâcnit, pentru că... fir-ar să fie, ea întotdeauna avea efectul ăsta asupra mea indiferent
de situaţie. Aparent interpretând greşit amuzamentul meu, mama mea s-a întins după
mâna mea şi m-a tras delicat spre uşă cu un zâmbet brusc. I-am permis să mă tragă spre
uşă în timp ce ochii mei i-au întâlnit pe ai Bellei. Ea s-a încruntat dezaprobator la
expresia mea deruată şi mi-a făcut semn să merg de bunăvoie. Căţeaua.
Mama mea a început să mă bombardeze cu întrebări în timp ce m-a condus pe uşă
într-o cameră întunecată şi împuţită care m-a făcut instinctiv să fac un pas înapoi.
- Ce mai faci? Unde ai locuit? Stai în oraş? Eu n-am putut niciodată să plec. Încă mai
cânţi la pian? Spaghetele mai sunt încă felul tău favorit de mâncare?
Ea s-a întors în sfârşit spre expresia mea goală şi ochii ei, deşi nu mai erau lipsiţi de
emoţie, încă păreau gravi şi goi, amestecaţi cu o sclipire de încântare.
Eu am rămas tăcut în timp ce ochii mei se plimbau în jurul camerei împuţite. Nu eram
sigură ce se presupunea că este. Poate o cameră de zi sau un living? Poate un salon sau
o vizuină? Arăta oribil şi puteam să aud zgomotul provocat de paraziţi în pereţi. Era o
canapea în cel mai îndepărtat colţ al camerei ce părea maro, dar probabil că odată a fost
crem. În ce rahat locuia femeia asta?
Odată ce privirea mea s-a îndreptat din nou spre a ei, ea îşi frângea nervoasă mâinile,
scanând camera cu ochii ei mari şi goi.
- Pot să îţi aduc ceva de bă-
Ea s-a oprit brusc cu o rigiditate evidentă şi şi-a mutat privirea de la mine, toate
urmele de încântare dispărând.
- N-ar trebui să fii aici – a şoptit ea dur şi eram recunoscător că nu am lăsat emoţiile de
mai înainte să mă penetreze.
 - Ştiu – am spus sincer înainte să mă uit peste umăr căutându-mi colacul de salvare.
Am găsit-o lângă uşă, legănându-şi fusta roşie dintr-o parte în alta şi zâmbindu-mi
dulce. Ea a început să fredoneze ceva încet şi când l-am recunoscut ca fiind cântecul
Scooby Doo, un chicotit moale mi-a scăpat dintre buze. Buzele ei roşii s-au ridicat într-un
rânjet şi mi-a făcut cu ochiul. Suficient de distras de la durerea pe care cuvintele ei
ameninţau să o producă, m-am întors spre mama mea şi mi-am dres vocea.
- Am venit doar să-mi cer scuze, şi apoi o să plec – am spus eu rigid în timp ce ochii
mei mi-au cercetat din nou faţa în acel mod incomod.
- Ai nasul lui – a trântit-o ea şi a păşit mai aproape înainte ca sprâncenele ei să se
încrunte uşor. Să-ţi ceri scuze? A întrebat ea, înclinându-şi capul şi cercetându-mi ochii.
Eu am dat scurt din cap şi cumva am reuşit să-mi găsesc curajul să continui. Cred că
mi-am blocat toate emoţiile, şi amorţeala cumva făcea lucrurile mai uşoare.
- Ştiu că am dat-o atunci în bară şi v-am distrus viaţa, şi vroiam doar să ştii că îmi
părea – pare foarte rău.
Vocea mea era atât de controlată, că m-a surprind până şi pe mine. Auzeam în urechi
vocea calmantă a Bellei, dar nu-i puteam înţelege cuvintele.
Ochii ei cenuşii s-au îngustat şi încuntarea ei s-a adâncit în timp ce îmi cerceta din nou
faţa şi apoi a păşit mai aproape.
- Ce ai spus mai înainte? A întrebat ea, şi am văzut cu coada ochiului cum mâinile ei s-
au strâns în pumni.
Eu mi-am repetat scuza, deşi de data asta m-am abţinut să mai folosesc înjurături. M-
am întrebat dacă poate a stricat sinceritatea scuzelor, deşi ea părea că a devenit mai
confuză şi mai supărată când a păşit din nou mai aproape. M-am pregătit din nou pentru
impact, ştiind prea bine că o s-o las pe femeia asta să mă rănească fizic şi n-o să fac
dracului nimic să o opresc. De undeva din cameră, am auzit şuieratul moale al Bellei.
- Pentru ce trebuie să îţi ceri scuze? A spus ea răguşită şi am văzut cum i s-a încleştat
maxilarul, iar ochii ei au strălucit de umezeală şi eu m-am luptat să rămân calm.
Am urât-o în momentul acela în timp ce stăteam în apartamentul ei de rahat şi mă
uitam la ea cum tremura ca un schelet. Ca şi cum asta nu era destul de dificil, ea vroia
să spun cuvintele alea şi tot. Nu putea accepta dracului scuzele? Nu putea face asta?
- Îmi pare rău pentru.... foc, şi îmi pare rău că nu am ajutat...
Vocea mi-a tremurat şi eu mă rugam ca ea să nu mă facă să spun mai mult. Vocea
Bellei îmi şoptea în ureche cele mai nebuneşti lucruri: temperatura la care se topesc
chipsurile de ciocolată, felul corect în care să tai carnea. Evita lucrurile din trecut în
încercarea de a mă calma. De-abia a mers. Mama mea s-a făcut albă ca varul şi a păşit
înapoi înainte să-şi scuture capul.
- Ar trebui să ne aşezăm.
Ea a arătat spre canapea, şi în întunericul din cameră, am putut cu greu să disting o
parte din obrazul ei. Realizarea că ea plângea m-a înfuriat brusc – pe mine sau pe ea, nu
ştiam sigur. Dar am mers spre canapeaua închisă la culoare şi m-am aşezat rigid pe
marginea ei. Bella era acum lângă mine şi mi-a zâmbit tandru.
- Odată ce ai terminat sosul, trebuie să fii rapid, cosiderând stadiul de ardere al uleiului
pe care îl foloseşti. Preludiul e cheia, Edward.
Avea cea mai serioasă expresie pe faţă şi eu eram în stare să-mi aduc aminte cu
claritate ziua în care mi-a spus acele cuvinte. Era recunoscător pentru această versiune
a Bellei Roşii. Era mult mai realistă. Mi-am permis să zâmbesc puţin şi apoi mi-am mutat
privirea spre mama mea.
Camera era tăcută, şi nu aveam de gând să vorbesc eu primul. Nu mă simţeam
confortabil pe canapea, dar nu am îndrăznit să mă mişc niciun centimetru. Din când în
când, Bella menţiona ceva familiar şi calmant. După un timp ce a părut ca o oră de
linişte între noi, nasul meu a început să se obişnuiască cu duhoarea din cameră. Mâinile
mele încă erau lipicioase, dar am continuat să mi le frec de genunchi, refuzând să tresar
de fiecare dată când ea făcea o mişcare.
Să mă uit la faţa ei părea atât de diferit şi străin pentru mine. M-am uitat atât de mult
timp la feţe care nu erau ca a mea. Oamenii câteodată încercau să facă legături între
trăsăturile lui Carlisle şi ale mele dacă nu ştiau de situaţia noastră, dar nimic nu era real
acolo. Aici, mă uitam la lucruri care erau familiare propriei mele feţe. I-am schiţat bărbia
şi buzele de ani întregi, dar să mă uit cu adevărat la ele părea palpabil şi mi-a dat o
senzaţie ciudată şi falsă de aparţinere.
Ea şi-a pus braţul pe un scaun din apropiere şi a început să-şi netezească părul cu
mâinile. În spatele ei era o fereastră, iluminându-i silueta şi fiindu-mi imposibil să-i mai
văd clar faţa. Pentru asta eram recunoscător.
- Te învinovăţeşti pentru ceva – a şoptit ea, iar mâinile i-au căzut în poală.
Un chicotit fără umor mi-a scăpat din piept înainte să-l pot înăbuşi.
- Este ceva pentru care nu ar trebui să fiu învinuit? Am întrebat hotărât, ignorând
sunetul dezaprobator pe care l-a scos Bella, care stătea lângă mine; o imita prea bine pe
Bella.
- Spune-mi de ce crezi lucrurile astea – a şoptit ea într-un sâsâit aproape veninos şi eu
am putut să văd conturul întunecat al umerilor ei înţepeniţi de tensiune.
Am simţit un colţ al buzelor mele încruntându-se dur, iar ochii mi s-au îngustat. Bella
de lângă mine a scos un oftat moale înfrânt şi a spus un singur cuvânt:
- Fir-ar.
- Cred aceste lucruri pentru că eu le-am făcut.
am mârâit eu flegmatic, iar mânia şi resentimentele s-au amestecat şi mi-au consumat
emoţiile.
- Cred aceste lucruri pentru că eu am fost nenorocitul care a spus ”Hei, e cald şi uscat
şi o mulţime de material aici. Hai să folosim lumânări” – am scuipat eu sec, negăsind
atâta încântare câtă mă aşteptam atunci când ea a tresărit.
Ştiam că era greşit, dar nu-mi puteam controla volumul vocii, care tot creştea.
- Cred aceste lucruri pentru că l-am privit arzând dracului până la moarte şi n-am făcut
nimic. Asta vroiai să auzi? Eşti fericită acum?
am terminat eu sau cel puţin am crezut că am terminat, dar surprinzându-ne pe
amândoi, trupul mi s-a îndreptat şi eu îi vorbeam dispreţuitor.
- Cred aceste lucruri pentru că mama mea m-a aruncat ca pe un gunoi. Spune-mi dacă
te satisfac aceste răspunsuri, mămico, pentru că aş putea să continui ore întregi. Am
avut la dispoziţie zece ani blestemaţi să mă gândesc foarte bine la asta.
am spus eu în zeflemea şi... la dracu`, asta m-a făcut să mă simt bine – pentru
aproximativ un minut, şi apoi m-am îngrozit de ieşirea mea şi imediat m-am aşezat
înapoi pe canapea.
- Scuze – m-am înecat eu plic de regret, încercând să-mi recâştig controlul emoţiilor
inhalând adânc duhoarea aerului.
Ce dracu` făceam? M-am îndepărtat de la scopul meu şi Bella a dispărut complet de
lângă mine. Asta nu rezolva nimic. Emmett habar n-avea dracului cât de uşor a trecut el
prin asta.
În camera întunecată a căzut o linişte inconfortabilă şi după mai multe momente în
care i-am observat cu coada ochiului conturul trupului ei încremenit, am început să-mi
fac un plan de scăpare. Mintea mea calcula alene: puteam să mă ridic de pe canapea, să
trec de bucătărie şi să ies pe uşă în exact trei secunde dacă fugeam destul de repede. Şi
crede-mă, fug destul de repede.
După cam douăzeci de minute de tăcere emoţionantă, un scâncet abrupt s-a auzit din
apropierea ei şi eu mi-am mutat privirea destul cât să o văd pe ea acoperindu-şi gura cu
mâna. Mi-am încruntat sprâncenele şi mi-am lăsat faţa să cadă în mâini, simţind vina
provocată de ieşirea mea consumându-mă de remuşcări. Planul meu de evadare părea
atât de atrăgător, încât m-am tras mai aproape de marginea canapelei, pregătit să o iau
la goană. Deodată, ea a vorbit pe o voce monotonă şi echilibrată, o dovadă a faptului că
scâncetul a dispărut.
- Ştiu că nu m-ai cunoscut în ultimii zece ani, aşa că nu poţi aprecia cu adevărat ceea
ce o să spun... – ea s-a oprit, şi când şi-a întors capul să se uite pe fereastră, am văzut
linia suavă a profilului ei luminat uşor. Niciodată nu am simţit că merit moartea mai mult
decât o fac în momentul ăsta – a terminat ea atât de încet, încât a trebuit să-mi ciulesc
urechile ca să aud.
Cuvintele ei m-au derutat, iar eu mi-am păstrat corpul nemişcat şi pregătit pentru
evadare. Preludiul e cheia, Edward. Cu un oftat agonizant, ea s-a ridicat şi a mers spre
mine. Trupul mi se umplea de tensiune cu fiecare centimetru cu care ea se apropia de
mine. Când a ajuns destul de aproape, ea s-a ghemuit, înclinându-şi capul să se uite în
ochii mei. Încruntarea ei părea degustată şi scârbită, şi vederea acesteia mi-a agitat
stomacul în ciuda insistenţei mele de a rămâne neafectat.
- Focul a fost electric, Edward – a şoptit ea, faţa ei relaxându-se puţin în timp ce s-a
apropiat de genunchii mei.
Sprâncenele mi s-au unit de confuzie, iar eu m-am îngrămădit şi m-am lăsat pe spate
pe canapea. Totuşi, ea s-a apropiat mai mult şi a continuat:
- Nu te-am învinovăţit niciodată pe tine şi tu nu poţi să-ţi asumi absolut nicio vină
pentru nimic.
Expresia ei a devenit furioasă în timp ce se apropia de mine, acum destul de aproape
să-mi atingă genunchii în timp ce eu am tresărit, îndepărtându-mă de ea. Mâinile ei le-au
apucat brusc pe ale mele şi le-au strâns tare, iar ea se uita fix în ochii mei cu o expresie
înnebunită.
- Nu te voi lăsa.
- Nu mai minţi - un strigăt furtunos şi surprinzător mi-a scăpat din gât, m-am ridicat de
pe canapea şi m-am aruncat spre uşă.
Mâna mea tocmai a apucat mânerul când ea m-a implorat într-o şoaptă îndurerată şi
disperată:
- Te rog nu pleca.
S-ar putea să fi fost în stare să ignor rugămintea dacă nu era punctuată de hohotele de
plâns agonizante şi zgomotoase care mi-au ajuns la conştiinţă. Mi-am izbit palma de uşă
cu un mârâit ascuţit de frustrare, apoi m-am întors şi m-am prăbuşit înfrânt lângă uşă.
Vroiam sau nu să recunosc, ea avea mai multă putere asupra mea decât oricine, inclusiv
Bella. Asta m-a făcut mult mai plin de resentimente şi mai amărât.
Trupul meu a alunecat pe uşă şi m-am odihnit lângă ea, cu genunchii la piept. Eram
pregătit să plec, ştiind că nu puteam, şi uram fiecare secundă. Şi unde dracu` era Bella
când aveam nevoie de ea?
Capul meu stătea lipit de lemn, iar eu mă uitam la el în gol. Am stat pentru o vreme
lungă în întuneric lângă uşă, şi singurele sunete din apartament erau plânsetele ei
înănuşite şi scârţâielile insectelor. Am închis ochii şi mi-am îmbrăţişat strâns genunchii.
Mi-am imaginat că eram în pat cu fata mea. Degetele ei reci de la picioare îmi mângâiau
gleznele şi eu zâmbeam în părul ei. Am adormit în câteva secunde.