Se pare că e corectat ortografic,nu sunt greşeli
CapitolulPsihogeniile
Ideea că anumite stări psihopatologice nu ar avea drept cauză factori fizico-chimici saubiologici ci o cauzalitate psihologică,a bulversat gândirea medicală de la sfârşitul secolului al XIXşi începutul secolului XX,perioadă de dominare absolută a modelului de boală organicist,în careleziunea juca rolul principal. Întregul grup de stări psihopatologice sau psihosomatice care vor recunoaşte dreptcauzalitate principală,o cauzalitate psihologică,au fost desemnate cu denumirea de
psihogenii
,iar mecanismul prin care evenimentele din viaţa relaţională a individului,disturbărilepsihologice interne sau evenimentele sociale se transformau în ultimă instanţă înpsihopatologie,tulburare fiziologică,funcţională sau chiar organică a primit numele de
psihogeneză.
Cadrul psihogeniilor este foarte larg,cuprinzând manifestări de cauzalitatepsihogenetică.Totuşi din grupul privilegiat al psihogeniilor ar face parte trei categorii,şianumea:reacţiile psihice la situaţii tranziente,nevrozele şi simptomele sau sindroamelepsihosomatioce.
Mecanismul psihogenezei,aspecte generale
Psihogeneza apare ca fiind principala explicaţie psihodinamică în mecanismulpsihopatologic al psihogeniilor.Această psihodinamică constă,în esenţă,în evidenţiereaimportanţei stresului psihic şi a reacţiei determinate de acesta. Psihogeneza poate,săexplice,astfel,toate tulburările psihice şi manifestările funcţionale de la nivelul corpului,în cadrulmaladiilor care recunosc acest mecanism.Prima problemă care se pune este aceea că psihogeneza nu înseamnă lipsa tulburărilor fiziologice,lipsa unei anumite corespondeţe cerebrale.In psihogeneză însă,modificarea fiziologicănu este indusă de natura fizico-chimică a mediului,ci de situaţia existenţială trăită,de relaţiileinterpersonale în care individul este plasat,de gradul de normalitate sau de maturitateapersonalităţii şi a mecanismelor ei de apărare.Psihogeneza nu implică deci absenţa fiziologiculuişi nici a unui anumit tip de trăire (conştientă sau inconştientă).În procesul de elaborarepsihogenetică participă mai mulţi factori,atât interiori personalităţii,cât şi din afară.
Anxietatea
,emoţia reprezintă cheia de boltă în cadrul explcaţiilor psihogenetice.Anxietateapoate avea origine biologică,dar poate avea şi origine psihologică sau socială.Legea lui Leibnitzne demonstrează că în natură totul se manifestă cu cheltuiala cea mai mică de energie,ceea cese traduce,de exemplu,în domeniul comportamentului,prin transformarea activităţii libere,neorganizate,în activitate organizată,automată.Această lege ar acţiona în toate domeniiletemporale şi spaţiale asupra individului.
Anxietatea biologică
ne apare ca un anumit tip de informaţie adaptativă. Psihologia animalăne arată că tensiunea emoţională joacă un rol major în procesele de codificare şi decodificareale informaţie.Animalul este o fiinţă puternic emoţională şi,sub aspect cantitativ,el este superior omului.Psihologia animală ne dovedeşte că ori ce semnal nou este controlat şi conectat la unefector prin intermediul emoţiei.În acest context,emoţia apare,deci,ca o informaţie biologică,adaptativă.Maniera în care animalul se foloseşte de lume,de mediul exterior, depinde decantitatea de emoţie pe care aceasta o determină,ca trăire subiectivă.Contextul informaţional al emoţiei biologice este însă primitiv şi,redus la un sistem binar de dasau nu,pe linia trebuinţelor de apărare,conservare, reproducere etc.In studiul emoţiei,a anxietăţii şi la om trebuie pornit de la aceste aspecte biologice.Deja în1890 William James afirma că "astăzi cauzele generale ale emoţiilor sunt individual-
1
fiziologice",emoţia având atât caracter fiziologic,cât şi cognitiv (dacă unul dintre aspectelipseşte,emoţia nu se poate localiza).La om conceptul de emoţie se lărgeşte şi se îmbogăţeşte,depăşind limitele ei strictadaptative,biologice şi,în contextul societăţii,anxietatea devine problema centrală a filozofieiexistenţei umane.Emoţia şi anxietatea apar ca o stare subiectivă,ca o reacţie la o situaţie,înlumea animală acest lucru pregătind individul pentru luptă sau fugă (determinând astfel în modcorespunzător o tulburare a echilibrului intern).Această pregătire se descarcă în mod normalprintr-o activitate exterioară (lupta sau fuga),numai că în contextul societăţii,aceste tipuri decomportament nu mai sunt agreate,motiv pentru care energia emoţiei se va repercuta într-omanieră autodistructivă (prin reacţiile fiziologice,inadecvate pe care le provoacă).În elucidarea anxietăţii biologice o importanţă mare este reprezentată de către concepţia luiSelye (1936) privind
stresul şi reacţia generală de adaptare
şi descoperirea prin aceasta asubstratului modificărilor biologice şi mai ales al lanţului reacţiilor neuro-hormonale.După Selyereacţia organismului la stres ar trece prin următoarele faze:1.Reacţia de alarmă care corespunde psihologic fazei de ameninţare,de trăire psihologică astresului,în lipsa lui,ceea ce determină o stare de maleză sau angoasă.În această fazăhipotalamusul activează hipofiza care prin ACTH activează glandele suprarenale.Aparevasoconstricţia generalizată.Dacă individul domină situaţia,reacţia se opreşte aici,în caz contrar trecându-se în faza a doua.2.Faza de impact sau a reacţiei de apărare propriuzise.În această etapă individul vine încontact direct cu pericolul.Faza este dominată de creşterea activităţii adreno-simpatice,liberareacatecolaminelor simpatice şi medulosuprarenalei.Apare vasodilataţia în organele vitale şi în celeactive (inimă,muşchi,creier etc).In această fază apare,adesea,un comportament automat.Seconsideră că doar 16-20% dintre indivizi îşi pot păstra sângele rece,în această fază,restulreacţionând desorganizat (leşinuri,sincope etc).3.Faza de decompensare apare atunci când organismul nu mai poate compensa perturbărileproduse de stres.Dacă este posibilă compensarea apare o fază posttraumatică,de restabilire aechilibrului.Contribuţia esenţială a lui Selye este aceea că el a dovedit că fazele sindromului general deadaptare sunt identice atât în cazul stresului fizic (exemplu sindromul de strivire),cât şi a celuipsihic (apărând aceleaşi modificări fiziologice, hormonale,organice etc).Graţie acestor descoperiri,anxietatea va putea de acum înainte să fie inclusă în majoritatea explicaţiilor psihopatologice şi psihosomatice, ea devenind un mediator între factorii de mediu şiorganism.De acuma se va putea discuta despre influenţa factorilor sociali sau psihologici asupraorganismului în termeni de fiziologie şi fiziopatologie.
Anxietatea psihologică
este determinată de dinamica internă a proceselor psihologice,lanivel conştient sau inconştient.În înţelegerea rolului emoţiei asupra organismului,un rol hotărâtor l-a avut viziuneapsihologizantă a lui Freud privind importanţa anxietăţii şi rolul ei în apariţia manifestărilor psihopatologice.Elaborarea precisă a teroiei privind importanţa angoasei a apărut destul detârziu în opera lui Freud (abia în 1926) şi ea apare iniţial sub forma unor explicaţiisimpliste:libidoul se descarcă în angoasă atunci când pulsiunile nu pot atinge satisfacţie.După 10ani (1936),Freud îşi va revizui complet această concepţie,afirmând că angoasa este declanşatăde către un pericol extern şi se poate astfel asocia cu reflexul de autoconservare.În acest felanxietatea apare acum ca o veritabilă funcţie a eului,un semnal care permite mobilizarea tutror forţelor disponibile.Angoasa reproduce astfel,sub formă de stare emoţională,o urmă mnezică şipoate redeştepta una preexistentă.Pentru Freud anxietatea manifestată în ego este o relaţie între organizarea lumii,pe de o parte şi eu (polul responsabil de organizarea lumii în interesulindividului).În conceptul lărgit asupra stresului,ori ce efort care presupune o punere în tensiune,esteresimţit în funcţie de maniera de prelucrare a personalităţii repective,fie într-un sens pozitiv
2
(eustres),fie negativ (distres).Reacţiile la stres apar acuma ca reacţii emoţionale sau somatice lastimulii de orice fel (căldură, zgomot,relaţii interpersonale,chiar şi de ideile care şi le face despreviitor).
Anxietatea socială
se referă la anxietatea care are drept sursă factorii sociali,structurile saurelaţiile în cadrul societăţii.Importanţa societăţii umane este determinantă căci,ca "animal social"omul trebuie să se integreze în societate şi să i se subordoneze,dar în pofida acestor constrângeri,arată Ellwangh,fiecare om are nevoie de un spaţiu de libertate pentru a-şi menţinestarea de sănătate, tensiunea polară dintre individ şi societate având de asemenea efectecreatoare sau disturbatoare.Se poate vorbi astfel despre existenţa unui prag psiho-social,un denomitor comun pentru toatesocietăţile,care poate fi denumit cu termenul de
prag al stresului psiho-social.
O contribuţie importantă privind natura şi importanţa anxietăţii sociale au adus-o diferite teoriisocio-genetice şi în primul rând
teoriile învăţării sociale a anxietăţii.
Teoriile învăţării considerăpersonalitatea ca pe o colecţie de comportamente învăţate.Reluând experienţele lui Pavlov s-asubliniat că anxietatea se poate învăţa,ca ori care alt comportament.Simptomul nevrotic apareastfel,ca o obişnuinţă învăţată,în cadrul unui context anxiogen (repetarea ambianţei determinândsimptomul).Deşi factorii organici nu-şi pierd din importanţă,multe simptome funcţionale se vor putea explica prin teoriile învăţării.După Beech,anxietatea apare ca un impuls care duce laactivitate,iar scăderea ei poate apare ca o recompensă,ceea ce ar sta la baza multor simptomepsihosomatice sau psihopatologice.S-a vorbit astfel de învăţarea "viscerală" a fricii,de importanţafeed-back-ului.Anxietatea se poate condiţiona însă şi prin intermediul condiţionării sistemului adreno-simpatic şi hipofizo-suprarenal.Există,spune Cloareg o reacţie lineară între agresiunile,chiar moderate ale vieţii,cantitatea de noradrenalină plasmatică şi acizii graşi liberi.Sursele sociale destres sunt nenumărate şi cu greu pot fi introduse într-o clasificare.Levi Lennard vorbeşte decâteva din aceste surse:-diferenţa dintre exigenţele mediului şi capacitatea fiinţei umane;-diferenţa dintre ocaziile oferite de mediu şi nevoile umane reale;-perceperea adevărului,a diferenţei dintre dorinţa şi speranţa fiinţei umane;-suprastimularea şi substimularea;
Conflictul psihologic
este o altă noţiune necesară înţelegerii mecanismuluipsihogenezei.Prin conflict psihologic se înţelege o ciocnire între forţe sau elemente care stau labaza activităţii umane.La baza conflictului psihologic stă conceptul de
frustrare
.Viaţa omuluieste presărată de situaţii în care dorinţele şi tendinţele individului trebuie să aştepte,săocolească sau să renunţe.De cele mai multe ori motivele frustrării nu sunt conştiente,motivpentru care consecinţele apar sub forma sentimentelor deură,anxietate,angoasă,agresivitate,sentimente sau simptome care la prima vedere nu au omotivaţie.Sivadon (1973) introduce în acest domeniu o concepţie originală privind fenomenele desensibilitate şi obişnuinţă.Astfel stresul,frustrarea acţionând asupraorganismului pot determina la unii subiecţi posibilitatea organizării unei apărări,a uneiobişnuinţe,care se realizează în timp.Din contra,la alţi indivizi,acelaşi fenomen duce ladesvoltarea unei sensibilităţi,a unei sensibilizări de aşa natură,încât ulterior,chiar excitanţi slabisă poată determina reacţii importante (analogia cu fenomenele alergice este evidentă).Obstacolul care se opune procesului de adaptare a organismului la stres poate fi activ saupasiv şi este uşor de depăşit de către o persoană cu mecanisme adaptative normale şi mature,întimp ce imaturitatea duce la reacţii după principiul plăcerii,reacţia fiind,fie de agresiune,fie deregresiune.Numai un conflict activ-intern poate fi un adevărat conflict psihologic (care pune întensiune atitudini emoţionale incompatibile şi care se traduce printr-o tensiune internădureroasă).Rezolvarea acestor tensiuni,arată Sivadon,antrenează un nou mod de a considerasituaţia,lumea înconjurătoare,iar pe individ îl îmbogăţeşte cu o nouă creaţie,
angoasa
3
Search History:
Result 00 of 00
00 results for result for
p.
Recommended
More From This User
Notes
Load more
