Reşiţa, 4 ianuarie 2010

Dragă S.,

îţi mulţumesc pentru urări – să te audă Dumnezeu şi să îţi

dea şi ţie toată sănătatea, fericirea şi prosperitatea pe care
ţi le doreşti – dar noi nu mai suntem prieteni demult – să nu
ne mai amăgim.
Am crezut vreme de 20 de ani că am şi eu, în sfârşit,
un prieten în ţara lui Kant, care mă va ajuta să îmi găsesc
acolo un public şi nişte parteneri de dialog – să ies cumva
din marginalitatea României şi din marginalizarea pe care o
îndur în România de aproape jumătate de veac – dar m-am
înşelat.
În realitate, nu îţi pasă nici ce fac, nici cum o duc.
Nu am fost niciodată pentru tine decât un fel de tufă
de iasomie – cum este una aici, pe Semenic, în curtea unui
canton silvic, pe care vin să o vadă în fiecare an doi
specialişti de la Bucureşti, ca să citească în florile ei cum a
mai evoluat clima şi cât a mai crescut gradul de poluare al
atmosferei.
Ţi-am trecut cu vederea multe meschinării şi jigniri –
şi sper să nu ai ipocrizia să-mi ceri să fiu mai explicit – dar
peste indiferenţa pe care mi-o arăţi de cinci ani faţă de
cartea mea (faţă de eforturile mele pe tărâmul filosofiei) nu
pot să mai trec.
Cartea asta (Introducere critică) este Constituţia mea
– testamentul meu filosofic – programul meu existenţial –
softul vieţii mele spirituale – codul meu moral şi intelectual,
pe care trebuie musai să-l bifezi, cum că, cel puţin, ai luat
cunoştinţă de el. Fără acest minim semn de respect nimeni
nu va mai primi vreodată viza de intrare în republica mea
interioară. Nu mai am în sufletul meu nici loc, nici timp
pentru alt fel de prieteni.
Aminteşte-ţi că noi ne-am întâlnit şi ne-am
împrietenit acum 25 de ani, la Universitatea din Timişoara,
la cercul de filosofie al d-lui Colţescu. Filosofia a fost temeiul
prieteniei noastre. Dar tu ţi-ai trădat această vocaţie,
continui să cred, şi, o dată cu ea, m-ai trădat şi pe mine –
dacă nu chiar şi sasul şi neamţul din tine.
Poate nu acestea sunt adevăratele tale opţiuni – nu
vreau să îţi fac un proces de intenţie – poate totul nu se
datorează decât fişei postului pe care îl ocupi şi
consemnului tău politic – dar este evident, în ceea ce mă
priveşte, că tu nu mă vei ajuta niciodată să mă apropii de
cultura germană.
Ştiu – nu sunt informat – dar îmi dau seama şi singur
care sunt politicile actuale pe glob. Este bătătoare la ochi
energia cu care anumite forţe politice încearcă să ţină
izolată România de Europa Occidentală (faţă de Germania,
îndeosebi) şi invers. Dar mie nu-mi pasă. Eu mă ghidez după
liniile de forţă ale cunoaşterii filosofice, acelea care imprimă
direcţia de mişcare în istoria spiritului, nu după liniile de
forţă ale Puterii. Or, în acest sens, filosofia românească, de
la Eminescu, Blaga şi Noica încoace, este cea mai firească
prelungire a idealismului german şi a marii tradiţii filosofice
europene, pe linia Orfeu, Xenofan, Heraclit, Pitagora,
Parmenide, Socrate şi Platon. Filosofia românească s-a
hrănit din idealismul german, în special din Kant, şi are
acum toate şansele să îl depăşească – nu să-l scoată din uz,
cum ar dori unii, ci să-i dea o nouă deschidere şi o nouă
aşezare în lume, în consens cu toate progresele ştiinţei din
ultimele două veacuri. Tocmai asta îi enervează pe marii
bătăuşi de cartier ai lumii. Cum – se întreabă ei – o ţară de
mâna a doua, ca România, să deţină atâtea bogăţii? După
atâta aur, uraniu, petrol, gaze, grâne, păduri, munţi, ape şi
curent electric, acum să preia întâietatea şi în cultură? E
prea mult!
Dar istoria spiritului este mai tare şi mai implacabilă
decât istoria politică a lumii. Şirul marilor evenimente
politice, transhumanţa Puterii pe glob, marile cicluri ale
măririi şi prăbuşirii imperiilor, nu sunt decât contextul
meteorologic în care evoluează marea istorie a cunoaşterii.
 Văd foarte bine că România este pe cale să devină
un stat iudeo-ţigănesc. Văd foarte bine că filosofia analitică
este pe cale să devină, în România, o nouă ideologie. Dar
nu-mi pasă. Adevărata istorie este alta, şi curge mai
departe, pe sub istoria noastră oficială, ca un fluviu uriaş pe
sub Sahara.
România profundă a fost dintotdeauna, este şi va fi o
vatră a culturii şi civilizaţiei europene – indiferent dacă acest
lucru ne place sau nu.
Ştiu – sunt damnat – şi de către cei care erau cât pe
aci să mă ia în colimator, chiar în numele celui pe care,
peste numai şase luni, aveau să-l trădeze şi să-l pună la zid
– şi de către cei care, deşi au profitat din plin de privilegiile
nomenclaturii comuniste (adică ale părinţilor lor), fac acum
pe mironosiţele şi pe dascălii de democraţie.
Cu atâţia „prieteni”, nu cred că voi mai supravieţui
prea mult acestei Crize – care nu este altceva decât un uriaş
asasinat politic – plăgile Egiptului, căzute acum asupra
întregului Occident.
Iarna asta (dacă nu, iarna următoare) s-ar putea să
păţim exact ceea ce au păţit ucrainenii în iarna din 1932-
1933, când Stalin, în trei luni, a ucis prin înfometare vreo
patru milioane de culaci (ţărani înstăriţi) – am văzut acum
câţiva ani un cutremurător documentar al Luciei Hossu
Longin, din ciclul Memorialul durerii, pe acest subiect.
Acum se pare că vor trebui să piară câteva miliarde
de oameni, ca să le iasă socotelile antreprenorilor statului
global.
Voi fi şi eu, probabil, printre ei.
Dar fii liniştit, mă voi strădui să îţi plătesc datoria
înainte. Nu am de gând să te las tocmai pe tine, ultimul meu
prieten, păgubit.
Am vândut deja 4 proprietăţi, ca să ne lichidăm toate
creditele din bănci. Mai avem apartamentul în care locuim şi
apartamentul în care avem sediul firmei. Dacă lucrurile vor
merge tot aşa, le vom vinde în curând şi pe acestea – ca să
scăpăm şi de cămătari – şi cu asta ne vom întoarce la anul
de graţie 1989. Altceva, de valoare, nu mai am. Cărţile,
maşina şi sculele video – pe care nu mi le cumpără nimeni.
Ştefania şi-a amanetat bijuteriile încă de anul trecut (pentru
500 Euro) şi, după ce le-a plătit încă o dată, prin dobânzi, le-
a pierdut definitiv.
 Practic Criza asta ne-a luat tot ce am câştigat în
ultimii 15 ani, şi, după toate semnele, nu se va opri aici.
Cu buzunarele goale ne-a prins Revoluţia – cu
buzunarele goale ne-a prins şi Criza. Cu buzunarele goale ne
va prinde şi Moartea.
Felicitări! Ai câştigat!
Să-mi povesteşti şi mie, mai târziu, cum a fost
sfârşitul lumii – cine a câştigat supremaţia mondială.

La mulţi ani!

Cu drag,
al tău nestrămutat prieten,

Marcel

P.S._________________________________________________________

Ştefania nu ştie nimic de această scrisoare. Nu m-ar

fi lăsat să ţi-o trimit niciodată. Ştii cum sunt femeile, au un
instinct de conservare mult mai puternic şi asta le face mult
mai pragmatice.