Mihai Eminescu

1850- 1948

Tiba Neculai Marius

BIOGRAFIE
Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie
1850, Botoşani sau Ipoteşti - d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un
poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de
critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura
română, fiind supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”.[1]
Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca
redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A
publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat
să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de
volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei
Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902.[3]
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din
Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de
15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul
doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra
unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie
1948) membru al Academiei Române[4].
Fotografii
DEBUTUL
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui
Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de
limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură,
Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti
(Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor
profesoriu), în care apare şi poezia La mormântul
lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist.
La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în
revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu
poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl convinge să-şi
schimbe numele în Eminescu şi mai târziu adoptat
şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi
mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Opera antumă

Dacă privim opera poetică a lui Mihai Eminescu din

perspectiva comparativă a istoriei literare şi ţinând cont de
criteriul cronologic, poetul face parte din ceea ce, în Europa,
poartă numele de a doua generaţie romantică, sau
romantică târzie. Activitatea literară a lui Eminescu se
întinde pe ceva mai mult decât zece ani.
Eminescu este un poet român tradiţional, absorbind toate
elementele literaturii antecedente. Toate temele lui decurg
din tradiţia românească, în timp ce înrâuririle străine aduc
numai nuanţe şi detalii. Este evidentă, deci, pentru oricine s-
a apropiat de un poet de mărimea lui Eminescu, necesitatea
sublinierii deosebirilor, de exemplu faţă de Leopardi, menită
să alunge echivocul dat de un amalgam de tipare şi teme,
care se deduce în mod greşit din faptul că poetul este
contemporan acelei generaţii romantice.
Eminescu, care a compus ode în metru antic şi a evocat pasărea
Phoenix şi pe Artemis, e departe de a fi realizat sforţările spre clasicitate
pe care le făceau romanticii. Dacă în încercările juvenile mai apăreau
construcţii în ruină sau piscuri de cremene cu înfăţişare de pagodă, în
versurile de maturitate apele liricei eminesciene sunt suprafeţele
lacustre informe, străine de ochiul plastic al artistului. Peisajul preferat al
lui Eminescu este pădurea, dar nu ca idilă, ci ca trecere în cosmos, în
lumea stelelor. Natura este liniştită, ea şopteşte, murmură, apele plâng,
izvoarele tremură peste pietre. Vraja sonoră a versurilor se obţine prin
repetiţii ("rânduri, rânduri"), iar armoniile ("Când însuşi glasul gândurilor
tace,/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii") rămân în ureche chiar când
conţinutul a dispărut din memorie.