Autobiografie

Prea distinse cititoare

Şi coniţe apetisante
Duduiţe din Beer Sheva
Botoşani şi Alicante,

Curtezani din Ţara Sfântă

Şi din strada Labirint,
Daţi-mi voie, domni şi doamne
Mai întâi să mă prezint:

Numele: Ion Pribeagu

Ocupaţia scriitor,
Peste un metru înălţime
De la cap pân-la picior.

Data naşterii: octombrie

Locul naşterii: în pat,
Semnele particulare:
Mărunţel şi inspirat.

Ochi deştepţi ascunşi sub lupe,

Nas copoi şi barba rade,
După stil şi comportare
Par a fi om cumsecade.

Sunt îndrăgostit de artă

Şi frumos – poate de-aceea,
Iubesc Cântecul şi Vinul
Şi îndeosebi Femeia.

Sunt milionar de rime

Şi ador şampania
Şi bogat nevoie mare
Am castele în Spania.
Locuinţa cuib de visuri,
Precum vrut-a Cel de-a Pururi,
Până-vârf cu anecdote,
Vin şi flori şi calambururi.

Pânze şi picturi celebre

De valori nebănuite,
Pe-autori nu-i ştiu însă
Toate au ramele aurite.

Nu mai spun că frigideru-i

Plin cu vinuri excelente,
Pescării şi-aperitive
Şi păstrămuri suculente.

Telefon am pân-şi-n baie

Şi de sună vreo iubită,
Îi trimit liftul – din casă –
Şi se urcă într-o clipită.

Toate glastrele sunt pline

Cu-albăstrele şi cu nalbe
Dalii şi hortensii roşii
Maci şi garoafe albe.

Sunt un om cu socoteală
Şi adevărat vă spun
Împărţesc şi scad întruna
Însă nu ştiu să adun.

Am şi haine şi cravate
Şi cămăşi cu monogram
Am şi bani, dar niciodată
Nu-mi ajunge-atât cât am.

Am o specialitate
Din Iordan şi pân-la Nistru
Şi o semnătură parcă-i
Semnătură de ministru.
Însă, nu pot cu ministrul
Pe acelaşi plan să stau,
El ia fără să semneze
Eu semnez fără să iau.

„Mic şi-al dracului”, spun unii,

Dar v-asigur dragii mei,
Că eu sunt doar mic – atâta,
Dar al dracului sunt ei.

Deşi mic de stat şi-adesea

Mulţi cu spirite mă-împung,
Niciodată n-am pus scara
Unde trebuia s-ajung.

Şi acum când mă cunoaşteţi

Şi sunteţi edificaţi,
Încă două sau trei puncte
Vă mai rog să-mi acordaţi.

Dacă n-am celebritatea

Lui Picasso sau Chagal,
Am însă o calitate
Totdeauna-s punctual.

N-am râvnit să fiu vedetă,

Nici ministru nici adjunct,
Şi pe adversari c-o poantă
Rând pe rând i-am pus la punct.

Dacă n-am fost punct de reazem,

Cum e foarte greu să fii,
Reuşeam câteodată
Ca să pun punctul pe I.

Uneori am râs cu hohot,

Alte ori am fost integru,
N-am lăsat să se-ntrevadă
Niciodată punctul negru.
Foarte multe Mesaline
Mi-au pus laurii pe frunte,
Şi ca omul câteodată
Mă gândeam… la puncte puncte

Dar mi-am încrustat cu aur

Numele pe-un piedestal,
Plin cu cronici şi de snoave
Şi-asta-i punctul principal.
Chiar de întimpin spini în cale
Cu răbdare îi suport,
Şi-i înlătur, fulge, fiindcă
N-am ajuns la punctul mort.

Nu mă laud că-s maestru,

Sau c-aş fi a tot putinte,
Dar am dat la alţi mai tineri
Multe puncte înainte.

Astfel sunt şi voi rămâne

Până când voi fi defunct,
Şi fiindcă vorbim de puncte,
Daţi-mi voie să pun punct.

Aloo, telefoanele!

Fraţilor din Cilibia

Şi din toată România,
Cred probabil, c-aţi aflat
Cazul ce mi s-a întâmplat
Vine-un ordin ca ciclonul
Şi-mi blochează telefonul.
Trece o lună, o suport,
Dar fătă telefon sunt mort!
Mi-e tot neamu-ntr-un canon
Şi mi se prăvale steagu!
- I’auzi Domnule! - Pribeagu
Să nu aibă telefon?
Dar se-ntorc în oseminte
Toţi strămoşii din morminte
Iar răzeşii din cortegiu
Strigă-ntruna: Sacrilegiu!

Dar cum sunt băiat deştept,

Nici o clipă nu aştept
Scrisul meu de-o săptămână
Îl îndrept direct în mână
Lui Maioru’ Căpăţână
Care-i şef şi de bonton
Comandant la Telefon,
Şi cu multă-nfrigurare
Îi scriu oful ce mă doare:
„Prea distins amfitrion,
Nu sunt „Von”
Nu port spadă, nici cordon,
Nu pot cioc, nici barbişon,
Nu beau vin fără sifon,
Nu sunt rudă cu pardon,
Spiridon,
Nici cu Doctorul Parhon,
Nici cu Gala Galaction
Sunt un simplu Nea Ion
Umorist autohton
Cunoscut din Raion
În Gramont şi-n Malmizon
Şi-n acest cumplit sezon
Am un straşnic ghinion
Căci pe-al Ţărei-ntregi, fronton,
Numai eu n-am telefon!

Am de toate; am palton,
Am plastron, am baston,
Am veston, am piston,
Murături într-un castron,
Am şi ţuică într-un bidon,
Am în curte-un lampion,
Am bomboane într-un carton,
Trei găini şi un clapon,
Cinci cutii e bulion,
Zece plăci de gramofon,
Anecdote un vagon,
Spirite un poligon,
Calambururi un pogon,
Şi volume-un camion,
Doar un lucru nu am: Ton!
Nu am ton la telefon!
De aceea, cer pardon
Prea distins amfitrion
Că lansez acest balon,
Dar cum ştiu din lume – un zvon
Că eşti pururi de bonton
Şi mai eşti la telefon
Cel mai important pilon
Şi ţivil,
Şi cazon,
Fă-mi şi mier-un mic plocon,
Înţelege-al meu canon,
Haide, ajută-l pe Ion,
Pune mâna pe buton
Şi repară-mi la maison,
Telefon!

Te-oi slăvi după dicton,

Ca într-un sympozion
Şi ţi-oi incrusta-n beton
Versuri de Francois Viillon,
Ode un batalion
Şi sonete-un milion!
Voi bea vin, voi bea cruşon,
Vin de Rin şi Sauvignon,
Şi-oi da sfoară din balcon,
Să se ducă-n lume zvon
Şi-n Paris şi-n Washington
Şi-în Saigon,
Şi-în Dijon
Şi-în hebron,
Că de ziua mea plocon
Mi-ai pus ton, la telefon.
Te salut cu mult rezon
Respectuos:
Pribeagu Ion

Proverbe cu tâlc

Soacra mea, aseară,

Cum şedea proţap,
Din perete, ceasul,
I-a căzut în cap.

Eu privind pendula
Ce-i strivise nasul:
„Nu aduce anul,
Ce aduce ceasul!”
*
Când a părăsit-o
Pe micuţa lui,
Ea simţi că-i intră-n
Inimă un cui.

Dar s-a dus cu altul

Care-i dă de toate.
Bună e zicala:
„Cui pe cui se scoate.”
*
S-a luat Lenuţa
Cu domnu’ Rapaport,
Ea e tinerică,
El, aproape mort.

În zadar el cată
Dorul să-şi descarce:
„Mortul de la groapă
Nu se mai întoarce.”
*
S-a certat Raşela
Cu al ei bărbat,
Şi s-a dus degrabă
Drept la avocat.

El văzând-o jună
A vrut să se-nfigă:
„Când se ceartă doi
Al treilea câştigă.”

Sami şi Claruţa

Ba, main vort, că nu mă supăr

Şi petrece cât îţi place
Cu oricine, numai, dragă,
Să mă laşi pe mine-n pace!

Bietul Sami, cum să scape

De încurcătura asta?
A făcut tot ce-i posibil,
Să nu-şi supere nevasta.

A lipsit vreo patru ore

Şi apoi bine dispus,
A venit, frumos, acasă.,
Ca un mieluşel supus.

După ce-au vorbit de fleacuri,

Care nu au nici un rost,
Scumpa lui Clăruţa-ntreabă:
- Haide, spune-mi, unde-ai fost?

- Unde vrei să fiu? - exclamă

Sami Pişke, şugubăţ –
Când să ies din han, m-opreşte
Aia blondă: Liza Băţ!
M-a poftit la ea acasă,
Mi-a vorbit de soţu-i Şmil,
Că-i incult, ş-acum cu stămburi
El la bâlciul din Mizil.

Discutând apoi de criză,

M-a tratat c-o cafeluţă,
A pus ivărul la uşe
Şi a fost foarte drăguţă.

- Nu te superi, dragă Sami,

Fiindcă-ai petrecut cu ea –
A-ntrebat Clăruţa dulce –
Spune-mi drept, i-ai dat ceva?

- Sigur că i-am dat! ştii bine

Că-s galant, ca de obicei!
- Şi cam cât? – Nimic toată!
Cam vreun milion de lei!

- Dar-ar dracii-n ea de hoaţă! -

A ţipat Claruţa-n van –
Dar când Şmil mă vizitează
Parcă eu îi iau vreun ban?

Insulte grave

Moişe a venit acasă,

Într-o dispoziţie ardentă,
Ş-a găsit pe Blima, într-o
Situaţie indecentă.

Goală toată şi frumoasă,

O ispită, - ma parolo! –
Asta n-ar fi fost nimic,
Dar era şi Şmil acolo!
Ce a fost, nu ne priveşte.
Nici nu ştim a cui e vina,
Şi întocmai ca la teatru,
O să coborâm cortina.

E destul numai să spunem,

Cum că Moişe, de astă-dată,
Dovedind că-i ferm, a dat-o
Pe nevasta-n judecată.

S-a mutat în altă parte,

Şi cu sentimente brave,
A cerut urgent divorţul
Pe motiv: „Insulte grave”.

Cazul a produs rumoare,

Mai ales printre limbuţi,
Fiindcă Moişe şi cu Blima
Erau foarte cunoscuţi.

A stârnit şi controverse
Şi atâta interes,
C-a venit toată Beer Şeva
Să asiste la proces.

Sala de şedinţe-i plină

De bărbaţi şi de femei,
Mulţi de-ai lui, colegi de breaslă
Şi prieten-ale ei.

După ce-a citit dosarul,

Judele a spus: ”- Ascultă,
Între soţi, orice discuţii
Nu-i considerat insultă!

Pentru alt motiv, probabil,

Vrei divorţul imediat.”
„- Da! Menţiu! Insultă gravă!”
Urla Moişe, disperat.
A sărit ca o nălucă
Şi c-o voce bătăuşe
Mi-a spus: „- Boule! Când intri,
Pentru ce nu baţi la uşe?”

„Nu permit la mine-n casă,

O asemenea dojană,
Mai ales c-a fost de faţă,
Şi… pardon… terţa persoană!”

Răspundere

La un rabin oarecare
De pe strada Mămulari,
Au venit odat’, pe seară,
Zece coreligionari.

- „Rabi, se vorbeşte-n urbe

Şi-n Comunitatea toată
Că servanta dumitale,
Şlima, e însărcinată!”

Rabi, netezindu-şi părul

Şi bărbuţa ca de nea
A răspuns cu inocenţă:
- „Ei şi ce, e treaba mea?”

- „Dar, să nu te superi rabi,

C-a aflat şi Rabinatul
Şi tot Sanhedrinul ştie
Că mata eşti cu păcatul!”

Rabinu-a răspuns sfielnic

Cu pricepere măiastră:
- „Dacă eu sunt cu păcatul
Ei, şi ce, e treaba voastră?”
O aventurã galantã

Într-o searã, pe la zece,

N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventurã,
Nici cu Haike nici cu Surã,
O coniţã delicioasã,
Nici urîtã, nici frumoasã,
Şi-am intrat cu ea în vorbã,
Nici de Cosmos, nici de ciorbã.

Avea ochii ca doi aştri,

Nici cãprui, dar nici albaştri,
Gura dulce, zîmbitoare,
Nici prea micã, nici prea mare,
Sînii, douã rîndunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi vorbind cu ea în şoaptã
Nici prostuţã, nici deşteaptã.

Ne-am plimbat vreo cinci minute,

Nici încet, dar nici prea iute,
Discutînd ca la Geneva,
Nici de-Adam şi nici de Eva.
Şi-am ajuns la ea acasã,
Nici prea’naltã, nici prea joasã,
Locuinţã minunatã,
Nici murdarã, nici curatã.

Mi-a dat o cafea uşoarã,

Nici prea dulce, nici amarã,
Ş-a început sã se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,
I-am sorbit formele toate,
Nici din faţã, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbã,
Nici prea neagrã, nici prea albã.

Avea talia subţiricã,

Nici prea mare, nici prea micã,
Braţe albe, voluptoase,
Nici subţiri, dar nici prea groase,
Nişte-îmbrãţişãri divine,
Nici prea multe, nici puţine,
Ş-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.

Cum o sãrutam prin beznã,

Nici pe nas şi nici pe gleznã,
Bate cineva la uşe,
Nu-i nici unchi, dar nici mãtuşe,
Ci bãrbat-su, Şmil din piaţã,
Nici cu cioc, nici cu mustaţã,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subţire.

Inimioara mea pustie,

Nu-i nici moartã, nu-i nici vie
Simt un fior care mã trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,
Şi cînd mã rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mã din ladã,
Nici în curte, nici în stradã,
Deodatã uşa scapã,
Nici se sparge, nici se crapã,
Şi stã Şmil ca un sihastru,
Vãd nici verde, nici albastru.

- Ce cauţi aici? – Mã întreabã,

Nici în pripã, nici în grabã,
I-am spus, fãrã sã-mi dau seama:
- Nici pe tata, nici pe mama!
Ci aştept, în tot minutul,
Nici maşina, nici şerutul…
…Şi au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici puţine!

Restul n-are importanţã,

Nici spital, nici ambulanţã,
Ştiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtã, nici pe spate,
De atunci mi-e viaţa rozã,
Nici în versuri, nici în prozã,
Şi aştept o aventurã,
Ori cu Haike ori cu Surã.

Indrazneşte! …

Sami, funcţionar de bancã

Şi cu creştere aleasã
A fost invitat la Natan
Şi nevastã-sa, la masã

Tânăr, c-o înfăţişare

Ce te bagã în răcori,
N-a venit cu mâna goală,
Ci cu un buchet de flori.

Doamna, foarte încântată,

Dup’un an de măritiş,
A servit coniac, salatã
Şi apoi ghefilte fiş.

Sami a mâncat cu poftă,

Şi c-un sentiment firesc,
A-ntrebat-o pe Şoşana:
- Doamnã, pot sã îndrăznesc?

- Vai de mine, Domnu’ Sami –

Zise ea, înviorată –
Ca la dumneata acasă.
…Şi i-a dat înc-o bucată.

A urmat fripturi, kighel,

Vin de la Ierusalaim,
Şi-ntr-o caldă atmosferă,
Au ciocnit cu toţi “lehaim!”.

Cum petrecerea se-ntinse,

Natan l-a rugat, apoi:
- Ce să te mai duci acasă,
E departe, dormi la noi!

Tocmai când erau mai veseli,

A venit un amploiat,
Şi pe Natan, de urgenţă,
La direcţie, l-a chemat.

- Nu-i nimic, mă-ntorc îndată

Maximum o oră-două.
Voi, mai staţi, fiindcă în casă
Nici nu ninge, nici nu plouă.

Şi-a plecat, şi vremea trece,

Când nici n-ai băgat de seamă,
Îmbrăcând întreg oraşul
Într-o magică năframă.

După ce-au vorbit de toate,

Într-o ambianţă dulce,
I s-a năzărit Şoşanei
C-ar fi timpul să se culce.

I-a făcut, în grabă, patul

Pe sapaua de atlas,
A făcut “lampa mai mică”
Şi sub glass-wand s-a retras.

Prin lumina roz, discretă,

Care dincolo apare,
Sami vede-o siluetă
Scumpã şi turburătoare.

A-nceput sã se dezbrace,
A pus rochia de-o parte,
Ce frumoasă-i în desso-uri,
Numai glass-wandu-i desparte.

Când alături c-o femeie

Şi bărbat-su e plecat,
Fără vrere-ţi trec prin minte,
Numai gânduri de păcat.

Ş-a mai scos şi cămăşuţa,

Rămânând ca o statuie
Capodoperã celebrã,
Cum în lume alta nu e.

Pãrul, despletit pe umeri,

Sânii ca ai Sulamitei,
Chiar de-ai fi mai sfânt ca Papa,
Nu poţi rezista ispitei.

Sami, năucit de farmec,

Şi c-un sentiment firesc,
A-ntrebat, discret, prin glass-wand:
- Doamnã, pot sã îndrăznesc?

- Vai de mine, Domnu’ Sami –

A răspuns ea, ştrengăreşte –
Ca la dumneata acasă!
Îndrăzneşte!

Şi, deodată, Domnul Sami,

Din sapa s-a smuls, furiş
Şi şi-a luat înc-o bucată
Din bufet, ghefilte fiş.

Verişoara

Prin anul nouă sute nouă,

Nu mai eram un oarecare,
Veneam la clubul “Lumea Nouă”,
Şi alte cercuri literare.
Îl cunoscusem pe Gîrleanu,
Pe Cincinat, pe Efitimiu,
Ş-a apărut de Minulescu,
“Romanţe pentru mai târziu”.

Văzând – directorul revistei –

Că am talent de pamfletar,
Fără să steie mult pe gânduri,
M-a angajat ca secretar.

Redacţia era în centru,

O cameră – unde-încăpea,
Biroul, scaune, dulapul,
Maculaturi ş-o canapea.

De joi, când apărea revista,

Şi până Lunea care vine,
Redacţia era închisă,
Şi cheile erau la mine.

Directorul – un om politic,
Cu redingotă şi cu cloc –
Venea în timpul săptămânii,
Însă Duminica, deloc.

Aşa că, tânăr, cu speranţe,

Plutind în sferele senine,
Mi-închipuiam că-n toată ţara,
Nu-i altul mai grozav ca mine.

Şi într-o Sâmbătă, pe seară,

Plimbându-mi visul pe Lipscani,
M-am cunoscut cu o fetiţă,
Cam de vreo douăzeci de ani.

De parcă Dumnezeu din ceruri,

Vrând dorurile a-mi înfrâna,
O nimfă mi-a trimis în cale,
Şi mi-a şoptit: - Ionică na !

Nici nu-mi mai încăpeam în piele,

De-acest potop de fericiri,
C-avea cosiţă în inele,
Şi-n sân ascunşi doi trandafiri.

Guriţa roşie şi mică,

Şi ochii negri, plini de foc,
Că tot privindu-i mi-era frică
Să nu pleznesc de atât noroc !

Ne-am dus la cinema, la “Clasic” –

Un film cu Eva şi Adam –
O vorbă n-am scos pe-ntuneric,
Ci doar prin mâini ne-nţelegeam.

Târziu, ca după miezul nopţii,

Ca un autentic amorez,
Am invitat-o ca să vadă,
Redacţia unde lucrez.

În cameră, printre săruturi,

Înghirlandate în rondele,
Am proclamat-o, într-o poemă,
Prinţesa visurilor mele.
Şi dimineaţa, pe la zece,
Când vream să-i mai dedic o strofă,
Deodată a bătut în uşă
Directorul ! O catastrofă !

În clipe de-astea, turbulente,

Tu nu ştii singur ce să faci,
S-ascunzi după birou fetiţa,
Sau cât mai grabnic să te-mbraci?

Şi s-a-ntâmplat cum se întâmplă

Când n-ai un pic de prevedere:
Eu numa-n pantalon şi guler,
Şi ea cu nudul la vedere.

Directorul, galant din fire,

Privind-o a şoptit: - Scuzaţi !
Iar eu am spus : - Mi-e verişoară
Venită-aseară din Galaţi…

A scotocit printre saltare,

A scos grăbit un manuscris,
Şi când fu gata de plecare,
M-a tras de-o parte şi mi-a zis :

- Să nu fii supărat, Ionică,

Insă aş vrea să-ţi spun ceva:
Acum trei luni fetiţa asta,
A fost şi verişoara mea !

Poveste spaniolă
Povestirea ce urmează
S-a-ntîmplat în Guandolpina,
Unde soarele brodează
Cu arnici de-argint lumina,

Unde zarea aurie

Împleteşte-un vis feeric,
Ş’unde-i fuse scris sã fie
Şi amicul Natan Beric.

Beric e din Lunca Lată;

Don Gonzalv, din Alcantara,
Şi-amîndoi iubesc o fatã
Minunatã :
Dona Clara.

După legea catalană,

Judecata e sumară:
Dintre amîndoi rivalii,
Unul trebuie să moară.

Nu poţi merge contra firii

Şi discuţii nu încap:
Ori îşi face hara-kiri,
Ori îşi trage-un glonte’n cap !

Trag la sorţi cu douã bile,

După cum scrie la carte.
Scoţi cea albă : scapi cu zile,
Scoţi cea neagră, scapi prin moarte.

Am pus bilele-ntr-o urnă,

Şi-amîndoi, pe întuneric,
Don Gonzalv, cea albă a scos-o;
Bila neagră, Natan Beric

Galben, stors ca o păstaie

Şi c-o jalnică figură,
Natan trece în odaie
Ca să-şi tragă-o’mpuşcătură.

În tăcerea de cenuşe,
Nimeni un cuvînt nu’ngaimã –
Martorii privesc spre uşe,
Muţi de zbucium, muţi de spaimã.

Nici o şoaptã…
Cînd, deodată,
Prin văzduhul de caşmir,
Liniştea e spintecată
De trei gloanţe trase’n şir !

Martorii’nlemnesc de groază
Şi împinşi ca de-un resort,
Se îndeasă, trişti, să-l vază
Pe sărmanul Beric, mort…

Nici un mort ! Plin de orgoliu,

Natan Beric, în persoană,
Şade vesel în fotoliu
Şi fumează o havanã…

Nici o zgîrietură n-are

Şi de sînge nu-i umplut,
Toţi îl pipăie cu-ardoare,
Şi-l întreabă: - Ce-ai făcut ?

- Ce sã fac ? Vedeţi prea bine ! -

Zice Beric liniştit –
Trei cartuşe-am tras în mine,
Însă, nu m-am nimerit !.

Reverii de altă dată

Printre revuiştii noştri,
Care cântăreau mai greu,
Erau Kiriţescu, Durma,
Stoicovici, De Herz şi eu.

Ei scriau pentru Tănase,

“Marafet bucluc” şi “Plici”,
Eu pentru Tomescu Iorgu,
Şi alţi actoraşi mai mici.

Ei la “Cărăbuş” cu-ntregul
Demimond din Bucureşti,
Eu la “Teatrul Nou” cu plebea,
De pe Calea Văcăreşti.

Ei montau cu lux “di-granda”

Fastului să se consacre,
Eu jucam un an de-a rândul,
“Treanca fleanca mere acre”.

Mă ştiau mai toţi artiştii,

Ca pe un autor en-vogue,
Fiindcă le scriam adese,
Câte-un sketch sau monolog.

Într-o zi, fac cunoştinţă –

După cum cere uzanţa –
C-o artistă în devenire,
Mică, dulce, blondã, Tanţa !

O fetiţã, o păpuşe,
Preţioasă cum e ambra,
Care îşi făcea debutul,
Într-un varieteu : Alhambra.

Care m-a rugat fierbinte,

Cu glăscioru-i îngeresc :
- Maestre, fă-mi şi mie-un şlagăr,
Un cuplet ! Si ţi-l plătesc !

- Cât îmi ceri? – Păi, deh, frumoaso,

Zic – cum eşti la început,
Ai sã-mi dai numai o mie !
S-a zis Tanţa: - S-a făcut !

Mi-l aduci la “Grand” Joi seara,

Pe la opt şi jumătate,
Că la zece o să vie,
Domnu’…amicul meu Socrate.

E un bătrânel simpatic,
Te aştept, şi mai ales,
Vreau să-mi dai şi indicaţii,
Cum să-l spun să am succes !

˜
I-am adus chiar Joi cupletul,
“Vino dor la badea-n crâng”,
Pe o melodie veche,
Cu refrenul: “Hai zdrâng-zdrâng”.

M-a tratat cu chartreuză,

Dulce, cum e cantalupul,
N-o prea ajuta talentul,
Dar se completa cu trupul.

Ca să repetãm în voie,
Şi-ntr-un mod inteligent,
Ea şi-a pus un robe de chambre,
Puţintel cam indecent.

Pe sofa şi decoltatã,
Colcăind de frăgezime,
Cum făcea un gest cu braţul,
Dezvelea o rotunjime.

Să-mi arate că pronunţă

Poanta, c-o discuţie clară,
Când îşi întorcea faţada,
Dezvelea altă comoarã.

Ce puteam să fac ispitei,

Cu trupşor imaculat?
Şi când dracul te momeşte,
Dornic m-am sacrificat !…

M-am lăsat sedus de chipul

Şi de farmecele ei,
Şi simţeam printre suspine,
Cum s-a dus mia de lei.

După ce sfârşisem jertfa,

Cu o patimă spontană,
Cine bate-n hol şi intră?
Domn Socrate în persoană!

A urmat recomandaţii :
- Maestrul Ion Filifistic !
- Domn Socrate Spirilidis,
Cu artiştii bun amic!

Eu timid, scot iar cupletul,

Emoţionat, nătâng,
Şi încep să-i cânt refrenul :
Hai zdrâng-zdrâng şi iar zdrâng-zdrâng.

Mai improvizez o strofã,

Cu cenzura lui Brătianu,
C-a avut dar nu mai are,
Domn Pavlică Brătăşanu…

- Minunat! – a spus Socrate -

Şi privind în ochii ei,
Îşi deschide portmoneul,
Şi îmi dă mia de lei.

- Uite ce te rog – adaugă -

Fiindcă Tanţei mele-i placi,
Când o să mai vrea cuplete,
Tot mata să i-le faci !

Şi să stabiliţi de-acum,
Ca-ntre doi prieteni buni :
Preţul să rămână acelaşi,
Şi-n acelaşi condiţiuni !

I-am strâns mâna cu tărie,

Şi-mi venea de râs, să plâng,
Ş-am plecat cântându-mi mie :
Hai zdrâng-zdrâng şi iar zdrâng-zdrâng!

Am deja

Nu ştiu dacă-această manşă

E sau nu adevărată,
Dar s-a întâmplat, probabil,
Într-o ţară îndepărtată,

C’un potop de oameni paşnici,

Rege şi boieri de neam,
Şi-unde se trăia întocmai
Ca în sânul lui Avram.

Aşa dar, la Piatra Neamţu,

Printre vile ogivale
Unde, jos cum treci de Cozla,
Curge Bistriţa în vale –

Locuia domnul Năstase,

‘Nalt şi zdravăn cât un munte,
Respectat de toată urbea,
Drept un gospodar de frunte,

Şi avea domnu’ Năstase,

Curte, vie pe araci,
Şi livadă, şi’n cireadă
Miei şi oi şi boi şi vaci.

Şi se petrecea, că nu poţi
Nici cu vorba, nici cu slova,
Să descrii entuziasmul
Chefurilor din Moldova.

Că, de atâta băutură

Şi mâncare, negreşit,
Dă-i cu fleici, momiţe, muşchiuri,
Omul s-a îmbolnăvit.

Nu simţea dureri, nici greaţă

Când mânca şi nici când bea,
Dar se subţia la faţă,
Şi necontenit slăbea.

Că din ditai mai bărbatul,

Gras şi gros şi lat în spate,
Din ce-a fost odinioară
Rămăsese jumătate.

Singurul remediu, care

Boala i-ar putea înfrânge,
Este să găsească-un tânăr
Care-ar vrea să-i deie sânge.

După ce-au dat sfoară’n ţară,

A venit dintr-o comună,
Un ovrei cu chipul roşu,
Şi voinic, pe nume Hună.

Doctorul – pe vremea ceea,

Cu siringi voluminoase,
A luat sânge de la Hunã,
Transfuzându-l lui Năstase.

Pentru această faptă bună,

Dovedită pe deplin,
Purătul i-a dat lui Hunã,
Cinci sute de lei, peşin.

Dup’un timp, domnul Năstase

Zdrăvenindu-se niţel,
L-a poftit din nou pe Hună,
Sã ia sânge de la el.

Terminând operaţiunea,
A luat altă ţinută:
Nu i-a mai plătit cinci sute,
Ci i-a dat numai o sută.

Hună stă, priveşte banii,

Totuşi, observând în grabă,
Că ceva nu este cuşer,
Îndrăzneşte şi întreabă :

- Nu cumva, domnul Năstase,

Mai din vorbă’n vorbă, iute,
Mi-a dat, poate, din greşeală,
Mai puţin cu patru sute ?

- N-am greşit deloc! – răspunse,

Dar am socotit mai bine,
Fiindcă am deja de-o lună,
Sânge evreiesc în mine!

Sunt păcătos, părinte !

La părintele Vintilă
Vine-Arvinte, cam sfios
Şi îi spune: - Fie-ţi milă
De un suflet păcătos.

Chiar în săptămâna mare

Când tot omul e smerit –
Şi posteşte cu’ndurare,
Uite – am păcătuit !

- Ai furat? întreabă popa

- Nu, prea sfinte! Fără vrere
M-am dat diavolului, hopa
C’o grădină de muiere!

- Vai de mine, vai de mine…

Greu păcat ai săvârşit…
Însă dac’mi spui cu cine,
Poate fi-vei mântuit.

- Nu pot! A răspuns Arvinte, -

Să-mi fac chinul şi mai greu, -
Nu pot s-o divulg, Părinte,
Că mă bate Dumnezeu!

…Era’naltă şi frumoasă,
Părul blond şi ochi de jar,
Gura dulce, voluptoasă,
Dinţii de mărgăritar…

- Nu cumva ai fost cu Tanţi

Din Smârdan, de peste drum?
- Nu pot s-o divulg, că Domnul
Mă trăsneşte chiar acum!

…Ş’avea flori la cingătoare,

Trup de crin îmbobocit,
Mijlocel de fată mare,
Numai bună de iubit…

- Poate-ai fost cu Miţa Creaţa,

Cea uşoară ca un fulg?
Din Buzeşti? – Cere-mi şi viaţa
Însă nu pot s-o divulg!…

…Durdulie, ‘mbujorată,
Numai cântec, numai joc,
Când te-a strâns în braţe odată,
Ai simţit în vine foc!

- Măi, Arvinte-ai fost cu Leana

Care şade pe Neptun?
- Sfinte, geaba’mi zgândări rana,
Fiindcă tot nu pot să spun…

…O comoară tăinuită,
Fruct în dragoste scăldat,
Toată plină de ispită,
Toată plină de păcat…

- Bine, du-te, meditează

Si vii mâine, mai dispus.
Domnul să te aibe’n pază.
-Sărut dreapta! Şi s-a dus.

Ajungând în colţ, ca vântul

S-a-ntâlnit cu Calistrat
Care l-a’ntrebat: - Prea Sfântul
De păcat te-a dezlegat?

- Încă nu! Răspunse Arvinte

Foarte vesel şi vioi,
Dar aflai de la Părinte
Încă trei adrese noi!

„Capşa”
În vitrinele lui Capşa,
Sunt expuse prăjituri,
Lei şi urşi de şocolată
Şi tot felul de figuri.

Îngeri şi purcei de lapte,

Ouă roşii, cerbi şi pui,
Toate fabricate în zahăr
În laboratorul lui.

Ş’a intrat domnul Costică

Un geambaş cu ceafă lată.
- Bună ziua! Zise dânsul -
Vreau un cal de şocolată!

- Da! Avem! – Şi vânzătoarea

Îi arată vreo câţiva.
- P’ăsta roibu-l iau, că-mi place,
Dar am să vă rog ceva!

Hamurile-aş vrea să fie

Albe şi cu zdrăngănele,
Iar pe jos pajişte verde
Şi cu nişte floricele!

- Imediat! Şi’n trei minute,

L-a adus mult mai focos,
Ducipal cu hăţuri albe,
Şi cu stânjenei pe jos.

- Nu te superi domnişoară,
Dar mai am o rugăminte:
Vreau să-mi scriţi cu slove roşii
Numai două-trei cuvinte.

Mâine-i ziua mea şi fiindcă,

Plec acuma la Focşani,
Scrieţi: “Să trăieşti Costică!”
“Souvenir!” şi “La mulţi ani!”

- S-a făcut! Şi’n trei minute,

Iute ca o rândunică,
I-a adus calul şi scrisul,
Cum a vrut nenea Costică.

- Mulţumesc! – A spus geambaşul

Cu un gest cavaleresc –
Şi-acum spune-mi turturico,
Cât costã, ca să plătesc!

- Păi, cu hamurile albe,

Pajiştea cu stânjenei,
Suvenirul şi urarea,
În total: şaizeci de lei!

- Minunat! Ş’a spus în gându-i,

Radios şi fericit,
Ş’admirându-l încă-odată,
A scos banii şi-a plătit.

- Vi-l împachetez? – întreabă,

Vânzătoarea cu lipici –
- Nu! Nu! Nu! – a spus Costică,
Fiindcă îl mănânc aici!

Straşnic medicament

Sandu, un amic simpatic

Cum sunt mulţi în Capitală
Era predispus săracul
Totdeauna la răceală.
Şi s-a întâmplat deodată,
Sandu să se îmbolnăvească,
Nu de tuse-obişnuită,
Ci de tuse măgărească.

Cu convulsii ne’ntrerupte,
Că la faţă se înroşea,
Şi întruna zi şi noapte,
Tot tuşea şi iar tuşea.

A luat medicamente
Prafuri, droguri şi chinină,
S-a frecat cu unguente,
Cu eter, hemoglobină,

Ş’a pus prişniţ la picioare,

Şi ventuze şi muştar,
Iod la piept şi pe spinare,
Însă totul fu în zadar.

Ş-a fost sfătuit să meargă

Şi la Baba Safta Musea,
Poate că-i prepară dânsa,
Vre-un leac să-i treacă tusea.

Mulţi tămăduiţi de dînsa,

O slăveau în chip şi fel,
D’aia, cu nădejdi la babă,
Într-o zi s-a dus şi el.

Baba Safta – c’o privire,

I-a spus verde, fără teamă:
- Tusea o să-ţi treacă numai
Dacă bei lapte de mamă!

Caută-o femeie care,

Are-un copilaş şi vrea,
Şi plăteşte-i să te lase,
Să sugi lapte de la ea!

Şi’n cel mult o lună-două,

Să nu-ţi pară curios,
Îţi dispare toată tusea
Şi te faci iar sănătos!

Ş’a găsit în Copşa Mică,

Pe Frusina lui Tărîţă,
Pepenoasă şi voinică,
Şi c’un copilaş de ţîţă.

S-a înţeles cu ea, să vie,

Zilnic între cinci şi şapte
Fără nici o silnicie,
Să-şi bea porţia de lapte.

Şi venea sărmanul Sandu

După sfatul bătrânică-i
Să se vindece cu leacul
De la pieptul Frusinicăi.

Să desăvîrşească-efectul
Şi gîtleju’a-şi limpezi,
El venea să-şi bea tainul
Şi de două ori pe zi.

Drăgăstoasă şi avidă
După-avînturi tinereşti
Într-o zi, i-a spus timidă:
- Altceva nu mai doreşti?

- A, ba da! – răspunse Sandu

Cu un aer mulţumit –
Dacă-aş şti că nu te superi
Aş dori ş’un biscuit!

Scandal în familie
În oraşul – nu spun care –
Nu departe de aici,
Locuia un om cu stare,
Domnul Natan Smilovici.

Şi, pe lîngă prăvălie

Şi o casă cu balcon,
Natan mai avea soţie
Şi un singur fiu, Aron.

Tînăr, cu purtări alese,

Elegant şi studiat,
El era mîndria casei,
O podoabă de băiat.

Despre tatăl său – de Natan –

Fabricant de jaluzele,
Se spunea că-n tinereţe
A fost mare pui de lele!

A făcut el multe pozne

Cînd era mai tinerel.
Dar cum vîrsta potoleşte,
S-a cam potolit şi el.

Într-o după amiază vagă,

Vine Aron, îmbietor,
Şi îi spune : - Tată dragă,
Vreau cu Ester să mă-nsor!

- Care Ester? – sare Natan,

Parcă prins de-o amintire –
- Fata Blimei de pe Carmel,
Una blondă şi subţire.

- Nu se poate! E o taină
Si mi-e greu a-ţi relata
Că…de mult…adică Ester,
Ester este sora ta!

A plecat Aron, da’n suflet

Clocotea ca un vulcan.
Şi încet, încet, de-atuncea
S-a mai scurs aproape-un an.

Şi-ntr-o seară, Aron aduse

Tatălui, o veste proastă:
- Aba, o iubesc pe Leia
Şi-am s-o iau chiar de nevastă!

- Vai de mine! – exlamă Natan,

Iartă-mă de-ţi stau în cale –
Însă, şi de data asta,
Fi-voi contra vrerei tale!

Fiindc’odată, mama Leiei –

Crede şi nu cerceta –
M-a convins, pînă la urmă,
Că… şi Leiai-i sora ta !

Turburat de cele-aflate,
Bietu’ Aron s-a dus distrus
La mămica lui iubită,
Şi i-a spus:

- Mamă, îmi vine să-mi iau viaţa

Toată lumea s-o împac.
Dă-mi, mămico, o povaţă
Şi mă-nvaţă ce să fac?

Cînd am vrut s-o iau pe Ester –

Floare, fir de micşunea,
Tata m-a oprit, spunîndu-mi
C-ar fi Ester sora mea.

Azi, cînd o-ndrăgesc pe Leia,

Stea scăldată de auroră –
Tata iarăşi se opune,
Că şi Leia-mi este soră.

Mama a rămas furată

Parcă de un gînd ascuns,
Şi-apoi, după o clipă,
Foarte veselă-a răspuns:

- Ia pe care vrei din ele!

Si nici n-o să-ţi pară rău,
Fiindcă am să-ţi spun o taină:
Natan nu e tatăl tău!

“Vila Bombonica“

Se ştia-n Constanţa toată,

Cã artiştii, toatã clica,
De tenori, soprane, comici
Trag la “Vila Bombonica”.

Cã veneau actori de unde

Nici cu gândul nu gândeşti,
De la Iaşi şi din Craiova
Şi mai mulţi din Bucureşti.

E adevărat cã vila
Este cea mai arătoasã,
Dar şi doamna Bombonica
Tare-i dulce şi frumoasã.

“Naltã, trupeşã, vioaie,

Chipul bun de pus în ramã,
Ochi adânci şi o privire,
“Ce te-ndamnă şi te cheamă!”
Veselã şi primitoare
Şi cu sânii rotofei,
Mulţumea vizitatorii
Ce treceau la vila ei.

Dar şi vila, o plăcere,

Un miraj, un colţ de vise,
Cu prea multe somiere
Şi prea multe uşi închise.

Bombonica cu turiştii
Era foarte ocupatã,
Forfotea mai toatã ziua,
Ba şi noaptea câteodată.

Soţul ei, domnul Popescu,

Filozof de meserie,
Mai îndeplinea o slujbã,
Arhivar la primărie.

El punea la acte timbre,

Vize, toatã ziulica,
Pe când treburile vilei
Le-aranja doar Bombonica.

- Ştii – mi-a spus el într-o searã,

Când şedeam sub un umbrar
Şi sorbeam, aşa-ntr-o doară,
Un pahar de “Murfatlar” -:

“Orice prunc care se naşte,

Moşteneşte-n timpul “dramei”
Cele de pe urmã mofturi
Şi capricii ale mamei.

Am şi probe evidente:
Mai de mult, dintr-un hazard,
Locuia la noi în vilã
Prinţul scenei : Leonard !
N-o sã crezi, dar Bombonica,
Când mi-a dăruit feciorul,
Pe Socrat, - fã-ţi cruce, Ioane !
Seamănă, leit tenorul !

Ba, mai mult: are şi voce,

Toatã ziua se smuceşte
Şi tot cântã : - “Zii, Ţigane !”
“Cine-n lume nu iubeşte !”

Altã probã! Vremea zboară,

Anii trec vreo cinci sau şase
Şi-ntr-o varã vine-n vilã,
Nici n-ai sã ghiceşti: Tănase !

Bombonica deh, gravidã,

Cum se-ntâmplã, a rămas
Şi mi-l naşte pe Horaţiu,
Cu un nas, dar ce mai nas !
Ei, sã-l vezi cum zice snoave
Şi cuplete savuroase,
Sã te strâmbi de râs, nu alta,
Mot-a-mot, leit Tănase !

Ca sã vezi cã am dreptate,
Când susţin cã-n timpul dramei,
Pruncul moşteneşte ticuri
Din afecţiile mamei !

Mai ales, Ionicã dragã,

Nu uita de crezul meu:
Tot ce se întâmplã-n viaţã
E, c-aşa vrea Dumnezeu !

Ei, anii trec de-a valma

Şi nutrind mereu speranţa,
Trei sau patru ani de-a rândul,
N-am mai dat pe la Constanţa.
Şi-ntr-o zi, mergând pe stradã,
Fără sã prevăd nimica,
Mã-ntâlnesc cu dom’ Popescu,
Soţul doamnei Bombonica.

- Ce faci nene? Unde-mi umbli?

Cã te caut pe la ziare –
Zice şi mă-mbrăţişează –
Sã-ţi aduc o veste mare !

Ţi-am vorbit eu într-o searã,

Ţi-aminteşti? La nişte şpriţuri…
Cã copilul moşteneşte
Ale mãsei mici capriţuri?

După ce-ai stat tot sezonul

Şi ne-ai delectat, hazliu,
Bombonica mea cea dragã,
Iar mi-a dăruit un fiu.

Ş-acum ţine-te, Ionicã,

Sã nu cazi cu trupu-n jet :
Seamănă leit cu tine,
Tot aşa: bondoc şi creţ !

Vesel şi vorbeşte-n rime,

Cã ţi-e zău, mai mare dragu’
Dacã-i pui şi ochelarii
Pot sã jur cã e Pribeagu!

Ei, mai pui la îndoialã

Crezul şi prinţipul meu ?
- Ba de loc, domnu’ Popescu,
Totu-i de la Dumnezeu !

Când m-am despărţit de dânsul,

Mă-ntrebai şi eu ca proasta:
- Ce amestec poate s-aibe
Dumnezeu în chestia asta?
Ultima dorinţă

S-au întâlnit la Poşta Mare –

La poştã-n Allenby – fireşte –
Şi cum erau şi buni prieteni,
Avram lui Smil îi povesteşte :

Remizier la Bursã, Bibkes,

Deştept şi făr-asemănare,
Se pricepea să descifreze
Oricare ‘ncurcături bancare.

Întâi, credeam că e o glumă.

Pe urmă ne-am mai dumirit,
Dar nimeni nu putea să creadă
Că domnul Bibkes a murit.

Voinic şi sănătos ca tunul,

Şi cu pomete în obraz,
Un om de lume, plin de viaţă,
Şi totdeauna plin de haz.

Valorile din toată lumea

Şi a Finanţei cavalcadă,
El prevedea când or să urce
Şi presimţea când or să scadă.

Când Geţii au cedat petrolul

Unui consorţiu Cuto-Vlah,
El a zvârlit acţiuni pe piaţă,
Fiindcă i-a bănuit în crah.

Şi când lansa o “bombă” Bibkes,

Despre un trust îndepărtat
La zeci de mii de kilometri,
Se împlinea imediat.
Chiar şi “Afacerea Stravitzky”,
“Banca-Fantomă” din Paris,
Şi falimentul din Bayonne,
Tot domnul Bibkes le-a prezis.

Şi, cum şedea în cabinetu-i,

Citind “Finanz Post”, în ivrit,
Deodată, a simţit că moare,
Şi ce să facă? A murit !

Lucrând atâţia ani, alături,

Ne îndrăgeam ca nişte fraţi,
Şi el murind, noi patru, sigur,
Că am fost foarte-ndureraţi.

În testament, cu bună ştire,

A scris dorinţa lui cea mare:
Ca în sicriu să-i punem lire,
Câte o mie fiecare.

Şi cum “De Gustibus” înseamnă

Precis, “Non Disputandum Est”,
Am căutat să-l satisfacem,
În termeni financiari…”pă şest!”.

Au pus Milică, Jean şi Samy,

Şi când să pun şi eu, mi-am zis:
- Ce-i trebuiesc în groapă, banii?
Ce? Parcă pleacă la Paris?

Şi cu conştiinţa împăcată,
A unei sacre datorii,
Luai cele trei mii de lire,
Ş-am pus un cec de patru mii.
Dacă poţi?

Se despart la bursă Iancu

De amicul Smil Ceacâr –
Smil e gras şi gros ca tancu’
Pe când Iancu-i ca un ţâr.

Pot să spun că Smil Ceacâru,

N-are fabrici nici moşii
Dar se ţine doar de şotii,
De drăcii şi ghiduşii.

- Iancule, i-a spus Ceacâru,

Dacă poţi şi-ţi este bine,
Sâmbătă să-mi faci hatârul
Şi să iei masa cu mine !

Să mai stăm puţin de vorbă

De frumoasa văduvă
Şi să mai mâncăm o ciorbă
Sau un borş cu măduvă.

Ţuici şi ficăţei de raţă

Sau sardele cu ridichi,
Vin Bordeaux şi miel la tavă
Antricot de la rinichi !

- Viu ! Mersi ! Trăiască-ţi neamul

Cu mătuşi şi cu nepoţi!
- O să-mi facă chiar plăcere !
Vino dragă, dacă poţi !

Sâmbătă, la ora două

Iancu, ca un pui de lele
Îmbrăcat în haină nouă
Intră în strada Turturele.

Casa lui Ceacâru – în treacăt,

Ferecată-i ca în poveşti,
Uşile au câte-un lacăt
Şi obloanele-s la fereşti.
Iancu-i galben ca pucioasa
Ş-o sudoare rece-l trece
N-a greşit ! Aici e casa
Turturele 15.

Bate încetişor la uşă…

Poate doarme şi e în pat?
Cum o să se culce ziua
Când aşteaptă un invitat?

Bate înc-odată, tare

Tot cu gândul la bairam
Şi ca prin minune-apare
Şmil, nedumerit la geam.

- Ce baţi mă? Ce baţi în uşă?

Eşti nebun sau imbecil?
Parca-i fi la tat-tu-acasă…
- Eu sânt, Iancu, dragă Smil !

- Ei şi ce-i dacă eşti Iancu?

- Vai de mine? Ai uitat
Că m-ai invitat la masă
Şi să viu neapărat?

- Eu te-am invitat? Pe tine?

Ce eşti chior, lovit de glonţ?
Ce, la mine e cantină
Pentru orice holodronţ?

- N-ai spus tu, să viu la masă?

Sâmbătă? Îmi pare rău!
Că m-aştepţi la tine-acasă
Şi sunt musafirul tău?

- Dragă, eu ţiu minte bine

Si ţi-am spus s-audă toţi :
“Vino să mănânci la mine
“Dacă poţi!”
Ei, parcă poţi?
Garda împăratului

Partea întâia
În palatul
Cu trei steme de granit,
Neclintit stã împăratul,
Şi cu ochiu-i neclintit,
Taie-n douã depărtarea
Şi pustiul de oţel.
Lângă el, împărăteasa,
Veşmântată-n foi de laur,
Şi un paj cu straie albe,
Cu ochi mari şi pãr de aur,
Blând privesc, tăcuţi, la el.

Sprijinindu-şi dreapta-n sceptru,

Şi cu ghioaga-n mâna stângã,
Şi-aminteşte cã duşmanul,
Cearcă ţara sã-i înfrângă,
Şi îi sapã împărăţia,
Moştenită din bătrâni.
Şi, cum sta privind întinsul
Plin de flori şi de rubine,
Vede garda lângă dânsul,
Şi măreţ întreabă: - Cine
O sã-mi apere hotarul
De ghiauri şi de păgâni?

Şi-atunci garda credincioasă,

Doi străjeri, feciori de sclave,
Şase lăncieri cu scuturi,
Opt arcaşi cu latiglave,
Zece ieniceri scutelnici,
Trei gonaci şi-un vistavoi,
Au răspuns deodată: - Noi!!
Partea doua
Diademe
Strălucesc pe sub portaluri,
Iar prostimea se strecoară
Prin cerdacuri, valuri-valuri.
Toţi beau vin, căci împăratul,
A scăpat de-o boalã grea.
Trâmbiţaşii cântã-n prispe,
Şi se-ntinde hora-n grabã,
Când, deodată, împăratul
Ia o cupă şi întreabă:
- Cine-i răsplătit cu aur,
Si bea vin din cupa mea?

Şi atunci garda credincioasă,

Doi străjeri, feciori de sclave,
Şase lăncieri cu scuturi,
Opt arcaşi cu latiglave,
Zece ieniceri scutelnici,
Trei gonaci şi-un vistavoi,
Au răspuns deodată: - Noi!!

Partea treia
Jale mare
E la Curte şi furtună.
Plânge Doamna împărăteasă
Şi curtenii toţi se-adună,
Când, deodată, împăratul,
Intră-n sală tremurând,
Şi întreabă plin de ură,
Că se-ncinge toată casa!
- Care câine a fost azi noapte,
În alcov la împărăteasă?
Cine e? Să-l trag în ţeapă!
Haideţi, spuneţi mai curând!

Şi-atunci garda credincioasă,

Doi străjeri, feciori de sclave,
Şase lăncieri cu scuturi,
Opt arcaşi cu latiglave,
Zece ieniceri scutelnici,
Trei gonaci şi-un vistavoi,
Au răspuns deodată: - Noi!!

Nici acum nu ştiu misterul!

Privea pe Ben Iehuda-ntr-o vitrină

Şi eu eram c’un pas în urma ei…
Avea un trup superb, de Messalină
Ş-un picioruş sculptat parcă de zei.

Să-mi depărtez din gînd melancolia,

Setos de noutăţi ca orice om,
Mi-am scos, cu politeţă, pălăria
Şi i-am şoptit surâzător: Salem!

M-a măsurat din cap pînă-n picioare

C’o nonşalanţă ce mă-ncătuşa
Şi parcă a zîmbit sau mi se pare
Că mi-a şoptit candid: Bevakasa!

Cum flerul niciodată nu mă-nşală

Ştiam precis că o să-mi cadă în laţ,
Şi am plecat cu ea la’nvălmăşeală,
Ca Julieta şi Romeo, braţ la braţ.

Simţind că din priviri am înţeles-o,

Şi fericit de-această aventură
Ne-am aşezat la masă-ntr-un Espresso
Eu, o cafea şi ea, o prăjitură.

La tot ce-i îndrugam:-Mamzel,duduie!

C’o frază mai de ici, mai de colo,
Guriţa-i dulce nu ştia să spuie
Decît o vorbuliţă, una: Lo!
Şi cum sălta din umeri, ştrengăreşte
Şi îmi zîmbea, pe loc m-am lămurit:
Ea nu ştia o boabă româneşte,
Eu nu ştiam nici un cuvînt ivrit.

Pe masă, şerveţele-mpăturite
Şi ea, ca eu să nu stau ca un bleg
Îşi însoţea cuvintele rostite
Cu cîte-un mic desen, s-o înteleg…

Mi-a desenat cuţit, farfurioară

Şi cum m-ardeau privirile-i adînce,
Am înţeles, că dulcea mea comoară
Ar fi dorit să mergem să mănînce.

În restaurant intrarăm şi îndată

Un chelner ne-a servit, ca din senin,
Un forspaiz, o friptură şi-o salată
Şi am ciocnit şi un pahar de vin.

Mînca cu mlădieri de porumbiţă

Cu dinţişori de-un alb mărgăritar,
A mai cerut ficat şi o costiţă,
Ş-am mai ciocnit cu ea înc’un pahar!

Apoi a început să deseneze

O tobă, saxofon şi-un clarinet
Ş-am înţeles că vrea să se distreze
Şi am intrat cu ea la cabaret.

Program, femei, orchestră mexicană,

Parfum de mosc, velour şi ametist
Şi drăgălaşa mea, pe nume Brană,
Mi-a acordat o porţie de twist.

După aceea, foarte’nfierbîntată

De dans, de coca-cola şi cafea,
Iubita mea cuminte ş’adorată,
Mi-a desenat frumos, o canapea.
De-atunci îmi chinui mintea să-mi pleznească
Şi nu pot dezlega acest mister:
De unde a putut ea să ghicească
Că sînt de meserie tapiţer?

Cu banii mei ?

De la domnul Katz bancherul

Cerşetorul Moise Floi
Căpăta – ca o ofrandă
Zece lire în orice joi.

Cum intră numai pe uşe

Casieru-în mod intim
Îi da zece lire în mînă
Şi-i spunea discret: poftim!

Da-ntr-o joi, venind la bancă

Casierul supărat
Nu i-a spus nimic şi-n grabă
Numai cinci lire i-a dat.

Floi îi numără şi rece

A întrebat ca un milog:
- Totdeauna mi-a dat zece
De ce astăzi cinci mă rog?

- Pentru că-şi mărită fata,

Domnul Katz cu socoteală,
A dat ordin să reducem
Orice fel de cheltuială.

- Îşi mărită fata?

Domnul verse-şi haru-asupra ei!
Înţeleg să şi-o mărite
Dar de ce cu banii mei?
Mare păcat …

De la Adjud, o văduvioară,
Frumoasă, şi pe nume Henţa,
Să plece trebuia’ntr-o seară,
Înspre Focşani, cu diligenţa.

Şi s-a-ntâmplat ca-n seara-aceia,

Că n-au plecat nici marchidani,
Nici boccegii, ci doar femeia
Cu diligenţa spre Focşani.

Porniră căişorii-n goană,

Vreo zece poştii, după ceas,
Şi tocma’n valea lui Sondroană,
Făcură’n silă, un popas.

- ‘Mânem aici, Bade Avrame?

Întreabă Henţa cu sfială –
- Aici – răspunse vizitiul -
Că-s caii rupţi de oboseală.

Însă, să nu ai nici o teamă,

Din noapte vin miresme dulci,
Ce te-nvelesc ca o năframă,
Că poţi, în tihnă, să te culci.

Ea n-ar fi vrut, dar de departe

Ţâşneau văpăi şi reverie,
Şi vizitiul zdravăn foarte,
Fir-ar al naibei el să fie!

Iar Luna-n mantă de paradă

Şi plină de indiferenţă,
Ş-ascunse-n nori ca să nu vadă
Ce se-ntâmplă-n diligenţă…
Ajunsă-a doua zi în cetate,
S-a dus la târg cu trebuinţă,
Şi după ce-şi luă de toate,
Avu mustrări de conştiinţă…

Nici nu mai vru să-şi amintească

De faptu’n taina nopţii strâns,
Şi-apoi, ca să se pocăiască,
S-a dus la Rabin şi s-a plâns:

Păcătuit-am greu, Prea Sfinte,

Fiindu-mi frică de strigoi,
Eu, tânără şi fără minte,
Şi el, simpatic şi vioi…

- Mare păcat! – a spus Rabinul -

Cu Dumnezeu să te împaci,
Voi implora tot Sanhedrinul,
Voi da ofrandă la săraci,

Din tfilimi ţi-oi citi misterul,

Ce iartă oamenii’ntre ei,
Şi, ca să se-ndure Cerul,
Vei da şi cinci sute de lei!
- Primesc! – răspunse ea cu sete.
Si cu emoţii neştiute,
Oiţa păcătoasă de-te
Două bancnote a 500.

Se uită rabinul la sumă,

Şi-i zice plin de duioşie:
- Eu ţi-am pretins să dai 500,
Şi văd că tu ai dat 1000!

- Ti-am dat o mie, Rabi! Lasă…

Că nu-i nici o greşeală. Stiu!
Dar, vezi că…eu mă-ntorc acasă
Tot cu acelaşi vizitiu!
Să mă-nsor? Să nu mă-nsor ?

Moşke Fafer, cam în vârstă

Şi c’o faimă oarecare,
Nici bigot, nici apicoirăş,
Ş-a pus gând să se însoare.

Şi fiind om cu angarale,
Nici puţine şi nici multe,
S-a gândit c-ar fi cu cale
Şi c’un Rav să se consulte.

Şi s-a dus la rabi Sloimke,

Tadicul din Sărărie,
Venerat de toţi evreii
Din întreaga Românie.

- Rabi dragă, viu la tine

Ca la un învăţător,
Ca să-mi spui, la vârsta asta
Mai se cade să mă-nsor?

Mi-am găsit o văduvioară,

Seină-Beilă, care-ar vrea,
De aceea, spune-mi, rabi,
Pot să mă însor cu ea?

Rabinu’-a deschis o carte

Ş-a citit plini de fiori:
“Dacă Cel Inalt ţi-arată
Drumul presărat cu flori,

Trebuie să-i faci pe voie,

Fiindcă-n Thora-i toată seva
Şi să te uneşti cu Seina,
Cum făcu Adam şi Eva.”
- Mulţumesc, dar spune-mi, rabi,
Ce mă fac dacă muierea
Vrea să se mărite, numai
Pentru a-mi moşteni averea?

- De socoţi că gându’-acesta
Viaţa-îţi va turbura –
Zise prea-înţeleptul Sloimke –
Atunci, nu te însura !

- Da, dar nici un trai de pustnic-

Zice Moske – nu-i kidai,
Nimeni nu-ţi dă bună ziua,
Nimeni nu-ţi prepară un ceai.

Eşti bolnav şi n-ai un doctor,

Până vine, poţi să mori…
- Ai dreptate! – aprobă rabi -
Atunci, musai să te-nsori!

- Da, dar dacă femeiuşca -

Mult mai tânără ca mine –
Are-un văr cu care nu ştiu
Nici când pleacă, nici când vine.

- Fiule, - a spus rabinul -

Neştiind ce să mai creadă –
Nu poţi da o condamnare
Până nu ai o dovadă!

Dacă presupui de-acuma

C’o să-ţi facă viaţa grea,
Calea cea mai bună este
Ca să nu te-nsori cu ea!

- Ti-e uşor matale, rabi,

Fiindcă nu ştii ce văpaie
Te cuprinde când eşti singur
Cu pereţii din odaie,
Când visezi femei şi chefuri,
Iar în faptul dimineţii
Te trezeşti vorbind cu perna,
Că te râd pân’şi pereţii…

- Bine, ca să-nvingi pustiul,

Care sufletu-ţi doboară,
Dacă nu ai altă breiră,
Atunci du-te şi te-nsoară!

- Da, dar vezi c’aici e buba:

Nu pot vrerea să-mi împac,
Să mă-nsor? Poate mă-nşeală…
Să rămân din nou burlac?

Va putea ea să mă-mbie?
Voi avea eu vr’un succes?
Din dilema asta, rabi,
Spune-mi, dragă, cum să ies?

- Dacă vrei să ai scăpare

Si în mine te încrezi,
Cât mai grabnic – zice rabi –
Trebuie să te botezi !

- Eu, să mă botez, reb Soimke

Nici nu pot să cred, prea sfinte,
Că din gura dumitale
Ies asemenea cuvinte!

- Da! Botează-te, chiar mâine,

Si cum scrie-n Pericopă,
Nu-mi vei cere mie sfaturi,
Ci ai să te duci la popă.

În acest fel, dragă Moşke,

Devenind creştin fidel,
Ai să mă scuteşti pe mine
Ş-ai să-l plictiseşti pe el!
Efect neaşteptat

Sami Katschke cu Lefteros

În voiaj s-au întâlnit.
Şi în tren, din vorbă-n vorbă,
S-au şi împrietenit.

Ca să le mai treacă vremea,

Şi-au spus snoave, şi-au spus glume.
Voiajoru-i totdeauna,
Cel mai vesel om din lume.

- Domnu’Samy, - a spus Lefteros -

Noi, deşi lui Christ adepţi,
Totuşi, v-admirăm poporul,
Că sunteţi oameni deştepţi!

Biblică să fie taina?

Că mă-ntreb adeseori:
Cum se face, că în multe
Ne sunteţi superiori?

- Dragul meu, - răspunse Samy -

Este un secret, fireşte!
Noi, să fim la minte ageri,
Ne hrănim numai cu peşte!

În alimentarea noastră,
Nu numai la restaurant,
Peştele prăjit deţine
Locul cel mai important.

- Peşte? Asta-i culmea! Peşte?

Am umblat din ţară-n ţară
Şi-am văzut minuni, dar asta
O aud întâia oară!
- Totuşi, m-am convins! De pildă
Să am gândul limpezit,
În voiaj îmi iau provizii
Şi puţin peşte prăjit!

Nu c’aş fi un ipohondric,
Dar, pe cât îmi amintesc,
Când mănânc peşte, e sigur
Că-n afaceri reuşesc!

Ca să-ţi dovedesc că nu mint,

Şi să nu ai vreo surpriză,
Vezi şi dumneata, cât peşte
Am cu mine în valiză.

- Dacă e, cum zici matale,

C’are o astfel de tărie,
Fii amabil, domnu’Samy
Şi oferă-mi o felie!

- Cu plăcere! Iţi dau şi două,

Si de vrei, îţi dau şi trei,
Dar, te fac atent, că una
Costă douăzeci de lei.

Las’ să coste, că şi face!-

Zise el, cu veselie –
Şi, cum am proces cu Iani,
Taie-mi încă o felie!

Şi, în trenul care zboară,

Şi mai stă, şi mai porneşte,
Samy povesteşte snoave,
Iar Lefteros, gustă peşte.

După ce-a mâncat vreo patru,

Şi-a plătit şi una’n plus,
Nu ştiu cum, însă Lefteros
A rămas pe gânduri dus.
- Ia ascultă, domnu’Samy,
Iţi vorbesc prieteneşte:
Ce afacere făcut-am?
Dar, cât costă un kil de peşte?

Mi-ai luat o sută-n grabă

Pentru nişte felioare…
Ce? E peşte cu briliante?
Are solzi, mărgăritare?

- Ai văzut? – exclamă Samy

Eu ţi-o spun cu tot respectul,
C-a şi început să-şi facă
Peştele prăjit, efectul!

Contract legal

Mergând cu-amicul Luki

Către casă
Să mai uităm de-al străzilor tumult,
Mi-a amintit de-o chestie hazoasă
Pe care o ştie foarte de demult.

Avram şi Leibiş
Mistuiţi de focul
De a cunoaşte lumea din poveşti
Porniră ca să-şi caute norocul
În marea metropolă: Bucureşti.

Ajunşi în Capitală
Vântul toamnei
I-a despărţit pe o margine de drum.
Avram se pironi pe strada Doamnei
Iar Leib porni spre uliţa Parfum.
Văzând că înaltă-i Banca Blank
Şi mare
Cu turnuri şi frontoane stil francez
Avram îşi spuse mut de admirare:
-De-aici încep şi eu să mă lansez!

Şi repede Avram
Cu firea blândă
Şi-a cumpărat un căzănel pe loc
Cu crenvirşi calzi şi începu să vândă:
“Un franc bucata marfă de la foc!”

La prânz
Ca nişte stoluri de lăcuste
Ce poposesc pe drumul de smarald
Se-oprea potop de pietoni, să guste
De la Avram, c-un leu
Un crenvirşi cald.

Aşa că într-o vreme

Foarte scurtă
Din ambulantul searbăd şi umil
Avram făcu parale, făcu burtă
Şi mai făcu cu Berta ş-un copil.

Şi tot vânzându-şi
Marfa lui vestită:
“Un franc un crenvirşi bun ca un salam”
Avram trăia o viaţă fericită
Întocmai ca în sânul lui Avram.

Pe câtă vreme bietul Leib

Ca dracu
Din zi în zi cădea mereu mai jos
Şi-n orişice negoţ intra săracul
Afacerile îi ieşeau pe dos.

Se apucase omu
În disperare
Şi-a fost actor, profesor de balet
Ceauş la Templu, agent de asigurare
Altfel, trişer la cărţi agent secret.

Dar în zadar
Îi fuse truda toată
Că-l urmărea un ghinion infam
Şi cum mergea într-o zi-îl văzu deodată
Cu “dever”-ul de crenvirşi pe Avram.

Avram
Văzându-i faţa pământie
L-a întrebat: - Ia spune-mi Leib, te rog:
Te-ai însurat? Ai stat în puşcărie?
Că eşti aşa de supt şi slăbănog?

Şi-i spune Leib:

- Am fost hamal în piaţă
Maseur şi tal şi am muncit din greu
Dar n-am putut să-mi fac un rost în viaţă
Şi viu la tine ca la Dumnezeu.

Tu eşti bogat
Ai marfă în desagă
Şi ai şi clientelă cu temei
Aşa c-am să te rog Avrame dragă
Să mă împrumuţi cu trei sute de lei.

- Regret, dar n-am să pot

Iubite Leibiş
Că am contract legal cu d-nul Blank:
Eu nu-i dau voie lui să vânză crenvirşi,
El nu-mi dă voie să împrumut un franc!
Testament

Stã sã moarã, bietul Lazăr,

Din moment în alt moment
Şi nevestei îi dictează,
Punct cu punct, un testament:

- Las lui Sandu, casa noastră…

Dar femeia îi replică:
- Pentru ce tocmai lui Sandu?
Casa i-o lăsăm lui Lică!

- Bine! – zice muribundul -

Insă, ceasul şi-un inel,
Cel cu monogram cu aur,
Îi las lui Aurel!

- Aurel? E prea obraznic,

Plin de ifos şi ambţiii.
Juvaerurile astea,
Toate, le lăsăm lui Mitzy!

- Fie! – spune bietul Lazăr -

Dar covoarele şi banii
Le lăsăm, să aibe zestre,
Nepoţicăi noastre, Fanny!

- Toanta aia? – sare soaţa -

Nu admit şi nu dau voie,
Partea asta de avere,
O prescriem pentru Zoie!

- Pentru ea! – suspină Lazăr -

Cum zici tu, aşa să fie,
Însă, marfa din dughiană,
O va moşteni Oişie !
- Lui Oişie, marfa noastră?
Asta nu admit deloc
Decât el s-o irosească,
Eu, mai bine, îi dau foc!

- Vechea noastră prăvălie…?

Imposibil! Soaţa plînge –
Asta i-o lăsăm lui Victor,
Care mi-e nepot de sânge.

Muribundul, scos din fire,

Ţipă la nevastă: - Nu !
Vreau să ştiu, în casa asta,
Cine moare: Eu sau tu??

Putea să fie să mai rău!

În Iaffo, printre străzile asfaltate,

Într-un sicun luxos cum altu nu-i,
Şedea de-aproape-un an şi jumătate,
Naftule Flom cu nevestica lui.

El, voiajor la fabrica de aţă,

Pleca la Sdom, la Tfat şi la Herzlia
Iar Greta, nevestica lui frumoasă,
Stătea acasă, cu gospodăria.

Avea un păr de aur, frunte’ naltă,

Doi ochi de-azur, albaştri şi adânci,
Trupşorul de hortensie invoaltă
Şi gura, dulce fragă, s-o mănânci.

Deşi avea televizor pe masă,

Dar cum Naftule-al ei mereu lipsea,
Frumoasa Greta, singură în casă,
Se plictisea, grozav se plictisea.
0 vizitau arare nişte tineri.
Cu neamuri, verişoare şi cumetre,
Şi mai ales câte-odată, Vineri,
Se adunau la ea să joace pietre.

Dar lumea-i rea şi-i place să vorbească.

Şi astfel, după vechiul obicei,
Vecinii-au început să clevetească
Diverse născociri pe seama ei.

Ba, c-au văzut-o noaptea la un bar

Dansând Sirtaki-n sunet de mandule
C-un domn turist din Nis sau Zanzibar
Care, desigur, nu era Naftule.

C-a fost în monokini la Eilat

În barcă c-un francez, să prindă peşte.
Dacă o fi sau nu adevărat,
Chestiunea asta chiar nu ne priveşte.

Şi cum vă spun:
Sub cerul înstelat,
Ce scaldă tot oraşul în safire,
La Sloime vine Oişie, disperat,
Şi povesteşte:
- Vai, nenorocire !

Aseară, pe la şapte, pe’nserat,

Venind Naftule-acasă, cu şareta,
Găseşte pe nevastă-sa, pe Greta,
Cu Avrămică Goldenspronţ, în pat

Şi furios că scumpa lui soţie

Îi terfeleşte numele-n noroi,
Fără să-şi deie seama ce-o să fie,
A tras cu revolveru-n amândoi.

- Tu ce zici de această tragedie,

Care-a produs atâta tămbălău?
- Eu, ce să zic? Răspunse, grav Oişie,
Eu zic: putea să fie şi mai rău!
Pe Greta au dus-o la spital, degrabă,
Să-i scoată-un glonte’nfipt în sânul drept.
Iar bietu’Avram e-n stare foarte gravă,
C’o rană-n cap ş’o gaură în piept!

Stă Sloime’ rezemat, cu fruntea-n palmă,

Absent la cele spuse şi molău.
Apoi a îngânat, cu vocea calmă:
- Ar fi putut să fie şi mai rău !

- Eu nu-nţeleg deloc, cum se explică

Cinismul tău? – a ripostat Oişie –
Dacă l-a împuşcat pe Avrămică,
Cum ar putea ca şi mai rău să fie ?

- Putea! Precis–răspunse Sloime-n şoapte,

Cu vorbele-necate în suspine –
Dacă venea alaltăieri, la şapte,
Era mai rău, că mă-mpuşca pe mine !

Inocenţă personificată

În oraşul – nu importă
Dacă-n Haifa sau în Ciuc –
Trebuia să se mărite,
Fata lui Ifrim Bursuc.

‘Naltă, nostimă, zglobie,

Ochi albaştri ş’un năsuc
Cam impertinent, şi toată
S-o mănînci ca p’un coltuc.

Tatăl ei, sărac cu duhul,

Caracter de cauciuc,
Cunoscînd bine proverbul
“Cum vin banii, - aşa se duc”.
I-a găsit un ginerică,
Junele Avram Flaimuc,
Căruia i-a promis ca zestre,
Lire, zece mii buluc.

- Insă cu o condiţiune,
Ca să n-avem balamuc,
Banii-a doua zi de nuntă,
În persoană ţi-i aduc.

S-a făcut o nuntă mare,

Cu şampanie şi frustuk,
Şi pe miri i-a dus sub hipă,
Rabi Meiri Goldensmuk.

Chiar a doua zi la zece,

Tata socru’, tăvăluc,
I-a adus în dinţi toţi banii,
C’a rămas Avram năuc.

Fata, foarte fericită,

I-a spus: - Scumpul meu tătuc,
N-aş vrea nici o supărare,
C-o-ntrebare, să-ţi produc:

Cum ai reuşit matale –

Eu te ştiu sărac din fire –
Chiar a doua zi de nuntă,
Să-i dai zece mii de lire?

- Păi să vezi, fetiţa tatei,

Cum sînt om cu socoteală,
Am făcut la uşa voastră,
Din odaia nupţială,
Zece găuri potrivite,
Ş-am chemat ca un oracol,
Zece-amici dornici să vadă,
Un asemenea spectacol.
Fiecare dintre dînşii,
Au plătit o mie vamă,
Să se uite înăuntru,
Tocmai ca la panoramă.

- Vai, cum te-ai pretat tăticu’

La asemenea desfrîuri?
Dar de ce – adaugă fata –
N-ai făcut mai multe găuri ?

De ziua mea

Aş fi dorit iubiţi prieteni,

De ziua mea – care a fost ieri –
Să mi se împlinească una
Din mult râvnitele plăceri.

Să fac o masă ca-n poveste,

Să vă invit pe toţi la mine
Dar n-am saloane atât de multe
Şi scaune am prea puţine.

Aveam în teatru o pleiadă

De talentaţi actori ş-artiste,
Cărora le-am scris cuplete, skeciuri
Şi roluri prime în reviste,

Am împărţit cu ei succese
Şi flori, ş-aplauze, fericit,
Dar nimeni n-a trimis o floare
Şi nici o vampă n-a venit…

Aveam şi-o dragă, o blondină,

În braţe c-un mănunchi de vise
Căreia i-am închinat poeme
Ce nici în vise n-au fost scrise,
Speram să vie să-i văd ochii
Şi obrăjorii puf de nea,
Să-mi dăruiască înc-un zâmbet
Din prag, dar n-a venit nici ea.

Speram să vie Budişteanu,

Cu-a lui vioară fermecată
Ca să-mi mai cânte o “ciocârlie”
Cum mi-a cântat şi altă dată,

Sau Angelica Moldovanu

Să mă vrăjească cu “Bundiţa”
Cu vocea-i de privighetoare
Şi tot ansamblul “Mioriţa”.

Guvernul n-a bătut medalii

Sau mărci poştale să-mi consacre,
Cu “Treanca fleanca mere acre”,
Şi nimenea din toată lumea
Nici din Paris sau Botoşani
Nu mi-au trimis o telegramă
Cu trei cuvinte “La mulţi ani”!

Şi nu ştiu cum târziu în noapte

Cum stau cu gândul dus spre stele…
Şi-mi povesteam de unul singur,
Despre campaniile mele,

Cum am învins în luptă cruntă

Cu mărăcinii şi scaieţii
Şi le-mpleteam cu haz şi patos
Că se strâmbau de râs…pereţii.

Deodată, fulger, mi-am dat seama

Că dintre toţi ce i-am dorit
De ziua mea să-mi spună o vorbă
De duh – Nici unul n-a venit.
Şi m-am trezit ciocnind c-o sticlă
Cu vin de la Ieruşalaim
Urîndu-mi:- “să trăieşti Ionică”!
Ad mea ve esrim! Lehaim!

Şi nu fii supărat că astăzi

Nu ai cu cine să petreci
Că o să vie toţi la anul
Când ai să împlineşti optzeci

Că mi-au lipsit atâţi prieteni

De la al glume-n tămbălău
Vă spun stimate cititoare
Parol, bemet că-mi pare rău.

Pe de altă parte, să mă credeţi

Declar cinstit că-mi pare bine
Fiindcă saloane n-am prea multe
Şi lire-n pungă prea puţine.

Mărturisiri reciproce

Ca un fulger trece trenul

Cu viteza cunoscutã
Şi înghite kilometri,
Cîte zece pe minută

Din Sătmar spre Valea Cernei,

Drumu-i presărat cu flori
Şi-n vagon-bar stau de vorbă
Doi simpatici călători.

Unul are părul roşu,

Nu-i prea înalt nici mărunţel,
După vorbă se cunoaşte
Că-i din neamul Israel.
Celălalt, c-o frizură rară,
Că poţi firele să-i numeri,
Şade ca o mogîldeaţă
Şi cu capu-ascuns de umeri.

Şade adunat întrînsul

Ghemuit şi meditează
Şi cu-atenţie ascultă
Cum roşcatul perorează:

- Singurul Stefan Cel Mare

A înţeles mirajul slovei
Şi a învins trufia turcă
Pe cîmpiile Moldovei.

Şi de n-ar fi fost unirea

Să ne înfrăţim cu toţii,
Cine ştie dacă ş-astăzi
Nu domneau fanarioţii.

- Bravo domnule!
Îmi place
Că vorbeşti c-o artă rară!
Precum văd, istoria ţărei
O cunoşti pe dinafară!

- Asta nu-i nimic ! - Adaugă

Roşcovanul elocvent –
Ştiu ce-a scris Banul Neculce,
Ştiu şi Noul Testament.

Ştiu Cazania găsită

De-un profan, sau Peregrino,
Şi psaltirea tipărită
De Serban Cantacuzino

Ştiu ce-au spus evangheliştii

Marcu, Luca, Ion, Matei,
Însă vreau să-ţi spun o taină
Poate nu crezi?
Sînt ovrei !
- Fiindc-ai fost atît de sincer -
Spune celalt afectat –
Un secret şi eu ţi-oi spune…
- Ce secret?
- Sînt cocoşat !

Amintiri …

Nu s-au mai văzut aproape

De vreo cincisprezece ani
De pe cînd umblau la şcoală,
Ambele la Botoşani.

Anii trec pe nesimţite

Şi trec şi visele şi ele
Şi s-au întîlnit pe stradă
Amîndouă tinerele.

- Nici nu ştii ce bine-mi pare

Scumpo, că ne-am revăzut
Să ne povestim crîmpeie
Ş-amintiri despre trecut.

Au vorbit de film, de beatles,

De artiştii consacraţi,
Despre modă, despre blănuri,
Şi apoi despre bărbaţi.

- I-a să-mi spui, iubită Cleo

Insă cu sinceritate,
Cum petreceţi, tu cu soţul
Clipele de voluptate?
- Spune-mi-o cu de-amănuntul
Pentru că, prin jocul firei
Ştim deja ce înseamnă aia
Care-i baza omenirii.

- Draga mea, Ionel m-adoră,

Mă desmiardă ca pe-un miel
Şi în ce priveşte amorul,
Nu pot să mă plîng de el !

Mă sărută cu pasiune
Şi să nu spun mai departe,
Dar îşi face datoria
După cum scrie la carte.

Dar tu, scumpa mea Ortansa,

Ce te-ai măritat devreme,
Cum te-mpaci cu-al tău în visul
Îndrăgirilor supreme ?

- Drept vorbind – a spus Ortansa -

N-am ce spune despre mine :
Nu o duc rău cu iubirea,
Însă n-o duc nici prea bine.

Şi Vasile-al meu e tandru

Însă are-o apatie
Parcă e şi parcă nu e
Cum ar trebui să fie.

Dar cum nu-s din mămăligă

Ca să rabd şi nopţi şi zile,
Eu m-am dus la doctor Staicu
Şi mi-a dat nişte pastile.

Îi pun una în mîncare

Fără nici o emoţiune,
Şi de-atuncea merge treaba
Admirabil, o minune !
Da-într-o zi, cînd stam la masă
Nu ştiu cum, dar lui Vasile
Ca să-i stimulez dorinţa
I-am pus două-trei pastile.

A mîncat şi deodată
Fără urmă de ruşine,
A sărit în sus sălbatic
Şi s-a năpustit spre mine.

A smuls toată îmbrăcămintea,

Ce să-ţi spun, m-a făcut praf,
Nudă, ca pe Sofia Loren
De la cinematograf.

Mă strîngea la piept cu sete

De credeam că-mi sparge coasta
Şi mă îmbrăţisa năprasnic…
- Ei, şi ce vezi rău într-asta?

- Nu e rău! Din contră! Îmi place!

A răspuns Ortans senină,
Însă noi, funcţionarii,
Luăm masa la cantină!

Examen de acar

Sala de mişcare-i plină

Că nici n-ai loc să te mişti,
Revizori de la uzină,
Şefi de tren şi maşinişti
Şi mecanici şi fochişti
Şi casieri vreo duzină

În comisie-i un inspector
Ş-un înalt funcţionar
Ş-alte grade ceferiste,
Din Sătmar, din Curtbunar,
Ce-au venit ca să asiste
La examenul de-acar.

Domnu’ Sef, cu voie bună,

Trece, sobru, la tribună,
Apoi, pînă să înceapă,
Bea dintr-un pahar cu apă.
Mai tuşeşte
Şi degrabă
Pe Marin Păun l-întreabă
Părinteşte:

- Ia să-mi spui ce faci, Marine,

Cînd la halta din Sabar,
Pe aceiaşi linie vine,
Pufăind grozav pe sine,
Şi expresul
Ş-un marfar?
Ce faci, fără-a-ţi pierde firea.
Să zădărniceşti ciocnirea?

- Apăi, domnule inspector,

Dacă acul se smuceşte
Şi m-anunţă că soseşte,
Săr ca un turbat peronul,
Ce mai vorbă, tura-vura,
Fac semnal cu fanionul
Şi mecanicu-l zăreşte
Şi, deodată, brusc, opreşte
Garnitura.

- Pîn-aici e foarte bine ! -

Zice şefu, monoton –
Însă, ce te faci, Marine,
Că se-ntîmplă un ghinion,
Şi în timp ce trenul vine,
Ca un fulger pe coline,
N-ai la tine fanion?
- Domn’ inspector, bune toate,
Dar aiasta nu se poate!
Fără fanion ,apoi,
Sînt ca mortu-n păpuşoi.
Păi, mai stau eu la canton,
Dacă nu am fanion?
Pentru asta iau simbrie?
…Mama ei de meserie!

- Măi Marine, unde eşti,

Nu mai ai timp să gîndeşti
Ce unelte să-ţi ajute,
Că vin două trenuri, iute,
Pe aceiaşi linie puse,
Dar în direcţii opuse.
Vine-ncet marfarul, unul,
Dar expresu-i ca nebunul,
Varsă foc şi fum, colaci,
Tu atunci, Marin, ce faci?

- Iau gazolniţa, grăbit,

Ii dau foc cu un chibrit
Sau aprind c-o lumînare
Nişte paie, nişte ziare,
Scot ţignalu’, fluier, sun,
Trag de clopot, ca nebun.
Fiinde’aicea, în cătun,
Unul e Marin Păun.

- Măi, tu nu-nţelegi ce-ţi zic,

N-ai nici clopot, n-ai nimic,
Nici chibrit, nici lumînare,
Nici ziare,
Nici gazolniţă cu foc
Şi nici fluier n-ai deloc.
Ce te faci, ne spune nouă,
Cu maşinile-amîndouă?
- Ce să fac, domnu’inspector?
Mă reped, netam-nesam,
Fără nici un fel de vină,
Şi nevesti-i strig prin geam:
Fă, Gherghină!
Dulce floare de sulfină,
Scoală fă, că-mi ies din fire,
Ş-ai să vezi, fă, o ciocnire,
E-le-lei, cum n-ai văzut
De cînd mă-ta te-a făcut!

Când Clăruţa-i indispusă

Cînd – de la spitalul “Colţea”

Cu tramvaiul de porneşti-
Maximul în cinci minute
Eşti la pompa din Dudeşti

Traversezi “Crucea de piatrã”,

Care-i lîngã farmacie,
Ceainăria Griin şi gata,
Intri în hanul lui Oişie.

Hanu-i plin cu case joase

Şi cu rufe pe uluci, -
Care-n Cantemir începe
Şi termină-n Campoduci.

Dacă treci spre fundătură,

Trebuie neapărat,
Ca să guşti la “Madam Betty”
Knises cu ficat tocat.

Iar de-apuci spre Zanvi Bibke

Pe la “Porţile de fier”
Nu se poate ca să nu iei
Cîte-un pletzi cu piper
Şi-n această ambiantă –
Cum au hotărît edilii –
Stau cu anii, laolaltă
Cam vreo sută de familii

Chelneri, boccegii, vădane,

Covrigari, văcsuitori,
Foşti atleţi la circ, vandeuze,
Ambulanţi şi cerşetori.

Madam Braun cu panorama

Ce se plimbă cu maimuţa
Şi mai stă şi Sami Pişke
Cu nevastă-sa, Claruta.

Sami-i gospodar de treabă,

Nu-i samsar, nici peţitor.
N-are nici o meserie
Dar o duce binişor.

Cu Claruta-o duce bine –

Bine, însă, nu prea-prea –
Dintr-o singură pricină:
Cînd vrea Sami, nu vrea ea!

Chestia asta se întîmplă

Şi în clasa mai sus-pusă,
El să vrea şi ea să nu vrea
Pe motiv că-i indispusă…

Dar Claruta, înţeleaptă,

I-a spus: - ce să mai discut?
Du-te-n centru şi găseşte-ţi
Vreo iubită din trecut…

Ba, main vort, că nu mă supăr

Şi petrece cît îţi place
Cu oricine, numai, dragă,
Să mă laşi pe mine-n pace!
Bietul Sami, cum să scape
De încurcătura asta?
A făcut tot ce-i posibil,
Să nu-şi supere nevasta.

A lipsit vreo patru ore

Şi apoi bine dispus,
A venit frumos acasă,
Ca un mieluşel supus.

După ce-au vorbit de fleacuri,

Care nu au nici un rost,
Scumpa lui Claruta-ntreabă:
- Ei, şi spune-mi, unde-ai fost?

- Unde vrei să fiu? - exclamă

Sami Pişke şugubăţ–
Cînd să ies din han, m-opreşte
Aia blondă: Liza Băţ!

M-a poftit la ea în casă,

Mi-a vorbit de soţu-i Smil,
Că-i incult, ş-acum cu stămburi
E la bîlciul din Mizil.

Dicutînd apoi de criză,

M-a tratat c-o cafeluţă.
A pus ivărul la uşe
Şi a fost foarte drăguţă.

- Nu te superi, dragă Sami,

Fiindc-ai petrecut cu ea –
A-ntrebat Claruta dulce –
Spune-mi drept, i-ai dat ceva?

- Sigur că i-am dat! Stii bine

Că-s galant, ca de-obicei!
- Si cam cît? – Nimica toată!
Două piese de cinci lei!
- Dar-ar dracii-n ea de hoanţă! -
A ţipat Claruta-n van –
Dar cînd Smil mă vizitează
Parcă eu îi iau vreaun ban?

Tatăl şi fii săi iubiţi

De mult – aşa spun unii doctori –

Pe lume nu era ivită,
O boală, care se numeşte,.
“Letargica Encefalită”.

Şi oamenii mureau cu zile,

Lăsaţi în plata Domnului.
Că nu se inventase încă,
Un leac la boala somnului.

Tîrziu de tot, au dat savanţii,

O explicaţie excelentă:
“C-această stare nu-i mortală,
Ci numai moarte aparentă.

Că, dacă pulsul nu mai bate,

E doar căzut în inerţie
Şi s-ar putea – în cazuri rare –
Ca mortul, dup-o zi să-nvie!”

Şi s-a-ntîmplat ca într-o seară,

Cînd nimeni nici nu s-a gîndit,
Ca Pincu Rozenthal să moară
Fără vreo pricină subit.

Durerea ce-a cuprins oraşul,

Pe foarte mulţi – a îndoliat,
Că domnu’ Pincu, bogătaşul,
Era iubit şi respectat
Şi-n ziua-doua, trişti, feciorii,
Chiar lîngă mort se consultară,
În ce fel să se desfăşoare,
Ceremonia funerară.

Întîiul fiu a zis: - Cum tata,

E cunoscut, şi om cu stare,
Cortegiul trebuie să fie,
Cu fast şi gardă de onoare.

Coroane, coruri şi cocarde,

Aşa cum rangul lui o cere,
Şi pentru-averea ce ne lasă,
De ce să n-aibe o plăcere?

Al doilea zise: - Eu sînt contra!

Tăticu’a fost un om stimat,
Dar nu-i plăcea să ştie lumea,
Cîtă avere-a adunat.

De ce să ne afişăm cu muzici,
Cordoane, steaguri şi paftale,
E-o cheltuială inutilă,
Şi costă-o groază de parale.

Un dric modest, de mîna doua,

Eu cred că-i foarte potrivit,
Că n-o să-i fie, nici mai rece,
Şi nici mai cald, dac-a murit.

- Ce tot atîta vorbărie! -

A spus al treilea – şi basta!
Avem o Societate Sacră,
Care-i creată pentru asta!

De n-o să ne convină preţul,

Pe care l-a statornicit,
Prin lege este obligată,
Ca să-l îngroape gratuit!
Ş-atunci, parc-a venit din ceruri,
Miracolul neaşteptat,
Că “mortul” cu encefalita,
Din somnu-i, brusc, s-a deşteptat.

S-au speriat toti trei feciorii,

Dar mortul, astfel le vorbi:
- De ce să vă certaţi întruna,
Pentru nimic, iubiţi copii?

Averea mea, e toată-a voastră,

Nu iau cu mine, nici un fir,
Şi ca să nu vă coste-un piastru,
…Mă duc pe jos la cimitir.

Mici confidenţe…

Dizengoffu’-i plin de farmec,

Trotuarele sînt pline.
Flori, bijuterii, mătăsuri
Se răsfaţă în vitrine.
Baruri, consumaţii, chelneri
Şi clienţi pretenţioşi,
Şi la mese, cuconiţe,
Zîmbete şi ochi frumoşi.

Lîngă masa noastră, plină

Cu Cointreau-uri şi cafele,
Stau de vorbă două doamne,
Tinere şi frumuşele.
Una, platinată, şade
Cu picior peste picior,
Iar cealaltă, brună, are
Un surîs ispititor.
- Pari cam indispusă, Lola,
Si sub ochi ai pronunţate
Două cearcăne închise…
- Nu se poate!
- Ba, se poate!

Lola scoate oglinjoara

Şi c-un aer mulţumit,
Zice: - A! Nimic! Se-ntîmplă!
Poate fiindcă n-am dormit!
Precum ştii, alaltăseară,
Cînd plecam de la Elis,
Mă-ndreptam, încet spre casă,
Fără vreun program precis.

Cînd să intru-n Ben Yehuda,

Din instinct am presimţit,
Că un domn străin se ţine
După mine-n pas grăbit.

Cum mă ştii că sînt cuminte

Şi persoană cu prestanţă,
L-am privit în treacăt, fără
Ca să-i dau vreo importanţă.

Dar, cînd am ajuns la uşă

Ş-am deschis-o puţintel,
Nici acuma nu-mi dau seama
Cum de a intrat şi el.

-Domnule! Ce-nseamnă asta?

E un gest neruşinat.
Te poftesc să ieşi afară
Imediat!

- Nici prin gînd nu-mi trece, doamnă,

Si ai să mă ierţi matale,
Însă, am urgent nevoie
De bărbatul dumitale!
- Nu-i aici, e dus la Viena
Si socot că e mai drept
Să veniţi poimîine, ziua.
- Nu-i nimica! Il aştept!

- Înţelege, scol vecinii,

Îmi faci casa de ruşine!
- Doamna mea, regret din suflet,
Faci cum crezi că e mai bine!

Îmi venea să ţip, să urlu.

Pîn’la urmă, cum îţi spui,
Am văzut că e zadarnic
Şi nici o speranţă nu-i.

Turburată, şi de teamă
Să nu iasă vreun scandal,
Am călcat fără de voie
Pe contractul conjugal…

Nimeni nu-mi ştie amarul,

Că-mi venea să mă omor,
Cînd am trebuit, eu, Lola,
Să sting lampa-n dormitor…

Însă, ceea ce mă miră

Şi mă chinue mereu,
E că n-a spus toată noaptea
Ce-a vrut de la soţul meu!

Momente de groază

De multe ori,
Ca să mai schimb decorul,
Şi orizontul,
Să-mi împrospătez,
Mă las
Robit
Să mă conducă dorul,
Să uit,
Să mă îmbăt
Şi să visez.

Şi o pornesc
Pe străzi întortocheate
Cu case strîmbe şi pereţi
De lut
Cu geamuri şi perdele
Colorate
Pe unde
Niciodată n-am trecut.

În noaptea policromă
Şi cernită
Ce îmbracă în aur negru
Strada sumbră,
Îmi plimb alene huma obosită
Şi simt că-s urmărit
La pas
De-o umbră.

Cum plopii dorm de-un veac

Şi parcu-i veşted
Şi-n suflet
Simt credinţa cum se darîmă
Mă trec fiori
Din tălpi şi pînă-n creştet
Gîndind că n-am la mine
Nici o armă.

Mereu mă întreb:
- Ce-o fi avînd cu mine?
De cînd mă ştiu
Eu n-am avut duşmani
Bogat nu sînt,
N-am fabrici,
Nici uzine,
Nici cheia de la casele
De bani.

În portvizit
Am patruzeci de lire
Un act de identitate,
O scrisoare,
Fotografia “Ei” ca amintire
Şi pentru asta
Vrea să mă omoare?

Şi iar mă întreb:
-Dar cine ar fi fantoma
Ce-o simt din clipă-n clipă
Mai aproape?
Şi-n noaptea mai grozavă
Ca Sodoma,
M-opresc sfios
Ca-n preajma unei groape.

În faţa mea
E-un om cu înfăţisare
De Crist,
Care mă întreabă
Pe îndelete:
-Te rog să nu te superi
De întrebare
Pe care stradă…
Sînt p-aicea…
Fete?

Şmilică

Mimy, avea păr blond şi ochi ştrengari

Ş-avea guriţa roşie şi mică,
Şi o iubeau pe Mimy doi şcolari,
Adică eu, ş-amicul meu Smilică.
Şi cînd, răpit de chipul ei frumos,
Îi sărutam mînuţele feline,
Sau cînd îi recitam un vers duios,
Smilică se uita zîmbind la mine.

Şmilică, apucînd un drum mai bun,

Bazar, mătăsuri, stofe şi umbrele,
Iar eu rămas-am tot boem nebun,
Îndrăgostit de Mimy şi de stele.
Ş-adesea, cînd îi închinam discret,
Un stih ţesut din lacrimi şi suspine
Şi-împleteam iubirea-ntr-un sonet,
Şmilică se uita zîmbind la mine.

Dar într-o zi, Smilică-mbogăţit,

C-un norocos bilet de loterie,
Să nu scape prilejul fericit,
O cere pe Mimy-n căsătorie.
Şi îmbătat de formele-i virgine
Dansam cu ea, nevinovat, un twist,
Şmilică se uita zîmbind la mine.

Şi-au luat şi o maşină, o splendoare,

Cu cele mai moderne automate,
Ş-ades’mă invitau la o plimbare,
Ea la volan, şi eu cu el, în spate.
Cînd vîntul se juca în părul ei,
De-i fîlfîiau şuviţele blondine,
Şi-mi mîngîiau cu drag, obrajii mei
Şmilică se uita zîmbind la mine.

Ca om de-afaceri mari şi cu bănet,

În artă devenind cunoscător,
Şi-a comandat la pictor un portret,
Pe care şi l-a pus în dormitor.
Şi-i spuse: “Draga mea cu flori în plete
Cînd eu voi fi plecat în ţări străine
Tu vei privi tabloul din perete,
Să vezi cum eu mă uit zîmbind la tine.
Cum n-aveam de ascuns nimic, nimic,
Ce sufletul atîta vreme strîns-a,
Ţineam la el ca la un bun amic,
Dar cred că mult mai mult, ţineam la dînsa.
Mergeam la Cazino de obicei,
La baruri cu orchestre argentine,
Eu mă uitam zîmbind la gura ei,
Şmilică se uita zîmbind la mine.

De-a pururi urmărit de ghinion,

Un ghinion ce nu poţi să-l înlături,
M-au invitat la ei de Revelion,
Şi soarta ne-a fixat din nou alături
Picioru-mi se-nfrăţise cu al ei,
Încît simţeam că-mi curge foc prin vine,
Şi cum vorbeam de dragoste tustrei,
Şmilică se uita zîmbind la mine.

Şi-ntr-un amurg cu aur poleit,

Pe cînd Smilică-al ei, lipsea de-o lună,
Mimy-n budoaru-i m-a primit,
Convinsă de iubirea mea nebună.
Ş-acolo, într-un cadru parfumat,
Mi-a dăruit comorile-i divine,
Iar din tablou, deasupra atîrnat,
Şmilică se uita zîmbind la mine.

O raritate de bărbat

Pe Dizengoff-ul plin de soare,

Ca o pictură florentină,
Un domn înalt şi cu monoclu,
A coborît dintr-o maşină.
Cînd să cotească-n Ben Yehuda,
L-întîmpină un cerşetor,
Cu haine aproape-n zdrenţe,
Şoptind cu glas tînguitor:

-Aibi “rahmanut, adoni” dragă

Dă-mi o “neduva”, cît vei vrea,
Şi pentru-această faptă bună,
N-am să te uit în viaţa mea!

Sînt om neputincios şi sufăr,

Nevoile mă strîng de gît,
Şi numai Dumnezeu mă ştie,
Cît sînt de trist şi amărît.

Se uită domnul, îl măsoară,

Şi spune bietului ovrei:
-Ti-aş da vreo cinci sau zece lire,
Insă, mi-e teamă c-ai să-i bei!

Te bagi în Iaffo, în vreo bombă,

Sau alt local ce-ţi iese-n drum,
Şi te îmbeţi cu şliboviţă,
Sau cu Jamaica sau cu Rhum.

-Mă iartă – spune cerşetorul,

De cînd mă ştiu n-am pus în gură
Nici whisky, nici coniac, nici vermut
Şi nici vreo altă băutură.

Atunci – adaugă bogătaşul –

Poate ţi-ai aranjat un joc,
Un pokeraş, un bridge sau pietre,
Sau alte jocuri de noroc?

-Greşeşti! – răspunse zdrenţărosul,

Da-n viaţă n-am jucat un pic,
Nici “chemin”, macca şi nici belotă,
Nici table, domino, nimic!
-Atunci, probabil, ai amantă,
Si duci o trenă de holtei.
Cerşeşti pe străzi o zi întreagă,
Iar seara-i, duci toţi banii, ei?

- Vai, ce idei vă trec prin minte,

Nu sînt chiar înger, pe deplin,
Dar nu ştiu dacă, vreodată,
Să mă fi dat la trup străin!

Femeile? Nişte capcane!

Păpuşi vopsite, mai ales,
Că n-au habar de sentimente,
Şi te iubesc din interes!

-Iubitule, - a spus nababul –

Eşti un luceafăr între stele.
Hai, urcă repede-n maşină,
Să te prezint soţiei mele.

Să vadă şi să se convingă,
Că nu-i poveste, nici capriciu,
În ce hal poate să ajungă,
Un om ce n-are nici un viciu!

Gabe se împotriveşte!

Nu ştiu dacă scrie-n Biblii,

Că Rabinii – chiar să vreie –
Nu au voie să privească
Prea de-aproape, o femeie,

Ritual să fie? Taină

Pentru învăţaţi evrei?
Fiindcă nimeni nu explică
Dacă-i mit sau obicei.
D-aia, cînd un Ruf c-o doamnă,
Stau schimbînd vorbiri deşarte,
Ea la el se uită, însă,
El se uită-n altă parte.

La vestitul Rabi Mandel

Cunoscut în ţara toată
A venit să ceară sfatul,
O femeie-ndurerată.

Gabe – care stă-n vestibul –

Secretarul lui intim,
A deschis uşa, femeii
Şi i-a spus frumos: - Poftim!

-Rabi, ai milă de Sarah,

Roagă-te lui Dumnezeu,
Ca să se întoarcă acasă
Şloime Blum, bărbatul meu.

Îl aştept cu masa pusă,

Că de trei luni şi mai bine,
Nici nu ştiu unde se află,
Nici nu scrie, nici nu vine!

Rabi s-a uitat în carte,

Şi-a spus: - Dumnezeu e mare,
Iar puterea Lui divină
Este fără-asemănare!

Du-te, Sarah, cu nădejdea

C-a ta rugă e-nţeleasă,
Şi să ştii că-n scurtă vreme,
Şloime va veni acasă!

-Ce ţi-a spus Prea Inţeleptul?

A-ntrebat-o, Gabe, blînd –
-Ah, mi-a spus, răspunde Sarah,
C-o să vie în curînd!
-Poate! Sînt minuni pe lume! –
Zise el, cu lenevie –
Dac-a zis Prea Sfîntul, crede-l,
Dar eu cred că n-o să vie!

Sarah a plecat cu gîndul

Şi cu sufletu-mpăcat,
Şi-au trecut trei luni, dar Sloime
Încă nu s-a-napoiat.

Tristă iar s-a dus la Rabin,

Plînsu-abia şi-l reţinu,
Rabi iar i-a spus că “vine!”
Gabe iar i-a spus că “nu”!

S-a mai dus şi-a treia oară,

Şi consultu-a fost penibil,
Rabi-a spus că Sloime vine,
Gabe-a spus că-i imposibil!

Şi atunci, sărmana Sarah,

Rabinul povesteşte,
Că la tot ce-i spune dînsul,
Gabe se împotriveşte.

-Cum de îndrăznit-ai, Gabe,

Să-njoseşti cuvîntul meu?
Pentru-această faptă, nu ştii
Că te bate Dumnezeu?

- Stiu, Prea Sfinte, că mă bate,

Pentru cele ce spusei!
Însă, tu te uiţi în carte,
Nu te uiţi la faţa ei!

De-ai vedea cît de urîtă-i,

Şi de cîrnă şi boccie,
I-ai fi spus şi tu, ca mine,
Că bărbat-su n-o să vie!
Noi primim martiri aicea!

Din străbuni, e o legendă

Tăinuită-n slova Thorei,
Că oricare om se naşte
Cu-n stigmat: “Memento mori”.

“Vei uimi tot globul, însă,

Oricît mintea ţi-o vei stoarce,
Nu uita: din lut venit-ai,
Şi în lut te vei întoarce!”

Fie că ai fost ministru

Sau măturător, sau rege,
Îţi dau sufletu-n primire:
“Legea-i aspră, dar e lege!”

Ai avut, trecînd prin viaţă,

Şi dureri, şi sărbători.
Ţi-ai îndeplinit menirea?
Gata! Trebuie să mori!

Şi s-a întîmplat ca Moişe,

Din Herzlia, din Mosav,
Din senin, aşa deodată,
Să se-nbolnăvească grav.

Medicii-n consult, decis-au,

După-aproape o săptămînă,
Ca injecţia să se facă,
Nu în muschi, ci drept în vînă.

Să se-observe ca compresa,
Cînd pe burtă o să-l frece,
Să nu fie nici prea caldă,
Să nu fie nici prea rece.
După-atîtea sacrificii,
Ş-oboseli fără sfîrşit,
Tot’ a fost zadarnic, fiindcă,
Bietul Moişe, a murit.

De la Kiriat Shaul, mortul –

Cum îi fuse scris în soartå –
A ajuns în cer, şi grabnic,
A bătut în rai, la poartă.

Intendentul, mare preot,

În hlamida de flanel,
Care ţine totdeauna,
Cheia raiului la el.

Desluşind o mutră nouă,

A-ntrebat cu glas olimpic:
-Cine bate ?
-Eu sînt, Moişe !
-Care Moişe ?
-Moişe Stimpik !

-Si cam ce-ai făcut matale-

Mie să mi-o spui deschis-
Ca să meriţi marea cinste,
De-a intra în paradis?

-Ziua Sîmbetei, părinte,

Am sfinţit-o ne-ncetat.
De Iom Kipur, toată ziua
Am postit şi m-am rugat!

N-am jucat nici cărţi, nici loto,

Jur că nu m-am beţivit,
Şi nici la femei străine,
Niciodată n-am rîvnit.

Toată groisăr, toată viaţa

Pe săraci i-am ajutat
Şi cu bani şi cu povaţă
Şi am fost şi însurat…
-Insurat? – a spus prea sfîntul
Fiule nefericit !
Poţi intra în rai, sărmane,
Că destul ai suferit !

Moişe, să-l înduioşeze,

A mai spus plin de fiori:
-Insurat, Adoiny Meleh
Si-ncă cum? De două ori !

-Două ori? Răcneşte sfîntul –

Ieşi afară! Poţi să pleci!
Eu primesc martiri aicea,
Însă nu primesc zevzeci!

Dărnicia lui Avram

Prin văzduhul de aramă

Din al cerului făgaş,
Ziua zvîrle o năframă
De argint, peste oraş.

Cum şedea Avram pe gînduri

Şi cu mintea, dusă glonţ,
A intrat pe uşă, vesel,
Avocatul Goldenspronţ.

-Nici nu ştii ce bine-mi pare

C-ai venit ca să mă vezi –
Zice Avram, cu turburare –
Şezi!

Te-am rugat să vii la mine,

Că eşti om inteligent,
Fiindcă vreau să las, în fine,
Tot ce am, prin testament.
-Bine, îţi fac, dar tu eşti tînăr,
Nici măcar bolnav nu eşti,
Ce rost are, la mateiva
De pe-acum să te gîndeşti?

-Dragă, omul cît trăieşte,

Totdeauna-i imprudent,
Parcă ştie ce-l aşteaptă
Din moment în alt moment?

D-aia m-am gîndit, cuminte,

Ca tot omul grijuliu,
Să mi-l fac mai înainte,
Pînă nu e prea tîrziu.

Pentru ce să se mai certe

Toţi ai mei, că sînt destui.
Dar aşa, o să-şi primească
Fiecare partea lui.

Goldenspronţ s-a uitat la dînsul

Şi nici nu-i venea să crează,
Apoi a răspuns flegmatic:
-Bine, scriu şi tu dictează!

-Casa mea, cea mai frumoasă,

De pe Rehov Iosefthal,
Eu o las comunităţii
Ca să facă un spital.

Casa cealaltă, din Acco,

Cu grădină şi teren,
Eu o las Liskat Avodei
S-o transforme în “Malben”.

Cea din Ramat Gan, şi asta

De la Kiriat Motkin…
-Dragă Avrame, nu te superi
Dacă te-ntrerup puţin?
Vreau să-ţi spun ca între prieteni,
Contraziceri nu încap,
Mie spune-mi numai dacă
Mai eşti sănătos la cap?

-Ce tot case? Care case?

Eu te ştiu un om sărman.
De unde ai tu case în Acco,
Tel Aviv şi Ramat Gan?

-Nu e vorba aici de case –

A răspuns Avram, modest,
Totul ce contează-i gestul,
Şi ce zici mata de gest?

Mintenaş!

Soarele aprins şi roşu

S-a-mbrăcat într-o tartană
Şi-a încins c-un brîu de aur
Toată zarea ardeleană.

Din grădini uitate, pomii

Îşi resfrîng noian de ramuri
Peste case mici şi albe
Cu ghivece pe la geamuri.

Pe întinsele ogoare
Trece-alene un păstor
Cu o turmă de mioare
Şi-un dulău în urma lor.

Şi-a purces Tîţoc Mînjoală

Cu Vlăduţ, în spre oraş
Să-şi mai ieie cîte-o ţoală
Pentru iarnă, mintenaş.
Cam slăbuţ e băieţaşul,
Dar voinic şi trăncălău
Şi dintre copii nu-i altul
Mai mintos în Besfalău.

Ştie carte, o grămadă,

Cum şi cîntece, buluc,
Şi-a învăţat pe dinafară
Trei balade de Coşbuc.

Cum treceau de dimineaţă

Pe cărarea din prisacă,
Lîngă-o palmă de verdeaţă
Au văzut păscînd o vacă.

-Ia să-mi spui, tătucă dragă –

Zice Vlad, mirărei prada –
Ce dihanie e asta,
Cu picere şi cu coadă?

- Apăi, nu te uiţi, odraslă,

Că-i o vacă a nu ştiu cui?
Şi să-ţi intre în cap că vaca
Este soaţa boului !

- Cum, şi boii se însoară?

A întrebat Vlad trufaş –
Şi-a răspuns Tîţoc Mînjoală:
-Numai boii, mintenaş!

Insulte grave

Moişe a venit acasă,

Într-o dispoziţie ardentă,
Ş-a găsit pe Blima, într-o
Situaţie indecentă.

Goală toată şi frumoasă,

O ispită, - ma parolo! –
Asta n-ar fi fost nimica,
Dar era şi Smil acolo!

Ce a fost, nu ne priveşte.
Nici nu ştim a cui e vina,
Şi întocmai ca la teatru,
O să coborîm cortina.

E destul numai să spunem,

Cum că Moişe, de astă-dată,
Dovedind că-i ferm, a dat-o
Pe nevasta-n judecată.

S-a mutat în altă parte,

Şi cu sentimente brave,
A cerut urgent divorţul
Pe motiv: “Insulte grave”.

Cazul a produs rumoare,

Mai ales printre limbuţi,
Fiindcă Moişe şi cu Blima
Erau foarte cunoscuţi.

A stîrnit şi controverse
Şi atîta interes,
C-a venit toată Beer Seva
Să asiste la proces.

Sala de şedinţe-i plină

De bărbaţi şi de femei,
Mulţi de-ai lui, colegi de breaslă
Şi prietene-ale ei.

După ce-a citit dosarul,

Judele a spus: - Ascultă,
Între soţi, orice discuţii
Nu-i considerat insultă!
Pentru alt motiv, probabil,
Vrei divorţ imediat.
- Da! Menţiu! Insultă gravă!
Urla Moişe, disperat.

A sărit ca o năucă
Şi c-o voce bătăuşe
Mi-a spus: - “Boule! Cînd intri,
Pentru ce nu baţi la uşe?

Nu permit la mine-n casă,

O asemenea dojană,
Mai ales c-a fost de faţă,
Şi…pardon…terţa persoană!

Înţelepciune rabinică

În lăcaşurile sfinte,
Unde vin drept-credincioşi,
Totdeauna e-o cutie,
Moştenită din strămoşi.
Ca o pildă, că în viaţă
Nu uităm pe cei sărmani,
Ş-un îndemn, ca toţi să punem
Trei sau patru gologani.

Fie că e sinagogă,
Kirche sau Episcopie,
La o slujbă religioasă,
Sau botez sau cununie,
Unde oficiază-un rabin,
Sau un pastor sau Vlădică,
Din ofrande se adună,
Cîte-o sumă frumuşică.

Într-o zi, din întîmplare,

La o masă – nu de mult –
Trei evlavioase feţe,
Fiecare-a altui cult:
Unul popă, altul pastor,
Celalt rabin la evrei,
Discutau cu vehemenţă,
Şi cu-aprindere, toţi trei.

După ce-au vorbit de-anume

Triburi din străvechiul neam,
De profeţi, Isus şi Moişe,
De Iosif, de Abraham,
De Moab, de Sulamita,
De Canon, de anatemă,
Au ajuns să comenteze
Cea mai importantă temă:
Cum să împartă ofranda
De comun cu-înaltul Cler,
Ca să-mpace şi norodul
Şi pe Dumnezeu din Cer.

-Eu – a spus cu glas cucernic

Popa Stancu din Ghergani –
Mai întîi, răstorn pe masă
Cea grămadă cu cei bani.
Şi cu ochii-închişi spre Ceruri,
Adevărul grăiesc vouă:
Îmi fac cruce şi cu dreapta
O despart direct în două!
Jumătatea, cea din stînga,
Dăruiesc lui Dumnezeu
Iar cea dreaptă, ca să aibe
Şi norodul, o iau eu !

-Dar cum o să ştie Domnul

Fie-n veci slăvit, Amin !
Dacă nu-i mai mult în dreapta,
Şi în stînga mai putin ?
-O să ştie! – spuse popa
Cu un aer majestuos –
Fiindcă Domnul nu se-ncrede,
Într-un preot mincinos !

- Eu am alt sistem, mai sigur –

Spuse pastorul, agale –
După ce îmi număr banii
Şi fac două părţi egale,
‘Nalt spre Himmel “Pater Noster”
Către Iezus cel Divin
Să nu fie-n nici o parte,
Nici un gulden mai puţin.

- Dar, matale, domnul rabin,

Spune, cum faci, dragul meu,
Ca să-mpaci şi credincioşii
Şi pe bunul Dumnezeu ?

- Eu – răspunse Rabi Ioiliş

Predicînd ca la amvon –
Îmi îndrept, umil, simţirea
Spre-înţeleptul Solomon
Mai repet, în gînd, din Psalmii
De înţelepciune pline,
Ca să nu supăr pe Domnul
Şi nici obştea, nici pe mine.

Zvîrl, apoi, în sus ca jertfă,

Între lumi să fie pace,
Toată suma :
Să-şi ia Domnul
Cît vrea El
Şi cît îi place !

Tot ce cade jos, din Ceruri,

Din a Lui filotimie,
Este semn c-aşa vrea Dînsul
Şi mi-o dăruieşte mie !
Nici lui Nuţă, nici lui Şmil

Doi tovarăşi de afaceri,

Nuţă Gross şi Smil Trombon,
Speculînd diverse mărfuri
Cîştigară un milion.

Deşi unul, faţă de-altul,

N-aveau nici o suspiciune,
Au depus la rabin banii,
Însă, cu o condiţiune :

Rabinul să nu dea banii,

Orice s-ar ivi pe piaţă,
Decît doar atunci cînd fi-vor
Amîndoi de faţă.

Niciodată unui singur,

Chiar dacă a fost la sil,
Nici lui Smil cînd nu e Nuţă,
Nici lui Nuţă cînd nu-i Smil.

Şmil Trombon, însă-şi făcuse

Repede un plan hain:
Profitînd că Nuţă este
Dus cu treburi la Berlin,

Într-o zi, veni la rabin,

Foarte bine pregătit:
-Rabi, ai acum prilejul
Să mă faci om fericit.

Am găsit un stok de blănuri,

Astrahan cu perii deşi.
Dacă-l iau, cîştig îndată
Două milioane keş.
Merg acum să fac contractul,
Să dau drumul la vagoane,
Şi poimîine dimineaţa
Îţi aduc trei milioane !

-Bine, dar avem o vorbă,

Trias Kaf, cum legea cere !
-Stiu, dar dacă Nuţă-i lipsă,
Eu să pierd aşa avere?

-Rabi benemunăs, Zadik,

Jur pe Thora strămoşească,
Crede-mă, dă-mi milionul,
Şi Cel Sfînt să-ţi răsplătească!

Rabi,’nduio şat de lacrimi,

I-a dat banii toţi, iar Smil
A luat, iute, milionul
Şi-a plecat în…Leopoldville.

Nuţă, revenind în ţară,

Şi aflînd povestea, toată
S-a înfuriat pe rabin
Şi l-a dat în judecată.

-Este adevărat – întreabă

Judele cu glas umil –
C-ai promis să nu dai banii,
Nici lui Nuţă, nici lui Smil ?

-Este adevărat, că după

Inţelegerea avută,
Am promis să nu dau banii,
Nici lui Smil şi nici lui Nuţă !

-Dar e-adevărat că, totuşi,

Cînd a fost Nuţă plecat,
Doar lui Smil i-a dat milionul ?
-Da! E foarte adevărat !
-Dacă-ţi recunoşti greşeala,
Cu ştiinta ta făcută,
Vei plăti suma totală
Lire un milion lui Nuţă.

-Nu plătesc nimica! – zice

Rabinul, cu mult temei –
Banii daţi lui Smil excrocul,
Erau bani din banii mei !

“Milionul lor” se află

Incuiat pe-ntreaga viaţă,
Şi nu-l dau decît atuncia
Cînd vor fi ambii de faţă !

Spun şi îngerii poveşti

Scrie-n Biblie – sau poate

Sînt legende de-ale noastre –
Că în cer trăiesc şi îngeri,
Prin tăriile albastre.

Îngeri cu aripi de purpur,

Şi profilul diafan,
Cum sînt zugrăviţi de Rembrand,
De Van Gogh sau Tiţian.

Îşi mai spun o anecdotă,

Rîd de pozna vr-unui sfînt,
Şi petrec ca-n vremea-n care,
Erau oameni pe pămînt.

La o masă mică, de la
Barul “Îngerul Albastru”,
Discutau cu foc, doi îngeri,
La lumina unui astru :
- Ia să-mi spui, Refuel dragă,
Cum de-ajuns-ai heruvim ?
Prin protecţii sau ai poate,
Rude la Ierusalim ?

- Aşi de unde ! – îi răspunse

Îngerul privind în zare: -
Sînt în ceruri, numai printr-o
Fericită întâmplare.

Într-o zi, fiind în viteză

Cu Soşana mea-n maşină
Şi goneam de la Comarnic
Spre Sinaia-n Serpentină.

- Îngeraşule! – îmi dai voie –

Mi-a spus ea cu glas perlat –
Să conduc şi eu maşina?
- Cum nu, scumpo? Şi i-am dat!

După program de strip-tease

Alţi doi îngeri, cu sfială,
Bând şampanie, avură
O discuţie-amicală:

- Povesteşte-mi Serafime –
Zise primul, plin de duh –
Cum ajuns-ai tu aicea,
Responsabil pe văzduh ?

- Cum îţi spun, eu cu Elvira,

O duceam ca într-un vis,
Tocmai ca Adam şi Eva,
În sublimul paradis.

Aveam tot ce vream, o vilă,

Mobilă de lux, găteli,
O soţie delicioasă,
Dar aveam şi bănuieli.
Prea era ispititoare,
Prea avea de toate cele,
Ca să nu mă roadă gândul,
C-ar putea să mă înşele.

Da-ntr-o zi, o anonimă

Ce-am primit, m-a pus pe foc:
Că Elvira mă înşeală
C-un turist de prin Maroc.

Furios, iau o maşină,

Mă-înarmez c-un revolver,
Năvălesc nebun în casă,
Să-i surprind în adulter.

Sparg dulapul, Elvira ţipă,

Simt că sângele-mi îngheaţă:
- Unde ţi-ai ascuns amantul?
Vreau să ştiu cum e la faţă!

Caut în alcov şi-n baie,

Chinuit c-abia rezist,
Sub sofale, sub covoare,
Dar nici urmă de turist.

C-o putere uriaşe,

De Hercule viforos,
Iau în braţe frigiderul
Şi-l arunc în stradă, jos.

De emoţie mă prinde
De la inimă un şoc,
Îmi plesneşte-o venă-n creier,
C-am murit subit, pe loc !

- Dar matale, frate înger,

Cum de ai ajuns în cer?
- Eu? – răspunse heruvimul –
Eu eram în frigider!
Savoare

S-a întîmplat să şadă în trenul

Din Galaţi spre Roşiori
Vizavi unul de altul
Doi simpatici călători.

Trenul fulger lasă-n urma-i

Stîlpi de telegraf şi case
Şi deodată unul scoate
O batistă şi-o miroase.

O miroase şi-o dezmiardă

C-o discretă pietate
Şi sedus închide ochii
Beat de-o dulce voluptate.

Celalt călător văzîndu-l

Dus pe gînduri, i-a şoptit:
-Se cunoaşte cît de colo
Că eşti tare îndrăgostit !

-Cum să nu fiu? – zise primul –

Cînd, nici nu-i o lună întreagă
De cînd mă-nsurai c-o fată
Cea mai dulce, cea mai dragă !

Şi să-i simt mereu parfumul

Mi-am făcut un obicei :
Iau cu mine în tot drumul
Cîte o batistă a ei.

-Nu te superi – zise celalt –

Dar ca vremea să mai treacă,
Vrei să-mi dai puţin batista
S-o miros şi eu o leacă?
-Cu plăcere, vai de mine,
Are-un corp ceva sublim
Numai cînd o vezi îţi vine
S-o îmbrăţişezi! Poftim!

După ce a mirosit-o
Curios l-a întrebat:
-Nu cumva mata eşti soţul
Lui Rasela Rosenglat?

Mitică

Eu în şcoală, n-am fost leneş

Ba eram chiar silitor
Totuşi, m-a întrecut Mitică
Că a fost şi monitor

El ne dirija în clasă
Că-mi spuneam în gînd cuminte:
-Mă, al dracului Mitică
Iar mi-a luat-o înainte !

M-am îndrăgostit de-o blondă

Cu ochi negri de jăratec –
Inocenţa în persoană –
Şi-o iubeam ca un zănatec

Să mă-mbăt de gura-i dulce

I-aş fi dat toţi anii mei
Şi de n-o vedeam trei zile
Mă stingeam de dorul ei.

Da-ntr-o noapte cînd intrat-am

Într-un fel de cabaret
Am văzut-o cu Mitică
Chefuind într-un boschet.
Prăbuşit cu visu-n ţăndări
Mi-am sterş lacrima fierbinte:
-Mă, al dracului Mitică
Iar mi-a luat-o înainte !

După multă alergătură –

Cam de-un an şi jumătate –
Am intrat c-o leafă mică
La o mare societate.

De la personal un mahăr
Mi-a vorbit de mă-ngrozi:
-Mă, aicea se munceşte
Nu se scrie poezii!

Tot ce-ţi porunceşte şeful

Trebuie să te supui
Fie zi sau fie noapte
Eşti la ordinele lui !

Uite-l chiar acum coboară

Dintr-o limuzină mică
Şi…am îngheţat de spaimă
Şeful meu era Mitică !

Am făcut o reverenţă
Şi am îngînat: - Prea sfinte,
Uite cum şi-aici Mitică
Iar mi-a luat-o înainte !

Cînd nevastă-mea Elena

Mi-a născut pe Mauriciu
Eu m-am dus să mi-l înscrie
În registre, la oficiu.

Terminînd formalitatea
Şi cu martorii de asemeni
Cine a intrat? Mitică!
Şi a anunţat doi gemeni !
Am simţit că-mi piere graiul
Că n-am scos nici trei cuvinte:
Pînă şi aici Mitică
Iar mi-a luat-o înainte !

Cu o bancă sub sechestru

Pentru-o muşama secretă
Am intrat la puşcărie
Două luni, pentru anchetă.

Vizavi dintr-o celulă

Iese-un domn cu barbişon
Ce-a delapidat din banii
Statului, un milion.

L-am privit cu de-amănuntul

Şi am înlemnit de frică
Vai de mine ! Nu se poate !
Mă cutremur! E Mitică!

Nu cred că se simte bine

În vărgatele veştminte
- Mă, al dracului Mitică
Iar mi-a luat-o înainte!

Anii trec la repezeală

Că nici nu observi măcar
Şi-ntr-o zi, prin centru trece
Un cortegiu mortuar.

Lume, doliu, în maşină

Un ministru de resort
Că mă-ntreb: - Cine să fie
Acest personagiu mort?

Mă oprii şi de groază
Simt că sîngele-mi furnică:
-Dumnezeu să-l aibe în pază
E amicul meu Mitică…!
Şi fără s-audă nimeni
Îngăimai ca un părinte:
Mă, al dracului Mitică
Iar mi-a luat-o înainte!

Mur-mur-mur şi bau-bau-bau

Pe undeva, în pustiu, departe,

Pe unde nu cresc portocali –
Nici eu nu ştiu în care parte-
Trăia un trib de canibali.

Cu pene roşii-nfipte în creştet

Şi tatuaţi pe piept şi braţe,
Cînd doar se apropiau de tine,
Simţeai că-s gata să te-nhaţe !

Nu te băteau –ferească Domnul –

Doar te stropeau cu Eucalipt,
Să fie carnea mai gustoasă,
Şi te mîncau, ori crud ori fript.

Cum capturau o pradă nouă,

Cîntau, dansau şi se strîmbau,
Că doar aşa puteau să-mpace
Pe Zeul lor, Mur-Mur-Bau-Bau.

Cu ţipete înfiorătoare
Zvîrleau în foc uscate ramuri
Şi încingeau un dans sălbatec,
În sarabandă de tam-tam-uri.

Cînd era gata fript menu-ul,

Se aşezau, smeriţi, în jur,
Slăvind sub para de jăratec
Pe Zeul sfînt Bau-Bau-Mur-Mur.
Odată, au prins în laţ doi tineri
Care mergeau spre Bel-Madrim.
Pe un francez, Gaston pe nume
Şi un englez, pe nume Jim.

Văzînd, sărmanii, un rug în stînga

Şi munţi de oase în partea dreaptă,
Au înţeles, într-o clipită,
Ce soartă crudă îl aşteaptă.

- Cium-Cium! – răcni la ei şeriful,

Eu sînt milos la suferinţă,
Vă rog să-mi spuneţi care este
A voastră ultimă dorinţă?

- Aş vrea – a spus Gaston – o bere

Grozava sete a-mi potoli,
Dar vreau să fie fără spumă,
Că-mi face arsuri, a doua zi.

- Să vie urgent ! – ordonă şeful.

Si-abia rostise acest cuvînt,
Că imediat sosi o bere
Ieşită parcă din pămînt.

- Matale, ce-ai dori, iubite?

- Eu? –spuse Jim cu voce calmă -
Toţi opt din trib, aş vrea să-mi trageţi
Pe-obrazul stîng cîte o palmă!

- Se face! – porunci şeriful –

Si-i trase o palmă, ca la tir
Că bietul Jim se-mpleticise,
Iar ceilalti, toţi, urmară-n şir.

Cînd i s-a tras ultima palmă,

Mai repede ca o săgeată,
Jim scoase două revolvere
Şi-i împuşcă pe toţi deodată.
Gaston, cu gura larg căscată,
Pe Jim îl întrebă fără vrere:
- De ce ai răbdat atîtea palme,
Cînd aveai două revolvere ?

- Imi trebuiau aceste palme –

Răspunse dînsul, afectat –
Şi am să-ţi spun tot adevărul:
N-am fost destul de enervat !

Lupte Greco-romane

Se plimbau Avram şi Leibu

Într-un bâlci cu panoramă
Cu menagerii, şi-n faţă
C-o mulţime de reclame

Şarpele boa-constrictor,
Armăsarul Ducipal,
Tot ce-i zugrăvit afară
Înăuntru-i natural.

Leoparzi, cămile, zebre,

Din Uruguai şi Iliş
Şi în faţa unui circus,
Am citi pe un afiş

500 de lire premiu

Va primi acela care,
Dacă într-un sfert de oră
Va putea să mă doboare

Iar pe podium HERCULE

Sta cu pieptu-i să ne-nfrunte
Muşchiulos şi-nalt şi mare
Ca un taur, ca un munte.
- Eu , mă duc – a zis Avram ,
- Tot sunt eu băiat sărac.
Şi apoi 500 de lire
E o sumă nu e fleac!

- Eşti nebun?- exclama Leibu

Tu plăpând şi subţirel
Cum poţi să te iei la trântă
Cu o namilă ca el?

- Nu se ştie! Dacă ai şansă

Într-o clipă eşti salvat
Parcă mititelul David
Nu, la-nvins pe Goliat?

Şi s-a dus. Iată-i pe arenă

În chiloţi pe amândoi,
Ca un tanc este atletul
Iar Avram, ca un bârzoi.

După două-trei minute

Se încolăcesc vârtos
Se trântesc, se-nping de-a tumba
Şi se tăvălesc pe jos.

Nici Avram nu se lasă

Deşi spart, ghiontit şi rupt
Ba că este iar deasupra
Ba că iarăşi dedesubt.

Cam după un sfert de oră

Ca un trăsnet uriaş
Avramel e scos afară
Ca gunoiul pe făraş.

-Ce ţi-a trebuit Avrami?-

Leibu trist l-a întrebat
- Ştiu şi eu ?, Credeam că prinde
Ei şi cum s-a întâmplat?
- Cum stăteam covrig sub dânsul
Mototol, strivit, năuc
Mă gândeam ca să mă apăr
De unde dracu să-l apuc?

Şi, deodată, o minune!

Îi văd alea... alea două
Pe la noi li se spun altfel,
Dar aici, le zice ouă!

Şi, ştiind de la tăticu

Ce de-l strângi de ouă odată
Cade jos şi se întinde
Ca o cârpă leşinată.

Într-o clipă, ca un fulger

Mă înfig cu mâna-n ele...
- Ale mele sunteţi! , urlu –
Şi erau chiar ale mele!

Leac pentru tuse

Când boarea mişcă frunzele pe ram

Şi colb de bronz pe pajişti risipeşte
La domnul doctor Blatt, intră Avram
Şi se plânge bietul că tuşeşte

- Îmi sparge pieptul doctore şi sudui

Mă încovoi din mijloc şi mă aprind
Mă ţine câte-un ceas şi atât mă zgudui
Că m-apuc de-un pom, îl mişc tuşind.

Mi-am pus bazaleone şi comprese

Pahare şi grăsimi şi iod şi mac
Încă am spasme, şi tot mereu mai rece
Şi nu ştiu singur ce să mă mai fac.

- Uite, îţi prescriu,- îi spune doctorul Blatt

O singură reţină dimineaţa
Una la prânz şi alta pe-nserat
Şi n-ai să mai tuşeşti în toata viaţa

- Iertaţi, domnule doctor, eu ştiam

De la bunicul meu, ce-a stat la ţară,
Cum că reţina-i bună – a spus Avram –
Pardon, scuzaţi, pentru ieşit afară!

-Da, dar Congresul Marei Societăţi

Laringolorg care-n Dresda fuse
A decretat reţinei calităţi
Cu efecte minune pentru tuse.

Aşa că faci precum ţi.am spus! Şi lasă

Că orice fleac e greu la început
Şi poimâine vii la mine, după masă.
Să te consult să văd de ţi-a trecut!

A treia zi la opt de dimineaţă

Când nimeni nu gândea netam-neasam
La doctor, pământiu şi tras la faţă
Ţânându-se de pântec intră Avram.

- Ei cum o duci cu tusea? Ţi-e mai bine?

(Încearcă domnul doctor să glumească)
- Vai, doctore – răspunse Avram -, dar cine
Mai îndrăzneşte acum să mai tuşească...?

Jurideceste

Şi veniră din Craiova

Şi din Iaşi, din Roşiori
Toţi Juriştii, toţi maeştrii
Şi-ai dreptăţii slujitori.
Unii slabi, cu favorite
Alţii sluţi ca Tutankamon
Toţi cu tumori şi scripte
Să asiste la examen.

Sala-i plină de discipoli

Şi celebrităţi savante
Numai capete ilustre
Şi figuri interesante

Şi deodată Domn Profesor

Chel şi cu priviri absente
Se-adresează cu prestanţă
Unei nostime studente.

- Cum e termenul juridic –

Zise el zâmbind agale –
Dacă eu aş pune mâna
Sub rochiţa dumitale?

Fata roşie ca macul

După o scurtă meditare
Îi răspunde:
- Este, maestre
Atentat la pudoare!

- Foarte bine! A spus maestrul, -

Însă fi bună şi spune
Dacă dimineaţă, mi-ai face
Mie, această chestiune

Cum ar fi juridiceşte
Denumirea-n trei cuvinte
Şi răspunse domnişoara
- Profanare de morminte!
La masa falimentară

Din senin,
O nenorocire mare
A căzut vijelios
Peste vechiul magazin
Chic Berlin
Herman Weiss et David Gross.

Au venit toţi creditorii,

Procurorii,
Mărfurile-au răscolit,
Catifele şi dantele
Şi diverse cifre grele
În registre au găsit.

Weiss se plimbă agitat

Şi din cap îşi smulge părul
Când constată adevărul:
Că-n curând, imediat,
Fi-vor amândoi la fel,
Gross şi el,
Declaraţi într-un moment
În stare de faliment.

- Nu-nţelegi deloc momentul,

Bate-n uşă falimentul
Ne’ndois!
(Zice Herman Weiss lui Gross)
Eu mă zbucium ca să scap
Şi îmi smulg părul din cap,
Şi tu stai ca un baron
Şi cu mâinile băgate-n

Buzunar
La pantalon!
- Îţi smulgi părul! zise el,
Dar de unde ştii matale
În acest moment de jale
Că nu fac şi eu la fel?

Trei dorinţe

De la Houston, înspre Kansas

Într-o zi de mai frumoasă
Tommy Bill, cowboy texan
Vesel călărea spre casă

Urâţel era băiatul

Şi-nalt n-a fost deloc
De aceea el la fete
n-a avut nicând noroc

I-ar fi drag şi lui să fie,

Ferict câteva clipe
Cu o o fată şi s-o strângă
În grădina cu tulipe

Dar cum vine din vecinătate

Fetele l-au ocolit,
Fiindcă-i ciupit pe faţă
Sleampăt şi piperncit.

Ce să facă bietul Tommy?

Deşi i-a venit cam greu
L-a lăsat în voia soartei
Că aşa a vrut Dumnezeu.

Şi cum stăbătea şoseaua

Plină de nisip şi veche
Simte că ceva îl pişcă
Dinspre ceafă spre ureche.
Duce o mână peste umăr
Şi prin boarea de lumină
Vede în juru-i cum se-nvârte
Şi cum bâzâie o albină

L-a pişcat din nou, atuncea

Tommy mâna a întins-o,
Şi-aştepând să zboare aproape
Într-o clipă a şi prins-o.

Şi cum o ţinea în palmă

Însă fără a o închide
El aude o voce: - Tommy
Fi uman, nu mă ucide.

Că eu nu-s albină care

Zboară din floare în floare,
Ci o zână fermecată
De-o ursită vrăjitoare.

Şi dacă mă laşi în pace

Vie, fără suferinţe
Îţi voi împlini prin vraje
Într-o oră, trei dorinţe.

- Bine! – spune Tommy – bine!

Vreau să fiu, dacă-i pe alese,
Mai frumos ca Richard Burton
Şi la fete să am succese.

Să mă vrea, să mă dorească
Şi să fie fericite
???

- S-a făcut. A doua care-i?

- Cum sunt mic şi n-am fason
Să fiu zdravăn şi puternic
Ca şi biblicul Samson.
Să dărâm c-un pumn o casă
Şi de-o fi să lupt cu hoţi
Dintr-o singură scatoalcă
La pământ să-i culc pe toţi!

- Se va face! – a zis albina –

Dacă aşa ţi-a fost ideea
Dar să nu mai pierdem vremea
Spune-mi şi dorinţa a treia.

- Mi-e cam greu – răspunse Tom

Stai să mă gândesc mai bine...
Vreau să fiu, viril întocmai
Ca şi calul de sub mine.

- Şi asta ţi-oi îndeplini-o!...

Zice albina în emfază.
Şi acum te du cu Domnul
Să te aibă el în pază.

Ajungând la han se iută

În vitrină şi se vede
Nalt, frumos ca un Adonis
Chipeş, că nu-i vine a crede.

Vasă-zică din dorinţe

Două, i s-au împlinit
Repede aleargă acasă
Se dezbracă gol, grăbit.

Şi uitându-se-n oglindă
De necaz obrazu-i crapă
Fiindă calul de sub Tommy
N-a fost armăsar, ci iapă.
Cenzurat

Prea onorabila Cenzură,

Dintr-un exces de zel fatal,
Mi-a cenzurat o „aventură“
Fiindcă subiectu-i imoral.

Sunt intrigat peste măsură

Şi trist de procedura-această,
Şi vreau, alături de Cenzură,
S-o judecaţi şi dumneavoastră.

În actu-ntâi, sub luminiţe

Şi flori, e-un pat, un pat banal.
Spuneţi-mi, domni şi cuconiţe,
Dacă un pat e imoral?

Ba pot susţine cu căldură

Că e moral cum sunt şi sfinţii,
Fiindcă în paturi se născură
Strămoşii noştri şi părinţii.

Nu vreau să fac o glumă proastă,

Nici disertaţie de clovn,
Însă cunoaşteţi dumneavoastră
Pe cineva născut în pom?

În pat, întins şi-n pielea goală,

C-o plapomă acoperit,
E-un tânăr, Nicu Mototoală,
Ce meditează liniştit.

Dacă-i acoperit, înseamnă

Că nu-s motive de scandal;
Şi-apoi, nici gândul nu te-ndeamnă
Să crezi că-i lucru imoral.

La recrutare-n clipe grele,

La baie sau la doctor Droc,
Nu te dezbraci până la piele?
Şi nu e imoral deloc!

Alăturea de pat, sfioasă

Şi îmbrăcată-n şorţ închis,
Stă o femeie, şi-i frumoasă
Ca un heruv din paradis.

Când o femeie şic, gingaşe,

Stă lângă un bărbat ideal
Şi-i spune vorbe drăgălaşe,
Găsiţi că este imoral?

Deodată, puica-ncântătoare,
În glas cu-argint de clopoţei,
Exclamă plină de mirare:
-Vai, Nicule, tu eşti ovrei?
Şi-acuma spuneţi, scumpă doamnă,
Şi domnilor, în general,
Dacă a fi ovrei înseamnă
Un fapt atât de imoral?

Naufragiu

După un naufragiu, cumplit

Ce i-a scufundat în ceaţă,
Şase marinari nevolnici
Care-au mai scăpat cu viaţă
Înnotând şi zi şi noapte
Peste apa plumburie
Fură azvârliţi de valuri
Pe o insulă pustie.

Trei luni s-au hrănit cu ierburi

Şi cu peşti găsiţi la mal
Îşi făcură şi-o colibă
Şi trăiau original
Nu le lipsea nimica
Ba ades le prisosea.
Aveau ierburi, hrană, apă.
Doar femeia le lipsea.
Rabdă omu-o lună, două,
Mai te-agiţi, te consolezi,
Însă când te-ajunge jalea
Mai că-ţi vine să turbezi.
Dar într-o zi, pe-un rest de barcă
Ce-a rămas numai crâmpeie
Peste malul abrupt deodată
Fu zvârlită o femeie.
Una singură şi goală
Şi frumoasă, o ispită
???
???

Marinarii toţi zărind-o

Năvăliră-n goană mare.
Care de care mai degrabă
S-o apuce la strâmtoare.
Ea văzându-se-n pericol
Ridică un braţ în sus
Şi cu-n gest de curtezană
Marinarilor le-a spus
- Ho! Nebunilor, sălbatici
Nu vă repeziţi pe alee.
Ţineţi seama de un lucru:
Nu sunt swaiţeer, sun femeie!

Mac-Mac

În tramvaiul care duce

Din Lipscani în Ghica Tei
Plin de lume anonimă
De bărbaţi şi de femei,
S-a urcat o cuconiţă
Cu superbe rotunjimi.
Trup felin, plin de ispite,
Dur, rotund şi voinicel
Parcă ar fi sculptat cu dalta
Lui Rodin sau Praxitel.
După ea, se urcă un tânăr –
Tip donjuan sadea,
Care nu ştiu din ce pricini
Se cam îndesa în ea
Doamna foarte indignată,
L-a privit cu mult temei,
Însă tot mai mult măgarul
Se îndesa în ... viaţa ei.
Că deodată cuconiţa
Nu s-a mai putut abţine
Şi i-a spus:
- Ascultă june,
Nu te simţi sau nu ţi-e bine?
Ce te îndeşi ca la pomană
Când nici nu ştiu cine eşti
Cu metode de astea brute
Crezi că ai să mă cucereşti?
Află că sunt doctoriţă –
Chiar de nu m-arată faţa
Eu am tăiat toată viaţa!
Că de mai m-atingi odată
Peste trup sau peste braţe
Ţi-o tai jos în bucăţele
Imediat şi-o dau la raţe!
Iar femeile – vreo zece –
Din tramvaiul cel sărac,
Începură toate odată:
Mac, mac, maca, mac!

Probabil

La o şcoală
Specială:
- Spuneţi o proposiţiune –
Zice profesorul amabil,
Care să cuprindă musai
Şi acest cuvânt: probabil.
Nicu, emoţionat,
A răspuns imediat:
- Ieri văzând noroasă vremea,
Şi fiind cu haină nouă,
Mi-am luat cu mine umbrela
Că probabil o să plouă.
Foarte bine!
Tu Marin
- Transpirat de-alergătură,
Deşi luna este mai
Mi-am pus puloverul – probabil
Să nu capăt guturai.
- Hm, şi asta merge zise
Domn profesor agale
Şi acum să spuie una,
Tu, Abramovic Ghidale,
Stă Ghidale, se pătrunde
Şi apoi voios răspunde:
- La vecinul nostru care-i
Pianist, vine de-o lună
O elevă frumuşică
Şi fac muzică împreună.
Curios cum sunt din fire
Ieri discret ca un strigoi
Am privit prin broasca uşei
Şi-am văzut cum amândoi,
El îşi lasă pantalonii
Fata fusta în sus ridică cam spontan
Şi mi-a spus că vor probabil
Să se „uşureze” în pian.

Pandele

Bunicuţa lui Pandele

După strada Ghica Tei
A băgat discret de seamă
Cum că nepoţelul ei,
Când nu-i observat de nimeni
Nici de Tone şi nici de Rodica
Se cam joacă cu puţica.
Şi i-a spus: Pandele dragă,
Vai de mine, nu-i frumos
Vezi pe domnul cel de colo,
Ală gras şi burtos?
Tot aşa o burtă mare
I-a spus tainic bunicuţa –
O să-ţi crească, de vreodată
Ai să te mai joci cu puţa!
S-a speriat grozav Pandele
Şi oftă cu-nfrigurare
Când gândea că o să-i crească
Tot aşa o burtă mare.
Dar primind cadou o tobă,
Şi un cerc şi-o muzicuţă
De atuncea niciodată,
N-a mai pus mâna pe puţă.
Într-o zi, fiind la plimbare
Pe o vreme înnourată
A văzut şezând pe-o bancă
O femeie însărcinată
Drept la ea s-a dus şi-i spuse
C-a roşit şi bunicuţa:
- Vezi ce ai păţit cucoană,
Dacă te-ai jucat cu puţa!

Boul şi Măgarul

Pe pajiştea scăldată în bronz şi soare

Pe drumul dintre Zlata şi Cahul,
Venea un bou voinic şi mare
Şi era ferice şi sătul
Dinspre hârtoape pe hăul de lumină,
Umbrind cu trupu-i schilav tot platoul,
Un biet măgar, venind înspre colină
Se întâlneşte nas în nas cu boul.

- Ce-i cu tine mutră pirpirie, -

Întreabă boul. Ce mai este nou?
Şi i-a răspuns măgarul: - Ce să fie?
Deocamdată-i rău stimate bou.

De când mă ştiu, mă lupt cu disperarea

Într-una stors de vlagă, fără rost,
Stăpânii mă tot bat de-mi rup spinarea
Şi în urmă, mai descoperă că-s prost.

Şi uite aşa îmi târâi biata humă,

Şi-mi deapăn visul, trudnic şi plăpând
De jalea mea toţi oamenii îşi fac glumă
Şi rabd şi tac şi-a pururea flămând.
- Sărmane măgar, ce soartă imbecilă...
Hai vino-ncoa, căci am porumb şi mei
Şi grâu... îngână boul plin de milă
Hai vin-o şi mănâncă tot ce vrei!

Te va servi, pe întinsul de verdeaţă

Cu fân mirositor crescut pe dreapta
Cu apa de izvor, cu iarba creaţă,
Chiar vaca, drăgălaşa mea nevastă.

Într-adevăr, în liniştea opacă

Măgarul s-a-ndopat cu frenezie,
Apoi privind cu ochi tâmpiţi la vacă
Îşi spuse în gând: - Ce vacă durdulie!

Ce languroşi sunt ochii ei ... cum zburdă

Cu coapsele şi sufletu-mi adapă
Ce fină e, ce nostimă şi durdă
Încât parol că-mi lasă gura apă!

Şi întocmai ca un frate din Granada

I-a sărutat copita să-i complacă,
Ea îi zâmbi, făcând-şi vânt cu coada
Şi el ca un măgar s-a dat la vacă.

Când se întoarce boul pe coline,

Văzând şi el ce coarne mari purta.

MORALA:
Când eşti bou, ia seama bine
Să nu chemi măgari la masa ta.
De unde aţi cumpărat?

Din înaltul plin de boare rece,

Curg serpentine de carmin
Şi un domn – că-i zicem Toma – trece
Pe bulevardul Bolintin.

În urma lui, cu doi-trei motri

Cu pasul rar şi săltăreţ
Venea Manole zis al Petrei
Cu nasu-n vânt, cu părul creţ

Şi cum trecea prin filieră

Şi parc şi oameni şi decor
Lui Toma-i scapă-n atmosferă
Un pârţ urât mirositor.

Un aer greu, de neft, de varză,

Ce-i intră în nori, în gât, în oase
Şi împrăştie, până să se piarză
Suspecte gaze puturoase.

Manole adulmecând aroma

Ce întreaga-i fiinţă îi ispiteşte
Aleasrgă iute după Toma
Şi-l opreşte:
- Scuza-ţi, vă rog - a spus Manole
Vibrând cu vocea-i ca o strună
Dar, unde aţi cumpărat fasole
De-o calitate aşa de bună?
Amicul ION

La vestitul doctor Costea

Vine Ion de la Copou
- Bună ziua, dom-le doctor
Mi-a intrat o ţeapă-n ou.
Pacientul se dezbracă
Doctorul îl urcă în pat
Şi cu mare atenţiune
Cercetează-n lung şi-n lat.
Ia luneta
O fixează
Ia penseta
O flambează
Scoate ţeapa
Pensulează
Pune vată
Bandajează
Pune faşă
Şi-l pansează
Scoală omul
Şi-l aşează
Pacientul achită taxa
Şi apoi satisfăcut.
Îi dă doctorului mâna
- Bună ziua!
- Vă salut.
Peste-un timp, aproape-o lună
Vine amicul Ion din nou
- Uite dom-le doctor, iarăşi
Mi-a intrat o ţeapă în ... ou
Pacientul se dezbracă
Doctorul îl urcă în pat
Şi cu mare atenţiune
Cercetează-n lung şi-n lat.
Ia luneta
O fixează
Ia penseta
O flambează
Scoate ţeapa
Pensulează
Pune vată
Bandajează
Pune faşă
Şi-l pansează
Scoală omul
Şi-l aşează
Pacientul se îmbracă
Şi achită taxa în grabă
Când deodat domnul doctor
Foarte curios întreabă:
- Ia să-mi spui, domnule dragă
Care vii de la Copou
Cum se-ntâmplă că într-una
Tot îţi intră o ţeapă în ou?
- Să iertaţi, domnule doctor
A răspuns omul solemn
Dar nevastă-mea e şchioapă
Şi are un picior de lemn.

Motiv serios

Nu s-au văzut de aproape o lună,

Ea în concediu în Făurei
Iar el rămas în capitală
Setos de farmecul ei.

Că avea Mimi ochi mari şi negri

Şi dinţi albi, mărgăritari
Guriţa dulce, o comoară
Şi sâni frumoşi şi braţe mari.

Cum nu aveau unde să meargă

Să-şi stingă focul ce-i ardea
Şi dornici unul de altul, ambii
S-au îndreptat înspre şosea.
Mici, într-un tufiş sălbatic
De orişice priviri ferit
În iarbă s-au întis cu sete
Şi s-au iubit şi s-au iubit
Sfârşind împreunarea dragă,
Sorbită lung, cu mult nesaţ
S-au sărutat încă odată
Şi au pornit voioşi la braţ.

- Tu ştii că de trei ani, într-una

Ne îndrăgim iubita mea
Dar astăzi şi a fost un vis, un farmec
Săreai în sus nu altceva.

- Cum să nu sar în sus iubite

Răspunde ea cu mult lipici
Dacă un ceas şi jumătate
Am stat cu fundul pe arici

Cine e de vină oare?

Doctorul Avrami, om în vârstă,

Şi cu maniere fine,
Deşi e cărunt la tâmple,
Dar se ţine bine.

Foarte ades îl vezi cu o brună

Sau cu o blondă ce-i zâmbeşte
„Crai bătrân” îi spun amicii
Dar el nu se sinchişeşte.

Într-o zi vine la doctor

Cam ţinându-se de şale:
- Doctore, se-ngoaşă gluma,
Am slăbit în balamale!
_ Ia dezbracă-te, îi spune
Doctorul prieteneşte
Şi am să-ţi spun eu, într-o clipă

Ce te doare, ce-ţi lipseşte?

Domnul Avrami se dezbracă,

Doctoru-l consultă un pic,
Şi îi spune – cumpătare,
Fi pe pace, nu-i nimic!

- Totuşi doctore, ???

Iartă-mă că îndrăznesc a-ţi spune
Simt aşa ca o sfârşeală
Nu ştiu, cum o slăbiciune.

Însă nu-i dau importanţă

Şi din minte mi-o suprim
Fiindcă am o întâlnire
Cu o vedetă la „MAXIM”

- Bravo! Spuse domnul doctor

Ai succese la nubab
Se cunoaşte cât de colo
Că te place sexul slab.

Cred şi eu! – zâmbi Avrami,

O tratez cu băutură
Mai vorbim şi despre artă
Sau despre literatură.

Mai un calambur, o poantă,

Mai o snoavă decoltată,
Şi de articolul „iubire”
Nu duc lipsă nicodată.

N-am pretenţia naivă

Că sunt om cu chibzuială
Parcă e vreun om în lume
Să nu facă vreo greşeală?

Vii de ziua ei la Lola,

Un drăcuşor cu păr bălai,
Îi duci flori, cadouri, însă parcă poţi
Să ştii cât stai?

Vorocle-s de farmec pline,

Şi când cu lumină mică
Primul merge suportabil,
Nici prea-prea, dar parcă-parcă.

La al doilea însă gâfâi

La al treilea sunt leoarcă.
Doctorul îl întrerupse:
- Văd că nu respecţi regimul,
Dar la vârsta dumitale
De ce nu te opreşti la primul?

- M-aş opri, cu drag la primul

Zice Avrami cu curaj
Dar i-a dat şi mie, Sohnutul,
La al patrulea etaj!

La???

Sus, pe Văcăreşti, pe dreapta

Lîngă cârciuma lui State
Avea Smil o prăvălie
Şi vindea păsări tăiate.

Găinuşe şi răţuşte
Câte-un puişor de-un kil
De voiai o gâscă grasă
N-o găseai decât la Smil.

Cum stătea el într-o seară

Printre raţe şi gânsaci
Intră Avram în prăvălie
Şi-l întreabă: - Ce mai faci?

Ce să fac? E criză mare

Şi vânzare nu-i deloc
Chiar de-mi vine, unul, după
Vreo găină, un boboc.

O ia în mână, o întoarce
O apropie de nas
O suceşte, o miroase
Şi mi-o pipăie un ceas.

Pleacă apoi, că-i pare scumpă

Şi eu stau ca un tembel
- Dragă, tocmai ca la tine
Şi la mine e la fel...

- Cum la fel e şi la tine?

Zice Smil cu răutate
Ai şi tu o prăvălie
Unde vinzi păsări tăiate?

- Nu, eu n-am păsări tăiate

Spuse Avram cu îngândurat
Însă, vezi, eu am acasă
Trei fete de măritat.

Schiţe de telegrame

Având să plece grabnic în misiune

Costică îşi strânge actele în geantă
Şi-şi lasă lasă soţia în poziţiune
Într-adevăr f.f.interesantă.

Ajuns în citadela ce-şi destramă

Şi-şi conturează în aur roşu schiţa
Costică a şi primit o telegramă
„Avut băiat! Sunt sănătoasă! Miţa.”

De atât noroc şi-n culmea bucuriei

A tras un chef la Samaru cu o amică
Şi a doua zi, distrat a scris soţiei
„Avut fetiţă. Sunt bolnav. Costică”

Cocoşelul

S-a-nsurat boierul Fică,

Moşier din Drăgăşani,
Cu o fată tinerică
De vreo douăzeci de ani.

După ce-au trecut prin vraja

Dulce-a lunilor de miere,
Petrecute-n seri de doruri,
Voluptate şi plăcere,

Fică şi-a luat soţia

Să-i arate, cum vă spui,
Moara, vitele, moşia,
Tot ce are-n curtea lui.

Cum ajunseră la grajduri,

Unde caii se adapă,
Tocma-atuncea armăsarul
Făcea dragoste c-o iapă.

Mai spre deal, un taur tânăr

Şi-a găsit şi el de joacă
Şi se înfigea prozaic
Într-o dolofană vacă.
Mai spre vale-n iarba verde,
Având martoră-o căpiţă,
Ţapul îşi vedea de treabă
Cu o gingaşă căpriţă.

Pân’ şi câinii de la curte,

Zambilica şi Grivei,
Cam întorşi unul spre altul,
Făceau dragoste şi ei.

Că-ngrozită de ce vede
Ea îi spuse ruşinoasă:
- E dezgustător aicea,
Tot mai bine e acasă!

Când să urce pe verandă

Au văzut, ca-ntr-un pastel,
Cum o găinuşă tandră
Zbenguia c-un cocoşel.

Ciripeau voioşi şi sprinteni,

Săltăreţi pe tot meleagul,
Şi se tot pupau în ciocuri,
Că-ţi era mai mare dragul.

- Uite, ăştia-mi plac, îi spuse

Ea cu glasul îngeresc,
Uite ce frumos se joacă
Şi ce splendid se iubesc!

- Da, îţi plac? întreabă Fică.

Bine, puico, mă supui!
Şi-a chemat la el degrabă
Pe Bogdan, vătaful lui.

- Uite, dragă vătăşele,

De-azi încolo ce să faci:
Priponeşti toţi armăsarii,
Pui oprelişte la vaci,

Îngrădeşti căpriţa, iapa,

Şi-orice fel de mamifere,
Ca să n-aibe cu masculii
Nici un fel de-apropiere.

Nu vreau scumpa-mi nevestică,

Cum e inocentă ea
Şi timidă, şi subtilă,
Să mai vadă-aşa ceva!

Nimeni nu mai are voie

Să îşi facă-aicea felul,
Fiindcă-n curte-aici iubeşte
Numai eu şi cocoşelul!

Ordinul e sfânt. Şi nimeni

Nu crâcneşte un cuvânt:
Dac-a poruncit boierul,
Gata! Ordinul e sfânt!

Şi-ntr-o noapte violetă,

Când nici nu s-a aşteptat,
A intat Bogdan, vătaful,
Foarte emoţionat.
E cam galben şi ciudate-s
Ale lui căutături.
- Coane Fică, coane Fică,
A intrat scroafa-n călduri!

Ce ne facem? mai întreabă

Plin de spaimă vătăşelul,
Cine potoleşte scroafa,
Dumneata sau cocoşelul?

Apeciere

George-i negustor de firmă

Şi are o prăvălie „chic”
Cumpără şi vinde mărfuri
Blănuri, stofe, mozaic,
Porţelanuri şi covoare,
Chihlimbar şi abanos
Şi orice marfă preţuieşte
După ochi, după miros.

Cum e-ndrăgostit de Lily

O fetiţă foarte fină
Iară nunta-i hotărâtă
Numai peste-o săptămână
George a devenit vulcanic
Şi e plin de nerăbdare
Fiindcă Lily e o păpuşă
Blondă şi fermecătoare.

Şi gândindu-se la glasu-i
Ca un zvon divin de harfă
Îşi şopteşte încins de doruri:
- Faină marfă, bună marfă!
Sâni frumoşi şi braţe durde
Pulpe dulci, picorul mic
Cum să nu te-apuce dracii
Lângă ea când stai un pic?
De aia poate astăzi, George
Când a prins-o-n odăiţă
A pupat-o plin de pofte
Şi pe ochi şi pe guriţă
Şi strângându-i trupu-n braţe
Plin de voluptăţi nebune
A alunecat cu mâna... unde nu se poate spune.

Vai Georgică, - spuse Lily

Ştiu ce lungă orice clipă-i
Stăpâneşte-te, mă tulburi
Prea mă strângi şi prea mă pipăi
Fii cuminte, ai răbdare
Mai ales şi nu uita
Că peste o săptămână,
Toată, toată e a ta.

George îşi miroase palma

Şi apoi discret îngână
- Asta-i marfă care poate
Să mai stea o săptămână?

Iar virgina

Tot high-life-ul Capitalei

Şi Grand-mond-ul din palate
Toţi ştiam că doctor Bimbo
Are o specialitate

???
ce a greşit în pas de seară
Doctor Bimbo o „tratează”
Şi o face iar fericită.

Multe fete de familie

Ce-şi pierdură chambra floarea
Au venit la el şi gata
El le-a reefăcut „onoarea”
Şi-a revenit la el şi Tanţa
Blondă, dulce şi suavă
- Ce mă fac? De află mama
E dezastru, iau otravă!

N-o să afle nimeni, nimeni

Vii aicea pe la trei
Eu te „fac” la loc cu grijă
Şi dai zece mii de lei

Şi-a plătit frumoasa Tanţa

A plătit cu înfiorare
Ce nu face o fată bună
Să mai fie „fată mare”?

După trei luni, iarăşi Tanţa

Tot aşa, plină de graţii:
- Doctore, sunt disperată
Ticăloşi mai sunt bărbaţii

Dar acuma chestiunea

Este foarte serioasă
Mă cunun cu-n om de lume
Şi vreau iar să fiu mireasă.

- Da, dar locu-i mai sensibil,

Zice doctorul, să ştii
Ca să fi din nou virgină
Costă douăzeci de mii.

S-a plătit de două ori, câte zece Mii de leuşcani

Fiindcă viaţa-i tare dulce
Când ai douăzeci de ani.

După patru luni sau şase

Tanţa cea fermecătoare
Iar greşeşte, iar şi plânge
Şi la doctor iar apare.
- Cred că-i cea din urmă oară
Zice foarte fermă Tanţa
Fiindcă-ndată după nuntă
Plec cu soţul meu în Franţa

- Foarte greu, răspunse Bimbo-

Drept – privind în ochii ei
Foarte dificil şi costă
Patruzeci de mii de lei.

- Patruzeci? Dar ce-i faci oare?

- O! Îţi fac un lucru rar
Fiindcă acuma duduiţă
Îţi fixez un fermoar.

Nu e de la noi

Într-un sat pe-o cărăruie

Lângă cârciuma lui State
Trei femei stăteau de vorbă
Trei leliţe, trei surate
Şi uitându-se-n ţărână
Cu pătrundere destulă
Măsurau un boţ de carne
Care semăna cu o... bulă.

- Fă Mărie – zice Safta

Să tot fie a lui Tănasă?
- Nu e lele, că o cunosc eu
Că are cerc şi-i noduroasă
- Poate a lui Drăgan?
- Da de unde
Zice Tinca cu-nfocare
Căci a lui Drăganm e groasă
Şi are o dungă pe spinare.
- Poate este a lui Hâncu?
- Nu se poate sare Lina –
A lui Hâncu-i năzdrăvană
Şi vânjoasă ca prăjina
Şi apoi Hâncu de vreo lună
E la Vidra, la moşie...
- Dar, a cui să fie oare?

Doamne, doamne a cui să fie?

Cum stăteau nedumerite
Cercetând cu anevoie
A trecut chiar pe-acolo
Primăreasa, doamna Zoe

- Ce faceţi pe-aicia?
- Uite stăm cu mintea răvăşită
Şi nu ştim a cui să fie
Bula asta oropsită?

- Nu e nici a lui Vasile!

- Nici a lui Marin Cucui!
- Nici a lui Grigore Zgaibă?
- Nici a lui Mihalcea nu-i!

Primăreasa o priveşte
Şi răspunde răspicat
- Bula asta, fă leliţe,
Nu e de la noi din sat!

Dispută religioasă

Deşi port o mare stimă

Şi am respectat mereu
Şi pe popă şi pe pastor
Şi pe rabinul evreu

Totuşi eu am o remarcă
Deşi nu e paradox
Însă cel mai vesel popă
Este popa ortodox.

Fie praznic, nunţi, botezuri

Sau la orice slujbă sfântă
Chiar şi la înmormântare
Popa cântă, popa cântă.

Dar cel mai deştept dintr-înşii

Mai dibaci, mai diabolic
Este fără îndoială
Bruder, pastorul catolic.

Auziţi iubiţi prieteni

Ce abil, ce diplomat
Pe toţi tinerii îi însoară
El rămâne neînsurat.

Cel mai crunt însă-i rabinul

Ăsta, merge-n contra firei
Vrea mortiş ca să distrugă
Fericirea omenirii.

Auziţi ce barbarie
Zău că merită bătaie
Unde trebuie să adauge
Rabinul de acolo taie!

Cal mare

A venit la doctorul Smilik

Doamna Sprinţa Rosenstock,
- Doctore, de două zile
Nu mă simt bine deloc.
Simt în corp o-nfrigurare
Ce mă trece tam-nesam
De la cap până-n picioare
Ia vezi, doctore, ce am?

Doctorul îşi ia o lupă

Şi se uită în ochi drept
O palpează pe spinare
Apoi delicat pe piept
O ascultă cum respiră
O mai ciocăneşte un pic
Şi satisfăcut îi spune:

- Doamna mea, nu ai nimic!

Tensiunea e normală,
Pulsu-i iarăşi regulat...
- Da, dar nu dorm toată noaptea
Şi mă zvârcolesc în pat.
- Eh, la vârsta dumitale
Şi zglobie, şi frumoasă
Se strecoară câteodată
O afecţie curioasă
Nu e caz de-ngrijorare
Dumitale-ţi trebuieşte
Un remediu de calmare!

- Asta este! De cal mare!

Sare doamna radioasă
Un remediu de cal mare
Că de cel mic am şi-acasă!

Letru zice

La un doctor vine Natan

Cu o mină foarte rea
- Doctore, chestiunea aceea
Nu mai merge cum mergea
Am luat şi cantaridă
Şi pilule de muştar
Icre negre, Perla, Titus
Însă totul e-n zadar!

- Câţi ani ai?

- Şaptezeci şi unu!
- Apoi gata: Ce mai vrei?
Gata ai iubit atâta
Zeci şi sute de femei,
Cuconiţe apetisante
Văduve încântătoare
Dame de chantan, studente,
Picoliţe servitoare
Şi-n hambare şi pe iarbă
Şi la Cluj şi la Sovata
Şi-n cabine la Mamaia
Ce mai vrei? De-acuma e gata!

- Dar, dar eu am un prieten

Leibu, Leibu din Lipscani
Care a împlinit acuma
Şaptezeci şi opt de ani
Şi el zice că mai face
(şi adaugă surâzând)
Chiar de două ori la rând.

- Zice? – Întreabă domnul doctor

Şi un gând îl străbătu
Dacă zici că Leibu zice
N-ai decât să-i zici şi tu!

Secretul lui Hector

O zi de mai nici cald, nici rece

Ca atmosfera s-o mai schimbe
Prin Cişmigiu, moş Niţă trece
Cu Azor şi Hector, să se plimbe
Cu cureluşe lucitoare
Şi funde, cum la alţii nu-s
Câinii îi trec printre picioare
Privind în jos, privind în sus...
Pe pajiştea cu roşii muşcate
Venea o blondă încântătoare
Cu picioruşe minunate
Şi într-o rochiţă scurtă tare.

O ce plăcere...! a zis moş Niţă

Privind cu ochii plini de rouă,
Ce faci frumoasă coniţă?
Şi pupă mâinile amândouă...

- Merci beaucoup! Dar mătăluţă?

- Comsi-comsa! Văzând că-i soare,
Ieşii la aer o lecuţă
Cu pechinezii la plimbare

Şi-n timp ce firea stă să fiarbă

Căţeii se jucau nespus
Tot tăvălindu-se pe iarbă
Privind în jos, privind în sus,

Şi mârâiau cu nesimţire
Şi se trânteau în prund smintiţi
Că adesea moş Niţă. Scos din fire,
Spunea: Ţi-ai dracului să fiţi!

Au mai vorbit de-a ei rochiţă

De-al câinilor temperament
Şi pururea galant, Moş Niţă
Găsi prilej de compliment:

Ce păr frumos ai, un tezaur

De parcă soarele subit
Te-a nins în păr cu stropi de aur
Şi-n bucle raze ţi-a-mpletit!

Prin prund cu salturi jucăuşe

Azor şi Hector cum v-am spus
Se încurcau printre picioare
Privind în jos, privind în sus

Dar Hector, javră rubicondă

Lui Azorel a prins să-i spună:
- Moş Niţă crede că e blondă
Dar numai noi ştim că-i brună!

Fakirul

Un fakir, un fel de Bocso

Hipnotizator de rasă
Voiaja-n expres cu o doamnă
Tare dulce şi frumoasă.

Profitând că în ora aceea

Nimeni n-o să-l deranjeze
Hipnotizatorul încearcă
Doamna s-o hipnotizeze

O fixează adânc în ochi

Gata gândul să i-l sfarme
Că frumoasa închide ochii
Făr voie şi...adoarme.

- Eşti sub magica-mi putere

Zise el cu glas drăcesc
Şi ai să execuţi cu vrere
Tot ce-am să-ţi poruncesc!

- Da! Răspunse adormita

Iară el, cu gesturi iuţi
A întrebat: ce fac acuma?
- Ah, pe gură mă săruţi!
- Şi acum, ce fac scumpo?
A întrebat-o el sedus
- Ah, respunse ea în deliru-i
îmi ridici rochiţa în sus.

- Şi-acum ce mai fac păpuş-o?

Iar frumoasa în letargie
A şoptit: - acum te umpli
Ştraşnic de blenoragie!

De avea eu ce are el

De când m-am născut pe lume

Eu am un păcat şi-anume
Vai ce lucru curios
Sunt foarte invidios
Jinduiesc la ori şi care
Orice lucru ce îl are
Şi-mi şoptesc încetinel
De-aş avea ce are el.

Într-o zi de vâlvătaie
Eu m-am duis să fac o baie
Şi sub duşuri iată poc
Eu zăresc un Rozenstic
El se zbenguie cu apa
Şi eu am stat protit ca ţoapa
Şi-mi spunea în gând rebel
Ce-aş avea eu ce are el.

Într-o mică grădiniţă

Am văzut o cuconiţă
Ce şedea în mod gingaş
Şi alăpta un copilaş
Admirându-i sânul mare
Plin cu lapte şi ardoare
Eu mi-am spus în gând aşa
- De-aş avea ce are ea!
Ieri când traversam Lipscaniul
l-am văzut pe Burileanu
Vicele guvernator
Peste banii tuturor
I cum se are ca fală
Sus la Banca naţională
Mi-am şoptit blând ca un miel
De-aş avea eu ce are el.

Pe stradela Reumeoară
Urmăream o domnişoară
Cu profil imaculat
Şi cu părul blond, bronzat
Picioruşele ei faine
Ascundeau comori şi taine
Că mi-am zis în gând aşa
De-aş avea eu ce are ea.

Sâmbătă fiind sărbătoare

Eu m-am dus la alergare
Cu nevastă-mea MILY
Să-l vedem pe „zori de zi”
Şi cum ne arăta grăjdarul
Ce solid e armăsarul
Ea mi-a spus încetinel
De-ai avea tu ce are el...

Deosebire

Moritz, un elev cuminte

La liceul din Bacău
Într-o zi pe negândite
L-a întrebat pe tatăl său
Papalâcule, i-a spune-mi
Dar să nu fi supărat
Ce deosebire-i între
O femeie ş-un bărbat.

_-Vai de mine şi de mine

Moritz, nu mă enerva
Cum se poate main leibchen
Să mă-trebi aşa ceva
Un băiat ca tine învaţă

Şi nu întreabă aşa hai-hui

Chestiuni neruşinate
Care nu-s de vârsta lui.

Moritz, însă nu se lasă

Şi aşa cum şi-a propus
Plin de nevinovăţie
La mămica lui s-a dus.
Mutterlein, să nu te superi
Dar aşa vrea să am o lămurire
Ce deosebire-i între
Un bărbat şi o femeie?

- Asta da obrăznicie
- Vai de mine şi de mine
Stau şi mă întreb într-una
Cum de nu-ţi este ruşine?
Tu, model în toată clasa
Şi în tot liceul chiar
Să vorbeşti aşa cu mama?
Piai din ochii mei! Măgar!

Moritz – dezolat de atâtea

Observaţiuni amare
Profesorului îîi spune
Tot aceiaşi întrebare.
Dascălul – Albert – pe Moritz
Îl întreabă rugător
- Ia să-mi spui, te rog, ce număr

Poartă mama la picior?

- Mama? 37 poartă
Iar dascălul, Albert
Mai întreabă: - Dar tăticul?
- Tata? 41 cert!
- Deci mămica 37
Tata 41 are.
Precum vezi deosebirea
Este numai între picioare.

Numai cu promisiuni

De departe, de la ţară
Tocmai de la Pomârlăni
Vine agale Stan Ilie
Cu o căruţă de coceni
Şi cum vine Stan Ilie
Legănat în zvon de vară
Pe căruţa lui, de-asupra
Pripăşitu-s-a o cioară.

Carul merge, cale lungă

Spre oraş fără habar
Şi ajunge-n capitală
Tot aşa cu cioara în car.
Deodată, prin văzduhuri
Se roteşte o altă cioară
Şi se aşează în căruţă
Lângă cioara de la ţară.

Şi în aceiaşi feerie
Veşmânatată în culori
Pe căruţa lui Ilie
Satu de vorbă două ciori:
- Vai, cheri, ce bine-mi pare
Că eşti gigea şi sprinţară
Dar spune-mi cu mâncare
Cum o duceţi voi la ţară?
- Ah! La ţară e o minune
Zice cioara cu temei
Pretutindeni flori şi vite
Şi e bălegar cât vrei
Boi şi vaci şi cai şi tauri
Şi junice înţărcate,
Tot se balegă pe drumuri
Şi mănânci pe săturate.

- Da în oraş, aici, cum merge?

Întreabă cioara de la ţară.
- Vai, la noi, e jale mare
Jale mare surioară.
Peste tot, pe străzi frumoase
Pe şosele bulevarde
Doar maşini şi limuzine
Numai Roll-suri şi Packarduri
Claxsonează cu ardoare
Pufăiesc din poloboc
Dau drumuri la damfuri, însă
Nu se balegă deloc.

Trei nasturi

S-a oprit tramvaiul în piaţă

Lume multă şi pestriţă
Şi prin iureş se împinge
Şi o frumoasă cuconiţă.

Cum avea rochiţa strâmtă

Şi cu nasturi mulţi pe spate
Vrea să urce, dar din cauze
Rochiei strânse-n trup, nu poate.

Trece mâna-i mitittică

Rosă ca un plasture
Înspre spate şi gingaşă
Ea deschide un nasture.

Imposibil să se urce
Dar ca orişece femeie
Îţi mai trece mânuşiţa
Şi încă un nasture deschide.

Dar cum treapta-i înăltuţă

Şi e aproape imposibil!
Ce să facă, ce să facă?
Vai, momentul e penibil!

Mai deschide încă unul

Dar zadarnic îi e dorul
Nic acum nu poate doamna
Să ridice-n sus picorul.

Dar un domn ce sta în urmă-i

Fără nici un fel de formă
O apucă de contururi
Şi o saltă pe platformă.

Doamna, roşie la faţă

Fulgerând priviri haine
Se întoarce şi îi spune
Bombonind: - Nu ţi-e ruşine?

- N-ai dreptate cuconiţă

Zice el cu anasâna –
Dumneata te superi fiindcă
Fără vrere am pus mâna
Pe când eu tăcui din gură
Când nici nu mi-ai spus pardon
Şi mi-ai descheiat în grabă
Trei nasturi la pantalon.

Căpriţa sfetnicului Petru

Sfântul Petru, Mare Paznic
Pestea-a Raiului fântână
Plictisit de-atâtea veacuri
Să tot stea cu cheia în mână
Într-o zi s-a dus la Domnul
Prea supus şi prea smerit
Şi îngenunchind în faţă-i
Petru astfel i-a grăit:

- Doamne, din străfund de vremuri

Te slujesc fără prihană
Am şi eu o rugăminte
Fie-ţi milă şi pomană
Dă-mi concediu de odihnă
Doamne pururi lăudat
Doar o lună Nalt Prea Sfinte
Căci sunt om şi sunt bărbat!

- Bine Petre! Se aprobă

Ce nu fac eu pentru tine
Treci la cadre, ia-ţi cartelă
Şi te du! Te du cu bine...
Ajungând în capitală
Fercheş, tânăr şi cu bani
Că puteai să-i dai ca vârstă
Douăzeci şi opt de ani
S-a încurcat c-o femeiuşcă
Nostimă şi dolofană.

Şi la „Compescaria” într-una
Bea „Segarcea” şi „Crăcană”
Toată lumea a ţinut-o
Numai în chefuri şi-n antren
Vizitând seară de seară
„Pescăruş” şi „Monn Jarden”
Că îmbătat de-atâta farmec
Şi de patimi juvenile
Şi-a întârziat concediul
Cu vreo trei ori patru zile

-Bine Petre, nu ştii oare

Că după regulament
Orice întârziere înseamnă
Cum că n-ai fost vigilent?

- Ba am fost Nalt Prea Sfinte,

Zice Petre fericit,
Însă în timpul nopţii Părinte
Uite, m-am îmbolnăvit.

Două nopţi şi patru zile

Am zăcut în odăiţă
Şi mă tot hrăneam cu lapte
Doar cu lapte de căpriţă
Dacă n-ar fi fost căpriţa
Să mă vindece de toate
Zău, muream, muream de tuse
Doamne Sfinte şi Îndurate

A trecut o vreme lungă

Petre Sfântul cum vă spun
Se topea de dor săracul
După dulcineea lui.
O vedea frumoasă, durdă
Gura roşie, ochi adânci
Trupul de nimfă care zburdă
S-o tot sorbi, s-o tot mănânci...

Drept la Dumenezeu se duse

Şi îi zise rugător
- Doamne, nu mai pot de tuse,
Dă-mi concediu c-am să mor!

Şi dacă mă sting, cu mine

Piere ultima mlădiţă...
Să mă vindec leacul este
Numai lapte de căpriţă!
- Bine, îţi dau o lună – zise
Domnul zărilor senine
Dar când vii, aduci şi capra
O aduci aici cu tine.

- O aduc, Înalt Prea Sfinte

O aduc numaidecât
Cum o ştii, în patru labe
Şi c-o funie de gât.

Şi mâhnit, gata să-i spargă

Inimioara pătimaşa
Se întreba – Şi acum Petrache
Spune, pe unde scoţi acum cămaşa

A pornit cu ascensorul
Din eter, azur şi nea
Într-o clipă nea Petrică
Sprinten, fercheş, fu la ea.
Nopţi şi mile delirante
De iubire nesfârşită
Petrecut-a Sfântul Petre
Cu căpriţa lui iubită.

Când să se termine luna

Petre îşi aduse aminte
De făgăduiala dată
Prea Eternului Părinte.

Şi îi spuse: „fată dragă

Eu socot că-i foarte bine
Ca să nu-mi pierd slujba în ceruri
Trebuie să mergi cu mine.

Dumnezeu nici nu prea vede

Te strecori încet şi atât
Goală şi în patru labe
Şi cu o funie de gât.

Ascensorul te aşteaptă
Te îmbarcă în el frumos
Şi în două- trei minute
Scumpo, vei ajunge sus.”

Ce să facă biata fată

A primit cu mult curaj
Şi de ce să nu profite
De asemenea voiaj?

Dezbrăcată, e o minune
Trup de nimfă, ca-n poveşti
Nea Petrică, Nea Petrică
Ce pramatie îmi eşti...!

S-a urcat în cer cu dânsa

Şi o îndeamnă mereu
- Hai căpriţă, hai cu nenea
Să te vadă Dumnezeu!

Cum ajunse în zenituri

Şi-au deschis spre tron portiţa
Dumnezeu luă ocheanul
Şi-ndelung privi căpriţa.

A privit-o încă o dată

Dinapoi şi dinainte
Şi a izbucnit năvalnic:

- Eu când zămislit-am capra

Printre vite consacrate
Avea în faţă ţăcălia
Şi avea ţâţele la spate.
Dar cu capra ta Petrache
O brodişi ca Eremia
Că are ţâţele în faţă
Şi are în spate ţăcălia!

Om cinstit
În expres un tânăr, Iane
Mai acum o săptămână
Voiaja c-o cuconiţă
Mai frumoasă ca o zână.

Grecul adirându-i chipul

Feciorelnic şi cosiţa
N-a răbdat ca să nu-i spuie
- Ce frumoasă eşti coniţă!

Lei, o mie aş da acuma

Dacă m-ai lăsa agale
Să pui mâna, doar o clipă
Pe pulpiţa dumitale

Zâna roşie ca focul

Şi cu buze însângerate
A răspuns: - Nu ţi-e ruşine?
Vai de mine, nu se poate!

- Nu e nimeni cuconiţă
Să te vadă, să te ştie
Cum ai ridica rochiţa
Şi-am pus mâna iei o mie!

Zâna strânsă-n faldul rochii

Se mlădie ştregăreşte
Şi îi face semn cu ochii
Că primeşte, că primeşte

Grecu e robit de farmec

Iară zâna foarte fin
A săltat în sus rochiţa
Puţintel, câte puţin...

Pulpe roze, vede Iane

Cum în lume, multe nu-s
Durde, dulci şi dolofane;
Ah puţin, puţin mai sus!

Se ruga mieros şi lacom

Şi o sorbea cu ochii duşi
Încă puţintel coniţă
Puţintel mai sus, mai sus.

- Gata-i îi vorbeşte zâna

Rochia-i peste sânii mei
Hai degrabă pune mâna
Pune mâna unde vrei!

- Nu, nu, nu! Răspunse Iane

C-a rămas perplexă zâna
Grecul, om cinstit rămâne
N-are bani, nu pune mâna

Căldura animală

Nenea Nae Fostoloacă

Megieş din strada Scurtă
S-a plâns doctorului Costea
Că are dureri de burtă
- Uite doctore, - am pus prişniţ
Şi compres cu apă rece
Şi de-aproape o săptămână
Mă tot doare şi nu-mi trece.

Uite ce-ai să faci – îi spune

Docotrul cu chibzuinţă
Trebuie să-ţi pui pe burtă
O căldură animală!
O viţică, o căpriţă
Iepure sau un pisic
Şi de-l ţii un ceas pe burtă
Nu mai ai nimic, nimic!
Cum să intre-n pat cu capra
Sau viţeua a jigărrită
Şi-apoi ce-o să zică miţa
Când l-o prindre-n pat cu vita?
Dar o staşnică ideie
l-a salvat în clipe grele:
Ia două găini din curte
Şi se bagă în pat cu ele.

Coana Miţa isprăvindu-şi

Vorba cu vecinele
A băgat puţin de seamă
Că-i lipsesc găinile
Caută-le prin coteţe
Sub şoproane, sub terarsă...
Nicăierea! Ca furtuna
Coana Miţa intră-n casă...

Şi-l zăreşte-ntins pe Nae

Ca buhaiul de umflat
Şi fără să-i spuie o vorbă
Trage plapuma din pat
Şi ce credeţi că văzură
Ochii doamnei Foştoloacă
O găină sta pe ouă
Şi cealaltă pe-o cracă.

Remediu

În bar vagon, în partea stângă

Venind dinspre Oradea Mare
Şedea un domn în vârstă, lângă
O duduiţă încântătoare

În faţa lor pe o banchetă

Pudrat şi cu obrajii livizi
Şedea citind dintr-o gazetă
Un donjuan cu ochi perfizi.

Duduia plină de iapiţă

Şi-n ochi cu două peruzele
Gemea-n răstimpuri, chinuită
De o durere de măsele.

Iar tânărul sorbind-o toată

Smerit ca în faţa unui sfânt
Murea de dor, numai să poată
Să-i adreseze un cuvânt.

- Mă scuzi! I-a spus cu ezitare

Am un remediu minunat
Dacă îţi dau o sărutare
Durerea-ţi trece imediat.

Dar moşul a întrebat agale

Ep domnul cu obraji livizi
- Mă ierţi, dar leacul dumitale
E bun şi la hemoroizi?

Chitanţa

Tanţa, domnişoara Tanţa

E duduie foarte chic,
Zveltă şi cu ochi mari negri
Cap superb, năsucul mic.
Picioruşele mici şi durde
Şi când trece ea prin Tei
Toţi bărbaţii o admiră
- Mă, Halal de mama ei!

Ce profesie are Tanţa?

Uite n-aş putea să spun
Nici nu mă interesează
Chiar dacă o presupun
Dar cum Tanţa-i delicioasă
Şi are maniere fine
Nici nu vreau să ştiu ce face
Nici cu ce şi nici cu cine.

Ca vecini în bloc se-ntâmplă

Ca să-i cer un ac sau aţă
Sau îmi cere ea o carte
Până mâine dimineaţă
O vecinătate dragă
Ne-a prins zilele-n cătuşe
Că ades intru la Tanţa
Fără să mai bat la uşă.

Tot aşa într—o seară intru

Era iarnă grea şi ger
Şi-o găsesc în pielea goală
Stând lângă calorifer.
Năucit de frumuseţea-i
Dau să mă retrag un pic
Iară Tanţa-mi spune: - Intră
Intră, dragă, nu-i nimic.

Am intrat şi beat de farmec

Am întrebat plin de mister
- Pentru ce stai goală scumpo
Tot lângă calorifer?
- Fiindcă a fost propietarul
Mi-a răspuns şăgalnic Tanţa
Şi uite cum mi-am plătit chitanţa.
La şcoală

Zvon şi ciripiri de glasuri

Joc cu mingi şi de săgeţi
Toate astea se întâmplă
La o şcoală de băieţi.

Într-o pauză profesoara

Pune câte o întrebare
- Ce ai vrea tu să ai Naftule
Când ai să te faci mare?

- Eu aş vrea o bicicletă
- Dar tu, Smil?
- Un avion!
- Dar tu ăla mic de colo
Ia răspunde, Natansohn?

- Eu... răspunde ăla micu

Cu privirile hai-hui
Mă ietaţi gheverot, însă
mi-e ruşine să vă spui...

- Ce înseamnă „mi-e ruşine”?

Spune-mi dragă că te pup
- Eu, când o să fiu mai mare
Vreau să-mi crească păr pe trup!

- Păr pe trup? Cum vine asta?

Mie spune-mi momentan
Vrei ca să trăieşti în peşteri
Sau în junglă ca Tarzan?
- Nu vreau să trăiesc în peşteri
Sau în codru în Guyana
Ci aşa precum trăieşte
Verişoara mea Soşana.

- Da drumoasă şi isteaţă
Ce mai? Straşnică muiere
Are un smoc de păr în faţă
Şi câştigă o avere.

La Bodegă

Nae a intrat în grabă

În bodegă „La trei poame”
Şi pe chelner îl întreabă
- Ce ai pe listă că mi-e foame.

Chelnerul cu reverenţă
Spre client privirea-şi plimbă
Şi răspunde cu prudenţă:
- Am o limbă! Dar ce limbă...!

Limbă nu mănânc răspunde

Nae acru la figură,
Nu pot să mănânc un lucru
Ce-i la animale în gură!

- Bine a răspuns garsonul,

Vesel cu o idee nouă:
- Nu mâncaţi ce au în gură?
Să vă fac vreo două ouă?

Ne-om căuta
De la Năsăud la vale
Şi ţinându-se de mână
Au venit Ion cu Leana
Căpăţână.
El cu coşul în piaţă
Iar Leana lui cea dragă
Avea lână de ţigaie
În desagă.

Cum ajunseră în piaţă

El s-a dus la poarta nouă
Unde stau ăia cu păsări
Şi cu ouă.

Iară Leana lui frumoasă

S-a oprit lângă fântână
Unde stau femei cu scoarţe
Şi cu lână.

- Stai Ioane, stai o ţâră,

Zice draga lui mireană,
Cum de întâlnim să merge către
Casă?

- Ho, că ghine zise dânsul

Când va bate ceasul două,
E te-oi căuta la lână,
Tu la ouă!

???

- Şi,...povesteşte Nea Cristache

Lui Nea Nae, măcelarul
Trecând cu Miţa, lângă mine
Înspre Turloaia, cu docarul
Deodată, doi bandiţi din umbră
Ieşiţi din împânzirea albastră
În mâini cu două revolvere
Au năvălit asupra noastră

- Sus mâinile, răgneşte unul

Hidos şi cu un ochi beteag
Şi dacă faceţi vreo mişcare
Trag!

Am ridiccat mâinile în grabă

Simţind că-mi trece frig prin oase
Iar Miţa foarte simţitoare
De spaima biata leşinase.

Mi-au luat toţi banii şi inelul

Un inel de aur vechi
Stilou de argint, iar Miţei
Până şi cerceii din urechi.

Şi ne-au dat drumul jos în valea

Introvertită de omăt
Prea fericiţi slăvind pe Domnul
Că am scăpat numai cu atât.

Noroc că Miţa mea iubită

Cuminte şi deşteaptă foc
Ascuns-a ceasul ei cu grijă,
Discret într-un anume loc...

Că oricât ar fi vrut bandiţii

S-o scotocească neîncetat
Nu-l mai găseau nici până mâine
Şi numai astfel l-am salvat!

Nea Nae curios ascultă,

Apoi întreabă pe-ndelete:
- Să nu te superi, nea Cristache
Şi...era ceasul de perete?
Cel cu două

Se zvonise în orăşelul
De pe deal, Chilia Nouă
Cum că Hună Haskekovici
Zice-se că are două
Nimeni nu ştia ce-s alea
Dacă-s albe sau gălbui
Doar atât, că el le are
Şi amândouă sunt a lui.

Poate are două case?

Două vaci, două oiţe?
Două găinuşi moţate?
Poate două porumbiţe?
Nu, nici una dintre acestea
Dar fiind sigur că le ştiţi
Vă asigur că sunt alea
Chiar la care vă gândiţi

Însă fetele între ele

Ruşinoase cum sunt toate
Îşi spunea cu precisiune:
- Nu se poate! Nu se poate!
Zău, suntem nişte văcuţe!
Cum ne intră în creier nouă
Toată lumea să aibă una
Numai Hună să aibă două?

Nu şi Hana Iosub prinsă

De-al amorului jăratec
Şi la gândul că are două
Şi e un băiat simpatic,
S-a îndrăgostit de dânsul
De la prima scăpărare
Şi mai mult să se convingă
Dacă într-adevăr le are.

Îl pânde la ştrand să-l vadă

Dezbrăcându-se pe chei
Ce nu face o fată cultă
Pentru viitorul ei?
Azi aşa şi mâine iarăşi
A jucat în aşa fel
Până când la urma urmei
Ea s-a măritat cu el.

Însă vezi, în noaptea nunţii

După ce-a trecut furtuna
Hana a observat că Hună
A lucrat numai cu una.

Foarte indignată fata

De metodele acestea
L-a întrebat: - Ascultă Hună,
Dar cealaltă unde este?

- Unde vrei să fie scumpo?

El la rabin, fată dragă!
La noi nimeni nu lucrează
Cu amândouă deodată
Dar când una oboseşte
Şi tu eşti încă în vervă
Este bine întotdeauna
Să ai piese de rezervă.

- Poate aşa e ritualul?

S-a gândit Hana Iosub
Şi-n familia lui Hună
Cele sfinte-s cu şurub?
Şi plângea sărmana Hana
Vărsând lacrimi mari cât roua
Fiindcă Hună niciodată
N-antrebuinţat-o pe a doua.

A trecut o lună, două

Şi într-o seară fără lună
În alcovul îndrăgostitei
Giugiulindu-se împreună
Ea i-a spus: - Ascultă Hună
Ce-i în mână nu-i minciună
Aia de la rabin dragă,
E cu mult, cu mult mai bună!

Alternativa

În deşertul din Sahara

De nisip şi soare plin
Umblă – abia târându-şi paşii,
Ars de sete, un beduin.

Umblă, umblă, fără preget

Cum Allah poruncă-i dete
Arşiţa-l doboară, îl arde
Dar mai mult moare de sete.

Cade în genunchi, se roagă

- Doamne, setea să mi-o sting
Dă-mi un bulgăre de gheaţă
Ca să-l ling, Doamne, să-l ling.

Sau de nu poţi da un bulgăr

Doamne, a toate îndurător
Un pistol să-mi dai părinte
Ca să trag să mă omor!

Nici nu-şi terminase ruga

Şi-i apare din senin
O fecioară ca din basme
Albă, albă ca un crin.
Trup superb, contur de spumă
Blondă şi cu pieptul gol
Cu un sloi de gheaţă în mână
Şi-n cealaltă c-un pistol.

Stă Iosuf şi o contemplă

Mistuit de dor nespus
Şi apoi în genunchi se roagă
Lui Allah din ceruri, sus.

- Ce să fac? Allah ajută

Unui beduin pribeag
Şi învaţă-mă preasfinte
Să ling doamne sau să trag?

Sami are un singur dor

De pe când mergeau la şcoală

Şi încă se jucau cu cercul
S-a legat prietenia
Între Sami şi Bercu.

Amândoi făcură armata

La acelaşi regiment
Plutonier ajunse Sami
Bercu nici măcar sergent.

Dar cum vremea trece-n goană

Numai după câţiva ani
Bercu-i la New York,
Iar Sami este tot la Botoşani

După câţiva ani de-a rândul

Că-i poţi număra pe deşte
Vorba ceea bătrânească:
Deal cu deal se întâlneşte

Că pe Disencoff când Sami

Se uita la o vitrină
Vede cum amicul Bercu
Se dă jos dintr-o maşină.

Fuge şi-l îmbrăţişează

Şi-l întreabă foarte amabil:
- Ce faci Sami?
- Merci, bine!
- Dar tu Bercu?
- Admirabil.

- Nici nu ştii ce mult mă bucur

După atâţia ani de zile
Şi cu ce te ocupi acuma?
- Cumpăr, vând automobile.

Vezi Rolls-Royce-ul ista albastru

De o construcţie majoră
Are o viteză peste
O sută şaptezeci la oră.

- Urcă sus. E o minune

Rolls-royce ultimul model
Numai Domnul Nixon are
Încă un exemplar la fel.

Parcă nici nu-l simţi, pluteşte,

Sparge vidul, parcă zboară,
E mai iute şi ca vântul
Şi ca gândul, e o comoară.

Vezi copacul ăla gros

Şi cu frunzele gălbui
Hăt departe?
În cinci secunde
O să fim în umbra lui.

Şi în clipita când motorul

Duduia înverşunat
Până si zice „peşte” pomul
A şi fost înconjurat
- Dragă Bercule – a zis Sami
Lasă-mă să mă dau jos.
- Nu fi prost, acum vedea-vei
Şi ceva mult mai frumos!

Vezi departe o pată albă

Pe verdeaţă în câmpie
Care-i o gazetă sau o
Coală mare de hârtie?

- Da, o văd, dar dragă Bercu

Uite ce te rog acum:
Ce-ar fi rău să ne întoarcem
Cât ai repede din drum?

- Mare prostănac eşti Sami

Bercu vesel intervine
Tot ce ţi se-ntâmplă ţie
Nu se-ntâmplă şi cu mine?

Vreau să-ţi spun că-ntr-o minută

În virajul vitejiei
Mă opresc cu roata stângă
Drept pe marginea hârtiei.

Şi într-adevăr maşina
A pornit-o-n zbor, nătângă,
Şi-a oprit-o pe hârtie
Drept pe roată, în partea stângă

- Bercule, mă doare capul

Tot privind peste câmpii
Hai, mai bine să ne-ntoarcem
Am nevastă şi copii.

- Sami, fi bărbat, ce dracu

Eşti fricos ca o muiere
După întrevederea noastră
Eu aş vrea să-ţi fac plăcere?
Uite, vezi cum vine trenul
Iute cu semnalul roş
Care gâfâie într-una
Şi azvârle fum pe coş?

Pariez în trei minute

Cum sunt om cu firea calmă
Trec prin faţa lui ca vântul
La distanţă de o palmă.
- Bercule, sar din maşină!
- Nu fi bleg, şi ţin-te bine!
... Şi ca un ciclon Rolls-Royce-ul
Fu într-o clipă peste şine.

- Bravo Bercule, eşti geniu

Bravo, mai lăsat năuc!
- Şi acum spune-mi dragă Sami
Unde vrei să te mai duc?

Sami, cu emoţie în voce

Şi cu faţa pământie
Zise: - Dacă ţii la mine
Dumă grabnic... la hârtie!

Tot una e

Rifca a venit la Rabi

Şi e plină de obidă:
- Rabi, sunt neferictă
Iarăşi am rămas gravidă.

Dă-mi un sfat că tu eşti ţadic

Eşti un Dumnezeu aproape
Sau citeşte-mi un psalm şi roagă-l
Să mă scape, să mă scape.
- Greu femei, nu se poate
Firii să vă împotriviţi
Chiar şi în Scriptură zice:
„Creşteţi şi vă înmulţiţi”

- Da, dar am copii vreo şapte

Fete mici şi băieţei
Numai cel de sus mă ştie
Cât de greu o duc cu ei.

Rabinul deschide o carte

Murmură o rugăciune
Şi cu ochii către ceruri
Se înclină şi-apoi spune:

- Uite ce-ai să faci femeie:

Mâine dis-de-dimineaţă
Mergi şi-ţi târguieşti o oală
Cât mai mare de la piaţă

Iar târziu când vraja firei

Te învăluie domoală
Toată noapte, toată noaptea
Ţi picioarele în oală.

De se-apropie sortitul
Pentru clipa de noroc
Tu picioarele din oală
Nu le scoţi deloc, deloc!

Dacă asculţi povaţa asta

Care-i binecuvântată
Nu se poate, nu se poate
Să rămâi însărcinată.

Opt luni au trecut degrabă

Sau chiar nouă mi se pare
Şi într-o zi venind la Rabi
Rifca, dar cu burtă mare.
- Nu mi-a folosit povaţa
Zise ea foarte timidă
Fiincă, uită-te la mine
Iarăşi am rămas gravidă.

- cum se poate! Îţi spusesem.

Când te-oi duce la culcare
Tu, picioarele amândouă
Să le ţii într-o oală mare!
- Păi, să vezi, cinstite Rabi
Zice ea cu mult lipici
n-am găsit o oală mare
Şi am luat două mai mici...

Grea pedeapsa

Prea înţeleptul Rabi Iosuf

E un erudit, un ţadic
Cunoscut în tot Kilatul
Şi vin mulţi să-i ceară sfatul.

Casa lui miroase-a ambră

Şi a cedru din dumbravă
Totu-i binecuvântare
Şi evlavie şi slavă.

În odaia lui de lucru

Străjuie din părţi
Rafturi pline de talmuduri
Şi de suluri şi de cărţi.

Ore-ntregi scrutează în biblie

Şi în scripte, foarte calm
Sfatul lui e înţelepciune
Iar cuvântul lui e psalm.

Cercetează pergamente
Hărţi şi manuscrise varii
Stampe cu versete inde
Şi cu perse comentarii.
Descifrează hieroglife
De pe table şi papirus
Pericope şi percepte
Scrise în vremile lui Cirus.

Într-o zi îi intră în casă

Un prieten din Galil.
- Bună ziua! Rabi Iosuf
- Bună ziua! Dragă Smil.

După ce s-au strâns în braţe

Rabi, foarte bucuros
L-a întrebat: - În ce chestiune
Ţi-aş putea fi de folos?

- A nimic, o bagatelă
Zice Smil, să mă scuzaţi
Dar întâi suntem prieteni
Şi apoi suntem bărbaţi.

Iartă-mă te rog şi spune-mi

Dacă ziua când posteşti
De Iom Kipur este voie
O femeie să-ndrăgeşti?

Să petreci cu ea alături
Amândoi la minte copţi
Tot ca-n celelate zile
Tot ca-n celelate nopţi?

- Vai de mine! – exclamă Rabi

Ridicând privirea-n zări
Cum de îndrăzneşti păgâne
Să-mi pui astfel de-ntrebări?

- Nu te superi dragă Iosuf

Zise Smil politicos –
Tu eşti un mare rabin
Şi eu un mare păcătos.
Chiar de-i rea nelegiuirea
Şi cuvintele-mi deşerte
Pui mata o vorbă bună
Către Înaltul să mă ierte!

Rabi a îngânat o rugă

Către cel din ceruri sus
Apoi răsfoind o carte
Păcătosului i-a spus:

- După lege nu e voie

Dar ţi s-ar putea ierta
Dacă săvârşeşti păcatul
Numai cu consoarta ta!

- Rabi – zise Smil – mă iartă

Supăr cu ceva scriptura
Dacă în loc să fie Rifka
E Soşana sau e Sara?

Dacă-i absolvit păcatul

Şi e desfiinţată vina
Ce importă atunci persoana
Dacă-i soaţa sau vecina?

- tocmai asta e pedeapsa

Zise Rabi fără vrere
De Iom Kipur nu ai voie
Ca să ai nici o plăcere.

Povesteşte doctorul

Nu ştiu dacă îl ccunoaşteţi

Delicat şi subţiratic
Doctor Bratu de la Sutu
Ne era la toţi simpatic.

Avea hazul lui, probabil

Moştenit de la străbuni
Şi în plus era şi doctor
La spitalul de nebuni.

Şi ştia să povestească
Cu un şarm cum altul nu-i
Chestii vesele întâmplate
Lui, cu pacienţii lui.

Moldovan de viţă veche

Cunoştea năzbâtii multe
Că se adunau în juru-i
Toţi amicii să-l asculte

Într-o zi veni la mine

Povesteşte el stilat
La spital, în deal, la Sutu,
Un domn bine îmbrăcat.

După înfăţişare, pare

Funcţionar superior,
Poate inginer hotarnic
Sau, un mare negustor.

Şi îmi spune: - Domnul doctor

Uite aşa precum vezi,
Sunt în stare disperată
Şi-am venit să mă salvezi.

Ştiu că eşti un psihiatru

Om de ştiinţă cu renume
Şi de arta dumitale
s-a dus vestea în larga lume.

Fiul meu cel mare, Lică

Care stă cu mine în Basna
Om cu mintea-n toată firea
De o vreme o ia razna:

Sare sus peste coteţe,

Se ascunde în grădină
Umblă numai între păsări
Şi se crede că-i găină.

Ba mai mult! Parcă un blestem

Din Infern mă urmăreşte
Că în loc să ne vorbească
El mai mult cotcodăceşte.

Dau oricât numai să scape

Martor îmi este Dumnezeu
De nenorocirea asta
Ce-a căzut pe capul meu.

- Şi de mult are aceste Manifestaţiuni ciudate?

- Cred, dacă îmi aduc aminte
De un an şi jumătate.

- De un an şi jumătate?
Asta-i nemaipomenit!
Şi de ce cu el aicea
Până acum n-ai venit?

- Păi să vezi domnule doctor

M-am obişnuit cu viaţa
Şi îmi plac mult oulă care
M-i le pune dimineaţa.

Politeţea

Din albastra risipire

Ne zâmbeşte mândrul soare
Veşmântând întreaga fire
În lumini de sărbătoare.

Curg văpăi de aur roşu

Pe trotuarele înguste
Şi întrega stradă-i plină
De surâs şi mini fuste.
La vitrinele din centru
Stau în grup femei şi fete
Cu superbe picioruşe
Şi ispite în siluete.

Rotunjimi fermecătoare
Strânse în diafane rochii
Că le-nghiţi dintr-o privire
Şi le devorezi cu ochii.

Trec în şiruri manechine

Blonde, brune şi roşcate
Şi-i expun comori de farmec
Care nu-s deloc pătrate.

Drec şi bestnici în sandale

Şi costume deşucheate
Cu excentrice atitudini
Şi efebi bărboşi cu plete.

Şi în această împestriţare
Ca la Paris sau în New York
Şi un filfizon se plimbă
Foarte grijuliu cu un Poro.

??? grăsan ce umblă

sigur de aureolă
şi mereu îşi bagă râtul
grogăind lângă rigolă.

Trecătorii cu mirare
Toţi privirile-şi întorc
Înspre tipul care ţine
Să se plimbe cu un porc

Şi deodată, un tânăr care

s-a desprins dintr.-o pleiadă
L-a întrebat: - Nu ţi-e ruşine
Să te plimbi c-un porc pe stradă?
Tipul l-a privit flegmatic
Scărpinându-se în ceafă
Şi apoi ţanţoş îi răspunse
- Nu e porc, nu vezi, e scroafă!

- Scroafă e? Îmi pare bine

Zise tânărul smerit

Adăugând cu politeţe:
- Păi, cu dânsa am vorbit!

Tragedie
- actul întâi-

O cheamă Cleo
Cleo are buze roşii,
Pline de parfum mistic
Ce-l ??? chiparoşii

Buclele-i muiate-n aur,

Ochiii,
Ochii mari albaştri
Ţes cântări visate-n ţară
Heruvimilor sihaştri.

El – a fost odată –
Astăzi
Chel şi putred de bacnote
Pare o mumie uitată
Printre statui ostrogote

A început să-i facă curte

Şi într-o seară crenelată
A cerut-o
A luat-o
Şi o ??? ca un tată

- actul al doilea –
Seninul căsniciei lor
Se trece
Ca într-un plâns de mandolină
Într-o catacombă rece.

Părăsit de tinereţe,
Domnul
Întrupează toamna
Şi-o senină
Primăvară
De speranţe
Pare Toamna.

Iar în miez de noapte mută,

Prin albastrul de mătase
Două spectre
Trec pe drumul
Care duce la terase...

Unul,
E un fante tânăr
Iar fantoma voalată
Este doamna
Care-şi ţine babalâcul
Ca pe-un tată

- actul al treilea -

Fereastra
Turnului cu trei cupole
Se întune în acorduri
Tremurate
De mandole
Înăuntru
E văpaie.

Şi o dragoste bizară
Şi o umbră
Cu privirea încruntată
E afară.

Înăuntru
Despuiată
Cleo, sparge a şaptea cupă,
Iar afară
Umbra neagră
??? să o rupă
şi....
În clipa următoare
Uşa cade sfărâmată
... A surprins-o
Cu amantul
Şi-a bătut-o
Ca un tată.

Tocmai pe dos

Samy Quatar, bogătaşul

De pe strada Albatros
A venit să se consulte
Cu bancherul David Gross:

- Dragă David, vin la tine

Să mă sfătuieşti niţel
Vreau şi eu să joc la bursă
Dar nu mă pricep de fel.

- dacă vrei să faci parale

Zice Grossu – s-asculţi de mine
Lira se menţine fermă
Cumpără lire sterline.

Samy se-ntâlneşte-n Bursă

Cu remisierii mari
Şi în locsă ieie lire
Samy cumpără dolari.

Peste trei ore dolarul

Scade în mod vertiginos
Samy plin de disperare
Vine iar la david Gross.

- Vai de mine, Davidică

Sunt definitiv pierdut
Apăi, deh! Eu ţi-am spus una
Şi tu alta ai făcut.

Du-te repede la bursă

Nu sta moale ca o curcă
Şi să nu te prinzi în cursă
Ia „Petrol-block”că se urcă.

Samy nu ştie cum se face

Parcă l-a lovit năpasta
Ia „Motor- Petrol”şi gata
Pierde şi de data asta.

- Vai de mine, vai de mine

Sunt un bou, un păcătos
- Ce să-ţi fac măi Samy, dacă
- Dacă tu le faci tocmai pe dos?

- Încă o dată Davidică

Dă-mi un sfat să am temei
Am să fac tot ce mi-oi spune
Am să fac aşa cum vrei

- Vrei un sfat! Ţi-l dau măi Samy

Dar urgent că vremea-i scrută
Dacă vrei să-ţi meargă bine
Vino să mă pupi pe burtă.

Dacă-ţi spun pupă-mă pe burtă”

Nici un gând n-am să-ţi ascund
Cum le faci pe dos pe toate
Ştiu c-ai să mă pupi în fund.

Asta zic şi eu noroc

Într-atât ne-mbată viaţa
Cu iluzii şi strădanii
Că nici nu băgăm de seamă
Cât de repede trec anii.

Cred că nu importă urbea

Dacă-i Râmnic sau Focşani
Totul e că eu pe-atuncea
Avea optusprezece ani.

Şi-n oraşul plin de crâşme

Şi cu centrul plin de praf
Nu era nici un teatru
Şi nici cinematograf.

???
???
Pompieri, oborul, gata
Şi vreo două cafnele.

Singurul loc mai vesel

Al oraşului stindard
Era varietul Filip
Un şantan de bulevard.

Fiindcă atunci patronul

Numere de-atracţie noi
Balerine apetisante
Chiar şi cântăreţi de soi.

Cum sosea vreo vampă „bine”

Năvălea protipendada
Conu Bubi, conu Nicu
Şi luat cu asalt naiada.

După ărogramul artistic

Chefuiau cu curtezana
La conac sau la moşia
Monteoru sau Grăjdana.
Pe când noi făuritorii
De poeme şi himere
O priveam cu jind, sorbind-o
C-o cafea sau cu o bere.

Într-o seară, tot la Filip

Debutase o actoriţă
Cu trup zvelt şi ochi şăgalnici
Şi cu fragă de guriţă.

Fermeca în potop de aplauze

Pe bărbaţii toţi, în grupe
Şi ne ameţea cu-n cântec:
„Vin la Tanţa să te pupe”

Avea părul spic de aur

Braţe, albe subţirele
Picioruşe crizanteme
Care te chemau spre ele.

Noi, ştregari voioşi şi timeri

Nici o taină nu ne scapă
O doream şi tuturora
Ne lăsase gura apă.

Şi cum se zvonise o şoaptă

Pe la Kraus
La cafenea
Că deţi dai o stă în mână
Poţi ca să petreci cu ea.

Însă cine dintr-ai noştri

Din pleiada cunoscută
Îşi putea permite luxul
Ca să-i dea divei o sută?

Şi atunci Aurel propuse

O ideeie salvatoare:
Să putem strânge o sută
Punem 5 lei fiecare.
Şi jucăm la loterie
Înodăm frumos batista
Şi cine câştigă suta
Ăla merge cu artista.

Zis-făcut. Nicx astăzi nu ţtiu

Nici când a trecut minuta
Nici cum m-a bătut norocul
Ca să-mi iasă mie suta.

Ştiu, atâta, că înălţat-am

Mulţumiri lui Dumnezeu
Pentru marea fericire
Ce-a căzut pe capul meu.

c-un buchet de violete

Şi-n ţinută elegantă
i-am palmat în mână suta
Şi ea, a depus-o în geantă.

Restul: cuib de poezie

Vis şi voluptăţi divine
Care le-au descris şi alţii
Maul mai bine decât mine.

Pot s-adaug amănuntul

Că înrâuirt de stele
I-am compus în versuri tandre
Un sonet şi trei rondele.

Într-atât a înduioşat-o
Versul meu înaripat
Că frumoasa Mesalină
Cu glas dulce m-a întrebat:

- Spune-mi, dragul meu, prieten

Cum pentru o desfătare
Ce ai petrecut cu mine
D-ai o sută aşa de mare?
Eşti agricultor? Ai rente?
Sau bancher cu acursale?
Fiindcă ştiu din auzite
Că poeţii n-au parale.

Îmbăta de-accentu-i sincer

Ca să nu stric feeria
I-am destăinuit de-a capo
Cum a fost cu loteria.

- Vai, a psus ea drăgăstoasă

Nnu se poate, nu se poate!
Şi strângându-mă în braţe
Mi-a şoptit cu voluptate:

Tu, că eşti cel mai simpatic

Dintre ceilalţi curtezani
Mai ales că scrii şi versuri
De la tine nu i-au bani.

Când văzui că umblă în geantă

Am simţit în vine foc
Şi mi-am zis: Slăvit fi Doamne
Asta zic şi eu noroc!

Şi cu graţie felină
Şi-un surâs descris de zei
Iar m-a îmbrăţişat cu patos
Şi mi-a înapoiat: 5 lei...

Cărţile Sfinte

Vestitul Rabi Ben Işmuiel

Vestit în Mişna şi Cabală
Venise într-o zi să vadă
Pe Rebe Lein din Capitală

Voiau să audă cum slujeşte

Să-i soarbă, cântecul şi voga
Pe credincioşi cum păstoreşte
Şi cum slujeşte sinagoga
Şi-a stat în stradă Ben Işmuiel
Smerit cu inima voioasă
Că Leiba bucuros de oaspe
Pe Rabi l-a poftit la masă.

Când fu să intre musafirul

În casă, întâlni în uşe,
O fată mândră ca zefirul
Cu chipul alb ca de pupăşe
Îşmuiel Ben privi pe Rabi
Clipind din ochi să-l înţeleagă
Apoi zâmbind a prins să-ntrebe
- Dar, ce e asta Rabi, dragă?

Rep Leib, roşind cu modestie

Văzând că rabi se-nfierbântă
Răspunse tainic; - Ce să fie?
O carte rabi, carte sfântă!
- O carte-i sfântă-ntotdeauna
Că în ea-i lumina şi căldura
De aceea s-o iubim într-una
Că aşa ne-a învăţta scriptura.

Spălându-se pe mâini prea sfântul

Slăvi pe Dumezeu divinul
Că ne-a dat cerul şi pământul
Lumina, apele şi vinul.
Dar o surpriză mai tirană
l-a ţintuit, fiindcă la masă
Servea o altă fetişcană
mai nostimă şi mai frumoasă

- Dar asta ce e? Înmtreabă rabi

Cu un gest ascuns ce nu cuvântă
- O altă care Ben Işmuiel
Şi tot ca cea dintâi e sfântă.

- Nu s-ar putea, Rep Leib părinte

Cum spune biblia străbună
Din cele două cărţi prea sfinte
Să-mi împrumuţi şi mie una?

Mi-e greu a spus rep Leib, că întâia

Acum o citesc profete
Iar celelate până acuma
Nu îi sunt foile tăiate.

Vesela Familie

Într-o zi la societatea
„Pheonix” de asigurare
a intrat un domn în vârstă
slab, cu ochelari de soare.

- Aş dori – se adresează
Funcţionarului din faţă
Ca să fac asigurare
Cum m-am hotărât pe viaţă?

Funcţionarul, măsurându-l
Cu minuţiozitate
Slab, cu ochelari şi vârstnic
În răspunse: - Nu se poate!

Eşti slăbuţ, vedere scurtă

Ai şi semne de vărsat
Nu întruneşti anume puncte
Ca săă fii asigurat.

- Da, dar tata – zise domnul

Care-i mai bătrân ca mine
E asigurat aicea
De un deceniu şi mai bine.

- Cum îl cheamă?
- Dan Beşleagă.
- Dan Beşleagă? Un moment
Ca să văd în fişe dacă
Nu-i vreun inconvenient.

Dan Beşleagă? Da! Se află

Însă în comformitate
Trebuie îndeplinită
Încă o formalitate.

Iei un formular cu timbru

Şi îl completaţi acasă
Şi veniţi cu tata aicea
Marţi sau miercuri dimineaţă.

???
???
Cu nepoţi şi cu nepoate
Toţi la nunta lui bunicu

- Cum, bunicul se însoară?

Asta-i culmea! Pe toţi sfinţii
- Se însoară! Da! Cu toate
Că sunt contra lui părinţii!

Bunicuţa şi nepoţii

În expresul de Florica
Lăzi, colete, un amalgam
Şi în compartiment, bunica
Şi nepoţii stau la geam.

Hohotind, copii zburdă

Şi fac zgomot infernal
Iar bătrâna ştirbă, surdă
Tot priveşte cerul pal.

Dintr-un coş le dă bunica

Câte-un tort cu zahăr copt
Şapte ani are Lucica
Iară Nicu are opt.
Înfoiată ca o varză
Baba zice mai apoi
- Uite barza! Uite Barza!
Care v-a adus pe voi.

Nicuşor, apoi întins pe-a coastă!

Zice răsfirându-şi părul:
- S-o lăsăm să moară proastă
Sau să-i spunem adevărul?

Ceaiul

S-a îmbolnăvit Niculce

De pe strada înflorită
La laringo-faringită
????

Mari profesori cu protecţii

I-au făcut trei operaţii
Şi vreo şaptespreze injecţii.

L-au cusut cu fir de aur

La gâtlej şi la laringe
Îl aşează în pat cu o soră
Care abia, abia-l atinge.

Că slăbit bietul Niculce

De atâtea răni adânce
Nu poate să mai vorbească
Nici să bea, nici să mănânce.

Stă întins de două zile

Chinuit şi banmdajat
Slab şi galben ca lămâia
Nebăut şi nemâncat.

Doctorii văzând că bietul

E într-un hal fără de hal
Hotărâră de îndată
Să-l hrănească artificial.

- Da, da! Trei mii de lei!

Fu chef nu glumă
O cameră, trei sticle, alte trei
Dar ce poate să însemne această sumă:
„O lumânare cinci sute de lei”.

- Se vede că aţi uitat – a spus femeia

Un amănunt de-o importanţă mare
Dar eu am fost „puicuţa dulce” – aceea
Care a suflat azi noapte în lumânare!

???

Nu ştiu în parte a ţării

Mi se pare că-n Gheorgheni
Locuia o bătrânică
De vreo şaptezeci de ani.

O ştia tot târgul, deşi

Foarte rar ieşea din casă
Şi trăia în oraş departe
Singurică şi retrasă.

Se spunea că ar fi odrasla
Unui mare bogătaş
Care avusese întinderi
Şi în Vlaşca şi în Iaş

Şi frumoasă, o minune
Un tablou, o închipuire
Că veneau sin alte oraşe
Grup de tineri să o vadă.

Că a iubit în tinereţe
Un nepot a lui Ştirbei
Şi cum neamul lui fu contra
S-a-mpuşşcat din cauza ei.
Ea atunci – chiar la mormântu-i
A jurat că-n viaţa toată
n-o să se mărite pururi
cât trăi-va, niciodată.

I-a rămas ceva avere

Acareturi de moşeancă
Şi din moşioară banii
Care îi ţinea la bancă.

Nu avea vecini, nici neamuri

Şi cu taina ei în gând
La biserică în duminici
Seducea din când în gând.

Iară anii trec ca vântul

Goana vremii n-are leac
Şi încet, încet, trecuta
Peste jumătate de veac.

Ca o umbră selenară
Îşi târăşte paşii grei
N-a rămas nimic din nuriii
Şi din frumuseţea ei.

Într-o zi pe poapa Neacşa

l-a poftit la ea acasă
Să-i destăinuiască chinul
Care sufletu-i apasă.

- Prea sfinţia ta, mă iartă

Că grăi-voi cu păcat
Dar în viaţa mea pustie
N-am ştiu ce e bărbat.

Nu vreau să ajung în slava

Din cereasca Lui grădină
Fără nici o îmbrăţişare
Şi în vârstă şi virgină.
Caută-mi un om din gloată
Şi trimite-mi-l încoace
Cu fiinţa mea să facă
Tot ce vrea şi tot ce-i place.

Să mă strângă lung în braţe

Tot aşa ca pe-o ţărancă
Şi am să-i dau o recompensă
Că am bani destui la bancă.

Popa milostiv să scape

Bietu-i suflet păcătos
I-a trimis un om din piaţă
Un hamal foarte vânjos.

Cărui i-a vorbit cu milă

Şi îndurarea celui sfânt
Despre buna învoire
Între oameni şi pământ.

Mai cu seamă despre pilda

Cuvioasei Paraschieva
„Cine pe semeni ajută
răsplătit pe dată fi-va”!

S-a rugat de acela care

Stă cu îngerul la masă
Să gonească necuratul
Dintr-o fiinţă păcătoasă.

Şi s-a dus să izbăvească

A ispitelor furtună
Foarte mulţumit că astăzi
A făcut o faptă bună.

Chiar a doua zi dimineaţă

Popa Neacşa s-a îndreptat
Înspre casa bătrânească
s-o dezlege de păcat.
A intrat popa în sală
S-a uita prin încăperi
Bărbatul era acolo
Dar femeia nicăieri.

- nu ştii unde-i baba care

Care stă de-atâţia anii ?
- Păi s-a dus din nou la bancă
Să mai scoată nişte bani.

Şi căţeluşa stă în pat

Mimi are o fată blondă

Vea ochi mari şi păr buclat
Un sân superb, o pulpă rotundă
Şi avea şi-o fire vagabondă
Şi ca oricare demimondă
Avea un căţeliş buclat.

Sprinţară ca o căprioară
Mimi iubise un băiat
Şi într-un amurg de primăvară
Simţind că focul o înfioară
I-a dat tot visul de fecioară
Dar el se vede că a uitat
Şi căţeluşul stă în pat.

În negre nopţi de insomnie

Mimi cu suflet tulburat
Să uite dorul ce-o sfăşie
Şi dragostea –i atât de vie
În camera trandafirie
Privea protretul lui pictat
Şi căţeluşul stă în pat.

A vrut un moş cam reumatic

S-o ia cu el într-un palat
Şi s-o iubească singuratic
Dar ea cu ochii de jăratic
Gândind la tipul ei simpatic
Dintr-un cuvânt l-a refuzat
Şi căţeluşul stă în pat.

Când somnul încerca s-o prindă

Mimi cu corpu-nvăpăiat
Privindu-şi formele în oglindă
Ofta cu jale, suferindă
Că nu e nimeni s-.o surprindă
Şi căşeluşul stă în pat.

Şi-n cuibul ei de curtezană

Veneau priteni pe-noptat
Şi beau ermuth, coniac, cinzeacă
Şezând pe sofaua egipteană
Sau pe divanul fermecat
Şi căţeluşul stă în pat.

Veneau fecioare şi cucoane

În buduaru-i parfumat
Şi ca să uite de canoane
Fumau haşiş, fumau havane
Şi apoi ??? băietane
Cădeau lascive în păcat
Şi căţeluşul stă în pat.

Amurgul depăna-n tăcere

Al vremei cer, argintat
Şi trandafiri mureau în sere
Iar Azorel visa-n tăcere
Şi îi plăcea să lingă miere
În salonaşul crenelat

Şi zi şi noapte sta în pat...

Din flori să-ţi împetesc cunună

Aş vrea din flori să-ţi împletesc cunună

Pe strat de crini să mă inspir
Să-ţi cânt în nopţşile cu lună
Pe o pajişte cu trandafiri.

Din mirt să-ţi cânt: romanţa vieţii

Şi ochii tăi senini şi mari
Să sorb nectarul tinereţii
Sub streşini de mărgăritar.

Ţi-oi pune dali în cosiţe

Şi orhidee înnourate
Pe frunte flori de lămâiţă
Pe umeri şipe sân muşcate.

Pe braţele de nuferi albi

Înfăşura-voi cu alint
Bujori şi stânjenei şi nalbe
Şi chiparoase de argint.
Ţi-oi atârna pe şold lalelel
??? şi „Nu mă uita”
Ca toate gândurile mele
Să guste din gura ta.

În prag voi presăra din verme

În ritmul versului sărac
Imaculate crizanteme
Şi sângerânde flori de mac.
Din siclamene şi cicoare
Ţi-oi împleti un cuib boem
S-adormi pe cuib de lăcrămioare
Cu gândul la acest poem.

Uitând de doruri şi regrete

Şi prinşi de-ai dragostei fiori
Avea-vom crioni şi violete
Şi poate şi un copil
Din flori....

Şi luna a închis un ochi

Soarele îmbracă în aur

Şi în păienjeniş de fire
Tot întinsl care duce
La Costeşti, la mănăstire.

Două tinere măicuţe

În sutane lungi şi grele
Trec pe drumul plin de soare
De nisip şipietricele.

Harul domnului de-a pururi

Scaldă în sfânta psalmodie
Chipurile lor suave
Pline de cucernicie

Într-atât de cufundate
Maicile prea cuvioase
Că nici n-au băgat de seamă
Că a trecut de ora opt.

Vorbele pieriră risipindu-se ca fumul

Dar de-odat se opriră
Nu cumva greşt-au drumul
Parcă alta e şoseaua spre lăcaşul mântuirii
Nici o casă nu se vede şi nici turla mănăstirii
Nu mai ştiu ce să mai facă
Să se oprească în zăvoi?
Să mai meargă înainte? Sau să meargă înapoi?
N-o să lase la anaghie două maici fără ajutor
Însă Dumnezeu e mare şi a toate îndurător
Şi în timp ce implorează milostenia Sfintei Vineri
Ca prin farmec apărură chiar în urm alor doi tineri.

- Mergeţi înspre mănăstire?

A întrebat o maică aparte
- Da pe-acolo trecem
Însă noi ne ducem mai departe
- De ne daţi îngăduire, noi putem să vă-nsoţim
- Cu plăcere şi evlavie Celui Veşnic mulţumim!

Şi-au pornit în grupă tuspatru

Pe şosea încetinel
Panait la braţ c-o maică
Şi cealaltă cu Ionel.
Tot mergând de ele aproape
Sângele a început să fiarbă
Şi alăturea ici, colo,, câte-un păătuf de iarbă.

Iarbă verde mătăsoasă

Ce te-ndeamnă şi te cheamă
Şi-un crâmpei de sare albastră
S-a întins ca o năframă.
Le-a vorbit de Magdalena
De Infern, de Raiul sfânt
Şi despre iertarea celor
Păcătoşi de pe pământ.

Până le-au convins în fine

Plâns-au ele mai mult de-un ceas
Pentru odihnă ar fi mai bine
Ca să facă un mic popas.

Şi s-au aşezat pe iarbă

Pe când luna ce-i privea
Prevăzând ce-o să urmeze
A închis un ochi şi ea.

Restul nu interesează
Doar o voce sub copac
Îngânat-a:Iartă-i Doamne
Iartă-i că nu ştiu ce fac.

Iar Eulampia de alături

A răspuns printre suspine
- Ba al meu dragă Varvară
Ştie încă foarte bine.!

Popasul lui Aizic Tirr

La înţeleptul Rabi Mendel

Vine Aizic Tirr smerit
Şi îi spune:”Raşi dragă,
Sunt un om nenorocit”

Rifca mea-i atât de dulce

Şi are atâta sexapeal
Că nu trece un an şireata
Îmi trânteşte un copil

Am vreo zece să-mi trăiască

Toţi sunt sănătoşi ca tunul
Şi-mi sunt dragi dar ce nevoie-i
Să-mi mai nască unul?

Şi-am venit la tine Rabi

Dă-mi un leac să-mi folosească
Poate Dumnezeu pe Rifca
De copii s-o izbăvească.

- Uite ce-ai să faci, îi spune

Rabinul cu ochii dulci
Noaptea când soseşti acasă
Şi ai vrea ca să te culci

Să te ţii întodeauna
De povaţa mea înţeleaptă
Să te urci pe partea stângă
Şi cobori pe partea dreaptă.

Dacă faci aşa şi totul

Cu stricteţe şi păzit
Poţi fără grijă, Rifca
De copii s-a lecuit.

Au trecut trei luni sau şapte

Sau chiar opt să fi trecut
Şi la Rabin într-o vineri
Intră Aizic abătut.

Şi mâhnit şi neferice
Ochi-i galeşi multe spun
Şi plângând aproape, zice:
- Rabi, n-a fost leacul bun.

N-a fost leacul bun, iar mie

Mi-a fost chinul inutil
Fiindcă uite azi noaptea Rifca
Mi-a născut iar un copil.

- nu cumva întreabă Rabi

Cu un surâs ce-i schimbă faţa
Ai uita ce-am spus sau poate
Mi-ai nesocotit povaţa?

- Vai de mine! Exclamă Aizic

După vorba ta înţeleaptă
M-am urcat pe partea stângă
Şi-am coborât pe cea dreaptă.

- Dar ia spune, întreabă Rabi

Scărpinându-se în nas –
Nu cumva trecând pe acolo
Ai făcut un mic popas?

- Un popas? Făcui desigur

Deh, ca omul! Ce să fac?
Parcă poţi să treci pe acolo
Să nu poposeşti un pic?

- Văd că na-i pătruns povaţa-mi

Zice Rabi plin de fiori
Nu ţi-am spus să urci pe stânga
Şipe dreapta să cabori.

Dacă ai poposit l amijloc

Ca un pusnic în câmpii
Aizic Tirr Du-te la dracu
Cum vrei să nu faci copii?

Peisaj divers

Pe un tăpşan de voaluri dese

Calm se plimbă aerul
Şi în cadenţe neînţelese
Vremea-şi toarce caierul.

Sub întins zări astrale

Care-şi pierd hotarele
Cu o cuinună de petale
Se retrage soarele.

Cişmigiul poartă vina

Că-ş superbe florile
Ce-au împodobit grădina
În toate culorile.

Luna în necuprins se suie

Poleind nidsipurile
Şi un tânăr cu o duduie
Stau de vorbă, chipurile...

O poveste foarte veche

Spune luna lacului
Şi-într-o barcă o pereche
Se sărută al dracului.

Trec pe drum în plină noapte

Scârţâind vehicule
Iar sub pod răsună şoapte:
- Nu te-ntinde Nicule!

???

Oraşu-a fost cuprins

De euforie
Din cauza unui fapt senzaţional
Că în centru e un afiş
Pe care scrie
Că astă seară-i striptis
La „Pigali”

Ce înseamnă „striptis”?
La local de noapte
Cu becuri
Ţipător colorate
În bar
Femei
Vreo Şapte
În toalete cât mai decoltate.

Program de cabaret
Orchestră
Cântec
Cha, cha, sirtachi, twist
Iar la sfârşi o vampă goală
Freamătă din pântec
Şi fiindcă o vezi
Plăteşti ca un tâmpit.

În atmosfera
Supra excitantă
Cu jazz
Cu trupuri zvelte
Şi feline
Clareta este
Cea mai frumoasa
Din câte s-au produs
În curţi străine.

A fost la curtea
Şahului
O leacă
La radio a dansat
Pe unde scurte
La curtea lui Kemal
La curtea Greacă
Şi aicea
O să joace tot în curte.

A fost aplaudată
La Tanagra
Ma Moulin Rouge
La eschimoşi
La feredino
Şi „la trei ochi de plapumă”
Îm Moşi.

Dar iată,
Că în lumina orbitoare
Pe un soclu
Ca pe vremurile lui Pluto
Clareta apare
În toată a ei splendoare
Şi goală
Aşa, cum a făcut-o măsa.

Un trup superb
Şi braţe voluptoase
Doi sâni
Înfipţi în piept ca două mere
Şi rotunjimi
Şi pulpe] delicioase
Şi celelalte toate
La vedere.

Din colţul lor

Bazil şi Aurel
Ciocnesc
Aşa cum cere eticheta
Şampanie, nectar şi hidromel
Sorbindu-le cu ochi lacomi
Silueta.

Apoi bazil
Cam ameţit niţel, şopteşte
Scuturându-şi ţigareta:

De stau să judec, totul e la fel

Atât şa Tanţi cât şi la Clareta.

???
ÂÎn oraşul unde cerul,
Ca Bosforul se ???
Şi cu o gardă de Luceferi
Trece mândra semilună
Într-un parc văzut
În visul unui rege anonim
Se înalţă în slăvi
Palatul lui Mehmed Cadâr selim.

Prin desişuri de azalee

Chiparoşi şi palmieri
Şi înconjuraţi de o strajă
De eunuci şi eniceri
Prin firman trimis de ceruri
Şi a luiMahomed hatâr
Stă acum în flori haremul
Lui mehmed Cadâr selim.

Şi era păzit haremul

Şi piscina cea rotundă
Că prin zid nici o privire
De ghiaur să nu pătrundă
Fiindă pe divanuri roşii
De caşmir şi ispahan
Odihneau cu trupuri goale
Nimfe din Belucistan.

Heţaire din Galata şi Naiade din Ankara

Andaluze şi cadâne ce-au venit din toată ţara
Ca dansând să satisfacă fără nici un marafet
Orice doruri sau capricii ale lui Cadâr Mehmed.

Răpitoare e Zuleica
Spritenă ca o panteră
Şi suleima, adalisca
Ce are chip de baiaderă
Floare de Siraz a Konia
Baclava e Razimb
Şi sirena-i Bulaira
Când dansează „Turka bre”

Dar din soaţe, cea mai tandră

Mai frumoasă şi mai dragă
Cu trupuşor de orhidee şi
Cu gura ca o fragă
Zămislită din surâsuri
De auroră şi senin
Şi scăldată-n stropi de soare
Era Fatme Aleiman.

În şalvari şi fesuri roşii

Au venit buluc cadii
Toţi vizirii şi califii
Geanabeţii şi muştii
Ca să o vadă pe Aleimina
Cum dansează din buric
Şi s-au aşezat turceşte
Ronţăind pistl, fistic.

Iat-o! Cumse frânge goală

Prinsă în vraja unui cântec
Şi cum tremură cu sânii
Şi din umeri şi din pântec.
Toţi efendii îşi dau coate,
Cu privirea spre cultuc
Şi şopteau tăcuţi din barbă
Aferim ghiuzel giugiuc.

Nimeni n-a băgat de seamă,

Prin al patimei zăduf
Ce priviri de foc azvârle
Către un efeb, Iusuf.

Pe acesta şi-l alese

Şi-l vroia în nopţi, intim
Că făcea parte din
Garda personală a lui Selim.

S-a sfârşit tot zaiafetul

Şi în haremul cu eunuci
Noaptea şi-a întins năframa
Şi-a cuprins tot mapamondul
Iar Iosuf se plimba afară
Pe asfalt, şi-şi face rondul.

Numai Fatme se strecoară

Şi cu braţele de puf
În iatacul ei îl trage
Înăuntru pe Iosuf
- Vino, vino lângă mine
Taina visului să-ţi culci
Că mi-e sete de-ndrăgire
Şi mi-e dor de clipe dulci.

Îţi voi da să guşti din rodii

Să culegi de unde vrei
Struguri şi căpşuni din gura-mi
Şi nectar din sânii mei

- Ioc! Răspunde Iusuf

Vesel şi cu glas de mameluc
Fiindcă eu din fericire
Ca şi tata sunt eunuc.

Pot să stau aici cu tine

Dacă-ţi place şi o oră
Dar să-mi dai şi o dovadă
De afecţiune ca soră.
Zorile azvârl prin geamuri
Avalanşe verzi de fire
Pe când Fatme-şi zvârcoleşte
Trupuşorul dornic de iubire.

Iar Iosuf, ce stă prin geamuri

Pe divanul cu efigii,
Îşi priveşte lung conturul
Şi mănâncă bigi-bigi.
Dintr-un roman aristocrat
-Prolog-

Din piscul munţilor ce poartă

Pe umeri zvon de oasanale
Despre castele şi fantome
Şi cu ferestre ogivale

În grota unde militarii

Opresc să intre la civili
Iar noaptea se abat pescarii
Ca să vâneze crocodili.

Îţi scriu dsin turnul cu trei steme

Şi trei carabinieri la poartă
Pun plicul într-o sticlă veche
Pe care o azvârl în Marea Poartă

??? o salvă în aer

ca saltimbaticii să se teamă
Şi ??? să sune
Din clopoţele de aramă

Şi fiindcă n-am alte adrese

Ca epilog al jocului
Trimit impresiile culese
În colţ la faţa locului.

Kerheza

Să participi la serbare
Văzduhul s-a punctat cu salbe
Nu se vedea decât picioare
Şi ochi frumoşi şi braţe albe.

Pluteau surâsuri vagabonde

Şi-a larg se profilau alene
Fermecvătoare nimfe blonde
Şi adorabile şatene.
Orchestra nu înceta să scalde
În ritm de sunete stridente
Vârtejulspelb de corpuri calde
Cu legănări impertinente.

De muzica ce tulbura
Şi înfierbânta toţi emulii
Întreg parchetul tremura
De atât cha-cha şi huli-huli.

Şampaniza câte un grup

Şi în cadenţări de jaz măiestre
Lascive mlădieri de trup
Se rpsfăţau privirii noastre.

Din necuprinsul violet

Când stele îşi ţeseau năframa
Se auzea dintr-un boschet:
- Fi serios, ne vede mama!

În fond continua agapa

Ce chef şi toasturi până la ziuă
Un paj bătea în piuă apa
Şi-a colombină apa în piuă.

Şi în calmul ???
Alunecau perechi pierdute
S-a petrecut până la punct
Pe urmă puncte...puncte...

Aşa e piesa

Seninul
Sparge al zărilor zapaz
Şli împrăştie albastre
Apoteoze
Şi înparcul cunarcişi
Şi tuberoze
E vis de sărbătoare
Şi extaz.
Pe alei de bambuşţi
Curg metamorfoze
Şi trec
Romeo – în matie de atlas
Cu julieta
În valuri de topaz
Spre chiaşcul cu garoafe
Şi mimoze.

Prin pajişti cu gladiatori

Cu cavaleri în zale
Şi scuturi
Cu săruturi
Cu statui
Şi urme vagi de tei
Răzbate o discuţie
Pe tăcute
- Ai spus că mă câştigi
cu 200
de ce-mi dai numai 10 lei?

- Epilog-
Când dimineaţa risipitoare
Înseninata ei văpaie
E îmbulzeală în piaţa mare
Şi grămădeală la tramvaie.

Rămâne gol întreg pământul

Şi pleacă nobili???
Unii spre gropile Oatu
Iar alţii spre groapa Chipăilă.

Clasic sau modern

Blauşpitz, fabricant de nasturi

Şi cu sucursale în ţară
Avea tender şi-o soţie
De o frumuseţe rară.
Pe când Sulizom Naftule
Un om simplu şi în state
Era lucrător cu ziua
Pe la electricitate.

Nu-şi vorbiră nicodată

Nici în zori şi nici pe seară
Ce-şi spuneau doar „bună-ziua”
Când se încrucişau pe scară.

Lunile au trecut în goană

Mai cu soare, mai cu vânt
Şi în toată vremea sta
N-au schimbat nici un cuvânt.

Dar într-o zi măreaţă

Sub albastru policrom
Se întâlniră în piaţă
Şi amândoi au spus „- Salom”

- N-ai idee domnu Blauşpitz

Cât de mult îmi pare bine
Şi nici nu ştii cât mă bucur
Că te-am întâlnit vecine!

Mi-ar fi drag să stau de vorbă

Să ne spunem câte-un dor
Că la urma urmei suntem
Fiii aceluiaşi popor!

Mai o glumă, o butadă

Una caldă una rece
Ce s eaude nou prin lume
Şi uităm că vremea trece.

Nu te superi domn Naftule

Dar vreau numai să-ţi explic
Xă pe noi socialmente
Nu ne apropie nimic.
Eu altfel de cultură
Dumneata, meşteşugar
Deaia nu ştiu ce anume
Am putea vorbi măcar.

Am să-ţi dau numai o pildă

Că deşi sunt fabricant
Însă îl ştiu pe Scophenhauer
Pe Sofocle şi pe Kant.

Dumneata îl ştii pe Dante?

Pe Gounod, pe Tzitzian?
Îl cunoaşteţi pe Euripide
Platon sau Aristofan.

- Drept e, cu savanţi şi cu genii

Nu pot cot la cot să merg
Pe ăştia nu-i ştiu, dar matale
Ştii pe unul Goldemberg?

- Goldemberg? Modern sau clasic?

Nici nam auzit de le.
- Nu ştiu de-i modern sau clasic
Însă ştiu că-i tinerel.

Care vine în orice miercuri

Când eşti dus la sucursală
Şi se giuguleşte straşnic
Cu soţi adumitale!

Învăţăcelul Hamani

Într-un cartier din Lenberg

C grădini scăldate în soare
Pripăşitu-sa într-o vreme
O femeie încântătoare

Nimeni nu ştia de unde-i

Din ce ţări îndepărtate
Însă şopteau că în casa-i
Se întâmplau lucruri ciudate

Stăruia un zvon: că ???

Plin de ??? şi de corinţi
A înnebunit bărbaţii
Şi i-a scos pe toţi din minţi.

Că adeneaori în noapte
Uşi ascunse se deschid
Şi câte un bărbat de seamă
Lunecă discret prin zid.

Încât grupul de neveste

Caste darînveninate
Adunatu-s-au în grabă
Şi s-au dus la rabin, toate:

- Înţeleptule prea vrednic

Tu al cerului veşnic sol
Peste cartierul nostru
A căzut foc şi pârjol.

C-a venit o vrăjitoare

Chip de drac, ispită în gene
Şi ne ademeneşte soţii
Cu privirile-i viclene

Scapă-ne de ea, goneşte-o

Că-i primejdie tuturora
Şi ne ameninţă pedeapsa
Din Sodoma şi Gomora

Rabinul şi-a pus caftanul

S-a încins peste veşminte
Şi şi-a luat învăţăcelul
- Mergi Hamani?
- Merg, prea sfinte.

Cum ajunseră la stratul

Care împodobea grădina
I-a întâmpinat din uşă
Chiar femeia cu pricina.

Au intrat la ea în casă
Cu??? În toatre cele
- Bucuroasă sunt de cinstea
Care-o faceţi casei mele.

-Află, doamnă, a spus rabi

Şi îndoială nu încape
Că în oraş circulă zvonuri
Care te privesc de aproape

Şi supus a lui din ceruri

Mie-i prea slăvit cuvântul
Am venit să stăm de vorbă
Şi de ??? să te mângâi

- Cu smerenie aculte-voi
A răspuns ea drăgălaş
Şi vă rog poftiţi alături
Să luaţi loc în salonaş

- Tu Hamani – zice rabi

Către învăţăcelul său
Ai să stai la uşă strajă
Să nu intre duhul rău!

Şi a stat, a stat Hamani

Dus pe gânduri neînţelese
De aşteptarea îi ies ochii
Însă Rabi nu mai iese.

Şi a mai stat un ceas Hamani

Ba mai mult a stat cu grag
În sfârşit se crapă uşa
Şi apare Rabi în prag.

???? e sfântul
Şi zburlit, apins la faţă
- Dumnezeu să te păzească
Pururi de năpastă-n viaţă!

- Zi, ce-ai hotărât cu dânsa?

A întrebat învăţăcelul
O gonim de-aici cu pietre
Sau să o judece orăşelul?

- Vai de mine, exclamă Rabi

După a legii legământ
E o femeie minunată
Cu credinţă în domn sfânt

Are o inimă de aur

Care pe învăţaţi încântă
Darnci şi miloasă
Ca o sfântă, ca o sfântă!

- Rabi, dacă zici că-i sfântă

Tu cunoşti mai bine slova
Şi lumina ta e harul
Din scriptura lui Iehova

- Doamne iartă, spune Rabi

Fiind cinstită şi virtuoasă
S-o lăsăm cu Domnul în pace
Să mergem către casă.

- Mergem, a răspuns hamani

Da, înainte dacă vrei
Ia aminte la veşmşinte
C-ai uitat să ţi le închei!

Dacă plouă ce mă fac

Liftan e un tip simpatic

Cum altul nu găseşti
Şi mai e şi voiajorul
Cel mai prima-n Bucureşti.
De-ţi vorbeşte, totdeauna-i
Plin de duh şi plin de spumă
Nu există să se lase
Făr să-ţi plaseze o glumă.

Are un sac de anecdote

Şi de znoave fel de fel
La petreceri e o plăcere
Nopţi întregi ai sta cu el.

Nu există povestire
Fie lungă, fie scurtă
Să ţi-o spună el cu farmec
Şi să nu te ţi de burtă.

Fiind un personaj de seamă

Şi în branşa lui fruntaş
Trage numai la hotelul
Cel mai mare din oraş.

Îl iubesc hotelierii
Ca pe un portbenheur al lor
Fiindcă domnul Liften este
Cel mai staşnic voiajor

Şi într-o zi sfârşind programul

Şi soios din cale afară
Se ducea grăbit s-ajungă
Cât mai repede la gară.

Când să urce în tren deodată

Tocmai în minutul acela
Liftan şi-a adus aminte
Brusc că şi-a uitat umbrela.

La hotel se-ntoarce însă

Camera (ce clipă cruntă)
E ocupată de-o pereche
Care e în voiaj de nuntă.
Ce să facă bietul Liftan?
Deşi are treabă multă
Dar să-i treacă plictiseala
Stă la uşă şi ascultă.

- Puico, spune a cui e gura,

Care în voci mă va îmbăta
Şi o voce îngerească
Zise:: e a ta şi a mea!

- Dar a cui sunt ochii aceştia

Mari şi negri ca agata?
- Tot ai mei sunt dragă Sandu!
- - Să ţi le mănânce fata!

- Dar mânuţele astea roze

Cu miresme de petale,
Ale cui sunt păpuşico?
- Ale mele şi-ale tale.

- Cămeşuţa asta fină

Albă ca un puf de nea?
- Jur că n-am împrumutat-o
Crede-mă că-i tot a mea!

- Dar pantofii albi în care

Dorm ca două rândunici
Picioruşele-ei superbe
Cine le mănâncă ghici?

- Cine vrei să le mănânce?

Ciripeşte ea agale
Tot ce e aici în casă
Toate, toate-s ale tale

Auzind aceste vorbe

Liftan se aprindre foc
Şi cu multă discreţiune
Bate în uşă: Toc!Toc!Toc!
-Cine e acolo?
- Eu sunt.
- Şi cam ce doreşti mata?
- Când ajungi la umbrelă
Vă înştiinţez că-i a mea.

Bebzic şi Tintas

Bebzic a venit la Rabi

Şi plângând amar i- aspus
- Rabi dă-mi un sfat că altfel
,
Altfel sunt un om distrus.

- Ce-i cu tine? Întreabă Rabi

Cu privirea dilatată
Ţi-a ars casa sau poker
Ţi-ai pierdut averea toată?

- Nu, o altă catastrofă

A dat crâncen peste mine
Că îmi vine să-mi iau viaţa
Şi să urlu de ruşine.

Şase luni abia trecură

De când tu m-ai cununat
Şi uite, Rifca mea, frumoasa
Mi-a născut un mic băiat!

- Mazalatov, a spus rabinul

Scărpinându-se-n perciuni
Iară Bebzic: - Cum se poate
Un copil la şase luni?

Slavă cerului! vorbit-a

Rabi peste ochelari
Dumnezeu cel bun şi veşnic
A făcut minuni mai mari!

De pe munte, în flăcări Moise

Ne-a adus credinţă nouă
Şi în fuga din Egiptet
N-a spar Marea Roţie în două?

Noe în plin potop cu o arcă

N-a ajuns pe Arafat?
Davit n-a învins prin knok-out
Uriaşul Goliat.

Mergi la sinagogă, Benzic

Şi te roagă în amvon
Ca feciorul tău să ajungă
Înţelept ca Solomon.

Poate că-i sortit să fie

O mândrie pentru neam
Sau un mare Tadik, ca şi
Patriarhul Abraham?

Dacă Rifka-i sănătoasă

Domnul nu te va uita
Şi din ceruri va trimite
Har divin în casa ta!

Şase luni, sunt şase îngeri

Care zilnic strâng comori
Fiului tău drag să-i fie
Drumul presărat cu flori.

Dacă sorţii-i hărăziră

Ale lumilor destine
Dumnezeu ştie ce face
Şi ce face el e bine.

- Bine Rabi, toate-s bune

Zice Bebzic, pătimaş –
Eu în Zahal, în armată
Am fost cel mai bun ţintaş.

Într-o zi, într-o pădure

Plină toată de mister
Am văzut zburând un uliu
Care se învârtea pe cer.

L-am luat la ochi, şi-n clipa

Când să trag vertiginos
Văd cum uliul se prăvale
De un glonţ şi cade jos.

Ştiu că am tras cu îndemânare

Drept în el şi asta ştiu
Totuşi parcă am tras, îmi pare
Cu o secundă mai târziu.

De aia vreau să săpun, că oricât

De ciudat s-ar părea
Tot nu poţi să-mi scoţi din cap că altul
A tras înaintea mea!

Regele şi bufonul

E o tradiţie rămasă
De pe vremea lui Meron
Ca un împărat să aibă
Lângă curte un bufon.
Să-l distreze cu o znoavă
Sau cu vitziuni pipărat
Mai ales când suveranul
Ese trist şi supărat.

Napoleon l-avea pe Harius

Ailirlm îl avea pe Groock
Umbertp pe Tontolini
Don Alfonso pe Zamberloch
Ştefan Vodă pe Păcală
Ţarul pe Ivan Dobcin
Iar Abdul Nahim sultanul
Pe unul Hogea nastratin.
Mai erau şi alţii pe vremuri
Şi în Indii şi??
Cu bufonii, dar din păcate
Nu-mi mai amitesc de ei.
Doar pe unul mai ţin minte
Nimbus, regele gorgon
Care îl avea pe Nimbo
Cel mai ghiduşar bufon.

Agreat de toţi curtenii

De prinţese şi dudui
Îl iubeau şi pajiipentru
Ciurumbuşlucurile lui.
Nu fu aniversare
Ce se petrecu-n castel
Ori consiliu de miniştri
Să nu ia parte şi el.

Sestrâmba, scote aşi limba

Păcălind pe fiecare
Se dădea apoi de-a tumba
Şi stătea drepţi în picioare. Înghiţea o portocală
Şi o coadă de scrumbie
Şi scotea din gură
O privighetoare vie.

Era vesel cu toţi prinţii

Mai ales după siestă
Chiar şi regelui, lui Nimbus
Îi mai juca o festă
Într-o zi i-a tras o palmă
S-a scuzat însă agale:
- Păi să las să-şi facă musca
Treaba-n capul dumitale?

Furios peste măsură

Regele a început să-l certe
Că se tot tăvălea bufonul
În genunchi ca să îl ierte:
- Zvârle-mă la cai stăpâne!
Am greşit, cer iertăciune!
- Bine, am să te iert, ia sama
Numai cu o condiţiune:

Mâine când vom fi în consiliu

Ai să intrifoarte grav
Şă ai să faci o glumă care
Să mă supere grozav.
Şi în scuza ce urma-va
Când ai să-mi cerşeşti iertare
Chiar ???

Mulţumesc prea luminate

Să-ţi dea Domnul prea mărire
Pentru măreaţa-ţi bunătate
Şi a ţării înflorire! Bietul Bimbo...toată noaptea
Ce să spuie ca să scape
Şi acum nepedsit...

Dis-de-dimineaţă
Au trezit norodu-n goană
Că sunt convocaţi miniştrii
În consiliul de coroană.
Stau în frunte generalii
Şi a cultelor sobor
Pe când regele citeşte
Un mesaj către popor.

Când deodată intră Bimbo

Face o tumbă lângă tron
Şi pe rege îl ciupeşte
Tocmai de pardon...pardon
Lumea încremeneşte, nimeni
Nu mai ştie ce să facă
Cu ochii-i în flăcări Nimbus
Scoate sabia din teacă.

Cum de-ai îndrăznit păgâne

O atare fărădelege
Ca în faţa întreagă a obştii
Să-ţi baţi joc de Nimbus, rege?
Du-te la spânzurătoare
Ispăşeşte-ţi acoplo vina!
Maiestate cer iertare,
Am crezut că e regina.

Nesiguranţa

Pe blajinul Natan Barie

Om cu minte şi morală
Îl cam chinuie idee
Că nevastă-sa-l înşeală.

Nu vrea nici o dovadă

Doar că era prea frumuoasă
Prea frumoasă, prea ştrengară
Şi prea des lipsea de acasă

Ca să-ţi liniştească mintea

Şi să aibă un motiv
Hotărântu-s-a să puie
După ea un detectiv .

A citit el în gazetă
De un detectiv faimos
„Zero-zero şaisprezece”
Şi discret şi conştiincios.

L-a chemat, i-a spus povestea

Condiţionând aportul
Discreţiune absolută
Şi am nunţit raportul:

Când, cu cine, cum şi unde

Într-o vilă sau bordel
Tot ce află în legăură
Cu vreo aventură a ei
- Am primit şi anonime,
Numai vorbe de ocară
Însă vezi nesiguranţa
Asta-i tot ce mă omoară!

- Nici o grijă! Am avut eu

Cazuri şi mai mistuitoare
Şi le-am dezlegat, că unui
„zero-zero şaisprezece”

Exact la două zile

După cum s-au aranjat
„zero-zero şaisprezece”
a venit şi-a raportat:

- Ieri, la trei şi cinci minute

Stam în fordul meu agale
Şi priveam cu ochii ţintă
Spre balconul dumitale.

Trece un domn în haine fresco

Nalt, frumos, mustaţa brună
Şi fredonând o melodie
Cu mult elan la uşă sună.

În balcon apare doamna

Cu un ghiveci în mâna dreaptă
Şi îi face semn cu mâna
????

Şi coboară elegantă
Blondă, cu obrajii de nea
El o ia de braţ şi ambii
Urcă în maşina mea.

A urmat îmbrăţişare, sărutări, vreo cinci sau şapte

El i-a spus maimuţă dulce
Şi ea lui: purcel de lapte!

S-au oprit la Kolnei

După colţ, clădirea a patra
Ca să vadă „Kuni Lemel”
Sau „Geames Bond” sau „Cleopatra”

M-am fixat şi eu în spate

Mai aproape de cadână
Ca să pot vedea şi filmul
Şi ce face el cu mâna.

Când s-a luminat în sală

Mă iertaţi dacă vă spun
Rujul din guriţa doamnei
Era tot pe obrajii lui.

- Şi pe urmă?
- Din viteză ,
m-au orpit la un castel
parcă al unui prinţ din basme
Însă cred că a fost hotel...

Au intrat, cu după dânşii

Cu o sistemă studiată
Am convins să-mi dea madama
O cameră alăturată.

I-am văzut prin borta cheii

În buduarul plin de şic
Ca doi porumbei pe o cracă
Dar nu s-a întâmplat nimic!

După ce-au băut şampanie

El i-a spus: - De mă iubeşti
Scoateţi scumpo minifusta
Să văd ce superbă eşti!

Ce s-a întâmplat pe urmă

Nu mai ştiu domnule Beric
???
???
Şi pe simple presupuneri
???
Nu spun cu siguranhţă ccă a fost ceva între ei.

- S-ar putea să ai dreptate

Zice Beric într-o doară
Vezi, nesiguranţa asta
Mă distruge, mă omoară!

Madam Popic

Când m-am mutat, Madam Popic

Propietară în Piatar Moşi
O femeie cu mult şic
Şi dată în obraji cu roş
Prinzându-şi buclele de pe frunte
Şi celelalte amănunte.

Mi-a spus nu care cumva

S-aduci femei în casa mea
Nu sunt doamnă de elită
Dar casa mea este cinstită.

E greu s-o duci după tipic

Când n-ai venit de la moşie
De aceea şi Madam Popic
Trăieşte numai din chirie.

Mai o odaie mobilată

Mai o intrare separată
Aşa că nu se ştie adesea
Cine a intrat şi cine iese
Şi toată lume-ai mulţumită
Încolo, casa e cinstită!

Independentă şi majoră
Ca orişice femeie bine
Are un iubit care-o adoră
Şi-un colonel ce o-ntreţine
Fiindcă-i o vorbă ce grăieşte
„Unde-s doi puterea creşte”
Când nu vine domnul colonel
Atunce domnul Bombonel
Vine şi o face fericită
Încolo, casa e cinstită!

În faţă şade o artistă

Care trăieşte c-un bancher
În stânga jos un ofiţer
Şi drept la mijloc o modistă.

În fund mai stau vreo trei familii

În dreapta domnişoara Mily
Un domn cu cioc, o croitoreasă
Care primeşte doar acasă
Şi este foarte renumită...
Încolo, casa e cinstită!

Cu glasul dăruit de zei

Actriţa, tânără frumoasă
Când nu vine bancherul ei
Nu prea întârzie pe acasă
Aşa că-n camera Elvirei
Primeşte gazda musafiri
Doar pentru luni şi pentru vineri
Odaia-i dată la doi tineri
Ce-şi spun povestea într-o clipită
Încolo, casa e cinstită.

Când îi soseşte de la ţară

Vreo rudă, atunci e vâlvătaie
Că trebuie pentru oseară
Să pregătească o odaie.

Şi trece artista la mijloc

Modista la domnul cu cioc
Domnul colonel la familii
Domn Bombonel la doamna Lily
Şi toată lumea-i mulţumită,
Încolo, casa e cinstită.

Dorinţa lui Davidel

Mămiţica-i indispusă
Vocea parcă i se-ngroaşe
Nu ştiu pentru ce dar tanti
A trimis să vie o moaşe.

Davidel, copil cuminte

Cu mămica se-ntreţine
Şi-i vorbeşte, şi o minte
De se simte mult mai bine.

Şi-l întreabă mama dulce

Ce-ai dori tu bunăoară
Să-ţi aducă mama dragă
Frăţior sau surioară?

Davidel zâmbind răspunse

Fără nici o etichetă
- Dacă aş şti că nu te doare
Aş dori o bicicletă!

Bossa Nova

Gică-i director de bancă

Om cu faimă în lumea mare
Are vilă şi maşină
Şi-o soţie încântătoare.

Dar să fie în nota vremii

Într-o lume capricioasă
Şi-a luat – că aşa e moda
Şi-o amantă delicioasă.

Nu ştiu dacă-i din Calcutta

Uruguay sau Britreia
Ştiu atât că e frumoasă
Şi o cheamă Salomeia.
Are braţe de zăpadă
Trup felin, sculptat cu dalta
Şi doi ochi, plini de păcate
De te bagă-n draci, nu alta!

I-a luat garsonieră

La ciclop, să se impună
Şi-imai dă de cheltuială
Două mii de lei pe lună.

Ocupat peste măsură

Cu afaceri o grămadă
Vine în fiecare miercuri
Pe la draga lui s-o vadă

Antecaricatură

Prea distinse cititoare

Şi coniţe-apetisante,
Duduiţe din Beer Sheva,
Botoşani şi Alicante,

Curtezani din Ţara Sfântă

Şi din strada Labirint,
Daţi-mi voie, domni şi doamne,
Mai întâi să mă prezint:

Numele: Ion Pribeagu.

Ocupaţia: scriitor.
Peste-un metru înălţime
De la cap pân’ la picior.

Data naşterii: octombrie.

Locul naşterii: în pat.
Semnele particulare:
Mărunţel şi inspirat.

Ochi deştepţi ascunşi sub lupe,

Nas copoi şi barbă rade.
După stil şi comportare
Par a fi om cumsecade.

Sunt îndrăgostit de artă

Şi frumos – poate de-aceea
Iubesc Cântecul şi Vinul
Şi îndeosebi Femeia.

Sunt milionar de rime

Şi ador şampania
Şi bogat nevoie mare,
Am castele-n Spania.

Locuinţa – cuib de visuri,

Precum vrut-a Cel de-a Pururi,
Plină vârf cu anecdote,
Vin şi flori şi calambururi.

Pânze şi picturi celebre

De valori nebănuite,
Pe-autori nu îi ştiu însă,
Toate-au ramele-aurite.

Nu mai spun că frigideru-i

Plin cu vinuri excelente,
Pescării şi-aperitive
Şi păstrămuri suculente.

Telefon am pân’ şi-n baie,

Şi de sună vreo iubită,
Îi trimit liftul – din casă –
Şi se urcă-ntr-o clipită.
Toate glastrele sunt pline
Cu-albăstrele şi cu nalbe,
Dalii şi hortensii roşii,
Maci şi garoafiţe albe.

Sunt un om cu socoteală
Şi adevărat vă spun:
Împărţesc şi scad întruna,
Însă nu ştiu să adun.

Am şi haine şi cravate
Şi cămăşi cu monogram,
Am şi bani, dar niciodată
Nu-mi ajunge-atât cât am.

Am o specialitate
Din Iordan şi pân’ la Nistru
Şi o semnătură parcă-i
Semnătură de ministru.

Însă nu pot cu ministrul

Pe acelaşi plan să stau:
El ia fără să semneze,
Eu semnez fără să iau.

„Mic şi-al dracului”, spun unii,

Dar v-asigur, dragii mei,
Că eu sunt doar mic – atâta,
Şi ai dracului sunt ei.

Deşi mic de stat şi-adesea

Mulţi cu spirite mă-mpung,
Niciodată n-am pus scara
Unde trebuia s-ajung.

Şi acum, când mă cunoaşteţi

Şi sunteţi edificaţi,
Încă două sau trei puncte
Vă mai rog să-mi acordaţi.

Dacă n-am celebritatea

Lui Picasso sau Chagal,
Am însă o calitate –
Totdeauna-s punctual.

N-am râvnit să fiu vedetă,

Nici ministru, nici adjunct,
Şi pe adversari c-o poantă
Rând pe rând i-am pus la punct.

Dacă n-am fost punct de reazem,

Cum e foarte greu să fii,
Reuşeam câteodată
Ca să pun punctul pe i.

Uneori am râs cu hohot,

Alteori am fost integru.
N-am lăsat să se-ntrevadă
Niciodată punctul negru.

Foarte multe mesaline

Mi-au pus laurii pe frunte,
Şi ca omul, câteodată
Mă gândeam… la puncte puncte.

Dar mi-am încrustat cu aur

Numele pe-un piedestal
Plin de cronici şi de snoave,
Şi-ăsta-i punctul principal.

Chiar de-ntâmpin spini în cale,

Cu răbdare îi suport
Şi-i înlătur fulger, fiindcă
N-am ajuns la punctul mort.
Nu mă laud că-s maestru,
Sau c-aş fi a tot putinte,
Dar am dat la alţi, mai tineri,
Multe puncte înainte.

Astfel sunt şi voi rămâne

Până când voi fi defunct.
Şi fiindcă vorbim de puncte,
Daţi-mi voie să pun punct.

Dilemă grea

Trecând prin centru, nenea Nae,

Bătrânul curtezan de viţă,
Văzu privind într-o vitrină
O foarte nostimă coniţă.

Apropiindu-se de dânsa
Cu chibzuinţa sa acerbă,
O auzi cum îşi şopteşte:
- Frumoasă rochie, superbă!

- Vă place mult? întreabă Nae.

- Superbă, spuse ea din nou.
- Dacă atât de mult vă place,
Permiteţi-mi, v-o fac cadou.

Şi au intrat în prăvălie,
I-a-mpachetat-o, a plătit-o
Şi foarte-amabil, nenea Nae
Politicos i-a oferit-o.
Coniţa, tânără şi tandră,
Voind să-i compenseze gestul,
L-a invitat la ea acasă
Şi-acasă... înţelegeţi restul:

Un studio de pluş cu perne,

Lumină roşie, domoală,
Şi dezbrăcându-se frumoasa
Rămase goală, toată goală.

Frecându-şi palmele-amândouă
De doru-i Nae se sfârşea
Şi-o savura din ochi şoptindu-şi:
- Aşa, aşa, aşa, aşa!

- Hai vino, îl imploră dânsa

Nerăbdătoare şi lascivă,
Hai vino, vino mai degrabă
Că nu-ţi stă nimeni împotrivă...

Bătrânul crai şopti ca prostul

Plimbându-şi ochii pe femeie:
- De broască mi-am făcut eu rostul,
De unde-mi fac rost şi de cheie?

Apreciere

George-i negustor de firmă

Şi-are-o prăvălie chic.
Cumpără şi vinde mărfuri:
Blănuri, stofe, mozaic,
Porţelanuri şi covoare,
Chihlimbar şi abanos,
Şi-orice marfă preţuieşte
După ochi, după miros.

Cum e-ndrăgostit de Lily,

O fetiţă foarte fină,
Iară nunta-i hotărâtă
Numai peste-o săptămână,

George-a devenit vulcanic

Şi e plin de nerăbdare,
Fiindcă Lily e-o păpuşă
Blondă şi fermecătoare.

Şi gândindu-se la glasu-i
Ca un zvon divin de harfă,
Îşi şopteşte-ncins de doruri:
- Faină marfă, bună marfă!

Sâni frumoşi şi braţe durde,

Pulpe dulci, picorul mic,
Cum să nu te-apuce dracii
Lângă ea când stai un pic?

De-aia poate astăzi, George,

Când a prins-o-n odăiţă,
A pupat-o plin de pofte
Şi pe ochi şi pe guriţă

Şi strângându-i trupu-n braţe

Plin de voluptăţi nebune,
A alunecat cu mâna...
Unde nu se poate spune.

- Vai, Georgică, spuse Lily,

Ştiu ce lungă orice clipă-i...
Stăpâneşte-te, mă tulburi,
Prea mă strângi şi prea mă pipăi!

Fii cuminte, ai răbdare

Mai ales şi nu uita
Că peste o săptămână,
Toată, toată e a ta!

George îşi miroase palma

Şi apoi discret îngână:
- Asta-i marfă care poate
Să mai stea o săptămână?

Mintenaş!

Soarele aprins şi roşu

S-a-mbrăcat într-o tartană
Şi-a încins c-un brâu de aur
Toată zarea ardeleană.

Din grădini uitate, pomii

Îşi răsfrâng noian de ramuri
Peste case mici şi albe
Cu ghivece pe la geamuri.

Pe întinsele ogoare
Trece-alene un păstor
Cu o turmă de mioare
Şi-un dulău în urma lor.
Şi-a purces Tâţoc Mânjoală
Cu Vlăduţ, înspre oraş
Să-şi mai ieie cîte-o ţoală
Pentru iarnă, mintenaş.

Cam slăbuţ e băieţaşul,

Dar voinic şi trăncălău,
Şi dintre copii nu-i altul
Mai mintos în Bicfalău.

Ştie carte o grămadă,

Cum şi cântece buluc,
Şi-a-nvăţat pe dinafară
Trei balade de Coşbuc.

Cum treceau de dimineaţă

Pe cărarea din prisacă,
Lângă-o palmă de verdeaţă
Au văzut păscând o vacă.

- Ia să-mi spui, tătucă dragă –

Zice Vlad, mirării pradă –
Ce dihanie e asta,
Cu picere şi cu coadă?

- Apăi, nu te uiţi, odraslă,

Că-i o vacă-a nu ştiu cui?
Şi să-ţi intre în cap că vaca
Este soaţa boului!

- Cum, şi boii se însoară?

A-ntrebat Vlăduţ trufaş.
Şi-a răspuns Tâţoc Mânjoală:
- Numai boii, mintenaş!

La fund
Marea spumegă în valuri
Dăruind privirii noastre
Stropi de-argint ce vin spre maluri
Când roz-albe, când albastre.

Plin de farmec e peisajul

Cât cuprinzi cu ochii zarea;
Parcă-ntinsul cer albastru
S-a îmbrăţişat cu marea.

Cum se leagănă-ntr-o barcă

Prin talazuri ce se sparg,
Samy şi cu nevestica
De vreun ceas se plimbă-n larg.

Dar deodată-un val năpraznic

Smulge barca, o hurducă,
O smuceşte-ncoace-ncolo
Şi o saltă ca pe-o nucă!

Vâslele s-au rupt, iar Samy

A-ngheţat, parcă-i un sloi.
Dacă se răstoarnă barca
Se îneacă amândoi!

- Vai de mine, urlă dânsul

Cu figura-ngălbenită,
Dac-ajung la fund, Raşela,
Peştii or să mă înghită!

- N-avea grijă, dragă Samy,

Pentru ce să ţi-o ascund:
Cu ce ai tu, niciodată
N-o să poţi s-ajungi la fund!

Totuna e!

Rifca a venit la rabi

Şi e plină de obidă:
-Rabi, sunt nefericită,
Iarăşi am rămas gravidă!

Dă-mi un sfat, că tu eşti ţadic,

Eşti un Dumnezeu aproape,
Sau citeşte-un psalm şi roagă-l
Să mă scape, să mă scape!

- Greu, femeie! Nu se cade

Firii să vă-mpotriviţi;
Chiar şi în Scriptură zice:
„Creşteţi şi vă înmulţiţi“.

- Da, dar am copii vreo şapte,

Fete mici şi băieţei.
Numai Cel de sus mă ştie
Cât de greu o duc cu ei!

Rabinul deschide-o carte,

Murmură o rugăciune
Şi cu ochii către ceruri
Se închină şi-apoi spune:

- Uite ce-ai să faci, femeie:

Mâine dis-de-dimineaţă
Mergi şi-ţi târguieşti o oală
Cât mai mare de la piaţă

Iar târziu, când vraja firii

Te învăluie domoală,
Toată noaptea, toată noaptea
Ţii picioarele în oală.

De se-apropie sortitul
Pentru clipa de noroc,
Tu picioarele din oală
Nu le scoţi deloc, deloc!

Dac-asculţi povaţa asta

Care-i binecuvântată,
Nu se poate, nu se poate
Să rămâi însărcinată!

Opt luni au trecut degrabă

Sau chiar nouă, mi se pare,
Şi-ntr-o zi veni la rabi
Rifca, dar cu burta mare.

- Nu mi-a folosit povaţa,

Spuse ea foarte timidă,
Fiindcă, uită-te la mine,
Iarăşi am rămas gravidă…

- Cum se poate? Îţi spusesem,

Când te-i duce la culcare,
Tu, picioarele-amândouă
Să le ţii-ntr-o oală mare!
-Păi să vezi, cinstite rabi,
Zise ea cu mult lipici,
N-am găsit o oală mare
Şi-am luat două oale mici...

N-are somn

La un doctor vine Gică

Cu înfăţişarea gravă
Şi abia putu să zică:
- Mi-e nevasta greu bolnavă!

Spune-mi, doctore, pricina

Şi de mine nu te teme:
Cum s-o fac pe Iosefina
Să se culce mai devreme?

Cât i-ar fi viaţa de dulce

Şi de gingaş felul ei,
Nu e noapte să se culce
Mai devreme decât trei!

- E surprinzător! îngână
Doctorul cu nostalgie...
Dar ce face doamna până
La o oră-aşa târzie?

- Ce să facă – zice Gică –

Înţeleaptă şi duioasă,
Stă cuminte şi aşteaptă
Ca să vin şi eu acasă.